Activitatea Turistica Si Locul Ei In Economie

CAPITOLUL I

LOCUL ACTIVITĂȚII TURISTICE ÎN ECONOMIE

1.1. Scurt istoric asupra evoluției turismului

În legătură cu apariția turismului ca activitate economică și socială nu există informații certe, dar cercetările în domeniu au arătat că au existat călătorii turistice încă din antichitate.

Având în vedere conținutul noțiunii de turism așa cum se conturează astăzi, putem aprecia călătoriile pe care grecii le făceau cu ocazia Jocurilor Olimpice, ca și pelerinajele lor la locurile de cult, ca fiind călătorii turistice. Jocurile Olimpice au dat prilejul apariției primelor activități de publicitate și organizare a călătoriilor. Astfel, data jocurilor și programul lor erau aduse la cunoștința populației prin mesageri, iar calul era principalul mijloc de transport folosit.1)

În vechile state grecești erau cunoscute și băile curative, care stimulau călătoriile turistice și presupuneau sejururi mai îndelungate. Șederile în alte localități, determinate de participarea la manifestări sportive, religioase, cură balneară, ca și cu prilejul călătoriilor în scop comercial, presupuneau înnoptarea la prieteni, rude sau în interiorul marilor temple, întrucât nu existau forme de cazare special constituite.

Călătoriile cu scop turistic erau practicate și de locuitorii vechiului Imperiu Roman, care se deplasau frecvent în stațiunile cu ape termale din Italia, Galia sau Dacia Felix, pentru tratarea unor boli sau chiar de plăcere. Cu timpul, efectuarea călătoriilor a fost stimulată de construcția de drumuri, care făceau legătura cu cele mai îndepărtare colțuri ale imperiului. Vara, din Roma antică-suprapopulată, plecau un număr mare de călători spre mare, spre localitățile balneare, spre localitățile mai îndepărtate, spre castre, iar spre Roma – considerată capitala civilizației lumii antice, se îndreptau alți călători care voiau să o cunoască sau să se închine curții imperiale.

În vremea împăratului Octavianus Augustus (27 î.H.-14 d.H.) au apărut primele poștalioane imperiale cu orar regulat, ele dispunând de stații intermediare unde se schimbau caii, iar călătorii puteau să primească găzduire și o oarecare întreținere. În unele orașe mai importante puteau fi întâlnite chiar hanuri mai mici și prăvălii cu alimente. În timp, pe lângă poșta imperială au apărut firme particulare care aveau ca scop organizarea și desfășurarea de călătorii pe distanțe relativ reduse. Pentru vizitarea unor locuri mai importante ale orașului erau folosiți ghizi instruiți numiți “exigeta”.

În Evul Mediu nu au apărut modificări de substanță în acest domeniu. Călătoriile erau efectuate de comercianți, preoți și pelerini în scopuri religioase. Treptat, lor li s-au alăturat oameni de știință, artiști, calfe și studenți care se îndreptau spre universități și centre culturale. Caracteristic pentru această perioadă este faptul că exista o nesiguranță a călătoriilor și a drumurilor mereu călcate de răufăcători, astfel încât călătoriile bolnavilor spre izvoarele curative s-au micșorat în mod substanțial.

Accentuarea diviziunii muncii interne și internaționale în secolele al XVlea și al XVIlea, ca și descoperirea drumului spre Indii și spre America, au determinat dezvoltarea comerțului prin creșterea fluxurilor de mărfuri aduse de peste mări pe piețele Europei, spre orașele bătrânului continent, care creșteau ca număr de locuitori și ca avuție.

Călătoriile cunosc un avânt, dar atât călătoriile persoanelor, cât și transportul mărfurilor se făceau în grup. Mijloacele de găzduire erau hanurile și mănăstirile, care lăsau mult de dorit în ceea ce privește curățenia și siguranța.)

În jurul anului 1600 au apărut pe continent studenți provenind din familiile engleze mai înstărite, având ca scop frecventarea cursurilor unor vestite universități, mai ales din nordul Italiei. La terminarea studiilor, studenții făceau o călătorie mai lungă în unele state europene, care treptat a dobândit o mare valoare, un tânăr englez fiind cotat “cult” sau “bine crescut”, dacă a călătorit măcar o dată pe continent. Urmare a acestui fapt, în jurul anului 1700, apare așa numitul “grand tour”, itinerar turistic care includea, de regulă, orașele Paris, Torino, Florența, Roma, Napoli, Veneția, Viena, precum și regiunea Rinului din Germania. Atunci au apărut pentru prima dată termenii de “turism” și “turist”.

Deși influența acestui tip de călătorie a fost destul de mare pe continent, exemplul tinerilor englezi fiind urmat și de tinerii francezi, germani, austrieci, olandezi și alți, totuși la sfârșitul secolului al XVIIIlea circulația călătorilor nu era prea dezvoltată. Aceasta și datorită condițiilor de transport și cazare care continuau să fie de calitate slabă.

Transformarea circulației de călători în turism propriu-zis a început la sfârșitul războaielor napoleoniene (începutul secolului al XIXlea-1814). Inventarea motorului cu abur și folosirea lui la trenuri și vapoare au imprimat turismului o dezvoltare fără precedent.

Începutul secolului al XIXlea a însemnat construirea unor importante drumuri de acces, ca și ameliorarea condițiilor de cazare în hoteluri, accesibile, deocamdată călătorilor cu venituri mari. Călătorii cu venituri modeste continuau să se adăpostească în locuințe particulare și la cunoștințe. În această perioadă călătoriile erau mult îngreunate de sistemul monetar confuz, mai ales în statele mici și de unele condiții destul de severe privind trecerea granițelor, referitoare la procedurile vamale.

În ciuda acestor greutăți, circulația turistică internațională a continuat totuși să se dezvolte, favorizând construcțiile de hoteluri, editarea de ghiduri turistice etc.

La mijlocul secolului al XIXlea are loc deschiderea primului birou de voiaj și a primei organizații comerciale al cărui scop era organizarea călătoriilor, în special a celor de grup. Ea aparținea lui Thomas Cook și avea sediul în Anglia. Această firmă s-a dezvoltat foarte mult, dobândind în scurt timp dimensiuni internaționale. Astfel, dacă la înființare firma avea 5 angajați, în anul 1890 a ajuns la 1714. În felul acesta, ea a putut să organizeze cu succes vizitarea unor expoziții mondiale (Londra-1851, Paris-1855), să întreprindă turnee de proporții mai mari în Elveția, Italia și chiar în jurul lumii.

La scurt timp după Cook au fost deschise birouri de voiaj în Norvegia, Suedia, Germania, Franța, Olanda și alte țări. În 1872 a fost deschis marele birou de voiaj “American Express”, care organiza excursii în Europa pentru grupuri de americani.

În a doua jumătate a secolului al IXlea începe să-și facă simțită prezența un factor stimulator al turismului, anume sportul. Între sporturile preferate în aceste timpuri se remarcă alpinismul, care a reușit să facă o bună publicitate unor regiuni montane, stimulând circulația turistică și încurajând industria hotelieră. De asemenea, în acea perioadă, bicicleta devine un mijloc de transport la modă. Sportivii cicliști, în număr din ce în ce mai mare, se deplasau cu mai multă ușurință, incluzând în traseele lor șosele modernizate din unele state europene și orașe mai reprezentative.

După primul război mondial asistăm la o serie de modificări fundamentale în circulația turistică, modificări îndreptate în egală măsură asupra cererii turistice și ofertei turistice.

În privința cererii au intervenit noi motivații de călătorie:

se apelează la noi rute ale turismului internațional;

se schimbă obiceiurile de călătorie;

– apar modificări în structura mijloacelor de transport alese (apare automobilul), cererea turistică deplasându-și interesul pentru distanțele medii și mari spre șosele și aeroporturi, spre turismul de camping.

Oferta începe să fie mai largă și mai diferențiată, apar noi destinații turistice între care și

țările din Estul Europei.

În România, activitatea turistică a evoluat, în linii mari, în același sens ca și în alte state europene situate în Centrul și Sud-Est-ul Europei. Până în secolul al XIXlea țara noastră a fost puțin cunoscută ca destinație turistică, vizitatorii străini fiind, de regulă, oameni de cultură, diplomați, comercianți, alte categorii, care își împărtășeau impresiile de călătorie prin documente sau în cadrul unui cerc restrâns de auditori.1) Spre sfârșitul secolului al XIXlea și în prima jumătate a secolului XX, în țara noastră au început să apară o serie de societăți turistice, care organizau călătorii în scopul cunoașterii diferitelor zone geografice.

În contextul acestor preocupări, în anul 1924 ia ființă, ca organizație oficială, Oficiul Național de Turism, în cadrul Ministerului Sănătății, apoi Ministerului Muncii și Ministerului de Instrucție. Această organizație a avut la vremea respectivă o bună reputație în străinătate, unde și-a creat o rețea de birouri la Paris, Berlin, Praga, Varșovia și în alte orașe europene. El și-a adus o contribuție semnificativă la clasificarea stațiunilor balneoclimaterice și la modernizarea lor, a încurajat construcția de hoteluri, în special în stațiunile pentru practicarea sporturilor de iarnă și pe litoral, a editat materiale de profil, cum ar fi revista “România” prezentată în trei limbi de largă circulație internațională sau documentarul turistic “București”, prezentat la expoziția internațională de la Paris din anul 1937. Tot în această perioadă au apărut primele filme documentare turistice, dintre care amintim: Mănăstirile Bucovinei, Țara Hațegului și altele.

Anii celui de al doilea război mondial, ca și evenimentele sociale și politice care au urmat după 1945 au determinat deteriorarea imaginii turistice a României, aceasta fiind ocolită de turiștii străini.

În anii 1970 s-a înregistrat un proces de modernizare a bazei tehnico-materiale a turismului, prin construirea de noi capacități de cazare, în special pe litoral. Elementele de infrastructură, îndeosebi rețeaua de drumuri, continuă să rămână la standarde inferioare exigențelor internaționale. Deși în deceniile opt și nouă ale secolului trecut, turismul intern a cunoscut o oarecare creștere, el a păstrat un pronunțat caracter sezonier, fiind puternic dependent de nivelul veniturilor populației.

1.2. Noi concepte în turism

1.2.1. Turism. Economia turismului

Activitatea turistică se numără printre acele fenomene economice și sociale, care s-au impus în epoca contemporană, dezvoltarea sa constituind o trăsătură caracteristică a secolului trecut și, în special, a celei de a doua jumătăți a acestuia.

Ca orice activitate în plină evoluție și afirmare, turismul a fost obiect de cercetare pentru numeroși specialiști care, din momentul apariției lui ca fenomen, au încercat să-i stabilească dimensiunile în timp și spațiu, ca și conținutul, deci să formuleze o definiție.

Majoritatea specialiștilor au ajuns la concluzia că, etimologic, termenul “turism” provine din limba engleză de la cuvântul “tour” (călătorie) sau “to make a tour” (a face o călătorie, a călători, a colinda) care a fost folosit în Anglia începând cu anii 1700, pentru a desemna acțiunea de a voiaja în Europa, în general și în Franța, în special). Termenul englez derivă din cuvântul francez “tour” (călătorie, plimbare, mișcare în aer liber, drumeție în circuit), fiind ulterior preluat de majoritatea limbilor europene, cu sensul de călătorie de agrement, destindere, recreere, plăcere). Termenul francez are însă rădăcini și mai adânci. El derivă din cuvântul grecesc “tournos” și respectiv din cel latin “turnus” și înseamnă, de asemenea, călătorie în circuit. Din termenul “turism” a derivat cel de “turist”, adică persoana care efectuează călătoria de plăcere.1)

Activitatea turistică reprezintă, în primul rând, un ansamblu de activități prin care omul își petrece timpul liber călătorind în altă localitate sau țară pentru a vizita oameni și locuri, monumente și muzee, pentru a-și îmbogății cunoștințele generale, pentru a se distra și a face sport, pentru odihnă și tratament etc., iar în al doilea rând, industria creată pentru satisfacerea tuturor bunurilor și serviciilor solicitate de turiști la locul de destinațolicitate de turiști la locul de destinație, la un înalt nivel calitativ și în condițiile protecției și conservării resurselor turistice, în special și a mediului înconjurător, în general.

Unul din specialiștii recunoscuți în cercetarea fenomenului turistic, profesorul elvețian W. Hunziker definește turismul ca fiind ansamblul relațiilor și fenomenelor ce rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara locului de reședință, atât timp cât sejurul și deplasarea nu sunt motivate de o stabilire permanentă sau o activitate lucrativă oarecare. O opinie asemănătoare în privința definirii turismului are și K. Krapf, definiția propusă de cei doi autori fiind considerată de referință în abordarea riguroasă și complexă a acestui fenomen.2)

Studierea aspectelor economice ale acestei activități se realizează în cadrul disciplinei Economia turismului. Aceasta studiază fenomenul turistic ca activitate economică, organizare națională și mondială, piața turistică cu cele două componente ale sale: cererea și oferta turistică, circulația turistică, componența activității turistice în ceea ce privește tipurile de prestații, definește și precizează modalitățile de cuantificare și căile de creștere a eficienței economice și sociale a turismului.

Economia Turismului operează cu noțiuni și concepte proprii, cu metode și tehnici specifice, dar și cu unele împrumutate din metodologia și terminologia altor discipline, cum sunt: economia generală (PIB, avuția națională, forța de muncă, balanța comercială, balanța de plăți externe etc.), statistica (indici, indicatori), matematica (diverse procedee de calcul), geografia (resurse și atracții turistice naturale), istoria (resurse turistice antropice), ecologia, marketing-ul (cererea și oferta turistică), informatica, managementul și altele.

1.2.2. Principalele concepte utilizate în turism

Având în vedere rapida schimbare pe care a suferit-o mediul economico-social în care se desfășoară turismul, Conferința Internațională asupra Turismului și Statisticii Turismului de la Ottawa din iunie 1991 a recomandat noi definiri a unor concepte de bază în turism.)

Astfel, turismul include activitățile unei persoane care călătorește în afara mediului său obișnuit, pentru mai puțin de o perioadă specificată de timp și al cărei scop principal de călătorie este altul decât exercitarea unei activități remunerate la locul de vizitare.

În această definiție:

expresia “mediu obișnuit” are rolul de a exclude călătoriile în interiorul locului de reședință și călătoriile de rutină (la locul de muncă etc.);

expresia “mai puțin de o perioadă specificată de timp” are rolul de a exclude migrarea pe termen lung;

expresia “exercitarea unei activități remunerate la locul vizitat” are rolul de a exclude migrarea pentru angajare temporară.

Au fost delimitate trei forme principale de turism:

Turismul intern (internal tourism), format din rezidenții unei țări care călătoresc în propria țară;

Turismul internațional receptor (inbound tourism), format din nonrezidenți care vizitează o țară;

c) Turismul internațional emitent (outbound tourism), format din rezidenții unei țări care vizitează alte țări.

Aceste trei forme de bază se pot combina, rezultând alte trei forme derivate de turism:

turismul domestic (domestic tourism), care include turismul intern și turismul internațional receptor;

turismul național (national tourism), care include turismul intern și turismul internațional emitent;

– turismul internațional (international tourism), care include turismul internațional receptor și turismul internațional emitent.

În Figura 1.1 este prezentată relația dintre formele principale și derivate de turism în viziunea OMT.

Figura 1.1. Formele cererii turistice în viziunea OMT

Caracterizarea cererii turistice impune precizarea conținutului următoarelor noțiuni fundamentale: călător, vizitator, reședință uzuală (principală).1)

Călător este orice persoană care se deplasează între două sau mai multe țări sau între două sau mai multe localități din țara unde își are reședința uzuală.

Există trei categorii de călători:

călători domestici (domestic traveller) desemnează o persoană care se deplasează între două sau mai multe localități din țara de reședință, indiferent de locul unde își are reședința principală și indiferent de modalitatea și mijloacele de transport folosite, inclusiv mersul pe jos;

călători interni (internal traveller) desemnează o persoană a cărei reședință principală

se află în țara de referință unde are loc călătoria și care se deplasează între două sau mai multe localități, indiferent de modalitatea și mijloacele de transport folosite, inclusiv mersul pe jos;

călători internaționali (international traveller) desemnează orice persoană care se deplasează între două sau mai multe țări, indiferent de modalitatea și mijloacele de transport folosite, inclusiv mersul pe jos.

După locul, durata și scopul călătorie, călătorii se clasifică în vizitatori și alți călători.

Vizitatorul este orice persoană care se deplasează într-un loc, altul decât acela al mediului său obișnuit, pentru mai puțin de 12 luni și al cărei scop de călătorie este altul decât exercitarea unei activități remunerate la locul vizitat.

În funcție de țara de reședință vizitatorii se clasifică în:

vizitatori interni;

vizitatori străini (internaționali).

În funcție de durata sejurului și scopul vizitei se disting:

turiști;

vizitatori de mai puțin de o zi.

Turiștii sunt vizitatorii a căror călătorie durează cel puțin 24 de ore și al cărui scop principal poate fi inclus în următoarele trei categorii:

vacanță și recreere;

afaceri și profesional;

alte scopuri turistice.

Vizitatorii de mai puțin de o zi sunt vizitatorii a căror călătorie durează mai puțin de 24

de ore, incluzând:

vizitatorii în croazieră care înnoptează la bordul navei;

membrii echipajelor;

vizitatorii de mai puțin de o zi.

În Figura 1.2 este redată sintetic, clasificarea vizitatorilor interni și internaționali.

Figura 1.2. Clasificarea vizitatorilor interni și internaționali

Sursa: Bran, F., Marin, D., Simon, T. Economia turismului și mediul înconjurător,

Editura Economică, București, 1998, p. 16

Reședința uzuală (principală) desemnează țara sau locul în care persoana trăiește pentru mai mult de un an. Țara reședinței principale este unul din criteriile-cheie pentru a stabili dacă o persoană care sosește într-o țară este un vizitator sau un alt gen de călător și dacă un vizitator este un rezident național sau un rezident străin.

Principalele criterii de clasificare a cererii turistice sunt caracteristicile personale, scopul/motivația călătoriei, modelul comportamental.

Caracteristicile personale ale vizitatorilor sunt:

– locul de reședință: țara, orașul, localitatea;

– vârsta;

– sexul;

– venitul.

– statutul ocupațional: salariat, nelucrător sau căutător de loc de muncă, nelucrător și necăutător de loc de muncă, pensionar, student etc.;

– statutul familial: mărimea familiei, statutul material, copii;

– ocupația;

– nivelul educațional;

– surse de informare în alcătuirea planului de călătorie.

Principalele scopuri/motivații de călătorie pot fi:

Recreere/vacanță

– recreere: mare sau zone lacustre, munte sau mediu rural, orașe sau regiuni urbane, circuite, croaziere, alte tipuri de recreere;

– evenimente cultural-artistice: spectacole sportive, religioase, inclusiv pelerinaje, festivaluri, alte evenimente culturale;

– sănătate: stațiuni balneare, fitness, thalassoterapie;

– sport (amator): sporturi de vară, sporturi de iarnă, sport nautic, vânătoare și pescuit, golf, alte sporturi în mediul rural;

– altele: vizite și rude, aventură, luna de miere, cazinouri, altele: vizionări de peisaje, păsări și alte tipuri de ecoturism;

B. Reuniuni:

– conferințe, congrese, seminarii, târguri comerciale, expoziții, persoane însoțitoare;

– misiuni-organisme internaționale: administrații guvernamentale, întreprinderi publice, private; alte instituții, persoane însoțitoare;

– călătorii stimulative (incentive tourism);

– alte afaceri-industrie și agricultură: comerț, turism-proiectare, contractare, recreativ și cultural, cercetare și învățământ, persoane însoțitoare;

C. Alte scopuri turistice: studii, tratament, tranzit, obligații familiale, persoane însoțitoare, altele.

Metodele comportamentale sunt aplicate în:

călătoria cercetată-turism internațional emitent/receptor: compoziția grupului care călătorește, numărul de înnoptări, tipul cazării, mijlocul de transport, locuri vizitate, folosirea intermediarilor, servicii turistice utilizate, activități practice, perioada din an, alte locuri vizitate, tipul sejurului (weekend, vacanță principală etc.);

în alte călătorii: număr de călători, număr de vizite similare.

1.3. Locul și rolul turismului în economie

Dezvoltarea prestațiilor de servicii ca activități complementare (auxiliare) schimburilor de mărfuri a făcut treptat, ca acesta să se contureze ca activitate de sine stătătoare, specifică sectorului terțiar. Pe plan mondial, economiile moderne dau prioritate dezvoltării serviciilor, structura și rolul acestora amplificându-se continuu, contribuind la reorientarea forței de muncă spre sectorul terțiar și spre dezvoltarea regională. Prin amploarea sa, turismul a dovedit că poate deveni un factor dinamizator al sistemului economic global, datorită cererii specifice de tehnologii, bunuri, servicii produse de diferite ramuri economice.

1.3.1. Locul turismului în economia națională

Ca sferă de activitate, cuprinzând ansamblul proceselor și relațiilor generate de satisfacerea nevoilor de consum ale călătorilor, turismul se conturează ca un domeniu distinct de activitate din sfera sectorului terțiar. Apartenența la acest sector este argumentată de conținutul și

caracteristicile sale, ca și de comportamentul economic pe care îl manifestă.1)

Astfel, în ceea ce privește conținutul, activitatea turistică înglobează servicii de tipul: efectuarea de prestații de cazare, alimentație, agrement, tratament, transport, furnizarea de informații, comercializarea de vacanțe etc.

Aceste servicii prezintă trăsăturile serviciilor în general și anume: formă nematerială, nestocabilitate (tratată de unii autori ca perisabilitate sau nondurabilitate), intangibilitate, coincidența în timp și spațiu a producției și consumului lor (inseparabilitate sau indivizibilitate), inseparabilitate față de persoana prestatorului, eterogenitate (variabilitate)1), dar și trăsături specifice: serviciile turistice se individualizează la nivelul grupului sau persoanei, au un caracter dinamic și înregistrează o puternică fluctuație sezonieră, complexitate determinată de combinarea elementelor de resurse naturale și antropice specifice fiecărei zone cu serviciile furnizate de organizatori2), prin care serviciile turistice se conturează ca activitate distinctă în economia națională.

Diversitatea serviciilor care dau conținut prestației turistice, ca și prezența unora dintre ele în structura altor ramuri ale economiei (de exemplu: transporturile, alimentația, tratamentul balneomedical etc.) dau turismului un caracter de ramură de interferență, care explică amploarea și complexitatea legăturilor dintre turism și alte activități din economie. Sistemul de relații existente între turism și alte activități din economie cuprinde relații directe sau indirecte, permanente sau periodice, ce se desfășoară pe orizontală sau verticală.

În teoria și practica economică în domeniul turismului s-au conturat cel puțin trei scopuri importante ale turismului și anume:3)

maximizarea importanței experienței psihologice pentru turiști;

– maximizarea profiturilor firmelor care furnizează bunuri materiale și servicii turiștilor;

– maximizarea efectelor (primare și secundare) induse de investițiile turistice asupra unei comunități sau regiuni.

În anumite situații concrete aceste obiective sunt compatibile (maximizând experiența psihologică se creează o cerere turistică satisfăcută, fidelă unei anumite regiuni turistice), dar în unele cazuri nu (de exemplu, obiectivul maximizării profitului într-o zonă turistică mică poate duce la creșterea peste limitele normale a presiunii turistice și deci la diminuarea plăcerii psihice resimțite de turiști, dar și de populația autohtonă).

Principalele motivații și implicații ale activității turistice în economie sunt:

optimizarea experienței turistice, determinată de existența constrângerilor de timp și

de venituri individuale. Este necesară optimizarea experienței turistului pentru ca acesta să poată realiza cea mai bună combinație între destinațiile preferate și posibilitățile reale de satisfacere a dorințelor sale. În acest sens, lansarea pachetelor de servicii turistice vine în sprijinul cunoașterii anticipate a duratei și costului sejurului, ceea ce și explică succesul lor deosebit;

– optimizarea beneficiilor, cerință care în turism cunoaște anumite particularități determinate de sezonalitatea acestei activități. Organizatorii de turism pot maximiza profiturile numai prin asigurarea unei cereri turistice constante în tot timpul anului. Sezonul turistic intensiv este însă limitat, ceea ce înseamnă că investițiile necesare furnizării de capacități turistice suplimentare trebuie acoperite din veniturile obținute în perioadele de vârf, cu riscul ca în extrasezon acestea să nu fie folosite.

Firmele de turism pot adopta strategii diferite în ceea ce privește realizarea investițiilor. Astfel, ele pot să își propună furnizarea unor servicii adecvate specificului zonei, prin realizarea unor dotări de folosință îndelungată sau pot opta inițial pentru investiții cu diferențe cost-beneficiu mici pentru ca ulterior să realizeze investiții foarte profitabile. În general se consideră că afacerea pe termen lung este cea care evită constrângerile în operare.

Pentru a stabili locul turismului în economia unei țări, în literatura de specialitate sunt precizate criteriile ce pot fi luate în considerare, atunci când turismul este considerat activitate distinctă în economie, componentă a sectorului terțiar și anume:1)

ponderea populației active ocupată în turism în totalul populației active;

contribuția turismului la crearea Produsului Intern Brut;

– ponderea încasărilor din turismul internațional în totalul exportului;

ponderea capitalului fix din turism în volumul total al capitalului fix din economie;

specializarea forței de muncă.

În economia unei țări, turismul nu este numai o activitate desfășurată de un ansamblu (mai mare sau mai mic) de agenți economici, ci o adevărată industrie cu conotații politice. Turismul este un grup de industrii interdependente: cazare, alimentație, transport, agrement, activități de vânzare cu amănuntul etc. O caracteristică esențială a activității turistice este intensitatea ridicată în activități. Specialiștii apreciază că un nivel dat de venituri sprijină mai multe locuri de muncă în turism decât ar sprijini același nivel de venituri în industria automobilelor sau în prelucrarea petrolului.

1.3.2. Locul turismului internațional în balanța de plăți și comerțul exterior

În teoria economică generală comerțul invizibil este o componentă a comerțului exterior cuprinzând importul și exportul de servicii privite în sens larg, între care: “…călătoriile în străinătate ale rezidenților și călătoriile străinilor în țara respectivă, în scopuri turistice sau profesionale…”1).

Comerțul invizibil este reflectat de balanța “invizibilelor”, parte componentă a balanței de plăți (importul de servicii este cuprins în pasivul balanței de plăți, iar exportul în activul acesteia) și completare a comerțului cu bunuri corporale.

Contul turistic al balanței de plăți, elaborat de Organizația Mondială a Turismului și OECD reprezintă un instrument util pentru trasarea politicii macroeconomice în domeniul turismului.

Balanța de plăți înregistrează fluxurile monetare care corespund fluxurilor reale de mărfuri și servicii. Operațiunile turistice derulate în plan internațional influențează, atât la credit cât și la debit, balanța comercială, balanța serviciilor și balanța capitalurilor.

Astfel, în cadrul poziției “mărfuri” din balanța de plăți sunt cuprinse, în debit, toate produsele (de consum sau bunuri de echipament) importate pentru a satisface cererea turistică, iar în creditul balanței sunt înscrise toate produsele vândute turiștilor: produse alimentare, băuturi, suveniruri, artizanat și orice alte produse prelucrate. Pentru țările primitoare este important să se reducă importul de bunuri pentru satisfacerea cererii turistice.

De obicei, cheltuielile și încasările legate de turism sunt cuprinse la poziția “călătorii” în balanța serviciilor. Cheltuielile turistice se referă însă și la alte activități, deci și la alte posturi din balanța de plăți: transporturi, venituri din transferurile private și transferurile de capital. La poziția “călătorii” sunt cuprinse cheltuielile călătorilor străini în țara primitoare de turiști. Acestea sunt în creditul balanței, în timp ce cheltuielile călătorilor naționali care se deplasează în străinătate sunt incluse la debitul balanței serviciilor.

Cheltuielile și încasările cuprind cazarea și transportul intern, alte consumuri de servicii, exclusiv transporturile internaționale.

Pentru cheltuielile și veniturile legate de transporturile internaționale s-a elaborat un post special în cadrul balanței de plăți. Acesta cuprinde veniturile obținute de casele de transport naționale prin serviciile prestate pentru turiști străini care intră în țara primitoare precum și cheltuielile turiștilor naționali ca urmare a plăților făcute către transportatorii străini pentru deplasările în străinătate. Soldul balanței transporturilor internaționale poate modifica substanțial veniturile nete ale balanței turistice.

În balanța de plăți importul de capital este înscris la creditul acesteia, cheltuielile generate de import sunt înregistrate la debit, cu ocazia returnării capitalului importat sau a creditului acordat. Aceste ieșiri valutare se extind pe o perioadă mai lungă, fiind incluse în balanța plăților curente din mai mulți ani consecutivi.

În balanța de plăți sunt incluse în debit cheltuielile făcute cu plata intermediarilor, a agențiilor de voiaj, cu publicitatea și promovarea turistică de către o țară primitoare, în timp ce pentru țările în care ele reprezintă încasări valutare evidența se face în creditul balanței de plăți.1)

Tabelul 1.1. Contul de exploatare turistică

Sursa: Cristureanu, C., Economia și politica turismului internațional, Casa Editorială pentru Turism

și Cultură ABEONA, București, 1992, p. 210

Sinteza cheltuielilor și veniturilor incluse în balanța serviciilor, balanța comercială, balanța capitalurilor și balanța transferurilor private poate constitui o balanță turistică detaliată, ca în Tabelul 1.1.

Creșterea considerabilă a încasărilor și respectiv a plăților pentru turismul internațional a determinat sporirea influenței acestuia în cadrul operațiunilor de “comerț invizibil” și a balanței de plăți externe. Statisticile internaționale arată că în unele țări, cum sunt Spania, Austria, turismul ocupă primul loc în capitolele balanței de plăți (locul doi în cazul Elveției, locul patru în cazul Greciei). În ceea ce privește ponderea încasărilor din turismul internațional în balanța de încasări și plăți a unor țări, ea reprezintă 35% în cazul Spaniei, 25% în cazul Austriei, aproximativ 15% în cazul Elveției, aceasta comparativ cu o pondere medie de 4-5%. Există și excepții, Cipru, de exemplu, realizând un procent de 90%.2)

Turismul internațional are un rol deosebit în cazul țărilor lipsite de bogății naturale (petrol, zăcăminte minerale etc.), ca sursă potențială de venituri. Însă aceste țări sunt cele care nu beneficiază de sprijinul ramurilor productive pentru crearea bazei tehnico-materiale turistice.

Urmărind repartizarea regională a exporturilor de mărfuri și a încasărilor din turismul internațional se observă o concentrare a acestora în două zone: Europa Occidentală și America de Nord. Cele două zone dețineau în deceniul nouă 71,3% din exporturile mondiale și aproximativ 85,0% din veniturile turistice mondiale.

În turismul internațional se manifestă și o anumită specializare, care influențează circulația turistică internațională în sensul dezvoltării, pe măsura accentuării și lărgirii acestei specializări.

Specializarea internațională în turism are al bază teoria dotărilor factoriale, teoria costurilor comparative și teoria cererii.1)

Dotările factoriale în turism se referă la:

potențialul natural și patrimoniul cultural-istoric;

resursele de muncă;

baza tehnico-materială și infrastructura specifică.

Potențialul natural cuprinde totalitatea resurselor turistice pe care le oferă cadrul natural

prin componentele sale: relief, structură geologică, condiții climatice, hidrografie, floră, faună, factori naturali de cură, inclusiv modificările produse asupra acestora prin intervenția omului.

Valoarea relativă a acestora este dată de interesul turistic pe care îl suscită, de caracterul și accesibilitatea lor, iar caracterizarea cantitativă și calitativă se poate realiza prin aplicarea unei metodologii specifice.

Patrimoniul cultural-istoric include întregul tezaur de vestigii arheologice, monumente istorice, de artă sau de arhitectură, ca și patrimoniul etnografic care motivează o călătorie din punct de vedere turistic și care pot fi valorificate prin includerea lor în ofertă. Importanța resurselor naturale și cultural-artistice, ca dotare factorială este dată de caracterul lor original, eventual de unicitatea lor, caz în care țara posesoare dobândește o poziție de monopol în cadrul unei anumite specializări.

Resursele de muncă în activitatea de turism se referă la potențialul uman ca factor de producție, ce poate fi caracterizat cantitativ, pornind de la dimensiunea populației și structura acesteia (pe grupe de vârstă, pe mediu de proveniență etc.) și calitativ, pornind de la nivelul calificării profesionale și gradul de specializare.

O particularitate a forței de muncă din turism este aceea că necesarul de muncă înalt calificată este redus, comparativ cu celelalte domenii de activitate ale terțiarului. Dimensiunea resurselor de muncă mediu și superior calificată este determinată de dimensiunea resurselor naturale și complexitatea infrastructurii turistice, prin dimensiunea și calitatea ofertei turistice, localizarea ei, dependența de importul de know-how turistic sau posibilitatea exportului de know-how.

În ceea ce privește resursele de capital și infrastructura, acestea determină specializarea în turism, prin faptul că nivelul lor diferă de la o țară la alta. Astfel, o țară, o regiune sau o zonă poate să dispună de resurse naturale și cultural-istorice importante dar să nu posede suficient capital, ceea ce o va împiedica să-și dezvolte cu mijloace financiare proprii capacitățile de producție turistică. În acest caz o parte (mai mare sau mai mică) a resurselor nu vor fi valorificate prin includere în circuitul economic. În această situație se află, de regulă, țările în dezvoltare obligate să recurgă la importurile de capital, ajutoare financiare, transferuri de tehnologie și acțiuni de cooperare în domeniul turistic.

Teoria economică a dotărilor factoriale, enunțată de Heckscher în 1919 și completată de Ohlin în 1933, cu valabilitate generală, afirmă că specializarea internațională și necesitatea schimburilor internaționale sunt consecința diferențelor relative în ceea ce privește dotarea cu factori de producție specifici a fiecărei țări. Această teorie se aplică și în domeniul turismului internațional fiind specifică unei piețe libere deschise, în care se manifestă o concurență perfectă, fără obstacole în calea schimburilor internaționale.

Teoria costurilor comparative afirmă că fiecare țară este interesată să se specializeze în producția acelor bunuri sau servicii (inclusiv turistice) al căror cost relativ de producție este mai scăzut decât în alte țări.

Comparația între costuri are un aspect cantitativ și unul calitativ, ultimul evidențiat de raportul calitate-preț. Acest raport are un rol deosebit în compararea și selecționarea produselor provenite din diferite țări concurente. Teoria costurilor comparative explică specializarea țărilor în producția și exportul acelor produse turistice care înregistrează cele mai înalte performanțe calitative și economice în raport cu piața internațională.

În anul 1961, Linder a enunțat teoria cereri, care are ca obiectiv explicarea specializării internaționale într-un domeniu prin necesitatea acoperirii din producție proprie a cererii interne specifice pentru un anumit produs.

Conform teoriei cererii interne sau a cererii reprezentative, specializarea internațională a unei țări în turism este determinată de existența unei cereri turistice suficient de mari și de puternic motivate încât să creeze necesitatea realizării unei industrii turistice adecvate.1)

În contextul specializării internaționale în domeniul turismului, fiecare țară exportă și importă produse și servicii turistice. În aceste condiții, cheltuielile destinate turismului internațional reprezintă, la rândul lor, o componentă importantă a importurilor mondiale.

În majoritatea țărilor cu economii dezvoltate în care turismul este ramură de export, el reprezintă, totodată și o importantă sursă de cheltuieli valutare. În aceste țări se cheltuiește mult pentru turism, dar se și obține mult.

Câteva date sunt edificatoare în ceea ce privește dimensionarea cheltuielilor destinate turismului internațional față de totalul importurilor de mărfuri și servicii și anume: în Austria ele se ridică la 12,0%, în Danemarca la 7,3%, în Suedia la 6,8%, în Elveția la 6,4% etc.1) Cea mai mare parte a acestor importuri sunt importuri de completare, reprezentând volumul valoric al consumului turistic. Astfel, cu cât numărul turiștilor străini crește, cu atât cresc cheltuielile valutare destinate satisfacerii necesităților lor de consum. Soluția pentru aceste țări este restructurarea ofertei lor turistice, schimbarea imaginii turistice prin utilizarea produselor de proveniență autohtonă în detrimentul celor din import. Dezvoltate sau în curs de dezvoltare, toate țările utilizează o anumită cotă de import de completare necesar industriei turistice. Din acest motiv, balanța turistică include alături de veniturile și cheltuielile directe induse de turism și cele indirecte ce provin din activitățile și consumurile indirect legate de turism.

Pe de altă parte, adoptarea unei politici protecționiste în domeniul turistic de către țările în dezvoltare a dat rezultate numai acolo unde s-a aplicat o politică flexibilă. Astfel, utilizarea excesivă sau exclusivă a produselor autohtone poate atrage treptat dezinteresul turiștilor pentru țara respectivă, în special când produsele nu sunt satisfăcătoare din punct de vedere calitativ. De asemenea, mulți turiști s-au obișnuit cu un anumit grad de confort, la care nu sunt dispuși să renunțe nici măcar pentru puțin timp.

În anul 1995, situația încasărilor din turism față de exporturile efectuate în aceste zone este cea din Tabelul 1.2. Evoluția încasărilor din turism față de exporturile mondiale de mărfuri și servicii comerciale în perioada 1994-1996, conform datelor publicate de Organizația Mondială a Comerțului și Organizația Mondială de Turism în 1997 este prezentată în Tabelul 1.3.

Tabelul 1.2. Ponderea încasărilor din turism

față de exporturi în anul 1995

Sursa: Bran, F., Marin, D., Simon, T., Economia

Turismului și mediul înconjurător, Editura Economică,

București, 1998, p. 62

Tabelul 1.3. Încasările din turismul și exporturile mondiale de mărfuri și servicii

comerciale în perioada 1994-1996

Sursa: Bran, F., Marin., D., Simon, T., Economia turismului și mediul înconjurător,

Editura Economică, București, 1998, p. 61

Pentru ca turismul internațional sau regional să cunoască o evoluție stabilă trebuie să se pună în practică o serie de inițiative referitoare la: consolidarea politicii monetare și fiscale, reforme structurale de amploare pentru obținerea resurselor necesare dezvoltării turismului, orientarea forței de muncă disponibilizată sau slab utilizată în alte sectoare către turism.

Ultimele analize efectuate de Organizația Mondială a Turismului au permis conturarea câtorva direcții strategice privind dezvoltarea turismului și anume:

Crearea de noi produse turistice cu servicii și piețe turistice în funcție de elementele de bază și resursele specifice fiecărei țări;

Cooperarea interregională pentru investiții și punerea în valoare a resurselor turistice;

Susținerea comunităților locale, prin proiecte și programe de dezvoltare a turismului;

Realizarea de noi valori și venituri prin reducerea fiscalității, a impozitelor;

Promovarea profesionalismului și a calității, factori esențiali în valorificarea, amenajarea turistică, cu rol benefic și în protecția mediului;

Îmbunătățirea competenței turiștilor, determinându-i să prețuiască serviciile turistice oferite și să-și sporească experiența în plan cultural;

7. Optimizarea tehnicilor de marketing în funcție de tendințele mondiale și de evoluția motivațiilor turiștilor, de resursele existente.

