. Activitatea Turistica la Cabana Negoiu din Zona Fagaras

INTRODUCERE

Turismul montan atrage anual un număr tot mai mare de turiști.

Acest tip de turism este practicat în special în sezonul rece și cald. Primăvara și toamna, datorită condițiilor meteo, turiștii evită deplasările în zonele montane.

Turiștii sunt iubitori ai drumețiilor, peisajelor deosebite și sporturilor de iarnă și fac parte din toate mediile sociale.

Cabana este unitatea de cazare cea mai des întâlnită în spațiul montan care se clasifică între una și trei stele.

În țara noastră există o salbă de munți care oferă posibilitatea dezvoltării turismului montan.

Munții Făgărașului, cu aspectul lor semeț, au atras încă din secolul al XVIII-lea pe drumeți, favorizând dezvoltarea mișcării turistice și a unei rețele de poteci marcate. Pentru popularizarea acestora, au fost publicate hărți și ghiduri ale masivului.

Munții Făgărașului fac parte din lanțul Carpaților Meridionali. Ei se întind între Masivul Piatra Craiului (est) și Defileul Oltului de la Turnu Roșu până la Cozia (vest) pe o distanță aeriană ceva mai mare de 70 km. În lățime măsoară cca 40 km, acoperind o suprafață de aproape 3 000 km2.

Munții Făgărașului reprezintă cea mai mare unitate alpină din țara noastră, ceea ce 1-a determinat pe renumitul geograf francez Emm. de Martonne să-i numească ,,Alpii Transilvaniei".

Misterul acestor munți, ziduri parcă de nepătruns, atrage generații și generații de turiști. Și eu am fost atrasă la rândul meu, de frumusețea și măreția Munților Făgăraș, de aceea am ales acest loc si cabana Negoiu.

CAPITOLUL 1.

Cabana, unitate de cazare turistică

Turismul montan reprezintă una din cele mai vechi forme de turism practicate în România. Mănăstirile carpatice și subcarpatice, nedeiele de pe platourile montane sau izvoarele cu ape tămăduitoare au atras turiștii încă din secolele trecute. În general putem spune că începuturile organizării turismului în țara noastră sunt legate de existența și valorificarea zonei montane.

Toate echipamentele și instalațiile turistice implementate în zona montană au venit în întâmpinarea cererii, aflate în general într-o tendință de creștere până în 1989. cererea pentru turismul montan a reprezentat un segment important al cererii turistice (interne și internaționale) din România, ea deținând ponderi cuprinse între 10-15% anual (în ultimii 15 ani), la indicatori persoane cazate și număr înnoptări. Trebuie însă precizat că circulația turistică în zona montană este mult mai intensă decât arată acești 2 indicatori, având în vedere că o parte a cererii – turiștii cazați în mijloace proprii și în spații neamenajate, la rude sau prieteni, etc – nu este cuprinsă în statistici. De asemenea, trebuie arătat că, dacă în general turismul montan a deținut ponderi inferioare turismului de litoral și celui balnear, în cadrul cererii turistice din țara noastră, în anul 1993 situația s-a schimbat, turismul montan situându-se în topul preferințelor turiștilor români și străini înregistrați în spațiile de cazare. Dar, din cauza duratei mai mici a sejurului în zona montană, nu același lucru s-a întâmplat în cazul evoluției înnoptărilor.

Până în anul 1989 se remarcă tendința generală de creștere a numărului de persoane cazate și a numărului de înnoptări; în această perioadă turiștii străini au deținut ponderi ridicate (10-17% la persoane cazate, 11-20% la înnoptări).

Începând cu anul 1990 până în 1993 se înregistrează o scădere a circulației turistice în zona montană. În 1993 situația se redresează și se înregistrează cel mai mare număr de persoane cazate în zona montană din ultimii 15 ani; din păcate, această tendință de creștere nu se menține și cererea turistică înregistrată se diminuează continuu până în prezent. Ponderea turiștilor străini se reduce mult față de anii precedenți, la fel ca și sejurul mediu.

Această situație se datorează factorilor economici, sociali și politici după 1989 (scăderea nivelului de trai al României corelată cu creșterea continuă a tarifelor la serviciile turistice, lipsa unei protecții sociale adecvate, scăderea calității activității turistice).

Intensitatea turismului montan este direct proporțională cu valoarea fondului morfoturistic, cu volumul și calitatea bazei de cazare, cu diversitatea și gradul de modernizare a căilor de comunicație spre și în interiorul unității montane, precum și cu apropierea de centre urbane mari, cu activități economice complexe, generatoare de fluxuri turistice intense.

În zona montană funcționează în prezent circa 700 unități de cazare, ceea ce reprezintă aproximativ 26% din numărul total al unităților de cazare din România. În structură, cea mai mare pondere o dețin vilele turistice și bungalourile, lucru firesc având în vedere specificul zonei. Ponderi ridicate dețin și cabanele, pensiunile și hotelurile. Serviciile de cazare reprezintă o componentă importantă a produsului turistic, unitatea de cazare îndeplinind pentru turist rolul de domiciliu temporar și, de aceea, e necesar în mod obligatoriu ca aceasta să asigure condiții de calitate.

1.1. Baza tehnico – materială turistică

Edificarea bazei materiale a căutat să mențină pasul cu introducerea în circuit a noi areale cu resurse turistice.

Baza materială cuprinde ansamblul mijloacelor de cazare, terapeutice, de agrement, alimentație publică și transport destinate satisfacerii cererii turistice. Baza materială este aceea care permite „fixarea la obiectiv” a subiecților care, într-un interval de timp prestabilit, valorifică componentele fondului turistic natural sau antropic. Prin diversitate, dimensiuni, profil arhitectonic și varietatea formelor de manifestare a acesteia, se impune în peisajul cu valențe turistice (unitate montană, stațiune, centru urban sau așezare rurală) și face parte din ansamblul de măsuri ce concură la amenajarea turistică.

Dotarea cu bază materială se face pe baza integrării armonioase și ținând cont de următoarele principii: flexibilitate, funcționalitate maximă, integrare armonioasă, rentabilitate care să stimuleze direct și indirect efectul multiplicator al activității turistice. Dotarea cu bază materială trebuie să fie precedată de un aprofundat studiu interdisciplinar care să se bazeze pe aspecte importante:

rațiunile ce au determinat demararea acțiunii,

informații detaliate asupra fenomenelor demografice și activităților economice de bază,

nivelul la care se află (în momentul respectiv) infrastructura cu caracter general,

obiectivele turistice și caracteristicile lor,

analiza profundă asupra nivelului de implementare pe care-l poate suporta zona amenajabilă fără a suferi modificări esențiale,

nivelul până la care se pot face transformări fără a se afecta fizionomia și puterea de atracție a fondului turistic natural,

studiul categoriilor de bază materială ce urmează a fi edificate, dimensionarea acestora și formele de turism ce vor fi inițiate prin aceste amenajări.

Până în prima jumătate a secolului modern realizarea bazei materiale a avut, de cele mai multe ori, un caracter aleatoriu neavând o concepție unitară. În ultimele decenii, dotarea cu bază materială turistică a fost integrată unor proiecte urbanistice complexe care, din păcate, se caracterizează adeseori prin monotonie, urmărindu-se mai ales funcționalitatea acestora și mai puțin integrarea armonioasă în ambianța naturală sau antropică. Dotările turistice sunt cele care dau personalitate proprie, mai ales stațiunilor.

Amenajarea oportună a unei baze materiale turistice competitive trebuie să fie însoțită, obiectiv, în timp, de o redimensionare a circulației turistice (cu creșterea numărului de persoane implicate, a duratei sejurului mediu, dezvoltarea turismului de masă, diversificarea formelor de turism). Pe de altă parte, între componentele bazei materiale turistice și baza materială de interes general trebuie realizat și menținut un echilibru cu caracter dinamic.

Baza de cazare reprezintă elementul esențial al bazei materiale turistice de care este organic dependentă însăși dezvoltarea activității turistice. Evoluția bazei cazare se confundă, până la detaliu, cu proporțiile și orientările turismului.

Există o continuă corelație între mărimea, structura și gruparea bazei materiale de cazare, cu intensitatea, canalizarea și apariția de noi forme de turism, toate grupate pe un fond turistic complex.

Formele de cazare au evoluat de la componentele „clasice”, „casa de odihnă” sau „tratament” (vila) și „hotelul” specifice stațiunilor, respectiv centrelor urbane, continuând cu apariția cabanelor odată cu integrarea unităților montane în sfera turismului, la începutul secolului nostru (exemplu: Cabana Omu 1900, Cabana Dochia – Ceahlău în 1906). În perioada postbelică nu a fost considerat, ca formă de cazare, „hanul turistic – motelul” devenit, prin adaptare funcțională, categorie de cazare specifică turismului automobilistic. De asemenea, apare „popasul turistic” adaptat unui turism de masă cu o mobilitate accentuată, exigențe de confort mai modeste caracteristice unei categorii sociale și de vârstă specifice (populația tânără, cu venituri limitate).

Evoluția bazei de cazare a fost relativ lentă și cu realizări modeste până la finele secolului trecut când se conturează unele concentrări ale acesteia în câteva stațiuni balneoclimaterice (Borsec, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Băile Tușnad), apoi în stațiunile climaterice și de odihnă de pe valea Prahovei (Sinaia, Predeal). Dezvoltarea unora dintre aceste stațiuni a avut la bază proiecte riguroase de sistematizare adaptate activităților turistice, în urma cărora s-au ridicat obiective care și astăzi constituie puncte forte ale stațiunilor.

Perioada interbelică caracterizată prin intensificarea și diversificarea activităților turistice este marcată de eforturile pentru refacerea bazei materiale de prima conflagrație mondială, de apariția de noi stațiuni (Cheia, Lacu Roșu, Colibița, …) și dotarea unităților montane Postăvaru, Piatra Mare, Ciucaș cu cabane.

Efectul de recul pe care activitatea turistică l-a simțit și ca urmare a efectelor ultimului război mondial a fost lent compensat în următoarele decenii. A urmat o dezbatere rapidă lansată la sfârșitul anilor `70, când se fac eforturi susținute în amenajarea și extinderea bazelor materiale de cazare și în alte regiuni decât Litoralul Mării Negre (cum se procedase până atunci) care posedă un fond turistic complex unde activitățile turistice se pot desfășura pe durata întregului an.

Noile amenajări au cuprins în sfera lor de incidență alte areale de interes turistic. Acestea s-au materializat prin edificarea a noi stațiuni climaterice și montane, mărimea și diversificarea capacităților și stațiunilor intrate în circuitul național și, parțial, internațional cu dotarea celei mai mari părți a orașelor sau axelor majore de circulație rutieră cu baze de cazare adaptate unor solicitări tot mai intense și variate. Din acest punct de vedere se constată o mai slabă preocupare pentru dotarea cu capacități de cazare a domeniului montan. Datorită acestei situații, numeroase masive rămân în continuare marginalizate (Țibleș, Maramureș, Căliman, Bistrița, Vrancea), deși dispun de un fond turistic autentic, dar încă nevalorificat.

În acest context de evoluție generală ascendentă a tuturor componentelor materiale ce concură la dezvoltarea activităților turistice s-a ajuns la edificarea unei baze de cazare complexe și de dimensiuni apreciabile (până în 1972): 36.461 locuri concentrate în vile – case de odihnă și tratament cu 23.456 locuri – 64% din total, hoteluri 7.133 locuri – 19,6%, cabane 4.301 locuri – 2,6%, hanuri 723 locuri – 2.6%, popasuri turistice 848 locuri – 2.6%.

Perioada următoare, până în 1990, marchează cele mai mari creșteri ale bazei materiale turistice în general și a bazei de cazare în special. Se ajunge, pe ansamblul Carpaților Orientali, la 49.955 de locuri cu o creștere de 37% și un ritm mediu anual de 2%. Aceste creșteri pe plan cantitativ sunt dublate și de importante schimbări calitative. La nivelul marilor grupări de obieative. La nivelul marilor grupări de obiective turistice cu bază de cazare complexă se pot distinge intensități diferite ale creșterii acesteia, precum și modificări ale ponderilor categoriilor de cazare.

Cea mai pronunțată creștere a bazei de cazare au înregistrat-o orașele cu 74,4%, urmate de stațiunile balneoclimaterice de importanță locală cu 54% și, la o distanță destul de mare, stațiunile climaterice și montane cu doar 10,8%. Creșterea bazei de cazare din stațiunile climaterice și montane a fost ponderată și de diminuarea pronunțată a capacității utile de cazare a vilelor. Analiza dinamicii bazei de cazare pe obiective turistice separate evidențiază contraste și mai frapante.

Conform O.M.T nr. 510/2002, în România pot funcționa următoarele tipuri de structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare, clasificate astfel:

hoteluri de 5, 4, 3, 2, 1 stele;

hoteluri-apartament de 5, 4, 3, 2 stele;

moteluri de 3, 2, 1 stele;

hoteluri pentru tineret de 3, 2, 1 stele;

hoteluri de 3, 2, 1 stele;

vile de 5, 4, 3, 2, 1 stele;

bungalouri de 3, 2, 1 stele;

cabane turistice, cabane de vânătoare, cabane de pescuit de 3, 2, 1 stele;

sate de vacanță de 3, 2 stele;

campinguri de 4, 3, 2, 1 stele;

spații de campare organizate în gospodăriile populației de 3, 2, 1 stele;

popasuri turistice de 2, 1 stele;

pensiuni turistice urbane de 5, 4, 3, 2, 1 stele;

pensiuni turistice rurale de 5, 4, 3, 2, 1 flori (margarete);

apartamente sau camere de închiriat în locuințe familiale.

A) Dacă în 1972 cea mai mare parte din locuri era concentrată în categoria de cazare vile – case de odihnă și tratament ce caracterizau stațiunile și reprezentau 64% din capacitatea totală de cazare a Carpaților Orientali, în 1990 numărul de locuri a scăzut la 20.379 cu 13%. Corespunzător a scăzut și ponderea acestora la 40,7% determinată de creșterile masive înregistrate la celelalte categorii de cazare, dar și de treptata dezafectare a unui număr mare de astfel de unități de cazare.

În prezent există o preocupare susținută în direcția creșterii competitivității acestei categorii de cazare neglijată în ultimul deceniu prin modernizarea și creșterea gradului de confort (Borsec, Băile Tușnad, Slănic Moldova, Sovata).

Vilele din stațiuni, prin amplasament și stil arhitectonic, marchează tendințele și orientările – în materie de dotare – pe care le-a avut turismul pe parcursul a circa 100 de ani și influențele europene care s-au exercitat.

Și în prezent vilele reprezintă un exemplu reușit de implantare armonioasă în peisajul natural montan și de încărcătură optimă într-un spațiu determinat. Această acțiune de revigorare se impune și în cazul vilelor – case de odihnă și tratament din stațiunile de importanță locală a căror grad de uzură este și mai avansat, de unde și reducerea substanțială (în acest interval de timp) a capacității de cazare utilizată efectiv (Malnaș, Vâlcele, Timișu de Sus).

B) Comparativ, categoria de cazare – hotelul – a înregistrat o creștere spectaculoasă și astfel se constată orientarea predominanță spre dotarea cu unități hoteliere a stațiunilor și așezărilor urbane.

În prezent, în Carpații Orientali sunt 150 de unități hoteliere concentrate în stațiunile de importanță națională (65 în total). Hotelurile din stațiuni au în general o capacitate medie superioară celor din orașe (peste 250 locuri) și variază ca mărime de la unități gigant (Hotel Hebe din Sângeorz Băi cu 900 de locuri) până la cele sub 200 de locuri.

Predomină net unitățile cu confort ridicat. Pe de altă parte, din punct de vedere funcțional, hotelurile din stațiunile balneoclimaterice dispun de baze terapeutice complexe, legate prin pasaje închise. Astfel, hotelul de cură Sovata e legat prin culoare cu hotelurile Brădet, Aluniș; Hotelul Covasna e legat de Cerbu. Hotelurile din stațiunile climaterice dispun de baze de agrement.

Hotelurile din centrele urbane au o capacitate medie mai mică decât cele din stațiuni (120 locuri) cu o paletă dimensională mai largă de la peste 500 de locuri (Hotel Carpați – Brașov) la mai puțin de 50 de locuri. De asemenea, dispun de unități cu confort mai scăzut mult solicitate de turismul automobilistic de tranzit.

C) Hanul turistic – motelul – are tradiții în țara noastră fiind amplasat încă acum un secol în lungul principalelor căi rutiere. Este astăzi o unitate de tip hotelier cu capacitate de cazare în general mică (în medie 30 de camere) amplasate de-a lungul șoselelor, în apropiere de stațiuni și orașe. Sunt utilizate de cei ce se deplasează cu mijloace de transport auto. Din această cauză sunt create posibilități de parcare pentru autovehicule în imediata apropiere a camerelor. Amplasamentul hanului e un element determinant în eficiența sa economică. Mărimea medie a unui han turistic este de 60 de locuri și nu se înalță pe mai mult de 3 nivele. Edificarea acestei categorii de cazare a început după 1960.

În 1972 existau doar 10 unități cu 723 locuri, pentru ca în 1990 să se ajungă la 24 unități cu 1527 locuri cu o creștere de 111,2%. Ponderea hanului a crescut de la 2 la 3,1%.

