Activitatea Romaniei In Cadrul Societatii Natiunilor

Introducere

Societatea Națiunilor, creată după primul război mondial a reprezentat expresia unei aspirații și setea omului de dreptate și încredere în puterea rațiunii de a învinge.

Prima conflagrație mondială, considerată „o calamitate fără egal din vremea invaziilor barbare” a produs importante pagube materiale și pierderi de vieți omenești. În 1935, Vespasian V. Pella calcula că numărul anilor de războaie întrece cu mult pe cel al anilor de pace, iar Mircea Malița afirma că „istoria societății omenești ar putea fi rescrisă și regândită nu ca o istorie de lupte, ci ca un șir neîntrerupt de negocieri”.

Președintele american Wodrow Wilson a fost puternic stăpânit de ideea înființării unei Societăți a Națiunilor „ca organism internațional al rațiunii și justiției”, care să fie capabilă să realizeze pacea universală, să reglementeze pe cale politică orice diferend dintre statele membre. Wilson a manifestat atâta încredere și optimism în înființarea și eficiența acestui organism, încât nu-și punea problema că propunerea sa ar putea fi respinsă sau ar putea fi privită cu rezerve. Eficiența morală conferită Societății Națiunilor părea însă insuficientă pentru a soluționa eventualele diferende dintre statele membre.

Pactul Societății Națiunilor aprobat la 28 aprilie 1919 prevedea crearea Societății Națiunilor, precum și a organismelor acesteia: Adunarea, Consiliul și Secretariatul permanent. Pactul, care nu interzicea războiul, stabilea condițiile în care acesta putea fi declanșat, modul de reglementare a diferendelor dintre state, precum și sancțiunile pentru cei care încălcau prevederile sale.

Opinia publică mondială a fost entuziasmată de crearea Societății Națiunilor. După elaborarea Pactului, pe adresa Consiliului au sosit numeroase scrisori cu propuneri, sugestii, recomandări din partea unor state, organizații, personalități. Se credea că înțelegerea între popoare va fi atât de rapidă și totală, încât va fi necesară chiar o limbă universală, care să înlocuiască engleza și franceza. În acest scop în 1921 s-a întrunit la Praga Congresul Internațional Esperanto, iar alte două întruniri în același an la Rio de Janeiro și Viena cereau prin rezoluții și apeluri să se adopte o limbă internațională.

Societatea Națiunilor a însemnat foarte mult, prin ineditul, multitudinea, raționalitatea, umanismul preocupărilor și domeniilor abordate. Preocupările organizației nu pot fi limitate la problema păcii și războiului. Au fost numeroase inițiative și rezultate în sectoare precum cooperarea cultural-științifică, social-umanitară, iar în domeniul păcii și războiului a inaugurat o epocă nouă, introducând principii și metode pe care lumea se străduiește și astăzi să le facă viabile: egalitatea în drepturi a statelor, garantarea independenței și integrității teritoriale prin sistemul securității colective, sancționarea colectivă a agresorului, înlăturarea diplomației secrete etc.

În cadrul diferitelor organisme ale societății s-au organizat dezbateri și conferințe, s-au elaborat proiecte și s-au adoptat decizii, rezoluții, convenții, s-au editat și difuzat publicații, s-au întocmit și răspândit statistici în domeniile comerțului, circulației monetare, finanțelor și băncilor de stat, efectivelor și cheltuielilor militare, epidemiologiei etc. Cu toate acestea, Societatea Națiunilor nu dispunea de nici un mijloc pentru a-și impune soluțiile, iar aplicarea sancțiunilor militare ridica numeroase probleme.

Cu toate limitele sale, apariția forumului păcii a fost salutată de numeroși contemporani. Istoricul J.B. Duroselle considera Liga, „unul din aspectele cele mai originale și cele mai noi ale tratatelor de pace”. Eduard Benes definea Liga „marele instrument al păcii”, iar principiile proclamate în Pact „expresia democratizării Europei și a lumii”. Economistul britanic John Maynard Keynes privea forumul de la Geneva ca „rezultatul de căpetenie al războiului și cel mai important pentru fericirea omenirii și chiar într-o formă imperfectă era ceva durabil, era începutul unui principiu nou de guvernare a lumii.”

România a participat activ la Societatea Națiunilor, remarcându-se mai ales odată cu numirea lui Nicolae Titulescu la conducerea ei. Ideile lui Titulescu au avut un larg grad de aderență în opinia publică mondială. Acționând împreună cu celelalte state mijlocii și mici, România a putut să-și facă auzit și chiar ascultat glasul, exprimându-și părerea asupra celor mai importante probleme ale epocii. România a văzut în Societatea Națiunilor o instituție solidă în cadrul căreia puteau fi organizate pacea și securitatea națională.

Lucrarea de față își propune să reliefeze diferite aspecte legate de activitatea României la Societatea Națiunilor, cu un accent deosebit pe contribuția lui Nicolae Titulescu la afirmarea, dezvoltarea și consacrarea principiilor generale ale dreptului internațional, la aplicarea lor în practica relațiilor interstatale în perioada interbelică, la întărirea păcii și securității internaționale, fără a avea însă pretenția epuizării acestui subiect.

S-a insistat pe activitatea lui Nicolae Titulescu la Societatea Națiunilor, în calitate de apărător al intereselor naționale ale României și de campion al luptei pentru scoaterea războiului în afara legii, ca și pentru definirea agresiunii și a agresorului, fără a se aborda aspecte precum: activitatea sa didactică, juridică și științifică sau încercările de reluare a relațiilor cu U.R.S.S. și colaborarea cu statele din America Latină.

Personalitatea lui Nicolae Titulescu a preocupat și va interesa și în viitor pe juriști, diplomați, istorici, politologi, economiști, publiciști și în general pe toți aceia care vor încerca să studieze și să descifreze resorturile intime ale politicii externe a României și evoluția relațiilor internaționale interbelice, problemele majore cu care s-a confruntat comunitatea internațională în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Fie că este vorba de desăvârșirea unității naționale a României, de încheierea păcii de la Versailles, reglementarea datoriilor de război, crearea Societății Națiunilor și creșterea eficienței activității sale, realizarea dezarmării, înfăptuirea securității colective, condamnarea agresorilor, fascismului și revizionismului, definirea agresiunii, consolidarea Micii Înțelegeri și crearea Înțelegerii Balcanice, stabilirea relațiilor diplomatice ale României cu Uniunea Sovietică, politica de bună vecinătate și spiritualizarea frontierelor, de apărare a păcii și preîntâmpinare a războiului, în toate aceste acțiuni și momente îl vom găsi pe Nicolae Titulescu „Talleyrandul epocii interbelice”, omul politic de gândire și acțiune, vizionarul de anvergură, în rolul de vioara întâia în centrul marilor evenimente ale timpului său, aproape un sfert de veac.

Printre colaboratorii lui Nicolae Titulescu la Geneva care au contribuit la creșterea prestigiului României în lume alături de marele diplomat, s-au numărat: Filip Lahovari, Alexei Catargi, dr. Toma Ionescu, D. Negulescu, D. Iancovici, Elena Văcărescu, Ctin. Dissescu, Edmond Ciuntu, Sextil Pușcariu, N. Petrescu-Comnen, Mircea Djuvara, C. Contescu, I.G. Duca, Ctin. Angelescu, Barbu Catargiu, Nicolae Dianu, Vespasian V. Pella, Savel Rădulescu ș.a.

România a fost reprezentată în aparatul Societății Națiunilor, în unele funcții mai importante de : dr. Ioan Cantacuzino, Nicolae Titulescu, Dimitrie Gusti, George Oprescu, Elena Văcărescu, Emil Racoviță, Vasile Pârvan, G. Vlădescu-Răcoasa, H. Stahl, Ctin. Kirițescu, C. Ionescu-Mihăiești, D. Iancovici, D. Negulescu și N. Petrescu-Comnen (vezi Anexa I).

Trimișii României la Geneva au făcut propuneri care interesau întreaga comunitatea internațională privind: reprezentarea mai echitabilă a statelor membre în toate organele și instituțiile de la Geneva; primirea de noi membri; limitarea și reducerea cheltuielilor militare și armamentelor; cooperarea economică; promovarea principiului bunei vecinătăți; organizarea și menținerea păcii, ș.a.

În Nicolae Titulescu – unul dintre arhitecții Societății Națiunilor – ideea rolului și importanța organizației internaționale în prezervarea păcii, în lărgirea, diversificarea și consolidarea cooperării între state și-a găsit un apărător și promotor deosebit de fervent. Lucid și critic, Nicolae Titulescu recunoștea limitele structurale și funcționale ale Societății Națiunilor, dar nu pentru s-i reduce competențele și pentru a-i slăbi încrederea în ea, ci pentru a stimula acțiunea în vederea perfecționării ei și a Pactului, a eliminării tuturor elementelor divergente și a găsirii mecanismelor de acțiune directă, reală, constructivă, de interes general menite să răspundă necesității împlinirii obiectivelor sale primordiale.

Nicolae Titulescu a insistat adesea asupra caracterului și esenței politice a insistenței geneveze, respingând opinia acelora care vedeau în ea doar o instituție cu caracter tehnic și intenționau să o facă să funcționeze ca atare, concepând Societatea Națiunilor ca o instituție eminamente politică, al cărei rost fundamental era apărarea și consolidarea păcii, ferirea umanității de repetarea dezastruoasei experiențe a primului război mondial. El are meritul de a fi integrat idei de acțiune internațională, cuprinzând toate acele domenii și demersuri în măsură să contribuie la împlinirea unei asemenea misiuni, fie că era vorba de probleme politice, juridice, fie că era vorba de probleme economice, sociale, culturale, umanitare.

Societatea Națiunilor reprezintă un capitol distinct al biografiei politice a lui Nicolae Titulescu, după cum Nicolae Titulescu reprezintă un capitol inconfundabil al istoriei Societății Națiunilor. Toți cei care într-un fel sau altul și-au desfășurat activitatea sub auspiciile Genevei în perioada interbelică au înscris în memoria lor afectivă întâlnirea cu Titulescu: un om, un român, un european, care a fost și va rămâne unul din simbolurile Societății Națiunilor.

Indiferent de aspectele concrete abordate și dezbătute de organizație, Nicolae Titulescu a gândit problemele aduse în fața Societății Națiunilor și soluțiile pe care aceasta le preconiza și elabora prin prisma necesității eliminării surselor de neîncredere, tensiune și conflict, a eliberării vieții internaționale de manifestările de forță, în scopul consolidării, înțelegerii, conlucrării și păcii. Punctelor de vedere egoiste, aducând în organizația internațională interese înguste, Nicolae Titulescu le-a opus o concepție generoasă în care interesele naționale își găseau echilibrarea și armonizarea cu interesele comunității internaționale.

El nu acorda nici un fel de prioritate în comunitatea internațională unor state în dauna altora și nu înțelegea să recunoască în această comunitate internațională o poziție privilegiată marilor puteri. În virtutea principiului egalității în drepturi a tuturor statelor, respectării independenței și suveranității naționale, a dreptului fiecărui popor de a dispune liber de soarta sa, România prin Nicolae Titulescu s-a opus încercărilor repetate ale marilor puteri de instituire a unui organism suprastatal în afara Societății Națiunilor și a normelor dreptului internațional.

Ca reprezentant al unei țări din rândul statelor mijlocii și mici, el a promovat în diferite foruri internaționale, aducându-și o contribuție de prim rang la opera de pace și securitate internațională în perioada interbelică. El a practicat o diplomație activă, suplă, elastică, întemeiată pe principiile dreptului, urmărind promovarea intereselor României în lume, dezvoltarea unor relații amicale cu toate statele și în primul rând cu vecinii, în conformitate cu interesele țării.

Nicolae Titulescu a fost unul din cei mai iscusiți negociatori din lumea diplomatică a timpului său. Astfel se explică succesele artei sale diplomatice în dificilele negocieri privind reparațiile și datoriile de război ale României, chestiunea optanților, definirea agresiunii, încheierea convenției de la Montreaux, reluarea relațiilor diplomatice cu U.R.S.S. ete dreptului, urmărind promovarea intereselor României în lume, dezvoltarea unor relații amicale cu toate statele și în primul rând cu vecinii, în conformitate cu interesele țării.

Nicolae Titulescu a fost unul din cei mai iscusiți negociatori din lumea diplomatică a timpului său. Astfel se explică succesele artei sale diplomatice în dificilele negocieri privind reparațiile și datoriile de război ale României, chestiunea optanților, definirea agresiunii, încheierea convenției de la Montreaux, reluarea relațiilor diplomatice cu U.R.S.S. etc. El a practicat diplomația raporturilor amicale între state, militând pentru înțelegere, stimă și încredere reciprocă, eliminarea forței și amenințarea cu forța din sfera relațiilor internaționale. Era un adevărat maestru al cuvântului rostit, o revelație a parlamentului, a catedrei universitare, a tribunei Societății Națiunilor.

În marele duel oratoric în „chestiunea optanților” avut cu contele Apponyi, care an fot poate cea mai remarcabilă confruntare a ideilor politice, juridice, filosofice și a elocinței din analele Societății Națiunilor, timbrul vocii lui Nicolae Titulescu a răsunat fermecător, pasional, convingător, energic, dar și curtenitor în același timp, plin de vibrațiile sentimentelor sale patriotice.