Analiza evoluției turismului internațional și desprinderea tendințelor cantitative și calitative în structura circulației internaționale necesită studierea unor serii lungi de timp, care permit desprinderea legității de evoluție a fenomenului și stabilirea tendințelor acestuia.

1.4. Funcțiile turismului

1.4.1. Funcția economică

Ca activitate a economiei naționale, turismul își face remarcat rolul economic în mod direct, în primul rând prin contribuția pe care o are la crearea produsului intern brut și la obținerea de încasări valutare (în cazul turismului internațional), prin efectul pozitiv asupra ridicării social-economice a diferitelor zone ale țării și, indirect, prin acțiunea exercitată asupra celorlalte ramuri ale economiei naționale.

Datorită faptului că acționează în direcția introducerii în circuitul economic (intern și internațional) a condițiilor naturale și cultural-istorice de mare atractivitate, a unor realizări de artă și arhitectură deosebite, prin faptul că stimulează dezvoltarea activității altor ramuri (transporturi, circulația mărfurilor etc.) și creează locuri pentru forța de muncă eliberată sau slab utilizată în unele domenii de activitate, turismul contribuie direct sau indirect la ridicarea economică a anumitor localități, zone și regiuni și, implicit, la creșterea veniturilor populației din localitățile respective.

Comparativ cu alte domenii, industria turistică este foarte intensivă din punctul de vedere al activității. Din acest punct de vedere, așa cum am arătat, specialiștii apreciază că un nivel dat al veniturilor sprijină mai multe locuri de muncă în turism decât ar sprijini același nivel de venituri în industria automobilelor sau în prelucrarea petrolului, de exemplu.

În zonele de munte și în stațiunile balneoclimaterice, unde caracterul sezonier este mai puțin accentuat, dezvoltarea prestațiilor turistice constituie o cale de folosire eficientă și stabilă a forței de muncă locale. Totodată, ca urmare a dotărilor de care se bucură aceste stațiuni și a activităților culturale desfășurate, populația locală este beneficiara unor condiții de viață îmbunătățite față de alte localități.

Întrucât mobilizează mijloace bănești ale populației, peste cele puse în circulație în mod curent pentru satisfacerea unor nevoi elementare, turismul constituie un mijloc de stimulare a circulației bănești interne.

De asemenea, turismul contribuie la intensificarea fluxurilor monetare interregionale și internaționale. Guvernele își propun, pe de o parte, promovarea și dezvoltarea activității turistice, deoarece ea aduce noi bogății care pot crea, la rândul lor, noi locuri de muncă, iar pe de altă parte, minimizarea implicațiilor sociale și asupra mediului înconjurător.

În afara efectului pozitiv direct, turismul are influențe favorabile și asupra altor ramuri economice și, în ultimă instanță, asupra întregii economii naționale. În primul rând, influența se realizează de către sectoarele care compun activitatea turistică prin cererea specifică de bunuri și servicii, cerere care stimulează activitatea dintr-o serie de sectoare productive cum ar fi: industria, agricultura, construcțiile, transporturile, comerțul etc. Aceste ramuri contribuie prin obiectul lor de activitate la dezvoltarea bazei tehnico-materiale a turismului, realizează amenajările de infrastructură generală (rețeaua de drumuri, aeroporturi, aprovizionarea cu apă și energie, lucrări de sistematizare teritorială etc.), la dezvoltarea industriei ușoare, alimentare și a altor industrii conexe, contribuie la modernizarea transporturilor și telecomunicațiilor, la dezvoltarea rețelei comerciale. Intensificarea fluxurilor turistice asigură creșterea vânzărilor în comerț, sporirea veniturilor persoanelor care lucrează în aceste sectoare, a veniturilor generate de exploatarea obiectivelor respective.

Efectul economic pozitiv indirect al turismului asupra economiei naționale, efect care cunoaște multiple valențe este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de efect multiplicator.

Principiul multiplicatorului aparține lui Keynes și se bazează pe identificarea fluxurilor de venituri generate de-a lungul unor circuite și care se diminuează în progresie geometrică, datorită scurgerilor (importuri, impozite și tezaurizării) care se produc în fiecare circuit și limitează acțiunea mecanismului respectiv. Distingem “multiplicatorul” propriu-zis, care măsoară relația între noile investiții și creșterea producției și a venitului și “acceleratorul”, care măsoară relația între consumul suplimentar ce determină un surplus de investiții, creșterea producției și a venitului.1)

În turismul internațional, cheltuielile suplimentare sunt formate din:

– cheltuieli turistice directe, care cuprind cheltuielile făcute de turiști pentru bunurile și serviciile achiziționate în hoteluri, restaurante, magazine etc. Ele includ exporturile interne, precum și investițiile străine legate de turismul unei regiuni. Efectul direct al acestor cheltuieli constă în creșterea veniturilor în sectorul turistic: salarii, profituri ale hotelurilor, restaurantelor, agențiilor turoperatoare etc.

– cheltuieli turistice indirecte, care cuprind tranzacțiile succesive între firme, determinate de cheltuielile turistice directe (achizițiile pe care le fac hotelierii la furnizorii locali, achizițiile furnizorilor la firmele en gros-iste). Efectul indirect este creșterea cheltuielilor pentru serviciile turistice asupra ramurilor producătoare de bunuri de consum la care firmele turistice apelează în mod inevitabil pentru a-și susține oferta turistică la parametrii competitivi.

– cheltuielile turistice induse, care cuprind creșterile cheltuielilor de consum rezultate prin mărirea veniturilor individuale, ca urmare a activității turistice (utilizarea veniturilor celor care lucrează nemijlocit în turism, ca și a celor ce revin sectorului producător de bunuri de consum pentru procurarea mărfurilor și serviciilor de care au nevoie. Efectul indus este un proces de multiplicare a cererii agregate la scară macroeconomică.

Analizând cele trei efecte menționate anterior se poate afirma că ele își găsesc reflectarea în următoarele transformări pozitive:

– creșterea produsului intern brut total ca urmare a impulsului generat de sporirea cu o unitate bănească a veniturilor obținute din activitatea turistică;

– sporirea volumului vânzărilor rezultate din tranzacțiile economice (cu excepția stocurilor);

– multiplicarea veniturilor ca urmare a unei unități adiționale de cheltuială turistică;

– crearea de noi locuri de muncă în aproape toate ramurile economiei naționale cu care turismul se află în legătură directă sau indirectă;

– mărirea veniturilor bugetului de stat prin posibilitatea impozitării unor activități economice prospere de pe urma dezvoltării turismului;

– efectul multiplicator al turismului asupra comerțului exterior, cu precădere asupra exportului de servicii.

Prin definiție, efectul multiplicator sintetizează incidențele cheltuielilor turistice făcute de turiști asupra lanțului de întreprinderi și persoane care se leagă de unitatea prestatoare de servicii turistice printr-un sistem de relații directe și indirecte până în momentul când moneda respectivă iese din circuitul economic intern sau până în momentul când reapare în mâinile turiștilor autohtoni. Din această descriere rezultă că circuitul banilor proveniți de la turiști este cu atât mai larg cu cât este mai dezvoltată și mai diversificată economia țării în care sunt cheltuiți banii.

În turismul internațional sunt utilizate patru tipuri de multiplicator:

– multiplicatorul vânzărilor măsoară cifra de afaceri directă, indirectă și indusă, provocată de o cheltuială turistică suplimentară;

– multiplicatorul producției măsoară creșterea producției și ia în calcul modificările la nivelul stocurilor (creșterea lor în hoteluri, restaurante etc. ca urmare a creșterii activității comerciale);

– multiplicatorul încasărilor care măsoară veniturile generate de o încasare turistică suplimentară;

– multiplicatorul angajărilor indică repercusiunile asupra ocupării forței de muncă, ale unei creșteri a activității economice. Acest multiplicator poate fi exprimat în două modalități: sub forma creșterii angajărilor directe și indirecte, în urma cheltuirii în scop turistic a unei unități monetare și sub forma angajărilor create de turism pentru fiecare unitate de cheltuieli turistice.

În literatura de specialitate există încercări de a modela efectul multiplicator al turismului, fiind cunoscute următoarele tipuri de modele:1) modelele teoretice de bază, modelele multiplicatorului Keynesian, modelele ad-hoc.

Modelele teoretice de bază se bazează pe prezumția că există o relație stabilă între fiecare dintre sectoarele de export și sectoarele locale ale economiei, astfel încât schimbările în nivelul cheltuielilor turistice vor crea schimbări previzibile și cuantificabile în nivelul de activitate al sectoarelor locale.

Relația de calcul care stă la baza acestor modele este de forma:

(1.1)

unde:

reprezintă angajarea locală;

reprezintă angajarea locală care deservește cererea de consum local;

reprezintă modificarea directă a angajării determinată de modificarea cheltuielilor turiștilor. Un model care măsoară efectele pe termen lung și activitatea investițională este de forma:

(1.2)

unde:

este parametrul statistic care face legătura între schimbările în investiție și schimbările în activitatea turistică și ia valori în intervalul [0, 1].

Acest model este considerat totuși o abordare simplistă a multiplicatorului turistic.

Modelele multiplicatorului Keynesian sunt proiectate să măsoare venitul creat în economie de o unitate suplimentară de cheltuială turistică. Formularea cea mai simplă a multiplicatorului k este dată de relația (1.3) și anume:

(1.3)

unde:

i reprezintă unitatea adițională de cheltuială turistică;

c reprezintă proporția în cheltuiala turistică a economiilor;

m reprezintă proporția în cheltuiala turistică a importurilor.

Dezvoltarea acestui model pe termen lung, luând în considerare și investițiile este dată de ecuația:

(1.4)

unde:

i reprezintă înclinația marginală spre investiție.

În mod similar efectele recheltuirii banilor din sectorul public pot fi ilustrate printr-un model dat de relația:

(1.5)

unde:

g reprezintă înclinația marginală spre cheltuială a sectorului public.

Un model Keynesian tipic pe termen scurt este dat de ecuația (1.6), iar un model derivat pentru turism aparține lui Brian H. Archer.

(1.6)

unde:

L reprezintă scurgerile în afara economiei;

reprezintă rata marginală a taxelor indirecte;

reprezintă rata marginală a plăților transferate.

Pornind de la formula dezvoltată a multiplicatorului enunțată de Keynes, de forma:

(1.7)

unde:

i reprezintă tipurile de consum;

x reprezintă fracțiunile dintr-o unitate monetară cheltuită pentru fiecare tip de consum;

B reprezintă munca creată de o unitate monetară cheltuită;

V reprezintă valoarea regională adăugată de munca B;

L reprezintă înclinația spre consum;

Z reprezintă proporția de venituri cheltuite într-o regiune, prin care se încearcă stabilirea unei legături între înclinația spre consum și creșterea economică regională, economistul englez Brian H. Archer a obținut formularea matematică a efectului multiplicator al turismului într-o anumită regiune asupra angajării forței de muncă.

Determinând multiplicatorul turistic pentru regiunea Anglesey-Anglia, Archer a evidențiat că la 1 Ł cheltuită de un turist în regiunea respectivă, se creează 0,00043503 locuri de muncă în sectorul turistic și 0,00004813 locuri de muncă, muncă angajată indirect de aceeași cheltuială. Rezultă că la 10.000 Ł cheltuite de turiști în regiunea amintită se creează un necesar de aproape 5 locuri de muncă, direct sau indirect legate de turism.

Aplicarea modelelor Keynesiene pentru același set de date a demonstrat faptul că se pot obține rezultate total diferite, ceea ce scoate în evidență pericolul utilizării unor modele prea simpliste.

Modelele ad-hoc sunt asemănătoare ca principiu cu abordarea Keynesiană, dar au o construcție specială pentru fiecare caz particular. Cea mai simplă formă de astfel de model, care utilizează algebra matricială este dată de ecuația:1)

(1.8)

unde:

A reprezintă proporția cheltuielilor turistice suplimentare rămase în economie după eliminarea scurgerilor în exterior, adică echivalentul expresiei (1-L) din modelul Keynesian;

B reprezintă înclinația populației locale spre consum în economia locală;

C reprezintă proporția cheltuielilor populației locale care revin ca venituri în economia locală.

Modelul prezentat de relația (1.8) este relativ simplu, dar au existat preocupări pentru elaborarea unor modele complexe, care să estompeze efectul cheltuielilor turistice asupra veniturilor, veniturilor sectorului public, angajării și importurilor.

Determinări ale multiplicatorului folosind aceste modele sunt comod de realizat și ele și-au găsit aplicabilitatea în SUA, în Regatul Unit, Insulele Pacificului de Sud, Caraibe și alte zone turistice.

Un alt indicator care arată efectul cheltuielilor turistice asupra necesarului de forță de muncă rezultă din raportarea numărului de locuri de muncă indirect legate de turism la numărul de locuri direct legate de activitatea de prestări servicii turistice, generate de cheltuirea unei unități monetare. Calculul efectuat în acest caz ne arată că la un loc de muncă în sectorul turistic apare un necesar de 0,1106 locuri de muncă indirect legate de deservirea turiștilor. Pe categorii de turiști se obțin următoarele efecte multiplicative asupra forței de muncă generată de 1 Ł cheltuită în scop turistic:

– pentru turiștii din hoteluri (cazare și pensiune)-0,00049 locuri;

pentru turiștii din camping și caravane-0,00040 locuri;

pentru turiștii din hoteluri (cazare și mic dejun)-0,00036 locuri.

Metoda prezentată poate fi aplicată în practică la calcularea necesarului de forță de muncă pentru sectorul turistic și domeniile aferente activității turistice, precum și la stabilirea nivelului productivității în turism, în comparație cu alte activități economice.

1.4.2. Funcția culturală

În plan european și internațional asistăm la ora actuală la o dezvoltare și diversificare a turismului cultural, ca urmare a deschiderii politice și economice din țările Europei Centrale și de

Est, pe de o parte și datorită concurenței între țările cu vechi tradiții în turismul cultural, pe de altă parte. La întâlnirea OMT de la Cadiz-Spania (16-17 martie 1995), la care au participat delegații din 55 de țări s-a demonstrat că, în viitor, la nivel mondial, turismul va înregistra creșteri semnificative. Se vor produce modificări în ceea ce privește destinațiile turistice, în special prin apariția unor destinații noi din Asia, Pacific și America de Sud, călătoriile de cunoaștere culturală, caracterizate prin dinamism și lipsă de monotonie vor devansa călătoriile de simplu sejur, prin atragerea și fidelizarea de noi segmente ale cererii.

Turismul cultural-itinerant este specific țărilor cu mari predispoziții naturale sau create de om și din acest punct de vedere țara noastră se înscrie în rândul acestor țări.

Obiectivele turistice românești sunt de mare interes cultural, științific, artistic, educativ multe dintre ele având caracter de unicat pe plan național și european. Având un grad mare de dispersie în teritoriu este posibilă vizitarea lor prin intermediul circuitelor turistice, în mod independent sau în grupuri organizate.

Factorii care favorizează dezvoltarea turismului cultural în țara noastră sunt:

– o rețea vastă de căi de comunicație: aeriană, feroviară, rutieră, navală care facilitează accesul către zonele sau punctele de interes turistic. Infrastructura existentă, însă, nu se ridică la nivelul standardelor europene, în ceea ce privește gradul de modernizare și calitatea;

– o bază materială complexă, diversificată (hoteluri în localitățile urbane mari și mijlocii, hanuri, moteluri, campinguri) amplasată în lungul traseelor turistice, precum și o amplă rețea de unități de alimentație. Nu în ultimul rând, diversificarea formelor de cazare para-hoteliere în sistem privat va constitui un element benefic pentru turismul cultural itinerant.

– gradul relativ redus al poluării generale înregistrat de-a lungul traseelor turistice;

– un număr ridicat de monumente culturale, din care doar 1/3 sunt atrase în circuitul turistic național și internațional, recunoscute deja în multe programe turistice; cele mai cunoscute sunt cele din Nordul Moldovei, Nordul și Sudul Transilvaniei (Maramureș, Sibiu, Brașov), Nordul Olteniei; Delta Dunării, litoralul Mării Negre, zona Carpaților Meridionali și Occidentali.

O problemă majoră o constituie conservarea, restaurarea monumentelor, lipsa unei politici coerente privind protecția patrimoniului, fapt dovedit și de starea precară a multor monumente valoroase. Unele, îndeosebi: biserici, mănăstiri, case memoriale (Mănăstirea Moldovița, Biserica Voroneț, Pătrăuți, Castelul Bran, Casa Memorială George Enescu-Sinaia) au fost supuse unor ample acțiuni de restaurare și refacere.

creșterea inițiativelor pentru organizarea unor manifestări cultural-artistice cu larg ecou pe plan național și european (concursuri de muzică, festivaluri, săptămâni culturale românești, manifestări etnofolclorice), care pot conduce la creșterea interesului turiștilor străini pentru tezaurul cultural românesc, redactarea în câteva limbi de circulație internațională a unui ghid anual, al tuturor manifestărilor cultural-artistice, religioase, etnofolclorice, toate fiind elemente importante în deschiderea turismului cultural românesc către piața internațională;

– diversificarea programelor turistice și a mijloacelor de promovare care să permită integrarea unor obiective culturale românești în itinerare culturale europene, cu documentația turistică necesară.

În țara noastră, dezvoltarea și promovarea turismului cultural vizează mai multe direcții de acțiune:

– introducerea în circuit a unor programe turistice noi, insistând asupra punerii în valoare a obiectivelor turistice cu caracter de unicat la nivel național, european sau mondial;

– lansarea unor programe turistice zonale, valorificând, în acest sens, în prima etapă zona Brașov și împrejurimile, zona Sibiu, zona Mediaș și altele;

lansarea unui pachet de programe turistice pentru etniile din România. Pentru fiecare

minoritate națională au fost propuse 15-20 programe culturale, excursii tematice, excursii ocazionale (cu prilejul diverselor evenimente aniversare din viața și cultura națiunilor respective), sejururi în principalele stațiuni balneoclimaterice, climatice, montane, de litoral din România, pentru odihnă, tratament, sporturi de iarnă, combinate cu programe culturale.

amenajările turistice necesare vizează acțiuni pe linia îmbunătățirii transportului aerian (construirea de aeroporturi, înființarea unor rute aeriene directe, utilizarea avioanelor sau elicopterelor pentru vizitarea unor obiective, creșterea calității serviciilor în aeroporturi etc.), naval (creșterea atractivității programelor turistice oferite pe Dunăre, pe canalul Dunăre-Marea Neagră), feroviar (asigurarea unui transport rapid pe calea ferată la cerințele turistului, revitalizarea transportului turistic pe căile ferate înguste, mai buna corelare a activității transportului feroviar cu cerințele turismului etc.) și a celui rutier (lărgirea rețelei de autostrăzi, realizarea unei rețele de drumuri expres, mărirea capacității rețelei rutiere, modernizarea de drumuri naționale, județene și locale etc.).

Cunoașterea și folosirea în activitatea turistică a patrimoniului cultural tradițional și contemporan al unei țări duc, pe ansamblul activității, la deconcentrarea și difuzarea turismului pe întregul teritoriul țării. În acest mod, turismul devine un factor esențial și determinant, atât în amenajarea și reamenajarea spațiului rural, cât și în câștigarea funcției de bază a loisir-ului, aceea de îmbogățire permanentă a personalității umane.

1.5. Factorii care determină evoluția turismului

De la călătoriile turistice de plăcere la cele pentru afaceri, turismul a devenit o activitate economică și socială cu caracter de masă, greu de cuprins în limitele unei definiții și în rubricile unor statistici.

Pentru populația țărilor cu economii performante, turismul intră tot mai mult în sfera serviciilor necesare, devenind un bun de larg consum. Privit prin prisma fluxului turistic, turismul apare ca un fenomen de migrație temporară-cel mai mare pe care îl cunoaște istoria și care se extinde continuu, iar privit ca activitate economică, apare ca un “comerț invizibil”.

1.5.1. Criterii de structurare. Tipologie

Activitatea turistică apare ca o cursă între solicitări și potențial, între cerere și ofertă.

Cererea turistică este impulsionată de factori ca:

– motivațiile turistice, cum sunt: odihna, tratamentul, îmbogățirea nivelului de cunoștințe, sportul, vânătoarea, vizitele la rude sau la prieteni, întâlniri sau congrese, afaceri, distracții și agrement etc.;

existența timpului liber din fondul de timp al individului;

nivelul veniturilor personale și partea destinată pentru satisfacerea uneia sau a mai multor motivații turistice.

Oferta turistică depinde de atracțiile unei zone sau țări și anume de:

condițiile naturale (relief, climă, floră, faună etc.);

valorile istorice și culturale, constituite din vestigii istorice, obiceiuri și folclor;

construcții industriale și culturale, care prezintă interes pentru turiști;

baza materială: unități de cazare, de alimentație, mijloace și căi de transport, baze de

tratament, de agrement etc.

Procesele de programare, dezvoltare și investiție în turism se găsesc sub incidența unui larg evantai de factori, care se pot clasifica după mai multe criterii.

După natura social-economică se disting:

– factori economici: veniturile populației și modificările acestora, prețurile și modificările acestora, oferta turistică;

– factori tehnici: performanțele mijloacelor de transport, tehnologiile în construcții,

parametrii tehnici ai instalațiilor și echipamentelor specifice etc.;

– factori sociali: urbanizarea și timpul liber;

– factori demografici: evoluția numărului populației, modificarea duratei medii a vieții, structura pe sexe, grupe de vârstă și socio-profesională;

– factori psihologici, educativi și de civilizație: nivelul de instruire, dorința de cunoaștere, caracterul individului, temperamentul, moda etc.;

– factori organizatorici: formalități la frontieră, facilități sau priorități în turismul organizat, regimul vizelor, diversificarea aranjamentelor turistice etc.;

După durata în timp a acțiunii lor cunoaștem:

– factori cu influență permanentă: creșterea timpului liber; modificarea veniturilor,

mișcarea naturală și migratorie a populației;

– factori conjuncturali: crizele economice, dezechilibrele politice și convulsiile sociale, confruntările militare, catastrofele naturale, condițiile meteorologice etc.;

După sensul intervenției distingem:

– factori exogeni: sporul natural al populației (care stă la baza creșterii numărului turiștilor potențiali), creșterea gradului de urbanizare, mobilitatea sporită a populației ca urmare a motorizării etc.;

– factori endogeni: varietatea conținutului activității turistice, lansarea de noi produse, diversificarea gamei serviciilor turistice oferite, ridicarea nivelului de pregătire a personalului din turism etc.;

După profilul de marketing se cunosc:1)

– factori ai cererii turistice: veniturile populației, urbanizarea, timpul liber, dinamica evoluției populației;

– factori ai ofertei: diversitatea și calitatea serviciilor, costul prestațiilor, nivelul de pregătire și structura forței de muncă etc.

După importanța în determinarea fenomenului turistic distingem:

– factori primari: oferta turistică, veniturile populației, timpul liber, mișcările populației;

– factori secundari: cooperarea internațională, facilitățile de viză sau alte măsuri organizatorice, varietatea serviciilor suplimentare etc.

Analiza în structură a factorilor care determină evoluția turismului poate fi completată și cu alte elemente, putând fi utilizate și ale modalități de grupare, în funcție de scopul analizei.

1.5.2. Principalii factori care influențează evoluția turismului

Între factorii care influențează evoluția turismului, unii au o importanță deosebită, pentru aceștia existând o metodologie de măsurare a intensității și efectului acțiunii lor bine pusă la punct.

Veniturile populației se constituie ca suport material pentru dezvoltarea turismului, ca principală condiție pentru manifestarea cererii turistice. Ele exprimă sintetic nivelul de dezvoltare economică și socială a unei țări și, indirect, posibilitățile populației pentru practicarea turismului. Astfel, creșterea veniturilor populației ca rezultat al creșterii economice (concretizată în nivelul produsului intern brut) influențează structura consumului în sensul majorării ponderii cheltuielilor pentru turism.

Un indicator ce caracterizează nivelul de dezvoltare economico-socială este produsul național brut pe locuitor care, potrivit statisticilor, în anul 1997, avea un nivel de peste 5.000 USD în numai 40 de state independente și teritorii ale lumii (reprezentând aproximativ 20% din populația mondială), între țările în care acest indicator înregistrează un nivel ridicat și posibilități sporite de practicare a turismului incluzând: Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveția, Franța, Germania, Japonia, Olanda, Marea Britanie, SUA , acestea ocupând poziții importante pe piața turistică internațională.1)

Veniturile populației au ca destinație, în primul rând, satisfacerea unor nevoi vitale, reprezentând așa-numitul “consum obligatoriu”, cu dimensiuni relativ constante, în al doilea rând, disponibilitățile bănești orientate spre satisfacerea unor cerințe care asigură un anumit grad de confort și, în ultimă instanță, obținerea unor bunuri și servicii legate de timpul liber. Astfel, creșterea volumului global al veniturilor, determină reducerea relativă a părții destinată, de fiecare individ, acoperirii nevoilor fundamentale, în timp ce așa-numitele “consumuri libere” devin mai mari.

Experiența practică a demonstrat existența unor legități în repartizarea veniturilor pe categorii de necesități și în modificarea structurii nevoilor în funcție de variația veniturilor. În conformitate cu aceste legități, cheltuielile turistice (care fac parte din categoria consumurilor libere) sunt în corelație directă cu evoluția veniturilor, iar dinamica lor este mai mare. Astfel, o creștere a veniturilor bănești cu un anumit procent, determină o creștere mai mare sau cel puțin egală a cheltuielilor turistice. Se poate spune deci că veniturile reprezintă un factor cu acțiune complexă asupra activității turistice, impactul lor fiind atât cantitativ, cât și calitativ, determinând: durata deplasării, distanța pe care se efectuează călătoria, intensitatea plecărilor în vacanță, caracterul organizat sau particular al prestației, realizarea călătoriei în interiorul sau în afara granițelor, opțiunea pentru un anumit mijloc de transport.

Cuantificarea influenței veniturilor asupra cererii turistice se face cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii la venituri, dat de relația:

, (1.9)

unde:

c reprezintă cererea sau consumul turistic;

reprezintă variația cererii;

v reprezintă veniturile;

reprezintă variația veniturilor.

Valorile acestui coeficient sunt cuprinse în intervalul [+1,2; +1,4], indicând o legătură directă și puternică între modificarea veniturilor și a cererii/consumului turistic. În cazul țărilor cu o activitate turistică bogată, dar și cu un nivel de dezvoltare economico-socială superior, pentru care cererea turistică se apropie de pragul de saturație, coeficientul variază în limite mai strânse în jurul lui +1. Sensibilitatea ridicată a cererii față de venituri este confirmată și de evoluția acestor indicatori în țara noastră. Astfel, în condițiile reducerii veniturilor reale ale populației, în perioada 1991-1998 s-a înregistrat reducerea semnificativă a circulației turistice, coeficientul de elasticitatea luând valori în intervalul [2,5; 3,2].

Prețurile și tarifele se constituie într-un alt factor major de stimulare a dezvoltării turismului, influența prețurilor desfășurându-se pe mai multe planuri și anume:1)

asupra produsului turistic în ansamblul său sau numai asupra uneia din componentele sale: transport, cazare, alimentație, agrement etc.;

asupra pieței interne sau/și internaționale, asupra căreia produce mutații cantitative și/sau calitative.

Se poate spune că, în general, practicarea unor tarife ridicate limitează accesul turiștilor la serviciile turistice, determinând scăderea numărului de turiști, a duratei sejururilor, a distanțelor de călătorie, a frecvenței plecărilor în vacanță etc., în timp ce, prețurile și tarifele scăzute stimulează manifestarea cererii. În fapt însă, relația dintre prețuri și tarife și dezvoltarea turistică este mult mai complexă, nefiind excluse reacțiile contradictorii, de exemplu: tarife foarte scăzute sau reducerea puternică a acestora poate determina creșterea neîncrederii turiștilor în calitatea serviciilor și o reducere a intensității călătoriilor, în timp ce tarifele ridicate pot fi interpretate ca un atribut al calității la care categoriile sociale cu venituri ridicate nu sunt dispuse să renunțe.

Datorită acestor aspecte, politica în domeniul prețurilor și tarifelor privește:

– fundamentarea temeinică a prețurilor și tarifelor, chiar și a celor ridicate, astfel încât să fie respectat raportul calitate-preț;

diferențierea prețurilor pe sezoane, zone turistice etc.;

– practicarea unui sistem de facilități care să sporească atractivitatea sejururilor, în turismul intern și internațional;

reflectarea fluctuațiilor valutare în preț, în turismul internațional;

asigurarea stabilității fluxurilor turistice, prin prețuri și tarife;

– asigurarea utilizării cât mai bune a bazei materiale turistice, a eficienței activității, prin sistemul prețurilor și tarifelor.

În cuantificarea influenței prețurilor și tarifelor asupra cererii turistice se utilizează, de asemenea, coeficientul de elasticitate, ale cărui valori sunt cuprinse în intervalul [-0,9; -0,7]. Cererea turistică variază la oscilațiile prețurilor mult mai puțin decât la variațiile de venit, ceea ce afectează mai uniform categoriile de consumatori, determinând o anumită rigiditate a obiceiurilor de consum, clientela fiind mult mai fidelă față de anumite destinații.

Relația de calcul care exprimă elasticitatea cererii la prețuri este de forma:

, (1.10)

unde:

p reprezintă prețul;

reprezintă variația prețului.

În relația turism-prețuri, trebuie arătat că reacția consumatorului turistic poate fi influențată și de modificările de prețuri și tarife produse pe alte piețe decât cele turistice, respectiv pe piețele bunurilor și serviciilor legate indirect de nevoile de călătorie (automobile, carburanți, echipamente sportive etc.), în acest caz putându-se vorbi de elasticitatea încrucișată sau transversală, care exprimă cum și cu cât variază cererea/consumul turistic în funcție de scăderea sau creșterea prețului unui bun sau serviciu adiacent.

Oferta turistică, constând în resurse naturale și antropice, la care se adaugă oferta creată, respectiv dotări și echipamente sau baza tehnico-materială, influențează uneori decisiv activitatea turistică. Astfel, bogăția potențialului natural (relief, climă, ape, floră, faună, peisaj) și a celui antropic (valori istorice, de civilizație și cultură) de care dispune o zonă sau o țară, precum și gradul lor de amenajare exercită o mare forță de atracție asupra fluxurilor turistice, determinând volumul circulației turistice, structura acesteia și direcțiile lor de orientare. De cele mai multe ori, resursele turistice și nivelul și calitatea bazei tehnico-materiale sunt în strânsă relație cu nivelul și calitatea prestațiilor turistice.

Progresul tehnic are implicații directe asupra gradului de mobilitate a populației, influențând deplasările în interes turistic. Acest factor are impact și asupra altor fenomene, cum sunt urbanizarea, industrializarea, poluarea, dar și conservarea mediului înconjurător etc., fenomene care au implicații asupra activității turistice.

În legătură cu influența directă a progresului tehnic asupra activității turistice, trebuie să arătăm că nu toate prestațiile turistice sunt la fel de receptive la evoluția tehnologiilor. Astfel, progresul tehnic influențează mobilitatea populației prin perfecționarea mijloacelor de transport (creșterea vitezei de circulație și a gradului de confort), îmbunătățirea infrastructurii, creșterea gradului de dotare a populației cu automobile etc., asigurând condiții pentru deplasarea unui număr tot mai mare de persoane, concomitent cu creșterea confortului, reducerea duratei călătoriei, reducerea costurilor de transport.

Progresul tehnic influențează activitatea de alimentație, permițând creșterea numărului persoanelor care apelează la aceste servicii. Astfel, în toate țările unde se manifestă o cerere turistică în continuă creștere s-a urmărit industrializarea producției de preparate culinare, reducerea cheltuielilor și folosirea rațională a forței de muncă prin introducerea cateringului industrial. În cadrul acestui sistem, funcțiile de aprovizionare cu materii prime, pregătirea și transformarea lor în preparate finite sunt complet separate de acelea de servire și desfacere. Aceasta presupune existența unei bucătării centralizate de mari proporții, organizate în cadrul unei unități distincte, care aprovizionează un număr mare de unități de alimentație, fără a fi nevoie ca acestea să-și organizeze propria producție.

Progresul tehnic influențează și calitatea și diversitatea serviciilor asigurate de agențiile de voiaj sau unitățile hoteliere prin: folosirea serviciilor de rezervare computerizată, conectarea la sisteme moderne, rapide de comunicație, asigurarea unui sistem performant de comunicare camere-compartiment recepție etc.

Evoluția demografică (dinamica populației, mutațiile în structura populației pe grupe de vârstă, profesiuni, medii etc.) influențează, de asemenea, circulația turistică. Creșterea numărului populației, ca și ritmul acestei creșteri influențează cererea turistică potențială în sensul creșterii, această corelație manifestându-se, în acest sens, în țările cu un nivel economic ridicat, unde locuitorii dispun de condițiile materiale necesare realizării călătoriei. Astfel, s-a demonstrat că, pentru țările dezvoltate, este posibil să se asigure creșterea dimensiunilor pieței potențiale cu o rată medie anuală de 0,5-1%, exclusiv pe seama sporului demografic.1)

Structura populației după diferite criterii și dinamica acesteia își pune amprenta atât asupra volumului circulației turistice cât, mai ales, asupra formelor de turism și orientării fluxurilor turistice. Astfel, de exemplu, tinerii solicită formele organizate de turism, sejururi mai scurte, zonele montane, în timp ce populația adultă și cei cu o pregătire superioară preferă turismul neorganizat, iar persoanele de vârsta a treia turismul balneomedical.

Procesul de urbanizare determină unele mutații în structura nevoilor populației, influențând direct și evoluția turismului. Astfel, creșterea numărului populației urbane, accentuarea procesului de industrializare determină, pe de o parte, creșterea economică cu implicații directe asupra creșterii calității vieții dar, pe de altă parte, sporesc solicitările nervoase ale organismului, se deteriorează mediul înconjurător etc. În acest context apare nevoia de recreere, de evadare din marile aglomerații urbane spre zone liniștite, nepoluate, nevoie ce se manifestă cu precădere la sfârșit de săptămână sau în timpul vacanțelor și care stimulează mobilitatea populației, contribuind la intensificarea circulației turistice.

În Tabelul 1.4 sunt sistematizate datele referitoare la evoluția populației urbane și cererii turistice interne în perioada 1991-1998, la nivel de țară și în județul Suceava.

Datele statistice la nivel de țară evidențiază faptul că evoluția populației urbane a cunoscut unele oscilații în perioada 1991-1998, tendința fiind aceea de reducere, cererea turistică internă fiind, de asemenea, în scădere. În județul Suceava, populația urbană cunoaște o ușoară tendință de creștere, dar cererea turistică internă este în scădere. Evident, corelația directă între cei doi indicatori este denaturată de nivelul redus al veniturilor reale, venituri orientate, cu precădere, spre satisfacerea nevoilor fiziologice și mai puțin spre cele de ordin superior.

La nivel mondial, gradul de urbanizare a cunoscut o dinamică accentuată în ultimul sfert de secol și se prevede că va continua la cote înalte în viitor. Statisticile arată că ponderea populației urbane pe glob, în totalul populației se prezintă astfel: 1973-37,4%, 1980-42% și în 2000-51%. Se prevede că în secolul următor procesul se va accentua, ca urmare a faptului că regiunile slab dezvoltate în prezent, pe măsura creșterii lor economice, însoțită de urbanizare se vor afirma tot mai mult ca centre emițătoare de turiști.

În România, ponderea populației urbane în totalul populației a cunoscut următoarea evoluție: în anul 1970-36,8%, în anul 1977-43,6%, în anul 1980-45,8%, în anul 1985-50,0%, în anul 1990-54,3%, în anul 1995-54,9%, în anul 1997-55,0%, iar în județul Suceava, pe un orizont mai scurt, indicatorul a evoluat astfel: în 1990-34,5%, în 1995-35,9%, iar în anul 1999-35,6%.

Tabelul 1.4. Populația urbană și cererea turistică internă la nivel de țară și în județul Suceava, în perioada

1991-1998

– mii persoane –

Sursa: Anuarul Statistic al României, CNS București, Ediția 1997, p. 62, 610; Ediția 1999, p. 57, 602

Județul Suceava în cifre (1990-1999), DGJS Suceava, 1999, p. 5, 39

Timpul liber este un alt factor determinant al turismului, evoluția acestuia influențând formarea fluxurilor turistice, manifestarea cererii pentru călătorie, favorizând transformarea turismului într-o adevărată industrie.

În analiza procesului de formare în societate a timpului liber, ca și a factorilor care determină acest proces un rol important are bugetul de timp, a cărui structură se regăsește în Figura 1.3.

Urmare a creșterii economice, în plan mondial s-a produs o sporire a disponibilităților de timp liber prin: diminuarea duratei zilei de muncă la 8 ore și chiar mai puțin, reducerea săptămânii de lucru, promovarea sistemelor de lucru cu timp parțial, instituționalizarea, generalizarea și creșterea duratei concediului anual plătit (în majoritatea țărilor este de 30 zile-excepții sunt SUA și Japonia, iar în unele țări europene de 36-42 zile), reducerea timpului total de muncă în cadrul vieții etc.1)

Figura 1.3. Structura bugetului de timp

Sursa: Angelescu, C., Jula, D., Timpul liber. Condiționări și implicații economice,

Editura Economică, București, 1997, p. 26

Timpul liber, ca parte distinctă a bugetului de timp, fiind complementar timpului de muncă, este condiționat ca dimensiune, de dinamica cererii totale în economie și de evoluția productivității muncii (condiționarea nefiind liniară), dar și de particularitățile individuale, de cele mai multe ori cu motivații subiective.

Concomitent cu sporirea dimensiunilor timpului liber (proces caracteristic societății contemporane), s-au produs mutații semnificative și în structura destinațiilor acestuia, turismul fiind una din principalele forme de utilizare a timpului liber. Astfel, timpul liber afectat turismului de majoritatea populației este cel de la sfârșit de săptămână și de concediu iar, în cazul populației de vârsta a treia, creșterea duratei medii a vieții și reducerea timpului total de muncă, contribuie fundamental la creșterea solicitărilor pentru turism.

Se poate constata deci că fenomenul turistic este influențat de un complex de factori, a căror intensitate și direcție de acțiune variază în funcție de condițiile de timp și spațiu, de formele concrete de circulație, iar rezultatul acțiunii lor la nivel mondial este pozitiv, concretizându-se în impulsionarea circulației turistice.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA ȘI STRUCTURA ACTIVITĂȚII TURISTICE

Activitatea turistică, pentru a se desfășura eficient, unitar și coerent trebuie să dispună, ca orice activitatea economică, de un cadru instituțional corespunzător, format dintr-un ansamblu de verigi cu atribuții bine definite, între care se stabilesc relații funcționale, deservit de un sistem informațional adecvat dar, în mod special, datorită particularităților turismului determinate de sfera largă de cuprindere, de conținutul eterogen și complex, de dinamismul accentuat, de conexiunile cu alte sectoare ale economiei, de numărul mare de participanți la realizarea și comercializarea vacanțelor etc. organizarea acestei activități cunoaște trăsături specifice.