D) Popasul turistic – camping-ul – este cea mai nouă categorie de cazare. Are un caracter complementar și a apărut ca urmare a necesității de a asigura suplimentar locuri în perioada de vârf a sezonului turistic. Principiile de amplasare sunt asemănătoare cu cele ale hanului și e utilizat de aceleași categorii de turiști. Gradul de confort și serviciile asigurate sunt însă inferioare hanului. De asemenea, are o funcționalitate temporară și satisface necesitățile unui turism în continuă mișcare și o categorie aparte de turiști: de vârstă tânără și cu venituri relativ modeste. Este categoria cea mai dinamică, crescând de la 848 de locuri în 1972 la 3469 în 1990 (o creștere de 309%), iar ponderea sa e de 6,9% din capacitatea totală de cazare a Carpaților.

Popasul turistic cu peste 30 de unități include căsuțe și terenuri pentru instalarea corturilor și are o mărime medie de 108 locuri. Valorile extreme oscilează de la câteva zeci de locuri la mai multe sute, ca în cazul popasurilor turistice din stațiunile Sovata, Băile Tușnad, Borsec, Slănic Moldova sau a celor din unele orașe – Brașov cu popasul turistic Dârste.

E) Cabana – Această categorie de cazare este specifică cu deosebire zonei montane propriu-zisă și mai puțin stațiunilor balneoclimaterice și orașelor. Este una dintre cele mai vechi ridicate înainte de 1900, are caracteristici proprii de amplasare, grad de confort mult mai scăzut comparativ cu primele 2 (diferențiat și în funcție de amplasare și accesibilitate), dimensiuni variabile – de la câteva locuri până la 200 de locuri (Bicaz Baraj). Această categorie de cazare a înregistrat o creștere lentă în intervalul 1972 – 1990, cu doar 7,8% de la 4301 locuri la 4637 (cu un regres vizibil până în anul 1975, de 8,6%).

Pe ansamblul bazei de cazare, ponderea cabanelor a scăzut de la 11,8% la 9,3%.

Din totalul cabanelor, cea mai marte sunt amplasate sub 1000 m, 50% legate direct de activitatea stațiunilor sau a unor orașe, 32% sunt situate între 1000 – 1500 m, 16,5% – între 1500 – 2000 m și doar 6% – 4 cabane în Bucegi (Babele, Caraiman, Miorița, Omu) se găsesc la peste 2000 m.

Tabelul 1.1 – Ponderea cabanelor pe trepte de altitudine

Din punct de vedere al poziției și funcționalității se remarcă câteva categorii specifice de cabane:

– cabane aparținând stațiunilor (amplasate în perimetrul acestora sau în apropiere) având scopul completării și diversificării profilului funcțional al acestora, extinzând și intensificând procesul de interrelații între stațiuni cu domeniul montan:

Suhard – Lacu Roșu, Trivoli – Sovata, Bistrița – Dunăre, Trei Brazi, Cota 1400, Poiana Stânii – Sinaia;

– cabane situate pe versanți, puncte intermediare în accesul către zona montană înaltă:

Podragu, Negoiu, Suru (arsă), Bâlea (arsă), Bârcaciu, Urlea, Turnuri se află pe versantul nordic al munților Făgăraș;

– cabane de culme situate în zona alpină și subalpină:

Dochia – Ceahlău, Piatra Singuratecă – Munții Curmăturii, Postăvaru și Cristianu Mare – Postăvaru, Gârbova, Susai în Munții Bai, Piatra Mare în Piatra Mare; Miorița, Vârfu cu Dor, Caraiman, Babele, Omu în Bucegi;

– cabane situate la poalele unor masive montane – puncte de penetrație și început de etapă în drumețiile montane:

Mogoșa – Munții Gutâi; Izvoru Muntelui – Ceahlău, Muntele Roșu – Ciucaș, Dâmbu, Morii – Piatra Mare;

– cabanele de creastă – pe marginea prăpastiei;

Nu e an în care o cabană/ refugiu montan să nu fie mistuită de flăcări. În 2002, de exemplu, s-au făcut scrum nu mai puțin de 3 astfel de clădiri: Diham – Bucegi, Cabana Aviatorilor din Poiana Brașov și o cabană din Predeal aparținând Asociației Sportive Militare Bucegi. În plus a ars și cunoscutul refugiu Spirla din Piatra Craiului.

Anul 2003 începe la fel de „promițător” cu incendiul cabanei Cristianul Mare, ceea ce face ca zestrea turistică de locuri de adăpost la munte – și așa săracă – să sărăcească și mai mult. Erau incendii de acest fel și înainte de `89 – majoritatea provocate că să ascundă lipsuri în gestiune – dar clădirile afectate erau de obicei neconstruite.

Incendiile după `89 lasă însă goluri tot mai mari pe harta turismului de drumeție. Au ars cabane importante prin poziția, vechimea lor și zona pe care o deserveau: Mălăești – Bucegi, Suru – Făgăraș, care nu au fost refăcute nici până în prezent, deși proprietarii acestora promit redeschiderea lor în curând.

Cabanele care nu au ars sunt lăsate să se degradeze din lipsa de investiții pentru refacere și modernizare.

Există însă și situații de succes. Cabanierii cu vechime care, după ani și ani, au fost în final lăsați să-și cumpere cabană și să și-o gospodărească după plac.

Sunt și cabane care au fost cumpărate pentru a fi transformate în pensiuni sau moteluri, cu confort sporit, dar și la tarife corespunzătoare.

– cabane amplasate în stațiuni sau în lungul axelor de comunicație rutieră (Dâmbu Morii);

– cabane accesibile și prin mijloacele de transport prin cablu (Postăvaru, Cristianu Mare, Clăbucet Plecare, Cota 1400, Miorița, Babele, Caraiman);

– cabane accesibile și pe drumuri forestiere sau șosele alpine (Rarău, Sfânta Ana,Babele, Miorița, Izvoru Dorului);

– cabane accesibile doar prin poteci turistice (Dochia, Piatra Singuratică, Harghita – Mădărag, Ciucaș, Mălăiești, Piatra Mare).

În afara cabanelor cu statut turistic propriu-zis, unele masive montane mai greu accesibile au fost dotate cu o categorie de cazare adaptată unui sejur foarte scurt (1 noapte) în condiții minime de confort și cu o capacitate de cazare foarte limitată – refugiul. Refugiile au fost plasate atât în masive care au o bază de cazare bine organizată cum sunt: Zârnei, Curmătura Vișlei, Scara Călțun. Refugiul din Curmătura Vișlei e cel mai rezistent fiind construit în 1989 din cărămidă și cu acoperiș din carton asfaltat, după ce cele anterioare din zonă, în Valea Rea (Făgăraș) și respectiv în partea opusă, în Nord, pe Valea Vișlei Mare au fost luate de vânt, respectiv avalanșă.

De asemenea pot fi utilizate în condiții aparte cabanele forestiere și agropastorale, destul de numeroase, amplasate la altitudini mijlocii care pot compensa parțial lipsa cabanelor turistice. Pot fi preluate și reamenajate cu cheltuieli minime de către organele de turism.

O altă categorie o constituie cabanele silvice și de vânătoare, utilizate de un segment restrâns de persoane implicate în turismul cinegetic și piscicol. Acestea sunt în număr de peste 40, concentrate în masive cu fond cinegetic și piscicol valoros.

Acestea dispun de un număr redus de locuri, dar cu un confort depășind adeseori cabanele turistice.

Cabanele, în funcție de amplasamentul lor, pot fi:

cabane situate în locuri ușor accesibile (altitudine sub 1000 m, cu acces auto pe drumuri publice);

cabane situate în zone greu accesibile (zone montane de creastă, izolate, fără acces auto pe drumuri publice).

Cabanele se clasifică, respectând legislația în vigoare, pe stele.

Criterii minime de clasificare a acestor structuri de primire turistică se pot observa Anexa nr. 1.

Cabanele se clasifică între una și trei stele, atât cele turistice, cât și cele pentru vânătoare și pescuit.

Eliberarea și anularea certificatului de clasificare

1. Documentația de clasificare se transmite Ministerului Turismului – Direcția generală de autorizare și control (denumită în continuare D.G.A.C.), care verifică îndeplinirea criteriilor de clasificare și întocmește certificatul de clasificare.

Certificatul de clasificare va fi însoțit de fișa privind încadrarea nominală a camerelor și, respectiv, fișa privind structura spațiilor de alimentație destinate servirii turiștilor, prin care se stabilesc capacitatea și structura unității.

Agentul economic va solicita D.G.A.C. din cadrul Ministerului Turismului clasificarea structurilor de primire turistice și/sau a structurilor de alimentație destinate servirii turiștilor cu minimum 60 de zile înainte de darea lor în folosință.

2. Verificarea la fața locului a îndeplinirii criteriilor se face de către specialiștii din Ministerul Turismului – D.G.A.C., cu sprijinul și colaborarea unor specialiști desemnați de consiliile județene, consiliile locale și de reprezentanți ai asociațiilor profesionale din turism, în prezența reprezentantului agentului economic în cauză.

3. În funcție de condițiile concrete constatate în unitatea verificată se pot propune în mod excepțional unele compensări pentru dotări și servicii în vederea acordării sau menținerii categoriei.

4. Eliberarea certificatului de clasificare se face în termen de cel mult 60 de zile de la data primirii documentației de clasificare complete.

La expirarea acestui termen agentul economic poate pune în funcțiune pe propria răspundere structura turistică respectivă la numărul de stele (flori) solicitat, urmând ca la primirea efectivă a certificatului de clasificare să își continue activitatea la categoria înscrisă în certificatul obținut. Punerea în funcție este condiționată de deținerea autorizațiilor legale:

autorizația sanitară de funcționare;

autorizația sanitar-veterinară (numai pentru unitățile de alimentație);

avizul/autorizația de prevenire și stingere a incendiilor – P.S.I.;

autorizația de mediu.

5. Structurile de primire turistice care la data verificării nu îndeplinesc cel puțin criteriile pentru categoria minimă nu se clasifică și, în consecință, nu pot desfășura activitate de turism. Motivația neclasificării se consemnează în nota de verificare întocmită în două exemplare, dintre care un exemplar se predă agentului economic proprietar și/sau administrator al unității respective.

6. Agenții economici au obligația să respecte pe toată perioada de funcționare a structurilor de primire turistice condițiile și criteriile de clasificare, inclusiv în cazul celor care și-au început activitatea pe propria răspundere potrivit pct. 4. Nerespectarea criteriilor de clasificare se sancționează potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1.328/2001.

7. D.G.A.C. verifică periodic starea și funcționarea dotărilor, calitatea serviciilor prestate, respectarea normelor de igienă și a celorlalte criterii care au stat la baza clasificării unității. Nerespectarea acestora atrage măsuri de declasificare sau, după caz, de retragere a certificatului de clasificare, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.328/2001.

Certificatul de clasificare și autorizația de funcționare se retrag de către personalul de specialitate din cadrul D.G.A.C. dacă nu se respectă unul sau mai multe criterii minime care influențează direct protecția turiștilor, prevăzute la art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.328/2001:

menținerea grupurilor sanitare în perfectă stare de funcționare și curățenie;

asigurarea apei calde la grupurile sanitare și în spațiile de producție în structurile de primire turistice unde acest criteriu este obligatoriu;

asigurarea unei temperaturi minime de 18°C, în timpul sezonului rece, în spațiile de cazare și de servire a mesei;

deținerea autorizațiilor: sanitară, sanitar-veterinară, de mediu și de prevenire și stingere a incendiilor – P.S.I., în cazul unităților pentru care, potrivit legii, este obligatorie obținerea acestora;

programul de funcționare a discotecilor sau a altor unități cu program muzical, organizate în aer liber, să nu depășească ora.

Tabelul 1.2. – CRITERII privind încadrarea cu personal, pregătirea profesională și evoluția în carieră a acestuia

1.2. Impactul turismului asupra mediului

Presiunea activității omului asupra mediului natural crește zi de zi. Dezvoltarea industrială se accelerează, schimburile și circulația mărfurilor se intensifică; oamenii, la rândul lor, se deplasează mai des și pe distanțe mai mari față de trecut. Spațiul ocupat, spațiul parcurs sau utilizat pentru activitățile umane este mereu mai vast. Această evoluție își pune amprenta, în mod nefavorabil, asupra mediului și componentelor sale.

Totodată, petrecerea timpului liber oferă și ca prilejul unei exploatări mai intense și unei cuceriri a mediului natural. Cea mai mare parte a timpului liber se cheltuiește în afara orașului, în natură. Ca urmare, creșterea acestuia duce la o intensificare a evadărilor din cadrul artificial al orașelor spre un mediu liniștit, odihnitor. De asemenea, democratizarea transporturilor, mai ales prin dezvoltarea automobilismului, permite celor mai mulți să-și satisfacă această nevoie de mișcare; automobilul oferă fiecăruia posibilitatea de acces în zone care altă dată se aflau la adăpost de „invazie turistică”.

Ieșirea periodică din oraș spre zonele verzi – sub forma excursiilor, week-end-urilor sau vacanțelor – a devenit un obicei social cu efecte negative asupra mediului. În general, agrementul, turismul exercită o presiune crescândă asupra naturii; în SUA, de exemplu, gradul de utilizare a zonelor destinate petrecerii timpului liber sporește cu 10% pe an; în Italia sau Franța – țări cu o activitate turistică intensă – se manifestă tendințe apropiate.

Prezența omului în natură, dar mai ales intervenția sa, fie sub forma activităților cotidiene, fie a consumurilor turistice are efecte nefavorabile asupra tuturor componentelor mediului. Dintre acestea sunt mai afectate: peisajele, flora și fauna, apele, orașele și monumentele.

Astfel, prin modul în care este concepută și organizată viața, activitatea – însemnând localități, inclusiv turistice, industrii, călătorii etc. – are loc o degradare a peisajului, o urâțire a acestuia. Volumele, culorile, design-ul construcțiilor – indiferent de natura și destinația lor -, materialele folosite, amplasate în spațiu, soluțiile arhitectonice, respectând de cele mai multe ori cerințele tehnicilor, ale eficienței sau imperativele și exigențele vieții moderne vin în contradicție cu peisajul, deteriorându-l. Nu de puține ori rezultatul acestor evoluții este uniformitatea, monotonia peisajelor. De asemenea, creșterea circulației, argumentată de dezvoltarea economică sau intensificarea călătoriilor, reclamă o înmulțire a suprastructurilor și căilor de comunicație, constituind încă o amenințare pentru situri și peisaje.

Desfășurarea activităților orientată prioritar și exclusiv pe criteriile eficienței are efecte dăunătoare și asupra solului, exploatarea excesivă având numeroase consecințe negative – de la deșertificare la depopulare. Solul reprezintă una dintre componentele mediului puternic afectată de activitatea turistică, datorită dublei sale calități de suport material al echipamentelor și instalațiilor turistice și de materie primă a diferitelor forme de turism. Dintre toate zonele turistice, litoralul suferă cel mai mult; efectele vacanțelor sunt mai grave în aceste perimetre fată de restul teritoriului pentru următoarele motive:

litoralul este o zonă geografică în formare și deci mai sensibilă, mai fragilă în comparație cu interiorul teritoriului;

spațiul vizat este limitat de la câțiva metri la câteva sute de metri de-a lungul coastelor;

densitatea instalațiilor și numărul locuitorilor temporari sunt mari.

În acest spațiu, dominat de o maximă concentrare a activităților, se regăsesc toate noxele și neajunsurile orașelor: aglomerație, zgomot, murdărie, construcții dense, locuri de parcare, spații comerciale, drumuri, garaje, instalații de distracție etc. O asemenea solicitare afectează profund vegetația, spațiul marin, peisajul și însăși viața în aceste teritorii.

Deși la dimensiuni mult mai reduse, aceste neajunsuri se întâlnesc în cazul altor areale destinate turismului.

Flora, privită în complexitatea sa: ca vegetația sălbatică, parcuri și rezervații naturale, spații verzi etc., este afectată în sens negativ de exodul masiv al turiștilor. Astfel, arealele împădurite reprezintă motivația a 75% din vacanțele de week-end, parcurile și rezervațiile se bucură de interesul a milioane de vizitatori, vegetația în ansamblul său este căutată pentru aerul curat și liniștea pe care o asigura, pentru frumusețea și farmecul pe care le conferă peisajului.

Efectele distructive asupra florei sunt, pe de o parte, rezultatul prezenței numeroase a turiștilor în zonele verzi și comportamentului acestora: culesul florilor, inscripționarea copacilor, aprinderea focului etc., iar pe de altă parte, consecința sporirii dotărilor turistice: construirea de drumuri pentru accesul turiștilor, de echipamente de cazare și alimentație publică sau parcuri de distracție conduce nemijlocit la reducerea suprafețelor ocupate de vegetație.

O altă componentă a mediului, fauna se confruntă și ea cu influența negativă a dezvoltării turistice. Astfel, prin acțiunea de transformare și adaptare a spațiului la nevoile turismului se produc modificări în habitatul animalelor, afectându-se condițiile existenței și supraviețuirii acestora. Totodată, practicarea pe scară tot mai largă a unor forme speciale de turism ca vânătoarea și pescuitul determină o distrugere directă a efectivelor de animale, ajungându-se chiar la dispariția unor specii.