Nicolae Titulescu a fost salutat pretutindeni cu deosebită simpatie și aleasă considerație, mediile de informare asigurând ideilor, concepțiilor și propunerilor sale o largă cameră de rezonanță. A fost un idealist, dacă îl judecăm după credința pusă în slujba idealului păcii, dar a fost un realist dacă îl judecăm după validitatea punctelor de vedere avansate și susținute și a acțiunilor întreprinse. Titulescu și-a concentrat atenția, preocuparea și demersurile pentru implementarea în conștiința colectivă a organizației internaționale, ca și în conștiința membrilor ei, a nevoii imperioase și a necesității stringente de a scoate definitiv în afara legii războiul, precum și folosirea forței și amenințarea cu forța în general. La tribuna Adunării sau a Consiliului, la diferite conferințe organizate sub egida Societății Națiunilor și în primul rând în cadrul oferit de Conferința pentru dezarmare, Nicolae Titulescu a respins în mod categoric pseudoteoriile celor care încercau să acrediteze războiul ca o lege a devenirii umane, combătându-i pe toți susținătorii acestora. El a acționat deopotrivă pentru punerea războiului și a propagandei de război în afara legii, pentru lansarea unei pedagogii a păcii, subliniind că Societății Națiunilor îi revin în această direcție obligațiile primordiale.

Diplomatul român a luat poziție împotriva manifestărilor agresive ale militarismului japonez, fascismului italian și hitlerismului german. El a condamnat agresiunea oriunde și de către oricine s-ar fi produs, propunând și militând în același timp pentru soluții politice, realiste, constructive și pacifice în consonanță cu interesele majore ale păcii generale, pentru crearea unor organisme de securitate regională și continentală și elaborarea unor instrumente juridice de natură să consolideze legalitatea internațională, să de a eficiență procedurilor de reglementare. Omul politic și diplomatul român avea conștiința că nu există diferend real sau potențial pentru care să nu se poată găsi o soluție politică. De aceea Titulescu a acționat în cadrul Societății Națiunilor pentru adoptarea unor instrumente de natură să concretizeze o asemenea exigență.

Securitatea însemna pentru Titulescu acele structuri organizaționale, de tip subregional, regional sau continental menite să asigure respectarea normelor și principiilor de drept internațional, o politică de stabilitate și cooperare, o evoluție pașnică a raporturilor interstatale. A susținut și argumentat o relație intimă și reciprocă de determinare între securitate și dezarmare și a pledat pentru un nou tip de securitate, care urma să se întemeieze pe dezarmare, apreciind în mod judicios că securitatea bazată pe înarmare e o securitate de tip vechi, de fapt o stare de continuă insecuritate. Insistând asupra unor măsuri de dezarmare care să vizeze în primul rând forțele armate ale statelor mari, Titulescu releva că este necesar ca măsurile de dezarmare să se aplice sub un strict control internațional.

Rațiunea organizațiilor internaționale – Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică – a decurs din necesitatea creării în Centrul și Sud – Estul Europei a unor instrumente de apărare a păcii și securității, a independenței și suveranității statelor în condițiile în care Societatea Națiunilor nu avea mijloace eficiente pentru a impune respectarea chiar și a propriului său pact, iar politica agresivă și revanșardă a statelor fasciste, găsea toleranță cât mai mare din partea puterilor occidentale.

În concepția lui Nicolae Titulescu, la baza oricărei formule de colaborare între națiuni, în serviciul securității colective stătea principiul respectării tratatelor de pace. El punea semnul egalității între revizionism și război, între respectarea tratatelor de pace și pace.

Pactul Briand-Kellogg aducea îmbunătățiri importante, completând unele lacune ale Pactului Societății Națiunilor. Asociind Convenția de la Londra Pactului Micii Înțelegeri și Pactului Balcanic, Nicolae Titulescu considera că laolaltă aceste instrumente oferă României o bază solidă pentru apărarea independenței și suveranității sale naționale și contribuie nemijlocit la politica sa de securitate colectivă europeană.

Asprul, dar dreptul judecător care este timpul confirmă în esență gândirea și acțiunea lui Nicolae Titulescu. El face parte dintre aceia a căror operă s-a întâlnit cu istoria, transmițând omenirii un profund mesaj, care îl așază la loc de cinstire în conștiința tuturor generațiilor care i-au urmat. Punctele de vedere avansate și susținute de marele diplomat român rămân în esența lor și astăzi valabile.

Aflat în culmea gloriei sale politice și diplomatice, pe când făcea eforturi pentru salvarea păcii și a securității europene, în 1936 a fost eliminat din cabinetul Tătărascu sub pretextul „omogenizării” guvernului. El a afirmat „Cât fui de orb, ca să nu văd că sub fotoliul ministerial care mi s-a oferit, se ascundea o capcană regală.”

În timpul exilului său politic, folosind prestigiul și marea sa autoritate diplomatică, Nicolae Titulescu a continuat să lupte pentru cauza păcii.

Marele diplomat român a lăsat un testament politic nescris, care se degajă din opera pacifistă profesată cu fervoare. Titulescu a transmis posterității exemplul uriașei sale activități desfășurate timp de două decenii pentru apărarea intereselor naționale ale României și inestimabila sa contribuție doctrinară la fundamentarea noilor instituții ale dreptului internațional, din care amintim – individualizarea păcii, definiția agresiunii, securitatea colectivă, dezarmarea, coexistența pașnică.

În realizarea lucrării, am folosit ca material bibliografic diferite monografii, colecții de documente, articole, studii, discursuri care evidențiază activitatea României la Societatea Națiunilor și contribuția lui Nicolae Titulescu în cadrul organizației cu vocație de universalitate.

Pentru primul capitol, lucrările de bază folosite au fost „România și Societatea Națiunilor (1919-1929)”, care-l are ca autor pe Mihai Iacobescu și „România la Societatea Națiunilor” scrisă de Petre Bărbulescu.

Realizarea capitolelor II și II s-a bazat în special pe monografii, colecții de documente și articole, care-l au în prim plan pe Nicolae Titulescu și activitatea sa teoretică și practică, pusă în slujba intereselor României și ale comunității internaționale. În acest sens, deosebit de importante sunt „Documente diplomatice” și „Discursurile”, care evidențiază principiile ce au dirijat acțiunile diplomatului român și care au fost subordonate aceluiași țel fundamental: asigurarea păcii, condiție indispensabilă pentru dezvoltarea deplină și liberă a popoarelor, pentru participarea fiecărei națiuni la progresul comunității mondiale.

Lucrările cu caracter monografic consultate și folosite îi au ca autori pe I.M. Oprea, Ion Grecescu, B. Brănișteanu, V. Netea, Mihnea Gheorghiu și Gheorghe Buzatu, A. Duma, C.I. Turcu.

S-a scris mult și puțin despre Titulescu. Mult ca număr de titluri, număr de pagini, puțin în raport cu activitatea lui de om politic, jurist, diplomat, desfășurată timp de peste două decenii. În drumurile lui de la un capăt la altul al lumii, în activitatea desfășurată în marile capitale politice ale timpului: Geneva, Paris, Londra, în contactele stabilite și relațiile avute cu pleiada șefilor de state, oamenilor politici de primă mărime din Europa și celelalte continente, Nicolae Titulescu a lăsat urme care încă nu se cunosc. În ceea ce a înfăptuit ca operă politică și diplomatică sunt aspecte încă puțin studiate, iar în raporturile lui cu o seamă de oameni politici există încă foarte multe lucruri pe care nu le știm. Ultimii ani din viață ai marelui diplomat, cu tot ceea ce a întreprins în numele României și pentru binele ei au mai multe necunoscute pentru cei de astăzi. Poate că din toate aceste motive activitatea lui Titulescu ca reprezentant al României la Societatea Națiunilor este actuală, atractivă și interesantă. Despre acest subiect nu se poate spune nicicând că s-a scris destul sau că s-a scris „totul”. Fiecare lucrare sau studiu, chiar dacă repetă într-o oarecare măsură anumite lucruri, aduce un plus de informație sau de interpretare, ce se adaugă la cunoașterea acestei vaste problematici.

În realizarea lucrării am folosit ca material bibliografic diferite izvoare, memorii, presă, lucrări cu caracter general și special, care evidențiază activitatea României la Societatea Națiunilor până în 1936 și contribuția lui Titulescu în cadrul organizației.

În ceea ce privește constituirea Societății Națiunilor și funcționarea acesteia, am consultat lucrări care-i au ca autori pe: Petre Bărbulescu, Mihai Iacobescu, Vasile Malinschi, Henry Kissinger, iar în ceea ce privește activitatea României în cadrul Ligii, informații numeroase și importante găsim în lucrările primilor doi autori. În Diplomația, Henry Kissinger prezintă modul în care Wilson a conceput Societatea Națiunilor ca o grupare universală de națiuni profund democratice, care ar acționa ca garant al păcii și ar înlocui vechiul echilibru al puterii și sistemele de alianțe și apreciază că victoria intelectuală a lui Wilson s-a dovedit mai fertilă decât ar fi putut să fie orice triumf politic.

Ca izvoare, deosebit de importante sunt Documentele diplomatice și Discursurile, care evidențiază principiile ce au dirijat acțiunile diplomatului român și care au fost subordonate aceluiași țel fundamental – asigurarea păcii – condiție indispensabilă pentru dezvoltarea deplină și liberă a popoarelor, pentru participarea fiecărei națiuni la progresul comunității mondiale, dar și culegerile de documente privind relațiile internaționale în perioada interbelică sau istoria României în aceeași perioadă.

Personalitatea lui Titulescu a fost evocată în memoriile unor personalități ale vremii: Nicolae Iorga, Grigore Gafencu, Armand Călinescu, Raoul Bossy, Savel Rădulescu, Bucur Brănișteanu.

În însemnările sale, Grigore Gafencu îl prezintă pe marele diplomat ca fiind înzestrat cu har și cu o inteligență sclipitoare și consideră că realegerea lui Titulescu la Geneva în 1931 a reașezat pentru o clipă lucrurile și oamenii la locul lor și a însemnat mai mult decât un simplu succes, mai mult decât o deosebită cinstire din partea Societății Națiunilor a celui mai iscusit și mai bun președinte al ei.

Lucrările cu caracter general consultate și folosite îi au ca autori pe: Eliza Campus, Emilian Bold, Keith Hitchins, Ion Grecescu, V. Netea, Gh. Buzatu, C.I. Turcu, Milan Vanku.

Informații numeroase și importante despre ideile și activitatea lui Nicolae Titulescu găsim în articole și studii din reviste ca: „Revista Arhivelor”, „Revista Română de Studii Internaționale”, „Studii”, „Magazin istoric” și în publicații ca: Dimineața, Universul, care au fost consultate și reprezintă surse importante în problematica abordată.

Pentru că „o carte despre Titulescu își găsește justificarea oricând apare”, fascinanta sa personalitate și problematica internațională, atât de bine ilustrată de marele diplomat în tot ceea ce a avut ca esențial în perioada interbelică au făcut subiectul unor lucrări, puține la număr, apărute după 1989, între care cele datorate unor autori ca Adrian Năstase, George Potra și C.I. Turcu, V. Moisiuc, Gh. Buzatu ș.a., dar la unele dintre aceste lucrări nu am avut acces din motive obiective.

Capitolul I

România la Societatea Națiunilor

Societatea Națiunilor a fost prima instituție internațională, care și-a propus organizarea păcii și securității internaționale, pe baza principiilor de drept, ale legalității, în care pentru prima oară se încerca prin diferite mijloace oferite de legea internațională găsirea căilor spre pace.

Ideea creării Societății Națiunilor s-a născut ca o reacție firească față de suferințele provocate de ororile primei conflagrații mondiale, ca o respingere de către opinia publică internațională a războiului. Societatea Națiunilor nu a putut învinge dificultățile în care a apărut și în care și-a desfășurat activitatea, datorită situației internaționale caracterizată prin contradicțiile între învingători și învinși, dintre statele revizioniste și cele ce apărau statu-quo-ul teritorial, de contradicțiile dintre marile puteri și statele mici și mijlocii.

Societatea Națiunilor a adus câteva elemente noi în politica relațiilor internaționale promovând principiul egalității în drepturi a statelor indiferent de mărime și putere și dându-le acestora posibilitatea să-și exprime propriile puncte de vedere în problemele ce frământau omenirea și de care depindeau pacea și securitatea lumii. Loviturile primite de organizație din partea statelor agresive, asociate cu politica de concesii promovată de statele democratice occidentale au condus-o la faliment. Dincolo de eșecul Societății Națiunilor se poate vorbi de succesul acestei idei, care a câștigat mult teren în rândurile opiniei publice internaționale. Poziția câștigată de această idee și-a găsit expresia în crearea după al doilea război mondial a O.N.U., dar pe baze cu totul diferite.

La baza organizării și funcționării noii instituții internaționale a stat Pactul Societății Națiunilor, redactat în urma dezbaterilor purtate la începutul anului 1919, în celebrul Hotel Crillon din Paris. Delegatul englez, lordul Cecil Robert afirma că „Societatea Națiunilor începe cu Hotelul Crillon”.

Pactul Societății Națiunilor adoptat la Conferința de la Versailles nu a creat o instituție nouă ca idee. Preocupări pe linia organizării relațiilor dintre state s-au făcut din cele mai vechi timpuri. Idealul de pace este tot atât de vechi ca și fenomenul războiului.