În opinia multor specialiști, organizarea activității turistice trebuie să se regăsească în:

structurile organizatorice;

formele de integrare;

rolul statului;

lanțul de distribuție a produselor turistice.

Structurile organizatorice în turism se referă la totalitatea agenților implicați în organizarea și derularea propriu-zisă a călătoriilor, cuprinși în sectorul public sau privat și constând în societăți comerciale, asociații profesionale, organizații guvernamentale și neguvernamentale cu vocație locală (regională), națională sau internațională.

2.1. Organizarea turismului în România

Prima organizație oficială în domeniul turismului, în România, al cărei rol era acela de îndrumare a turismului în direcția folosului public, realizarea publicității acțiunilor turistice și a stațiunilor balneoclimaterice a fost Oficiul Național de Turism, pentru constituirea căruia s-au făcut propuneri încă din anul 1924. După îndelungi demersuri și inițiative, la 27 februarie 1936 statul român a instituționalizat organizarea oficială a turismului, care prevedea și crearea unui Oficiu Național de Turism (O.N.T.) pe lângă Ministerul de Interne. În dubla sa calitate, de organism de încurajare și de îndrumare a inițiativei particulare și de organism de inițiative ale statului, O.N. T. și-a orientat activitatea în trei direcții și anume:

coordonarea și controlul inițiativelor publice și private în domeniul turismului;

coordonarea investițiilor directe din partea statului și a celor indirecte prin subvenționarea inițiativei private;

propaganda și informarea turistică în țară și în străinătate, în primul rând cu scopuri de publicitate comercială de specialitate și, în al doilea rând, de propagandă generală a țării.

Pentru a coordona activitatea turistică internațională, în anul 1955 a luat ființă Oficiul Național de Turism “Carpați”, care a funcționat ca întreprindere economică de stat pentru comerț exterior, sub îndrumarea și controlul Ministerului Comerțului Exterior. În anul 1967 , acest organism s-a transformat în organism al administrației de stat, preluând întreaga activitate hotelieră și a unităților reprezentative de alimentație de la Ministerul Comerțului Interior, precum și cea a cabanelor, hotelurilor etc. aparținând fostelor consilii populare.

La începutul anului 1971, în urma creșterii treptate a volumului activității turistice interne și internaționale, a luat ființă Ministerul Turismului, ca organism central al administrației de stat, iar Oficiul Național de Turism a căpătat competențe în domeniul turismului internațional, ca întreprindere economică în subordinea Ministerului Turismului, sub denumirea anterioară de O.N.T. “Carpați”.

După revoluția din decembrie 1989, la 20 iulie 1990, s-a înființat Ministerul Comerțului și Turismului, ca organism central al administrației de stat, cu personalitate juridică, în cadrul căruia promovarea politicii în domeniul turismului a revenit Departamentului Turismului.

În decembrie 1992 Departamentul Turismului s-a transformat în Ministerul Turismului, ca organism al administrației publice centrale, având rolul de administrare, protecție și control al dezvoltării turismului și de organism de consultanță pentru toate autoritățile publice sau private și agenții economici privind activitățile turistice din România.

În anul 1998, ca urmare a reorganizării structurii Guvernului României prin H.G.R. nr. 972/23.12.1998, Ministerul Turismului s-a transformat în Autoritatea Națională pentru Turism (A.N.T.), organism care, în linii generale, avea aceleași atribuții ca și Ministerul Turismului. Sub această formă a funcționat până la începutul anului 2001, când prin Ordonanța de urgență nr. 2/4 ianuarie 2001 (art. 9) “Se înființează Ministerul Turismului ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, iar Autoritatea Națională pentru Turism, Oficiul de Autorizare și Control în Turism și Oficiul de Promovare a Turismului se desființează”. De asemenea, prin H. G. României nr. 24/4 ianuarie 2001 sunt prezentate organizarea și atribuțiile Ministerului Turismului. Prin Ordonanța de Urgență numărul 64 din 28 iunie 2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administrației publice centrale și a unor instituții publice, art.11 “Se înființează Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului prin comasarea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței și a Ministerului Turismului, care își încetează activitatea”.

2.1.1. Atribuțiile Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului în domeniul turismului

Potrivit H. G. României nr. 24/4 ianuarie 2001, principalele atribuții care revin organismului administrației de stat în domeniul turismului se referă la:

– elaborează și supune spre aprobare Guvernului strategia și politica națională în domeniul turismului;

– aplică și promovează strategia și politica națională în domeniul turismului și urmărește modul de realizare a acesteia;

– inițiază și promovează acte normative specifice, avizează reglementările ministerelor sau ale organelor de specialitate ale administrației publice centrale, care au implicații și asupra domeniului său de activitate;

– reprezintă interesele statului în diferite organe și organisme internaționale, în conformitate cu acordurile și cu alte înțelegeri stabilite în acest scop și dezvoltă relații de colaborare cu organe și cu organizații similare din alte state, precum și cu organisme internaționale interesate de activitatea de turism;

– inițiază și negociază din împuternicirea Guvernului acorduri, convenții și alte înțelegeri internaționale sau propune întocmirea formelor de aderare la cele existente;

– urmărește aplicarea legilor și a celorlalte acte normative în domeniul turismului, precum și armonizarea acestora cu reglementările existente în Uniunea Europeană;

– colaborează cu celelalte organe de specialitate din subordinea Guvernului, cu ministere, cu autorități publice locale, cu asociații, fundații și cu alte organizații neguvernamentale pentru aplicarea și armonizarea strategiei naționale cu reglementările și strategiile internaționale în domeniu;

– coordonează programele de asistență tehnică acordată de Uniunea Europeană, Organizația Mondială a Turismului și de alte organisme internaționale, precum și programul de integrare europeană în domeniul turismului;

– organizează și realizează activitatea de promovare turistică a României atât pe piața internă, cât și pe piețele externe, prin activități specifice birourilor de promovare și de informare turistică din străinătate și din țară;

– organizează congrese, colocvii, simpozioane și alte acțiuni similare, în țară și în străinătate, în domeniul turismului;

– stabilește orientarea programelor de cercetare, dezvoltare și investiții publice în turism;

– constituie și gestionează Fondul special pentru promovarea și dezvoltarea turismului, pe baza contribuției agenților economici din turism și din venituri obținute din privatizarea societăților comerciale din turism, precum și din alte fonduri și venituri constituite conform legii;

– coordonează, împreună cu Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului procesul de instruire din propriile instituții de învățământ;

– coordonează, împreună cu Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, programele naționale și județene de reconversie profesională în meseriile specifice activității turistice;

– realizează și gestionează baza de date și sistemul informațional în domeniul turismului, participând la sistemul informațional național și internațional;

– elaborează strategia de privatizare a societăților comerciale din turism, ca parte componentă a strategiei de dezvoltare a turismului pe termen mediu și lung, pe care o supune spre aprobare Guvernului și monitorizează aplicarea acesteia;

– realizează procesul de privatizare a societăților comerciale din turism;

– inițiază și propune Guvernului proiecte de acte normative pentru deblocarea și accelerarea procesului de privatizare în turism;

– autorizează agenții economici și personalul de specialitate din domeniul turismului, acordă licențe agenților economici din turism, clasifică structurile de primire turistice, brevetează personalul de specialitate. Taxele obținute din prestarea acestor servicii se constituie în venituri la Fondul special pentru promovarea și dezvoltarea turismului.

– efectuează controlul asupra calității serviciilor turistice;

– îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin acte normative pentru domeniul său de activitate.

Între agenții economici din turism și Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului există un sistem de relații, concretizate în: acordarea de asistență de specialitate, furnizarea de informații, efectuarea de controale, licențiere și brevetare, avizarea unor proiecte de dezvoltare, acordarea de facilități (la creditare, plata TVA, promovare, participare la evenimente internaționale etc.), sistem care are rolul de a conecta aceste societăți la politicile și strategiile macroeconomice în domeniu.

Alături de agenții economici din turism, în sistemul de relații al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului sunt incluse și alte instituții, organisme și întreprinderi centrale care au atribuții în organizarea turismului, fie prin faptul că administrează sau dețin în proprietate o bază materială specifică (formată din unități de cazare și alimentație, agenții de voiaj, mijloace de transport auto), fie prestează unele servicii, componente ale produsului turistic, cum ar fi: Regia Autonomă a Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat, Biroul de Turism și Tranzacții, Uniunea Națională a Cooperativelor de Consum și de Credit (CENTROCOOP), SA Sin România SRL, Automobil Clubul Român, Ministerul Sănătății, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Ministerul Culturii și Cultelor, Agenția Națională pentru Comunicații și Informatică. Din această categorie de instituții mai fac parte: Ministerul Afacerilor Externe, care alături de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului se implică în negocierea unor acorduri, protocoale, tratate de colaborare turistică, Ministerul Administrației și Internelor, care are sarcina de a evidenția intrările și ieșirile de turiști români și străini la punctele de frontieră, Departamentul Cultelor, Comisia Monumentelor și Siturilor Istorice și altele.

2.1.2. Asociațiile profesionale în turism

În plan mondial, profesiunile legate de activitățile turistice sunt grupate în organizații profesionale naționale având drept scopuri acelea de a favoriza dezvoltarea acestor activități și de a apăra interesele profesiei. Așa se explică de ce numărul organizațiilor profesionale se apropie de cel al specializărilor profesionale din turismul mondial și faptul că devin partenere ale administrațiilor naționale pe linia conceperii și realizării strategiilor turistice pe diferite termene. Cele mai importante dintre ele sunt grupate într-o serie de țări în Adunări Consultative sau Comisii care participă la dezbaterile parlamentare. În România a luat ființă, în 13 august 1997, Consiliul Consultativ al Turismului, cu statut propriu, care include specialiști din diverse ministere, directori ai unor mari societăți, președinți ai unor asociații profesionale.

În țara noastră, cu sprijinul acordat prin Programul PHARE, din anul 1990, Comisia Europeană a susținut formarea unor asociații profesionale cum sunt:1)

– Federația Industriei Hoteliere din România, înființată în 24 martie 1990, care reunește membrii individuali, companii hoteliere, hoteluri, Centrul Național de Învățământ Turistic;

– Fundația Europeană pentru Învățământ Hotelier-Turistic din România, înființată în anul 1994, care cuprinde membrii individuali, licee de specialitate, Centrul Național de Învățământ Turistic, precum și membrii din străinătate;

– Federația Patronală din Turism, înființată în anul 1992, care cuprinde membrii individuali, firme și companii de turism;

– Consiliul Național de Turism pentru Tineret, înființat în anul 1991;

– Asociația Turoperatorilor din România, înființată în anul 1996;

– Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism, înființată în anul 1994, dar existând inițial din 1960;

– Asociația Națională a Bucătarilor și Cofetarilor din Turism, înființată în anul 1971;

– Asociația Națională a Agențiilor de Turism, înființată în anul 1990;

– Organizația Patronală a Turismului Balnear, înființată în anul 1993, incluzând membrii individuali și companii balneare.

Pe plan internațional, asociațiile și organizațiile profesionale naționale activează în organizațiile internaționale profesionale specializate, cu caracter neguvernamental.

2.1.3. Întreprinderile de turism și distribuitorii de produse turistice

În sens general, întreprinderea este locul de întâlnire a factorilor de producție sau input-urilor, definite ca resurse umane sau de muncă, resurse naturale și resurse de capital, al cărui scop este de a maximiza diferența dintre valorile de achiziție a factorilor de producție și câștigurile din vânzarea produselor sau serviciilor (output-uri).

Din punct de vedere organizatoric, întreprinderea este considerată ca un grup uman autonom de producție, care dispune de un patrimoniu al cărui viitor depinde de vânzarea unui bun sau serviciu, de activitatea sa și de soldul pozitiv în bilanțul său.1)

Activitatea turistică propriu-zisă, constând în prestarea de servicii turistice, este desfășurată de un sistem de societăți comerciale, apărute fie prin transformarea întreprinderilor de turism existente până în anul 1990, fie prin înființare potrivit Legii 31/1991.

Întreprinderea turistică, ca activitate concretă, oferă un serviciu format din prestații cum sunt: informare/rezervare, transport, cazare, alimentație, agrement.

Întreprinderile de turism se diferențiază, în funcție de:2)

– forma de proprietate (publică, privată, mixtă, cooperatistă, obștească, asociativă, străină);

– statutul juridic (societate pe acțiuni, cu răspundere limitată, în nume colectiv, asociații profesionale);

– forma de exploatație (societăți independente, lanțuri voluntare sau integrate, franșiză, contract de management);

– tipul de activitate (agenții de voiaj/turism, întreprinderi de hoteluri și restaurante, de agrement, de transport etc.).

De mare importanță în înțelegerea rolului economic al activității firmei de turism este gruparea întreprinderilor după tipul de activitate (obiectul acțiunii lor), iar din acest punct de vedere deosebim:

– întreprinderi hoteliere, similare și complementare acestora, care includ unitățile ce îndeplinesc funcții de cazare, alimentație și de primire a turiștilor, respectiv: hanurile de tineret; terenurile de camping și caravaning; centrele de tineret sau centrele de primire și de sejur, inclusiv centrele de primire internaționale și coloniile de vacanță; centrele de vacanță colective, care cuprind orice formă de cazare a turismului social: campusuri, cămine de vacanță, case de cură și odihnă, case familiale de vacanță, case de pensiune etc.; hotelăria lejeră, care integrează mijloace sumare de cazare ce pot fi create de organizații private sau de autoritatea publică, constând din: unități de primire, de țară, de zăpadă, de pescuit, rurale, hanuri de țară, pensiuni familiale, case de oaspeți, bed-and-breakfast, ferme de vacanță etc.; hoteluri, respectiv acele stabilimente unde călătorii pot, în schimbul unei sume de bani, să se adăpostească, să se hrănească și să se distreze în cursul deplasării lor; stabilimente de alimentație ușoară și de stil (unde se servesc hrană și băuturi) incluzând: baruri, baruri-restaurant, autoserviri, cantine, cluburi private, restaurante de lux, tipice sau regionale etc.; satele de vacanță, care cuprind vile-bungalow folosite în cazarea individuală sau a familiilor, grupate în jurul sălilor comune pentru servirea mesei, distracții și sport;

– întreprinderile de transport colectiv, cuprinzând: autocariști, companii de căi ferate, companii de aviație, organizatorii de croaziere, închiriatori de mașini;

– întreprinderi de animație (agrement), de timp liber și de informație, care includ: asociații; mișcări de tineret și de educație populară; cluburi sportive sau ale vârstei a treia; asociații vizând peisaje turistice; case de cultură, teatre; stabilimente sau organizații, comerciale sau nu, cum ar fi: cluburi de timp liber (loisir), cazinouri, săli de jocuri, discoteci, baze în aer liber, parcuri de distracții, cluburi de vânătoare și de pescuit, cluburi de tir, ferme de vacanță, bowling, biliard etc.

– agenții și organizatori de călătorii, care sunt intermediarii dintre producători și consumatori. Această grupă aparține structurii organizatorico-funcționale de bază care asigură conceperea și distribuția unor produse turistice complexe, făcându-se distincția dintre en gros-iști și organizatori, pe de o patre și agenții detailiști, pe de altă parte. Conform definiției date de Organizația Mondială a Turismului, organizatorii sau fabricanții (en gros-iștii) concep produsele turistice, înainte ca cererea să fie formată, în timp ce agenții detailiști oferă turiștilor potențiali informații asupra călătoriilor posibile, cazării și alte servicii, inclusiv onorariile și condițiile de servire. În afara acestor două tipuri de agenți (la nivel mondial operează cca. 75.000) există și asociații de călătorii, mai mult sau mai puțin efemere, care au drept scop dezvoltarea turismului de afinitate.

Activitatea turistică integrează în structura sa funcțional-organizatorică și alte unități care participă, direct sau indirect, la asigurarea desfășurării activității în acest sector și anume: mass-media, jurnalele și revistele specializate în turism, agenții de publicitate turistică, firmele de consulting, instituțiile specializate în investiția turistică, școlile și societățile de formare profesională în hotelărie, turism și loisir.

2.1.3.1. Structurile de primire turistice

Potrivit legislației în vigoare, desfășurarea prestațiilor de cazare și alimentație se face în cadrul structurilor de primire turistice cu funcțiuni specifice, clasificate pe stele și categorii, după caracteristicile constructive, dotările și calitatea serviciilor pe care le oferă. Clasificarea se face cu scopul prioritar de a proteja turiștii (de către Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului), fiind o formă codificată de prezentare sintetică a nivelului de confort și a ofertei de servicii.

Pentru obținerea certificatului de clasificare, agenții economici proprietari și/sau administratori de structuri de primire turistice vor întocmi o documentație cu următorul conținut, conform Normei metodologice din 28 iunie 2002 privind clasificarea structurilor de primire turistice, elaborate în conformitate cu prevederile art. 6 din H.G. nr. 1328/2002 privind clasificarea structurilor de primire turistice:

cerere de eliberare a certificatului de clasificare;

certificat constatator de la registrul comerțului, din care sa rezulte obiectul de activitate și structura acționariatului;

schița pentru amplasarea și adresa unității;

schița privind structura, amplasarea și nominalizarea camerelor, respectiv a spațiilor de alimentație;

fișa privind încadrarea nominală a camerelor și a spațiilor de alimentație pe categorii de clasificare;

avizul specific privind amplasamentul și funcționalitatea obiectivului, emis de minister în cazul construcțiilor noi;

copie de pe brevetul de turism pentru directorii de hotel, de restaurant, motel, camping (cu excepția structurilor organizate în gospodăriile populației), sat de vacanță sau pentru cabanier;

copii de pe actele de calificare a personalului de la recepție și de la unitățile de alimentație.

Documentația de clasificare se transmite Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului-Direcția Generală de Autorizare și Control (D.G.A.C.), care verifică îndeplinirea criteriilor de clasificare și întocmește certificatul de clasificare. Acesta va fi însoțit de fișa privind încadrarea nominală a camerelor și, respectiv, fișa privind structura spațiilor de alimentație destinate servirii turiștilor, prin care se stabilesc capacitatea și structura unității. Agentul economic va solicita D.G.A.C. din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului clasificarea structurilor de primire turistice și/sau a structurilor de alimentație destinate servirii turiștilor cu minimum 60 de zile înainte de darea lor în folosință. Verificarea la fața locului a îndeplinirii criteriilor se face de către specialiștii din Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului-D.G.A.C., cu sprijinul și colaborarea unor specialiști desemnați de consiliile județene, consiliile locale și de reprezentanți ai asociațiilor profesionale din turism, în prezența reprezentantului agentului economic în cauză. Eliberarea certificatului de clasificare se face în termen de cel mult 60 de zile de la data primirii documentației de clasificare complete.

În situația în care s-au modificat condițiile care au stat la baza acordării clasificării astfel încât nu se mai asigură categoria de clasificare acordată, agentul economic este obligat să solicite o nouă clasificare a structurii de primire turistice în cauză, în termen de 30 de zile de la apariția modificărilor. În același termen este obligatorie solicitarea eliberării unui nou certificat de clasificare în cazul trecerii structurii turistice în proprietatea și/sau în administrarea altui agent economic. Certificatele de clasificare eliberate vor fi vizate de D.G.A.C. din 3 în 3 ani. Agentul economic va solicita vizarea certificatului cu cel puțin 60 de zile înainte de expirarea termenului de 3 ani de la emiterea acestuia sau de la ultima viză.

Tipuri de structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare

În România pot funcționa următoarele tipuri de structuri de primire cu funcțiuni de cazare turistică, astfel clasificate:

hoteluri de 5, 4, 3, 2, 1 stele;

hoteluri-apartament de 5, 4, 3, 2 stele;

moteluri de 3,2,1 stele;

hoteluri pentru tineret de 3, 2, 1 stele;

hosteluri de 3, 2 stele;

vile de 5, 4, 3, 2, 1 stele;

bungalow-uri de 3, 2, 1 stele;

cabane turistice, cabane de vânătoare, cabane de pescuit de 3, 2, 1 stele;

sate de vacanță de 3, 2 stele;

campinguri de 4, 3, 2, 1 stele;

spații de campare organizate în gospodăriile populației de 3, 2,1 stele;

popasuri turistice de 2, 1 stele;

pensiuni turistice urbane de 5, 4, 3, 2,1 stele;

– pensiuni turistice rurale de 5, 4, 3, 2, 1 flori (margarete),

– apartamente sau camere de închiriat în locuințe familiale sau în clădiri cu altă destinație de 3, 2, 1 stele;

– structuri de primire cu funcțiuni de cazare pe nave fluviale și maritime de 5, 4, 3, 2, 1 stele.

În cadrul structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare pot exista următoarele tipuri de spații de cazare:

– cameră cu pat individual, reprezentând spațiul destinat folosirii de către o singură persoană;

– cameră cu pat matrimonial, reprezentând spațiul destinat folosirii de către una sau două persoane;

– cameră cu pat dublu, reprezentând spațiul destinat folosirii de către două persoane;

– cameră cu două paturi individuale, reprezentând spațiul destinat folosirii de către două persoane;

cameră cu trei paturi individuale;

cameră cu patru paturi individuale;

camere comune-cu mai mult de patru paturi individuale;

cameră cu priciuri, reprezentând spațiul destinat utilizării de către mai multe persoane. Priciul reprezintă o platformă din lemn sau din alte materiale, pe care se asigură un spațiu de 100 cm lățime pentru fiecare turist;

– garsonieră, reprezentând spațiul compus din: dormitor pentru două persoane, salon, vestibul și grup sanitar propriu. Dormitorul poate fi despărțit de salon și printr-un glasvand sau alte soluții care permit o delimitare estetică.

– apartament, reprezentând spațiul compus din unul sau mai multe dormitoare (maximum 5), sufragerie, vestibul, echipare sanitară proprie. La categoria 5 stele va exista un grup sanitar pentru fiecare două locuri, iar la categoria 4 stele, precum și la restul categoriilor, minimum un grup sanitar la 4 locuri.

Criteriile minime avute în vedere la încadrarea pe categorii a structurilor de primire turistice se referă la: starea generală a clădirii; organizarea spațiilor și a serviciilor aferente; dotarea cu instalații (sisteme de climatizare, aer condiționat la bazele de tratament, încălzire centrală, izolarea fonică a spațiilor, ascensoare pentru turiști, ascensoare pentru bagajele turiștilor etc.); suprafața minimă a camerelor; suprafața minimă a camerei de baie; înălțimea spațiilor de cazare; numărul maxim de paturi într-o cameră; echiparea sanitară (camere cu grup sanitar propriu, grup sanitar comun, grupuri sociale pentru personal, vestiare, dușuri, WC pe sexe, grup sanitar, separat pe sexe în holul de recepție, dotarea grupurilor sanitare din camere și a celor comune); dotarea cu mobilier, lenjerie și cu alte obiecte în camere, apartamente și garsoniere; existența seifului/posibilităților de depozitarea a valorilor; telefon în cameră; telefax la recepție; încasarea contravalorii serviciilor și pe bază de cărți de credit; restaurant; bar de zi; posibilități pentru organizare de întâlniri de afaceri, congrese, recepții, conferințe etc.; servicii minime oferite turiștilor, care pot fi cuprinse în tarif sau cu plată separată; alte criterii (directorul de hotel/motel să fie deținător de brevet de turism, personalul care are relații directe cu turiștii străini să fie cunoscător de limbi străine, parcare cu pază) etc.

Dincolo de tipurile și clasele calitative ale obiectivelor turistice cu funcțiuni de cazare prezentate anterior, deosebit de importantă este păstrarea ordinii, liniștii, moralității, curățeniei, concomitent cu respectarea strictă a normelor sanitare și a celor de prevenire și stingere a incendiilor, acestea fiind condiții fundamentale ale unui turism civilizat, cu posibilități de reintrare în circuitul economic național și internațional.

Criteriile minime privind clasificarea structurilor de primire cu funcțiuni de cazare turistică sunt:

Structurile de primire turistice vor avea firme exterioare, în concordanță cu certificatul de clasificare, în ceea ce privește denumirea, tipul și numărul de stele, respectiv flori pentru unitatea respectivă.

În spațiile de cazare, precum și în grupurile sanitare (cu excepția WC exterioare) se va asigura în sezonul rece o temperatură minimă de 18 grade C.

La grupurile sanitare ale camerelor se va asigura în permanență apa caldă și rece.

Construcțiile vor fi astfel realizate încât să se evite deranjarea turiștilor din cauza zgomotelor produse de instalațiile tehnice ale clădirii sau a altor factori de poluare.

Nu se admit spații de cazare situate la subsol sau fără aerisire și lumină naturală directă. Spațiile comune vor fi bine aerisite și iluminate.

Pardoselile grupurilor sanitare vor fi placate cu materiale ceramice, marmura sau alte asemenea materiale estetice, ușor lavabile și de bună calitate. La categoria o stea se admite și pardoseala din mozaic lustruit.

Pereții grupurilor sanitare vor fi placați cu materiale ceramice, marmura sau alte asemenea materiale estetice, ușor lavabile și de bună calitate, pe întreaga suprafață (până la tavan). La categoria 2 stele se admit și placări parțiale până la înălțimea de 180 cm, iar la categoria 1 stea pereții pot fi acoperiți cu zugrăveli lavabile.

Lenjeria de pat, prosoapele și halatele vor fi de culoare alba. La categoriile de 3, 4 și 5 stele materialele folosite pentru lenjerie vor fi numai din bumbac de calitate superioară sau din mătase.

starea generală de curățenie, salubritate și igienă se asigură în condițiile prevăzute de Normele de igienă aprobate prin ordinele ministrului sănătății nr. 102/1993 și nr. 536/1997.

Lenjeria de pat, prosoapele și halatele vor fi schimbate după fiecare turist, iar pentru sejururile mai lungi diferențiat în funcție de categoria unității.

În camerele de baie este indicat să fie afișate anunțuri prin care turiștii sunt informați că spălatul prosoapelor presupune un mare consum de apă și detergenți, fapt care poate genera unele probleme legate de protecția mediului. Prin aceleași anunțuri turiștii sunt întrebați politicos dacă doresc să fie schimbate prosoapele, iar în caz afirmativ, acestea se depun în cada de baie sau la duș.

Tipuri de structuri de primire turistice cu funcțiuni de alimentație

Potrivit normelor metodologice în vigoare (Norma metodologică din 28 iunie 2002 privind clasificarea structurilor de primire turistice, elaborată în conformitate cu prevederile art. 6 din H.G. nr. 1328/2002 privind clasificarea structurilor de primire turistice), în România pot funcționa următoarele tipuri de structurile de alimentație pentru turism:

restaurant

Clasic xxxxx

Specializat

Pescăresc xxxx-

Vânătoresc xxxx-

Rotiserie -xxxx

Zahana -xxxx

Dietetic -xxxx

Lactovegetarian -xxxx

Familial/pensiune -xxxx

Cu specific

Cramă xxxx-

Cu specific local xxxx-

Cu specific național xxxx-

Cu program artistic xxx–

Braserie xxx–

Berărie xxx–

Grădina de vară xxxx-

Bar

Bar de noapte xxx—

Bar de zi xxxx-

Café.bar, cafenea xxxx-

Disco-bar (discotecă, videotecă) xxxx-

Bufet-bar –xxx

Fast-food

Restaurant-autoservire—xxx

Bufet tip expres/bistro—xxx

3.3. Pizzerie—xxx

Snack-bar—xxx

Cofetărie xxxxx

Patiserie, plăcintărie, simigerie—xxx

Agenții economici care dețin structuri de primire turistice cu funcțiuni de alimentație, clasificate pe categorii prin certificate emise de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului în baza Ordinului președintelui Autorității Naționale pentru Turism nr. 6/1999, sunt obligați sa asigure respectarea criteriilor de clasificare stabilite prin prezentele norme metodologice, conform următoarei grile de asimilare:

categoria a III-a = 1 stea;

categoria a II-a = 2 stele;

categoria I = 3 stele;

categoria LUX = 4-5 stele.

Toate activitățile care se desfășoară în cadrul structurilor de primire turistice (cazare, alimentație, agrement, tratament, comerț etc.) constituie un tot unitar, fiind părți componente ale produsului turistic, ceea ce impune asigurarea corelației între categoria structurii de primire și calitatea celorlalte servicii.

2.1.3.2. Agențiile de voiaj și turoperatorii

Agențiile de voiaj

Organizarea unui voiaj pune alături clientul, pe de o parte și prestatorii de servicii turistice, pe de altă parte, ambele categorii angajându-se “pe încredere” față de agențiile de voiaj, care prin personalul lor trebuie să acorde toate garanțiile de competență și onestitate.

Agențiile de voiaj sunt întreprinderile care se obligă, în scop lucrativ, să procure călătorilor titluri de transport și servicii hoteliere pentru efectuarea voiajului sau a sejurului.1)

Toate persoanele care oferă voiaje cu titlu lucrativ trebuie să facă parte din personalul unei agenții de voiaj licențiate sau să opereze în calitate de corespondent al unei agenții, sub responsabilitatea acesteia.

Activități ce se desfășoară în cadrul unei agenții de voiaj

Operațiunile tehnice ale agenției de voiaj pot fi grupate în:

– vânzarea de bilete la orice mijloc de transport terestru, maritim sau aerian (servicii izolate simple și compuse de transport) cu îndeplinirea următoarelor condiții: cunoașterea tarifelor și a breviarelor respective (furnizate gratuit de către transportatori), cunoașterea biletelor și a condițiilor de emitere, cunoașterea orarelor de serviciu ale mijloacelor de transport, efectuarea periodică a inventarului biletelor vândute și vărsarea sumelor încasate (minus comisionul) transportatorului;

– vânzarea de servicii turistice, care pot fi: izolate și complexe.

Serviciile izolate includ:

– servicii de primire (“meeting sau transfer”) constau în punerea la dispoziția clienților a unui mijloc de transport și a unuia sau mai multor funcționari ai agenției care vorbesc limba clintului (ghizi interpreți), care pot să îl ajute în operațiunile de staționare (transport bagaje, vânzare bilete) și îl pot conduce în locurile unde se oferă servicii locale, rezervate anterior;

– servicii de acces prin care se pun la dispoziția clientului un mijloc de transport și unul sau mai mulți funcționari ai agenției, care însoțesc clientul în vizite și excursii, care vorbesc limba clientului și știu să îi prezinte atractivitatea zonei.

Serviciile complexe includ voiaje generice și voiaje forfetare și pot fi grupate în individuale și colective (fiind, în general, însoțite de unul sau mai mulți funcționari ai agenției), cu itinerar propus de client și cu itinerar deja pregătit de agenție.

Voiajul colectiv (de grup) este conceput, în primul rând, din punct de vedere al itinerarului și al prețului (costul optim), după care se determină cota individuală de participare (cu respectarea condiției generale de participare a unui număr minim de clienți) și apoi este oferit pe piața turistică.

Clienții pot să achiziționeze pachetul de servicii turistice plătind cota de participare și au dreptul să folosească toate serviciile înscrise în programul de voiaj. Alte servicii pot fi achiziționate pe măsura derulării sejurului, în momentul apariției nevoii sau a ofertei de servicii, plătind separat.

Agenția de voiaj poate să vândă și unele servicii complementare și anume:

– serviciul de bancă (schimb valutar, repartizări valută, emitere cecuri de călătorie);

serviciul de expediere a bagajelor cu fiecare mijloc de transport;

– serviciul de rezervări și cumpărări de bilete pentru diverse spectacole și manifestări;

serviciul de vânzare a ghidurilor tipărite în limbi de circulație internațională;

– serviciul de corespondență pentru clientelă, specific sejururilor lungi. În aceste cazuri se indică adresele filialelor, sucursalelor sau agențiilor corespondente de unde cunoscuții clientului pot ridica eventuala corespondență de la acesta.

– servicii secundare: formalități pentru obținerea pașaportului, vize de intrare în țările care le solicită etc.

Documentația unei agenții de voiaj

Într-o agenție de voiaj de importanță medie, cu caracter internațional, documentația trebuie să aibă în vedere deținerea de informații despre:

– țările către care se trimite, în general, clientela și unde agenția are propriile filiale, sucursale sau corespondențe;

serviciile de transport pentru ajungerea la destinație;

serviciile turistice de prestat.

Documentația agenției de voiaj se constituie din totalitatea informațiilor referitoare la:

localitățile de interes turistic;

localitățile de interes profesional.

Pentru fiecare localitate sunt necesare informații cu caracter general și cu caracter profesional.1)

Din grupa informațiilor generale fac parte:

– informații istorice, geografice (populație, orografie, hidrografie, climă, floră și faună, în special vânat și pescuit), politice, religie, monedă curentă, măsuri și greutăți, drapel și limba vorbită, voltaj al curentului;

– căile de acces și itinerariile cele mai obișnuite pentru a ajunge în țară pe cale terestră, maritimă, aeriană;

străzi naționale, autostrăzi, canale navigabile, căi ferate, porturi, aeroporturi;

plaje, insule, lacuri, munți, cu dotările de sejur și de odihnă;

– companii maritime și aeriene (nave și avioane de linie, nave de croazieră) operante în țară și spre exterior;

– formalitățile vamale (drepturi de servicii, transport al bagajelor în trenuri, nave, avioane);

gastronomie, mâncăruri naționale, vinuri, alte băuturi specifice, ape minerale;

tratamente balneare, diverse sporturi;

manifestări folclorice, artistice, festivaluri;

dotare hotelieră în general, camping, case de vacanță, cămine studențești;

servicii de siguranță (poliție, ajutor medical, ajutor stradal);

restaurante și localuri caracteristice, teatre, săli de spectacole renumite;

birouri turistice publice, agenții de voiaj, ziare locale;

stații de service, prețuri ale uleiului și benzinei;

organizatori de vânătoare și pescuit;

obiective turistice și dotări pentru congrese.

Din grupa informațiilor profesionale fac parte:

– instrucțiuni pentru vizitarea țării într-o săptămână, 10 zile, 15 zile, o lună (pe cale ferată și cu automobile de mică și mare capacitate);

lista hotelurilor existente;

– itinerariile vizitelor și excursiilor mai atractive în principalele localități turistice;

tipuri de servicii de primire în localități;

indicarea limbilor vorbite în localități;

– lista tururilor efectuate cu transport auto (linii, excursii, circuite) sau cu diverse mijloace (ambarcațiuni plutitoare, caruri);

lista și calendarul croazierelor și voiajelor turistice aeriene;

tipuri și condiții de închiriere de mijloace auto în diverse localități;

instrucțiuni cu caracter voluntar, vize, pașapoarte și certificate sanitare.

La nivelul agenției de voiaj există un fișier general al clienților, actualizat în permanență, care conține:

– adresele tuturor clienților importanți, adică ale clienților care achiziționează în mod curent servicii de la agenție sau care au achiziționat, chiar și o singură dată, voiaje de o anumită importanță. Filialele și sucursalele agenției emit pentru fiecare încasare efectuată un document pentru casierie, lucrătorul care a efectuat vânzările întocmind periodic lista noilor clienți importanți pe care i-a servit, indicând: numele, prenumele, sexul, vârsta, profesiunea, starea civilă, adresa de la domiciliu, date preluate din pașaport sau care sunt cerute prin chiar natura serviciilor prestate;

adresele clienților probabili, preluate din diverse publicații;

repartiția adreselor pe țări și, pentru fiecare țară, în ordinea alfabetică a localităților;

pentru fiecare oraș, grupare pe profesii.

Furnizorii și corespondenții agenției de voiaj

O agenție de voiaj mare intră în relații cu două categorii de furnizori și anume:

– furnizori de servicii primare: transport, servicii de receptivitate, asistență turistică locală (primire și acces);

furnizorii de servicii secundare (corespondenții).

Acordul dintre agenția de voiaj și furnizorul de servicii primare cuprinde:

natura și categoriile serviciilor prestate;

condițiile și tarifele la care vor fi prestate serviciile;

clauzele minore;

durata acordului.

Pe baza acordului încheiat, toate informațiile cu privirea la condiții și tarife sunt reunite sintetic în prospecte, care vor fi difuzate către toate birourile ce urmează să le folosească, creându-se posibilitatea ca toate filialele să aplice aceleași tarife.

Două agenții de voiaj se află în relații de corespondență când una din ele furnizează propriile ei prestații clienților celeilalte sau vinde în zona sa jurisdicțională, pe baza unui acord scris între părți, servicii complexe produse de cealaltă agenție.

Înainte de semnarea acordului, agenția mare trebuie să se informeze în legătură cu agenția ce dorește să devină “corespondenta” sa într-o zonă determinată, privind: eficiența organizării sale, personalul de care dispune, solvabilitatea financiară etc.

Turoperatorii

Turoperatorii sunt întreprinderi turistice comerciale, specializate în crearea de voiaje forfetare, considerate en gros-iștii industriei turistice. Activitatea de producător de voiaje îi diferențiază de agențiile de voiaj, care realizează, de obicei, numai operațiuni de comercializare a produselor turistice. Turoperatorii pot avea statutul juridic al unei agenții de turism sau cel al unei asociații și, în anumite cazuri cel al unui transportator sau hotelier care “montează” și unele produce turistice forfetare integrate.

Primul tur, în înțelesul modern al cuvântului, a fost realizat în 1841 de Thomas Cook, care a oferit pachete de servicii în întreaga lume, ideea câștigând teren foarte repede în Anglia, dar și în alte țări europene și în SUA.1) Principalul său rival este compania “American Express”, cele două companii funcționând ca en gros-iști de servicii turistice și ca agenții de voiaj detailiste, ceea ce înseamnă că vând servicii pe care le distribuie direct publicului, prin filiale și agenții proprii.

Pe lângă turoperatorii propriu-ziși activează și liniile aeriene, multe dintre ele fiind angajate în afaceri hoteliere, respectiv propun pachete proprii de servicii de transport aerian și de cazare hotelieră.

Companiile maritime activează, de asemenea, ca turoperatori, în special prin croaziere, care sunt o formă de tur (deplasare) cu vaporul, apelând în același timp la hotel pentru asigurarea cazării (croaziera este aproape singura formă de serviciu turistic oferită de companiile maritime, liniile maritime regulate fiind de domeniul trecutului.