Râurile și lacurile suportă o poluare suplimentară ca urmare a intensificării activității turistice. Ca și arealele forestiere, cursurile râurilor și oglinzile de apă exercită o mare forță de atracție asupra turiștilor, conducând la o supraexploatare a acestora. De asemenea, dezvoltarea sporturilor nautice sporește presiunea asupra acestor resurse, accentuând procesul de deteriorare.

Orașele și monumentele nu sunt mai puțin amenințate comparativ cu alte resurse. Creșterea densității urbane, vecinătatea construcțiilor noi, gigantice, solicitarea excesivă de către vizitatori reprezintă tot atâtea pericole pentru valoarea unor așezări sau monumente. De asemenea, poluarea atmosferică datorată în bună măsură circulației automobilelor (circa 25%) și focarele casnice (circa 50%), noxele complementare, zgomotul etc. completează tabloul riscurilor ce planează asupra orașelor și monumentelor.

Această succintă analiză sugerează că turismul, abordat ca entitate distinctă sau în interdependență cu celelalte activități economico-sociale, se constituie ca o importantă sursă de poluare, de deteriorare a mediului, ceea ce impune serioase eforturi de protejare, o dezvoltare compatibilă ecologic a acestuia.

Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului

Turismul se manifestă și ca un factor activ în protejarea mediului, conservându-și de fapt propria „materie primă”. Turismul, așa cum se știe, nu se poate practica și dezvolta în afara unor condiții naturale și resurse antropice de calitate, corespunzător satisfacerii nevoilor de odihnă, recreere, destindere, cunoaștere etc.; mediul înconjurător joacă astfel un rol deosebit în selecția și delimitarea teritoriilor destinate turismului. În consecință, conservarea funcțiilor sanitar-igienică, recreativă și estetică ale elementelor componente ale mediului natural constituie garanția continuei dezvoltări a turismului.

Totodată, calitatea mediului și respectiv menținerea ei reprezintă o condiție a competitivității ofertei atât în plan intern, dar mai ales, în relație cu turismul internațional.

În aceste condiții, turismului – ca domeniu de activitate – și factorilor decizionali din această sferă le revin responsabilități deosebite privind:

evitarea risipei unor resurse naturale ca: apa, aerul, solul, vegetația, considerate până nu demult ca inepuizabile;

conservarea, protejarea și ameliorarea așezărilor umane (urbane și rurale), a monumentelor naturii, a vestigiilor istorice, a arhitecturii tradiționale etc.;

amenajarea, exploatarea rațională și conservarea mediului în spațiile libere, în concordanță cu evoluțiile viitoare ale fluxurilor turistice;

controlul efectelor activității turistice în scopul prevenirii degradării mediului și utilizării în cele mai bune condiții a resurselor.

În spiritul acestor exigențe și în corelație cu principiile și obiectivele organizării teritoriului, în general, localizarea turistică reprezintă principala modalitate de punere de acord a dezvoltării turistice cu necesitatea protejării mediului.

Astfel, amenajările turistice favorizează sau nu includerea unor perimetre în circuitul turistic, cunoscut fiind faptul că acolo unde accesul este dificil sau lipsesc dotările, circulația turistică este slabă și de scurtă durată. Sunt protejate în acest mod zone care se confruntă cu grave dezechilibre ecologice sau zone cu un statut deosebit.

În al doilea rând, prin intermediul amenajărilor se poate controla riguros intensitatea fluxurilor turistice în fiecare perimetru; orice acțiune de amenajare presupune determinarea capacității optime de primire a zonei și echiparea la nivelul acestora. În consecință, insuficiența spațiilor de cazare într-un anumit teritoriu va determina orientarea fluxurilor turistice spre alte destinații, slăbind astfel presiunea exercitată asupra zonei respective.

Amenajarea turistică se implică în protejarea mediului și prin promovarea unei anumite strategii în privința dimensiunilor stațiunilor. De exemplu, pornind de la premisa că în localitățile de mărime medie și mică poluarea este mai redusă, se poate opta pentru crearea de stațiuni turistice de mici dimensiuni, poate fi încurajat și stimulat turismul rural sau se poate recurge la realizarea unor amenajări periferice – ministațiuni care să funcționeze independent, dar care să graviteze în jurul unor stațiuni mai mari sau a unor așezări umane.

De asemenea, prin construirea de parcuri și rezervații sau prin promovarea unor forme de turism ca: foto-safari sau bird-natching se poate asigura o protejare eficientă a florei și faunei.

În suita mijloacelor subsumat ideii de amenajare, având ca obiect protejarea și conservarea mediului, mai pot fi menționate: realizare de sit-uri, adoptarea de soluții constructive și arhitectonice care să îmbine funcționalitatea și estetica, amenajări funciare, forestiere, hidrografice etc., inițiative legislative, programe de informare și educare.

Presiunea pe care turismul, alături de celelalte componente ale vieții economice și sociale, o exercită asupra mediului contribuie la distrugerea acestuia, făcând mai mult ca oricând, necesară o amenajare rațională, științifică a spațiului. Această amenajare trebuie să fie concepută în relație cu progresul economic și dezvoltarea turistică dar și ținând seama de cerințele cadrului natural și antropic. Se impune deci crearea și aplicarea unei concepții de ansamblu în care imperativul protejării mediului să aibă aceeași importanță cu preocupările economice. O astfel de concepție trebuie înțeleasă ca o strategie a agrementului al cărui obiectiv principal să fie evitarea degradării mediului prin proliferarea anarhică a dotărilor; de asemenea, ea trebuie să definească modul în care omul poate utiliza natura în timpul său liber.

Amenajările turistice, privite în totalitatea lor, se prezintă într-o varietate de forme și structuri, determinată de caracteristicile ofertei (în principal ale resurselor turistice) și cererii, de distribuirea în teritoriu. Diversitatea structurilor spațiale – din punct de vedere geografic, social, economic, instituțional etc. – face dificilă o tipologizare a acestora. Cu toate acestea, atât specialiștii, cât și organismele internaționale de profil au încercat delimitarea unor categorii omogene.

Astfel, în funcție de dimensiunile și răspândirea în teritoriu a resurselor (îndeosebi, condiții naturale și bogății cultural-istorice) localizările istorice pot fi:

-univoce, atunci când implantările sunt legate de existența unui singur obiectiv sau element de atracție turistică, având valoare deosebită (cascada Niagara, piramidele, cetatea de scaun a Sucevei etc.), ce polarizează cererea; de regulă, amenajările sunt sumare, relativ izolate și în corelație strânsă cu indicele de atractivitate al obiectivului în cauză;

-plurivoce, atunci când localizarea se integrează într-un ansamblu de condiții care oferă o anumită specificitate (arie geografică având un anume caracter: zonă cu monumente de artă, arhitectură; zonă cu izvoare minerale sau ape termale, țărm cu nisip, munte cu zăpadă etc). în aceste cazuri, dotările sunt mai complexe, luând forma unor centre turistice sau stațiuni;

-echivoce, specifice zonelor turistice relativ omogene, cu o arie mai largă de întindere, fără o anumită particularitate. Aici dotările sunt mai numeroase, în forme simple și complexe și pot fi localizate oriunde, urmărindu-se doar o relație sumară între elementele ofertei (resurse și echipamente). În cazul acestor zone, în decizia de amenajare, dominantă este cererea – prin timpul de deplasare, oboseala, cheltuielile generale etc.; astfel de localizări sunt reprezentative pentru ariile de turism din preajma marilor aglomerări urbane.

Soluțiile de amenajare se diferențiază semnificativ și în funcție de natura spațiului geografic. Din acest punct de vedere se distinge:

amenajarea siturilor (balneare) de litoral

amenajarea siturilor montane

amenajarea parcurilor și rezervațiilor naturale

amenajarea siturilor istorice și arheologice (orașe)

amenajarea stațiunilor termale

amenajarea zonelor rurale

amenajarea zonelor urbane etc.

În interiorul acestor categorii, amenajările se particularizează în funcție de condițiile naturale existente și obiectivele urmărite.

Un alt criteriu de structurare a localizărilor îl constituie relațiile cu elementele definitorii ale teritoriului și distribuția cererii. În aceste condiții, amenajările turistice pot lua forma unor unități turistice izolate, punctiforme, oferind doar prestații specifice (cazare, masă, un minim de agrement) sau a unor localizări complexe (stațiuni, urbanizări) integrate regiunilor.

1.3. Tendințe și strategii de dezvoltare în turismul montan

Cererea pentru turismul montan s-a manifestat de la începuturile sale și până la jumătatea secolului nostru în sezonul cald. Muntele este solicitat pentru sejurul de vară, motivația clientelei fiind aceea de a beneficia de condițiile climatice pentru odihnă și tratament, pentru practicarea drumeției și alpinismului. Ca urmare, cele mai vechi și mai cunoscute stațiuni montane pe lângă activitățile pastorale ofereau condiții pentru: termalism (Badgastein în Austria, Bad-Reichenball în Germania, Saint-Moritz în Elveția, Le Mont-Dore, Saint Gervais în Franța etc.), climatism (Davos, Crans-Montana în Elveția), alpinism (Cortina și Courmayeur în Italia, Zermatt și Grindewald în Elveția, Garmisch în Germania, Chamoix și Pralognan în Franța), plimbare, drumeție (Kitzbühel în Austria, Ostaad în Elveția, Crans-sur Sierra în Franța), cercetări botanice, glaciare, cartografice etc.

Sporturile de iarnă, ca mod de petrecere a vacanței, au apărut relativ recent, iar practicarea lor în stațiuni de tipul celor menționate era o activitate neglijabilă în anii `30. Prima stațiune ce a găzduit un concurs de anvergură pentru sporturile de iarnă a fost Chamonix, care în 1924 a organizat prima ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă. Ulterior, aceste sporturi au câștigat tot mai mulți adepți, de pe toate continentele, astfel încât practicarea lor tinde să devină, în prezent, motivația principală a circulației turistice montane. Are loc practic o „revoluție”, o răsturnare de raporturi în modul de realizare a sejurului în stațiunile de munte, ceea ce determină o concepție nouă în amenajarea lor, adaptarea la orientările actuale ale cererii.

Astfel, potrivit unor sondaje efectuate de către Institutul de Studii pentru Amenajarea Muntelui din Franța, în rândul turiștilor dintr-o serie de stațiuni de munte din Franța, Italia, Elveția, Austria și Germania, mai mult de o jumătate din vizitatorii stațiunilor respective preferă muntele în sezonul de iar. În ce privește modul de distribuire a preferințelor pe diverse activități s-a constata că:

în sezonul de vară, circa 65% din turiști practică drumeția, alpinismul sau sedentarismul și 35% diverse sporturi: tir, călărie, golf, tenis, etc.

în sezonul de iarnă, 80% practică schiul, 6% patinajul, 4% alte sporturi de iarnă: săniuțe, bobete și numai 10% drumeția, alpinismul sau sedentarismul.

Se remarcă, așadar, ponderea mare a celor care preferă schiul. Dealtfel, aceste concluzii sunt confirmate și de informațiile statistice ale OMT, privind vacanțele de iarna. Potrivit acestora, în 1976 existau în lume circa 38-40 milioane de schiori; numărul acestora ajunsese în 1985 la 75-80 milioane, iar pentru 1990 era estimat la 100 milioane. Se evidențiază, totodată, ritmurile înalte, 10-12%, manifestate în evoluția cererii pentru turismul de schi. În ce privește distribuția pe zone geografice și țări, Europa deține primul loc, iar în cadrul acesteia țările din vestul continentului: în 1990, se înregistrau 11,7 milioane de schiori în Germania, 10,2 în Franța, 7,6 în Italia, 4,7 în Anglia, câte 2-3 milioane în Austria și Elveția. Tot în Europa, o poziție semnificativă au țările nordice și mai recent, cele din est: Cehia, Polonia, Bulgaria. În afara continentului european se remarcă Japonia cu circa 8 milioane de turiști-schiori, SUA și Canada.

Paralel cu creșterea numărului de schiori s-au manifestat importante mutații și în structura celor care practică această formă de turism. Astfel, în urma unor studii, s-a constatat că cea mai mare parte a turiștilor care frecventează stațiunile montane de sporturi de iarnă este reprezentată de tineri: de exemplu, în Franța, 35% au între 15 și 24 ani și 25% între 25 și 35 de ani; în SUA, 2 din 3 schiori au 30 și mai puțini ani etc. În privința categoriei socio-profesionale, s-a evidențiat faptul că schiorii provin, cu prioritate, din rândul celor cu pregătire superioară, cu un nivel ridicat de instruire. După unele aprecieri, peste 50% din clientela stațiunilor turistice montane este alcătuită din intelectuali. De asemenea, având în vedere că turismul montan de iarnă are un cost relativ ridicat, cei care practică această formă de turism se situează în categoria celor cu venituri peste medie și foarte mari; în consecință ei vor manifesta o exigență sporită față de calitatea serviciilor și echipamentelor turistice.

Cunoașterea tendințelor înregistrate în evoluția cererii ca și a caracteristicilor clientelei turistice permite obținerea unor informații necesare în procesul de amenajare turistică a zonelor montane, în sensul dezvoltării acelor oferte care corespund dorințelor și așteptărilor turiștilor.

Un alt aspect al cererii, ce trebuie avut în vedere în adoptarea unor strategii privind amenajarea stațiunilor turistice pentru sporturi de iar, este raportul schiori – contemplativi. Situat astăzi la nivelul 70% schiori – 30% contemplativi, cu variații pe țări și stațiuni, acest raport sugerează proporțiile optime între echipamentele legate de practicarea schiului și activitățile aprés-schi, precum și celelalte dotări de agrement.

Desigur, paralel cu dinamica cererii și mutațiile în structura acesteia s-au manifestat unele tendințe și în evoluția ofertei. Ele privesc o multitudine de aspecte cum ar fi: amenajarea domeniului schiabil, realizarea instalațiilor mecanice de urcat, organizarea școlilor de schi, crearea de unități de cazare și alimentație publică adecvate, dezvoltarea mijloacelor și formelor de agrement etc. și se integrează procesului de adaptare a ofertei la cerințele și orientările cererii; totodată, ele se constituie ca punct de plecare pentru amenajările turistice viitoare.

Determinarea domeniului schiabil

Consecință firească a tendințelor cererii, determinarea domeniului schiabil are o semnificație deosebită în procesul de amenajare turistică a zonelor montane. Potențialul destinat schiului influențează, prin dimensiunile și valoarea sa, mărimea și profilul stațiunilor, perspectivele de dezvoltare a acestora.

Evaluarea domeniului schiabil reprezintă o componență importantă a etapei de selecție a teritoriului, întrucât caracteristicile acestuia au un rol decisiv în formularea opțiunii de amenajare a unei zone. Ca atare, selecția arealelor, deși se face cu respectarea criteriilor generale, se raportează permanent elementelor definitorii ale domeniului schiabil.

Astfel, în privința condițiilor naturale de climă, exprimate de: temperatura aerului, cantitățile de precipitații, nebulozitatea și durata de strălucire a soarelui, regimul eolian etc.; alegerea va urmări, în primul rând, crearea cadrului pentru practicarea schiului. De asemenea, condițiile de relief se vor subordona, la rândul lor, necesităților amenajării pârtiilor și asigurării unei diversități a acestora din punctul de vedere al lungimii, diferenței de nivel, gradului de dificultate etc.

În continuare, în procesul de selecție se au în vedere posibilitățile de acces în zonă, urmărindu-se asigurarea penetrării cu toate tipurile de mijloace și într-un interval relativ scurt.

Celelalte valori turistice ale cadrului natural – peisaj, floră, faună, izvoare, căderi de apă etc. – precum și potențialul cultural al zonei vor fi luate în calcul ca elemente de atracție pentru sezonul de vară, destinat turismului de odihnă, drumeție, alpinism etc.

Odată stabilite elementele de referință ale arealului, se procedează la calculul domeniului schiabil. În acest scop, se utilizează un sistem de norme și tehnici elaborate, pe baza unei vaste experiențe, de SEATM (Service d’Etudes pour l’Aménagement Touristique de la Montagne) și alte instituții similare.

Un asemenea mod de calcul pornește de la determinarea numărului optim de schiori care ocupă pârtiile de schi la un moment dat, fără a se deranja reciproc:

Unde:

Q = capacitatea optimă a pârtiei;

D = debitul mediu orar;

L = coeficientul de corecție a debitului mediu în funcție de lățimea pârtiei;

Z = diferența de nivel pe care o coboară un schior într-o zi, în funcție de performanțele sale tehnice;

H = diferența de nivel a pârtiei care se ia în calcul.

Notă: D și Z se stabilesc pe baza unor observații și măsurători efectuate de FIS (Federația Internațională de Schi). Calculul este făcut în ipoteza ă fiecare schior cu o anumită pregătire schiază pe pârtia corespunzătoare condiției sale, fapt ce nu se întâmplă întotdeauna în realitate. Ca urmare, aceste determinări trebuie luate cu rezervă.

Un alt mod de calcul ia în considerare: numărul schiorilor care participă la trafic, capacitatea instalațiilor de transport pe cablu și caracteristicile suprafeței schiabile.