Înaintea primului război mondial existau peste 200 de asociații pentru pace, care alături de diferite organizații, societăți și comisii au inițiat întruniri, au editat ziare și broșuri, au ținut congrese și au înaintat memorii către guverne înscriindu-se în mișcarea pentru crearea Societății Națiunilor, care a cuprins îndeosebi intelectualitatea din toată lumea.

În vara anului 1916, președintele S.U.A. Wodrow Wilson a înființat un serviciu special pentru crearea Societății Națiunilor. El propunea asocierea tuturor națiunilor, recunoașterea și impunerea dreptului internațional, deasupra tuturor intereselor particulare, instituirea unei forțe colective, care să fie în serviciul ordinii și păcii universale.

Ideea creării unei Societăți a Națiunilor a trezit mari speranțe în statele neutre, în țările mijlocii și mici, dar nu și în taberele marilor puteri, care doreau o victorie. Guvernul englez nu avea încredere în forumul promis de Wilson. Grupuri și personalități politice britanice schițau diverse variante de organizare a păcii, fie prin crearea unei organizații mondiale egal accesibilă tuturor popoarelor, cu o Curte de Arbitraj, un Consiliu Permanent de Anchetă cu legislație unică și forță colectivă pentru sancționarea agresorilor, fie prin organizarea unui concert al marilor puteri după modelul Sfintei Alianțe.

La 18 decembrie 1916, Wilson cerea beligeranților să-și precizeze scopurile de război și trimitea un chestionar, în care explica Societatea Națiunilor ca un organism umanitar menit să prevină războiul, să garanteze securitatea statelor și dreptatea în relațiile internaționale. Puterile Centrale nu au răspuns, în timp ce la 12 ianuarie 1917 Antanta anunța public că accepta crearea Societății Națiunilor.

La 8 ianuarie 1918, Wilson prezenta în Congresul S.U.A. „Cele 14 puncte”, aducând în prim plan eforturile pentru „o societatea generală a națiunilor” menită să dea garanții reciproce de independență politică și teritorială statelor mari și mijlocii. Completate cu „explicațiile speciale” din 11 februarie și 4 iulie 1918 „Cele 14 puncte” au primit o aprobare aproape universală.

Față de aceste propuneri, pozițiile au fost diferite. D. Lloyd George aprecia că în viitor, civilizația Europei nu va mai putea fi supusă deciziilor arbitrare ale câtorva negocieri, în timp ce lordul Curzon pleda pentru cele două ligi deja existente – imperiul britanic și liga națiunilor aliate, iar unele cercuri politice engleze sperau într-o nouă eră de cooperare anglo-americană, refuzând colaborarea cu Franța.

Proiectul francez, definitivat în iunie 1918 cerea ca puterea supremă în noul organism să aibă o delegație permanentă formată din 15 membri și crearea unei forțe militare internaționale condusă de un stat major, care să intervină în caz de război de agresiune.

Germania concepea o organizație federalistă condusă de congresul statelor membre, dispunând de un parlament mondial, de o curte de justiție, un birou de meditație și o forță militară comună pentru prevenirea războaielor și aplicarea sancțiunilor.

Italienii respingeau principiul autodeterminării cerut de Wilson, fiind îngrijorați că nu vor putea acapara Dalmația sau alte teritorii străine. Temeri asemănătoare privind popoarele din Austro-Ungaria, care puteau folosi dreptul la autodeterminare erau evidențiate de presa din Viena.

Din toamna anului 1918, când problema Societății Națiunilor a fost abordată tot mai frecvent de experții englezi și francezi s-a trecut de la tonul declarativ și propagandistic la soluții concrete de compromis. Anglia propunea ca fostele colonii germane să fie cedate marilor puteri aliate, iar Societatea Națiunilor să le controleze. În decembrie 1918 apărea broșura gen. Smuts, care propunea crearea sistemului mandatelor asupra teritoriilor otomane și a coloniilor germane, iar conducerea Ligii să fie încredințată exclusiv marilor puteri victorioase, la care s-ar adăuga Germania, atâta timp cât avea un guvern stabil și democratic.

Țările mijlocii și mici doreau o Societate a Națiunilor puternică și eficientă, în care toate statele să fie egal reprezentate și să aibă aceleași drepturi și la dispoziție o forță comună, prin care să-și apere independența și suveranitatea.

Proiectul Elveției voia o asociație după modelul cantoanelor elvețiene, cu statut confederativ, consiliu de mediație, curte de arbitraj și forță de impunere a deciziilor comune. Principii și prevederi similare conțineau și proiectele Danemarcei, Suediei, Belgiei și Olandei.

În decembrie 1918, Wilson schițase deja împreună cu experții britanici un Pact din 13 articole, care era un compromis față de programul său inițial. La 18 ianuarie 1919, în prima ședință plenară a Conferinței de la Versailles se anunța public ideea creării Societății Națiunilor, iar în a doua ședință plenară la 25 ianuarie problema era înscrisă pe ordinea de zi.

Liga Națiunilor era concepută ca un organism de cooperare internațională, care urma să asigure împlinirea obligațiilor internaționale contractate și apărarea împotriva războiului. Liga a cărei creare va face parte integrantă din tratatul general de pace va fi deschisă oricărei națiuni civilizate, în care să te poți încrede că va favoriza îndeplinirea țelurilor sale. Membrii Ligii urmau să se întâlnească periodic într-o conferință internațională, care va avea o organizație permanentă și un secretariat. Conferința numea o comisie reprezentând guvernele asociate pentru a elabora în detaliu modul de constituire și atribuțiile Ligii.

Wilson a cerut ca pactul să fie definitivat de o comisie formată exclusiv din reprezentanții marilor puteri învingătoare, dar sub presiunea Franței și a țărilor mijlocii și mici, la 6 februarie 1919 s-a admis ca în comisia pentru definitivarea Pactului să mai facă parte pe lângă reprezentanții S.U.A., Angliei, Franței, Japoniei și Italiei și reprezentanți ai altor 5 țări: Belgiei, Braziliei, Portugaliei, Chinei și Serbiei. La 9 februarie au mai devenit membre ale comisiei și Grecia, Polonia, România și Cehoslovacia. În paralel cu definitivarea Pactului la Hotelul Crillon s-au dus tratative la sediul Ministerului Afacerilor Externe al Franței pentru aplanarea unor dezacorduri.

La 14 februarie 1919, proiectul de pact a fost înaintat Conferinței păcii și în seara aceleiași zile, , W. Wilson a părăsit Parisul pentru a-l înfățișa Senatului. Congresul american a refuzat ratificarea Tratatului de la Versailles și Pactul Societății Națiunilor, pe considerentul absenței din Pact a unei mențiuni exprese despre doctrina Monroe, precum și a stipulațiilor că S.U.A. vor avea posibilitatea de a părăsi Liga când circumstanțele vor impune acest lucru.

În S.U.A., opinia publică s-a pronunțat în favoarea Ligii, iar cca. 250 de personalități în frunte cu savanții Edison și W. Taft, precum și membri ai partidelor republican și democrat au cerut Senatului să aprobe aderarea S.U.A. la Pact. În fruntea opoziției se aflau cercurile industriale financiare și comerciale, care dezaprobau politica internă și externă a lui Wilson. Respingerea ratificării Pactului în Senat la 19 noiembrie 1919 și la 19 martie 1920 a avut consecințe grave și multiple. Prin acest act, S.U.A. au lipsit Liga de puterea, prestigiul și influența țării, care deținea primul loc în producția mondială și peste o jumătate din stocul de aur al lumii. Cu timpul însă, S.U.A. au colaborat cu Liga în diferite probleme și în scopul protejării intereselor americane.

La 22 martie 1919 au fost reluat discuțiile în cadrul Comisiei pentru elaborarea Pactului. Delegațiile franceză și japoneză au propus organizarea unei forțe armate internaționale și introducerea în preambul a unei mențiuni relative la egalitatea națiunilor. În timp ce aceste propuneri au fost înlăturate, comisia și-a însușit amendamentul guvernului american, în virtutea căruia doctrina Monroe nu este incompatibilă cu Pactul Societății Națiunilor.

Sediul Ligii s-a stabilit la Geneva, deși Franța, China, Portugalia și Cehoslovacia preferau Belgia. S-a hotărât ca deciziile Adunării și ale Consiliului să fie luate în unanimitate, în timp ce chestiunile de procedură urmau să se decidă cu votul majorității membrilor prezenți. În calitate de secretar general al Societății a fost numit Sir Eric Drummond.

La ședința plenară a Conferinței din 28 aprilie 1919, delegațiile au votat Pactul reprodus ca primă parte din cele 5 tratate de pace. El a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920 având ca membri 26 de state, 4 dominioane și India. Au dobândit dreptul de a adera la Societatea Națiunilor în decurs de două luni 13 state.. din partea României, Pactul a fost semnat de Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu.

Pactul Societății Națiunilor proclama executarea obligațiilor asumate prin tratate, ca o condiție a conviețuirii internaționale iar apărarea principiilor dreptului internațional constituia principala obligație morală a statelor garantată prin art. 10, 12 și 16 din Pact. Prin art. 10 statele membre își luau îndatorirea să respecte și să păstreze împotriva oricărei agresiuni externe integritatea și independența politică existentă.

Clauzele art. 12 învederau „obligația membrilor de a supune diferendele dintre ei unei proceduri de reglementare pașnică și de a nu recurge la război, înainte de expirarea unui termen de trei luni de la decizia arbitrilor sau de la raportul Consiliului Societății Națiunilor.”

Art. 16 se referea la eventualitatea în care dacă un membru al Societății ar fi recurs la război, contrar angajamentelor luate de a recurge mai întâi la soluții pașnice, cazul respectiv era considerat ca un act de agresiune împotriva tuturor celorlalți membri. În acest caz „statele membre se obligau să rupă orice relații comerciale sau financiare și să interzică orice raporturi între naționalii lor și cei ai statului infractor, membru sau nu a Societății.”

Art.22 prevedea instituirea sistemului mandatelor asupra unor foste colonii germane și a unor teritorii ce fuseseră sub dependență otomană. Pentru statele mandatare erau înscrise anumite obligații, prin care erau interzise comerțul cu sclavi, traficul de arme și alcool, asigurarea libertății conștiinței și religiei și obligația de a informa anual Consiliul despre situația din teritoriul respectiv.

Art.23 cuprindea obligația statelor membre de a sigura condiții de muncă în propriile teritorii, dar și în cele cu care aveau relații. Se prevedea înființarea unor organizații internaționale pentru controlul condițiilor de viață și de muncă. Se interziceau comerțul cu femei și copii, traficul de stupefiante, se promitea controlul exportului de arme și muniții, unirea eforturilor pentru prevenirea și combaterea bolilor și epidemiilor internaționale existente sau crearea altora în viitor și punerea lor sub egida Ligii.

În Pact erau precizate calitatea de membru, condițiile primirii membrilor și ale retragerii din Ligă. Organele conducătoare erau: Adunarea generală formată din reprezentanți ai statelor membre, care dispuneau de un singur vot și se întruneau în sesiuni ordinare anuale în luna septembrie sau ori de câte ori era nevoie în sesiuni extraordinare; Consiliul – era un organ executiv format din 5 membri permanenți, marile puteri și 4 nepermanenți; secretariatul – permanent compus din funcționari internaționali și atribuțiile acestora, căile și mijloacele, domeniile de activitate.

În scopul menținerii păcii se prevedea necesitatea reducerii armamentelor naționale în funcție de situația geografică și condițiile speciale ale fiecărei țări. Reducerea urma să se facă după planurile întocmite de Consiliu, revizuite cel puțin o dată la 10 ani, iar fabricarea munițiilor și materialelor de război trebuia supusă controlului Consiliului, care trebuia să cunoască situația statelor membre. Pactul acorda S.U.A., Angliei, Franței, Italiei și Japoniei privilegiul de a avea reprezentanți permanenți în Consiliu.

Insuficiența claritate a sistemului sancțiunilor, lipsa unei forțe de impunere a deciziilor, posibilitatea statelor membre de a recurge în unele cazuri la soluționarea diferendelor pe calea războiului, conținutul confuz și uneori contradictoriu al unor articole ale Pactului, unanimitatea voturilor pentru adoptarea hotărârilor în Consiliu, rolul important ce și-l rezervau reprezentanții americani și englezi constituiau deficiențe ale instituției de la Geneva. Cu toate acestea, noul organism era o extraordinară inovație în relațiile internaționale. Prevederile Pactului puteau constitui „cadrul real și viabil de instituționalizare a colaborării pentru pacea și prosperitatea omenirii”.

După aprobare și tipărire, ecourile asupra Pactului au fost confuze și contradictorii. Admiratorii lui Wilson afirmau că „Pactul este o forță care va pune în mișcare opinia publică mondială”, în timp ce adversarii lui îl considerau „un ultim act nebunesc al lui Wilson”.

La 16 ianuarie 1920 la Paris se întrunea în prima ședință de lucru Consiliul, format din reprezentanții Angliei, Franței, Italiei, Japoniei, Belgiei, Braziliei, Spaniei și Greciei. Prin retragerea acesteia din urmă a intrat în Consiliu China, iar președinția o deținea reprezentantul Franței Léon Bourgeois.