Dezvoltarea turismului din ultimii ani, în special în Europa este rezultatul creșterii numărului de firme ai căror manageri s-au ocupat cu realizarea de servicii (tururi). Creșterea numărului de turoperatori a generat schimbări în sistemul de management și operare al firmelor. Astfel, a devenit necesară o bază financiară mai solidă pentru plata “cash” a tarifelor curselor charter de către grupurile tur. Unii turoperatori au fost absorbiți de către corporațiile mari cu activitate diversă, alții întrețin legături strânse cu liniile charter particulare sau cu lanțurile hoteliere, în timp ce alții s-au implicat în dezvoltarea stațiunilor turistice.1)

Deosebim două tipuri de tururi:

– pachetul vacanță, care are ca destinație un hotel de stațiune. El poate include peisajul sau divertismentul local, caracterizându-se printr-o varietate de atracții mai puțin scumpe, cum sunt: soarele, marea sau activități ca golful sau tenisul, oferite de o anumită stațiune.

– turul cu ghid (condus), care include peisajul sau alte atracții speciale. Aceste tururi sunt însoțite de un ghid cunoscător al aranjamentelor și activităților călătoriei, iar activitatea oferită de tur este principala sa atracție. Persoana care conduce astfel de tururi este tur-ghidul și trebuie să facă dovada unei foarte bune pregătiri profesionale, respectiv: să fie poliglot, să comunice bine cu oamenii și să rezolve o varietate de probleme ridicate nu numai de aranjamentele de călătorie, ci și de ducerea lor la bun sfârșit (probleme privind bagajele pierdute și servicii hoteliere nesatisfăcătoare, îmbolnăviri neprevăzute și probleme interpersonale în cadrul grupului), să fie un bun psiholog și un specialist în voiaje.

Turoperatorii sunt prezenți, în mod frecvent, în Europa, în special în Anglia, Germania și în țările scandinave, fiind întreprinderi de mari dimensiuni, puternic concentrate pe plan național și internațional, atât pe orizontală, cât și pe verticală.

2.2. Organizarea turismului la nivel mondial

Amploarea cunoscută de călătoriile internaționale și creșterea rolului turismului la nivel mondial au favorizat crearea unor organisme internaționale specializate și/sau includerea problemelor turismului în activitatea și preocupările unor organisme internaționale existente. De asemenea, legătura dintre turismul intern și cel internațional, tendința de globalizare a fenomenului turistic, integrarea internațională au făcut necesară organizarea turismului național în corelație cu organismele internaționale și structurile acestora.

Prin urmare, cunoașterea principalelor organisme internaționale, a atribuțiilor acestora și a modului lor de funcționare contribuie la crearea cadrului general favorabil turismului, condițiilor necesare elaborării strategiilor de dezvoltare a acestuia.

La ora actuală, ca o consecință a dezvoltării relațiilor economice internaționale, în special după cel de al doilea război mondial, numărul organizațiilor internaționale a crescut, iar scopul lor, acela de a alege și promova interesele cu cea mai largă susținere, s-a accentuat.

Literatura de specialitate structurează organizațiile internaționale după mai multe criterii și anume:

– după criteriul reprezentării, organizațiile internaționale pot fi guvernamentale (interguvernamentale) și nonguvernamentale.

În cazul organizațiilor guvernamentale, reprezentarea se face la cel mai înalt nivel administrativ, aceste organizații având responsabilități majore în domeniul în care s-au înființat, acțiunile lor fiind obligatorii pentru țările membre. O organizație nonguvernamentală sau o asociație internațională este o instituție creată dintr-o inițiativă privată sau mixtă (state și persoane private), cu excluderea oricărui acord guvernamental, regrupând persoane private sau publice, fizice sau morale.

Evoluția numărului organizațiilor internaționale (guvernamentale și nonguvernamentale), în secolul XX, a fost cea din Tabelul 2.2.

Tabelul 2.2. Evoluția numărului total de organizații internaționale

Sursa: Cobzaru, I., Relații economice internaționale, Editura Economică,

București, 2000, p. 46

În domeniul turismului, în prezent, în lume există peste 80 (1,61% din total) de organizații internaționale, care prin atribuțiile lor și modul de funcționare contribuie la crearea unui cadru favorabil dezvoltării turismului, prin elaborarea strategiilor de dezvoltare adecvate.

– după aria teritorială de activitate, organizațiile internaționale se grupează în organizații globale, cu rază de acțiune la scară planetară și organizații regionale;

– după sfera subiectelor abordate sau conținutul activității deosebim organizații generale (cu vocație universală), care se ocupă de întreaga arie problematică a domeniului abordat și organizații specializate, concentrate pe o anumită problemă sau componentă a domeniului;

– după modul de organizare-funcționare, organizațiile internaționale pot fi deschise sau închise;

după statutul lor, organizațiile internaționale pot fi publice sau private etc.

Orice organizație internațională are, în înțelesul strict al cuvântului, personalitate juridică, ce îi consolidează permanența, îi oferă capacitatea de a putea îndeplini misiunile încredințate și îi asigură autonomia financiară.

2.2.1. Organizația Mondială a Turismului

Una din cele mai largi și mai reprezentative organizații internaționale de turism este Organizația Mondială a Turismului (OMT/WTO), organism interguvernamental, deschis, cu vocație universală.

Decizia de înființare a OMT a fost luată în septembrie 1970, cu prilejul Adunării Generale a Națiunilor Unite, de la Mexico. Constituirea OMT s-a făcut prin transformarea în organism guvernamental a Uniunii Internaționale a Organismelor Oficiale de Turism (UIOOT), iar funcționarea sa efectivă a început din anul 1975, când a avut loc Adunarea Generală de la Madrid.

Scopul de bază al OMT este acela de a promova și dezvolta turismul, pentru a contribui la dezvoltarea economică generală, la înțelegerea internațională, la pace și prosperitate, precum și la respectul universal și aplicarea drepturilor și libertăților omului fără deosebire de rasă, sex, limbă și religie.

Organizația Mondială a Turismului cuprinde patru categorii de membrii și anume:1)

– membrii ordinari, sunt statele care au ratificat statutul de constituire sau au aderat la acesta (138 state și teritorii);

membrii asociați, sunt trei teritorii (Antilele Olandeze, Gibraltar și Macao);

un observator permanent: Vaticanul;

– membrii afiliați (350 organizații internaționale neguvernamentale, organizații naționale publice sau private etc.). Membrii afiliați sunt reuniți în Comitetul Membrilor Afiliați care plătesc o contribuție anuală către OMT și sunt invitați să participe la lucrările diferitelor organe ale OMT.

În structura sa, OMT cuprinde: Secretariatul General, Adunarea Generală, Consiliul Executiv, Comitetele Regionale, Comitetul Membrilor Afiliați și comisii (sau comitete) specializate.

Secretariatul General, cu sediul la Madrid, se compune dintr-un personal egal ca număr, cu numărul statelor care fac parte din OMT și este însărcinat cu executarea directivelor elaborate de Adunarea Generală și de Consiliul Executiv. De asemenea, el supune discuției statelor membre rapoartele asupra activităților organizației, precum și proiectul programului general al activității acesteia. La recomandarea Consiliului Executiv, pentru o perioadă de 4 ani și cu o majoritate de 2/3 a membrilor prezenți și votanți ai Adunării Generale este numit Secretarul General. Mandatul acestuia poate fi reânoit.

Adunarea Generală este organul suprem al OMT și cuprinde delegați ai membrilor ordinari și asociați, adică state și membrii afiliați, care iau parte la lucrări în funcție de calitatea lor de membru ordinar, asociat sau afiliat. Adunarea se întrunește în sesiune ordinară la fiecare 2 ani, adoptă recomandări și bugetul organizației. Directivele sale sunt adoptate cu o majoritate de 2/3 ai membrilor efectiv prezenți și votanți în cadrul sesiunii ordinare în cauză.

Adunarea Generală are 6 comitete regionale și anume: Africa, cele două Americi, Asia de Est și Pacific, Asia de Sud, Europa și Orientul Mijlociu, care au atribuții în aplicarea în fiecare regiune a recomandărilor Adunării și favorizarea dezvoltării turismului intraregional.

Consiliul Executiv este format din 20 membrii ordinari (state) aleși de către Adunarea Generală și se întrunește de două ori pe an pentru adoptarea măsurilor necesare îndeplinirii rezoluțiilor Adunării Generale. El adoptă proiectul de buget și controlează modul de execuție al acestuia.

Consiliului Executiv îi sunt subordonate 4 comitete de profil: Comitetul tehnic al programului și al coordonării, Comitetul bugetului și finanțelor, Comitetul mediului înconjurător și Comitetul facilităților (condițiilor, înlesnirilor). Ultimul comitet are mandatul de a sugera și propune măsuri menite să diminueze barierele administrative, vamale, monetare, polițienești și sanitare în scopul înlesnirii circulației turistice internaționale.

Comitetul Membrilor Afiliați cuprinde membrii acestei categorii și îi organizează în grupe de lucru pe domenii, cum ar fi: turismul de tineret, investițiile turistice, turismul și forța de muncă, turismul și sănătatea, turismul și informatica, consumatorul.

Organizația Mondială a Turismului desfășoară un ansamblu de activități din domeniul turismului intern și internațional, între care amintim:2)

Elaborarea de studii și statistici, care privește 7 domenii distincte și anume: tendințele turismului mondial, piețele turistice și echipamentul turistic, planificare și dezvoltare turistică, analize economice și financiare, impacturi sociale ale activității turistice, reprezentanțe de turism în străinătate. Rezultatele activității de documentare statistică și prelucrare științifică pot fi cunoscute prin intermediul unor publicații, cea mai importantă fiind revista “Turismul mondial”, ca și prin “Scrisori de informare” adresate organismelor naționale de turism ale statelor membre. OMT poate organiza instruiri bazate pe ateliere de lucru (workshop-uri), care dezbat proiecte de turism tehnice, financiare privind pregătirea produselor turistice și dezvoltarea în plan regional și, de asemenea, conferințe, seminarii cu participarea altor organizații internaționale, cum ar fi: WLO (Organizația Mondială a Muncii), UNEP (Programul Națiunilor Unite pentru Mediu).

Acordarea de asistență tehnică, asigurată prin specialiști și experți ai OMT în scopul dezvoltării și asigurării bugetelor pentru proiectele propuse de UNEP, cu aplicabilitate în diferite țări care urmăresc să-și dezvolte turismul.

Favorizează consultațiile internaționale, prin sesiunile organelor sale și prin comisiile regionale, oferă statelor membre propuneri de programe și acțiuni specifice. În limita competențelor lor, adoptă rezoluții, dintre care importante pentru dezvoltarea turismului sunt: Declarația de la Manilla (1980) și Declarația de la Haga asupra turismului (1989).

Conferința Mondială de la Manilla, desfășurată între 27 septembrie și 10 octombrie, a reunit 107 delegații de stat și 91 delegații de observatori ai unor organizații profesionale și neprofesionale cu activitatea turistică. La conferință au fost prezentate mai multe rapoarte pe următoarele teme: rolul turismului de mijlocitor în instaurarea echilibrului economic, interdependența dintre piața turistică și piața energetică la nivel mondial, utilizarea resurselor turistice în funcție de răspândirea lor, efectul deteriorării raportului de schimb etc.

Rezultatele dezbaterilor au fost cuprinse în documente adoptate pe bază de consens, între care cel mai important este “Declarația de la Manilla”, care cuprinde probleme ale turismului referitoare la:1)

– rolul turismului în viața națiunilor și a civilizației terestre de ansamblu;

– rolul esențial al legislației și reglementărilor din turism, ca și al instituțiilor corespunzătoare în stabilirea relațiilor turistice;

– asigurarea dreptului la călătorie și turism, urmare a dreptului la muncă, ca aspect ce contribuie la împlinirea personalității umane și stipularea acestuia în legislația națională și internațională;

– sporirea aportului turismului în contextul economiei naționale și integrarea acestui sector în circuitul economic internațional;

– sporirea rolului turismului în reducerea deficitelor balanțelor comerciale și de plăți;

– eficientizarea activității turistice, care nu trebuie să reprezinte singurul criteriu de evaluare a oportunității și posibilității de dezvoltare a acestui sector;

– în relațiile internaționale, turismul trebuie să reprezinte, în permanență, un factor pozitiv o bază pentru afirmarea respectului și încrederii între toate popoarele lumii;

– cooperarea internațională bilaterală și multilaterală, în domeniul turismului, sub aspect tehnic și financiar, trebuie să devină una din preocupările esențiale ale Organizației Mondiale a Turismului;

– dezvoltarea turistică trebuie să fie parte a strategiei de dezvoltare economică generală a statelor lumii.

Documentul final al Conferinței Mondiale de la Manilla cuprinde patru părți:1)

Administrarea ofertei turistice. Oferta turistică este parte a ofertei economice a unei țări, fiind legată de viața economică, dar și cea socială, culturală și chiar materială a acesteia. Îmbunătățirea calității ofertei turistice implică, deopotrivă, respectul datorat consumatorului, prin dezvoltarea nu numai a prestațiilor de lux, ci și a celor adresate categoriilor de populație cu venituri medii sau scăzute, perfecționarea profesională a forței de muncă din sector, îmbunătățirea activității de promovare, pentru crearea unui sistem de informare obiectivă, precisă și completă asupra ofertei.

Cooperarea tehnologică în turism. Aceasta contribuie la micșorarea costurilor de producție a serviciilor turistice, creșterea calității serviciilor, afirmarea autonomiei tehnologice și dezvoltarea infrastructurii turistice. Această problemă a fost necesar să fie abordată întrucât, în mod evident, țările în curs de dezvoltare sunt depășite tehnologic de țările dezvoltate, ceea ce impune implicarea acestora din urmă în sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare pentru asigurarea transferului tehnologic. De asemenea, trebuie să se intensifice schimbul de informații tehnice turistice între cele două categorii de țări, realizându-se un sistem global de informații. Nu în ultimul rând, este necesar ca transferul și absorbția tehnologică să reprezinte un element important al oricărui proiect de cooperare și de investiție.

Resursele umane în turism. Pregătirea forței de muncă din turism depinde de calitatea formării profesionale, de dotările tehnice și de experiența în domeniu a fiecărei țări. Turismul este una din activitățile economice care își bazează dezvoltarea pe satisfacerea clientului și prin urmare problema formării profesionale, atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare este prioritară în strategiile de dezvoltare turistică.

Libertatea circulației turistice. Acest aspect se referă la faptul că în stabilirea relațiilor turistice internaționale este necesar să se țină seama de situația socială și economică a fiecărei țări, de necesitatea respectării suveranității naționale, de legislația și tradițiile în domeniul turismului, de drepturile și obligațiile cetățenilor fiecărei țări. Cu ocazia Conferinței Mondiale de la Manilla, OMT a constatat faptul că majoritatea țărilor au eliminat restricțiile privind libertatea circulației turistice internaționale și a făcut unele recomandări cu privire la acordarea de facilități prin normele și practicile circulației turistice internaționale. OMT a recomandat țărilor membre să nu recurgă la restricții, la formalități sau alte dispoziții de natură restrictivă, prohibitivă chiar, privind intrările și ieșirile de turiști, să nu introducă obstacole materiale sau psihologice în circulația turistică internațională.

Concluziile cu privire la turismul internațional desprinse la Conferința Mondială de la Manilla s-au concretizat într-o serie de programe de măsuri, care au avut avantajul de a fi suvenționate din bugetul OMT și care au determinat dezvoltarea anumitor zone turistice din țările slab dezvoltate, atenuând efectele crizei energetice și ale crizei economice ce afectează, în special aceste țări.

Conferința Mondială Interparlamentară asupra turismului s-a desfășurat în perioada 10-14 aprilie 1989 la Haga, constituindu-se într-un alt moment important din activitatea Organizației Mondiale a Turismului. La Conferința de la Haga au participat 25 de state membre al OMT, 2 membri asociați și 12 membri afiliați ai acestei organizații. La lucrările acestei conferințe au fost prezenți 128 de parlamentari, care au reprezentat 46 de state. Importanța conferinței derivă din faptul că aceasta a adoptat ca document final “Declarația de la Haga asupra turismului”, ce deschide aceeași perspectivă de dezvoltare a turismului cu cea adoptată prin Declarația de la Manilla.

Parlamentarilor țărilor membre participante li s-au prezentat 10 principii privind dezvoltarea turismului, care au fost adoptate în unanimitate. Acestea se referă la: importanța de ansamblu a turismului, importanța turismului în creșterea socio-economică, pentru toate țările lumii; protejarea mediului, ca o condiție de bază pentru dezvoltarea turismului, cât și ca element al calității vieții; dimensiunea umană a turismului; fundamentarea juridică a activității turistice; facilitățile de călătorie; securitatea, respectul și protecția datorată turiștilor; terorismul, ca amenințare reală pentru turism și circulația turistică; importanța instruirii în dezvoltarea calității turismului; măsurile ce trebuie adoptate de către autoritățile publice și sectorul privat în scopul dezvoltării cooperării internaționale în turism.

Consiliul Executiv al Conferinței de la Haga a adoptat un document ce reprezintă un adevărat “Cod al turismului”, în cadrul căruia sunt făcute precizări cu privire la realizarea unui sistem internațional de asigurare a turiștilor, stabilirea de reglementări juridice cu privire la raporturile dintre agenții economici care participă la comercializarea turismului.

2.2.2. Organizații guvernamentale cu responsabilități în turism

În timp, ca urmare a puternicei dezvoltări a industriei turismului și alte organizații internaționale din sistemul Națiunilor Unite au început să aibă preocupări în domeniul turismului.

Dintre acestea amintim:1)

– Organizația Mondială a Sănătății, prin faptul că turismul contribuie la ridicarea nivelului de sănătate, dar și pentru că este necesară protejarea turiștilor față de riscurile privind sănătatea lor și care decurg din actul de călătorie;

– Organizația Aviației Civile Internaționale, datorită relației strânse între transportul aerian și turismul internațional;

– Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, care prin activitatea sa intervine în finanțarea unei părți importante a investițiilor turistice în țările în curs de dezvoltare;

– Organizația Internațională a Muncii, care se implică direct în formarea profesională și angajarea în sectorul turistic;

– UNESCO, care are competențe în formarea resurselor umane și a relațiilor între turism și dezvoltarea culturală;

– Programul de Dezvoltare a Națiunilor Unite, cu preocupări legate de susținerea bugetară și asistența tehnică a unor programe ale OMT în dezvoltatea turistică a unor state.

Preocupările altor organizații decât cele cu profil turistic, pentru susținerea activității turistice au existat și înainte de anul 1975, dar s-au diversificat după această dată, mai ales în urma creșterii rolului organizațiilor guvernamentale.

2.2.3. Organizații regionale

Unele organizații internaționale activează la nivel regional, în domeniul turismului, în această categorie putând include: Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD), care studiază problemele create de dezvoltarea turismului în țările membre și problema pieței turistice, Uniunea Europeană, Organizația Statelor Africane, Asociația Statelor din Asia de Sud-Est, care și-au concentrat atenția și asupra analizei sectorului turistic, prin realizare de studii, proiecte comune de dezvoltare, recomandări general valabile pentru țările membre, Banca Europeană de Investiții, Banca Africană de Dezvoltare, Banca Asiatică pentru Dezvoltare, care susțin prin investiții sfera turismului, Alianța de Turism a Oceanului Indian (insulele: Comore, Mauritius, Madagascar, Reunion și Seychelles) sau Consiliul de Turism pentru Pacificul de Sud, care se preocupă de crearea condițiilor de valorificare și amenajare a resurselor turistice la nivel interregional.1)

2.2.4. Organizații internaționale nonguvernamentale

Organizațiile internaționale nonguvernamentale sunt reprezentate, în principal, de asociațiile profesionale, sociale și științifice care se constituie între organisme similare din diferite țări, organisme ce se preocupă de realizarea producției, furnizarea unor servicii turistice specifice sau de apărarea profesiunilor turistice. De regulă, astfel de organizații sunt specializate pe o componentă a activității turistice.

Activitățile acestor organizații se desfășoară în direcția: promovării intereselor specifice prin încurajarea schimbului de informații, a întâlnirilor între experții în domeniu, elaborarea de studii, organizarea de seminarii și reuniuni, reprezentarea diferitelor profesii sau activități în cadrul organizațiilor guvernamentale, în special OMT etc.

În această categorie includem:

– Federația Universală a Asociațiilor Agențiilor de Voiaj, specializată pe activitatea de comercializare a vacanțelor, care se bucură de o largă participare (din unele țări participă mai multe organizații). România este reprezentată în acest organism de ANAT.

– Federația Internațională a Ziariștilor și Scriitorilor de Turism, care urmărește susținerea publicațiilor în domeniul turistic (reviste și lucrări de specialitate);

– Federația Internațională de Termalism și Climatologie, organism cu activitate de stimulare a balneoterapiei și climatologiei, ca alternativă a tratamentelor medicamentoase, de încurajare a turismului termal, a schimbului de informații și experiență în domeniu. Țara noastră este reprezentată în acest organism prin Institutul de Medicină Fizică, Recuperare Medicală și Balneofizioterapie.

– Federația Mondială a Bucătarilor și Cofetarilor, cunoscută la nivel internațional prin expozițiile și concursurile de artă culinară. România este reprezentată în acest organism prin Asociația Națională a Bucătarilor și Cofetarilor din Turism, fiind unul din cei aproape 60 de membrii ai acestei organizații.

– Asociația Internațională a Hotelurilor este una dintre cele mai mari la nivel internațional, având ca membrii asociații naționale, lanțuri hoteliere, hoteluri individuale și chiar persoane fizice din aproximativ 150 de țări, între care și România. Această organizație acordă sprijin și consultanță în desfășurarea activității hoteliere, realizează schimburi de informații, editează publicații (de exemplu, revista “Hotels”), se preocupă de formarea profesională în turism etc.

– Alianța Internațională de Turism și Federația Internațională a Automobilului își înscriu activitatea pe linia stimulării turismului automobilistic;

– Academia Internațională de Turism (organismul științific al OMT), își desfășoară activitatea în domeniul definirii conceptelor specifice turismului, a sistemului categorial și de indicatori turistici, scop în care organizează manifestări științifice, editează dicționare și periodice;

– Organizația Internațională a Transportatorilor pe Cablu;

– Biroul Internațional de Turism Social, fondat în anul 1963, la Bruxelles, care se preocupă de dezvoltarea turismului social la scară mondială;

– Consiliul Mondial al Turismului și Călătoriilor este un organism privat în care sunt reprezentate cele mai importante companii aeriene și organizații turistice internaționale și naționale, cu preocupări în culegerea, prelucrarea și difuzarea informațiilor statistice cu privire la turismul internațional, realizând și publicând cercetări în domeniu.

2.2.5. Organizarea turismului în alte țări

Organizarea și coordonarea întregii activități de dezvoltare și promovare a turismului în majoritatea țărilor lumii se realizează prin intermediul Asociației Naționale de Turism, organism care se ocupă de politica națională în turism, fiind totodată un instrument de executare, îndrumare, control al turismului național.

În țările din estul Europei, organul central de coordonare a turismului apare sub forma unui minister sau comitet aparținând de guvern: Comitetul de Stat pentru Turism (Bulgaria), Comitetul pentru Turismul Internațional (Cehia și Slovacia), Direcția Generală pentru Turism (Ungaria), Direcția Generală pentru Turismul Internațional (Rusia), Ministerul Tineretului și Turismului (Republica Moldova). De asemenea, în țările cu tradiții în turism, alături de A.N.A.T. (care îmbracă diferite forme de organizare) funcționează o serie de organizații specializate în subsisteme ale industriei turistice, care coordonează, între anumite limite și competențe, pe plan național, regional și local, activitatea din sectorul transporturilor turistice.1)

CAPITOLUL III

CEREREA TURISTICĂ. CIRCULAȚIA TURISTICĂ

Piața turistică poate fi conturată ca fiind sfera economică de interferență a intereselor purtătorilor ofertei turistice, materializată prin producția turistică, cu cele ale purtătorilor cererii turistice, materializată prin consum. În activitatea turistică, întrucât locul ofertei coincide cu locul consumului, dar nu și cu locul de formare a cererii, formarea pieței turistice (interferența dintre cerere și ofertă) se realizează prin intermediul consumului turistic.

Ca una din părțile componente ale pieței turistice, cererea, în sens general, reprezintă “dorința pentru un anumit produs”, dublată de posibilitatea și decizia de a-l cumpăra. Cererea este expresia unei nevoi determinate de autonomia omului și condițiile existenței sale sociale, răspunde unei aspirații pentru anumite lucruri, susținute de posibilitatea de cumpărare, dar și de voința de achiziționare a lucrurilor respective.1)

În activitatea turistică, cele două noțiuni au anumite particularități și sunt determinate de factori al căror conținut este prezentat în cele ce urmează.

3.1. Cererea turistică. Consumul turistic. Motivația turistică

Piața turistică trebuie considerată ca parte integrantă a pieței, în general, iar cererea turistică trebuie privită ca un segment al cererii globale, ca o formă particulară a acesteia.

În literatura de specialitate, există numeroase încercări de a defini cererea turistică. Una dintre cele mai utilizate aparține economistului francez Robert Lanquar, care formulează cererea turistică ca fiind: “aceea a persoanelor care se deplasează periodic și temporar, în afara reședinței obișnuite, pentru alte motive decât pentru a munci sau pentru a îndeplini o activitate remunerată”.

Comparativ cu alte domenii de activitate, specificul activității turistice imprimă cererii câteva trăsături și anume:2)

– cererea turistică este o cerere națională. Aproximativ 4/5 din cererea turistică internațională se formează și se satisface în interiorul granițelor naționale, sub forma consumului turistic național. Mai mult, conform teoriei cererii formulată de Linder (1961), specializarea internațională în turism este determinată de necesitatea acoperirii din “producție proprie” a cererii interne specifice pentru un anumit produs turistic.

– cererea turistică este o cerere concentrată în țările și în regiunile dezvoltate pe plan economic. Europa și America de Nord satisfac aproape 90% din această cerere, fiind și cele mai importante continente emițătoare de turiști.

– cererea turistică este o cerere prioritar intraregională, în sensul că provine din exteriorul țărilor turistice și este satisfăcută în țările turistice din cadrul aceleiași regiuni sau aceluiași continent. De exemplu, în cazul celor două Americi, 80% din cererea turistică se derulează intraregional, în timp ce în Africa aceasta este sub 25%, motivul esențial al acestei situații fiind stadiul de dezvoltare al țărilor acestui continent și oferta turistică redusă.

– cererea turistică este o cerere dinamică. Statistica națională sau regională nu urmărește evoluția cifrei de afaceri pe activități ale economiei naționale, dar la nivel mondial, conform datelor furnizate de Consiliul Mondial al Călătoriilor și Turismului (WTTC), cifra de afaceri a industriei turismului a atins în anul 1995 3.400 miliarde dolari, iar la începutul mileniului numărul persoanelor ocupate în acest sector va crește de la 121 la 338 milioane.

– cererea turistică este o cerere cu sezonalitate accentuată și rigidă, ca urmare a unor legiferări specifice și datorită unor factori psihosociali, culturali și naționali;

– cererea turistică se caracterizează prin diversitate, eterogenitate și labilitate în motivație. Cererea turistică este puternic influențată de factori subiectivi (endogeni: caracterul individului și exogeni: publicitate, modă etc.), dintre care cel mai important este motivația de consum. În fiecare țară ofertantă de turism se constituie o “industrie turistică” axată pe motivațiile cererii turistice interne. Aceste motivații sunt într-o continuă modificare, noile motivații creând o categorie nouă de cerere turistică ce va fi satisfăcută la acele destinații turistice care oferă cele mai atractive condiții de consum.

Pentru exprimarea cantitativă a cererii turistice pot fi folosiți mai mulți indicatori și anume: numărul de turiști, numărul de zile/turist, consumul turistic.

Expresia manifestării efective a cererii care s-a întâlnit cu oferta o reprezintă consumul turistic, adică ansamblul cheltuielilor făcute de subiecții cererii pentru cumpărarea de bunuri și servicii cu motivație turistică.

Legat de raporturile dintre celor două categorii corelative ale pieței, trebuie arătat că noțiunea de consum turistic are o sferă mai largă de cuprindere decât aceea de cerere, întrucât și în domeniul turismului se poate vorbi de autoconsum (în situațiile în care vacanțele sunt petrecute în reședințele secundare sau în vizite la rude și prieteni) și, de asemenea, există și consumuri turistice suvenționate, într-o proporție mai mare sau mai mică, din fonduri pentru protecție socială (vacanțe pentru pensionari, elevi și studenți, membrii de sindicat etc.). Față de ofertă, consumul turistic are o sferă mai restrânsă, în turism producându-se ceea ce se consumă.

O altă modalitate de definire a cererii turistice prezintă această noțiune sub forma cantității de servicii pe care o persoană dorește și este capabilă s-o cumpere la un anumit preț și într-o perioadă de timp, după cum există și alte perspective de tratare a acestui subiect, psihologii privind cererea turistică din perspectiva motivației care stă la baza ei și a comportamentului consumatorului, geografii definind cererea turistică sub raportul numărului de persoane care călătoresc sau doresc să călătorească, folosindu-se de facilitățile și serviciile ofertanților situați departe de locul de muncă și de reședință etc.

În ceea ce privește componentele sale, cererea turistică se manifestă ca:1)

– cerere turistică actuală sau efectivă, care include numărul actual de participanți la turism sau care călătoresc în afara localității unde au reședința, eventual lucrează într-un anumit interval de timp (lună, trimestru, semestru, an). Această componentă este cea mai ușor de măsurat, fiind frecvent întâlnită în statisticile naționale și internaționale.

– cererea suprimată, care include acea secvență a populației ce nu călătorește din diverse motive. Această categorie de cerere, la rândul său, este alcătuită din două elemente și anume: cererea turistică potențială formată din cei care doresc să călătorească într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, dacă anumite circumstanțe legate de puterea lor de cumpărare sau de timpul liber se vor schimba în bine, fiindu-le favorabile și cererea amânată datorită unor cauze cu care s-ar putea să se confrunte oferta turistică (lipsa temporară de capacitate de cazare, condiții neprielnice ale vremii, lipsa de securitate etc.).

Cererea turistică se formează la locul de reședință a turistului, respectiv în bazinul cererii, definit prin caracteristicile economice, etnice, sociale, politice ale teritoriului național căruia îi aparține, în timp ce consumul turistic se realizează în cadrul bazinului ofertei turistice în mai multe etape, ce pot fi eșalonate în timp și spațiu astfel:2)

– înainte de deplasarea spre locul de destinație turistică, dar legat de aceasta (de exemplu, procurarea de echipament sportiv, de agrement etc.);

– în timpul deplasării înspre locul de destinație (de exemplu, transportul, transferul bagajelor etc.);

la locul de destinație.

Între principalele noțiuni utilizate în definirea pieței turistice există anumite relații, prezentate în Figura 3.1.

Figura 3.1 scoate în evidență relațiile de egalitate (consum = producție) și de incluziune (cererea este inclusă în consum, producția este inclusă în ofertă) între principalele concepte utilizate în definirea pieței turistice.

Figura 3.1. Raporturile consumului turistic cu cererea, oferta și producția

Sursa: Minciu, R., Economia turismului, Editura URANUS, București, 2000, p. 136

Pentru individ, călătoria reprezintă un mijloc de satisfacere a nevoilor și dorințelor, motivarea pentru o anumită călătorie apărând când acesta dorește să-și satisfacă o nevoie.

În cadrul activității turistice, motivația sau motivele de călătorie cuprind trebuințe, impulsuri, intenții, valențe și tendințe specifice, cu caracter procesual, influențate de o multitudine de factori, cum ar fi: aspecte privind mediul, atitudinile față de acesta și față de propria persoană, scopul conștient ca răspuns pragmatic la trebuințe prin călătorie.

În activitatea turistică, nivelele piramidei motivaționale umane a lui Maslow se pot regăsi în următoarea formă:1)

– motivația socială (de afiliație, de adeziune, identificare cu alții, apartenență la grup, comunitate culturală etc.), care se identifică cu nevoia omului de a căuta grupul de turiști, de a face parte din acest grup etc.;

– motivația cognitivă (constând în nevoia de a ști, de a descoperi) se identifică în nevoia de cunoaștere a tradițiilor, obiceiurilor, meșteșugurilor, istoriei, culturii altor centre de civilizație etc., nevoie care se intensifică pe măsură ce se accentuează specializarea activităților actuale;

– motivația de concordanță între cunoaștere, simțire și acțiune, care contribuie la integrarea personalității și se regăsește în acțiunile turistice cu caracter coparticipativ, în nevoia de a găsi locuri liniștite în mijlocul naturii etc.;

– motivația de repaus și reconfortare, principala motivație turistică, care este satisfăcută printr-un complex de condiții și mijloace, în afara reședinței indivizilor;

– motivația estetică, care exprimă tendința oamenilor de a se orienta spre frumos, spre artă, cultură și civilizație, spre peisaj inedit etc.

Cercetările efectuate asupra motivațiilor turistice au scos în evidență o serie de factori care le determină, între care mai importanți sunt: modul de viață, timpul liber și nivelul veniturilor, factori cu dublu caracter: determină și condiționează formarea motivațiilor turistice individuale, dar sunt și factori favorizanți-acceleratori ai dezvoltării turismului, în ansamblul său.

3.2. Determinanții cererii turistice

În literatura de specialitate există numeroase propuneri de delimitare a factorilor care influențează nivelul și evoluția cererii turistice. Astfel pot fi identificate grupe complementare de factori care influențează turismul, cum ar fi:1) factori endogeni și exogeni, factori raționali și motivaționali, factori cu acțiune pe termen scurt și pe termen lung etc. Între acestea vom considera gruparea factorilor determinanți ai cererii în determinanți economico-sociali și determinanți motivaționali.

3.2.1. Determinanții economico-sociali

În categoria factorilor economico-sociali includem:2) disponibilitatea de timp liber, factorii economici, factorii demografici, factorii sociali, organizarea și promovarea, iar în categoria factorilor motivaționali se includ necesitățile biologice și psihologice (necesitatea de echilibru și necesitatea de aliniere sau imitare a categoriilor sociale privilegiate).

Disponibilitatea de timp liber. Creșterea productivității muncii, ca și revendicările populației active din întreaga lume au determinat recunoașterea concediilor plătite de către state, fapt care s-a constituit în premisa cea mai importantă pentru creșterea cererii turistice la nivel mondial. La acest nivel, pe termen scurt și mediu se constată o tendință de reducere a timpului de muncă și o îmbunătățire a valorificării timpului liber.

Specialiștii au identificat patru categorii de timp liber, care generează patru categorii de recreere și turism și anume:

– diminuarea zilei de muncă de la 12-14 ore la începutul secolului la 8 ore în prezent, fapt care favorizează evadarea cotidiană din marile aglomerări urbane;

– reducerea duratei săptămânale a muncii în țările dezvoltate de la 6 la 5 zile, realitate care dă naștere la ceea ce numim concediu de sfârșit de săptămână , cu o durată de 1-2 zile;

– reducerea numărului anual al săptămânilor de muncă, efect al instituționalizării, generalizării și apoi creșterii duratei concediului anual plătit;

– creșterea duratei școlarizării și formării profesionale, precum și retragerea precoce din viața activă, concomitent cu creșterea duratei medii a vieții, care au redus la mai puțin de jumătate durata vieții active, în cadrul duratei medii de viață în secolul precedent.

Acest standard al calității vieții, implementat la o scară extinsă, a disponibilizat o parte semnificativă a timpului din existența noastră, destinată recreerii și călătoriei.

Factorii economici se concretizează, în principal, în venitul personal (sau familial), prețurile produselor turistice, evoluția cursurilor de schimb etc. Venitul personal (sau familial) nelimitat a cunoscut o creștere reală, în ultimele decenii, într-un număr mare de țări a stimulat consumul de bunuri și servicii, inclusiv cele turistice. Veniturile individuale acoperă în primul rând cheltuielile legate de satisfacerea necesităților vitale, realizându-se așa-numitul “consum obligatoriu” care nu poate fi redus. Restul veniturilor, care reprezintă veniturile disponibile sau discreționare, subvenționează o serie de consumuri destinate satisfacerii unor necesități “create” ale nivelului de trai, constituirii de rezerve etc. Evoluția prețurilor relative, în special în turismul internațional, a stimulat călătoriile turistice departe de locurile de reședință, în timp ce evoluția cursurilor de schimb, favorabile țărilor cu economie în dezvoltare au propulsat produsele acestor țări pe piața turistică.1)

Factorii demografici. Se poate afirma că grupurile sociale din mediul urban au o mai mare înclinație spre călătorie. Consecință a industrializării, urbanizarea determină modificările în repartizarea populației active în cele trei sectoare de activitate, creșterea ponderii populației ocupate în sectoarele secundar și terțiar. Urbanizarea are la bază o anumită structură și dezvoltare economică, generatoare, la rândul ei, de impulsuri motivaționale și disponibilități materiale reflectate în cererea turistică. Creșterea gradului de urbanizare determină, de asemenea, creșterea cererii turistice naționale, fenomen ce s-a manifestat deosebit de dinamic în ultimul sfert de veac și va continua la cote înalte în viitor. Astfel, la nivel mondial, ponderea populației urbane în totalul populației se prezintă după cum urmează: 1973-37,4%, 1980-42,0%, 1990-47,0% și în 2000-51,0%. Fenomenul se va accentua în secolul următor, când regiuni actualmente slab dezvoltate, pe măsură ce vor cunoaște dezvoltarea, însoțită de urbanizare se vor afirma ca noi centre emițătoare de turiști.

Alte caracteristici demografice care influențează cererea turistică sunt vârsta, sexul, situația familială, numărul copiilor etc. În Europa occidentală, de exemplu, se observă că, cu cât se înaintează în vârstă, scade interesul pentru vacanțe, pentru părăsirea temporară a domiciliului. Tot în această zonă, s-a constatat că vârsta își pune amprenta asupra comportamentului în consumul de produse turistice a populației, tinerii optând pentru destinații turistice mediteraneene și utilizând diverse mijloace de transport și cazare.

Factorii sociali. Faptul că astăzi trăim într-o societate deschisă, integrată într-un anumit context, a făcut ca turismul să depășească limitele geografice și politice și a permis să apropie popoarele, comunitățile naționale și categoriile sociale. Acest aspect este mai puternic evidențiat astăzi, când și popoare din Europa Centrală și de Est, care au optat pentru o societate deschisă, vor avea un rol tot mai important în evoluția societății umane. Prin turism se realizează legătura dintre societăți, culturi și civilizații, ca și unele schimburi benefice pentru evoluția societății.

Organizarea și promovarea în turism, face ca acesta să devină o forță economică și o realitate socială foarte puternică, un instrument pentru atingerea obiectivelor culturale, sociale, educaționale și uneori chiar politice. Pentru majoritatea popoarelor, statul are un rol mai mult sau mai puțin important în sprijinirea inițiatorilor și operatorilor turistici, în promovarea internă și externă a activității turistice, în asigurarea protecției mediului înconjurător natural și uman, amenajarea teritoriului, formarea profesională, protecția consumatorilor etc.1)

3.2.2. Determinanți motivaționali

Psihologii consideră că cererea turistică este generată de două categorii de necesități: biologice și psihologice (necesitatea de echilibru și necesitatea de aliniere sau imitare a categoriilor sociale privilegiate).2)

Necesitatea de echilibru este acoperită de turism prin faptul că acesta este un factor compensator al existenței cotidiene, caracterizată prin constrângere, încordare, conformism. Rolul compensator decurge din cele trei funcții ale sale: destindere, divertisment și dezvoltare.