Alte modele se bazează pe determinarea unui raport optim între capacitățile de cazare și suprafața totală destinată schiului – de exemplu, se operează cu norma de 6 mp pârtie pentru 1 loc de cazare, iar în cazul stațiunilor cu o circulație mai intensă 8-8,5 mp pentru 1 loc cazare – sau pe corelația cu capacitatea instalațiilor mecanice de urcat.

Fiecare dintre aceste tehnici prezintă avantaje și inconveniente ceea ce duce la concluzia completării lor reciproce în evaluarea dimensiunilor domeniului schiabil și la necesitatea adaptării lor la condițiile specifice din fiecare țară sau zonă.

În opinia unor specialiști, o determinare riguroasă presupune luarea în considerare a unui număr cât mai mare de variante ale patrimoniului și echipamentelor. În acest context, indicatorii exprimând: lungimea pârtiilor și calitatea acestora, raportul metri-pârtie/loc cazare, numărul și calitatea tehnică a mijloacelor mecanice de transport, structura și diversitatea amenajărilor pentru practicarea altor sporturi, atât de iarnă cât și de vară, volumul și gradul de confort al capacităților de cazare și alimentație publică, originalitatea ofertei și calitatea prestațiilor etc. pot argumenta – prin nivelul lor – cu mai multă precizie, selecția unei zone, privită prin prisma funcționalității sale complexe, și implicit decizia unei amenajări turistice.

1.4. Modele de amenajare turistică montană

Amenajarea zonelor montane s-a confruntat, datorită particularităților și implicațiilor sale, cu numeroase și dificile probleme, fapt ce a favorizat prezența – în teoria și practica de specialitate – a unei variații de soluții și modele. Pe această bază, s-au cristalizat câteva concepții ce reflectă, pe de o parte, acumularea de experiență în acest domeniu și, pe de altă parte, elementele de specificitate și prioritățile în activitatea turistică din fiecare țară.

În general, modelele de amenajare a zonelor montane se diferențiază în raport de condițiile naturale existente (peisaj, climă, floră, faună, forme de relief, zăpadă etc.) și cu posibilitățile de acces.

În relație cu condițiile naturale, localizările – în funcție de specificul lor sau destinația dominantă: vară, iar – urmăresc valorificarea la parametri superiori a resurselor existente; în acest context, distribuirea în teritoriu a echipamentelor de cazarea și alimentație publică precum și tipologia acestora, rețeaua de drumuri și mijloace de transport, dotările de agrement etc. sunt adaptate caracteristicilor resurselor.

În privința posibilităților de acces se ține seama de faptul că muntele, prin natura sa, este un spațiu de circulație mai dificilă atât în zonele sale periferice, dar, mai ales, atunci când este vorba de o microcirculație interioară. Ca urmare, amplasarea viitoarelor stațiuni se va face în funcție de permeabilitatea zonelor respective și de mijloacele cu care se urmărește accesul: cale ferată, șosea, mijloace mecanice de urcare, poteci și marcaje adecvate.

Pe lângă condiționările de permeabilitate și elementele naturale, în amenajările montane mai trebuie să se țină seama și de opțiunea între concentrare și dispersare. Din acest punct de vedere, se disting două tipuri de localizări:

sub forma punctelor izolate (centre de recepție turistică de mici dimensiuni), distribuite în jurul masivului, de-a lungul văilor sau în interiorul acestuia;

sub forma stațiunilor – localizare concentrată – cu funcționalitate complexă, destinate unui mare număr de turiști.

Desigur, în cazul unui masiv montan de mare suprafață și a unor proiecte de amenajare globală pot fi avute în vedere, simultan, ambele formule.

Raportându-se acestor cerințe de ordin general, în literatura de specialitate se operează cu trei tipuri principale de localizări pentru stațiunile montane, criteriul de diferențiere fiind amplasarea echipamentelor față de masiv:

localizare periferică – la marginea masivelor montane și în imediata vecinătate a unor localități;

localizare liniară – de-a lungul culoarelor naturale de pătrundere în masiv;

localizare terminală – în zone înalte sau adânci, dincolo de limita așezărilor umane.

Localizarea periferică se caracterizează prin situarea în apropierea masivului sau la contactul cu acesta; se dezvoltă sub forma unui centru economic și social important prin integrarea unor localități existente, de a căror infrastructură beneficiază. Localizarea periferică îmbracă, la rândul ei, mai multe forme:

localizare periferică limită exterioară (de distribuție) în care stațiunile (centrele) sunt amplasate la câțiva kilometri de munte, dar pe mari curente de circulație;

localizare periferică de contact;

localizare periferică limită interioară (de releu) în care centrele turistice sunt amplasate în interiorul muntelui.

Amplasările periferice, prin natura lor, permit realizarea unor stațiuni complexe, de mare dimensiuni, cu funcționalitate multiplă, a căror activitate se corelează cu celelalte destinații ale zonei, stimulând dezvoltarea economică și socială a acesteia.

Localizarea liniară este caracteristică văilor de penetrație largi, cu posibilități de amenajare a căilor de acces și realizări de echipamente turistice; ea poate lua forma unor stațiuni izolate sau grupate în funcție de dimensiunile culoarelor.

Localizarea terminală se referă la stațiunile de altitudine înaltă sau la cele în extremitatea interioară a culoarelor de penetrație, de unde călătoria nu mai poate continua cu mijloacele clasice. De regulă, aceste localizări sunt relativ izolate, de mai mici dimensiuni și destinate, cu precădere, schiului sau alpinismului.

Această structurare a localizărilor are un caracter schematic și un grad foarte mare de generalitate. De aceea, pornindu-se de aici, în practica amenajărilor turistice s-au dezvoltat modele ce introduc un număr sporit de elemente de referință, încercând, în acest fel, să răspundă mai riguros problemelor cu care se confruntă acest proces.

Astfel, analizând evoluția în timp a formulelor de amenajare turistică a zonelor montane, specialiștii recunosc existența a patru generații de stațiuni. Fiecare generație răspunde unei concepții bine determinate, marcând un progres în modelarea stațiunilor montane.

Stațiunile din prima generație (Saas-Fee, Zermatt, Saint-Moritz în Elveția, Cervinia în Italia, La Molina în Spania, Val d’Isère în Franța etc.) – cele mai multe realizate în perioada 1920-1930 -, dovedind mai puțină experiență se caracterizează prin: o dezvoltare oarecum anarhică a dotărilor; o puternică influență a organismelor locale în amenajarea teritoriilor și subordonarea acestui proces intereselor manifestate la nivel local; un echipament recreativ diversificat și rafinat destinat unui turism de lux; o funcționare bisezonieră, cu limitarea la numai 3-4 luni a perioadei de extrasezon; un solid suport urban, deservit de o foarte bine dezvoltată infrastructură feroviară și rutieră.

După cel de-al doilea război mondial se naște un alt val de stațiuni; definite drept a doua generație, acestea sunt concepute potrivit unor noi modele de amenajare și sunt destinate să facă față schimbărilor importante în ritmul și natura activităților turistice. Ele se caracterizează printr-o complexă dotare turistică, o amplasare rațională și funcțională a echipamentelor care se integrează unei structuri urbane bine conturate (de exemplu, stațiunea Verbier în Elveția, Courchevel în Franța etc.). o altă particularitate a stațiunilor din generația a doua constă în faptul că sunt elaborate pe baza unui plan de amenajare globală, urmărindu-se punere în valoare, în mod complet, a unei întregi regiuni turistice.

Stațiunile din generația a treia sunt concepute în spiritul aceleiași viziuni integratoare ca și cele din generația a doua; în plus, operațiunile de amenajare sunt mai coerente, dovedind o bună cunoaștere a domeniului montan. De regulă, stațiunile montane din generația a treia sunt de mari dimensiuni și au o funcționalitate complexă. Ca trăsături definitorii pot fi enumerate:

sunt realizate pe baza unor proiecte economico-financiare de anvergură națională;

presupun colaborarea unui sistem de instituții specializate în elaborarea proiectelor, care trebuie să îmbine interesele locale cu cele generale;

dispun de o dotare importantă (densitate mare și diversitate) de mijloace tehnice de urcare, rezultat al orientării masive spre satisfacerea nevoilor specifice turismului de schi;

echipamentele de găzduire sunt reprezentate, în principal, de unități mici (hotelurile mari lipsesc sau sunt prezente într-o proporție foarte mică, respectiv 10-20%), dominate de o unitate de stil și concepție arhitectonică;

în organizarea spațiului există o zonare funcțională foarte strictă (de exemplu, separarea riguroasă a circulației mijloacelor clasice de transport de cea a pietonilor și schiorilor);

sunt concepute potrivit unei scheme unipolare, cu un centru puternic ce grupează elementele vieții colective, expansiunea ulterioară realizându-se prin dezvoltarea localităților satelit.

Prin concepția de amenajare și caracteristicile lor, stațiunile din generația a treia răspund cel mai bine mutațiilor cererii turistice, dezideratului de valorificare complexă a potențialului turistic al unor teritorii întinse, fapt pentru care, în prezent, sunt foarte larg răspândite; astfel de stațiuni se întâlnesc frecvent în Europa, în țări cu tradiție în turismul montan de iarnă (Elveția, Italia, Franța, Austria) sau în țări mai recent lansate în acest gen de turism (Spania, Polonia, Cehia), dar și pe celelalte continente, în țări ca: Iran, Liban (Les Cèdres), Maroc (Oukaimedden), Statele Unite (Squaw-Valley, Lake-Placid), Chile (Portillo), Japonia (Sapporo) etc.

Începând cu anii `70 se afirmă, tot mai frecvent, necesitatea înnoirii concepției de amenințare a muntelui ca rezultat al dezvoltării rapide a circulației turistice și impactului acesteia asupra zonelor de destinație.

Astfel, analize profunde ale implicațiilor amenajărilor turistice montane asupra zonelor privite în ansamblul lor au evidențiat, pe lângă efectele benefice asupra ocupării forței de muncă, nivelului de dezvoltare economico-socială, fenomenului de depopulare a regiunilor etc., efecte negative deosebit de ample, abandonarea activităților agricole cu deteriorarea capacității de producție în acest domeniu; urbanizarea excesivă și ca urmare, costul ridicat al terenurilor cu influență nefavorabilă asupra dezvoltării unor servicii colective; relansarea demografică inegală datorită activității sezoniere; apariția unor dezechilibre spațiale și ecologice, rezultat al exploatării intensive și într-un singur sens etc. De asemenea, amenajarea masivă pentru schi a compromis frecventarea estivală a multora dintre stațiuni.

În acest context, s-a pus problema unor noi modele de amenajare care să corecteze erorile înregistrate, conturându-se trăsăturile celei de-a patra generații de stațiuni. Această nouă concepție are drept fundament o amenajare controlată și progresivă, care să se înscrie în politica globală de protejare a domeniului montan, o protejare fizică, economică și socială. Raportându-se acestei cerințe de ordin general, noile amenajări trebuie să întrunească o serie de caracteristici și anume:

în privința amplasării stațiunilor, trebuie abandonată dezvoltarea celor situate la înălțime în favoarea celor de la altitudini mai mici și în apropierea unor așezări umane, cu resurse turistice variate;

în elaborarea stațiunilor, promovarea tendinței de descentralizare și de plasare a centrului de greutate spre organismele regionale;

asigurarea caracterului continuu și relativ echilibrat al dezvoltării turistice (al investițiilor);

stimularea unei activități turistice larg distribuite în spațiu, prin organizarea de mai multe centre de recepție mici, dar și din punctul de vedere al profilurilor – coexistența schiului (și completarea lui) cu alte sporturi de iar (bob, săniuțe, schi-fond și circuit) și cu alte destinații turistice tradiționale;

orientarea beneficiilor din turism spre celelalte sectoare – comerț, servicii, construcții etc. – și stimularea policalificării forței de muncă, asigurându-se astfel o dezvoltare economică și socială echilibrată a regiunii;

promovarea unor măsuri organizatorice (ex. limitarea investițiilor din afară) care să protejeze interesele locale.

În spiritul acestor cerințe s-a trecut deja la remodelarea unor stațiuni din Tyrolul austriac – Innsbruck, San-Anton, Kitzbühel – sau a unor stațiuni franceze (Chamonix, Avoriz) unde s-a ajuns la saturație.dealtfel, trebuie menționat că – în opinia specialiștilor – orientarea spre organizarea stațiunilor din generația a patra este specifică țărilor europene din grupul alpin (Franța, Italia, Austria, Elveția), pentru celelalte țări lansate mai recent pe planul echipării turistice de amenajare putând fi în continuare de tip masiv și de formulă integrată (stațiuni din generația a III-a).

Un alt mod de structurare a concepțiilor și modelelor de amenajare turistică a muntelui reflectă elementele de specificitate ale țărilor în care s-au realizat. Astfel se vorbește de: concepția franceză – caracterizată prin implantarea și dezvoltarea de stațiuni noi, create peste limita locuințelor permanente, în locuri cu posibilități ample de practicare a schiului, amplasate la altitudini înalte, peste 1800 m; concepția austriacă – bazată pe integrarea puternică a amenajărilor turistice în economia zonelor și caracterizată prin stimularea unei varietăți de sporturi de iar: schi, patinaj, schibob, tobogan, bobsleight, jocuri de iarnă tipice; concepția scandinavă – cu stațiuni independente unde, pe lângă o gamă largă de sporturi de iarnă (schi, schifond, schi în circuit, heli-schi-sport, bob, etc.), se urmărește dezvoltarea și diversificarea agrementului și oferirea de facilități și vacanțe combinate. De asemenea, fără să existe o concepție bine închegată, rezultat al unei experiențe mai îndelungate, modele proprii de amenajare montană oferă Cehia, Polonia, Bulgaria etc.

De reținut, din cele prezentate, gama variată a modelelor și formulelor de amenajare, rezultat al multitudinii elementelor de referință și al condițiilor specifice de elaborare a proiectelor stațiunilor montane, ceea ce argumentează libertatea de opțiune a decidenților în adoptarea unei soluții. Se remarcă, totodată, progresele înregistrate în domeniul amenajării muntelui, căutările permanente și eforturile continui de adaptare rapidă la mutațiile cererii și necesitatea protejării mediului – obiective mereu în actualitate.

Amenajarea turistică a parcurilor naționale și rezervațiilor

Parcurile naționale, prin însăși actul de naștere, au fost organizate cu scopul de a conserva natura în beneficiul și pentru agrementul publicului. Deși satisfacerea nevoilor oamenilor a reprezentat unul dintre argumentele constituirii parcurilor naționale, acestea s-au înscris semnificativ în categoria destinațiilor turistice relativ mai recent.

Cu toate acestea, caracterul complex al acestor produse turistice a făcut ca parcurile naționale să fie tot mai apreciate de turiști, numărul acestora atingând, în prezent, dimensiuni impresionante. Astfel, potrivit unor evaluări ale Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii – organism specializat al ONU – numărul vizitatorilor parcurilor naționale s-a dublat în ultimii 10 ani ajungând la circa 250 mil. în SUA, 100 mil. în Europa, 300 mil. în Asia etc.

Amploarea acestui fenomen, ca și implicațiile lui pun probleme deosebite de echilibru între conservarea naturii și activitățile umane, în special cea turistică, în ariile protejate, reclamând adecvate de administrare, gestiune și amenajare a parcurilor naționale.

„Un parc național este un teritoriu întins: 1) care prezintă unul sau mai multe ecosisteme, în general, puțin sau deloc transformate prin exploatare și ocupare umană, unde speciile de plante și animale sunt de un interes deosebit din punct de vedere științific, educativ și recreativ sau în care există peisaje naturale de o mare valoare estetică și 2) în care cea mai înaltă autoritate competentă a țării a luat măsuri de prevenire sau eliminare pe cât posibil, de pe întreaga suprafață, a oricărei exploatări sau ocupări umane și pentru a face efectivă respectarea entităților ecologice, geomorfologice sau estetice care au justificat crearea lui și 3) a cărui vizitare este autorizată, în condiții speciale, cu scopuri recreative, educative și culturale”.

Adoptarea acestei definiții a permis, pe de o parte, clarificări de conținut și mai multă rigurozitate în selectarea unor zone și atribuirea denumirii de parc național, și pe de altă parte, a consacrat obiectivele creării și organizării parcurilor și rezervațiilor naturale, a evidențiat complexitatea acestora.

În privința criteriilor de selecție, organismele internaționale acordă o importanță deosebită modului în care se asigură protecția zonelor (statut, personal, buget), suprafeței acestora și activităților prin care se realizează exploatarea. Corespunzător acestor criterii au fost elaborate o serie de norme, restricții și clasificări (liste) ale zonelor, ceea ce asigură o încadrare unitară și corectă a rezervațiilor, la scară mondială. Toate acestea au condus și la creșterea responsabilității guvernelor ca și a organismelor specializate în recunoașterea statutului de parc național pentru diferite areale, cât și în administrarea lor.

Referindu-se la obiective, specialiștii apreciază că prin crearea și organizarea parcurilor și rezervațiilor naturale se urmărește: conservarea valorilor naturale, restaurarea acestora – ca o formă superioară conservării – cercetarea științifică și satisfacerea nevoilor populației. Pornind de la această structurare a obiectivelor, unii autori consideră – pe bună dreptate – că parcurile îndeplinesc o funcție științifică, de conservare a resurselor și una turistică, de satisfacere a nevoilor de odihnă, recreere și cunoaștere ale oamenilor.