În 1920, Consiliul a rezolvat îndeosebi probleme organizatorice, un loc aparte fiind reprezentat de constituirea secretariatului permanent. Această sarcină a fost rezolvată de o comisie specială formată din 9 membri ai statelor reprezentate în Consiliu. Președintele Comisiei era Stéphen Pichon, ministrul afacerilor externe al Franței, ajutat de secretarul general Eric Drummond.

Adunarea din 1921 a aprobat componența secretariatului, atribuțiile sale și a hotărât pentru operativitatea lucrărilor, crearea unor birouri la Paris, Londra, Roma și în America latină. Schema secretariatului permanent s-a completat treptat, ajungându-se la cca. 600 de funcționari din peste 50 de state. Anglia și Franța ocupau posturile cheie și aveau cei mai mulți funcționari. Secretariatul dispunea de interpreți, traducători, dactilografi, secretari, publicații, mesagerie, experți pentru administrație, contabilitate, probleme economice, financiare, militare. Din 1932 până în 1939, funcția de secretar general i-a revenit francezului Joseph Avenol. Bugetul organizației provenea din cotizațiile membrilor și din unele donații, între care cea a fundației Wilson. Prima adunare generală s-a desfășurat la Geneva între 15 noiembrie – 15 decembrie 1920 sub președinția lui Paul Hymans, ministrul de externe al Belgiei.

Pentru a-și realiza obiectivele, Liga și-a creat organisme: Organizația și Biroul Internațional al Muncii, Oficiul Internațional pentru Relații și Educație, Comitetul Internațional de Statistică, Biroul și Organizația Internațională de Igienă, Comisia permanentă Consultativă pentru chestiuni militare, navale și aeriene, Comisia Economică și Financiară, Comisia Internațională de Cooperare Intelectuală etc.

În perioada 1923-1929 la Geneva s-a întreprins o activitate amplă, au fost adoptate măsuri colective pentru reconstrucția economică și financiară a unor state, s-a desfășurat Conferința Economică Internațională, s-au lichidat unele conflicte militare, ca acela dintre Italia și Grecia în 1923, Polonia și Cehoslovacia în 1923-1924, între Bulgaria și Grecia în 1925, între Turcia și Grecia în 1926, între Grecia și Albania în 1928, s-au purtat dezbateri privind limitarea și reducerea armamentelor, s-au organizat biblioteca și arhivele. Numărul statelor membre a ajuns la 55 în 1927.

Istoria ligii Națiunilor este mai ales istoria încercării statelor mici și mijlocii de a pătrunde în viața internațională, de a transforma instituția de la Geneva într-un instrument puternic și eficient de reglementare pașnică a problemelor internaționale, pe baza dreptului internațional. Delegațiile țărilor mici și mijlocii s-a confruntat la Geneva cu poziția ostilă a marilor puteri, care nu se împăcau cu ideea participării cu drepturi egale a tuturor țărilor la viața internațională. Aceste state au reușit să imprime forului genovez o direcție progresistă.

România a fost unul dintre membrii fondatori ai Societății Națiunilor. În anul 1918 lua ființă la Paris Asociația română pentru Societatea Națiunilor, care era condusă de un Comitet executiv, președinte fiind C. Dissescu, profesor de drept la Universitatea din București, iar membri erau Ermil Pangrati, matematician, inginer, profesor la aceeași universitate, juristul Demetru Negulescu și scriitoarea Elena Văcărescu. Comitetul a acționat prin biroul presei române, prezentându-și opiniile în cadrul Conferințelor Asociațiilor Liber Aliate pentru Societatea Națiunilor desfășurate în ianuarie și martie 1919 la Paris și Londra. Membrii asociației chiar au elaborat și susținut un program propriu ce conținea 6 articole. Demetru Negulescu susținea în faza pregătirii Pactului, că trebuie creat un parlament internațional, care să elaboreze legi privind relațiile între națiuni și interesele comune ale acestora. El releva și necesitatea instituirii unui tribunal internațional al păcii, iar în problema dezarmării cerea ca pactul să cuprindă măsuri de dezarmare nu numai pentru statele membre, ci și nemembre. În același sens, Ermil Pangrati considera că „Pactul trebuie să prevadă interzicerea exportului de armament în afara limitelor și controlului Societății Națiunilor”. Elena Văcărescu a propus reprezentarea femeilor și organismele Societății Națiunilor. Propunerile României au fost susținute în Comisia de la Hotelul Crillon și de către C. Diamandi.

În România, presa vremii sublinia importanța Ligii, mai ales pentru statele mici și mijlocii și pentru forțele iubitoare de pace din toată lumea. Universul scria „Lumea a visat dintotdeauna, de când e ea, o Societate a Națiunilor”. Rezervele și criticile se refereau la o multitudine de probleme precum: neglijarea aspectelor referitoare la colaborarea economică financiară, neadmiterea statelor ca membre, lipsa mijloacelor de sancțiune etc.

Principalele partide politice de după primul război mondial, Partidul Liberal și Partidul Conservator au apreciat favorabil înființarea Societății Națiunilor. Liberalii considerau Liga Națiunilor „o revoltă a întregii lumi civilizate în contra militarismului”, iar Partidul Conservator Democrat, condus de Take Ionescu, aprecia în programul său din 22 octombrie 1919 că „întemeierea Ligii Naționale este și mai ales va fi o garanție solidă pentru libertatea și integritatea tuturor”.

Odată cu debutul Ligii, la Ministerul de Externe, s-a creat un serviciu special pentru studierea lucrărilor acesteia, iar printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri s-a instituit Comisia pentru executarea tratatelor de pace începând din 22 decembrie 1919. La adunările de la Geneva au fost trimiși în afara delegațiilor oficiale, numeroși reprezentanți de la „Biroul de presă română”, de la marile cotidiene: „universul”, „Adevărul”, „Dimineața”, „Neamul Românesc”, „Lumea”, „Viitorul” etc., cât și din partea unor ziare și publicații ale minorităților naționale ca: „Ellenzek”, „Aradi Kozlony”, „B. Tageblatt”, „Keleti Ujsag”. Dintre ziariștii participanți, între numele mai cunoscute se înscriu: Barbu Brănișteanu („Adevărul”), Grigore Gafencu („Argus”), Pamfil Șeicaru („Cuvântul”) ș.a.

În 1926 la București s-a înființat un Comitet însărcinat cu promovarea în rândul populației a idealurilor de pace ale Societății Națiunilor, din care făceau parte V. Pârvan, D. Gusti, N. Iorga, Gh. Țițeica etc.

S-a hotărât introducerea unor cunoștințe adecvate despre Societatea Națiunilor în manualele școlare de geografie, istorie, instrucție civică și sociologie, inițierea unor conferințe, simpozioane și concursuri școlare pe teme ale păcii și răspândirea în școli a publicațiilor forumului de la Geneva.

Toate aceste inițiative s-au îmbinat cu înființarea, consolidarea și perfecționarea cadrului diplomatic de reprezentare a țării la Geneva. Astfel, pe lângă legația României la Berna a fost creat un secretariat permanent compus din Alexei Catargi și Filip Lahovari. La prima adunare generală din 1920, în delegația României au făcut parte Catargi, Lahovari, Nicolae Titulescu, Toma Ionescu, D. Negulescu și D. Iancovici. În 1923 numărul membrilor României în secretariatul permanent a crescut și a fost creat un birou special al secretariatului condus de Edmond Ciuntu. În 1927 s-a creat la Geneva un oficiu diplomatic cu rang de legație, al cărui șef era Constantin Antoniade, cu rang de ministru.

Angajarea și afirmarea României la Geneva, ca unul dintre cele mai active state mijlocii și mici s-a datorat obiectivelor clare urmărite, prezentate și apărate constant, dar într-o mare măsură și diplomaților și oamenilor de excepție antrenați în această activitate. Trimișii României au manifestat fermitate și stăruință în pregătirea, elaborarea și aprobarea unor texte și decizii. România a fost reprezentată la Geneva de personalități politice de prim rang precum : Nicolae Titulescu, I.G. Duca, G.G. Mironescu, Sextil Pușcariu, Savel Rădulescu, N. Petrescu-Comnen, Vespasian V. Pella etc. România a deținut la Geneva între anii 1920-1929 unul dintre locurile fruntașe în privința personalului ales onorific în instituțiile Ligii, dar a fost slab reprezentată sub raportul salariaților permanenți.

Apărarea independenței și suveranității naționale au reprezentat principii esențiale ale politicii românești la Geneva. Din aceste două principii decurgea și acela al recunoașterii egalității juridice a statelor membre. D. Negulescu a cerut înscrierea acestui principiu în Pactul Societății Națiunilor.

Problema reprezentării mai echitabile a statelor membre în toate organele și instituțiile de la Geneva ca premisă a participării tuturor statelor la organizarea și menținerea păcii a constituit un alt obiectiv al diplomației românești. În februarie 1919, I.I.C. Brătianu a intervenit energic ca și statele mijlocii și mici să aibă reprezentanți în Consiliu, fie ei chiar și cu statut de membri nepermanenți. În 1922, Constantin Dissescu a revenit cu aceeași propunere și în același an, la Adunarea Generală a aprobat mărirea numărului membrilor nepermanenți de la 4 la 6, iar trei din cele șase locuri urmau să revină permanent următoarelor grupări de state, care se dovediseră foarte active la Geneva: statele din Mica Înțelegere, țările scandinave și statele latino-americane. În 1962 numărul locurilor nepermanente a sporit de la 6 la 9, România fiind aleasă pe o perioadă de trei ani. La această dată, România avea reprezentanți în toate organismele și comisiile Societății națiunilor. În acest sens, N. Petrescu-Comnen spunea : „Succesul României la Geneva este încoronarea unei opere pacifice de ani de zile și a unei sincere colaborări la opera internațională.”

România a susținut primirea de noi membri în scopul universalizării normelor și principiilor proclamate la Geneva, cu condiția ca statele intrate să-și asume obligațiile reieșite din Pact și a colaborat mai ales cu delegațiile partenerilor din Mica Înțelegere, Cehoslovacia și Iugoslavia, precum și cu Polonia și Grecia.

România a susținut la Geneva principiul limitării și reducerii cheltuielilor militare și armamentelor. În intervenția sa din 15 iunie 1919 la Versailles, I.I.C. Brătianu arăta că : „dezarmarea trebuie să țină cont de anumite condiții speciale precum : structura economică a statului, resursele și mijloacele de apărare, situația geografică, intențiile și puterea vecinilor, natura și stabilitatea frontierelor.” Cu prilejul elaborării și definitivării Pactului, delegația română relevase că nu s-a acordat atenția necesară raportului dintre dezarmare și securitate. D. Negulescu propunea înzestrarea Societății Națiunilor cu mijloacele necesare pentru asigurarea și consolidarea păcii, controlul armamentelor și al producției militare, comerțul cu arme, să prevină și să împiedice orice act agresiv. El propunea crearea unei poliții internaționale permanente, fără de care Societatea Națiunilor va rămâne o alianță defensivă care nu va răspunde scopului propus, acela de a împiedica războiul.

La prima adunare din 1920, D. Negulescu a înaintat o propunere privind crearea unui organism permanent de control și investigare pentru a asigura buna credință a statelor în respectarea și aplicarea prevederilor din Pact cu privire la problemele militare. La ședința din 10-12 aprilie 1920, Consiliul hotăra crearea Comisiei Tehnice Consultative pe probleme militare, navale și aeriene, însărcinată cu aplicarea tuturor prevederilor din Pact referitoare la dezarmare și securitate. Din partea României a făcut parte această comisie cu începere din 1920 și până în 1926 D. Iancovici. Comisia a trimis statelor membre un chestionar, cerând informații despre efectivele militare, materialul de război, producția de armament, sumele prevăzute în bugetul pentru nevoile apărării.

România a susținut și apărat principiul integrității teritoriale la Geneva și spiritualizarea frontierelor prin transformarea lor în punți de legătură între popoare. Când în 1920-1921, Canada a propus suprimarea art.10 din Pact, referitor la integritatea teritorială, țările mijlocii și mici s-au opus, iar Constantin Dissescu declara că România este o apărătoare convinsă a art.10 „și se pronunța” pentru păstrarea lui.

Delegați ai României au participat la Comisia Economică și Financiară a Ligii. Principalii mesageri ai idealului cooperării economice prin intermediul Ligii au fost Virgil Madgearu și Nicolae Titulescu. Între 1921-1928, Comisia a adoptat în scopul apărării și consolidării păcii, măsuri economico-financiare pentru restaurarea Austriei, Ungariei, Estoniei, orașului liber Danzig, Greciei și Bulgariei. România era interesată de refacerea Austriei și Ungariei, deoarece era vorba de complexe probleme financiare între statul român și ele. În privința Ungariei, Nicolae Titulescu a pus problema principiului reciprocității, care a fost acceptat în sensul că Ungaria renunța la reclamația sa pentru plata despăgubirilor cauzate de operațiunile militare din 1919-1920, iar România semna acordul pentru reeșalonarea plății reparațiilor între anii 1927-1943.

O altă coordonată a diplomației românești a fost promovarea principiului bunei vecinătăți, pornind de la acțiuni regionale spre cele cu caracter internațional. Aplicarea acestui principiu s-a materializat într-o vastă rețea de alianțe concepute în spiritul Pactului Ligii Națiunilor cu statele vecine, cu interese identice cu ale României, ca de pildă Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Polonia, dar și U.R.S.S., Ungaria și Bulgaria.