Destinderea semnifică odihna și eliberarea de oboseala nervoasă și fizică generată de condițiile de muncă și viață. Este o funcție cu efecte terapeutice sau profilactice, permițând vindecarea sau prevenirea unor stări patologice și care contribuie la reproducția forței de muncă.

Divertismentul completează destinderea, îi dă un conținut dinamic, permite ruperea monotoniei cotidiene, presupunând căutarea unor satisfacții, a confortului, a agrementului.

Dezvoltarea se referă la personalitatea celor care recurg la turism în scopul lărgirii sferei lor de cunoștințe și preocupări în raport cu mediul înconjurător. Aceasta este cea mai ambițioasă funcție a turismului și contribuie la ameliorarea stării fizice și psihice a individului.

Necesitatea de imitare a modelelor de consum specifice categoriilor sociale privilegiate a fost, la începutul secolului trecut, un determinant psihic principal în formarea cererii turistice la nivelul micii burghezii sau a categoriilor sociale cu venituri medii sau reduse. În acea perioadă, funcția simbolică a turismului era aceea de diferențiere a turiștilor față de nonturiști, adică de categoriile sociale aflate în neputința materială de a efectua consum turistic. Dispariția granițelor sociale ale actului turistic a determinat, astăzi, dispariția acestei funcții. Ea se mai menține încă la nivelul calității actului turistic și în alegerea destinațiilor turistice.

3.3. Elasticitatea cererii turistice

Ca fenomen economico-social, cererea turistică se găsește sub influența multor categorii de factori, care îi imprimă o anumită elasticitate. Așa cum am arătat, cererea turistică este influențată de existența timpului liber și de nivelul veniturilor, care împreună, creează premisa formării cererii.

Astfel, pe de o parte, progresul tehnic a dus și continuă să ducă la reducerea duratei timpului de lucru și la creșterea timpului liber iar, pe de altă parte, venitul constituie baza oricărui consum, inclusiv a consumului turistic. Nivelul consumului turistic depinde de totalul veniturilor, concretizate în produsul național net, din care se constituie venitul individual.

În contextul pieței turistice, se pot identifica și alți factori care influențează cererea turistică, subiectivi și obiectivi, cuantificabili cu mai mare sau mai mică ușurință care, matematic, pot fi considerați ca o funcție de forma:

(3.1)

Intensitatea și direcția acțiunii acestor factori de influență sunt foarte diferite, ei putând să anuleze sau să amplifice acțiunea altora.1)

Într-o definire generală, elasticitatea cererii turistice constă în modificarea cererii turistice determinată de modificarea unuia sau mai multor factori. În turism, interesează, în mod deosebit, analiza elasticității cererii turistice în funcție de prețuri și în funcție de venituri.2)

Relația generală de calcul al elasticității cererii turistice este:

, (3.2)

unde:

Et reprezintă coeficientul de elasticitate a cererii în funcție de factorul considerat;

y reprezintă modificarea nivelul cererii turistice în funcție de factorul considerat;

x reprezintă modificarea nivelului factorului de influență considerat;

reprezintă nivelul cererii turistice în perioada de bază;

reprezintă nivelul factorului de influență în perioada de bază.

Elasticitatea poate fi determinată în funcție de prețul produsului turistic, folosind relația:

, (3.3)

unde:

Ct reprezintă cererea turistică;

P reprezintă prețul produselor turistice.

Elasticitatea cererii turistice este diferită la nivele diferite ale prețurilor serviciilor turistice. Analizată în valoare absolută, elasticitatea este mai mică la prețuri mari și mai mare la prețuri mici. Pe o eventuală curbă a cererii, pot fi identificate 3 zone de elasticitate și anume: zona unde elasticitatea este mai mare ca 1, egală cu 1 și mai mică decât 1. În funcție de valoarea determinată, putem defini cererea turistică ca fiind elastică, dacă elasticitatea este supraunitară, inelastică, dacă elasticitatea este subunitară și unitar elastică, dacă valoarea este 1.

Relația de calcul pentru elasticitatea cererii turistice în funcție de venit este:

, (3.4)

unde:

V reprezintă venitul individual (sau familial).

În general, elasticitatea cererii în funcție de venit este pozitivă, când cantitatea cerută crește (scade) corespunzător unei creșteri (scăderi) a venitului. Aria de variație a elasticității cererii la venit este între zero și infinit. Când elasticitatea este între 0 și 1, se spune că cererea este inelastică din punctul de vedere al venitului, când elasticitatea este mai mare decât 1 înseamnă că cererea este elastică, din punctul de vedere al venitului, iar când elasticitatea este egală cu 1, cererea este unitar elastică.

Activitatea turistică prezintă o elasticitate a cererii sale, în funcție de venit pozitivă și aceasta întrucât cheltuiala turistică este dependentă de libertatea de opțiune a persoanei fiind astfel, foarte sensibilă la modificările venitului. Cheltuiala din bugetul individual aferentă serviciilor turistice este una dintre cele mai susceptibile de a fi eliminată atunci când venitul scade, după cum ea poate să crească puternic atunci când venitul crește.

De asemenea, elasticitatea cererii turistice scade pe măsură ce o națiune devine mai bogată, dar nu există suficiente dovezi care să confirme presupunerea că cererea de călătorie este inelastică în raport cu venitul, chiar și în cazul țărilor dezvoltate.

3.4. Semnificația, particularitățile și tipologia consumului turistic

Consumul turistic este cel care asigură interfața dintre doi factori: cererea turistică și oferta turistică, aceasta întrucât în cazul turismului, locul ofertei coincide cu locul consumului, dar nu și cu locul de formare a cererii.

Consumul turistic se realizează în bazinul ofertei turistice pe mai multe trepte desfășurate în timp și spațiu după cum urmează:1)

în etapa premergătoare deplasării efective către locul de destinație turistică (de exemplu, pentru achiziționarea materialului sportiv necesar pe circuit sau la destinație);

în timpul deplasării spre locul de destinație (de exemplu, în mijloacele de transport);

la locul de destinație (de exemplu, în mijloacele de cazare, alimentație, agrement-divertisment etc.).

În principal, putem spune că există doi factori care influențează volumul consumului turistic și anume: nivelul prețurilor efective și nivelul venitului disponibil al consumatorilor. Posibilitatea consumului turistic de a se modifica structural, respectiv de a-și adapta dimensiunea multiplelor sale componente în funcție de mișcarea variabilelor preț și venit, conferă volumului global al acestuia o notă de stabilitate.

Cele două variabile ale consumului turistic sunt influențate, la rândul lor, de o serie de factori, care acționează în același timp și în același sens asupra ambelor variabile sau asupra uneia dintre ele. Astfel, de exemplu, perioada anilor ’70, presărată cu mari dificultăți economice, între care pot fi amintite: inflația de proporții, criza valutară însoțită de fluctuații ale cursurilor, criza energetică etc., deși a fost potrivnică turismului, nu a anihilat capacitatea acestuia de a-și spori dimensiunea printr-o reorientare a cererii către turismul intern și prin intensificarea fluxurilor turistice internaționale. Și astăzi, turismul continuă să crească, chiar cu prețul unei reduceri a economiilor familiale.

Asemănător cererii turistice, consumul turistic manifestă o puternică concentrare, în special în țările dezvoltate turistic ale Europei și Americii de Nord, concentrare care se manifestă:2)

– în timp, consumul turistic coincide cu intervalele de timp liber, determinate de legile și reglementările sociale ale muncii, școlarizării etc.;

în spațiu, la nivelul destinațiilor turistice, prin utilizarea intensivă a spațiului turistic;

– în motivație, predominând ca motiv “odihna”, “recreerea”, “vacanța” și mai puțin “afacerile”, “sănătatea”, “întrunirile” etc.

În țările în care turismul este mai puțin dezvoltat, concentrarea nu este atât de evidentă, dominând consumul de turism de afaceri.

În general, concentrarea în timp a consumului este diferențiată nu numai de la o țară la alta, ci și în interiorul aceleiași țări sau de la o componentă la alta a consumului turistic. De exemplu, în centrele urbane, restaurantele au o clientelă formată din rezidenți, ceea ce elimină o parte a caracterului sezonier al consumului turistic, în timp ce unitățile de cazare din marile orașe au o utilizare relativ uniformă, pe tot parcursul unui an, datorită turismului de afaceri, de întruniri etc., forme de turism mai puțin afectate de sezonalitate.

Ca structură, consumul turistic este format dintr-o gamă largă de consumuri specifice, în funcție de: originea turistului (națională sau internațională), de destinația aleasă, de motivație etc., putând identifica două categorii de consum turistic și anume:

– consumul turistic național, adică consumul efectuat de rezidenții unei țări în interiorul țării analizate;

– consumul turistic internațional (exterior), adică consumul efectuat în altă țară decât cea de reședință a turistului.

Deși statisticile arată că este dificil de cuantificat nivelul consumului turistic național, se poate totuși afirma că în ultimul deceniu al secolului trecut, un procent de 90% din consumul turistic mondial este consum național. Acesta este și principalul criteriu de orientare a strategiilor de dezvoltare turistică pe diferite perioade.1)

În mod tradițional, consumul turistic se descompune în următoarele componente, care formează “coșul de consum turistic”:

cazare reprezentând 40-50 %

alimentație

– transport reprezentând 30-50 %

agrement și alte consumuri specifice reprezentând 20-30 %

alte cheltuieli

Cu toate că această componență este relativă, ponderile elementelor consumului turistic variind în funcție de specificul național al consumului, locul consumului turistic, motivația de consum sau tipul de turism practicat, categoria social-economică a consumatorului, unii factori conjuncturali etc. ea este deosebit de utilă în cunoașterea tendințelor de dezvoltare a unui anumit sector, orientarea resurselor, dezvoltarea prioritară a unor sectoare turistice etc.

3.5. Forme de turism

În funcție de structura mediului care la generat, adică structura societății omenești, modalitățile de acoperire a motivațiilor și posibilităților tehnico-economice de procesare a fenomenului turistic, în literatura de specialitate s-au conturat numeroase clasificări ale formelor de turism și anume:1)

După locul de proveniență a turiștilor deosebim:

– turism național (intern), practicat de cetățenii unei țări în limitele granițelor acesteia;

– turism internațional (extern), care cuprinde atât vizitele cetățenilor străini într-o țară, cât și plecările cetățenilor autohtoni, în scopuri turistice, în afara granițelor țării. La rândul său, turismul internațional poate fi receptiv (activ, de primire) și emițător (pasiv, de trimitere).

După momentul și modul de angajare a prestațiilor turistice, turismul poate fi:

– turismul organizat (contractual), care se poate desfășura în grup sau individual, în cadrul căruia prestațiile și perioada călătoriei sunt stabilite prin contract sau prin alte aranjamente comerciale specifice;

– turismul neorganizat (necontractual), fără o angajare prealabilă a serviciilor, destinațiilor și perioadei de efectuare a călătoriei;

– turismul semiorganizat (mixt), desfășurat în grup sau individual, în cadrul căruia o parte din prestații sunt angajate și achitate în prealabil, iar o altă parte în timpul călătoriei direct la unitățile prestatoare.

După sezonalitate deosebim:

– turismul de vară, cu rol hotărâtor în rezultatele economice ale activității turistice ale unei zone, stațiuni și localități de interes turistic, fiind legat de zonele împădurite, de durata de strălucire a soarelui, de oglinzile de apă, plajă etc. Are un pronunțat caracter de masă și se desfășoară în perioadele calde ale anului, timp de circa 120 zile.

– turismul de iarnă, care se desfășoară în zonele montană și submontană, principalele motivații la care răspunde fiind practicarea sporturilor de iarnă (schi, săniuțe, patinaj, bob), cura helioterapeutică montană, agrementul sub diverse forme etc.;

– turismul de circumstanță, localizat în timp sau în spațiu, cu durată limitată, ocazionat de: vânătoare, pescuit, reuniuni interne și internaționale, manifestări cultural-artistice, sportive și științifice, târguri și expoziții (interne și internaționale), pelerinaje, expediții pe urmele unor exploratori renumiți etc.

După gradul de mobilitate a turiștilor deosebim:

– turismul de sejur, în cadrul căruia turistul rămâne o perioadă în localitatea vizitată, pentru odihnă, tratament balnear, practicarea unui sport etc. Această formă de turism poate avea durate diferite, în funcție de care deosebim: turismul de sejur lung, de peste 30 de zile, practicat pentru tratament balneomedical de către pensionari sau de către turiștii cu venituri mari, în zone liniștite, mai ales în extrasezon, turismul de sejur mediu, cu o durată sub 30 de zile, practicat în concediul de odihnă plătit, în sezon, de către turiștii cu un venit mediu și sub mediu, cu un pronunțat caracter de masă, turismul de sejur scurt, cu o durată de maximum o săptămână, practicat în week-end, cu diferite ocazii, prin deplasarea în zonele periurbane.

– turismul de circulație (itinerant), cuprinzând deplasarea în mod succesiv în diferite localități sau stațiuni, cu opriri de câte 3-5 zile, desfășurându-se în tot timpul anului, cu unele momente de internsitate maximă în timpul verii, datorită acordării concediilor de odihnă numai în timpul verii de către marile întreprinderi din țări europene;

– turismul de tranzit, care cuprinde turiștii ce traversează o zonă sau țară pentru a ajunge la destinația aleasă. Creșterea numărului de automobile face ca această formă de turism să ia o amploare deosebită, necesitând autostrăzi, service-uri, moteluri, autotrenuri, hoteluri, dezvoltând caravaningul și turismul de camping.

Literatura de specialitate evidențiază și alte criterii de structurare a cererii turistice, cum ar fi: motivația care generează călătoria, caracteristicile socio-economice ale cererii, vârsta participanților, principalele caracteristici ale ofertei, perioada de desfășurare a călătoriei etc.

La nivel internațional și, în ultimul timp, și în țara noastră, s-au produs unele mutații în ceea ce privește obiectivele călătoriilor, prioritățile în topul preferințelor turiștilor, fapt care a determinat apariția unor forme moderne de turism și anume: turismul de afaceri, cu formele sale specifice, turismul urban, turismul cultural, turismul rural și agroturismul etc.1)

La nivel mondial, turismul de afaceri deține astăzi aproximativ 20% din totalul călătoriilor internaționale și aproape ¼ din totalul încasărilor turistice, având dimensiuni diferite de la o țară la alta, în funcție de dotarea turistică și de nivelul de dezvoltarea economică. Turismul de afaceri este, de asemenea, una din componentele cele mai dinamice ale activității turistice, astfel de călătorii putând avea caracter intern sau extern, în funcție de beneficiarul nemijlocit și de rezultatele acestora. După conținutul său, turismul de afaceri se structurează în: turism general de afaceri (delegațiile), reuniuni/întruniri, târguri și expoziții, călătorii-stimulent.

Ponderea turismului de afaceri în țara noastră în totalul circulației turistice este modestă, deși din punct de vedere organizatoric și al dotărilor, țara noastră se poate situa pe poziții superioare față de multe țări est-europene.

Pentru majoritatea țărilor europene, turismul urban concentrează aproximativ 35% din totalul călătoriilor, cu ponderi variate de la o țară la alta, dar și cu diferențieri între turismul intern și turismul internațional al fiecăreia, turismul urban intern ocupând o pondere superioară celui internațional. Turismul urban deține cote mai mari pe piețele Franței, Germaniei, Marei Britanii, Suediei și mai mici în Spania, Portugalia, Grecia datorită concurenței cu celelalte destinații turistice, în principal litoralul. De asemenea, 80% din vizitele în orașe reprezintă turism urban pur și 20% este turism complementar (vizitarea așezărilor urbane fiind asociată altor forme de petrecere a timpului liber).

După motivația turistică a călătoriilor urbane, cca. 40% din totalul vizitelor revine turismului cultural, particularizat prin conținutul specific al deplasărilor, această repartiție rezultând din Figura 3.2.

0 50 100%

voiaje, călătorii circuite vizitarea expoziții, călătorii

de plăcere itinerante orașelor festivaluri, specific

croaziere culturale

Figura 3.2. Distribuția vacanțelor culturale

Sursa: Cosmescu, I., Turismul, fenomen complex contemporan,

Editura Economică, București, 1998, p. 86

Prin conținutul și caracteristicile sale, turismul cultural prezintă o serie de avantaje, cum sunt: independența față de un anumit sezon, posibilitatea dezvoltării în zone diferite pe teritoriul țării, asigurând o mai bună valorificare a resurselor, larga accesibilitatea, datorită faptului că interesează toate categoriile de clientelă, dar și unele dezavantaje legate, în special de costuri și de cheltuielile publicitare.

Turismul rural și agroturismul sunt forme de turism în ascensiune, datorită numărului mare de solicitanți, motivați, în general, de dorința de întoarcere la natură, de viața și obiceiurile tradiționale, care se desfășoară în spațiul rural.

Conform datelor oferite de Organizația Mondială a Turismului, dacă în anul 1985 turismul rural reprezenta numai 3% din totalul cererilor de vacanță, în prezent el deține cca. 15%, cu ponderi mai ridicate în unele țări europene (Franța, Germania, Elveția, Austria, Belgia, chiar Polonia și Bulgaria), unde este una dintre cele mai instituționalizate forme de turism, ceea ce are urmări favorabile asupra dezvoltării acestuia.

3.6 Metodologia de cuantificare a circulației turistice

3.6.1. Metodologia statistică și sursele de informații folosite în urmărirea circulației turistice

Metoda statistică reprezintă o formă științifică de studiere a comportamentului unei populații, în speță turiștii, în vederea evidențierii caracteristicilor generale ale unui ansamblu dat. În acest sens, economistul francez Robert Lanquar aprecia că “Statistica sectorului turistic servește la studierea trăsăturilor cele mai stabile ale comportamentului consumatorului de servicii turistice. Acest studiu va permite descrierea, orientarea deciziilor cele mai oportune și ajută la stabilirea previziunilor”.

Fenomenul observat, respectiv activitatea turistică, poate fi privit ca un sistem de elemente structurate în două grupe:1)

– elemente cantitative, care servesc descrierii intensității fiecărei trăsături a sistemului: numărul de sosiri turistice, numărul de angajați, cifra de afaceri etc.;

– elemente calitative, care exprimă trăsături de stare: naționalitatea turiștilor, categoriile socio-profesionale, motivațiile de călătorie, structura cheltuielilor, nivelul satisfacției, comportamentul etc.

Studiul fenomenului turistic se poate face pe baza observațiilor complete obținute prin recensăminte sau observații parțiale (în special, eșantioane, anchete).

În țara noastră, culegerea datelor statistice se face pe baza Metodologiei de urmărire statistică a activității de turism aprobată, de comun acord, de Comisia Națională pentru Statistică și Ministerul Turismului. Potrivit acesteia, modul de organizare a sistemului informațional statistic în domeniul turistic permite ca circulația turistică să poată fi cuantificată prin patru categorii de unități de observare și anume:2) punctele de frontieră, unitățile de cazare turistică, agențiile de turism interne și externe rezidente pe teritoriul național, bugetele de familie.

Prin aceste unități de observare statistică poate fi urmărit:

– traficul de turiști și excursioniști interni și internaționali (lunar), pe țări de proveniență sau destinație, pe mijloace de transport și în funcție de scopurile călătoriei;

– activitatea de cazare (oferta și cererea) și alte aspecte privind serviciile colaterale (trimestrial), care privesc persoanele cazate și înnoptările pe țări de proveniență, date privind veniturile și numărul de personal;

– activitatea de agenturare turistică (trimestrial), care urmărește: numărul turiștilor, circulația turistică și consumul turistic aferent acțiunilor organizate, zonele de recepție, țările de destinație, veniturile obținute din activități secundare;

– modul de participare a populației la turismul individual sau organizat.

În funcție de scopul analizelor efectuate, cercetătorii pot utiliza și alte instrumente de cercetare, precum și infomații, variabile macroeconomice care provin din alte sectoare (transporturi, ocuparea forței de muncă).

3.6.2. Sistemul de indicatori ai circulației turistice

Activitatea turistică poate fi cunoscută, în complexitatea sa, prin determinarea unui sistem de indicatori, care reflectă toate fenomenele și aspectele specifice acestui domeniu. Întrucât sistemul este deosebit de amplu, pentru cunoașterea dimensiunilor circulației turistice vom folosi indicatorii specifici și anume: numărul turiștilor, numărul mediu zilnic de turiști, numărul de zile-turist, durata medie de sejur, încasările din turism, densitatea circulației turistice și preferința relativă a turiștilor.

Indicatorii circulației turistice reflectă manifestarea efectivă a cererii turistice și se determină după cum urmează:1)

– numărul mediu de turiști (), care arată că intensitatea circulației turistice într-un anume interval de timp se determină raportând numărul turiștilor înregistrați într-o perioadă () la numărul zilelor din perioada respectivă (n), după relația:

(3.5)

– durata medie a sejurului () se determină făcând raportul dintre numărul de zile-turist (NZT) și numărul turiștilor (T) și reflectă posibilitatea ofertei turistice de a reține turistul într-o stațiune.

(3.6)

– densitatea circulației turistice (D) este indicatorul care pune în legătură directă circulația turistică cu populația rezidentă a zonei turistice. Se calculează ca raport între numărul de turiști și numărul populației (P), după relația:

(3.7)

– numărul turiștilor/zile pentru o acțiune turistică (NZT) se determină prin înmulțirea numărului persoanelor participante (T), cu durata efectivă în zile a acțiunii respective (NZ), după relația:

(3.8)

– preferința relativă a turiștilor () caracterizează orientarea geografică a fluxurilor turistice emise de un bazin de cerere (zonă, țară etc.) și se calculează ca raport între numărul de turiști spre o destinație dată () și totalul emisiunii turistice a țării (zonei) respective (T) sau totalul populației rezidente (P), după relațiile:

sau (3.9)

Unele lucrări includ în grupa indicatorilor circulației turistice și coeficientul de elasticitate al cererii la venituri, indicator prezentat anterior, care se determină cu relația 3.4.

Pentru caracterizarea activității turistice pot fi folosiți și alți indicatori, cum sunt: numărul de turiști într-o perioadă dată, distribuția anuală a sosirilor de turiști, gradul de fidelitate a clientelei etc. În funcție de informația de care se dispune, indicatorii circulației turistice pot fi determinați și analizați în dinamică și în structură, după proveniența cererii turistice, pe forme de proprietate, după mijlocul de transport folosit, după modalitatea de angajare a călătoriei, pe forme de turism, pe forme de cazare etc.

3.7. Sezonalitatea-fenomen caracteristic activității turistice

Variațiile sezoniere reprezintă una din caracteristicile principale ale turismului modern, prin care activitatea turistică se distinge esențial de alte activități economice.

Problematica sezonalității în turism poate fi mai bine înțeleasă dacă se delimitează caracteristicile acestor fluctuații sezoniere, acestea referindu-se la: caracter alternativ (se produc după un anumit interval de timp, dar în interiorul unui an calendaristic), sunt fluctuații determinate de modificările volumului cererii turistice, ca o consecință naturală și automată a acestor schimbări.1)

3.7.1. Determinanții sezonalității cererii și consumului turistic

Sezonalitatea activității turistice constă în oscilațiile activității turistice, determinate, în principal, de condițiile de realizare a echilibrului ofertă-cerere și se concretizează într-o mai mare concentrare a fluxurilor de turiști în anumite perioade ale anului calendaristic, în celelalte remarcându-se o reducere importantă sau chiar o stopare a sosirilor de turiști. Prin urmare, sezonalitatea se reflectă, pe de o parte, în utilizarea incompletă a bazei materiale și a forței de muncă, ceea ce influențează negativ costurile serviciilor turistice și calitatea acestora, termenul de recuperare a investițiilor, rentabilitatea etc., iar pe de altă parte, în nivelul scăzut al satisfacerii nevoilor consumatorilor, care se reflectă, în timp, în frecvența călătoriilor și, indirect, în dinamica circulației turistice.

Sezonalitatea în activitatea turistică are o serie de particularități, comparativ cu alte sectoare ale economiei caracterizate, de asemenea, prin fluctuații sezoniere ale activității, determinate de dependența mai mare a cererii turistice de condițiile naturale, de caracterul nestocabil al serviciilor turistice, de rigiditatea ofertei etc.

Astfel, aceste particularități se referă la:

– variațiile sezoniere ale activității turistice sunt mai accentuate, au efecte mai profunde și de mai mare anvergură, directe și indirecte, posibilități de atenuare mai restrânse și presupun eforturi mari din partea organizatorilor;

– pe măsura creșterii volumului circulației turistice, variațiile sezoniere se amplifică, ca și efectele lor, presiunea exercitată asupra industriei turismului și asupra altor activități fiind în continuă creștere.

Legat de modul în care sezonalitatea afectează organizatorii de turism, putem spune că aceasta se reflectă în utilizarea incompletă a bazei materiale și a forței de muncă, având efecte negative asupra costurilor serviciilor turistice, asupra calității acestora, termenului de recuperare a investițiilor, rentabilității etc., ca și asupra gradului de satisfacere a nevoilor consumatorilor, influențând, pe termen lung, frecvența călătoriilor și dinamica circulației turistice.

Sezonalitatea are implicații de natură psihologică, fiziologică și economică și asupra turiștilor, ca persoane, în special prin implicațiile acesteia asupra condițiilor în care se realizează sejururile. Astfel, aglomerația din mijloacele de transport sau de pe căile rutiere, mai ales în cazul călătoriei cu mijloace proprii, riscul de a nu găsi unui spațiu de cazare corespunzător dorințelor, timpul de așteptare pentru obținerea unor servicii provoacă oboseala fizică și psihică a turistului și reduce efectele recreative ale vacanței.

Specialiștii au identificat două categorii de cauze care determină sezonalitatea și anume: cauze naturale și cauze sociale.

3.7.1.1. Sezonalitatea naturală

Cauzele naturale sunt cele care țin de climă, în special de temperatura aerului și a apei. În cadrul unui climat temperat, nivelul maxim al cererii este direct legat de temperatura maximă. Nivelul actual de dezvoltare economică și tehnologică nu permite colectivităților umane să influențeze clima spre direcția dorită, așa încât condițiile naturale trebuie acceptate ca variabilă independentă.

Influența factorilor naturali asupra sezonalității cererii este un fenomen mondial, deși există diferențe de intensitate în manifestarea acestui fenomen între zonele geografice. De asemenea, diversitatea formelor de turism și a condițiilor naturale considerate propice pentru satisfacerea cererii turistice fac să nu existe o dimensiune universală a sezonalității naturale.

Au fost identificate patru grupe de sezoane optime pentru activități turistice și anume:1)

– sezonul de recreație generală, identic cu perioada de vegetație din natură;

– sezonul de baie, caracterizat prin faptul că temperatura apei este peste 180C sau temperatura medie zilnică este peste 150C;

sezonul de iarnă, caracterizat prin faptul că media zilnică a temperaturii este sub 00C;

– sezonul de vânătoare și pescuit, caracterizat prin aceea că respectă ciclurile reproductive ale animalelor, de regulă fiind stabilit de autoritatea publică centrală.

Concentrarea activității turistice în anumite perioade ale anului a apărut o dată cu apariția activității turistice, dar intensitatea cu care se manifestă la ora actuală este fără precedent.

Sezonalitatea determinată de factorii naturali creează deopotrivă, probleme pentru turiști și pentru organizatorii activității turistice. Întrucât durata sezonului turistic într-o zonă (sau o stațiune) este influențată de condiții climaterice și meteorologice, turistul se află în situația de a-și petrece sejurul într-o anumită perioadă în condiții incomode de aglomerație, ceea ce îl împiedică să găsească satisfacții în relaxarea și odihna dorite.

Datorită suprasolicitărilor bazei materiale turistice din vârful de sezon posibilitățile turiștilor de a alege nivelul de confort dorit se diminuează foarte mult. Această situație se manifestă cu precădere la fluxurile turistice neorganizate, unde turiștii sosiți la destinație sunt puși în situația de a se mulțumi doar cu condițiile oferite, indiferent dacă acestea se situează sub sau peste posibilitățile lor materiale. Aceste inconveniente, conjugate cu un nivel calitativ al serviciilor care nu corespunde așteptărilor, reprezintă o sursă constantă de nemulțumiri și reclamații, de cele mai multe ori justificate.

Specialiștii au identificat trei posibilități de atenuare a vârfurilor de sezon și anume:2)

– prelungirea sezonului de vârf, prin oferirea unor facilități de tarife și de prețuri atractive. Diminuarea tarifelor constituie un stimulent major pentru impulsionarea cererii.

– mărirea eforturilor de a menține cererea la un nivel acceptabil în tot cursul anului, astfel încât turistul să găsească întotdeauna posibilități adecvate de petrecere agreabilă a timpului său liber (îndeosebi în zilele ploioase, fără soare, fără zăpadă etc.);

– diversificarea ofertei turistice în extrasezon (oferirea de tratamente, excursii etc.).

În același timp, trebuie avut în vedere faptul că sezonalitatea determinată de factori naturali nu poate fi complet eliminată, dar poate fi atenuată de la o zi la alta, de la o stațiune la alta, în funcție de condițiile concrete în care se desfășoară activitatea turistică.

Dimensiunile optimului sezonier natural pentru turism și recreere variază în distribuția sa la nivel mondial. De exemplu, sezonul vacanței de vară în Mediterana este lung, activitățile de recreere fiind, în principal, legate de mare. În partea muntoasă a Europei există două sezoane: de vară și de iarnă, în timp ce în Nord-Vestul Europei, care beneficiază doar de o scurtă perioadă de vară, predomină experiența pentru perioadele de recreere zilnică sau de week-end. Zona Caraibelor are un specific aparte, dat de faptul că vara nu este perioadă de sezon turistic (temperaturi înalte combinate cu o mare umiditate atmosferică, cantități mari de precipitații, soare puțin, multe uragane și insecte), în timp ce iarna este sezon de vârf (uscat, însorit, cald).

Legat de sezonalitatea determinată de factori naturali, trebuie menționată ideea că acțiunea acestora se manifestă în bazinul ofertei turistice.

3.7.1.2. Sezonalitatea socială

A doua formă a sezonalității cererii turistice, fundamentată pe factori sociali este legată de zonele de origine turistică, de locul de formare a cererii (bazinul cererii turistice). Această formă de sezonalitatea este cunoscută sub denumirea de sezonalitatea socială și interesează organizatorii de turism întrucât, referindu-se la om, este susceptibilă de influență și schimbare.

Sezonalitatea socială include și sezonalitatea instituțională, exprimată prin: vacanțele școlare, cele religiose sau orice tip de vacanță localizată temporal de o instituție. Unii specialiști în analiza fenomenului turistic accentuează importanța factorilor socio-umani și remarcă faptul că vacanțele școlare constituie elementul determinant pentru sezonalitatea de iarnă, factorii naturali jucând doar un rol secundar.1)

Într-o lume tot mai complexă sunt numeroase situațiile în care factorii sociali primează față de cei naturali și sezonalitatea socială are un ascendent față de sezonalitatea naturală.

Analizând circulația turistică internațională se constată, de exemplu, că luna ianuarie este perioada de vârf, sub aspectul benefic al factorilor naturali, în Florida și Caraibe. Totuși, nefiind o perioadă de vacanță, zona suferă din lipsă de turiști, înregistrându-se un fenomen de “lipsă de sezon în timpul perioadei de sezon”. Prin urmare, organizatorii sunt preocupați pentru găsirea mijloacelor de atragere a turiștilor.

Importanța măsurării sezonalității circulației turistice decurge din eficiența utilizării infrastructurii turistice, în special a celei hoteliere. Din acest motiv, exprimarea sezonalității se face prin referire la raportul dintre numărul înnoptărilor hoteliere din luna cu afluență turistică maximă, față de cele din luna de minimă afluență turistică.

În turismul internațional, la sfârșitul deceniului nouă al secolului trecut, cea mai puternică sezonalitate era înregistrată de circulația turistică spre țările puternic dezvoltate din punct de vedere turistic, cum ar fi: Austria, Elveția, Portugalia, Italia, Yugoslavia și Turcia. În țările scandinave, în Germania, Japonia, Austria și Anglia circulația turistică se distribuie mai uniform pe parcursul anului, datorită faptului că factorii naturali (climă, relief) au o pondere redusă în oferta turistică, cererea fiind specializată pentru turismul de afaceri, de congrese, de week-end și, nu în ultimul rând, datorită slabei specializări în producția turistică a acestor țări. În țări ca Spania și Belgia, valorile coeficienților de sezonalitate evidențiază o situație deosebită. În Spania, deși oferta este dependentă de climă, sezonalitatea este scăzută, datorită politicii turistice a autorității publice, dar și a investițiilor orientate spre prelungirea sezonului turistic.

În Belgia, în ciuda lipsei ofertei specifice turismului (acesta fiind axat pe turismul de afaceri și de congrese), sezonalitatea este deosebit de accentuată, fiind influențată de sezonalitatea manifestată în țările limitrofe (Olanda, Germania, Franța) spre care și din care fluxurile turistice tranzitează, prin Belgia, spre diferite destinații turistice. 1)

În sinteză, se poate spune că principalele cauze care determină variațiile sezoniere se pot grupa în patru categorii și anume:2)

factori climaterici, care constituie cauza principală a variațiilor sezoniere (vara este sezonul preferat pentru concedii);

durata inegală a lunilor în zile de lucru, existența sărbătorilor legale;

periodicitatea cererii și ofertei anumitor produse și servicii, în speță servicii turistice;

– concediile de odihnă ale salariaților, care în fiecare an sunt luate mai ales vara, ducând la o diminuare a activităților de producție și altor indicatori economici, dar și la intensificarea unor activități, de exemplu activitățile turistice și adiacente, în acest anotimp.

În concluzie, se poate spune că sezonalitatea este o problemă reală pentru organizatorii și prestatorii din turism și se pune problema cum poate fi atenuată, dacă nu eliminată.

3.7.2. Căi de echilibrare a cererii cu oferta în turism (strategii de răspuns)

În literatura de specialitate, ca și în activitatea practică, s-au conturat o serie de strategii care vin în întâmpinarea factorilor-cauză ce determină sezonalitatea.

Întrucât în turism oferta este rigidă, singura care poate suferi schimbări pentru a se atinge echilibrul pe piața turistică este cererea. Observăm deci că pe piața turistică, cererea vine în întâmpinarea ofertei, motiv pentru care măsurile întreprinse în decursul timpului pentru echilibrarea cererii cu oferta sunt denumite “strategii de răspuns”.

Acestea sunt grupate în două categorii: primare și secundare.

Strategiile de răspuns primare sunt cele care influențează cererea prin sistemul legislativ, care stabilește, de exemplu: structura anului universitar, programele autorității publice centrale de promovare a turismului sau de diminuare a fiscalității din industria turismului în afara perioadei de vârf, când prețurile scad.

În majoritatea statelor din emisfera nordică, modelul de vacanță (inclusiv de vacanță școlară) este în cea mai mare măsură centrat pe lunile iulie și august. În această perioadă, sezonalitatea la destinațiile turistice este accentuată și impune luarea unor măsuri pentru reducerea fenomenului.

Aceste măsuri se referă în esență la hotărârile administrative de eșantionare a vacanțelor școlare și a concediilor plătite ale angajaților. În general, aceste măsuri nu sunt agreate, nici chiar de unii specialiști în domeniu, existând voci care afirmă că rostul vacanțelor îl reprezintă omul și nu o eșalonare optimă a beneficiului economic în industria turismului. Totuși, unele guverne au adoptat astfel de măsuri, de exemplu: eșalonarea vacanțelor școlare în funcție de numărul de zone în care împărțită țara (Franța: 3 zone, Polonia: 6 zone etc.).

Strategiile de răspuns secundare sunt măsurile inițiate și puse în practică de întreprinzătorii individuali în turism, adesea sub conducerea unei autorități publice naționale de turism. În cadrul acestora sunt incluse: strategia prețurilor diferențiate și strategia utilizării (atracției multiple).

Strategia prețurilor diferențiate constă în aplicarea unor prețuri și tarife pentru servicii diferențiate în decursul unui an calendaristic. Se practică, astfel, tarife mai reduse în perioadele de extrasezon și început de sezon, după care urmează tarife mai ridicate în perioadele de sezon plin, când cererea turistică este destul de mare. Un exemplu semnificativ pentru această strategie îl reprezintă facilitățile oferite turiștilor în perioada de iarnă, pentru atracțiile culturale de interior (muzee, spectacole de teatru, operă etc.) ale marilor orașe europene și nord-americane. Unele dintre acele călătorii sunt de scurtă durată (de exemplu: așa-numitele “week-end-uri” în Europa sau America), dar rezultatul lor este acela că iarna devine un sezon cultural, social și de cumpărături în alte regiuni sau țări de domiciliu ale turiștilor.

În afara faptului că prețurile în extrasezon la destinațiile turistice sunt mult mai reduse, creșterea eficienței și efectelor campaniilor promoționale și un marketing mai bun sunt de natură să îmbunătățească linia de evoluție tradițională a cererii.1)

Strategia utilizări multiple constă în organizarea unei diversități de acțiuni distractive cu o încărcătură de atracție maximă în timpul sezonului “mort”, profitabile pentru industria turistică, de exemplu: varietatea festivalurilor de muzică ușoară, muzică populară, rock, artă, cele despre Shakespeare, Carnavalul iernii din Quebec, Festivalul zăpezii de la Sapporo, adunări, congrese, întruniri profesionale etc., toate temporal localizate în timpul sezonului mort sau în lunile dintre sezonul de vârf și cel mort. În acest scop se asigură destinațiilor turistice condiții materiale de multiplă folosință.

O altă modalitate de caracterizare a strategiei utilizării multiple o constituie promovarea și dezvoltarea unor atracții care înainte erau subestimate și/sau puțin utilizate, ca: sezonul de pescuit, excursiile fotografice, itinerariile de “vară indiană” etc.

Aceste politici sunt de natură să formeze obișnuința consumatorului de a lua vacanța de două ori pe an: o dată vara și o dată iarna. În perioada postbelică s-au acordat facilități financiare pentru vacanțe în extrasezon: de exemplu, pentru o vacanță de iarnă în străinătate, undeva în Sud (în sudul SUA, Caraibe și Mexic pentru nord-americani și Africa subsahariană pentru turiștii proveniți din țările vest-europene), așa-numitele vacanțe de iarnă caldă (sau iarnă-vară). Concomitent, a crescut popularitatea vacanțelor de iarnă reci (sau iarnă-iarnă), în special în Munții Alpi și Stâncoși.

Sporturile de iarnă, în special schiul, au cunoscut o mare explozie în sezon, într-un număr de stațiuni care înainte nu erau cunoscute decât ca stațiuni vizitate în perioada de vară.