Ținând seama de rolul complex al parcurilor naționale și rezervațiilor naturale, se remarcă, la scară planetară, o creștere a suprafețelor protejate, cât și numărul acestora. Astfel, pe lista Națiunilor Unite care cuprinde: rezervații naturale, parcuri naționale și rezervații echivalente și parcuri regionale figurează circa 2.600 de areale, acoperind suprafața de circa 4 mil. kmp, distribuite în 124 de țări. Dacă se au în vedere doar parcurile naționale situația se prezintă astfel:

Tabel nr. 1.3 – Parcuri naționale și rezervații echivalente, în lume

Aceste areale sunt tot mai mult căutate de turiști fapt ce impune amenajarea și dotarea adecvată a acestora, activități ce trebuie să asigure deopotrivă satisfacerea nevoilor turiștilor și protejarea resurselor.

În procesul de amenajare, în scopuri turistice, a parcurilor naționale și rezervațiilor echivalente trebuie să se țină seama de două aspecte și anume:

structura parcului și

nivelul de dotare și invadare existent.

În această concepție, în cele mai multe țări, în structura parcului se evidențiază trei categorii de teritorii, dispuse după o schemă radiocentrică:

„rezervația integrală” sau zona sălbatică, cum o numesc unii autori; ea se constituie în interiorul uni parc, dacă este necesară protejarea la maximum a florei și faunei în anumite puncte (se pot crea chiar mai multe rezervații integrale în cadrul unui parc); această zonă este dedicată, în principal, cercetării științifice și este supusă unor restricții privind desfășurarea unor activități sau chiar a circulației;

„parcul propriu-zis” sau zona tampon are o suprafață întinsă, înconjurând rezervația științifică și asigurându-i protecția; în parcul propriu-zis, deși se mențin obiectivele de protejare a florei, faunei, mediului natural, este permisă desfășurarea unor activități agricole, pastorale, forestiere, turistice sau amplasarea unor construcții, dar și în condiții strict reglementate;

„zona periferică” sau „preparcul” este constituită pe o suprafață întinsă în jurul parcului, oferind un mediu natural protejat; ea comportă organizarea diferitelor activități umane; în această zonă sunt localizate cu predilecție dotările turistice, asigurând recepția fluxurilor și distribuirea lor controlată în interiorul parcului; de asemenea, preparcul are rolul de a reanima și dezvolta economia zonelor rurale în declin, prin asociere cu avantajele economice decurgând din primirea turiștilor.

Echipamentele turistice cuprind, în general, spații de cazare de o mare diversitate (terenuri de camping, corturi, cabane, refugii, vile, hoteluri), unități de alimentație publică (restaurante, baruri, cofetării, chioșcuri), mici magazine, instalații de agrement, baze sportive. Ele trebuie completate de instalații sanitare, locuri de odihnă, amenajări pentru vizitarea diferitelor obiective (căi de acces, platforme, puncte de belvedere, poduri suspendate).

În raport cu nivelul de dotare și invadare, parcurile naționale și rezervațiile echivalente au fost structurate în mai multe categorii; cunoașterea specificului și caracteristicile acestora oferă elemente de referință pentru deciziile de amenajare, astfel, au fost identificate:

A – parcuri sufocate prin amenajări turistice,

B – parcuri cu o echipare turistică eficientă,

C – parcuri cu dotări turistice semnificative;

D – parcuri cu un singur nucleu turistic;

E – parcuri cu o echipare turistică suma (cu sau fără existența în imediata vecinătate a unor aglomerații urbane),

F – parcuri fără echipare turistică (rezervații),

G – rezervații închise turismului.

Atât din terminologia utilizată și imaginea grafică a nivelelor de echipare turistică cât mai ales din analiza distribuirii parcurilor naționale pe nivele de echipare, analiză ce evidențiază ă parcurile sufocate dețin circa 10% din total sau ă cele cu echipare suficientă reprezintă peste 5% – rezultă faptul că pentru marea majoritate a arealelor protejate problemele sistematizării și amenajării devin tot mai acute.

În acest context, deși prin statutul lor parcurile se bucură de accesul liber al vizitatorilor, se impun măsuri de diminuare a eroziunii turistice. Potrivit opiniei specialiștilor, limitarea pătrunderii turiștilor se poate face fir prin interzicerea unor comportamente (fumat, făcut focul, hrănirea animalelor, vânătoarea, culegerea plantelor, plimbarea cu tranzistori etc.), fie prin reglementarea strictă a condițiilor de sejur. Această a doua cale dă expresie conținutului procesului propriu-zis de amenajare turistică particularizat la problematica parcurilor naționale. În acest caz, prin acțiunea de amenajare, se urmărește localizarea implantărilor de găzduire a turiștilor, stabilirea unei capacități optime de primire a acestora, utilizarea unor terenuri adiacente pentru instalații de agrement, marcarea drumurilor și interzicerea plimbărilor în afara acestora, utilizarea ghizilor etc.

Sistematizarea parcurilor și echiparea lor variază de la o țară la alta, dar și în funcție de specificul obiectivelor existente. Totodată, amenajarea lor trebuie să fie suplă, cu zone ce comportă la o extremitate un sector urbanizat și la cealaltă unul sălbatic.

Parcurile naționale, prin funcțiile lor, constituie cu certitudine una din soluțiile importante de protejare a naturii și de asigurare a supraviețuirii umane, organizarea și administrarea lor fiind parte integrantă a procesului complex al amenajării teritoriului.

Capitolul 2.

Zona Făgăraș, zonă de interes turistic

Munții Făgăraș fac parte din lanțul Carpaților Meridionali. Ei cuprind complexul muntos dintre Masivul Piatra Craiului și Defileul Oltului de la Turnu Roșu până la Cozia pe o distanță de 70 km. În lățime măsoară 40 km , suprafața 3000 km.

Se disting 2 șiruri de munți, unul nordic și altul sudic. Între cele două șiruri se află Culoarul Loviștei cunoscut la vest sub numele de Țara Loviștei. Șirul nordic apare sub forma unei creste neîntrerupte pe direcția est-vest. Cel sudic, fragmentat de ape are ca principali componenți Munții Iezer – Păpușa, Ghițu, Muntișoru – Frunții și cozia.

În sensul mai obișnuit, folosit și de geografia turistică, prin Munții Făgăraș se înțelege numai Lanțul Principal Nordic.

Ei se întind în lungime pe circa 70 km (de la E la V) și în lățime pe circa 40 km, însumând o suprafață de mai bine de 2000 kmp. Creasta nordică este înspre extremități mai scundă, dar în zona centrală atinge cele mai mari înălțimi din țară. Aceasta apare ca o înșiruire de vârfuri separate prin șei puțin adânci.

În cuprinsul munților Făgăraș se află 8 din cele 14 vârfuri ale Munților României care ating altitudinea de 2500 m: Moldoveanu (2544m), Negoiu (2535m), Colțul Viștei Mari (2527m), Lespezi (2517m), Vânătoarea lui Buteanu (2507m), Hârtopu (2506m), Cornu Călțunului (2505m) și Dara (2500m). Tot aici se găsesc peste 42 de furi cu altitudini cuprinse între 2400-2500m.

Sunt delimitați spre vest de Defileul Oltului, iar la est de Curmătura Foii. Îi desparte de Piatra Craiului; spre nord șesul Depresiunii Făgărașului, iar spre sud depresiunile subcarpatice îi delimitează de Subcarpații sudici.

2.1. Potențialul turistic al zonei Făgăraș

2.1.1. Potențialul natural al zonei

Potențialul natural:

a) Relief și geologie

Munții Făgărașului s-au ridicat în timpul orogenezei alpine în perioada cretacică, ultima din era mezozoică; ei sunt formați din roci metamorfice, în majoritatea lor predominând șisturile cristaline. În alcătuirea crestei principale intră micașisturi și paragnaise cu intercalații de amfibolite și calcare cristaline. Versantul nordic, zona împădurită, este alcătuit din șisturi cloritoase și sericitoase cu intercalații de calcare cu cuarțite care sunt roci slab metamorfozate. Pe versantul sudic se întâlnesc șisturile cristaline cele mai puternic metamorfozate, gnaisele (Gnaisul de Cumpăna, gnaise cuarțofeldspatice, paragnaise micacee).

Lanțul nordic al Munților Făgărașului formează, de la est către vest, o creastă principală lungă de peste 70 km, cuprinsă între Piatra Craiului și Defileul Oltului de la Turnu Roșu până la Câineni. Ea se prezintă ca o succesiune de vârfuri semețe în partea centrală, cu altitudini ce depășesc 2400m și chiar 2500m, dar mai puțin înalte și rotunjite spre capete. Pe o lungime aeriană de aproape 50 km, delimitată de Vârful Luțele (2176m) la est și Vârful Moașa (2034m) la vest, creasta nu coboară sub 2000m altitudine, cu o singură excepție – Curmătura Zârnei (1923m).

Între vârful Gălășescu Mic și Vârful Negoiu altitudinea medie a vârfurilor crestei principale este de 2450m. Altitudinea medie a șeilor din același segment este de 2290m, cele mai multe situându-se puțin peste 2300m. Rezultă o adâncime medie a șeilor („ferestre” și „portițe”) de 160m. Cea mai joasă șa din această porțiune este Portița Arpașului (2170m), iar cea mai mare diferență de nivel dintre o șa și un f învecinat este de 222m, dintre Șaua Orzănelei (2305m) și Vârful Viștea Mare (2527m).

Spre capete , creasta principală pierde mult din altitudine și se ramifică. Astfel, în partea estică, din Vârfu Comisu (1883m) prezintă două ramuri, ambele împădurite: una spre est-nord-est, cu vârfurile Văcarea Mare (1721m), Văcarea Mică (1510m), Nimaia (1540m), Țagla (1641m), Fața Sfântului Ilie (1656m), Făgetul (1413m), sfârșește în Pasul Poiana Mărului (770m) și Valea Șincii care o separă de Munții Perșani; cealaltă spre est-sud-est cuprinde vârfurile Lerescu (1690m), Făgetul Caprei (1513m), Mănăstirii (1613m), Ciocănea (1631m), Răchiții (1566m), Tămașul Mare (1735m), ajunge în Curmătura Foii (1367m) care o separă de Piatra Craiului. Între cele 2 ramuri și Masivul Pietrei Craiului este cuprins bazinul Bârsei.

În extremitatea vestică, creasta principală se ramifică din Vârful Chica Strâmbanului (1511m) în 3 picioare radiale scurte și împădurite care ajung în Defileul Oltului.

Relieful zonei înalte a Munților Făgărașului cuprinsă pe versantul nordic între Valea Groapelor (la est) și Valea Găvanului Surului (la vest), iar pe cel sudic între Valea Luțelor (la est) și Valea Surului (la vest) a fost modelat de ghețarii din cuaternar. În urma lor au mas circuri și văi glaciare despărțite de creste ascuțite, adevărate custuri. Acest relief măreț și spectaculos l-a determinat pe geograful Emmanuel de Martonne să numească Munții Făgărașului „Alpii Transilvaniei”.

Din creasta principală se desprind spre nord și spre sud creste secundare.

Crestele nordice, asemenea dinților unui uriaș pieptene sunt paralele între ele, scurte (nu depășesc 10 km), puțin ramificate. Acest paralelism aproape matematic dă Munților Făgărașului un caracter de unicitate. Cele din partea centrală (12 la număr, între Valea Sâmbetei și a Șerbotei), numite de localnici „muchii” sau „piscuri” sunt ascuțite și accidentate.

Văile și circurile glaciare delimitate de acestea se diferențiază ca lărgime și dezvoltare, astfel văi largi amplu dezvoltate în partea superioară, având ca obârșie unul sau mai multe circuri glaciare, se învecinează cu văi înguste, cu o singură căldare, de unde și denumirea dată de popor unora dintre acestea, printr-un diminutiv văilor „mici” și de „Mare” celor largi: Viștișoara, Viștea Mare, Ucișoara, Ucea Mare, Podragu, Podrăgel, Arpașul Mare, Arpășel. Una din văile cele mai contorsionate ale Făgărașului poate fi considerată Valea Dâmboviței care desparte 3 grupe mari de munți: Făgărașul propriu-zis, cel sudic și Piatra Craiului. Această vale este sub forma unui „S” care pornește din pasul Rucăr Bran și se continuă ca delimitator între Piatra Craiului și Făgăraș, având Barajul de la Pocineagu în partea inferioară. Pe cursul mijlociu sunt câteva poteci de acces spre Piatra Craiului sudică (exemplu Garofița Pietrei Craiului), iar apoi la confluența Boarcășului cu Valea Vladului se despart căi de acces spre Iezer Păpușa, masiv ale cărui pajiști alpine se întrezăresc cu greu.

Continuând drumul pe Valea Vladului se poate ajunge la refugiul Berevoiescu după ce în prealabil se depășește Stâna de pe Valea respectivă (Bibliografie: Ilie Fratu – Poteci și Cabane în Munții Făgărașului, editura Sport Turism 2003).

Cele mai largi și complexe bazine de origine glaciară de pe versantul nordic sunt: Urlea – Langa, cu cele două văi: Urlea și Langa cu o extindere apreciabilă; Sâmbăta care are 5 circuri glaciare (Căldarea Mare, Căldarea Bună, Căldarea la Fereastra Mare, Căldarea la Fereastra Mică, Căldarea Răcorelelor din Jos și Căldarea Răcorelelor din Sus); Arpașu Mare are căldările Vârtopu, Albia Frunții, Pietroasă, Vârtopel; Râul Arpașu Mare are cel mai extins bazin hidrografic de pe versantul nordic dacă la circurile enumerate se adaugă Podragu și Podrăgel; Laița cuprinde căldările: La Strunga Ciobanului, Pietroasă și Lăițelului, dezvoltată în preajma a 3 vârfuri de peste 2500m (Negoiu, Lespezi, Cornu Călțunului) este una dintre cele mai extinse, interesante și sălbatice zone din masiv.

Dintre culmile nordice cea mai lungă este Scoarța desprinsă din Vârful Belia Mare (2295m), iar cea mai masivă Muchia Sâmbetei cu ramificația ei Trăsnita.

Crestele sudice sunt mai puțin numeroase (15 – au o lungime de peste 4 km), domoale, întinse (4 dintre ele au peste 30 km lungime), au o dezvoltare amplă prezentând numeroase ramificații. Cea mai importantă, ca extindere și înălțime, dintre culmile sudice este culmea Moldoveanu – Scărișoara – Picuiata care se desprinde din cel mai înalt vârf al țării.

În Munții Făgărașului se afin cele 14 vârfuri din România care ating altitudinea de 2500m: Moldoveanu (2544m), Negoiu (2535m), Viștea mare (2527m), Lespezi (2517m), Vânătoarea lui Buteanu (2507m), Hârtopu (2506m), Cornu Călțunului (2505m) și Dara (2500m). Două dintre aceste vârfuri (Negoiu și Viștea Mare) aparțin Crestei principale, unul (Vânătoarea lui Buteanu) este așezat pe versantul nordic, iar celelalte aparțin celui sudic.

În partea superioară, glaciară, în dreptul căreia muchiile sunt ascuțite și „rele” văile sunt ușor accesibile; în partea inferioară, împădurită, acestea se îngustează, unele formează chei, repezișuri și cascade devenind greu accesibile, în schimb crestele sunt mai largi, ușor practicabile.

b) Clima

În general, Munții Făgărașului au o climă aspră cu caracter subpolar dată de înălțimea, masivitatea și orientarea lor.

Elementele climei: temperatură, vânt, nebulozitate, precipitații – depind de altitudine și orientarea versanților.

În zona alpină, iarna e lungă, de 6-7 luni, vara de circa 2 luni și jumătate, primăvara și toamna fiind anotimpuri scurte, de tranziție.

Temperatura aerului variază cu altitudinea, scăzând cu creșterea acesteia cu circa 1°C la 200m. În zona înaltă temperatura medie anuală e sub –2°C; media lunilor de iarnă e de –9°C, iar a celor de vară 7°C, pe versantul sudic fiind ceva mai ridicate.

Extremele ajung la +25°C vara și –38°C iarna. De precizat: chiar și-n toiul verii temperatura pe crestele înalte poate să scadă sub 0°C.

Vânturile dominante sunt cele dinspre vest și nord-vest. Iarna ele pot atinge viteze de peste 120 km/h. Primăvara apare Vântul Mare sau Mâncătorul de zăpadă, vânt local ce bate dinspre creste spre Țara Făgărașului și grăbește topirea zăpezii.

Nebulozitatea este prezentă aproape permanent, fiind puține zilele când este complet senin. În general, la sfârșitul lui februarie, începutul lui martie și mijlocul lui octombrie sunt zile când deasupra munților nu se zărește nici un nor. Astfel norii și ceața sunt prezențe obișnuite pe crestele făgărășene.

Precipitațiile. Munții Făgărașului, fiind o stavilă în calea vânturilor umede dinspre vest și nord, precipitațiile sunt bogate, cantitatea lor crește cu altitudinea. Luna Iunie este cea mai ploioasă; frecvența ploilor scăzând spre septembrie.

Pe crestele făgărășene, la peste 2000m altitudine, ninsorile pot cădea oricând și nu depind de anotimp, dar în general, zăpada acoperă crestele înalte de la mijlocul lunii octombrie până la sfârșitul lui mai și începutul lui iunie.