România s-a pronunțat la Geneva împotriva mișcării revizioniste maghiare. În 1922, membrii delegației române au votat pentru primirea Ungariei în Ligă, cu condiția ca ea să respecte Pactul Ligii. Cooperarea cu Bulgaria, devenită în 1921 membră, a fost dificilă mai ales după 1923, când regimul dictatorial condus de Al. Țankov s-a raliat mișcării revizioniste.

Problema organizării și menținerii păcii a pus în fața diplomației românești și chestiunea războiului. România a pledat la Geneva pentru ca simultan cu criteriile de reducere a armamentelor și efectivelor să se elucideze și problema perfecționării sistemului de sancționare a agresorului și mijloacele reale de securitate. D. Iancovici aprecia că reducerea concretă a armamentelor trebuia să parcurgă două etape: o dezarmare morală a spiritelor prin diminuarea propagandei revizionist-revanșarde și o dezarmare militară propriu-zisă.

Situația precară a securității rezulta în concepția diplomației române din atitudinea învinșilor față de tratate și din contradicțiile dintre foștii aliați. Delegația României la Geneva, condamnând războiul de agresiune, considera că „sancțiunile care sunt corolarul logic al dezarmării nu au fost suficient definite și România insistă pentru abolirea propagandei de război, cerând adoptarea unor măsuri cu menirea de a dezarma spiritele pentru stabilirea justiției.

Pentru eliminarea războiului și definirea agresiunii, în 1922 s-a lansat în comisia a III-a de la Geneva ideea elaborării unui tratat general de garanție mutuală. Proiectul tratatului conținea 19 articole care aduceau numeroase elemente noi față de ale Pactului. Războiul de agresiune era considerat o crimă internațională, statele semnatare își asumau obligația de a se abține de la orice acțiune de război, în caz de conflict se angajau să acorde ajutor eficient să imediat statului căzut victimă agresiunii și în termen de 4 zile de la izbucnirea războiului, Consiliul trebuia să decidă cine era agresorul și mijloacele de ajutorare a statului căzut victimă. România a venit cu propuneri astfel încât noul instrument diplomatic să exprime mai clar obligațiile statelor membre, inclusiv ale marilor puteri în caz de agresiune. Proiectul tratatului nu a putut deveni unul real, mai ales datorită atitudinii nefavorabile a Marii Britanii.

O bună parte din propunerile delegației României și ale altor țări mici și mijlocii, privind scoaterea războiului în afara legii și sancționarea agresorului și-au găsit expresia în 1924 în Protocolul pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale. Acest document introducea în dreptul internațional trei elemente solidare: arbitraj, securitate, dezarmare. Pentru prima dată se încerca precizarea noțiunii de agresiune. În elaborarea și completarea Protocolului din 1924, un rol decisiv l-a avut Cehoslovacia, Grecia și România. Din partea României și-au precizat pozițiile I.G. Duca, Nicolae Titulescu, Mircea Djuvara. Acesta din urmă, în ședința din 18 septembrie 1925 releva că „pentru o țară ca România cu un lung trecut de suferință și nedreptate, adoptarea Protocolului înseamnă un act de justiție internațională”. Neînțelegerile dintre marile puteri și mai ales poziția conservatoare a Angliei au făcut să eșueze și acest document.

În aprilie 1924, Vespasian V. Pella a propus la Geneva crearea unei instituții internaționale „chemate să dea o formă concretă sentimentului de solidaritate, care în lupta contra criminalității a unit întotdeauna națiunile civilizate.” La sfârșitul aceluiași an s-a constituit la Geneva un comitet de experți cuprinzând: reprezentanți ai principalelor sisteme juridice din lume, cu includerea unor juriști din America, precum și ai unor state europene, raportul de constituire a comitetului fiind prezentat de delegatul Suediei. Comitetul stabilea o listă de probleme ale dreptului internațional ca obiect de studiu. Propunerea României a fost însușită și de Academia Diplomatică Internațională fondată la Paris în 1926, în conducerea căreia un rol important l-a avut ca vicepreședinte Nicolae Titulescu. În cadrul acestei instituții au activat N. Petrescu-Comnen , D. Negulescu, M. Djuvara, V.V. Pella, Virgil Madgearu etc.

Diplomația românească și-a continuat eforturile pentru punerea războiului de agresiune în afara legii interne și internaționale. În 1925, la conferința Uniunii Internaționale Interparlamentare de la Washington, V.V. Pella ales raportor general în problema războiului de agresiune a propus scoaterea acestuia în afara legii. Cu începere din 1924-1925, juriștii români au făcut primele propuneri mai detaliate în acest sens, care prin V.V. Pella au fost difuzate într-o lucrare apărută în 1926 în limba franceză. Prin agresiune, V.V. Pella înțelegea „orice acțiune sau inacțiune contrară securității statelor și care violează condițiile fundamentale ale menținerii ordinii internaționale.” Propunerile românești au fost reluate în 1927 în Comitetul pentru dezarmare.

Între 18-26 mai 1926 s-a întrunit la Geneva Comisia pregătitoare a Conferinței pentru reducerea armamentelor formată din delegați din 20 de state membre, printre care și Românie, reprezentată prin N. Petrescu-Comnen. Acesta relevă că pentru succesul oricât de modest al lucrărilor Comisiei trebuie să se treacă simultan la pregătirea diplomatică necesară pentru a se ajunge la un acord în principalele puncte controversate și să se efectueze și o pregătire a opiniei publice, să se intensifice dezarmarea morală cu ajutorul presei, pentru ca popoarele să sprijine opera întreprinsă la Geneva. La 15 septembrie 1927, sub presiunea statelor mici și mijlocii s-a elaborat Planul tehnic de reducere a armamentelor.

În preambul se releva că s-au definitivat texte unanim acceptate în cadrul Comisiei privind limitarea armamentelor terestre și aeriene, dar nu și în materie de armamente navale. S-a stabilit că reducerea armamentelor se va face avându-se în vedere un ansamblu de elemente de ordin militare, geografic, demografic, economic, financiar, moral și politic, lungimea frontierelor și stabilitatea lor, întinderea coastelor maritime. Pe baza unor constatări se stabileau apoi criteriile detaliate pentru efectuarea reducerilor în mod gradual în termen de 3-5 ani, modul de calculare a cheltuielilor militare, atribuțiile Comisiei permanente de control.

În ședința din 26 septembrie 1928, N. Petrescu-Comnen readucea în discuție necesitatea de a asigura un minim de dezarmare morală prin încetarea cererii revizuirii frontierelor. G.G. Mironescu, luând parte la sesiunea Adunării generale din 1929 insista asupra propunerii României, ca soluționarea problemelor dezarmării și securității să se desfășoare pe trei planuri paralele – limitarea progresivă a armamentelor terestre, aeriene și navale, dezarmarea morală și dezarmarea economică.

Între 1927-1929, V.V. Pella a avut un rol activ în pregătirea, organizarea și desfășurarea la Geneva a Conferinței Internaționale, care adoptă o rezoluție în problema reprimării falsurilor monetare prin legi cu caracter național și internațional. El a propus de asemenea ca radiocomunicațiile din statele membre, ca și agențiile internaționale să devină instrumente de informare reciprocă, obiective și necesare, care să ajute la colaborarea pașnică a națiunilor, condamnând propaganda dăunătoare bunelor relații.

La sesiunea Adunării Generale de la Geneva din 14 septembrie 1927, Vespasian V. Pella a pledat pentru codificarea progresivă a dreptului internațional ca o necesitate pentru întronarea legii în viața internațională. În octombrie 1927 s-a făcut deja primul pas important în acest sens, întrunindu-se la Varșovia prima Conferință a Comisiilor Naționale pentru codificarea Dreptului Penal. V.V. Pella a cerut juriștilor ca problema prioritară să o constituie încriminarea pe plan național și apoi internațional a propagandei sub orice formă pentru războiul de agresiune, obținând votarea propunerii sale. Între anii 1930-1933, V.V. Pella a devenit raportor în Comisia nr.1 de la Geneva asupra problematicii acesteia, îndeplinind un rol important în coordonarea activității comisiilor naționale și asociațiilor internaționale pentru unificarea dreptului penal și condamnarea criminalității internaționale.

Societatea Națiunilor s-a preocupat și de alte probleme precum : reglementarea situației refugiaților și prizonierilor de război, preocupări pentru ocrotirea sănătății, protecția femeii și a copilului, preocupări în domeniul ocrotirilor sociale. România a cooperat în domeniul vieții intelectuale, în domeniul științelor umaniste și al învățământului, în domeniile presei, literaturii, artei populare și cinematografiei.

Probleme economice au făcut obiectul a numeroase dezbateri în cadrul diferitelor organisme ale Societății Națiunilor. După izbucnirea crizei economice mondiale în 1929, cea de-a X-a Adunare a Societății Națiunilor invita guvernele statelor membre și nemembre la o acțiune concertată în vederea elaborării unui program de negocieri al cărui scop era ameliorarea relațiilor economice prin toate mijloacele. La 17 februarie 1930 se deschidea la Geneva prima Conferință internațională în vederea unei acțiuni economice concertate, iar la sfârșitul discuțiilor generale au fost create două comisii, președinția celei de a doua fiind încredințată ministrului român Virgil Madgearu. Această comisie a desfășurat 13 ședințe în urma cărora a elaborat un proiect de protocol, cu privire la încheierea unor acorduri economice regionale, ca o primă etapă pe calea stabilirii unei unități economice europene.

Fiind ales președinte al celei de-a XI-a Adunări a Societății Națiunilor, Nicolae Titulescu preciza în discursul de deschidere a lucrărilor acestei sesiuni la 10 septembrie 1930: „Toate națiunile, fără excepție, întâmpină în clipa de față dificultăți, mai ale de ordin economic, așa încât nesoluționarea unei probleme poate să atragă un regres periculos pentru civilizație.”

În cadrul Societății Națiunilor s-au depus o serie de eforturi în vederea găsirii unor soluții pentru eliminarea efectelor nefaste ale crizei economice, dar aceste eforturi nu au dus la rezultatele așteptate.

În planul relațiilor internaționale, criza din 1929-1933 a deschis o nouă etapă, ce marca începutul unei perioade în care contradicțiile dintre state încep să capete și forme conflictuale deschise. Cursa înarmărilor ia proporții, neputând fi stăvilită în ciuda eforturilor depuse de-a lungul mai multor ani în cadrul Societății Națiunilor.

Conflictul chino-japonez declanșat în toamna anului 1931, în urma agresiunii japoneze din China de nord-est este considerat momentul de început al declinului definitiv al Societății Națiunilor.

Poziția României în problema conflictului chino-japonez a fost exprimată de Nicolae Titulescu la 7 martie 1932 într-un discurs în care afirma: „ Dacă Liga Națiunilor șovăie, dacă nu proclamă cu tărie marile principii care stau la baza Pactului său și a vieții internaționale moderne, ea va înceta să existe și întreaga sa activitate laborioasă din trecut va apărea drept o amăgire în ochii celor care au crezut în ea.”

Dezbaterile care s-au purtat până în 1933 în Forul de la Geneva pe marginea agresiunii Japoniei împotriva Chinei nu au găsit o rezolvare adecvată problemei respective. În 1933 Japonia s-a retras din Societatea Națiunilor.

O nouă verigă în lanțul crizei generale care se manifesta pe plan internațional din ce în ce mai acut, în pofida pașilor pozitivi făcuți prin semnarea convențiilor de la Londra pentru definirea agresorului și a încercărilor întreprinse mai ales de Franța și statele Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice în vederea organizării securității colective pe continentul european a constituit-o agresiunea Italiei împotriva Etiopiei declanșată între 23 noiembrie și 5 decembrie 1934.

Nicolae Titulescu a reprezentat România la Adunarea extraordinară a Societății Națiunilor din 20 mai 1935, convocată pentru a analiza această problemă. În repetate rânduri diplomatul român a cerut aplicarea unor sancțiuni economice contra Italiei.

Criza declanșată de Italia prin agresiunea sa contra Etiopiei a constituit încă o dovadă a faptului că Societatea Națiunilor nu putea înfrâna agresorul și nu putea răspunde misiunii pentru care fusese creată: menținerea păcii între națiuni. Ca și cu prilejul altor crize ce se declanșaseră sau se vor mai declanșa, se vedea faptul că atunci când în competiție se aflau pretențiile și interesele uneia din marile puteri ale timpului, răspunsurile nu puteau fi găsite la Societatea Națiunilor. Dar eșecul în fața căruia Liga a fost pusă din nou era un prilej de mare neliniște mai ales pentru statele mici membre ale forului de la Geneva.

Alegerea României la 17 septembrie 1935 ca membru permanent în Consiliul Societății Națiunilor cu 50 de voturi din 52 de votanți, caz fără precedent în istoria organizației, a fost interpretată ca un merit al lui Titulescu. În acest sens „Echo de Paris” scria: „Adunarea a voit să facă o nouă manifestare excepțională omului de stat român, care reprezintă cu cea mai mare inteligență, elocvență și putere lupta națiunilor mici contra imperialismului”, iar în „Journal de Nations” se afirma că: „Cele 50 de state care au votat în bloc pentru România și pentru eminentul bărbat de stat care o reprezintă știau că prin votul lor interpretează opinia tuturor celor care vor să fie reprezentați prin apărătorii cei mai inteligenți ai politicii și jurisprudenței Societății Națiunilor.”