Astfel, cererea pentru turismul montan s-a manifestat de la începuturile sale și la jumătatea secolului nostru în sezonul cald. Muntele era căutat pentru sejurul de vară, motivația clientelei fiind aceea de a beneficia de condițiile climaterice pentru odihnă și tratament, pentru practicarea drumeției și alpinismului. Cele mai vechi și mai cunoscute stațiuni montane, pe lângă activitățile pastorale ofereau condiții pentru: termalism (Badgastein în austria, Gad-Reichenball în Germania, Saint-Moritz în Elveția, La Mont-Doré, Saint-Gervais în Franța etc.). climatic (Davos, Crans-Montana în Elveția), alpinism (Cortina și Courmayeur în Italia), Fermatt și Grindewald în Elveția, Garmisch în Germania, Chamonix și Pralognan în Franța), plimbare, drumeție (Kitzbühel în Austria, Ostaad în Elveția, Crans-sur Sierre în Franța), concedii botanice, glaciare, cartografice etc.

Potrivit unor sondaje efectuate de Institutul de Studii pentru Amenajarea Muntelui din Franța în rândul turiștilor din unele stațiuni de munte din Franța, Italia, Elveția, Austria și Germania, mai mult de jumătate din vizitatorii stațiunilor respective preferă muntele, la ora actuală, în sezonul de iarnă. Legat de distribuția preferințelor pe activități s-a constatat că:

– în sezonul de vară, circa 65% din turiști practică drumeția, alpinismul sau sedentarismul și 35% diverse sporturi: tir, călărie, golf, tenis etc.;

– în sezonul de iarnă, 80% practică schiul, 6 % patinajul, 4% alte sporturi de iarnă: săniuțe, bob etc. și numai 10% drumeția, alpinismul sau sedentarismul. Urmare a schiului, multe stațiuni montane au devenit polivalente.

Rezultatele strategiilor prezentate mai sus au fost vizibile, întrucât în majoritatea țărilor dezvoltate ponderea vacanțelor corespunzătoare lunilor iulie și august a scăzut.

Cercetătorul grec Drakatos menționează faptul că în intervalul sezonului de vârf din Grecia (care durează din mai până în septembrie) ponderea lunilor mai, iunie și septembrie a crescut în detrimentul lunilor iulie și august. Totuși, în problema sezonalității, nu există nici posibilitatea și nici dorința de a fi complet eliminată. Aceasta întrucât unele dintre motivele sezonalității cererii în turism sunt subiectiv legate de nevoile biologice și psihologice ale individului și este destul de greu să determini schimbări profunde folosind stimulente economice neînsemnate.

Celelalte motive subiective ale fluctuațiilor cererii sunt de natură psihologică și sunt mai ușor de schimbat prin mass-media, literatură de profil, procese educaționale etc. percepția umană a imaginii poate fi manipulată în ceea ce privește sezonalitatea. Scopul este de a explica publicului avantajele unor vacanțe în afara sezonului estival, iar acest lucru este făcut cu succes. Chiar și în aceste condiții, concentrația temporală a turismului s-a dovedit mai rapidă decât concentrația spațială, care este cu mult mai mult succes schimbată prin diversificarea destinațiilor turistice susținute, în principal, de progresul în domeniul transporturilor.1)

În esență, sezonalitatea este o problemă de bază pentru organizatorii și prestatorii din turism și într-o oarecare măsură și pentru turiști, pentru primii din motive de profitabilitate a afacerilor turistice, pentru ultimii din motive psihosociologice, motivaționale etc.

CAPITOLUL IV

OFERTA TURISTICĂ

Industria turistică, prin specificul său, determină distincția care trebuie făcută între semnificațiile a două concepte cu care se operează în mod curent: “oferta turistică” și “producția turistică”.

4.1. Semnificația și particularitățile ofertei turistice

Oferta turistică cuprinde totalitatea resurselor turistice naturale și antropice, echipamentul de “producție” a serviciilor turistice, masa de bunuri alimentare, industriale destinate consumului turistic, forța de muncă specializată în activități specifice, infrastructura turistică și structurile de primire, condițiile de comercializare (prețuri, tarife, facilități etc.).

Prin comparație, putem considera că producția turistică reprezintă ansamblul de servicii care mobilizează forța de muncă, echipamentul de producție și bunurile materiale ce, în cadrul unei ambianțe specifice, se materializează într-un consum efectiv.

Între oferta turistică și producția turistică există o relație strânsă care, prin comparație cu aceeași relație de pe piața bunurilor fizice, este marcată de următoarele particularități:1)

– producția turistică (Pt) poate fi cel mult egală cu oferta turistică (Ot), în timp ce pe piața bunurilor materiale oferta este cel mult egală cu producția;

– oferta turistică există și independent de producția turistică, în timp ce producția turistică nu se poate realiza în afara ofertei. Prin comparație, în sectorul producției materiale, oferta acestora nu se poate detașa de existența unei producții.

– structura ofertei turistice nu coincide întotdeauna cu structura producției turistice, în timp ce structura ofertei de bunuri materiale reflectă structura producției respective;

– oferta turistică este fermă (există atâta timp cât sunt prezente elementele ce intră în structura ei), pe când producția turistică este efemeră, există cât timp se manifestă consumul și se întrerupe o dată cu întreruperea consumului.

Oferta turistică prezintă, la rândul său, anumite particularități și anume:2)

complexitatea;

rigiditatea;

substituirea.

Complexitatea și legat de aceasta, eterogenitatea, se referă la structură, elementele componente ale ofertei fiind atracțiile turistice și elementele funcționale.

Atracțiile turistice stimulează interesul turiștilor potențiali pentru a le vizita și întrebuința, fiind compuse la rândul lor din resursele naturale și cele umane (atracții socio-culturale, tehnologice etc.), având o importanță relativă în timp și spațiu în cadrul ofertei turistice.

Elementele funcționale sunt alcătuite din echipamentul și serviciile care fac posibilă desfășurarea producției turistice.

Între cele două categorii de elemente există o relație de sistem, ele putându-se completa, substitui sau influența reciproc, în diferite proporții.

Rigiditatea ofertei turistice este generată de utilizarea în cadrul ofertei a unor componente care sunt greu de înlocuit cu altele (aria montană, monumentele de arhitectură, muzeele etc.) și îmbracă mai multe aspecte și anume:

– imobilitatea ofertei și producției turistice, care pentru a se realiza prin consum, presupune deplasarea consumatorului în bazinul ofertei și nu a produsului în bazinul cererii;

– imposibilitatea stocării ofertei, deci a racordării cantitative a ofertei la cerere;

– rigiditatea în amplasarea capacităților de producție turistică, care sunt localizate “la sursă”, deci în perimetrul sau în apropierea elementului atractiv, ceea ce exclude alte posibilități de localizare a producției;

– imposibilitatea adaptării ofertei la oscilațiile cantitative de tip sezonier ale cererii turistice și la restructurările calitative ale cererii determinate de diversificarea motivațiilor, mobilurilor și intereselor.

Trebuie subliniat faptul că, rigiditatea ofertei turistice antrenează, alături de alte cauze și unele consecințe socio-economice negative în ramurile economice adiacente, cum ar fi: mărirea duratei de amortizare a investițiilor, uzura morală a mijloacelor fixe și tergiversarea momentelor de retehnologizare a producției turistice.

Substituirea se referă la utilizarea ofertei în alte scopuri, decât scopul din perioada de sezon. De exemplu, în condițiile în care producția turistică mobilizează numai o mică parte din oferta turismului de odihnă și recreere, capacitățile suplimentare ale perioadei pot fi valorificate prin producția turismului de afaceri, întruniri etc.

Interesul consumatorului turist pentru produsul turistic nu poate fi considerat ca fiind înnăscut, ci apare ca urmare a acțiunii factorilor de influență a cererii turistice la locul de origine a turiștilor, conjugată cu impulsurile de ordin personal ale consumatorului, stimulate de caracteristicile ofertei, aflate la rândul ei sub influența unor factori de influență.

4.2. Determinanții ofertei turistice

Principalii factori care determină nivelul și structura ofertei turistice sunt: teritoriul, sectorul terțiar și baza tehnico-materială.1)

1. Teritoriul reprezintă pentru oferta turistică condiția esențială a existenței sale. Din punct de vedere cantitativ, spațiul poate fi definit prin “capacitatea de primire a teritoriului”, în timp ce pe plan calitativ se definește prin “atractivitatea sa” sau valoarea turistică a teritoriului, care poate fi naturală sau creată.

Desfășurarea propriu-zisă a acțiunilor turistice trebuie să aibă în vedere aspectul cantitativ, prin determinarea capacității optime de primire, respectiv a numărului maxim de turiști care poate fi primit de un teritoriu fără a prejudicia mediul ambiant sau organizarea vieții în spațiul respectiv. Acest indicator se determină folosind relația:

, (4.1)

unde:

Cp reprezintă capacitatea de primire;

St reprezintă suprafața teritoriului;

Kp coeficient cuprins în intervalul [0,5; 1], în funcție de particularitățile hipsometrice, geologice, hidrologice și de specificul economic al regiunii (de exemplu, regiune cu suprafețe mari destinate agriculturii sau amplasării unor obiective poluante etc.);

Np suprafața normată pentru efectuarea unui consum turistic de către o persoană (m2/turist).

Cuantificarea elementelor calitative conturează și valoarea turistică a teritoriului, determinată în funcție de frecvența elementelor de atracție naturală, de dimensiunea fluxului spontan de vizitatori ai teritoriului și de eficiența prezumată a investițiilor necesare echipării ofertei de servicii în cadrul teritoriului.

În practica amenajării turistice a teritoriului, o altă metodă frecvent utilizată presupune descompunerea teritoriului în elemente, care se pot constitui în rezerve de materie primă turistică, elemente care au o anumită valoare, în funcție de originalitatea estetică, accesibilitatea și funcționalitatea lor. Astfel, teritoriul se poate descompune în:

frumusețea naturală a peisajului;

configurația geografică (munți, câmpii, lacuri, litoral, râuri, cascade, peșteri);

c) condițiile meteorologice: tipul climatului, nivelul și frecvența precipitațiilor, direcția curenților de aer, activitatea solară, frecvența fenomenelor negative (furtuni, înghețuri, seisme etc.);

valoarea terapeutică a ambianței naturale (nămol, izvoare minerale, mofete etc.);

e) flora și fauna: originalitate, diversitate, frecvență;

f) patrimoniul cultural și istoric: artă, arheologie, obiective istorice, religioase, folclor.

În cunoașterea valorii teritoriului ca determinant al ofertei turistice, nu trebuie să omitem analiza poziției teritoriului în raport cu bazinul cererii, față de fluxurile circulației turistice. Raportul se exprimă prin distanța față de teritoriul turistic sau accesibilitatea teritoriului și are o semnificație deosebită, în special pentru turismul de vacanță, care este forma de turism cea mai puternic dependentă de calitatea teritoriului.

Pe o linie a distanței s-ar înregistra două zone de atracție: o zonă în care atracția crește proporțional cu distanța și o zonă în care atracția este invers proporțională cu distanța. Se poate vorbi și de o distanță optimă, care este distanța parcursă în decursul unei zile, în condițiile unui grad acceptabil de oboseală sau distanța exprimată prin costul transportului, care se află într-un raport optim față de costul unei vacanțe. În aceste condiții, putem defini funcția de atractivitate de forma:1)

, (4.2)

unde:

At reprezintă funcția de atractivitate;

d reprezintă distanța la care este situat teritoriul;

c reprezintă costul transportului;

x reprezintă oboseala.

În practică, influența factorilor-cauză se interferează, creșterea costului determinând o scădere a oboselii și invers, menținerea costului determinând o mărire a oboselii ca urmare a utilizării unor mijloace de transport mai puțin rapide sau confortabile.

2. Sectorul terțiar este componenta de bază a oricărui complex economic național, care reunește activitățile de prestare de servicii și care, urmare a dezvoltării și diversificării nevoii sociale, s-a individualizat ca sector distinct în economie. La nivelul economiei mondiale, nivelul de dezvoltare al unei țări este apreciat astăzi și prin ritmul în care forța de muncă se eliberează din sfera producției materiale și este asimilată în domeniul serviciilor. Astfel, asemănător modului de stabilire a locului turismului în economia națională, pentru aprecierea locului sectorului terțiar în economie pot fi folosiți următorii indicatori:

– ponderea populației ocupate în sectorul terțiar față de total populație ocupată. În ultimul deceniu al secolului trecut acest indicator a atins nivelul de 60-75% în țările dezvoltate și cel de 30-50%, în țările în curs de dezvoltare, vorbindu-se tot mai mult despre o “terțializare” a ocupării forței de muncă și a categoriilor profesionale, proces care a început cu mulți ani în urmă, dar care se continuă și astăzi în ritmuri dintre cele mai înalte.1)

– aportul serviciilor la crearea produsului intern brut (ponderea serviciilor în PIB). Normalizarea nivelului acestui indicator semnifică acceptarea faptului că și în sfera serviciilor se prestează o muncă productivă, se creează și/sau se adaugă valoare care intră în componența indicatorilor macroeconomici. Datele statistice arată că, în concordanță cu ponderea forței de muncă ocupată în sectorul terțiar, aportul serviciilor la crearea PIB se situează între 65-75% în țările dezvoltate și între 30-60% în țările în curs de dezvoltare. De asemenea, în numeroase țări s-a produs o schimbare a raportului între producția materială și servicii în ceea ce privește crearea PIB, în favoarea sectorului terțiar, în acest caz manifestându-se o tendință de “servicializare” a produsului național.

– mărimea fondurilor fixe, ca expresie a dimensiunilor resurselor materiale antrenate în sectorul terțiar și raportul acestora cu cele din alte sectoare. Din acest punct de vedere, în România statisticile arată că la sfârșitul anului 1999, valoarea imobilizărilor corporale din sectorul terțiar reprezenta 24,2% din totalul pe economia națională, după cum și 41,8% din valoarea investițiilor anului 1999 a revenit acestui sector.2)

Criteriile prezentate pentru aprecierea locului sectorului terțiar în ansamblul economiei naționale sunt de natură să evidențieze latura cantitativă a activității desfășurate în cadrul sectorului terțiar, la acestea putându-se adăuga indicatori macroeconomici specifici, care pot reflecta conținutul fiecărei ramuri componente.

Activitatea turistică este parte componentă a economiei naționale, inclusiv a sectorului terțiar, oferta sa fiind formată din elemente materiale (capital și resurse ale naturii) și forță de muncă, deci factori de producție, care sunt incluși în sectorul terțiar al economiei.

3. Baza tehnico-materială este un alt factor care poate influența oferta turistică, echipamentul turistic fiind tot atât de diversificat și specializat ca și serviciile turistice. Baza tehnico-materială turistică prezintă o serie de particularități față de baza tehnico-materială a altor activități de producție și anume:3)

– între baza tehnico-materială și resursele naturale turistice trebuie să existe o corespondență ca volum al dotărilor, atât pe plan calitativ-structural, cât și pe plan cantitativ. De exemplu, existența unor resurse de ape termale justifică realizarea unei baze de tratament adaptată la specificul de valorificare al resursei respective și dimensionată la nivelul debitului resursei care să asigure un anumit număr maxim de proceduri.

– baza tehnico-materială turistică trebuie să fie adaptată unui anumit segment al cererii turistice, prezumate sau cunoscute. De regulă, racordarea bazei tehnico-materiale se face la cel mai apropiat segment al cererii turistice, avându-se în vedere importanța distanței în direcționarea cererii.

– efortul investițional în turism este invers proporțional cu calitatea atracției turistice, a resurselor naturale. Astfel, de exemplu stațiunea Las Vegas, construită în plin deșert, alocă cele mai ridicate investiții specifice în baza tehnico-materială, suplinind prin acestea lipsa resurselor naturale.

– în cadrul bazei tehnico-materiale turistice, un loc important revine bazei tehnico-materiale de cazare. Importanța prestațiilor de cazare rezultă din stringența necesității pe care o acoperă, anume “înnoptarea”, întrucât este de neconceput un consum turistic fără utilizarea unuia dintre elementele materiale ale capacității de cazare.

Prestatorii din domeniul cazării turistice se confruntă cu două probleme majore și anume: investiția inițială ridicată și utilizarea incompletă a capacității hoteliere care se datorează sezonalității. Prima dintre probleme poate fi atenuată ca gravitate prin acțiunile de concentrarea și centralizare a prestatorilor din domeniul turismului, în timp ce cea de a doua problemă se află în atenția întreprinzătorilor care încearcă să o rezolve prin ameliorarea gestiunii unităților de cazare, creșterea eficienței utilizării lor, polifuncționalitatea structurilor specifice bazei tehnico-materiale de cazare.

4.3. Potențialul turistic al României

Potențialul turistic constituie condiția esențială a dezvoltării turismului într-un anumit perimetru și poate fi definit, într-o abordare generală, prin ansamblul elementelor ce se constituie ca atracții turistice și care se pretează unei amenajări pentru vizitare și primirea călătorilor.1)

Pentru definirea potențialului turistic, în literatura de specialitate sunt folosite noțiuni ca atracții turistice și resurse turistice, cărora unii autori le acordă semnificații diferite. Astfel, atracțiile turistice au o sferă de cuprindere mai restrânsă, limitându-se la elementele care atrag atenția, produc impresie, incită la călătorie. Resursele turistice acoperă o arie problematică mai largă, pe de o parte noțiunea fiind utilizată pentru a desemna motivul călătoriei și, în acest caz se referă atât la atracția propriu-zisă, cât și la modul de exploatare, la urmările economice asupra turismului iar, pe de altă parte, este folosită pentru a defini mijloacele, sursele necesare desfășurării activității turistice, respectiv resurse naturale, materiale, umane și financiare.

De asemenea, pentru exprimarea ansamblului atracțiilor se mai utilizează și conceptele de fond turistic, care desemnează totalitatea resurselor naturale și culturale cu destinație turistică (poate fi echivalentă cu cea de potențial) și patrimoniu turistic, care are o sferă de referință mult mai cuprinzătoare, incluzând alături de atracții și baza tehnico-materială specifică și chiar infrastructura, componente care asigură exploatarea resurselor turistice.

Varietatea componentelor potențialului turistic și rolul lor diferit asupra fenomenului turistic au făcut necesară structurarea și ierarhizarea lor după diferite criterii. Cel mai important dintre acestea se referă la conținutul componentelor acestuia, după care potențialul turistic se împarte în două categorii principale și anume: potențialul turistic natural și potențialul turistic antropic.

Potențialul turistic natural cuprinde ansamblul condițiilor pe care le oferă cadrul natural, prin componentele sale (relief, climă, hidrografie, vegetație, faună, monumente naturale, rezervații etc.).

Potențialul turistic antropic cuprinde creațiile omului de-a lungul timpului, concretizate în elemente de cultură, istorie, artă și civilizație, tehnico-economice și socio-demografice care, prin caracteristicile lor atrag fluxurile turistice.

4.3.1. Potențialul turistic natural

Așa cum am arătat, potențialul turistic natural cuprinde ansamblul condițiilor cadrului natural, care își exercită influența asupra activității turistice, determinând forme particulare de manifestare a turismului.

Relieful, prin tipurile sale, glaciar, carstic, vulcanic etc., prin treptele și altitudinile sale, prin peisajul geomorfologic, formele sale bizare, fenomenele geologice, monumentele naturii etc. se constituie ca atracție turistică de sine stătătoare, stimulând drumeția, alpinismul sau odihna și recreerea, ca modalități de petrecere a vacanței.

Carpații românești dețin circa 36% din suprafața țării și se impun ca o importantă zonă turistică, analizați chiar în context european.

Există unele particularități care individualizează zona montană și anume:1)

– se compune din munți ușor accesibili (8,5% din zonă depășește 1.500 m altitudine);

– dispune de o rețea densă de popasuri și trecători care au favorizat construirea de drumuri modernizate sau forestiere;

– la poalele sau pe culmile unor masive montane s-au construit stațiuni montane sau cabane de interes național sau internațional;

– domeniul schiabil este, în general, lipsit de avalanșe și ferit de viscole;

– fizionomia și expunerea reliefului, ca și condițiile meteorologice sunt factori favorizanți pentru sporturile de iarnă.

Munții Carpați, pretutindeni accesibili, oferă condiții favorabile pentru o valorificare complexă prin turism, atât prin formele sale de bază: odihnă și tratament, cât și prin formele specifice: sporturi de iarnă, drumeție, alpinism, speoturism, cunoaștere, vânătoare, pescuit etc.

Potențialul speologic este deosebit de bogat, cuprinzând peste 10.900 peșteri, (ceea ce situează România pe locul 3 în Europa), unele de o excepțională valoare științifică sau estetică, cu statut de monument al naturii sau rezervație (de exemplu, Topolnița, Cetățile Ponorului, Ghețarul de la Scărișoara, Peștera Urșilor, Șura Mare, Cloșani etc.).1)

Zona carpatică a României prezintă un imens domeniu schiabil, care se desfășoară pe o altitudine de circa 1.200-1.400 m (de la 800 la 2.200 m), în general, lipsit de avalanșe și ferit de viscole. Astfel, cele mai întinse și mai importante domenii schiabile se localizează între 1.500 și 1.800 m altitudine (de exemplu, în munții Bucegi, Parâng, Muntele Mic, Postăvaru, Retezat, Rodna, Vlădeasa etc.), dar în unele zone (Făgăraș, Rodna și Retezat) sau în stațiunile montane Scărișoara și Stâna de Vale, situate la numai 1.200-1.400 m altitudine, dar în calea unor mase de aer oceanic, schiatul se practică peste patru luni pe an.

Unele masive montane ca Muntele Mic-Țarcu, Parâng, Rodna, Făgăraș, Bucegi au amenajate pârtii și mijloace de transport pe cablu în sistem cascadă, de la etajul inferior (900-1.000 m) la cel superior, montan (2.200 m), ceea ce permite valorificarea succesivă a domeniului schiabil și prelungirea sezonului de sporturi de iarnă până în aprilie-mai.

În partea de est a Carpaților Meridionali, centrele de alpinism de la Bușteni, Brașov și Sibiu, fiind recunoscute pe plan național și internațional, fac posibilă practicarea unei alte forme specifice de turism, anume cel pentru alpinism. Sunt cunoscute peste 1.000 de trasee cu grade diferite de dificultate, pentru alpinismul de iarnă și de vară, localizate, cu precădere, în masivele în care predomină formele glaciare sau abrupturile calcaroase, cum sunt: Bucegi (256 trasee), Piatra Craiului (218 trasee), Retezat (71 trasee), Apuseni (69 trasee), Cheile Bicazului (42 trasee), Făgăraș (11 trasee), Cernei (21 trasee) etc.2)

Oglinzile de apă, naturale sau artificiale se constituie într-un veritabil potențial turistic, remarcabile fiind lacurile de munte glaciare (Bucura și Zănoaga în Retezat, Capra și Bâlea-Lac în Făgăraș, Gâlcescu și Roșiile în Parâng, Lala și Buhăiescu în Rodna etc.), vulcanice (Lacul Sf. Ana în Harghita) sau de baraj natural (Lacul Roșu pe Bicaz), ultimele două unicate în țara noastră.

Arealul dealurilor și podișurilor se caracterizează prin dominanța lacurilor cu apă sărată, utilizată balnear în stațiunile care au apărut în apropiere (Sovata, Ocna-Sibiului, Slănic-Prahova etc.), unele acumulări de apă (iazurile), unele realizate încă din secolul al XIXlea (Drășcani, lângă Botoșani), fiind importante domenii pentru pescuitul sportiv din Câmpia Transilvaniei sau a Moldovei.

Lacurile de câmpie, numeroase și, în parte, amenajate de om, au importante valențe turistice: balneare (Amara, Balta Albă, Lacul Sărat), pescuit și agrement sportiv (Snagov, Căldărușani, Mostiștea, Gălățui etc.), odihnă și recreere (Străulești, Băneasa, Herăstru, Floreasca, Tei etc.). Nu mai puțin atractive pentru turism sunt lacurile de litoral, unele cu apă dulce (Siutghiol, Tașaul, Neptun, Jupiter), altele cu apă sărată sau acumulările de interes hidroenergetic (Vidraru, Izvoru Muntelui-Bicaz, Vidra, Porțile de Fier, Văliug etc.).

Litoralul românesc al Mării Negre reprezintă, de asemenea, un potențial turistic deosebit, prin plaja naturală și cu o orientare care permite expunerea la soare în tot cursul zilei, caracteristică ce o deosebește de multe alte plaje din Europa, prin nisipul cuarțos și calcaros, de o puritate ridicată și o granulație spre medie, prin lipsa mareelor, prin salinitatea redusă a apei, care favorizează practicarea sporturilor nautice, prin gradul redus de poluare.1)

Dunărea și Delta Dunării sunt componente de primă importanță în turismul românesc, datorită aspectelor peisagistice și domeniului piscicol de o bogăție și varietate deosebite și nu în ultimul rând, prin multitudinea de lacuri care le însoțesc (Bistreț, Suhaia, Greaca, Dunăreni, Crapina, complexul Razim-Sinoe, Gorgove, Lumina-Pui, Roșu etc.).

Clima, prin temperaturile înregistrate, regimul precipitațiilor (pentru activitatea turistică interesează, în mod deosebit, grosimea și persistența stratului de zăpadă), durata perioadelor de strălucire a soarelui, caracteristici (tonifiantă, sedativă, stimulatoare), oferă condițiile desfășurării turismului de iarnă, climatic, de cură heliomarină etc. Unii indici bioclimatici (de confort termic, de stres climatic cutanat și pulmonar) evidențiază faptul că regiunile cu altitudini mijlocii (dealurile și munții sub 1.000 m) prezintă un climat mai puțin solicitant decât litoralul, zona Bărăganului sau a munților înalți, unde condițiile climaterice supun organismul unei solicitări mai mari în vederea aclimatizării.

Hidrografia, prin existența și debitul râurilor, prin suprafața lacurilor și mărilor și a țărmurilor aferente, prin delte și estuare, prin apele minerale și termominerale etc. creează principalele motivații de călătorie pentru turismul de week-end, de pescuit, de cură heliomarină, de practicare a sporturilor nautice, de tratament balneomedical.

Vegetația, prin bogăția și varietatea speciilor, prin prezența unei flore specifice sau a unor monumente ale naturii, generează forme specifice de turism și anume: turism științific, de vizitare a parcurilor și rezervațiilor sau completează celelalte resurse, sporindu-le valoarea peisagistică, estetică. Sunt intrate deja în circuitul turistic cunoscutele făgete seculare din Semenic, codrii de la Slătioara și din Giumalău, pădurile Ciornuleasa, Comana, Frasinu din Câmpia Română, dar și zonele de vegetație submediteraneeană din defileul Dunării, Munții Banatului și Valea Cernei, ca și Pădurile de liliac din județul Caraș-Severin și, nu mai puțin cunoscuta vegetație specifică a Deltei Dunării.

Fauna, prin valoarea sa cinegetică și piscicolă, dar și cea estetică și științifică, contribuie la dezvoltarea activității turistice, datorită diversificării obiectivelor de atracție turistică. Fauna face posibilă stimularea turismului de vânătoare (pe zone, animalele cele mai căutate în acest scop fiind: ursul, mistrețul, cerbul, căprioara, cocoșul de munte etc. în masivele Călimani-Harghita, Rodna-Maramureș, Ceahlău-Bistrița-Tarcău, Godeanu-Țarcu etc., căpriorul și mistrețul în pădurile de deal și câmpie, diverse specii de păsări în bălțile și Delta Dunării).

Fauna acvatică și cea ihtiologică (păstrăvul și lipanul în lacurile de deal și de munte, cleanul, mreana, crapul, știuca, bibanul și carasul în lacurile de dealuri și câmpie, crapul, știuca, somnul, șalăul și sturionide ca: nisetrul, cega, păstruga etc. în Dunăre și Delta Dunării) întregesc celelalte componente ale potențialului turistic natural al României.

Fondul de factori naturali de cură ai României, de o recunoscură valoare națională și internațională, este format din mofetării, complexul de factori terapeutici ai litoralului (elemente clasice de talasoterapie, nămoluri sapropelice și de turbă, ghiolurile, apele mezotermale, sulfuroase etc.), plantele medicinale, apele minerale și termominerale, lacurile terapeutice, nămolurile terapeutice, salinele etc.1)

Prin cele peste 160 de stațiuni balneare și localități de cură, țara noastră poate să asigure toate tipurile de asistență balneomedicală: profilactică, curativă și de recuperare medicală, tradițională și de mare răspândire fiind cel de al doilea tip.

4.3.2. Potențialul turistic antropic

Potențialul turistic antropic al României se compune din valorile cultural-istorice ale țării (vestigiile arheologice, monumentele istorice și de artă, instituțiile și evenimentele cultural-artistice, arta și tradiția populară), obiectivele economice de interes turistic, baza materială specifică turismului și potențialul socio-demografic (forța de muncă).

4.3.2.1. Valorile cultural-istorice

Vestigiile arheologice existente pe teritoriul țării noastre sunt numeroase, diverse și de mare valoare atât pentru istoria, cultura și civilizația poporului nostru, dar și pentru cele universale.

Vestigiile arheologice preistorice atestă prezența omului pe aceste teritorii încă din paleoliticul inferior, dar mai ales din cel mijlociu (cultura musteriană, circa 100.000-40.000 ani î. Hr.), dovadă fiind numeroasele mărturii aflate în muzeele din Craiova, Slatina, București etc. care înscriu zona carpato-danubiană în marea arie geografică a antropogenezei.

În neolitic (circa 5.500-2.500 î. Hr.) au existat, pe teritoriul pe teritoriul țării noastre, mai multe arii de cultură, cu trăsături proprii și anume: cultura Gumelnița (Muntenia) cu statuiete de cult care astăzi se găsesc la muzeele din București, Pitești, Târgoviște, Oltenița; cultura Hamangia (Dobrogea), pentru care sunt reprezentative două figurine de lut: “Gânditorul” și “Femeia șezând”, descoperite în apropiere de Cernavodă; cultura Boian (Muntenia) ale cărei mărturii, constând din podoabe, unelte, picturi pe grafit se găsesc la muzeele din București, Pitești, Alexandria etc.; cultura Cucuteni (în Moldova, sud-estul Transilvaniei și nord-estul Munteniei), caracterizată printr-o ceramică cu forme variate, pictată într-o tehnică superioară, cu motive decorative, care îi conferă o individualitate și o valoare artistică deosebită, cu mărturii în muzeele de la Piatra Neamț (unde se află cea mai importantă colecție de valoare internațională), Bacău, Roman, Iași, Buzău, Focșani etc.1)

Între vestigiile arheologice existente pe teritoriul României putem aminti:

– cetățile grecești de pe țărmul Mării Negre, construite în sec. VII-VI î. Hr.- Histros (Istria), Tomis (Constanța), Callatis (Mangalia), prin intermediul cărora populația geto-dacă a venit în contact cu marile civilizații ale antichității: elenistice, persană, romană etc.;

– cetățile dacice și romano-bizantine. Cercetările arheologice au scos la lumină unele vestigii dacice (33 de fortărețe) răspândite în toate zonele țării: Petrodava (Piatra Neamț) și Bâtca Doamnei pe valea Bistriței în Moldova, Sucidava, lângă Caracal, Pelendava (Craiova) în Câmpia Română, Drobeta-Turnu Severin la Dunăre, Potaissa (Turda) și Piatra Craivii (lângă Alba Iulia) în Transilvania. În Munții Orăștiei se află cetăți și așezări dacice construite în perioada lui Burebista și Decebal (circa 82 î. Hr.-106) și anume: cetățile de la Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului (cea mai mare, considerată capitala statului dac, distrusă și apoi refăcută, după anul 106, de romani, fiind Sarmisegetusa, în Depresiunea Hațeg) ș.a.

– cetățile (castrele) romane, care s-au constituit ca puncte de rezistență în expansiunea romană în Dacia, construite pe vechi așezări dacice, cum sunt: Drobeta, unde se găsesc și ruinele podului lui Traian, construit de Apolodor din Damasc (103-105), Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeș), Potaissa (Turda) și altele. Alături de acestea pot fi amintite ruinele centrelor urbane, ridicate la rang de municipiu sau colonie: Drobeta, Apulum (Alba Iulia), Napoca, Potaissa, Romula (lângă Caracal), Tomis și capitala Daciei Romane, Sarmisegetusa Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacia de lângă Hațeg. Amintim aici și renumitul monument triumfal de la Adamclisi, Tropaeum Traiani, ridicat de împăratul Traian, în anii 108-109, pentru a marca victoria asupra dacilor.

– cetățile medievale, dintre cele mai vechi incluzând: cetatea Dăbâca (sec. XI-XII) în județul Cluj, cetatea Biharia (sec. XI-XVII) în județul Bihor, cetatea Severinului (sec. XIII-XVI) în județul Mehedinți, cetatea Curtea de Argeș (sec. XIV) și altele. În epoca modernă se remarcă cetățile feudale (orașe întărite cu cetăți), mai bine păstrate fiind cele de la Sighișoara (sec. XIV-XVII), Sibiu (sec. XIII-XVI), Brașov (sec. XV-XVI), Târgu-Mureș (sec. XV-XVII), Mediaș (sec. XIV-XVI), Cluj-Napoca (sec. XV), Bran (sec. XIV) și altele, în mare parte restaurate. Ca obiective turistice de mare atracție putem aminti și cetățile de scaun din Moldova: Suceava (sec. XIV-XV), Neamț (sec. XIV-XV) sau ruinele curților domnești de la Piatra Neamț (sec. XV), Bacău (sec. XV), Iași (sec. XV) etc. În Țara Românească se păstrează încă vestigiile fortificațiilor și ansamblurilor voivodale din vechile capitale: Curtea de Argeș (sec. XIII-XVI), Câmpulung (sec. XIV), Târgoviște (sec. X-XVII) și ansamblului feudal Curtea Veche (sec. XV-XVII) din București. Pentru perioada feudală, remarcabile sunt și cetățile țărănești săsești din sudul Transilvaniei (sec. XIII-XVII) sau din județul Bistrița Năsăud, ridicate de populația săsească în fața invaziilor tătare sau otomane, care prin stilul arhitectonic și prin fortificații sunt unicate în țara noastră, ca și vestigiile cetăților țărănești de la Prejmer (sec. XV-XVI) și Biertan (sec. XVI), ale bisericilor fortificate de la Hărman (sec. XV-XVI), Ghimbav (sec. XV), Rupea (sec. XII-XVII), Sânpetru (sec. XIV-XV), Câlnic (sec. XIII-XV) lângă Sebeș etc., unele dintre ele propuse a fi incluse pe lista Patrimoniului Universal.1)

Monumentele istorice și de artă medievală, destul de numeroase, variate și de o valoare culturală recunoscută, datează din perioade istorice diferite și reflectă evoluția culturii și civilizației românești, ca și influențele altor culturi ale lumii cu care au venit în contact. Cele mai reprezentative sunt:2)

– mănăstirile cu fresce interioare din nordul Bucovinei (Voroneț, Humor, Sucevița, Moldovița și Arbore), construite în sec. XV-XVI, în stil arhitectonic moldovenesc, cu influențe bizantine și gotice;

– bisericile de lemn din Maramureș (Bogdan Vodă, Surdești, Călinești, Botiza, Ieud, Rozavlea), construite în sec. XVIII, în stilul arhitecturii populare specific maramureșene;

– castelele și palatele: Bran, Mogoșoaia, Corvineștilor-Hunedoara, Peleș, Cotroceni, Ghica, edificii laice reprezentative pentru stilul renașterii italiene sau transilvănene sau pentru stilul gotic;

– edificii religioase, monumente și statui reprezentative pentru cultura românească, cum sunt: catedrale romano-catolică din Alba-Iulia, biserica Sf. Trei Ierarhi (Iași), Biserica Neagră (Brașov), Biserica Stavropoleos (București), Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, Moscheia din Constanța, Arcul de Triumf (București), Ansamblul sculptural al lui Constantin Brâncuși (Tg. Jiu), Mausoleul Eroilor de la Mărășești, statuia poetului Ovidiu (Constanța), statuia ecvestră a lui Mihai Viteazu (București), Palatul Știrbei de la Buftea, Palatul Regal (București) și multe altele.

Alte componente ale potențialului turistic antropic, care fac parte din patrimoniul de valori culturale sunt:

– instituțiile și evenimentele cultural-artistice, aflate sau desfășurate în principalele centre urbane ale țării, câteva exemple fiind: Ateneul Român, operele din București, Timișoara, Cluj, Palatul Culturii din Iași, muzee și case memoriale (în țara noastră există peste 450 muzee cu diverse profiluri: științele naturii, istoria tehnicii și științei, istorie, etnografie, istoria culturii, artă etc.) sau evenimente culturale cum ar fi festivalurile muzicale (George Enescu, Mamaia, Cerbul de Aur), festivaluri ale filmului, teatrale, umoristice, expoziții etc.

– elemente de artă și tradiție populară localizate în zone de mare importanță turistică, cum sunt Maramureșul, Zona Dornelor, Oaș, Câmpulung Muscel, renumite centre de ceramică: Horezu-Vâlcea, Corund-Harghita; Oboga-Olt, Marginea-Suceava, zone tradiționale pentru serbările populare, târguri, festivaluri (Sâmbra Oilor, Târgul de fete de pe Muntele Găina ș. a.).

Se constituie, de asemenea, ca elemente de atracție turistică, unele obiective economice cum sunt: amenajările hidroenergetice, canalele de navigație, drumuri, poduri, porturi, diverse unități economice și putem aminti, în acest sens: barajele și acumulările de apă de pe Dunăre (Porțile de Fier), Olt, Argeș, Lotru; Bistrița etc., drumurile transmontane înalte (Transfăgărășan, drumul roman Novaci-Sebeș) sau defilee (Jiului, Oltului, Dunării, Bicazului, Buzăului etc.).

4.3.2.2. Baza materială turistică

Baza tehnico-materială specifică turismului cuprinde ansamblul de mijloace tehnice de producție utilizate în sectorul turistic, în scopul obținerii de bunuri și servicii specifice, destinate consumului turistic.

În teoria economică de specialitate se utilizează mai multe criterii de structurare a componentelor bazei tehnico-materiale, cel mai important și mai frecvent utilizat fiind destinația principală, criteriu care împarte baza materială turistică în două categorii și anume: baza tehnico-materială specific turistică și baza tehnico-materială generală (infrastructura).

Prima grupă cuprinde resursele materiale care își datorează existența activității turistice, fiind destinate exclusiv turiștilor, iar cea de a doua grupă include dotările cu statut independent de domeniul turistic, dar care sunt utilizate și pentru nevoile acestuia (echipamentele sunt destinate, în egală măsură rezidenților și turiștilor). Din grupa dotărilor specifice turismului fac parte rețeaua unităților de cazare (găzduire), o parte din rețeaua unităților de alimentație, mijloacele de transport din domeniul turismului (în principal, mijloacele rutiere și cele de transport pe cablu), instalațiile de agrement și cele specifice tratamentului balneomedical, satele turistice și satele de vacanță, iar în infrastructură sunt cuprinse: căile de comunicație și mijloacele de transport în comun, urban și interurban, rețeaua de telecomunicații, unitățile comerciale, sanitare, de prestări servicii, echipamentele tehnico-edilitate etc.