Cea mai timpurie perioadă de așezare a zăpezii este începutul lui septembrie, iar cea mai târzie perioadă de cădere a ultimei ninsori e a 2-a decadă a lui iunie, dar în ultimii ani, la peste 2000m, au căzut zăpezi consistente chiar la mijlocul lunii iulie.

Stratul de zăpadă este gros în văile și căldările glaciare și pe versanții estici. Pe creste, zăpada este mică, acestea fiind dezgolite de furia vântului, în special în primele luni ale iernii. În zona înaltă, cele mai bogate ninsori cad în a doua jumătate a lunii martie sau chiar la începutul lui aprilie.

c) Hidrografia

Apele curgătoare. Munții Făgărașului au o rețea deasă de ape care este împărțită de creasta principală în 2 mari grupe: apele de pe versantul nordic și cele de pe versantul sudic. Ele aparțin de 2 mari bazine hidrografice: al Oltului și al Argeșului. Caracteristicile celor 2 grupe sunt determinate de relief.

Apele de pe versantul nordic sunt scurte și cu debit scăzut, însă formează cea mai densă rețea hidrografică din țară; toate curg spre nord, paralele și aproape echidistante și se varsă în Olt. După ce ies din munți, brăzdează Țara Făgărașului, pe cursul lor fiind amplasate frumoasele sate făgărășene de la care își trag numele. Locuitorii acestora le denumesc râuri chiar dacă debitul le apropie mai mult de pârâie.

Apele de pe versantul sunt mai lungi și mai bogate prezentând, conform reliefului, bazine hidrografice dezvoltate. Cele din zona vestică se varsă în Olt, iar restul în Argeș.

Lacurile. Munții Făgărașului prezintă numeroase lacuri glaciare, urme ale glaciațiunii din cuaternar. Dintre acestea enumerăm, pe versantul nordic: Urlea, Viștișoara, Podragu, Podrăgel, Bâlea, Doamnei, Avrig; pe versantul sudic: Lacul Mioarelor, Lacul Vestic al Văii Rele, Scărișoara, Iezerul Podu Giurgiului, Capra, Călțun, Negoiu.

Cel mai întins este lacul Bâlea de 4.65ha; cel mai adânc este Lacul Podragu 15,5m; iar la cea mai mare altitudine se află Lacul Mioarelor 2282m.

Pe versantul sudic sunt mai multe lacuri de baraj artificial, cele mai mari fiind Vidraru, la intrarea în Cheile Argeșului, și Pecineagu, urmate de Văsălatu, Vâlsan, etc.

Lacurile glaciare oferă un loc propice pentru așezarea unei tabere de corturi asigurând o sursă potabilă de apă. În general ele sunt însă mult peste liziera pădurii, ca urmare nu se poate face foc cu lemne.

d) Flora și fauna

Flora este determinată în principal de condițiile climatice, variabile în funcție de altitudine și prezintă o zonare pe verticală.

Se deosebesc două zone:

1) Zona montană a pădurilor – între 600-1850 m altitudine (etajul pădurilor de fag, etajul pădurilor de fag și rășinoase, etajul pădurilor de molid);

2) Zona alpină – între 1600 și peste 2300 m altitudine – jnepenișuri și pajiști subalpine; pajiști alpine și tufărișuri scunde. În pădurile de fag se întâlnesc exemplare de carpen, paltin de munte, mesteacăn, zadă, etc.

În pădurile de tranziție apar, printre altele, bradul alb, ulmul, frasinul, pentru ca în etajul următor molidul să rămână dominant.

În zona alpină jneapănul este foarte răspândit. Alături de el crește ienupărul pitic și arinul de munte. Uneori se întâlnesc exemplare de zambru, relict glaciar, etc. Smirdarul e un fidel însoțitor al jneapănului, dar îl găsim și singur mult mai sus. Arinul are o arie foarte întinsă, care coboară până în etajul pădurilor de fag.

Pajiștile sunt dominate de graminee (iarba stâncilor, țepoșica). Pe crestele și vârfurile mai înalte, ca și în căldările glaciare îndelung înzăpezite se dezvoltă o vegetație pitică adaptată acestor condiții vitrege. Printre speciile predominante cresc diferite plante cu flori viu colorate: floarea de colț, sângele voinicului. Ele sunt protejate de lege.

Fauna e reprezentată prin mai multe specii dintre care, în primul rând, trebuie să menționăm capra neagră, dar și cerbul carpatin, ursul și, mai rar, mistrețul. În rezervația din Valea Arpașului a fost colonizată în 1973 marmota alpină. Dintre păsări amintim cocoșul de munte, mierla gulerată, corbul. Dintre reptile – vipera, iar dintre pești – păstrăvul, care trăiește în cursul superior al râurilor și pârâurilor și în lacurile glaciare.

Fauna cunoaște, deși mai puțin pregnant ca vegetația, o distribuție zonală altitudinală.

Dintre mamifere, căprioara nu urcă decât rareori mai sus de brâul pădurilor de fag. Cerbul ajunge în schimb până la limita superioară a pădurilor. Mistrețul este și el adeseori întâlnit, cu precădere, în pădurile de la poalele munților.

Dintre feline cele mai frecvente sunt pisica sălbatică și jderul de copac – comune atât pădurilor de foioase, cât și celor de molid. Nu lipsește nici râsul care urcă uneori până la golul alpin.

Nelipsiți din pădurile de fag sunt lupul și vulpea. Ursul, cel mai mare dintre mamifere se adăpostește ziua prin desișurile pădurilor și noaptea iese în căutarea pradei în jurul stânilor.

În golul alpin este împărăția caprei negre, specie ocrotită.

În pădurile de foioase sunt mai frecvente cinteza, sturzul de vâsc, pițigoiul, mierla. În părțile cele mai pustii ale pădurii, evitând cărările munților, se află cocoșul de munte, pasăre rară ocrotită de lege.

Deasupra crestelor se întinde spațiul vulturilor pleșuvi și al acvilelor de munte.

Peștii sunt reprezentați în primul rând de păstrăvi, care se află în cursul superior al tuturor râurilor și pâraielor și în mai multe lacuri glaciare.

Rezervații naturale

Parcul Național Piatra Craiului

Parcul include circa 15.000 ha de păduri de amestec și rășinoase cât și ecosisteme alpine, înconjurate de terenuri pe producții silvice și agricole sau împreună susțin populații viabile de carnivore mari. Aplicarea conceptului Rețelei Ecologice Europene (EECONET) va fi un ghid benefic pentru dezvoltarea durabilă a ecoturismului, pășunatului și a agriculturii controlând totodată fragmentarea pădurilor naturale care adăpostesc una din cele mai mari concentrată de urși bruni, lupi și râși din Europa.

Prima acțiune de protecție în Piatra Craiului datează din 1938 când în Jurnalul Consiliului de Miniștri (645/1938) s-a înființat Rezervația Naturală Piatra Craiului în suprafață de 440 ha, „datorită caracterului unic al masivului unse se găsesc specii rare Dianthus callizonus, Hesperis nivea, Minuația Transilvanică, Leontopodium alpinum, ca și datorită frumuseții peisajului”.

Suprafața ocrotită a crescut succesiv până în 1990, când, prin Ordinul nr. 7/1990 al Ministrului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, Piatra Craiului este menționată ca arie protejată alături de alte 12 Parcuri din România, statut susținut de legea mediului. Suprafața ce este ocrotită e aproximativ de 2600 ha rezervație integrală și 5500 ha în zona tampon. Aceste suprafețe acoperă numai pădurea fiind protejate prin amenajamentele silvice ale Zărnești și Rucăr.

Obiectivul principal al proiectului de conservare al biodiversității din Piatra Craiului este de a crea un management unitar la nivelul ariei protejate implicând toți administratorii sau proprietarii de pe teritoriul parcului într-o acțiune comună de menținere a ecosistemelor existente sau de regenerare a lor. Nu se urmărește afectarea drepturilor de proprietate sau încetarea activităților tradiționale agro-pastorale, însă ele trebuie să fie în concordanță cu viziunea de conservare sau folosire rațională a resurselor naturale.

Proiectul a început în luna octombrie 1999 și se va derula pe perioada a 5 ani cu suport financiar de la Banca Națională, Guvernul României și Regia Națională a Pădurilor, urmând ca apoi să existe o continuitate a administrării Parcului de către structurile naționale existente.

Principalele obiective ale proiectului:

stabilirea structurii și infrastructurii administrative (Administrația parcului: șeful parcului, responsabilul cu paza, relația cu ocoalele silvice, economist, biolog-ecolog, responsabil cu relațiile cu comunitățile/agenții/instituții, responsabil cu turismul, specialist în tehnologie informațională). Infrastructura constă în construirea de sediu, centre de vizitare și informare, procurarea de tehnologie, vehicule etc.

dezvoltarea planului de management și adoptarea lui de către toți factorii implicați în activitățile de pe teritoriul parcului;

găsirea mecanismelor de reducere a folosirii neraționale a resurselor naturale de pe teritoriul parcului sau imediata lui vecinătate;

încurajarea acțiunilor prietenoase parcului, de exemplu ecoturismul;

dezvoltarea infrastructurii ecoturistice pe teritoriul parcului sau vecinătate.

În parc se vor construi 2 centre de vizitare la Zărnești și Brustureț, 3 centre de informare la Bran, Plaiul Foii și Curmătura, și amenaja sau îmbunătăți facilitățile de campare, cât și refugiile pe traseele montane.

În zona Făgăraș rezervațiile naturale sunt deosebite și numeroase, așa cum observăm în Tabelul nr.2.1.

2.1.2. Potențialul antropic

Avrig e unul din orașele importante ale acestei zone fiind locul de naștere al lui Gheorghe Lazăr. Un bust din 1939 este ridicat în centrul localității. Palatul Brukenthal a fost ridicat în 1764 în stil baroc, în formă de U, cu un corp central masiv. Grădina palatului organizată pe terase cu trepte monumentale și fântâni arteziene a fost construită din inițiativa Sofiei de Brukenthal, după modelul grădinilor franțuzești ale epocii. În fundul grădinii se păstrează crangeria.

Un alt element semnificativ în Avrig este și Biserica Ortodoxă construită în prima jumătate a secolului XVIII.

Carta, localitate situată la 45 km de Sibiu, păstrează ruinele mănăstirii cisterciene, unul dintre cele mai importante monumente ale goticului timpuriu din Transilvania; a fost ridicat de călugării cistercieni în 1202.

Sâmbăta de Jos găzduiește într-o stare avansată de degradare un castel Baroc datând din 1770, construit de Samuel von Brukenthal. Prin Sâmbăta de Sus se ajunge la Complexul Sâmbăta, dezvoltat în jurul Mănăstirii Sâmbăta, ctitorită de Constantin Brâncoveanu.

Mânăstirea de pe valea râului Sâmbăta de la poalele munților Făgăraș e renumită ca loc de reculegere, recreere pentru credincioșii și vizitatorii ce se roagă ori poposesc în acest locaș sfânt. Poporul român, care s-a născut creștin are prin această mănăstire, ca și prin celelalte 250 de mănăstiri ortodoxe din România, cea mai tainică punte de legătură a tuturor românilor de-o parte și de alta a Carpaților.

Istoria mănăstirii Brâncoveanu începe din secolul al XVII-lea. În anul 1654, satul și moșia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, boier de loc din Sudul Carpaților, care a construit o bisericuță din lemn pe valea râului.

Boița prezintă o importanță turistică deosebită prin Castelul Turnu Roșu (denumirea vine de la faptul că zidurile au fost vopsite în roșu cu sângele turcilor învinși într-o bătălie din apropiere), datează din secolul XIV și în prezent este închis circuitului turistic. Tot în jurul Boiței, se găsesc urmele unei cetăți romane din secolul II, Cimitirul eroilor din primul război mondial și Turnul Spart.

Turnu Roșu este o localitate amplasată la intrarea în Defileul Oltului și prezintă Biserica lui Matei Basarab (1653) cu stema țării care este unicat în România, precum și școala veche de 200 ani.

Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, primul ctitor, domnitorul Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești între 1688-1714, a zidit în piatră o mănăstire. La sfârșitul secolului XVII, Transilvania abia scăpase de încercările de calvinizare. Pentru a întări și salva Ortodoxia Română de noul pericol al catolicizării, domnitorul Constantin Brâncoveanu a întemeiat la Sâmbăta de Sus o mănăstire ortodoxă pentru a da mărturie în timp despre unitatea de neam și credință a românilor de pe ambele versante ale Carpaților.

Cetatea Făgăraș

Vestită cetate făgărășeană, având o vechime de peste 650 ani, e situată chiar în centrul orașului. Ridicată ca loc de apărare în sud-estul Transilvaniei, ea devine în veacurile următoare punct de rezistență împotriva incursiunilor tătărești și turcești.

Cetatea și domeniile înconjurătoare au intrat în 1526 în stăpânirea voievodului Transilvaniei Ștefan Mailath (fiul unui boier român din Țara Făgărașului). Conduși de Mustafa Pașa, turcii o atacă în 1541 și, atrăgându-l într-o cursă, îl fac prizonier pe voievod.

Închis în faimoasa închisoare „Yedicule” (& turnuri), el avea să moară după 10 ani, fără să-și fi putut căpăta libertatea. În 1599 și-a făcut intrarea în cetate Mihai Viteazul. Bătrâna cetate i-a rămas credincioasă voievodului și în zilele grele ale răzvrătirii nobilimii, dându-i adăpost lui și familiei sale.

Bustul Doamnei Stanca, îndurerata soție a lui Mihai, așezat la intrarea cetății amintește acele clipe dramatice.

De la începutul secolului al XVII-lea și până la finele său, cetatea a fost, cu unele mici întreruperi, reședința principilor Transilvaniei, sala Dietei aflată la primul etaj găzduind 4 din adunările ținute aici. Documentele vremii consemnează că la una din ele a participat și o delegației a domnului muntean Cantacuzino.

Aspectul actual al clădirii se datorează refacerilor și fortificațiilor făcute în decursul timpului. Astfel se amintește că în 1630, șanțul din jurul cetății a fost lărgit și legat printr-un canal secret de râul Olt; totodată s-a construit un pod mobil la intrare, pentru ca în caz de pericol să poată fi ridicat.

Cu trecerea anilor, magaziile și pivnițele de aprovizionare ale cetății au devenit celule în care erau aruncați țăranii iobagi răzvrătiți.

Azi, schelele înconjoară bătrânele ziduri pentru a reda aspectul măreț de odinioară și se fac mari lucrări de amenajare a cetății ca muzeu.

Vestigii istorice

Fortificațiile medievale – Sibiu cuprind un număr impresionant de turnuri, dintre care cele mai importante sunt: Turnul Sfatului (constituie o atracție aparte pentru vizitatorii orașului, a fost construit în secolul XII cu modificări ulterioare în secolele XV, XVII, XIX – 1826), Turnul Scărilor (una dintre cele mai vechi construcții ale orașului, ridicată în sec. XIII ca element al primei centuri de apărare a Sibiului), Turnul de poartă (sec. XV), Turnul Dulgherilor (fundațiile și o bună parte din zidurile sale au fost realizate din piatră la începutul sec. XV), Turnul Olarilor (sec. XVI, cu numeroase metereze); Bastionul Soldisch (una dintre cele mai interesante fortificații, construit în 1627).

Ruinele cetății Mediaș – Se mai păstrează zidurile de incintă și turnurile de apărare ridicate în sec. XV – XVI (turnurile fierarilor – sec. XVIII Forkesch, aurarilor și pietrarilor sec. XVI).

Primăria veche – Sibiu, construcție impunătoare din a doua jumătate a secolului al XV-lea (1470), cu elemente specifice fazei de trecere de la gotic la Renaștere. Inscripția în limba latină de la poarta de intrare datează din 1783, fiind inspirată de vizita lui Iosif II la Sibiu. În prezent găzduiește Muzeul de istorie.

Așezare dacică – Arpașu de Jos, fortificată cu mal de pământ și șanț de apărare ce datează din sec. I îH – II dH.

Cetate cu bazilică romanică – Cisnădioara, unul dintre cele mai remarcabile monumente în acest stil din Transilvania, din 1200.

Cetate sătească – Cristian (la 11 km de Sibiu), din sec. XV.

Cetate Sătească – Daia.

Piața Mică – Sibiu, a doua piață fortificată a orașului.

Zidul cetății și turnurile Hartenek – Sibiu, sunt a treia centură de fortificație a orașului, consolidate în sec. XVII.

Edificii culturale

Palatul Brukenthal – Avrig (la 30 km de Sibiu), construcție de mari dimensiuni în stil baroc, a fost reședința de vară a baronului Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei (1721-1803), pasionat colecționar de obiecte de artă. Construit între 1780-1785, palatul deține unul dintre cele mai frumoase parcuri, organizat în terase largi care coboară spre lunca Oltului. În prezent adăpostește un sanatoriu.

Palatul Brukenthal și Casa Albastră – Sibiu, conceput și construit în stil baroc austriac între 1778-1788 de arhitectul Martinell. Azi găzduiește un prestigios muzeu.

Castelul Turn Roșu (la 21 km de Sibiu), fortificație medievală masivă ridicată în 1453 de Iancu de Hunedoara.