Debutul anului 1936 a fost sumbru pentru Societatea Națiunilor. Evenimentele din Etiopia și criza rhenană au însemnat alte lovituri, care i-au zdruncinat prestigiul, iar ceea ce a continuat până la declanșarea celui de-al doilea război mondial în 1939 nu a fost decât agonia. Formal ea a continuat să existe până în 1946.

Capitolul II

Nicolae Titulescu – apărător al intereselor naționale ale României la Societatea Națiunilor

Personalitatea lui Nicolae Titulescu este strâns legată de politica externă a României, de evoluția relațiilor internaționale interbelice și de problemele majore cu care s-a confruntat comunitatea internațională în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Nicolae Titulescu s-a născut în 16 martie 1882 la Craiova în familia magistratului Ion Titulescu și a Mariei Titulescu, nepoata lui Theodor Aman. A urmat cursurile școlii primare „Jules Javet” și al Colegiului „Carol I” din Craiova. Între 1900-1904 a frecventat la Paris cursurile Facultății de drept sub îndrumarea juriștilor Marcel Planiol și Charles-Lyon Caen. În ianuarie 1905 a susținut examenul de doctorat la Paris, primind mențiunea „Eloge”. Din 1904 până în 1909 a funcționat ca profesor suplinitor la catedra de drept civil a Facultății de drept de la Universitatea din Iași, iar în 1909 a fost numit profesor de drept civil la facultatea de drept din București.

Nicolae Titulescu a adus în arena politică a României un intelect strălucit, cultivat la cele mai înalte cote, o gândire străfulgerată mai adesea de geniu, o perspectivă cuprinzătoare asupra rosturilor românești și asupra vocației României în lumea contemporană, un simț al istoriei egalat poate doar de Bălcescu, Kogălniceanu sau Iorga, și o dăruire exemplară, în slujba marilor cauze naționale și europene a idealurilor generoase pe care lumea și le asumase la început de secol.

Ales deputat în 1912 pe listele Partidului Conservator Democrat, Nicolae Titulescu își făcea o intrare spectaculoasă în Parlamentul României, afirmând în Adunarea Deputaților poziția României față de războaiele balcanice. Discursul rostit de tânărul deputat la 20 decembrie 1913 în acest sens a fost salutat în modul cel mai călduros de către Take Ionescu, mentorul său politic.

Nicolae Titulescu a luat atitudine în probleme diverse și complexe ale vieții politice, economice și sociale, rostind discursuri de mare rezonanță în Adunarea deputaților a României. Declanșarea primului război mondial a determinat o deplasare a preocupărilor sale, acesta subsumându-și toate demersurile și eforturile cauzei reîntregirii țării, făuririi statului național unitar român.

În discursul „Inima României” rostit la Ploiești la 3 mai 1915, el se pronunța pentru unirea Transilvaniei cu România și pentru abandonarea politicii de neutralitate prin angajarea țării alături de aliați, dar nu a uitat niciodată de Basarabia și Bucovina, demersurile sale certificând o concepție integratoare în care problema revenirii acasă a tuturor provinciilor românești înstrăinate era privită ca un tot.

În deplină concordanță cu ideile și gândurile celorlalți politicieni români ai vremii sale, Nicolae Titulescu afirma că nu poate exista pace și stabilitate în Europa atâta timp cât marile imperii ale vremii continuă să dețină ilegal teritorii aparținând altor țări, atâta timp cât politica acestora împiedică împlinirea aspirațiilor naționale ale popoarelor care suportau uneori de secole stăpânirea străină a imperiilor otoman, habsburgic și țarist.

În cei 20 de ani în care a jucat un rol politic proeminent în viața politică și în diplomația românească, dar și în cea europeană în diverse calități, Nicolae Titulescu a pledat și a acționat pentru obținerea unui nou statut european și mondial al României, pentru recunoașterea de către Marile Puteri și de către restul comunității internaționale a unei entități organice numită România Mare. El a gândit destinul țării sale în coordonate europene și mondiale, intuind numeroasele și complexele interdependențe ce se nășteau și aveau să se impună în viața internațională, a conștientizat faptul că Pacea, Legalitatea și Cooperarea reprezintă singura triadă valabilă și accesibilă, în măsură să asigure Societatea, Stabilitatea, Perspectiva și Progresul.

Nicolae Titulescu a pledat interesele românești în problema integrității, independenței, unității și suveranității, dar și în cauzele generale, în probleme păcii și războiului, securității și dezarmării, cooperării politice și economice, cultural-științifice, revizuirii tratatelor și funcționării organismelor internaționale. A folosit în acest scop tribuna Societății Națiunilor, a marilor conferințe internaționale ale vremii sale și ale organismelor regionale de securitate la a căror constituire a avut un rol esențial – Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică – , a Parlamentului României, dar și a Reichstagului și a Camerei Comunelor a Academiei Diplomatice Internaționale și a Comisiei de Cooperare Internațională a unor prestigioase institute – Institutul Regal pentru Afaceri Străine din Marea Britanie – sau Universități – Oxford, Cambridge, Athena, Bratislava – , a unor congrese sau conferințe ale unor societăți culturale – Societatea Internațională de Filologie, Științe și Arte Frumoase din Marea Britanie și asociații profesionale – Societatea Medicală a Litoralului Mediteranean – sau de altă natură – Asociația Mutilaților și Foștilor Combatanți – și nu în ultimul rând cadrul pe care i l-au oferit vizitele oficiale în unele țări europene și extraeuropene, dar și primirea la București a unor importante personalități ale vieții politice ale timpului.

Gândirea și acțiunea îl recomandă pe Nicolae Titulescu ca pe un mare european. A gândit întotdeauna destinul României în legătură cu evenimentele europene, înțelegând că România este în Europa și că Europa fără România nu poate fi. Lucid și demn, Nicolae Titulescu nu a bătut niciodată la porțile Europei pentru a asigura așezarea țării sale pe scaunul la care-i dau dreptul vechimea, statornicia, locul și rostul în istoria continentului, aportul la cauza apărării civilizației europene, contribuția adusă la îmbogățirea patrimoniului european în cele mai diferite teritorii ale inteligenței și frumosului.

Nicolae Titulescu nu a cerut intrarea în Europa, nu pentru că i-ar fi fost rușine să o facă, nu pentru că s-a temut că n-ar obține-o, ci pentru că i s-ar fi părut nefiresc și gratuit să ceri ceea ce este, să obții din partea altora confirmarea unei calități pe care dacă o ai, o ai, dacă nu o ai, nu o ai, putând fi obținută printr-un scrutin mai mult sau mai puțin democratic, pentru că i s-ar fi părut nedemn să ceară acte de recunoaștere pentru un dat istoric și să solicite confirmări pentru o realitate, evidentă. El nu a gândit niciodată Europa în termenii V și E și nu a confundat niciodată Estul doar cu o parte a ei.

În 1920 a fost numit delegat la Conferința de pace de la Paris și în același an a reprezentat România la Conferința pentru reparații de la Spa, semnând în calitate de șef al delegației „Acordul privind reparațiile datorate de Germania puterilor învingătoare în primul război mondial”. În anul următor a fost numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Londra, post pe care îl va ocupa de la 16 decembrie 1921 până la 6 iulie 1927 prima oară și de la 1 august 1928 până la 20 octombrie 1932 a doua oară. Titulescu a fost conducătorul delegației României la conferințele pentru reparații și datorii de război de la Haga (1929-1930) și Lausanne (1932). Între 1920 și 1926 el a reprezentat România la toate sesiunile Adunării Societății Națiunilor și la lucrările majorității sesiunilor Consiliului Ligii.

Cei zece ani petrecuți în Marea Britanie au avut o influență determinantă nu numai asupra relațiilor României cu Marea Britanie, ci și asupra formării sale în mod esențial democratic. Marii oameni politici englezi au devenit repede prietenii săi. În ultimii ani ai vieții sale, Titulescu revenit la Londra ca simplu particular, a avut în iunie 1937 onoarea de a vorbi în două rânduri Parlamentului britanic și a ținut conferințe la Universitatea din Oxford, la Institutul Regal pentru Afaceri Externe și la Comitetul pentru pace și apărare pe temele sale favorite referitoare la condițiile menținerii păcii și la problemele internaționale ale momentului.

Multe însemnări ale contemporanilor se referă la arta oratorului. Take Ionescu, care reprezenta un model de elocință pentru Titulescu, tânăr jurist și universitar, nota: „Limbajul său este elegant și de o perfectă corectitudine. Și această formă impecabilă este pusă în slujba unei gândiri deopotrivă clară și profundă, care nu-l părăsește niciodată nici chiar în clipele de cea mai mare emoție. Asemenea tuturor adevăraților oratori, Titulescu improvizează. Să ne înțelegem bine însă: un discurs al lui este cu siguranță fructul unei mari și serioase strădanii, dar și al unei elaborări depuse asupra ideilor și nu asupra cuvintelor. Ca toți marii oratori, Titulescu nu se mulțumește să fie bine înfipt în terenul discuției. Firește, poartă discuții polemice, mânuiește ironia, strivește prin logica sa.”

Mai târziu, în amintirile lui Savel Rădulescu se regăsesc observații asemănătoare despre vraja pe care o degaja elocința lui Titulescu avântată și sobră totodată. „Verbul său era ușor, clar, logic, precis, fluent și elegant, când fermecător, când sever și incisiv, iar în replica ce dădea adversarului s-ar spune că părea și mai prestigios și mai strălucitor”.

Thanassis Aghnides nota: „Era un debater redutabil. Știa să primească loviturile adversarului său, dar și să le înapoieze cu vârf și îndesat în fraze bogate și bine șlefuite, care se revărsau ca rafalele de mitraliere într-o cadență și într-o amploare aproape wagneriană.”

Unii diplomați și ziariști îl considerau chiar printre cei mai străluciți oratori de limbă franceză. În marele său duel oratoric în chestiunea optanților avut cu contele Apponyi, care este poate cea mai remarcabilă confruntare a ideilor politice, juridice și filosofice și a elocinței în analele Societății Națiunilor, timbrul vocii lui Titulescu a răsunat fermecător, pasionant, convingător, energic și curtenitor cauzei pe care o apăra. Jean Appleton, profesor la Facultatea de drept din Paris, președintele Asociației Naționale a avocaților din Franța, referindu-se la duelul oratoric Titulescu-Apponyi scria: „Domnul Titulescu… cu impetuozitatea sa obișnuită, cu o abundență verbală, cu o rapiditate de spirit, cu o virtuozitate cu adevărat extraordinară, încântătoare, învinse și convinse în același timp, atât consiliul cât și publicul.

La vremea lui, procesul optanților unguri fabricat de latifundiarii maghiari și ale cercurilor reacționare și revizioniste de la Budapeste, în urma exproprierii proprietăților marilor moșieri unguri din Transilvania ce au părăsit provincia după Unirea de la 1 decembrie 1918 și au adoptat cetățenia maghiară, a ridicat numeroase probleme de drept internațional, angajând în discuții pe cei mai prestigioși juriști ai epocii din statele aflate direct în controversă, din rândul cărora s-a detașat Nicolae Titulescu, dar și J. Barthélémy, profesor la Facultatea de drept din Paris, vicepreședinte al Academiei de Drept Internațional, Alejandro Alvarez, vicepreședinte al Institutului de drept internațional ș.a.

În cadrul Marii Adunări naționale de la Alba-Iulia din 1Decembrie 1918, alături de alte prevederi democratice s-a înscris la punctul V al art. 3 din rezoluția Adunării, împroprietărirea țăranilor cu loturi care să le asigure existența. La recensământul din 1910, repartiția pe naționalitate indica o medie de 6 iugăre stăpânite de familia maghiară și de un iugăr pentru familia românească. Legea agrară stipula exproprierea suprafețelor mai mari de 100 ha sau iugăre și prevedea dispoziții speciale pentru absenteiști. Legile agrare declarau expropriate în întregime proprietățile absenteiștilor, excluzându-i pe cei ce aveau întinderi mai mici de 50 iugăre. Absenteiste erau declarate acele persoane, care în perioada de la 1 Decembrie 1918 și până la depunerea proiectului legii din 1921 în Parlament lipsiseră din țară, fără a avea o însărcinare oficială în străinătate.

Tratatul de pace de la Trianon din 4 iunie 1920 la art. 63 asigura persoanelor ce optaseră pentru cetățenia maghiară libertatea de a păstra bunurile imobile ce le posedau pe teritoriile celuilalt stat, unde își avuseseră domiciliul înainte de opțiunea lor. Potrivit art.250 bunurile, drepturile și interesele supușilor unguri de pe teritoriul fostei monarhii nu puteau fi confirmate sau lichidate.

Cum după 1 decembrie 1918 mari latifundiari de origine maghiară au părăsit teritoriul României acceptând cetățenie maghiară și cum o parte dintre aceștia posedau mari proprietăți în Transilvania din chiar momentul intrării în vigoare a legii de expropriere, ei au considerat actul social al legiuitorului român ca o măsură îndreptată împotriva lor. În Transilvania, termenul de absenteist s-a confundat cu cel de optant, deși acesta din urmă cuprinde în sine o sferă mai restrânsă de proprietari. Aici au fost expropriați alături de optanții unguri și numeroși absenteiști de naționalitate română. Numărul optanților expropriați s-a ridicat la 367.