Legat de existența și utilizarea bazei tehnico-materiale turistice definim conceptul de facilități turistice ca ansamblul mijloacelor materiale și umane necesare pentru a înlesni participarea populației la activitatea turistică și pentru a crea și organiza cu rezultate profitabile prestarea serviciilor solicitate de turiști. După această definiție, conceptul de facilități turistice este determinat de gradul de funcționalitate prin care serviciile turistice satisfac necesitățile și preferințele turiștilor, de unde derivă și posibilitatea circumscrierii lor în două categorii principale: facilități turistice de bază și facilități turistice complementare.

Facilitățile turistice de bază sunt cele care reprezintă o componentă specifică directă, fără de care nici un produs turistic nu este viabil (de exemplu: transporturile, cazarea, alimentația, agrementul și divertismentul etc.), în timp ce facilitățile complementare cuprind înlesniri sau servicii care nu sunt aservite în exclusivitate turismului, participând numai parțial sau în anumite cazuri la formarea unui produs turistic, concretizându-se, de regulă, în acele servicii cu caracter general de care pot beneficia într-o măsură determinantă și turiștii (de exemplu: folosirea ocazională de către turiștii care vizitează o stațiune, o localitate etc. a transporturilor publice, atracțiile cultural-artistice, științifice etc., destinate întregii populații din stațiunea (localitatea considerată, care pot să prezinte interes și pentru turiști, cum ar fi: muzeele, teatrele etc.). Tot în categoria facilităților complementare sunt incluse unele facilități care interesează numai anumite categorii de turiști (de exemplu: vestigiile istorice, monumentele naturii etc.) și care uneori nu sunt considerate facilități propriu-zise, ci chiar motivații de călătorie.

O structurare a principalelor facilități a determinat formarea următoarelor grupe:1)

– facilități de transport și comunicații, care cuprind toate facilitățile și formele de transport ce servesc pentru aducerea turiștilor de la reședința lor permanentă la destinația dorită și înapoi, facilitățile de transport care asigură deplasarea turiștilor în cadrul unei zone, stațiuni, localități etc., cum ar fi: rețeaua de transporturi aeriene, navale (fluviale și maritime), terestre (rutiere, feroviare), instalații mecanice de transport pe cablu în stațiunile montane și de sporturi de iarnă, echipamentul necesar funcționării acestor mijloace de transport (șosele, autostrăzi, aeroporturi, porturi, stații de cale ferată, autogări, stații de alimentare cu carburanți și lubrifianți, stații service pentru reparații și întreținere etc.);

– facilități de cazare, care cuprind toate obiectivele care asigură condiții pentru înnoptarea turiștilor, cum sunt: hotelurile, motelurile, hanurile, cabane, vile, bungalowri, căsuțe, campinguri, sanatorii de cură etc., având activitate permanentă sau sezonieră;

– facilități de alimentație, care cuprind întregul sistem de alimentație și catering pentru servirea mesei turiștilor pe durata sejurului lor temporar la destinațiile turistice. Tot aici pot fi incluse și facilitățile oferite de unitățile de alimentație, altele decât cele destinate hranei turiștilor, cum ar fi: berării, cafenele, baruri de zi, baruri de noapte, cofetării, patiserii, simigerii etc.;

– facilități sportive, de agrement și distracție, constând din: terenuri și săli de sport, stadioane, velodromuri, piscine în aer liber sau acoperite-încălzite, patinoare, pârtii de schi, de schi-bob, săli de jocuri mecanice, instalații de bowling, popicării, terenuri de tenis, parcuri de distracție, terenuri de joacă pentru copii, cluburi etc., echipamente care asigură turiștilor posibilități de destindere, pentru petrecerea agreabilă a timpului liber, atât ca spectatori cât și ca participanți activi la diferite acțiuni;

– facilități comerciale, care includ rețeaua unităților comerciale cu profile dintre cele mai diverse, adaptate, în ceea ce privește capacitățile de servire și sortimentul de marfă, consumului din stațiunile și localitățile turistice, precum și rețeaua unităților comerciale specializate pentru servirea turiștilor (de exemplu, pentru comercializarea produselor de artizanat și de suveniruri caracteristice zonei în care activează);

– facilități de ocrotire a sănătății și balneomedicale (unități spitalicești, dispensare, puncte sanitare, stații de salvare etc.), cât și stabilimente complexe de cură și tratamente, cu o varietate de profile adiacente (cosmetice, saună, băi finlandeze, masaje, gimnastică medicală, cure de slăbire etc.);

– facilități cultural-artistice, constând din săli de teatru, săli de concerte, cinematografe, teatre în aer liber, galerii de artă, săli de expoziții, muzee etc.;

– facilități de telecomunicații, constând din oficii poștale, telex, telefax, rezervări electronice a capacităților de cazare și transport etc.;

– facilități de servicii cu caracter general, care cuprind frizerii, ateliere de coafură, cosmetică, ateliere de reparații și întreținere de orice natură, croitorii, puncte de închiriere (de exemplu: pentru autoturisme, pentru obiecte de uz personal etc.) și altele;

– facilități de organizare a odihnei și recreerii, constând din agenții de turism, birouri de informații turistice în stațiuni (de tipul sindicatelor de inițiativă, realizate prin eforturile agenților economici), agenții de schimb valutar etc.;

– facilități speciale, care cuprind puncte de frontieră și control vamal, muzică de promenadă în anumite ore în parcurile stațiunilor turistice, asigurarea securității turiștilor etc.;

– facilități de gospodărire comunală, care cuprind o gamă largă de facilități pe care le oferă infrastructura generală a unei stațiuni (sau localități) turistice (instalații sanitare publice, canalizare, aprovizionare cu apă, gaze, electricitate, întreținerea parcurilor publice, salubritatea localității etc.).

În Figura 4.1 este prezentată structura facilităților turistice, care oferă o vedere de ansamblu asupra elementelor de bază materială și de infrastructură care participă la realizarea produsului turistic.

Obiective specifice

Baza materială în dotarea de bază materială

agenților economici

Baza

materială

turistică Baza materială în dotarea Obiective complementare

altor instituții economice (închiriată (care permit diversificarea

temporar de agenții economici) serviciilor prestate)

FACILITĂȚI

PENTRU

DOTĂRI ȘI

AMENAJĂRI Infrastructura tehnică adaptată

TURISTICE cerințelor turismului (de exemplu,

racordurile și branșamentele care leagă

obiectivele turistice de rețelele comunale)

Infrastructura

tehnică

și socială Infrastructura generală tehnică

și socială de care pot beneficia și turiștii

Figura 4.1. Structura facilităților turistice

Snak; O., Baron, P., Neacșu, N., Economia turismului,

Editura Expert, București, 2001, p. 198

Componenta principală a bazei materiale specifice este rețeaua unităților de cazare (găzduire), întrucât ea răspunde unei necesități de bază în turism, anume odihna, fără de care nu se poate realiza consum turistic. Astfel, se poate spune că dimensiunile, structura și repartiția teritorială a mijloacelor de cazare determină caracteristicile tuturor celorlalte componente ale bazei tehnico-materiale a turismului, inclusiv amploarea și orientarea fluxurilor turistice.

4.3.2.3. Potențialul socio-demografic

În turism, potențialul socio-demografic cuprinde două elemente importante: populația și așezările umane.

Populația interesează activitatea turistică sub mai multe aspecte și anume:1)

– ca rezervor pentru cererea turistică de servicii. Creșterea numărului populației, creșterea ponderii populației orășenești, modificările produse în structura socio-profesională, gradul de cultură și educație al populației, creșterea speranței de viață sunt factori importanți în stimularea și dezvoltarea activității de turism.

– ca forță de muncă în activitatea de turism, cu rol de modelare a “materiei prime” (ofertei turistice potențiale) în diferite produse turistice prin munca vie înglobată în prestațiile de servicii specifice pentru fiecare produs turistic;

– ca element dinamic în creșterea calității serviciilor turistice, prin pregătirea profesională, etică, aptitudini, calități psihosociale etc.

Mutațiile demografice legate de creșterea numerică a populației, diferențierile în structura pe grupe de vârstă, sexe, medii de viață, categorii socio-profesionale sunt în strânsă legătură cu circulația turistică, după cum urmează:

– creșterea numerică a populației și ritmul acestei creșterii au influență directă asupra cererii turistice potențiale. Unele cercetări efectuate în acest sens indică o majorare a pieței turistice potențiale cu o rată medie de 0,5-1%, rezultat exclusiv al sporului demografic;

– mutațiile în structura pe grupe de vârstă a populației sunt evidențiate de proporțiile diferite de participare la mișcarea turistică a fiecărei grupe;

– tineretul, care, la scară mondială, reprezintă 30-35% din totalul populației este un segment demografic cu rol deosebit în creșterea circulației turistice, datorită timpului liber mai mare, nevoii de instruire, dorinței de distracție etc.;

– creșterea duratei medii a vieții, cu implicații directe asupra numărului vârstnicilor și disponibilităților de timp ale acestora, se reflectă în intensificarea circulației turistice, mai ales în domeniul turismului balnear.

La noi în țară, începând cu anul 1930, populația a înregistrat o creștere fără oscilații de la 14,28 mil. locuitori la 23,21 mil. locuitori în 1990.1)

După acest an numărul populației este în scădere continuă, până în anul 1998.

În Tabelul 4.1 este redată evoluția populației și a cererii turistice interne în perioada 1991-1998, la nivelul de țară și în județul Suceava. Se poate observa că ambii indicatori la nivel de țară înregistrează o tendință de scădere. În județul Suceava, începând cu anul 1992, populația înregistrează o tendință ușoară de creștere, în timp ce evoluția cererii turi stice interne (incluzând populația rezidentă și nonrezidentă în zonă) urmează tendința generală de scădere, manifestată la nivel de țară.

Deci evoluția populației României și a cererii turistice nu se înscrie în tendința globală de evoluție, ca urmare a regresului economic general din țara noastă.

Tabelul 4.1. Populația și cererea turistică internă la nivel de țară și în județul Suceava, în perioada 1991-1998

– mii persoane –

Sursa: Anuarul Statistic al României, CNS București, Ediția 1998, p. 118, Ediția 1999, p. 602

Județul Suceava în cifre (1990-1999), DGJS Suceava, 1999, p. 5, 39

Deci evoluția populației României și a cererii turistice nu se înscrie în tendința globală de evoluție, ca urmare a regresului economic general din țara noastă.

În activitatea turistică, un rol important revine segmentului populației de vârsta a treia, situată la 55 ani și peste, care alături de populația activă, dețin ponderea cea mai mare în cererea turistică.

Modificările produse în structura pe grupe de vârstă a populației, care determină schimbări ale piramidei vârstelor și ale raportului populație activă/populație inactivă, determină ca o parte tot mai mare a populației de vârstă înaintată să fie antrenată în practicarea unor forme specifice de turism. În Europa, grupa a treia de vârstă va atinge în anul 2000, conform prognozelor-14,5% din populație, adică 40 de milioane de persoane. De asemenea, creșterea natalității în regiunile în curs de dezvoltare face ca în fluxul turistic intern și internațional al anului 2000, turismul de tineret să își mărească aportul.

În județul Suceava, în perioada 1990-1999, ponderea populației de vârstă peste 55 ani a cunoscut o creștere sensibilă (1990-20,7%; 1991-21,1%; 1995-22,7%; 1999-22,6%). În ceea ce privește populația tânără, până la 30 de ani, aceasta a înregistrat un proces de reducere, de la 50,4% în 1990, la 49,1 în 1995 și 47,3% în 1999. Sporul natural la 1.000 de locuitori a fost în descreștere accentuată, de la 7,3 în anul 1990, la 2,4 în anul 1996 și 2,8 în anul 1998.

La nivel de țară, durata medie a vieții a înregistrat o tendință de creștere de la 42,01 ani în 1932, la 63,17 ani în 1956, la 69,82 ani în 1976-1978, după care indicatorul cunoaște oscilații astfel: 69,53 ani în 1985-1987; 69,78 ani în 1990-1992; 68,95 ani în 1995-1997.

Comparativ cu indicatorii ce caracterizează evoluția demografică, cererea turistică a înregistrat reduceri constante, atât la nivel de țară, cât și la nivelul județului Suceava.

La nivel mondial, forța de muncă angajată în turism reprezintă cca. 11% din totalul forței de muncă sau, se poate spune că 1 din 9,4 locuri de muncă de pe glob sunt în turism.

Majoritatea acestora se întâlnesc în întreprinderi mici și în zone urbane și rurale, adică acolo unde există cel mai mare disponibil de locuri de muncă. În domeniul angajării, industria turistică se remarcă prin caracterul dinamic, mai ales în ceea ce privește angajarea tinerilor.

Turismul poate fi considerat ca un sector mobilizator al forței de muncă, ceea ce îi conferă unele avantaje:

– o abundență de efecte directe și indirecte la nivelul economiei naționale;

– un potențial de creștere a utilizării forței de muncă mai ridicat decât în industrie;

– un număr mare de locuri de muncă, în special pentru tineri, pentru personal de sex feminin și oferirea unei game largi de meserii specifice industriei turismului;

– locuri de muncă cu caracter sezonier sau în part-time pentru persoanele a căror utilizare în industria serviciilor necesită flexibilitate, având în vedere preocupările acestora pentru continuarea studiilor sau responsabilitățile familiale;

– generator de locuri de muncă în zone cu niveluri mari ale ratei șomajului (centre urbane, comunități rurale etc.);

– capacitatea de a stimula crearea unor noi locuri de muncă în diferite regiuni, prin investiții în infrastructură;

– predominanța locurilor de muncă în întreprinderi mici și mijlocii, care sunt motorul principal al economiei de piață.

Rolul turismului în soluționarea unor probleme majore privind angajarea a determinat, la nivel mondial, integrarea strategiilor în domeniul turismului în strategiile de combatere a șomajului și alocarea de investiții pentru educarea și formarea aptitudinilor profesionale și a calității personalului, încurajându-se parteneriatul dintre sectorul public și sectorul privat.

În legătură cu forța de muncă ocupată în turism apar câteva probleme importante și anume:1)

caracteristicile profesiunilor din industria turistică;

formarea profesională în turism;

costul formării forței de muncă pentru turism;

– permanentizarea forței de muncă în turism și eliminarea (diminuarea) caracterului ei sezonier.

La nivel mondial, Biroul Internațional al Muncii a stabilit caracteristicile generale ale profesiilor din turism, referindu-se în special la turismul hotelier. Acestea se referă la:2)

– nivelul scăzut de tehnicitate, caracteristic anumitor funcții de bază din hotelărie și restaurație;

– marea mobilitatea a forței de muncă. În turism există în mod frecvent fluctuații ale gradului de antrenare a forței de muncă, ceea ce necesită utilizarea personalului suplimentar ocazional pentru perioadele de maximă intensitate turistică. Unele probleme mai mari apar în legătură cu imposibilitatea folosirii raționale a forței de muncă pentru activități sezoniere, ceea ce determină prestatorii și organizatorii din turism să recurgă la improvizații, cum ar fi detașarea personalului necesar în anumite stațiuni (vara pe litoral, iarna la munte), angajarea unui număr mare de personal sezonier necalificat sau insuficient calificat, ceea ce explică în anumite situații nivelul scăzut al serviciilor oferite turiștilor;

– munca în contratimp față de programul obișnuit de muncă (week-end-uri, sărbători legale, concedii etc.), care determină mari probleme în recrutarea forței de muncă, în special a celei tinere;

– dimensiunea zilei de muncă și întreruperea zilei de muncă. Specificul activității turistice presupune ocuparea întregului timp disponibil de pe parcursul unei zile, cu consecințe negative pe plan social și familial;

– oboseala fizică și psihică, determinată de faptul că majoritatea activităților din hotelărie și restaurație sunt generatoare de eforturi fizice deosebite. În turism se manifestă o mare oboseală nervoasă în perioadele de maxim aflux turistic, în condițiile în care turismul reprezintă o formă principală de utilizare a timpului liber al populației, prin concedii, vacanțe, etc.

– constrângeri psihologice. Personalul care vine în contact cu turiștii trebuie să aibă multă stăpânire de sine, bună dispoziție și răbdare, o prezență fizică agreabilă, să fie cunoscător a mai multor limbi străine, să aibă tact și să posede cunoștințe psihologice.

În general, fiecare țară își organizează activitățile de formare profesională a forței de muncă în cadrul unui sistem de instruire specific. Ca principiu general de acțiune, țările dezvoltate economic își orientează politica formării profesionale spre domeniile în care forța de muncă este utilizată continuu, în timp ce formarea forței de muncă pentru activitățile de calificare medie sau inferioară revine fiecărei unități turistice prestatoare de servicii.1)

Pentru a se ajunge ca personalul din întreprinderile turistice să aibă toate calitățile cerute de specificul prestațiilor, costul formării profesionale a personalului pentru turism este destul de ridicat. În etapa de dezvoltare a industriei turistice, crearea unui loc de muncă în acest sector implică valori destul de mari. Literatura de specialitate evidențiază trei faze ale dezvoltării bazei materiale turistice și anume faza de lansare, de maturitate și de utilizare intensivă a bazei materiale create și, corespunzător, trei nivele de costuri pentru fiecare nou loc de muncă. În prima fază, necesitățile de investiții pentru implantarea obiectivelor turistice și de folosire a resurselor naturale sunt mari, iar fiecare loc de muncă va fi destul de costisitor. Pe măsură ce ne deplasăm spre celelalte sectoare, costul creării unui nou loc de muncă în sectorul turistic scade. Pentru a evidenția legătura dintre costul creării unui nou loc de muncă și valoarea producției create de o persoană angajată, se fac și în turism o serie de calcule. Astfel, relația dintre locurile de muncă create și valoarea producției turistice poate servi ca metodă alternativă pentru a vedea în ce măsură forța de muncă este utilizată mai intens în diferite sectoare de activitate turistică.

Permanentizarea cadrelor în industria turistică este o problemă destul de controversată. Există un număr mare de cadre permanente în turism, mai ales în sectoarele în care se cere un nivel de calificare mai ridicat, dar marea masă a lucrătorilor din turism este formată din personal sezonier. Rezolvarea problemei permanentizării cadrelor în turism trebuie să răspundă la întrebări cum sunt: câte cadre și care anume ar trebui permanentizate ? cum se poate ajunge la ocuparea întregului fond de timp de lucru a unui lucrător permanent ? care ar trebui să fie proporția optimă între numărul lucrătorilor permanenți și numărul celor sezonieri ? Răspunsul la aceste întrebări este dificil de dat, fără cunoașterea situației concrete din fiecare unitate, totuși câteva puncte de reper pot fi oferite, cum ar fi: pentru a satisface cerințele clientelei și a face față concurenței altor ofertanți, fiecare unitate are nevoie de un anumit număr de cadre calificate, care nu poate fi obținut decât prin permanentizarea și stabilizarea personalului ce, prin activitatea sa, contribuie în mod decisiv la calitatea produsului turistic. Astfel, unele cadre cum sunt: directorul de hotel, întregul personal de recepție, camerista șefă, administratorul , unele cadre de întreținere (mecanic, electrician), șefi de sală, în restaurante, bucătar-șef, o parte din ghizi etc. ar putea fi permanentizați. De asemenea, permanentizarea și stabilizarea personalului într-o stațiune sau unitate turistică trebuie să fie însoțite și de o stimulare materială corespunzătoare, ca și prin alte măsuri de natură să atragă lucrătorii spre acest sector.

În România, se constată un proces de redistribuire a forței de muncă masculine din urban în rural, sub impactul disponibilizării unui număr însemnat de salariați, deși șomajul a afectat mai ales populația feminină. Se întrevede faptul că, pe măsura restructurării economiei naționale, vom asista la un proces invers celui înregistrat în ultimele decenii, acela de masculinizare a populației rurale proces care, dacă va fi însoțit și de încetinirea procesului de îmbătrânire demografică, va crea condiții favorabile relansării procesului de producție în agricultură.1)

Populația feminină se constituie în principala sursă de forță de muncă, atât în turismul balnear, cât și în celelalte forme de turism.

Ceea ce se constată, din acest punct de vedere este faptul că, femeile, chiar dacă ajung în situație de șomaj, nu se reîntorc în mediul rural, fapt care reduce potențialul de forță de muncă pentru activitățile de turism în zonele rurale.

Forța de muncă în turism trebuie privită sub două aspecte: cantitativ și calitativ.

Aspectul cantitativ se referă la asigurarea turismului cu personal corespunzător din punct de vedere numeric. Numărul personalului angajat în industria turistică este influențat de o serie de factori, cum sunt: politica turistică a unei țări (de exemplu, orientarea echipamentelor turistice receptive spre categorii care utilizează intensiv forță de muncă), nivelul de dezvoltare al țării analizate (o economie integrată dă posibilitatea de a crea în lanț, noi locuri de muncă), nivelul și dinamica productivității forței de muncă deja angajată în sectorul turistic.

În turism, trebuie făcută distincția între angajarea directă de forță de muncă și angajarea indusă sau indirectă. Prin angajare directă înțelegem forța de muncă prezentă în unitățile cu profil turistic, în timp ce angajarea indusă sau indirectă desemnează efectul pe care dezvoltarea turismului îl implică în toate celelalte întreprinderi furnizoare de produse pentru turism.

În funcție de factorii menționați, numărul locurilor de muncă create indirect, adică induse, diferă de la o țară la alta, dar se consideră că variază între 1 și 3. Un studiu efectuat în Anglia a evidențiat faptul că, la 1 liră sterlină cheltuită de un turist, se creează 0,00043503 locuri de muncă în turism și 0,00004813 locuri de muncă în sectoare tangente turismului (deci muncă angajată indirect de aceeași cheltuială), iar pentru Elveția, țară cu tradiții turistice, în anul 1978 s-a calculat că un loc de muncă creat în turismul propriu-zis a dus la crearea altor 1,5 locuri în ramurile productive conexe.

Nu toate sectoarele de activitate oferă posibilitatea de a crește numărul de persoane angajate, iar dintre serviciile turistice de bază, intensive în forță de muncă sunt serviciile hoteliere și de restaurare.

Sub aspect calitativ, forța de muncă trebuie analizată ca nivel de pregătire, ca eficiență a utilizării, ca respectare a disciplinei de producție.

Pentru caracterizarea calitativă a forței de muncă pot fi urmărite mutațiile structurale intervenite la nivelul lucrătorilor din turism, după mai multe criterii și anume: funcția îndeplinită (sectorul în care lucrează, rolul și importanța funcției îndeplinite, nivelul de pregătire), sexul, grupa de vârstă, statutul profesional etc.

Programul de pregătire profesională în perioada 1998-2003 prevede o creștere anuală de 102,7%, diferențiată pe forme de pregătire astfel:1)

– personalul care se pregătește în cadrul unității, care deține o pondere în totalul personalului de 72,3% în anul 1998 și 69,1% în anul 2003 (în scădere în cadrul perioadei) va înregistra o creștere medie anuală de 101,8%;

– personalul care se pregătește prin Institutul Național de Formare și Management în Turism (actualmente Centrul Național de Învățământ Turistic), care deține o pondere de 9,3% în totalul personalului în 1998 și 8,3% în anul 2003 (în scădere în cadrul perioadei) va înregistra o creștere medie anuală de 100,4%;

– personalul cu pregătire medie, care se formează în licee (deține o pondere de 8,2% în totalul personalului în anul 1998 și 7,7% în anul 2003-în scădere) va înregistra o creștere medie anuală de 101,3%;

– personalul cu pregătire superioară, care deține o pondere de 0,7% în totalul personalului în ambii ani analizați va cunoaște o creștere medie anuală de 100,9%.

Pe categorii profesionale, necesitățile de pregătire includ:

– pentru manageri: modul de operare în economia de piață; tehnici de formare profesională, astfel încât aceștia să joace un rol important în formarea forței de muncă; managementul personalului; probleme de marketing;

– pentru supraveghetori: concepții privitoare la modul de oferire a serviciului; formarea profesională în cadrul unității;

– pentru lucrătorii calificați: formarea profesională specializată; tehnici de formare profesională la locul de muncă;

– pentru lucrătorii operativi: formare profesională funcțională, pe sistem policalificare.

Pregătirea profesională pentru activitățile de calificare medie sau superioară este în sarcina fiecărei unități turistice prestatoare, ceea ce reclamă organizarea de cursuri eficiente de formare a formatorilor. Deși progresul tehnic are o influență mai mică în turism, apariția unor noi tehnologii afectează formarea forței de muncă, în special din activitățile de catering și de gestiune hotelieră, aceste categorii de personal fiind periodic recalificate.

Creșterea răspunderii pentru calitatea activității turistice presupune elaborarea unui cod al personalului din turism, care să stipuleze obligațiile, drepturile, normele de comportament etc. ale tuturor celor ce lucrează în acest domeniu.

Succesul introducerii calității în turism constă, în ultimă instanță, în participarea întregului personal al unității, implementarea strategiilor managementului calității totale.

În sfârșit, populația poate fi privită ca element dinamic în creșterea calității serviciilor turistice (prin pregătirea profesională, etică, aptitudini, calități psiho-sociale etc.). De conținutul prestațiilor turistice, de varietatea și nivelul lor calitativ depinde gradul de valorificare a ofertei unei zone sau stațiuni turistice și de satisfacție a turiștilor.

Cel de al doilea element al potențialului socio-demografic îl reprezintă așezările umane (urbane și rurale).

Gradul accentuat de urbanizare, consecință a industrializării, constituie unul din factorii determinanți ai cererii turistice prin: numărul mare al locuitorilor, veniturile materiale, poluarea atmosferei și anxietatea vieții citadine, solicitarea mai mare pentru odihnă și refacerea capacității de muncă etc.

Datorită acestora, centrele urbane devin principalele zone emițătoare de turiști care doresc să evadeze din tumultul vieții orășenești.

În același timp, orașele sunt importante centre receptoare de turiști, prin bogăția și valoarea obiectivelor turistice, prin dotările tehnico-edilitare, prin prosperitatea economică și culturală, modul de gospodărire urbană etc., toate creând o anumită atmosferă pentru turist.

Localitățile rurale reprezintă centre emitente de turiști mai modeste, dar se constituie în certe destinații turistice, în special cele situate în zone cu un potențial turistic ridicat sau cele care dispun de resurse ori obiective turistice.

În aceste condiții se dezvoltă o formă nouă de turism: turismul rural care, în țara noastră, cunoaște o dezvoltare de aproximativ trei decenii, dacă luăm în considerare și perioada de regim comunist, când interdicția de cazare a străinilor la particulari a redus simțitor această activitate.

Statisticile legate de dezvoltarea turismului rural la noi în țară și în județul Suceava în perioada 1995-1998 evidențiază că județul Suceava se situează pe locul doi în țară în ceea ce privește capacitatea de cazare în funcțiune a fermelor agroturistice. Evoluția sosirilor turistice în fermele agroturistice în anul 1998, arată că județul Suceava este depășit de Brașov și Maramureș la cererea turistică totală, dar cererea turistică internă este superioară județului Maramureș, deși se menține la un nivel deosebit de scăzut. Acest fapt este reflectat de indicii de utilizare ai capacității în funcțiune a fermelor agroturistice, la care județul Suceava deține în anii 1997 și 1998 primul loc, dar nivelul indicatorului este în scădere și sub nivelul pe țară.

Principalele localităților din județul Suceava unde se practică turismul rural sunt: Câmpulung Moldovenesc, Ciocănești, Dorna Arini, Gura Humorului, Poiana Stampei, Vama, Vatra Moldoviței, Panaci, Dorna Candrenilor, Broșteni, Crucea, Șaru Dornei, Cârlibaba și altele. Aici este concentrată baza tehnico-materială a turismului rural: ferme agroturistice și pensiuni.

Nu în ultimul rând, dotările tehnico-edilitare, accesibilitatea, starea tehnico-estetică a gospodăriile, arhitectura caselor, viața economică, socială și culturală, ospitalitatea și dorința populației de a practica această formă de turism reprezintă elementele definitorii în alegerea satelor ca destinații turistice, indiferent de valoarea obiectivelor turistice existente la aceste destinații.

Capitolul v

Eficiența economică și socială a Activității turistice

privită în sens larg, eficiența reprezintă obținerea de efecte cât mai favorabile în urma unei activități, iar în sens mai restrictiv, eficiența compară rezultatele unei acțiuni cu resursele consumate pentru producerea acesteia.

eficiența economică este exprimată prin relația dintre rezultatele obținute într-o anumită activitate economică și cheltuielile efectuate pentru obținerea rezultatelor. Activitatea turistică, ca orice activitate umană și economică este consumatoare de resurse și producătoare de efecte, iar eficiența economică caracterizează modul în care sunt folosite resursele. În fapt, compararea efectelor cu eforturile care le-au determinat reprezintă numai o latură a eficienței economice, pentru caracterizarea acesteia fiind necesare și alte elemente, cum ar fi: structura resurselor și a rezultatelor (nu trebuie urmărite numai performanțele matematice, ci și efectele față de societate), timpul (ce poate acționa diferit asupra elementelor din structură), calitatea efectelor (rezultatele trebuie să prezinte reale utilități sociale).

5.1. Concepte utilizate în definirea noțiunii de eficiență

între principalele modalități prin care se poate determina gradul de eficiență a dotărilor turistice, în literatura economică sunt cunoscute: eficiența economică, eficiența social-politică, eficiența promoțională și eficiența tehnică.1)

eficiența economică se exprimă prin încasările obținute pentru sumele investite în vederea intrării în funcțiune a unor instalații și amenajări și este condiționată de durata recuperării banilor investiți, de încasarea medie pe zi-turist etc. Din acest motiv, de mare importanță în creșterea eficienței economice este diminuarea sezonalității utilizării bazei materiale, prin promovarea sporturilor de iarnă, prin turismul științific, sportiv etc.

Eficiența social-politică se caracterizează prin aportul pe care structurile de primire, baza materială îl aduce pentru antrenarea unui număr cât mai mare de persoane în turismul intern și internațional, pentru asigurarea unor condiții bune de recuperare a forței de muncă, rolul de ambasador cultural și al păcii ce revine turismului internațional. De asemenea, turismul social rezidă și din faptul că marea majoritatea a turiștilor sunt antrenați în turismul organizat, o mare parte prin intermediul sindicatelor și organizațiilor de tineret.

eficiența promoțională constă în imaginea pe care turistul și-o formează asupra ofertei, în urma sejurului în țară, imagine care, alături de toate celelalte impresii acumulate, poate concura la formarea unei păreri generale favorabile, opinie care, comunicată în țara de reședință, poate avea un efect promoțional eficient.

Eficiența tehnică a soluțiilor de construcții și instalații adoptate reprezintă modalitățile de reflectare a funcționalității propriu-zise a instalațiilor și amenajărilor, fiind determinată pe baza duratei funcționării fără reparații, termenelor necesare pentru remedierea unor defecțiuni, costului realizării unor reparații etc.

Într-o definiție generală, eficiența este expresia raportului dintre efectul util (rezultatul) și cheltuiala (efortul) făcută pentru obținerea lui, relația de calcul utilizată fiind următoarea:

(5.1)

Unde:

E reprezintă eficiența economică;

Q reprezintă volumul anual al producției obținute (valoric);

C reprezintă volumul anual al cheltuielilor de producție.

acest raport trebuie să fie supraunitar, iar creșterea eficienței presupune maximizarea indicatorului de eficiență.

Cea mai mare parte a economiștilor determină eficiența economică ca raport al efectului fie la resursele consumate, fie la resursele folosite pentru obținerea efectului. Din această cauză au apărut, ca forme ale eficienței, eficiența consumurilor și eficiența resurselor, cele două forme fiind independente. Firesc este să se determine ambele forme de eficiență, fără a se considera că una este un caz particular al celeilalte și ținând seama de faptul că oriunde se cheltuiește muncă socială, se consumă resurse materiale, umane și financiare.

Eficiența presupune ca fiecare activitate să corespundă unor nevoi reale, să asigure recuperarea cheltuielilor sociale, să fie rentabilă, să contribuie la realizarea de profit.

În sens larg, profitul reprezintă câștigul realizat din desfășurarea unei activități, în timp ce, în sens restrâns, este venitul ce revine posesorului de capital pentru utilizarea acestuia ca factor de producție de bunuri și servicii. Pentru orice agent economic, maximizarea profitului constituie principala motivație, mobilul principal al investirii capitalului.

Pentru orientarea activității lor, agenții economici trebuie să dispună de informații și, de asemenea, trebuie să realizeze o analiză financiară cât mai amplă. În cadrul acestora, locul cel mai important revine mărimii și dinamicii profitului, care sunt relevate de mai mulți indicatori, dintre care doi sunt esențiali și anume: masa și rata profitului.

Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de profit de un agent economic prestator de servicii turistice, de activitatea turistică sau la nivelul economiei naționale, stabilită ca diferență între venituri și costuri. Profitul poate fi determinat pe produs, constituind un punct de reper pentru includerea produselor în nomenclatorul de producție.

Pentru determinarea profitului sunt folosite mai multe modalități:

A) profitul brut (total), ca diferență între încasările obținute într-o anumită perioadă din vânzarea bunurilor și serviciilor și a cheltuielilor aferente producerii acestora;

B) profitul net este acea parte a profitului brut care se obține după eliminarea diferitelor scăzăminte prevăzute de lege sau a eventualelor pierderi.

Raportul procentual dintre masa profitului (p) și costul de producție (ct) reprezintă rata profitului, dată de relația:1)

(5.2)

Alte modalități de calcul pentru rata profitului sunt:

(5.3)

(5.4)

Unde:

C reprezintă capitalul folosit;

Ca reprezintă cifra de afaceri.

mărimea ratei profitului diferă în funcție de modul de calcul, întrucât în numitorul fracțiilor sunt utilizați indicatori diferiți, dar cele mai frecvent folosite sunt relațiile de calcul ce iau în considerare capitalul folosit (rata rentabilității capitalului) și cifra de afaceri (rata rentabilității comerciale).

Mărimea ratei profitului oscilează între două limite: minimă și maximă. Limita minimă o constituie rata profitului marginal, respectiv acea rată care asigură o masă a profitului considerată de agenții economici ca satisfăcătoare pentru a justifica continuarea activității lor, iar limita maximă reprezintă acea mărime a profitului care, teoretic, marchează începutul scăderii volumului vânzărilor.

Pentru activitatea turistică, rata profitului reprezintă rata de rentabilitate pe produs turistic, pe agent economic prestator de servicii turistice sau pe ramura turismului aparținătoare unui complex economic național. Cunoașterea acestui indicator este deosebit de importantă pentru orientarea structurii activității economico-sociale de profil turistic, pe produse și componente ale acestui sector, fiind căutate cele care oferă o rată cât mai înaltă.

Atât mărimea cât și dinamica ratei profitului activităților de turism sunt influențate de numeroși factori, rata profitului fiind, în esență, condiționată de masa sa care, la rândul său, are o condiționare complexă, fiind determinată de:1)

– nivelul productivității sau randamentul factorilor care influențează volumul rezultatelor, fapt ce impune firmei turistice să se orienteze spre acțiuni care o conduc la o productivitate mai mare;

– tarifele de vânzare și costul, întrucât masa profitului este diferența dintre aceste două elemente; orice scădere a costurilor și creștere a tarifelor de vânzare a serviciilor turistice are efecte pozitive în planul ratei profitului;

– Volumul, structura și calitatea activității turistice, care acționează asupra masei profitului, atât individual, cât și în combinația lor;

– viteza de rotație a capitalului fix din turism.

În figura 5.1 este prezentat un model prin care se poate ilustra efectul dezvoltării activității turistice asupra formării veniturilor, la nivel macroeconomic.

Figura 5.1. Viziune macroeconomică a efectului cheltuielilor turistice asupra economiei

Sursa: tribe, j., leisure and tourism impacts on the national economy, în volumul “the economics of leisure and tourism”, buttenworth-heimann, oxford, 1999, p. 273

Pentru a evidenția contribuția turismului la formarea produsului național brut trebuie să clasificăm cheltuielile menajelor pe principalele categorii și anume: cheltuielile legate de locuință, combustibil și energie, alimente și băuturi nealcoolice, cheltuielile pentru mese servite la restaurant sau cumpărate pentru acasă, cheltuieli pentru îmbrăcăminte și încălțăminte, cheltuieli pentru bunuri și servicii pentru gospodărie, cheltuieli pentru telefon, cheltuieli cu bunuri legate de petrecerea timpului liber: cărți, ziare, tv, video, echipamente de calcul și audio, echipamente pentru sport și camping etc., cheltuieli pentru servicii legate de petrecerea timpului liber; cinema și teatre, spectacole, educație, vacanțe în interiorul și exteriorul țării etc.

O astfel de clasificare este necesară pentru a putea stabili ponderea cheltuielilor pentru bunuri și servicii aferente destinderii în totalul cheltuielilor. Pentru calculul pnb, la totalul acestor cheltuieli se adaugă exportul de bunuri și servicii și se deduc importurile (de multe ori, în cadrul importurilor de servicii, se conturează ca o parte importantă, cheltuielile de vacanță). Unele activități de destindere implică și servicii care nu sunt aduse și vândute pe piață, deci ele nu sunt incluse în rezultatele macroeconomice.

Având în vedere complexitatea activității turistice este destul de dificilă surprinderea întregului conținut al eficienței economice a acesteia prin intermediul unui singur indicator. În consecință este necesar să se construiască un sistem de indicatori, prin intermediul cărora să se comensureze diferitele laturi ale eficienței activității turistice.

Construirea sistemului de indicatori ai eficienței activității turistice se bazează pe principiile generale ale calculului eficienței, pe structura resurselor utilizate, pe componentele eforturilor și efectelor. Astfel, indicatorii care exprimă eforturile sunt abordați prin prisma celor două categorii de resurse (ocupate și consumate) și cuprind:1)

– resurse ocupate, exprimate fizic sau valoric prin:

– forța de muncă din turism: numărul mediu al personalului muncitor, numărul mediu al personalului operativ, fondul total de timp de muncă;

– baza materială turistică: capacitatea de prestație; valoarea medie a fondurilor fixe; valoarea medie a fondurilor fixe active;

– mijloace circulante: valoarea medie a fondurilor circulante; valoarea medie a fondurilor de circulație; soldul mediu al mijloacelor circulante;

– fondurile totale: valoarea medie anuală a fondurilor fixe și a mijloacelor turistice circulante;

– resursele naturale și antropice: suprafețe turistice amenajabile (plajă, domeniu schiabil etc.) Monumente cultural-istorice.