Muzeul Brukenthal – Sibiu, cel mai vechi din țară și unul dintre primele din Europa (deschis pentru public în 1817). A fost înființat în 1780 de Samuel Brukenthal, consilier intim al Mariei Tereza și guvernator al Transilvaniei. Colecțiile inițiale s-au contopit cu cele ale muzeului Astrei, precum și cu cele ale Muzeului Societății Carpatine, rezultând unul dintre cele mai bogate muzee din România. Cuprinde secții de: artă (pictură, grafică, gravuri și sculpturi realizate de renumiți artiști), istorie, științele naturii, artă populară, precum și o bibliotecă cu cărți prețioase.

Casa memorială „Gheorghe Lazăr” – Avrig (la 22km SF de Sibiu) cu exponate ce au aparținut iluministului ardelean, întemeietorul școlii în limba română.

Casa memorială „Octavian Goga” – Rășinari (15 km de Sibiu) unde s-a născut marele port (1881-1938).

Muzeul tehnicii și civilizației populare – Sibiu, în pădurea Dumbrava, al doilea muzeu în aer liber ca mărime, din lume.

Muzeul Locomotivelor cu aburi – Sibiu.

Muzeul de arme și trofee de vânătoare – Sibiu.

Muzeul de istorie naturală – Sibiu, cu exponate de mineralogie, botanică, zoologie, faună și floră universală.

Muzeul Herman Oberth – Mediaș, dedicat omului de știință ce are meritul incontestabil de a fi proiectat motorul ce stă la baza navelor spațiale de azi.

Casa Schuller – Mediaș, impunătoare construcție în stil civil renascentist din spațiul Târnavelor (atestat documentar în sec. XVI).

Monumente și Statui

Monumentul de la Șelimbăr (la 5 km de Sibiu), ridicat din inițiativa Astrei în amintirea victoriei reputate aici de oastea lui Mihai Viteazul asupra trupelor lui Andrei Bathory (18 octombrie 1599). În urma acestei victorii, Mihai Viteazul devine și voievod al Transilvaniei, făcând primul pas spre Unirea celor trei mari provincii românești.

Edificii religioase

Mănăstirea Cisterciana – Carta (la 47 km de Sibiu), cea mai veche construcție în stil gotic din România, întemeiată de călugării cistercieni (ordin călugăresc originar din Franța) în 1202 a fost devastată și incendiată în timpul năvălirii tătarilor (1241-1242), dar ulterior a fost reconstruită. A fost desființată de regele Matei Corvin în 1474. în prezent e biserică a parohiei evanghelice din Carta.

Biserica evanghelică – Sibiu, este monumentul care realizează pentru prima dată pe teritoriul României îmbinarea bazilicii arhaice cu o elevație în stil gotic din 1445 și deține o renumită orgă.

Biserica Cisnădioara, cea mai veche biserică romanică din țara noastră, datând din 1223, e considerată „cel mai însemnat monument al arhitecturii ecleziastice săsești”.

Biserica fortăreață Biertan, remarcabil și impunător monument de artă gotică ce a fost realizată între 1520-1522 și înconjurată de turnuri și ziduri puternice. Păstrează azi o colecție de vechi covoare orientale.

Biserica fortificată Mediaș (sec. XIV-XVI) cu un valoros ansamblu de picturi murale gotice. Turnul său de 74m, are un ceas care indică fazele lunii. Aici a fost închis domnitorul Vlad Țepeș (1476) în urma unui conflict cu Matei Corvin.

Biserica Ursulinelor – Sibiu.

Biserica Brâncoveanu – Ocna Sibiului, ctitorie a lui Mihai Viteazul din 1600, refăcută de Constantin Brâncoveanu în 1701 ca o dovadă concretă a strânselor legături culturale între țările romane în Evul mediu.

Catedrala Romano-Catolică – Sibiu (sec. XVII).

Catedrala Ortodoxă – Sibiu (1778), deține elemente ale stilului baroc și se remarcă prin coloanele înalte și turnurile cu scări în spirală.

Biserica Sfânta Margareta – Mediaș – impunător edificiu în centrul întregului Complex de fortificații medievale. E cunoscută și sub denumirea de castel. A fost atestată documentar în sec. XV. În prezent deține o orgă din sec. XVII. Turnul bisericii, denumit Turnul Trompeților, este simbolul orașului având 68,5 m înălțime fiind unul din cele mai înclinate turnuri din Europa.

Etnografie

Județul Sibiu constituie o originală zonă etnografică, un caleidoscop de frumuseți ale artei populare (costume, cântece, dansuri, arhitectură). Satele din Mărginimea Sibiului sunt renumite pentru folclorul autentic, pentru portul popular plin de farmec și culoare, pentru sărbătorile populare și îndeletnicirile păstrate din generație în generație.

Adevărate vetre etnografice sunt: Rășinari (vestit pentru frumosul port popular bine păstrat și pentru țesăturile făcute de femeile de aici), Jina – la 3 km de Poiana Sibiului (cu obiceiuri tradiționale, case și port popular), Gura Râului (cu instalații tehnice țărănești de pe apa Cibinului), Săliște – 21 km de Sibiu (cunoscută pentru frumusețea portului popular), Tilisca (cu originale case de lemn al cărui interior se remarcă prin bogăția țesăturilor decorative), Marpod – 40 km de Sibiu (port popular românesc și săsesc).

2.2. Posibilități de cazare

Cazarea e funcția principală a unităților hoteliere indiferent de mărimea, tipul, categoria de confort, grad de dotare. Presupune existența unui spațiu și echipament necesar, precum și posibilități de petrecere agreabilă a timpului în vacanță în incinta unității asigurând condiții de odihnă și igienă turiștilor, posibilități de petrecere agreabilă a timpului în vacanță în incinta unității.

Unitatea de cazare reprezintă și îndeplinește rolul de domiciliu temporar al turiștilor.

Dezvoltarea și calitatea serviciului de cazare sunt dependente în primul rând de existența unei baze tehnico-materiale de cazare (hoteluri, moteluri, hanuri, case de odihnă, cabane, popasuri, refugii, etc.), adecvate cu dotări corespunzătoare care să ofere turiștilor condiții optime. În al doilea rând, serviciul de cazare e influențat de dotarea cu personal al capacităților de cazare, nivelul de calificare al lucrurilor, de organizare a muncii în unitatea hotelieră. Astfel, acești factori influenți au rol primordial în ceea ce privesc dimensiunile circulației turistice.

Alegerea formelor de găzduire se va face pornind de la particularitățile cererii diferitelor segmente de clientelă (determinate de forma de turism practicată, nivelul veniturilor, vârsta, etc.).

Astfel, tinerii vor alege unitățile de cazare cu confort mai redus: cabane, vile, bungalouri, sate de vacanță. Adulții preferă cazări la hoteluri, vile clasificate între 2-5 stele (în funcție de venituri), iar persoanele de vârsta a treia se vor caza la hoteluri la prețuri moderate.

În zona de interes există o salbă de cabane, 15 la număr, care oferă locuri de cazare pentru turiști, lucru pe care-l observăm în tabelul nr. 2.2.

Tabelul 2.2. – Posibilități de cazare

Tabelul 2.2. – Posibilități de cazare(continuare)

2.3. Posibilități de agrement

Agrementul, ansamblul mijloacelor și formelor capabile să asigure individului sau unei grupări sociale o stare de bună dispoziție, de plăcere, să dea senzația unei insatisfacții, împliniri lăsând o amintire plăcută. În acest sens, se evidențiază varietatea activităților de agrement și multitudinea planurilor pe care acționează. Pe de altă parte se evidențiază și faptul ă agrementul se constituie ca un element fundamental pentru satisfacerea nevoilor turiștilor, ceea ce îi conferă statutul de componentă de bază a prestației turistice.

Pe plan economic, dezvoltarea agrementului răspunde exigențelor de creștere a activităților turistice. Totodată, agrementul reprezintă mijlocul principal de individualizare a ofertei turistice, de diversificare a produselor. Deci, el stimulează circulația turistică, fiind o sursă importantă de încasări, de creștere a eficienței economice a activității.

Agrementul, în ceea ce privește acoperirea nevoilor fizice, evidențiază activitățile sportive (cele care pun în mișcare organismul) de la o simplă plimbare până la realizarea unor performanțe.

Creșterea rolului agrementului în caracterizarea localităților turistice, în satisfacerea nevoilor turiștilor a determinat transformarea sa în motivație turistică propriu-zisă, conducând la apariția vacanțelor de alpinism, schi, hipism, vânătoare, etc.

Alpinismul în Munții Făgărașului

În ciuda reliefului spectaculos, modelat de ghețarii din cuaternar, datorită structurii petrografice cristaline, cei mai înalți munți din țară, Munții Făgărașului, sunt lipsiți de mari pereți verticali care să ofere posibilitatea deschiderii unor trasee de dificultate extremă, în plus, efortul mare necesar ajungerii la baza traseelor alpine îi face să fie mai puțin căutați de cățărători.

Numărul traseelor alpine stabilite aici este relativ redus raportat la vastitatea masivului.

Zonele care prezintă interes pentru cățărare și unde s-au stabilit trasee alpine sau pot fi încă întreprinse premiere, sunt:

Valea Sâmbetei (Colțul Bălăceni, Pereții Răcorelelor și la Curtea Oțelei);

Valea Viștișoarei;

Valea Viștea Mare (Muchia Hârtopului și peretele de sub Șaua Viștei);

Valea Ucea Mare și Valea Podragului;

Creasta Vârtopelului și Arpășelului;

Vânătoarea lui Buteanu (pereții vestic și estic);

Căldarea superioară a Laiții și pereții care mărginesc spre est Vârful Negoiu;

Peretele Călțunului;

Căldarea Avrigului (peretele nordic de sub Gârbova).

Muchiile nordice făgărășene sunt trasee interesante pe timp de vară care fac trecerea de la turismul greu la alpinismul propriu-zis. Astfel, zona alpină a crestelor nordice Drăguș, Zănoaga, Viștea, Gârdomanu, Tărâța, Piscul Podragului, Albota, Buteanu, Piscul Bâlei, Laița și Piscul Sărății este deosebit de spectaculoasă, cu numeroase porțiuni de cățărare.

De regulă, traseele se parcurg în escaladă liberă și au pitoane puține, ca urmare sunt necesare pitoane suplimentare pentru asigurare. În multe pasaje, conformația rocii permite folosirea „nucilor” și asigurarea cu bucle de coardă petrecute după colțuri de stână.

Gradul de dificultate maxim al traseelor alpine stabilit aici este 5 B, cele mai multe având gradele 2-4. desfășurate în apropierea crestei principale, departe de orice așezare omenească, într-un univers montan sălbatic, acolo unde ghețarii de altădată au ros adânc trupul muntelui, traseele alpine din munții Făgărașului se impun cățărătorului nu atât prin dificultăți tehnice extreme, cât prin austeritatea și frumusețea unor escalade clasice.

Perioadele cele mai propice parcurgerii traseelor alpine din Munții Făgărașului, în sezonul cald sunt jumătate a doua a lunii august și luna septembrie, când intervalele de timp frumos sunt mai frecvente, însă trebuie amintit că tot în aceste luni munții pot fi acoperiți uneori de primele ninsori.

Dacă munții Făgăraș oferă vara trasee alpine de valoare mai modestă fiind frecventați mai rar de cățărători, în schimb ei și-au câștigat o faimă deosebită în ceea ce privește alpinismul de iarnă.

Parcurgerea integrală a crestei principale în timpul iernii este o tură de referință, datorită dificultății și problemelor complexe ridicate. Un traseu de iarnă celebru, mult râvnit de alpiniști, este Creasta Vârtopelului și Arpășelului, a cărei parcurgere constituie o adevărată performanță alpină.

Crestele nordice, începând cu Muchia Drăgușului în est și terminând cu Piscul Sărății (Muchia Tunsului) în vest sunt trasee redutabile pe timpul iernii, recomandate alpiniștilor cu bună pregătire tehnică și fizică. Parcurgerea unei muchii nordice se poate continua, după atingerea crestei principale, cu una din marile culmi sudice, ceea ce în perioada marilor zăpezi reprezintă un adevărat tur de forță.

Escaladele de iarnă în pereții Colțului Bălăceni, Răcorelelor, Corăbiei, Vânătorii lui Buteanu, Negoiului, Călțunului sunt încercări alpine valoroase care cer o pregătire complexă (tehnică, fizică, echipament).

Masivul prezintă posibilități mult mai mari de practicare a alpinismului hibernal decât cele prezentate. Astfel, numeroase culoare și ele abrupte, atacate pe zăpadă și vreme propice sunt frumoase ture de piolet și colțari. Acestea se pot parcurge până târziu în lunile aprilie și mai.

Trebuie precizat că orice ieșire pe timpul iernii în lumea de vis a înaltelor creste și vârfuri făgărășene, când zăpada reprezintă o „a patra dimensiune”, constituie o probă de efort și voință pe care o pot trece numai cei bine antrenați, echipați corespunzător muntelui înalt și foarte buni cunoscători ai munților în anotimpul alb.

Schiul în Munții Făgărașului

Prin întinderea mare și persistența zăpezii circa 7 luni pe an, Munții Făgărașului prezintă posibilități mari de practicare a schiului. În ciuda acestui fapt, amenajările mecanice practic lipsesc, doar în Căldarea Bâlea este montat ocazional un mini schi-lift.

Pârtii de schi naturale se găsesc în preajma tuturor cabanelor de la golul alpin: Urlea, Sâmbăta, Turnuri, Podragu, Capra, Bâlea, Negoiu, Bârcaciu, Capra.

Coborâri lungi și spectaculoase se pot face pe unele culmi și văi după cum urmează:

Culmea Scoarța;

Culmea Langa – Scărișoara;

Culmea Moșuleața din dreptul Vârfului Somnului (2385m), este Vârfu Moșu (2331m), Șleaul Moșuleței, Curu Moșului până la cabana Urlea;

Culmea Sâmbăta și pe ramificația ei Trăsnita;

Valea Sâmbetei din Căldarea Bună sau de sub Fereastra Mică până la Cabană;

Valea Viștișoara de la lac până la nivelul pădurii;

Valea Podragului între Cabana Podragu și Cabana Turnuri;

Valea Fundu Caprei din Căldărușa estică (de la refugiu de sub portița Arpașului) până în Transfăgărășan;

Valea Bâlei între Cabana Paltinul și Cabana Cascada Bâlea;

Valea Doamnei din Curmătura Bâlei până la nivelul pădurii (datorită accesului cu telecabină în Căldarea Bâlea, alături de cel de pe Valea Bâlei este unul dintre cele mai frecventate trasee);

Culmea Scărișoara din Creasta principală până la Cabana Bârcaciu.

Schiul de tură se poate practica pe creasta principală în special spre extremități, între Fereastra Mare a Sâmbetei – Rudărița și Portița Avrigului – Turnu Roșu, ca și pe marile culmi sudice.

Ture de schi – alpinism tari și interesante se pot face prin traversări nord-sud.

Schiul extrem puțin practicat de noi are în Munții Făgărașului un teren virgin fiind domeniul exclusiv al „fanaticilor” super-specializați și antrenați, cu un anume suport logistic, foarte buni cunoscători ai zăpezii și pericolelor pe care aceasta le reprezintă, precum și a locurilor în care evoluează.

Prezentăm câteva sugestii de diferite grade de dificultate:

culoarul din colțul sud-estic al Căldării Mari a Sâmbetei (de sub Vârful La Cheia Bândei);

culoarul mărginit la vest de pilierul Colțanului din mijloc în Căldarea Mare a Sâmbetei;

Vâlcelul (hornul) din Fereastra Mică;

Peretele La Curtea Oțelei;

Hornul Mare al Oțelei (Răcorelelor);

Hornul Șeii La Hârtopu Ursului (Hornul Larg) – Căldarea Hârtopu Ursului – Valea Viștea Mare;

Vâlcelul Estic al Spintecăturii Moldoveanului – Căldarea Estică a Văii Rele;

Vâlcelul Vestic al Spintecăturii Moldoveanului – Căldarea Orzăneaua Mare;

Vâlcelul Fântânii din Muchia Viștei;

Peretele Viștea Mare prin culoarul ce mărginește spre vest Muchia La Bold;

Șaua Corăbiei – Căldarea Lunca Corăbiei – Valea Ucea Mare;

Vâlcelul Portiței Buteanului;

Peretele Vestic al Văiugii, spre Căldarea Bâlea;

Abruptul Nordic al Vârfului Mușeteica cu extraordinarele lui căldări suspendate.

Schiul se poate practica în Munții Făgărașului din noiembrie și până la sfârșitul lui mai sau chiar până în prima jumătate a lunii iunie. Dacă practicarea lui pe pârtii scurte în jurul unor cabane ca Urlea, Negoiu sau Bârcaciu nu pune probleme, oricare ar fi starea vremii și a zăpezii, nu astfel se pune problema când acesta se desfășoară în căldările și văile glaciare când trebuie să se țină seama de pericolul avalanșelor. Spre sfârșitul lunii aprilie și îndeosebi în lunile mai și iunie, acest pericol este, în general, mult diminuat, practic inexistent.