De la bun început, guvernul de la Budapesta situându-se pe o poziție reacționară s-a făcut purtătorul de cuvânt al moșierimii expropriate legal în Transilvania, intervenind la diferite organisme internaționale pentru a contesta reforma.

Ministrul de externe maghiar Teleki a înaintat mai multe note, care revendicau intervenția diplomației americane în favoarea moșierilor maghiari, urmărindu-se prin aceasta crearea în lumea politică americană a unui curent de opinie revizionist, antiromânesc. Guvernul maghiar a intervenit pe lângă cel român, cerându-i să rezolve favorabil revendicările supușilor maghiari cu moșii în Transilvania. La 15 martie 1923, guvernul maghiar după ce a fost refuzat de Conferința ambasadorilor de a se implica în această chestiune, s-a adresat Consiliului Societății Națiunilor, considerând exproprierea sa o „violare” flagrantă a art.3 din Tratatul minorităților. Spre a demonstra inutilitatea exproprierii, unii optanți au mers până acolo încât au susținut că în Transilvania nu ar fi existat proprietate moșierească, ci numai proprietate mijlocie și mică.

Nicolae Titulescu reprezentantul României a demonstrat în ședința din 20 aprilie 1923 că prin aplicarea reformei nu se violau tratatele, deoarece nu s-a putut crea străinilor, în speță optanților o situație privilegiată față de aceea creată cetățenilor români, deoarece exproprierea moșiilor și ale unora și ale altora cădeau sub același regim, în plus de împroprietărire beneficiaseră atât românii cât și maghiarii.

Titulescu remarcă în același timp că de jure și de facto Consiliul nu avea căderea de a interveni într-o asemenea problemă căci reformele țineau de competența exclusivă a fiecărui stat. Un cercetător străin al reformei agrare din România, Ifor L. Evans, nota că aceasta rămâne o mișcare esențială socială pentru că țăranii maghiari din Transilvania, rutenii din Bucovina și Moldova au beneficiat de pământ ca și românii.

Un motiv de nemulțumire al optanților privea despăgubirea pe care statul român urma să le-o atribuie. Optanții pretindeau un preț ridicat ce trebuia să fie achitat în franci aur și nu în lei sau titluri de rentă. Suma globală pretinsă de guvernul de la Budapesta se cifra la 33 miliarde lei, iar bugetul general al României era de 13 miliarde lei.

În urma unor tratative purtate la Bruxelles la 27 mai 1923 de către o delegație maghiară și Nicolae Titulescu s-a ajuns la un acord semnat la 29 mai asupra principalelor puncte, dar care a fost dezarmat de Ministrul de externe ungar și în același an, sub pretextul excesului de putere și a viciului de consimțământ. Din partea maghiară, semnatarul a fost contele Csaki. Consiliul Ligii națiunilor a recunoscut valabilitatea acordului în iulie 1923.

Optanții s-au prevalat de dispozițiile articolului 239 și 250 din Tratatul de la Trianon, care le dădeau dreptul de a supune pretențiile lor Tribunalului Arbitral Mixt de la Paris și în acest sens au depus numeroase reclamații. Guvernul român a depus în 1925 la aceeași instanță cereri excepționale, negându-i competența în judecarea litigiului.

Guvernul maghiar a readus litigiul în dezbaterea Consiliului Societății Națiunilor. Nicolae Titulescu afirma: „Eu sunt silit să afirm că am fost uluit când am citit cererile cetățenilor unguri. Acestea nu sunt cuvinte goale și dumneavoastră veți înțelege cu ușurință când vă spun că în ce mă privește, reforma agrară din România nu este o istorie ce privește numai pe alții. Ea este istoria în care eu însumi am trăit ca român, ca proprietar expropriat și ca politician.”

Nicolae Titulescu nu s-a îndoit nici un moment de faptul că Ungaria horthystă „ridicând problema optanților nu urmărea altceva decât discreditarea României și revizuirea Tratatului de la Trianon”. Delegatul maghiar, contele Apponyi a pledat pentru o soluție legală prin Tribunalul Arbitral Mixt, în timp ce Titulescu pentru una politică prin negocieri directe. „Eu nu pot admite – declara Titulescu – ca suveranitatea României să fie pusă în discuția arbitrilor străini, din cauză că în această problemă este vorba de suveranitatea României, care este pusă la stâlpul infamiei.”

În 1928, Nicolae Titulescu a venit cu propunerea ca guvernul Ungariei să scadă din reparațiile ce le datora României sumele ce se cuveneau optanților, iar guvernul maghiar să le achite lor în contul terenului expropriat. Deși existau piedici în realizarea acestei propuneri, guvernul de la Budapesta le-a acceptat în principiu. Ulterior chestiunea a fost redeschisă deoarece valoarea pământurilor confiscate se estima la Budapesta la 300 milioane coroane-aur, pe când reparațiile datorate României se ridicau la numai 11 milioane coroane-aur după părerea politicienilor maghiari. Guvernul maghiar a găsit un sprijin în Compania de presă a proprietarului ziarului londonez „Daily Mail”, lordul Rothermere.

Tratativele de la Abazzia începute la 15 decembrie 1928 în Italia sub conducerea lui Langa Rășcanu și a contelui Josef Szterény nu au dus la nici o soluție. Guvernul român a încercat să obțină medierea Poloniei.

Tratativele nereușite s-au purtat la sfârșitul lui februarie 1929 la San Remo, la începutul lunii martie la Rapallo și la Viena. Grație strădaniilor lui Nicolae Titulescu și Societății Națiunilor de a găsi o soluție, problema a fost reglementată prin Convenția adoptată la 20 ianuarie 1930 la a doua Conferință de la Haga, care a dezbătut problema reparațiilor orientale și occidentale. Convenția de la Paris din 28 aprilie 1930, completând-o pe cea de la Haga, dădea o formă definitivă acordului din ianuarie 1930. s-a creat un Fond agrar pentru plata optanților unguri, care se compunea din renta de împroprietărire depusă de România, Cehoslovacia și Iugoslavia la dispoziția optanților, din creanțele pe care Anglia, Franța, Italia, Belgia, Portugalia și Japonia le aveau asupra reparațiilor datorate de Ungaria și pe care aceste țări le-au cedat Fondului agrar, din sumele ce reveneau României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei ca beneficiare ale anuităților datorate de Ungaria și din alte sume, statele respective, implicate până atunci în procesul optanților fiind scoase din cauză.

Într-un interviu acordat de Nicolae Titulescu la 22 ianuarie 1930 agenției „Rador”, el își exprima satisfacția pentru faptul că după ce statul român s-a lovit în decursul negocierilor de numeroase dificultăți se putea declara satisfăcut. În legătură cu aranjamentul cu Ungaria, el sublinia că de 7 ani susținuse de multe ori în condiții grele, trei lucruri: că România nu avea de plătit mai mult optanților unguri decât cetățenilor români, că pentru a pune punct litigiului întreținut de horthiști era dispusă la gestul de bunăvoință asupra reparațiilor date de Ungaria și că ea nu putea accepta sub nici un cuvânt competența tribunalelor arbitrale mixte asupra reformei agrare, care era de domeniul deplinei suveranități a României.

Nicolae Titulescu afirma că procesul optanților reprezintă o pagină de istorie ce trebuie cercetată fără patimă, în simpla dorință de a pricepe mai bine trecutul și de a trage foloase pentru viitor și evidenția rolul Societății Națiunilor și străduința ei de a găsi soluții unei mase de probleme internaționale cu care nu fusese până atunci confruntată. De reușita procesului se leagă numele lui, el care a mobilizat, cum spunea într-o scrisoare trimisă din Londra la 14 februarie 1927 lui Nicolae Petrescu-Comnen, întreaga sa forță pentru a demasca atacul contra ființei statului român.

O altă problemă ce interesa România și care a fost dezbătută în cadrul Societății Națiunilor a fost problema Dunării. Prin Convenția semnată la Paris în 1921 se reglementa statutul Dunării, aplicat de o comisie europeană cu sediul la Galați pentru Dunărea maritimă și de comisia internațională a Dunării pe porțiunea dintre Ulm și Brăila. Comisia Europeană a Dunării din care făcea parte un singur stat riveran, România, avea atribuții juridice și de control foarte largi, care aducea serioase atingeri suveranității României, dat fiind faptul că aceste atribuții se exercitau de fapt pe teritoriul național. Datorită acestei situații s-a ajuns la o serie de divergențe între România, Marea Britanie, Franța și Italia. În septembrie 1924, guvernele acestor state au sesizat Comisia consultativă tehnică de comunicații și tranzit a Societății Națiunilor cu privire la diferendul ce s-a ivit între cele trei guverne pe de o parte și guvernul român pe de altă parte, asupra naturii și întinderii competenței Comisiei Europene a Dunării. Guvernul român a contestat competența comisiei respective, însă a acceptat să dea toate explicațiile necesare în nădejdea unei concilieri.

Comisia a desemnat un comitet special, care a redactat după studii la fața locului, un raport, concluzionând că competența Comisiei Europene a Dunării trebuie extinsă și asupra porțiunii dintre Brăila și Galați, punct de vedere care nu a fost acceptat de guvernul român.

Neajungându-se la nici un rezultat, cele patru state au semnat la 18 septembrie 1926 „un angajament” prin care cereau Consiliului Societății Națiunilor să trimită spre aviz Curții Permanente de Justiție Internațională problema respectivă, guvernele rezervându-și însă dreptul de a duce negocieri chiar la 6 luni după pronunțarea avizului.

La cea de-a 43-a sesiune a Consiliului Societății Națiunilor, Nicolae Titulescu în dispută cu delegatul britanic a subliniat că avizul cerut de cele 4 state nu are forță obligatorie, declarând totodată că guvernul român își rezervă toate drepturile în problema respectivă. Această problemă va fi rezolvată abia în 1939.

Anii 1930,1931 au marcat pentru diplomația românească, dar și pentru Societatea Națiunilor un moment deosebit de important, diplomatul român Nicolae Titulescu fiind ales președinte al forului de la Geneva. Acest eveniment s-a distins prin câteva date cu totul particulare, ce au creat un ecou deosebit în cele mai largi cercuri diplomatice și în opinia publică internațională. Complexitatea situației internaționale în general, generată de criza economică mondială și în special complexitatea problematicii ce se punea în acel moment la Societatea Națiunilor, cerea alegerea ca președinte a unui om cu o capacitate politico-diplomatică deosebită.

Cu ocazia alegerii lui Nicolae Titulescu, ziarul francez Paris Midi din 10 septembrie 1930 arăta „Dacă funcția ca atare nu prea este pe placul domnului Titulescu în schimb ordinea de zi este cu siguranță la înălțimea talentului său. Nici o sesiune nu a avut până acum un program mai încărcat: punerea în armonie a Pactului Societății Națiunilor cu Pactul Briand-Kellogg, armistițiul vamal, bugetul, reorganizarea secretariatului, federația europeană, acestea sunt ca să cităm numai pe cele mai importante preocupări…”

Titulescu a fost unul dintre acei oameni politici, care au întrunit însușiri de gânditor și de realizator, a fost un spirit optimist, creator, căutând pe plan politic permanențe în devenire prin construcția unei lumi mai bune, prin organizarea păcii și a comunității internaționale.

Actul alegerii sale ca președinte a celei de-a XI-a sesiuni a Adunării Societății Națiunilor în 1930 a întâmpinat opoziția cercurilor revizioniste de la Societatea Națiunilor. Contracandidatul său la această funcție, ministrul de externe finlandez Hjalmar Procopé era susținut doar de statele revizioniste.

În ziarul „Dimineața” din 11 septembrie 1930 se scria că : „Contracandidatura domnului Procopé a fost pusă mai ales în urma insistențelor ungare. Ca partizani ai domnului Procopé se pot considera toți delegații care sunt partizanii unei revizuiri a tratatelor de pace. Votul de mânie va avea deci o mare importanță, fiind că ca permite numărătoarea membrilor Adunării Generale, care sunt partizanii sau adversarii tratatelor.”

Mai întâi s-a pus în circulație ideea alegerii contelui Apponyi, fostul adversar al diplomatului român în problema optanților. Acesta a refuzat să-și depună candidatura , în timp ce manevrele cercurilor revizioniste au suferit un eșec total în ziua de 9 septembrie 1930, când ministrul Procopé și-a retras candidatura.

Personal, Nicolae Titulescu nu a recurs la nici un fel de acțiune pentru a-și asigura alegerea. În cadrul ședinței din 10 septembrie 1930, din 51 de delegații prezente, 46 de delegații au votat pentru alegerea lui Nicolae Titulescu. După cum se arăta într-un articol din ziarul „Dimineața”: „Voturile întrunite de domnul Titulescu constituie cea mai mare majoritate înregistrată vreodată, de când există Liga, la alegerea președintelui.”

Odată cu alegerea lui Nicolae Titulescu erau recunoscute implicit, dar și expres liniile politicii externe pe care o promova România în perioada interbelică.