– resurse consumate, exprimate valoric prin:

– forța de muncă: cheltuieli de muncă vie; fond de salarii; cheltuieli materiale;

– baza materială turistică: suma amortizării; cheltuieli cu chiria localului și inventarului;

Mijloace circulante: cheltuieli materiale, cheltuieli cu combustibilul și energia, mărfuri la preț de reaprovizionare, uzura obiectelor de inventar;

Fondurile totale: cheltuieli totale aferente prestațiilor, cheltuieli materiale;

Resursele naturale și antropice: cheltuieli cu amenajarea și întreținerea plajelor, a pârtiilor de schi, a monumentelor.

Pentru determinarea efectelor care vor fi luate în calculul indicatorilor de eficiență, trebuie să se țină seama de două variabile fundamentale: spațiul producerii efectelor și categoria de resurse ale cărei efecte se calculează. Legat de spațiul producerii efectelor, pot fi identificate: efecte economice în spațiul sau perimetrul funcțional al unităților turistice prestatoare de servicii (indiferent de nivelul organizatoric); efecte economico-sociale și educative în spațiul activității umane a beneficiarilor serviciilor turistice.

Figura 5.2. Schema efectelor economico-sociale în turism

Sursa: Snak, O., Baron, P., Neacșu, N., Economia turismului, Editura Economică, București, 2001, p. 484

Referitor la categoria de resurse umane, trebuie avute în vedere numai cele intrate în circuitul economic implicat în realizarea produsului turistic sau altui efect util al unei activități din sfera organizatorică a unităților de turism, deci în evaluarea activității agenților economici din turism se operează cu efecte economice produse în spațiul propriu de activitate.

Celelalte tipuri de efecte economico-sociale și educative se au în vedere complementar în decizia macroeconomică de alocare a resurselor pentru dezvoltarea ramurii turistice și în politica tarifelor pentru serviciile prestate.

În Figura 5.2 sunt prezentate, în sinteză, efectele economico-sociale ale turismului asupra spațiului funcțional al unității prestatoare de servicii, ca și în spațiul activității umane a beneficiarilor de servicii turistice. Se poate observa, prin urmare, că la nivelul unității prestatoare de servicii se produc efecte economice asupra venitului net al întreprinderilor turistice, care îmbracă diverse forme (profit, taxa pe valoarea adăugată, adaosul comercial etc.) Și sub forma încasărilor realizate pentru prestarea de servicii, iar la nivelul consumatorilor turistici se produc efecte economico-sociale concretizate în ridicarea nivelului educativ-cultural, creșterea randamentelor intelectual-creative, creșterea productivității muncii etc.

5.2. Sistemul de indicatori ai eficienței economice în turism

Principalii indicatori ce trebuie avuți în vedere în analiza, urmărirea și proiectarea diferitelor laturi ale activității turistice sunt:1)

1. Indicatori generali, din care fac parte:

– Volumul încasărilor totale, din care: încasări în devize libere;

– încasarea medie pe turist și încasarea medie pe zi/turist;

– cheltuieli totale;

– venitul net (profitul) calculat ca diferență între încasări și cheltuieli (sumă absolută) sau ca raport între masa profitului și mijloacele care l-au creat, respectiv rata profitului sau rata rentabilității (valoarea relativă).

– gradul de utilizare a forței de muncă, (productivitatea muncii-W) se determină astfel:

(5.5)

Unde:

Vi reprezintă volumul încasărilor totale;

N reprezintă numărul mediu al lucrătorilor pe un an.

o altă modalitate de calcul ia în considerare venitul net sau profitul la numărător și/sau numărul lucrătorilor operativi, pe categorii de calificare etc., la numitor.

– aportul net valutar. În formă absolută, aportul net valutar se determină prin scăderea plăților valutare legate de activitatea turistică din totalul încasărilor valutare din turism. Relația de calcul, în expresie relativă, este:

(5.6)

Unde:

Pv reprezintă profitul în valută;

Iv reprezintă încasările valutare totale.

2. Indicatori ai eficienței activității de cazare. În structura serviciilor turistice, cazarea ocupă primul loc, cu circa 40% din volumul total al realizărilor economice. Eficiența activității de cazare poate fi apreciată și evaluată prin intermediul indicatorilor generali (profit, rata profitului, încasări, cheltuieli), dar și prin unii indicatori specifici, cum ar fi: încasarea medie pe un loc de cazare, profitul mediu pe un pat etc.

Cel mai reprezentativ indicator de apreciere a eficienței activității de cazare este coeficientul de utilizare a capacității (cuc), calculat ca raport între capacitatea de cazare efectiv ocupată la un moment dat sau într-o perioadă, exprimată prin numărul turiștilor, numărul de înnoptări, numărul de zile-turist și capacitatea de cazare maxim posibilă, exprimată prin numărul de locuri și numărul zilelor calendaristice de funcționare, după relația de calcul:

(5.7)

Unde:

Nzt reprezintă numărul de zile-turist;

Cmax reprezintă numărul de zile calendaristice de funcționare.

3. Indicatori de eficiență a alimentației, din care fac parte:

– rata rentabilității în alimentație, care exprimă volumul profitului obținut la fiecare mie lei desfaceri în alimentația publică. Se calculează în două moduri și anume:

a) ca raport procentual între masa profitului (P) și volumul de desfacere (D), după relația:

(5.8)

b) ca diferență între cota medie (procentuală) de adaosuri (abateri) comerciale (A) folosite de unitățile de alimentație și nivelul mediu (procentual) al cheltuielilor de producție și circulație înregistrat de acestea (C), după relația:

(5.9)

– alți indicatori (parțiali) de eficiență utilizați în alimentație sunt: productivitatea muncii, gradul de utilizare a timpului de lucru, fluctuația personalului, nivelul de calificare, raportul dintre personalul operativ și cel tehnico-administrativ, desfacerile medii pe mp suprafață comercială, pe un loc la masă, la 1.000 lei fonduri fixe, coeficientul de utilizare a utilajelor etc.

4. Indicatorii eficienței activității de transport turistic, care se calculează pentru:

a) parcul propriu:

– coeficientul de utilizare a parcului (Cup), calculat ca raport între numărul de zile active-mașină (Za) și numărul de zile calendaristice-mașină (Zc):

(5.10)

– coeficientul de utilizare a capacității de transport (CUC), calculat ca raport între capacitatea efectiv folosită (Ckm-număr călători-kilometri) și capacitatea teoretică (Lkm-locuri-kilometri):

(5.11)

– parcursul mediu (Pm) se calculează ca raport între parcursul total (Pt) efectuat într-o anumită perioadă (zi, lună. an) de toate mijloacele de transport ale parcului și numărul mașinilor-zile în activitate (Nmza) după relația:

(5.12)

b) pentru mijloacele destinate închirierii (autoturisme în sistemul Rent-a Car): încasarea medie pe automobil, pe zi-mașină-inventar, pe zi-mașină-activă (în lei și în valută).

În Figura 5.3 este prezentat, în sinteză, sistemul de indicatori ai eficienței economice a activității turistice, cuprinzând indicatorii generali și indicatorii specifici pe prestații.

Din sistemul de indicatori de eficiență economică a turismului mai fac parte și indicatori de eficiență economică utilizați la fundamentarea investițiilor turistice noi (valoarea investiției, capacitatea investiției, investiția specifică, durata de realizare a investiției, volumul încasărilor totale, durata de recuperare a investiției totale etc.), ca și indicatori de apreciere a oportunității și viabilității proiectelor de investiții, indicatori de analiză a bonității economice a întreprinderii de turism (indicatori de lichiditate, indicatori de solvabilitate, indicatori de rentabilitate etc.).

Pentru turismul internațional, care se urmărește în mod distinct, eficiența este apreciată și evaluată atât folosind indicatorii generali, comuni (profit, cheltuieli, rata rentabilității), cât și folosind indicatori specifici, care să reflecte, cu precădere, operațiunile în valută pe care le implică activitatea turistică, în această categorie incluzând aportul net valutar (care a fost prezentat și la grupa indicatorilor generali) și cursul de revenire (raportul între cheltuielile totale în lei, implicate de desfășurarea turismului internațional) și încasările valutare.

5.3. Căi de creștere a eficienței economice a activității turistice

Căile de creștere a eficienței economice în turism sunt multiple, unele cu caracter general, altele specifice fiecărui tip de prestații.1) Între căile general valabile pentru orice activitate economică pot fi amintite: creșterea de tip intensiv, în primul rând în sfera producției materiale, diversificarea ofertei prin mai buna valorificare a resurselor turistice și crearea unor resurse competitive, atenuarea sezonalității activității turistice, utilizarea mai bună a bazei tehnico-materiale, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale turistice, în concordanță cu cerințele unui turism modern, competitiv, creșterea ponderii serviciilor suplimentare și, pe această bază, a încasării medii pe turist-zi, asigurarea unui nivel constant superior al acestora, utilizarea în mod eficient a instrumentelor economico-financiare actuale, reducerea cheltuielilor de întreținere și exploatare, extinderea și diversificarea acțiunilor publicitare.

Una din căile de creștere a eficienței activității o reprezintă creșterea calității bunurilor și serviciilor oferite. Calitatea în domeniul serviciilor turistice, în special, este un concept discutabil, al cărui conținut este de multe ori subiectiv. Din acest motiv, când turiștii vizitează destinații care nu corespund așteptării sau gradului lor de informare, ei vor părăsi mai devreme aceste destinații și nu vor mai reveni. Astfel de situații determină clienți nemulțumiți și diminuări ale bugetului de vacanță, iar pentru evitarea lor sunt implementate așa-numitele strategii de control al calității, cu scopul de a realiza un echilibru între dezvoltarea turismului și a activităților sale la un nivel de calitate așteptat de consumator, care asigură profitul pe termen lung în industria turistică, satisfacerea consumatorului (dezvoltarea durabilă a activității turistice) și atrage turiștii care doresc să-și îmbogățească experiența.2)

Pe lângă aceste căi, pentru fiecare din prestațiile turistice se mai pot desprinde și căi proprii de creștere a eficienței economice. Astfel, pentru activitatea de cazare se cer avute în vedere: asigurarea unui coeficient optim de utilizare a capacității de cazare, diversificarea serviciilor în unități, creșterea volumului desfacerilor de mărfuri prin recepție etc.

Pentru activitatea de alimentație, între căile de creștere a eficienței economice includem: revendicarea periodică a încadrării unităților în diferite categorii.

Folosirea intensivă a spațiilor (exploatarea multifuncțională a restaurantelor, extinderea suprafețelor de desfacere etc.), dotarea corespunzătoare cu utilaje a unităților, creșterea producției și desfacerii de preparate culinare, diversificarea produselor oferite, introducerea unei evidențe stricte, matematice, pe unități, a veniturilor și cheltuielilor etc.

Pentru activitatea de tratament, creșterea eficienței se poate realiza prin: extinderea și diversificarea tratamentelor balneomedicale, introducerea de proceduri noi, moderne, creșterea gradului de utilizare a bazelor de tratament, folosirea pe scară largă a tratamentelor originale românești, extinderea curei profilactice active etc.

Activitatea de agrement, ca sector cu pondere importantă în încasările din turism, poate să-și mărească aportul la aceste încasări prin: creșterea gradului de utilizare a echipamentelor de agrement, diversificarea mijloacelor de agrement, crearea de noi programe atractive, diversificarea excursiilor în țară prin includerea în circuitul turistic de noi obiective turistice, organizarea de acțiuni de vânătoare și pescuit pentru turiștii interni și străini etc.

În activitatea de transport principalele căi de creștere a eficienței economice sunt: modernizarea parcului de transport, utilizarea integrală a capacității mijloacelor de transport, reducerea curselor în gol, creșterea vitezei și a gradului de confort în interiorul mijloacelor de transport, diversificarea gamei de servicii suplimentare în interiorul mijloacelor de transport etc.

5.4. Forme de evaluare și cuantificare a eficienței sociale în turism

Prin valorificarea resurselor naturale, umane, materiale și financiare, puse la dispoziția sa, turismul generează și efecte sociale, care se constituie într-un factor important al creșterii economice, al progresului și civilizației. De aceea, eficiența activității turistice trebuie apreciată și prin comensurarea efectelor sociale.

Efectele sociale ale turismului pot fi apreciate, cu precădere, prin efectele turismului balnear, mai ales ținând cont de faptul că, la nivel mondial, există tendința de înlocuire a tratamentului medicamentos cu tratamentul prin factori naturali de cură. Specialiștii apreciază că succesul concepției de dezvoltare a stațiunilor balneare va fi asigurat de armonizarea punctelor de vedere medicale, sociale, turistice și economice, acțiunea lor fiind orientată spre beneficiul social, spre creșterea randamentului muncii, reducerea numărului de zile de concediu medical.

Eficiența socială a turismului este reprezentată de contribuția adusă de acest domeniu de activitate la: petrecerea utilă a timpului liber, reconfortarea și recreerea populației, refacerea capacității de muncă, ridicarea nivelului general de cunoaștere și pregătire, satisfacerea unor motivații spirituale, psihice, crearea unui climat de pace și înțelegere între națiuni.

Cuantificarea și analiza eficienței sociale a turismului pornesc de la două premise și anume: alegerea criteriilor de evaluare și stabilirea unui sistem de indicatori.1)

Criteriile de apreciere a eficiențe sociale a turismului, așa cum sunt prezentate în literatura de specialitate sunt, în principal: gradul de satisfacție personală a turistului; contribuția la ocrotirea sănătății și refacerea forței de muncă; ridicarea nivelului de pregătire profesională; întărirea păcii și colaborării între popoare; protejarea mediului ambiant etc. Aceste criterii scot în evidență legătura dintre interesele generale și cele individuale privind dezvoltarea turismului.

Cea de a doua premisă, cea privind stabilirea sistemului de indicatori ai eficienței sociale ridică o serie de dificultăți, datorită preponderenței elementului calitativ în evaluare. Aceasta face ca evaluarea efectelor sociale ale turismului să se urmărească, în cea mai mare parte, prin sondaje de opinie, anchete etc., aprecierile fiind, totuși, subiective, lipsite de elementul de cuantificare cantitativă, de sinteză – indicatorul.

Totuși, specialiștii în domeniu propun o serie de indicatori care, într-o anumită măsură, se pot constitui în instrumente de cunoaștere a eficienței sociale, de apreciere și orientare a activității întreprinderilor de turism.

O modalitate complexă de stabilire a eficienței sociale, greu de transpus într-un indicator numeric este caracterizarea nivelului de servire a turiștilor. Acesta înglobează ansamblul condițiilor care sprijină interesul satisfacerii cerințelor turiștilor, concretizate în: ambianța din unitățile de alimentație pentru turism, de cazare, de agrement și comportamentul personalului acestora; posibilitățile și modalitățile de aprovizionare cu mărfurile solicitate de turiști; gradul de diversificare a serviciilor turistice, preocupările pentru creșterea calității servirii turiștilor etc.

Pentru a caracteriza nivelul de servire a turiștilor se poate utiliza un sistem de indicatori, specific nivelului la care se face analiza.

La nivelul global sau zonal al activității turistice, caracterizarea nivelului de servire se poate face cu ajutorul unor indicatori, cum ar fi: numărul de unități la 10.000 turiști, diferențiat pe alimentație, cazare, agrement etc.; numărul de lucrători la 10.000 turiști; numărul de lucrători la un milion lei încasări din prestații turistice concepute și comercializate clienților din acest sector; ponderea încasărilor din serviciile suplimentare în totalul încasărilor; structura capacității de cazare și de alimentație în turism pe categorii de confort etc.

La nivel microeconomic caracterizarea calității servirii se poate face în funcție de: gradul de diversificare a ofertei de mărfuri, ponderea producției culinare, numărul serviciilor suplimentare (sau ponderea încasărilor din serviciile suplimentare în totalul încasărilor), gradul de confort, numărul de lucrători ce revin la 1.000 turiști etc.

Pentru fiecare din acești parametrii se calculează un coeficient parțial al nivelului de servire, ca raport între valoarea efectivă și valoarea normată (sau cea din perioada precedentă) a acestora.

Coeficientul general de servire este dat de relația:

(5.13)

Unde:

Ki reprezintă coeficienții parțiali ai nivelului de servire;

Gi reprezintă coeficientul de ponderare.

Coeficientul de ponderare ia valori între 0 și 1 și are o mărime proporțională cu importanța fiecărui parametru în caracterizarea nivelului de servire.

Coeficientul general al nivelului de servire poate lua următoarele valori: .

Diversitatea condițiilor în care se desfășoară activitatea turistică face ca stabilirea unor valori pentru acești parametrii cu aplicabilitate generală să se realizeze cu dificultate.

Astfel, se poate calcula un coeficient general al nivelului de servire, după relația:

(5.14)

unde:

reprezintă valoarea înregistrată de parametrul i al nivelului de servire;

reprezintă nivelul minim admisibil al parametrului i;

reprezintă nivelul maxim ce poate fi atins de parametrul i.

Acest model are un caracter metodologic general, putând fi completat și adaptat în funcție de nivelul la care se face analiza și de particularitățile unității, stațiunii sau zonei turistice cercetate.

Tot în contextul calității produsului turistic, care se transformă într-un anumit grad de satisfacție a beneficiarului și capătă caracter de efect social, se pot exprima segmente reprezentând un pachet de parametrii ai serviciului, folosind metoda coeficienților de importanță. Astfel de parametrii pot fi: confortul cazării, durata și calitatea serviciilor complementare, diversitatea și calitatea serviciilor de alimentație publică etc.

Coeficienții de importanță se pot stabilii prin tehnici specifice analizei valorii, cea mai simplă și cu posibilități mai mari de aplicare în turism fiind cea bazată pe sondaje repetate pe eșantioane diferite, care pot conduce la valori de semnificație aproximativ standard.

Contribuția turismului la reconfortarea forței de muncă, la îmbunătățirea experienței și a orizontului cultural-științific potențează capacitatea fizică și psihică a oamenilor, ceea ce are consecințe favorabile asupra întregului sistem de indicatori economico-financiari la nivel macro și microeconomic. Astfel, realizarea funcțiilor sociale ale turismului pe linia ocrotirii sănătății și a refacerii capacității de muncă acționează în sensul reducerii cheltuielilor pentru asigurări sociale pe persoană-an.

Pentru determinarea sporului de muncă (T) rezultat prin reducerea duratei concediilor de boală în urma aplicării măsurilor profilactice și curative se folosește relația:

(5.15)

unde:

ti0, 1 reprezintă durata medie (în zile) a unui concediu de boală înainte și, respectiv, după aplicarea tratamentelor profilactice, pe o persoană beneficiară;

Ni reprezintă numărul mediu al personalului muncitor activ dintr-o întreprindere, localitate, județ, care a beneficiat de servicii turistice cu tratament.

Acest spor de timp activ de muncă se reflectă în: rezultatele unităților sau ramurilor producției materiale, concretizate în: valoarea producției (marfă, netă, globală), producția medie pe o persoană activă, venitul net, eficiența utilizării resurselor materiale (care poate fi caracterizată folosind producția industrială la 1.000 lei fonduri de producție sau venitul net la 1.000 lei fonduri de producție) și în rezultatele altor activități în afara producției materiale, exprimate prin: volumul specific de activități, randamentele specifice pe activități.

Indirect, efectele sociale ale turismului legate de ocrotirea sănătății, protecția mediului ambiant etc. determină efecte economice cum sunt:

sporul de venit net indirect, ca urmare a măsurilor de combatere a poluării mediului;

sporul de venit net indirect, ca urmare a măsurilor de ocrotire a sănătății;

– sporul de venituri bănești indirecte la populație, ca urmare a măsurilor de ocrotire a sănătății.

Rezultă deci că efectele sociale ale turismului, dacă sunt realizate la nivelul optim se transformă, pe diverse trepte, în efecte economice, acționând în folosul întregii societăți.

În funcție de sporul de timp activ de muncă se poate calcula creșterea productivității muncii unui grup de lucrători, folosind relația:

(5.16)

unde:

W reprezintă productivitatea muncii unui grup de lucrători;

Et reprezintă sporul de timp activ de muncă.

O altă modalitatea de estimare a eficienței sociale a activității turistice este aportul turismului la reconfortarea forței de muncă, la îmbunătățirea experienței și a orizontului cultural-științific, prin potențarea capacității fizice și psihice a populației, cu urmări favorabile asupra întregului sistem de indicatori economico-financiari la nivel macro și microeconomic. Astfel, efectele sociale ale turismului legate de ocrotirea sănătății și refacerea forței de muncă pot fi cuantificate prin reducerea numărului de zile de incapacitate de muncă, prin creșterea timpului activ de muncă și prin reducerea cheltuielilor pentru asigurări sociale pe persoană-an.

Pentru o cât mai corectă determinare a indicatorilor eficienței sociale sunt necesare studii sistematice (motivaționale, sociologice etc.), care să elimine riscurile evaluărilor subiective.

TESTE GRILĂ

1. Turistul este:

orice persoană care se deplasează între două sau mai multe țări sau între două sau mai multe localități din țara unde își are reședința uzuală;

vizitatorul a cărui călătorie durează cel puțin 24 de ore și al cărui scop principal poate fi: vacanță și recreere, afaceri și profesional, alte scopuri turistice;

vizitatorul a cărui călătorie durează mai puțin de 24 de ore.

2. Efectul multiplicator este:

efect economic pozitiv, direct;

efect economic pozitiv, indirect;

efect economico-social pozitiv, direct;

efect social.

3. Între grupele de factori care influențează activitatea turistică, după natura social-economică, includem:

factori tehnici: performanțele mijloacelor de transport, tehnologiile în construcții etc.;

factori demografici: evoluția numărului populației, structura populației etc.;

factori ai ofertei turistice: diversitatea și calitatea serviciilor, costul prestațiilor etc.;

factori exogeni: sporul natural al populației, creșterea gradului de urbanizare etc.;

factori organizatorici: formalități la frontieră, facilități sau priorități în turismul organizat etc.

4. Contribuția directă sau indirectă a turismului la creșterea economică a anumitor localități, zone și regiuni constă în:

introducerea în circuitul economic (intern și internațional) a condițiilor naturale și cultural-istorice de mare atractivitate;

crearea de noi locuri pentru forța de muncă eliberată sau slab utilizată în alte domenii de activitate;

creșterea numărului de rezidenți care apelează la serviciile turistice;

creșterea gradului de urbanizare a localităților.

5. Evoluția populației influențează activitatea turistică prin:

dinamica populației;

mutațiile în structura populației pe grupe de vârstă;

gradul de urbanizare;

nivelul veniturilor individuale ale populației.

6. Influența prețurilor și tarifelor asupra activității turistice se manifestă pe următoarele planuri:

asupra produsului turistic în ansamblul său sau numai asupra uneia din componentele sale: transport, cazare, alimentație, agrement etc.;

asupra elementelor de potențial turistic natural și antropic;

asupra elementelor de bază tehnico-materială turistică;

asupra pieței interne sau/și internaționale.

7. Între trăsăturile generale ale serviciilor turistice, determinate de apartenența la sectorul terțiar includem:

forma nematerială;

complexitate;

intangibilitate;

înregistrează o puternică fluctuație sezonieră;

inseparabilitate față de persoana prestatorului.

8. Dintre membrii Organizației Mondiale a Turismului fac parte:

membrii ordinari;

membrii permanenți;

membrii asociați;

membrii activi.

9. Organizațiile internaționale nonguvernamentale au drept scop:

promovarea și dezvoltarea turismului la nivel mondial;

apărarea și promovarea interesele diferitelor profesii sau activități în cadrul activității turistice;

protejarea mediului, ca o condiție de bază pentru dezvoltarea turismului și ca element al calității vieții;

fundamentarea cadrului juridic al turismului internațional.

10. Agențiile de voiaj sunt:

locul de întâlnire a factorilor de producție în turism: resurse umane sau de muncă, resurse naturale și resurse de capital, folosiți în scopul de a maximiza profitul;

întreprinderi care se obligă în scop lucrativ, să procure călătorilor titluri de transport și servicii hoteliere pentru efectuarea voiajului sau a sejurului;

un grup uman autonom de producție, care dispune de un patrimoniu al cărui viitor depinde de vânzarea unui bun sau serviciu.

11. Se deosebesc următoarele tipuri de tururi:

pachetul vacanță, care include peisajul sau divertismentul local, fiind caracterizat printr-o varietate de atracții mai puțin costisitoare;

aranjamentul turistic, care cuprinde ansamblul bunurilor și serviciilor prestate în timpul unei deplasări în scopuri turistice;

turul cu ghid, care include peisajul sau alte atracții speciale, fiind însoțit de un ghid cunoscător al aranjamentelor și activităților călătoriei;

circuitul turistic, care cuprinde itinerarul de vizită a mai multor țări, zone, localități și puncte turistice, al cărui punct de plecare coincide cu cel de sosire.

12. Consumurile turistice se suportă din următoarele categorii de venituri:

venitul personal (familial);

veniturile destinate acoperirii necesităților vitale;

veniturile disponibile (discreționare);

veniturile individuale aferente constituirii de rezerve.

13. Relația de calcul a coeficientului de elasticitate a cererii turistice la venituri este:

;

;

;

.

14. Rolul compensator al activității turistice pentru existența cotidiană decurge din următoarele funcții ale turismului:

satisface necesitatea de echilibru;

destindere;

divertisment;

dezvoltare;

satisface necesitatea de imitare a categoriilor sociale privilegiate.

15. Factorii care influențează consumul turistic sunt:

disponibilitatea de timp liber;

oferta turistică;

nivelul prețurilor efective;

nivelul veniturilor disponibile ale consumatorilor;

nivelul de tehnicitate al prestațiilor turistice.

16. Între formele de turism de afaceri includem:

turism general de afaceri (delegațiile);

turism de circulație;

turism de circumstanță;

călătoriile-stimulent;

turismul de tranzit.

17. Sezonalitatea activității turistice constă în:

concentrarea activității turistice în anumite perioade ale anului, determinată, în principal, de condițiile de realizare a echilibrului ofertă-cerere;

concentrarea în spațiu a activității turistice, determinată de asimilarea progresului tehnic în transportul turistic, intensificarea acțiunilor de publicitate etc.;

concentrarea în motivație a cererii turistice, ca urmare a creării condițiilor de dezvoltare a unor forme de turism.

18. Durata medie de sejur reprezintă:

intensitatea medie a circulației turistice într-un anumit interval de timp;

numărul mediu de zile pe un sejur turistic;

numărul mediu de turiști care au participat la acțiunile turistice într-o anumită perioadă de timp;

numărul de turiști care vizitează o zonă, în raport cu populația zonei.

19. Complexitatea ofertei turistice se referă la:

structura ofertei, elementele sale componente fiind atracțiile turistice și elementele funcționale;

imposibilitatea stocării ofertei;

imposibilitatea adaptării ofertei la oscilațiile sezoniere ale cererii;

posibilitatea utilizării ofertei în alte scopuri decât scopul din perioada de sezon.

20. Populația interesează activitatea turistică sub următoarele aspecte:

ca rezervor pentru cererea turistică de servicii;

ca pondere a populației ocupate în turism față de populația ocupată în sectorul terțiar;

ca forță de muncă în activitatea de turism;

ca pondere a populației ocupate în activitatea turistică față de populația ocupată în economie;

ca element dinamic în creșterea calității serviciilor turistice.

21. Determinarea capacității optime de primire se face cu relația:

;

;

.

22. Din grupa dotărilor specifice turismului fac parte:

rețeaua unităților de cazare (găzduire);

căile de comunicație și mijloacele de transport în comun;

mijloacele de transport din domeniul turismului;

valorile cultural-istorice;

instalațiile specifice tratamentului balneomedical.

23. Rigiditatea ofertei turistice se referă la:

imposibilitatea ofertei turistice de a satisface cererea turistică potențială;

imobilitatea ofertei și producției turistice, care pentru a se putea realiza prin consum, presupune deplasarea consumatorului în bazinul ofertei și nu a produsului în bazinul cererii;

imposibilitatea stocării ofertei;

imposibilitatea utilizării ofertei în alte scopuri decât cel turistic, cum ar fi valorificarea prin turismul de afaceri, întruniri etc.

24. Eficiența economică în turism caracterizează:

rezultatele obținute ca urmare a investițiilor făcute în vederea intrării în funcțiune a unor instalații și amenajări turistice;

modalitățile de reflectare a funcționalității propriu-zise a instalațiilor și amenajărilor;

aportul pe care baza materială turistică îl aduce pentru antrenarea unui număr cât mai mare de persoane în turismul intern și internațional;

imaginea pe care turistul și-o formează asupra ofertei, în urma sejurului.

25. Limita minimă a profitului se constituie din:

rata de rentabilitate, determinată pe produs turistic, pe agent economic prestator de servicii turistice sau pe ramură;

mărimea profitului care marchează începutul scăderii vânzărilor;

rata profitului marginal, care asigură o masă a profitului considerată de agenții economici ca satisfăcătoare pentru a justifica continuarea activității lor.

26. Conform datelor oferite de Anuarul statistic al României (ediția 2001), în anul 2000, numărul total al înnoptărilor în structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică a fost de 17.647 mii înnoptări, iar numărul sosirilor în aceste structuri a fost de 4.920 mii sosiri. Durata medie de sejur în unitățile de cazare turistică a fost:

3,6 zile;

17,647 mii înnoptări;

36 zile;

27,88 zile.

27. În contextul evoluției activității turistice, se poate spune că apariția călătoriilor turistice poate fi situată în timp:

în antichitate;

în Evul Mediu;

în perioada interbelică;

după cel de al doilea război mondial.

Rezolvare:

Călătorii turistice, în înțelesul pe care îl au astăzi, se efectuau încă din antichitate, unele activități prilejuite de Jocurile Olimpice, cum sunt activități de organizare a călătoriilor și publicitate, pelerinajele grecilor la locurile de cult sunt similare călătoriilor turistice contemporane. De asemenea, călătoriile locuitorilor vechilor state grecești către stațiunile curative, participarea la manifestări sportive, religioase, cură balneară, prin scopul, durata și motivațiile de călătorie se înscriu în categoria călătoriilor turistice. Și locuitorii vechiului Imperiu Roman se deplasau periodic în stațiunile cu ape termale din Italia, Galia sau Dacia Felix, pentru tratament sau chiar de plăcere, iar vara călătoreau în număr mare, către Roma, considerată capitala civilizației lumii antice, în scopul vizitării, cunoașterii, în timp ce dinspre Roma antică-suprapopulată, un număr mare de călători plecau spre mare, spre localitățile balneare, spre castre.

28. Având în vedere faptul că, între criteriile specificate în literatura de specialitate, ca fiind luate în considerare la stabilirea locului turismului în economia unei țări (zone, regiuni etc.) este inclusă și ponderea populației active ocupate în turism în total populației active a zonei, pe baza datelor din Tabelul 1 să se stabilească dacă turismul ocupa, în anul 2002, în economia județului Suceava:

primul loc, fiind activitate de bază, mare consumatoare de forță de muncă;

o poziție medie, care indică un nivel semnificativ de dezvoltare a turismului și un grad important de ocupare a forței de muncă în această activitate;

o poziție puțin semnificativă, ca nivel de dezvoltare în profil economic și ca posibilitate de asimilare a forței de muncă regionale.

Tabelul 1. Populația ocupată civilă pe activități ale economiei naționale (efectiv la sfârșitul anului)

– mii persoane-

Sursa: Anuarul Statistic al Județului Suceava, DJS Suceava, 2003, p. 51

Rezolvare:

Pentru a stabili locul activității turistice în economia unei țări, în literatura de specialitate sunt precizate criteriile care pot fi luate în considerare, atunci când turismul este considerat activitate distinctă în economie, componentă a sectorului terțiar și anume:

ponderea populației active ocupată în turism în totalul populației active;

contribuția turismului la crearea produsului intern brut;

ponderea încasărilor din turismul internațional în totalul exportului;

ponderea capitalului fix din turism în volumul total al capitalului fix din economie;

specializarea forței de muncă.

Folosind datele din Tabelul 1, referitoare la populația ocupată civilă, pe activități ale economiei naționale se determină ponderea fiecărei activități în totalul economiei, folosind mărimile relative de structură, a căror relație de calcul este:

Calculul efectuat în Tabelul 1, coloana 3 arată că, din cele 14 activități ale economiei naționale pentru care s-au determinat mărimile relative de structură, turismul ocupă poziția 13, o poziție de mică importanță în ceea ce privește nivelul de dezvoltare și disponibilitatea de locuri de muncă în județul Suceava. De asemenea, se observă că județul Suceava este preponderent agricol, analizat după criteriul populației civile ocupate, întrucât 50,72% din totalul acestei populații este ocupată în agricultură. Următoarele ramuri, ca nivel de ocupare, sunt industria, unde lucrează 18,41% din populația civilă ocupată și comerțul, cu 8,56% din populația civilă ocupată. În activitatea „Hoteluri și restaurante” se regăsește doar un număr de 2.000 persoane ocupate, care reprezintă 0,78% din populația civilă ocupată, în județul Suceava, în anul 2002.

29. Turismul contribuie direct sau indirect la ridicarea economică a anumitor localități, zone sau regiuni și la creșterea veniturilor populației din localitățile în care se dezvoltă prin:

a) introducerea în circuitul turistic a condițiilor naturale și cultural-istorice de mare atractivitate;

b) creșterea volumului investițiilor în echipamente turistice;

c) stimularea dezvoltării economice a altor ramuri (transporturi, comerț etc.);

d) crearea de locuri de muncă pentru forța de muncă eliberată sau slab utilizată în alte domenii de activitate;

e) creșterea volumului cheltuielilor cu publicitatea destinațiilor turistice.

Rezolvare:

Introducerea în circuitul economic intern și internațional a elementelor de potențial turistic natural (condiții de relief, climă, floră, faună, factori naturali de cură) și a valorilor cultural-istorice determină creșterea atractivității turistice a destinațiilor, acționând în sensul stimulării cererii turistice, ceea ce are efecte asupra volumului încasărilor operatorilor din turism, dar și asupra încasărilor altor agenți economici. Creșterea volumului încasărilor agenților economici din ramurile conexe activității turistice contribuie la dezvoltarea de ansamblu a zonelor de destinație. De asemenea, pe măsură ce crește cererea turistică, crește și necesarul de locuri de muncă în turism, existând o mai mare disponibilitate pentru personalul tânăr și personalul feminin.

30. Un coeficient de elasticitate a cererii turistice la prețuri de -0,75 arată o cerere turistică:

a) elastică;

b) inelasică;

c) unitar elastică.

Rezolvare:

Pentru cuantificarea influenței prețurilor și tarifelor asupra cererii turistice se utilizează coeficientul de elasticitate ale cărui valori sunt cuprinse în intervalul [-0,7;-0,9]. Prin comparație cu elasticitatea cererii turistice la venituri, elasticitatea la prețuri este mai mică, ceea ce afectează mai uniform categoriile de consumatori, înregistrându-se o anumită rigiditate a consumului turistic, iar clientela este mult mai fidelă față de anumite destinații. Relația de calcul a elasticității cererii turistice la prețuri este:

unde:

c reprezintă cererea turistică;

Δc reprezintă variația cererii;

p reprezintă prețul;

Δp reprezintă variația prețului.

Coeficientul de elasticitate cu valoarea de -0,75 arată că cererea turistică este elastică la prețuri, creșterea prețului cu 1% determinând o reducere a cererii turistice cu -0,75%.

SOLUȚIILE TESTELOR GRILĂ

BIBLIOGRAFIE

Angelescu, C., Jula, D., Timpul liber. Condiționări și implicații economice, Editura Economică, București, 1997

Bosselman, P., Peterson, A. C., McCarthy. C., Managing Tourism Growth (Issues and Applications), Island Press, Washington, 1999

Bran, F., Marin, D., Simon, T., Economia turismului și mediul înconjurător, Editura Economică, București, 1998

Burciu, A., E., Hlaciuc, E., Roșca, R. E. și alții, Examene licență. Economia comerțului turismului și serviciilor, Editura Universității Suceava, 2002

Burciu, A., Hlaciuc, E., Roșca, R. E. și alții, Examene de licență și absolvire: teste grilă, Editura Universității Suceava, 2003

Cobzaru, I., Relații economice internaționale, Editura Economică, București, 2000

Cooper, C., Fletcher, J., Gilbert, D., Wanhill, S., Tourism. Principles and Practice, Second Edition, Addison Wesly Longman Limited, Edinburgh, England, 1998

Cosmescu, I., Turismul, fenomen complex contemporan, Editura Economică, București, 1999

Cristureanu, C., Economia și politica turismului internațional, Casa Editorială pentru Turism și Cultură ABEONA, București, 1992

Dobrotă, N., (coordonator), Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999

Fleșeriu, A., Metode și tehnici de turism și comerț intern și internațional, Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca, 1997

Glăvan, V., Turismul în România, Editura Economică, București, 2001

Ioncică, M., Minciu, R., Stănciulescu, G., Economia serviciilor, Editura URANUS, București, 1996

Ionescu, I., Turismul, fenomen social-economic și cultural, Editura OSCAR PRINT; București, 2000

McIntosh, W.R., Goeldner, R.C., Tourism. Principles, Practices, Philosophies, Fifth Edition, John Wiley&Sons, New York, 1990

Minciu, R., Baron, P., Neacșu, N., Economia turismului, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București, 1991

Minciu, R., Economia turismului, Editura URANUS, București, 2000

Niță, I., Niță, C., Piața turistică a României, Editura ECRAN Magazin, Brașov, 2000

Postelnicu, G., Economia turismului, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” Cluj-Napoca, 1996

Postelnicu, G., Turism internațional. Realități și perspective, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1998

Roșca, R. E., Marketing și management în turism, Editura „I.P.I. Bucovina” Câmpulung Moldovenesc, 2002

Roșca, R. E., Potențialul socio-demografic al județului Suceava și gradul de valorificare în activitatea turistică, în Buletinul Științific al Fundației “GH.ZANE” Iași, Nr. 5(2), Editura Fundației “GH. ZANE” Iași, 2001

Snak, O., Baron, P., Neacșu, N., Economia turismului, Editura Expert, București, 2001

Snak, O., Economia și organizarea turismului, Editura Sport-Turism, București, 1976

Sora, V., Hristache, I., Mihăescu, C., Demografie și statistică socială, Editura Economică, București, 1996

Stănciulescu, G., Tehnica operațiunilor de turism, Editura ALL Educațional, București, 1998

Stănciulescu, G., Stan, V. S., Milcu, M., Tehnica operațiunilor de turism, editura ALL, București, 1995

Tribe, J., Leisure and Tourism Impacts on the National Economy, în volumul “The Economics of Leisure and Tourism”, Buttenworth-Heimann, Oxford, 1999

Țarcă, M., Tratat de statistică aplicată, Editura Didactică și Pedagogică R. A., București, 1998

* * * Anuarul Statistic al României, INS București, Edițiile 1997, 1998, 1999, 2001

* * * Județul Suceava în cifre (1990-1999), DJS Suceava, 1999

* * * Ordonanța Guvernului nr. 64/28 iunie 2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului

* * * Norma metodologică din 28 iunie 2002 privind clasificarea structurilor de primire turistice, publicată în M.O., Partea I nr. 582 bis din 6 august 2002