Alte sporturi

Ciclismul montan (mountain-biking). Poate fi practicat pe Transfăgărășan și pe toate drumurile forestiere care pătrund adânc în munte pe văi, precum și pe drumurile pastorale desfășurate pe unele din marile culmi sudice.

Saltul cu parapanta. Se desfășoară în general de pe vârfurile din preajma drumului transfăgărășan, dar îndeosebi în Căldarea Bâlea.

Sporturile nautice (plimbări cu barca, traversări cu vaporașul) au loc pe lacul Vidraru.

Raliuri auto se țin, în general, pe partea sudică a Transfăgărășanului între Barajul Vidraru și Cabana Capra, de obicei în luna august.

Manifestări sportiv-distractive sau religioase

Serbări ale zăpezii se țin la Lacul Bâlea, de obicei la sfârșitul lunii mai, începutul lunii iunie.

Izvorul Tămăduirii, sărbătoare tradițională pentru Mănăstirea Sâmbăta, când aici se adună un mare număr de credincioși.

Obiective turistice și trasee turistice din zonă

Munți:

Munții Făgăraș (cu Vârfu Negoiu 2535m) intră pe teritoriul județului numai în jumătatea vestică a fațadei lor nordice. Prin întindere, masivitate și măreția crestelor (ce ating cele mai mari altitudini din România), alcătuiesc una din cele mai importante zone turistice ale țării. Beneficiază de numeroase trasee marcate, de cabane și refugii, de Șoseaua „Transfăgărășan” (la 2034 m altitudine), ce leagă Transilvania de Muntenia. Acești „Alpi ai Transilvaniei” se caracterizează prin numeroase circuri glaciare și lacuri alpine situate la mari altitudini și care dau un farmec deosebit peisajului montan.

Munții Cindrel (cu Vârful Cindrel 2244m) caracterizați prin masivitate și culmi domoale, acoperite cu pășuni prin vârfurile lor solitare, cu pășuni alpine, văi pitorești și adânci, acoperite cu păduri, prin bogatul fond de vânătoare și de pescuit, constituie o adevărată încântare pentru cei dornici să-i străbată.

Chei și defilee:

Defileul Oltului (doar 12 km din jumătatea nordică pe teritoriul județului Sibiu), renumit pentru pitorescul său, desparte Munții Cindrel și Lotru de Făgăraș și este o zonă de mare valoare turistică prin priveliștile naturale pe care le oferă. „Drumul Oltului prin lume e un cântec neîntrerupt, un lung poem simfonic” – Geo Bogza, melodie care atinge intensitatea maximă între Turnu Roșu și Cozia, unde vârfurile munților domină cu peste 1700m această vale transversală a Carpaților românești.

Numeroase cascade (dintre care Bâlea e cea mai frumoasă) se formează datorită pantei foarte înclinate a Munților Făgăraș, apele coborând în salturi peste versanții lor abrupți și denivelările accentuate.

Lacuri:

Lacul Bâlea (la 65 km de Sibiu), lac glaciar în Munții Făgăraș la obârșia Curtișoarei (la 2304m altitudine), declarat monument al naturii, e unul din cele mai frumoase și mai mari din România (360m lungime și 11m adâncime). În jurul său, 100 ha au fost declarate rezervație științifică cu numeroase plante (floarea de colț, macul galben) și animale ocrotite (capra neagră, râsul, acvila de munte).

Iezerele Cindrelului – rezervație complexă (450ha) ce include mai multe circuri glaciare (la 2168 – 2245 m altitudine). În zona acestor iezere se întâlnesc variate specii de animale ocrotite (capre negre, urși, lupi).

Lacul Fără Fund – Ocna Sibiului e rezervație geologică reprezentată printr-un lac din golul format în urma prăbușirii unei vechi saline. Lacul, cu o adâncime de 35m, are o mare valoare terapeutică și prezintă o stratificare termică a apei (stratul de apă sărată de sub cel de apă dulce favorizează acumularea căldurii solare).

Lacuri glaciare: Podragu, Avrig.

Lacuri de baraj: Cibin (Cindrel), Sadu, Hartibaciu.

CapITOLUL 3.

Cabana Negoiu

3.1. Prezentarea generală a Cabanei Negoiu

În România, grosul cabanelor existente au fost ridicate înainte de 1900 de către vechea asociație de sași SKV (Siebenburgischer Karpatenverein) sau construite în anii de avânt ai socialismului înainte de 1989, multe din hanurile sau hotelurile amplasate de-a lungul principalelor drumuri naționale au fost declarate cabane pentru a fi scutite de impozitul pe circulația mărfurilor.

În cadrul lucrării de față ne vom axa pe studiul cabanei Negoiu din Munții Făgăraș. Cabana e situată pe culmea Șerbotei, aproape de limita superioară a pădurii, la o altitudine de 1546 m. Accesul la cabană este posibil din Purumbacu de Sus pe drum forestier (circa 16 km), până după confluența văilor Șerbota Sărății, apoi pe poteca marcată (triunghi albastru) ce urcă piciorul muntelui Șerbota până la cabană (circa 2 ore).

Scurt istoric al cabanei Negoiu. În 1881, Siebenburgischer Karpatenverein (SKV, Societatea Carpatină Transilvăneană) ridică prima cașă de adăpost de pe muntele Șerbota. Inaugurarea are loc la 10 septembrie, Negoiu fiind considerată prima cabană din Făgăraș. A doua construcție, mai încăpătoare, a fost inaugurată la 20 octombrie 1890. și aceasta a suferit lucrări de extindere în 1907 și în perioada 1914-1915. În 1937 a intrat în funcțiune cea de a treia cabană („Cabana Veche”). În 1957 începe construcția cabanei actuale cu 2 etaje. Inaugurarea ei are loc în 1963 la 10 mai.

Gazda cabanei Negoiu, Șerban Pitariu, se ocupă de primirea și cazarea turiștilor fiind în permanentă disponibil acestora. El locuiește într-un corp al clădirii, cu intrare separată față de cea a turiștilor, aparținând Oficiului Județean de Turism. În 1992, a luat-o în locația de gestiune, iar în 1999 a cumpărat-o în leasing. Gazda e o persoană care cunoaște muntele și e capabilă să povestească 3 zile la rând despre munte. Acesta nu stă în permanență la cabană, deoarece marea parte a timpului și-o petrece „sus”. El este de părere că investițiile privitoare la cabană nu se opresc niciodată, mereu trebuie făcut câte ceva, ținând pasul cu vremurile, toate acestea pentru ca turistul să fie satisfăcut.

Cabana Negoiu cuprinde așadar 3 corpuri de clădiri: clădirea principală (cabana nouă), iar ceva mai spre sud, amplasate într-o mică șa, se găsesc cabana veche și o anexă. Cabana nouă cu parter și 2 etaje e construită din zid de piatră și din lemn. Fiecare etaj are spre sud câte un balcon lung cât întreaga clădire. La parter se găsesc un hol, sufrageria, bucătăria și locuința cabanierului. Cele 2 etaje compartimentate identic cuprind 5 dormitoare spre sud și câte 7 spre nord. Fiecare nivel are grup sanitar propriu. Cabana veche construită din lemn are la parter 6 dormitoare cu paturi, iar în pod priciuri.

Această cabană este clasificată la categoria o stea.

Înainte de revoluție, gradul de ocupare al cabanei Negoiu trecea de 100%, turiștii fiind cazați până și în sala de mese. Astăzi, din păcate, procentul de ocupare a scăzut considerabil în ciuda peisajelor mirifice din această zonă și împrejurimi. La 2 pași (totuși, la 4 ore de mers) te privește provocator Vârful Negoiu (2535 m altitudine) – popas obligatoriu pentru „orice om al muntelui” care se respectă.

Capacitatea de cazare este de 140 locuri în cabana nouă, iar în cabana veche și anexă de 80 locuri și 20 locuri iarna. Camerele se încălzesc cu lemne și sobe de teracotă. Cabana nouă beneficiază de apă curentă și lumină electrică de la microcentrala proprie, amplasată pe râul Sărata. Mecanismul nu e foarte complicat. Acesta include un baraj, un bazin de liniștire, o turbină și un electromotor.

Turiștii pot beneficia de asemenea de duș și saună pentru odihnă și relaxare. Aceștia pot servi masa în sala de mese de 110 locuri unde pot servi mâncare caldă sau masă tip bufet.

Cazarea se face în camere cu 2, 4, 6 până la 10 paturi, așa cum putem observa în figura nr. 3.1 și tabelele 3.1, 3.2 și 3.3. Tarifele practicate pentru cazare sunt scăzute, ele începând de la 130.000 lei (13RON)/zi/persoană și ajungă până la 200.000 lei (20 RON) în funcție de numărul de paturi din cameră. Prețul e invers proporțional cu numărul de paturi din cameră, după cum vedem în tabelul 3.4.

Fig. nr. 3.1. Cabana Negoiu

Tabelul 3.1. – CABANA NOUĂ – ETAJ I

Tabelul 3.2. – CABANA NOUĂ – ETAJ II

TOTAL: 140 locuri în cabana nouă.

Tabelul 3.3. – CABANA VECHE

În cabana veche, iarna funcționează doar 20 de paturi.

Personalul angajat al cabanei analizate este în număr de zece. Posturile ocupate se pot urmări în tabelul nr. 3.4.

Tabelul nr. 3.4 – Personalul în funcție de posturile ocupate

Structura organizatorică este cuprinsă în fig. nr. 3.2.

Fig. nr. 3.2. Organigrama cabanei Negoiu

La Cabana Negoiu personalul este redus, cu o vârstă medie de 38 de ani, cunoscător al limbii engleze și germană.

De-a lungul timpului, în zonă s-a perindat tot felul de turiști, de toate categoriile de vârstă. O categorie o reprezintă acești turiști care urcă dimineața cu mașina, se petrec pe cinste, fac multă gălăgie și gunoi, pe care apoi uită să-l mai transporte spre locuri de depozitare special amenajate. Spre seară aceștia revin la locurile unde sunt cazați. Standurile cu mâncare și suveniruri se adresează turiștilor care vin prima dată pe an, dar cu portofel plin. Un montaniard adevărat nu prea își poate permite de fiecare dată să cumpere pâine cu 100.000 lei (10 RON) sau cozonac cu 12 RON. O altă categorie de turiști e reprezintă de ambasadori, politicieni, oameni înstăriți în general, care iubesc muntele. Dintre personalități au fost cazate la cabana Negoiu Emil Constantinescu sau analistul economic Ilie Șerbănescu. Această zonă este adesea vizitată și exploatată de grupuri de turiști germani.

Tabelul nr. 3.5 – Tarife practicate în 2005

Pe lângă serviciile de bază, cabana mai oferă și servicii de închiriere echipament pentru schi, săniuțe.

Din tabelul turiștilor cazați în această unitate de cazare, 80% sunt români, precum vedeți în fig. nr. 3.3.

Fig. nr. 3.3. Ponderea turiștilor români și străini cazați

Dintre turiștii străini, cei mai mulți sunt cehi și polonezi, fapt ce se poate vedea în fig. nr. 3.4.

Fig. nr. 3.4 Ponderea turiștilor străini cazați după naționalitate

Tipologia turiștilor poate fi văzută în fig. nr. 3.5, putem afirma că turiștii în marea lor majoritate sunt oameni cu venituri modeste.

Fig. nr. 3.5. Tipologia turiștilor

3.2. Rezultatele activității de cazare la cabana Negoiu

Așa cum am arătat, turiștii cazați în această cabană sunt iubitori ai muntelui, a căror venituri sunt reduse.

Pentru a avea o imagine asupra activității de cazare la Cabana Negoiu, am calculat principalii indicatori pe o perioadă de doi ani.

Profitul înseamnă diferența între încasările totale și cheltuielile totale.

Rata profitului se calculează ca raport între profitul obținut și încasările totale sau cheltuielile totale.

Încasarea medie pe loc este raportul dintre încasările totale și numărul total de locuri de cazare.

Cheltuiala medie pe loc este raportul dintre cheltuielile totale și numărul total de locuri.

Cheltuieli de 1000 lei încasări se calculează raportând cheltuielile totale la încasările totale.

Productivitatea muncii este raportul dintre încasările totale și numărul de angajați.

În anii 2003 și 2004, acești indicatori arată o îmbunătățire a activității de cazare (tabelul nr. 3.7).

Tabelul nr. 3.7 – Principalii indicatori ai activității de cazare

Observăm că numărul de personal și de locuri au rămas identice. În aceste condiții, este bine de subliniat că numărul de turiști a crescut în anul 2004 cu 56 de persoane, sejurul mediu a crescut, dar nesemnificativ.

Repartiția turiștilor pe luni la Cabana Negoiu din zona Făgăraș ne arată că cei mai mulți preferă lunile de iarnă și vară, lunile din toamnă și primăvară, fiind mai ploioase, sunt mai puțin agreate, lucrul acesta se observă în fig. nr. 3.6:

Fig. nr. 3.6. Repartiția pe luni a turiștilor cazați

Gradul de ocupare a cunoscut și el o creștere de 2,7 procente. Odată cu creșterile acestea au sporit și încasările totale, influențând pozitiv și valoarea profitului (fig. nr. 3.7).

Fig. nr. 3.7 Evoluția profitului

Putem spune că această cabană desfășoară o activitate profitabilă, ea fiind căutată de turiști.

CAPITOLUL 4.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Concluzii

Pe teritoriul României funcționează o serie de tipuri de structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare.

Una dintre acestea este cabana, pe care o regăsim în special în zonele montane.

Conform legislației în vigoare, cabanele turistice se clasifică de la 1 la 3 stele.

Pe plan internațional, turismul montan a cunoscut o dezvoltare continuă.

Turiștii preferă la nivel mondial, în ultimii ani, muntele în perioada de iarnă datorită practicării sporturilor de iarnă (săniuș, schi, bob, snowboard, etc.)

Se întâlnesc turiști și în lunile de vară pentru practicarea drumeției, speoturismului, mountainbike-ului, sporturilor extreme.

În România există arcul Carpatic care oferă potențialilor turiști o multitudine de destinații.

O zonă turistică montană, deosebită, din România e zona Făgăraș.

Munții Făgăraș fac parte din lanțul Carpaților Meridionali, cuprinzând opt din cele mai înalte vârfuri ale Carpaților, și anume: Moldoveanu, Negoiu, Colțul Viștei Mari, Lespezi, Vânătoarea lui Buteanu, Hârtopu, Cornu Călțunului și Dara.

Datorită acestui fapt, dar și a potențialului turistic deosebit atât natural, cât și antropic, zona a atras un număr mare de turiști din țară, dar și din străinătate.

În zona aceasta, există un număr de 15 cabane ce oferă locuri de cazare pentru potențialii turiști. Una dintre acestea este Cabana Negoiu.

Cabana Negoiu e situată pe Culmea Șerbotei la o altitudine de 1546m. Până la cabană, accesul se face doar pe potecă.

Este considerată ca fiind prima cabană din munții Făgăraș.

În prezent, cabana este proprietatea domnului Șerban Pitariu, un împătimit al muntelui care și locuiește într-un corp al clădirii.

Cuprinde un număr de 160 de locuri în cele trei corpuri de clădire care au fost clasificate la categoria o stea.

Numărul turiștilor cazați la Cabana Negoiu în anul 2004 a fost de 13.943 de persoane, dintre care 20% (2789 persoane) au fost străini.

Prin dotările existente și tarifele practicate, putem spune ă este o unitate de cazare de categorie inferioară care se adresează în special persoanelor cu venituri modeste.

Cu toate acestea, activitatea de cazare este una profitabilă.

Propuneri

Pentru atragerea unui număr mai mare de turiști și sporirea veniturilor propunem:

îmbunătățirea condițiilor de cazare;

organizarea de seri tradiționale;

aplicarea unor tarife mai mici în lunile de primăvară-toamnă;

organizarea unor tabere de fotografie, alpinism, picturi;

participarea personalului la cursuri de perfecționare pentru creșterea calității serviciilor;

achiziționarea de snowmobile;

crearea unei pagini web cu prezentarea cabanei și eventual a rezervării on-line;

colaborarea cu agenții turistice din țară;

tipărirea de materiale de informare (pliante).

Toate acestea ar fi posibile fără prea mari eforturi financiare (mai puțin snowmobilele) dintr-o parte a profitului înregistrat.

Anexa nr. 1

Criterii minime de clasificare a cabanelor

Anexa nr. 2 Munții Făgăraș – harta

Anexa nr. 3 Imagini cu Cabana Negoiu

Cabana Negoiu pe timp de iarnă

Cabana Negoiu pe timpul verii

BIBLIOGRAFIE

Beleaua, A., Munții Făgărașului, Editura Bel Alpin, București, 2001;

Fratu, I., Beleaua, A., Fratu, O., Pe custurile făgărășene, Editura pentru turism, București, 1991;

Fratu, I., Poteci și cabane în munții Făgărașului, Editura sport-turism, București, 1986;

Morariu, D., Weisz, J., Economia turismului, Editura Eurostampa, Timișoara, 2003;

Niță, V., Managementul serviciilor de cazare și catering, Editura Tehnopress, Iași, 2004;

Turcu, V., Economia întreprinderii de turism, Editura Eurostampa, Timișoara, 2003;

Țigu, Gabriela, Turismul montan, Editura Uranus, București, 2001;

, Legislație în turism, Editura Monitorul Oficial, București, 2001.