Ziarul „Dimineața” din 12 septembrie 1930 într-un articol intitulat „Alegerea domnului Titulescu” consemna: „personalitatea domnului Titulescu obține prin această alegere, consacrarea celui mai înalt for internațional și evident cinstirea lui se răsfrânge și asupra țării”. Publicistul român Bucur Brănișteanu, într-un articol intitulat „Președinția domnului Titulescu” arăta că „Adunarea va avea să discute chestiuni care întrec în importanță pe toate câte le-a abordat până astăzi Liga, iar personalitatea lui Nicolae Titulescu și prestigiul de care se bucură l-au împins pe primul plan al vieții internaționale încă de multă vreme, personalitatea sa fiind cu atât mai necesară în asemenea împrejurări. Tot trecutul domnului Titulescu în acțiunea Ligii face din domnia sa un stâlp al ei și unul din principalii ei factori propulsivi. Pe primul plan al Societății Națiunilor l-a adus de mult întreaga sa activitate politică, așa că alegerea sa la președinție nu avea ce adăuga la locul proeminent ce ocupă.”

Un ecou deosebit l-a avut alegerea lui Nicolae Titulescu și în presa străină, în special cea franceză. Într-un articol publicat de Auguste Ganevain în ziarul „Journal des Débats” din 12 septembrie 1930 se arăta: „Alegerea cu mare majoritate a domnului Titulescu este singurul eveniment adevărat al dimineții. Sufragiile au mers către reprezentantul României în așa mare număr în considerația persoanei și a țării sale. Orator strălucit, jurist, savant, diplomat abil și desăvârșit causeur, domnul Titulescu și-a creat la Geneva o situație solidă. Era deci natural ca sufragiile să se îndrepte spre el.”

În cuvântul său, Nicolae Titulescu și-a exprimat mulțumirile sale pentru cinstea acordată și n-a ezitat să vadă în gestul numeroaselor delegații ce l-au propus, dovadă că eforturile permanente ale țării sale „de a organiza prin pace și muncă o viață conformă cu marile principii ale Societății Națiunilor n-au trecut neobservate” de către cei prezenți. Nicolae Titulescu își exprima speranța că prin cooperare internațională se va marca „triumful asupra tuturor năpastelor ce amenință din umbră, cu condiția ca fiecare să aducă aici, în opera de colaborare cele trei elemente fără de care nimic măreț nu poate fi înfăptuit: dorința de înțelegere, voința și generozitatea”.

Evoluția ulterioară a evenimentelor va infirma speranțele optimiste ale lui Nicolae Titulescu în triumful rațiunii, nu înainte de a mai genera în anumite momente speranțe fără acoperire. În aceeași perioadă, lumea a pornit deja pe calea conflictelor deschise generate de agresivitatea ce materializa eforturile expansioniste. La numai zece zile de la începerea lucrărilor celei de-a XII-a sesiuni a Adunării Societății Națiunilor la 18 septembrie 1931 se declanșa primul conflict deschis din perioada interbelică, agresiunea Japoniei împotriva Chinei, conflict cu repercusiuni marcante asupra evoluției ulterioare a evenimentelor internaționale ca și asupra evoluției înseși a Societății Națiunilor.

Problema alegerii președintelui celei de-a XII-a sesiuni a Adunării Societății Națiunilor a preocupat în mod serios cercurile politice ale forului de la Geneva.

Mai multe personalități și-au depus candidatura, între care și contele Apponyi. Delegațiile diferitelor puteri acționau în culise pentru a face să triumfe unul sau altul dintre cei care își depuseseră candidatura, orientându-se după simpatiile lor politice, dar mai ales după interesele pe care le aveau. O serie de delegații, în frunte cu aceea a Marii Britanii a stăruit pe lângă Nicolae Titulescu pentru a-l determina să accepte pentru a doua oară președinția Adunării Societății Națiunilor. Reacția de moment a diplomatului român a fost negativă, motivând că nu dorește să încalce tradiția. Demersurile insistente ale unor delegați l-au pe Titulescu să declare că „dacă Adunarea, care este suverană își va manifesta voința de a fi ales, el înțelegea să se supună acestei voințe”.

În ciuda manevrelor puterilor revizioniste îndreptate împotriva candidaturii pentru a doua oară la funcția de președinte al Adunării Societății Națiunilor a lui Nicolae Titulescu, acesta a fost ales în cele din urmă obținând un număr de 25 de voturi din 49 de votanți, contele Apponyi întrunind doar 21 de voturi.

Victoria obținută de Titulescu a avut un mare răsunet internațional. Prin această victorie se confirma încă o dată că prin politica sa externă România se afla printre principalele țări care acționau cu fermitate în frontul antirevizionist. Cercurile antirevizioniste s-au grăbit să pună victoria lui Titulescu pe seama prestigiului său personal. În cuvântarea rostită cu prilejul deschiderii lucrărilor celei de-a XII-a sesiuni a Adunării Societății Națiunilor, după ce și-a exprimat mulțumirea pentru „deosebita cinste” pe care Adunarea a făcut-o țării sale și lui personal, chemându-l să prezideze din nou lucrările acestui înalt for, îndepărtându-se, în felul acesta „cu totul excepțional de la tradiția conform căreia același președinte nu poate fi reales”, Nicolae Titulescu își arăta îngrijorarea pentru situația în care se afla lumea în momentul respectiv. „O cumplită neîncredere a cuprins lumea, începând cu domeniul financiar și riscând chiar să se extindă asupra celorlalte domenii…Ne găsim, așadar, datorită mijloacelor noastre limitate și stării de spirit actuale într-o situație serioasă, pe care trebuie s-o analizăm cu toată luciditatea.”

Titulescu releva cele patru cerințe care, după părerea sa erau imperativele momentului: încredere, acțiune, spirit de sacrificiu.”

S-au semnalat unele succese, care au venit să trezească anumite speranțe: consensul asupra unui armistițiu de un an începând de la 1 noiembrie 1931 în privința înarmărilor, consensul în ceea ce privește fixarea de către Consiliul Societății Națiunilor a datei de începere a Conferinței dezarmării, ca și adaptarea de către Adunare a Proiectului de convenție privind mijloacele de prevenire a războiului, care erau menite să dezvolte un anumit optimism printre membrii Societății Națiunilor.

Nicolae Titulescu își începea discursul de închidere a celei de-a XII-a sesiuni a Societății Națiunilor cu următoarele remarci: „Cea de-a XII-a Adunare și-a început lucrările sub imperiul unui sentiment de anxietate, generat de o gravă criză a încrederii, care se propagă cu repeziciune de la un capăt la altul al lumii, în toate domeniile în care eforturile omenești reușiseră să stabilească o ordine oarecare. Mai mult încă, abia începuseră lucrările sale, când evenimente noi și grave de ordin financiar și politic au înrăutățit cu totul neașteptat condițiile psihologice în care cea de-a XII-a Adunare trebuia să-și îndeplinească misiunea.”

În fața ascensiunii nazismului în anii ´30, Nicolae Titulescu a intuit conflagrația care plana amenințător asupra omenirii. El a demascat pericolul pe care-l reprezenta existența statelor fasciste, scopurile și acțiunilor lor agresive, țelurile revizioniste, politica lor de dicta, considerându-le ca fiind negarea însăși a edificiului de pace și securitate pentru care luptase toată viața. Referindu-se la instituția mondială a vremii sale, Nicolae Titulescu mărturisea că „Nu au murit milioane de români în Marele Război pur și simplu pentru o bucată de teritoriu. Au murit pentru ca țările lumii să se poată reuni sub forma Ligii Națiunilor, pentru a preveni războaie ca acelea pe care ei le cunoscuseră.” Evocând după ani prezența lui Nicolae Titulescu la Ligă unul din secretarii generali adjuncți, Thanassis Aghnides spunea că, vizitând Palatul Națiunilor Unite, i se părea că „zidurile sale răsfrâng încă ecoul discursurilor lui Titulescu. Acest om de o vivacitate fremătătoare a marcat puternic epoca sa și a lăsat o traiectorie strălucitoare pe cerul Genevei”.

Nicolae Titulescu a fost unul dintre constructorii cei mai laborioși ai acordurilor regionale de securitate și colaborare din C și S-E Europei. Întreaga activitate a Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice poartă pecetea ideilor novatoare și acțiunii consecvente a lui Titulescu, care a înțeles mai bine ca oricare altul, contribuția și posibilitățile pe care le ofereau acordurile regionale de securitate pentru păstrarea și consolidarea independenței și suveranității țărilor membre.

Titulescu era convins că securitatea efectivă a popoarelor nu putea fi realizată în perioada interbelică decât printr-un sistem de alianțe defensive care să cuprindă majoritatea statelor, să nu fie îndreptate împotriva nimănui, iar prin legături stabilite între ele să constituie „Sârma ghimpată a păcii”.

Mica Înțelegere și Antanta Balcanică urmăreau să garanteze frontierele și integritatea teritorială a statelor membre, dar în același timp își propuneau să dezvolte relații solide și durabile cu toate statele, să stabilească noi raporturi mai drepte, mai echitabile între cei mari și cei mici. Din punct de vedere al dreptului internațional, România trebuia să fie considerată un partener deplin egal în drepturi cu orice alt stat, inclusiv cu oricare dintre marile puteri.

În multe din discursurile și cuvântările sale ținute cu diverse ocazii este afirmată necesitatea colaborării între statele suverane și independente în scopul menținerii păcii pe calea respectării statu-quo-ului fixat în tratatele de la Paris a respectării hotarelor și a integrității teritoriale a fiecărei țări. „Din moment de frontierele pot fi amenințate în timp de pace, este legitim ca ele să fie garantate fără să se poată vorbi de preparative de război…Dar dacă pentru semnatarii de la Atena, frontierele teritoriale sunt un lucru definitiv și indiscutabil, frontierele în ele însele sunt și bariere care divid pe oameni și fac viața lor mai grea. De aceea noi suntem gata să întreprindem împreună cu toții aceea care vor recunoaște definitiv și loial frontierele noastre, o vastă muncă de apropiere economică și politică, care va devaliza gradat aceste frontiere, până la spiritualizarea lor definitivă.”

Titulescu avea în vedere când se pronunța împotriva revizuirii tratatelor faptul că statele care și-au desăvârșit unitatea prin libera determinare a popoarelor, iar hotărârea lor a fost recunoscută și consfințită prin tratate, erau entități bine definite atât din punct de vedere al teritoriului, cât și al populației. O revizuire a tratatelor nu era în interesul păcii și nu rezolva situația. Despre ace3asta a vorbit pe larg la Universitatea din Cambridge la 19 noiembrie 1930. „Libera determinare – spunea el – a fost deja clar exprimată, căci, luate ca entități, teritoriile transferate prin tratate sunt locuite de majorități impunătoare aparținând țărilor la care am fost alipite.”

Printre țările grupate în organisme politice regionale, spre care Nicolae Titulescu și-a îndreptat privirea, se numărau Iugoslavia, Cehoslovacia, Turcia și Grecia. Relațiile cu fiecare dintre aceste state au fost cultivate pe cele mai multe planuri, în cadrul Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice, a căror orientare generală în politica europeană decurgea din situația lor de aliați ai Franței și Angliei. Titulescu a contribuit la strângerea relațiilor cu aceste țări, fie în calitatea sa de președinte al Consiliului Permanent al Micii Înțelegeri, în calitatea sa de președinte al Consiliului Permanent al Înțelegerii Balcanice sau atunci când ocupa ambele funcții sau ca simplu reprezentant al României la Societatea Națiunilor.

Luând conducerea afacerilor externe ale țării, Nicolae Titulescu a găsit România în Mica Înțelegere, care a fost începutul unei alianțe defensive româno – iugoslave – cehoslovacă contra unei eventuale agresiuni ungare, în același timp și o alianță de apărare română-iugoslavă contra unei eventuale agresiuni bulgare. În concepția practică a lui Titulescu, Mica Înțelegere trebuia să formeze o solidaritate completă a celor trei state împotriva unor pericole comune. Domeniul său de acțiune se întindea progresiv.

Se încheie astfel un tratat de arbitraj convenit și un altul asupra mecanismului funcționării sale. Eforturile lui Nicolae Titulescu au fost încununate de succes și la 16 februarie 1933 el semnează cu Benes și Jeftici, pactul de organizare, în baza căruia cele trei state nu mai puteau să încheie în viitor tratate cu alte state, nici să facă acte care schimbă situația lor internă, fără consimțământul tuturor statelor participante la Mica Antantă, prevăzând deja pericolul rezultat din izolarea acestor țări, dacă legătura lor s-ar fi zdruncinat.

Titulescu preconiza încă o alianță unică a celor trei state cu Franța, condusă împotriva oricărui agresor. Aceeași clauză de a obliga la consultări ale statelor componente înainte de încheierea oricărui acord politic, a fost introdusă de asemenea în pactul Antantei balcanice realizat în octombrie 1933 și semnat la Atena la 9 februarie 1934 între România, Iugoslavia, Grecia și Turcia. Acest pact avea ca bază statu-quo-ul teritorial, dar nu avea decât o durată de 7 ani, nu era permanent ca cel al Micii Antante. Această limitare fusese cerută de Iugoslavia.

Titulescu a urmărit semnarea unui pact comun între Franța și Mica Antantă și a făcut aceeași propunere și Italiei, dar aceste încercări nu s-au finalizat.

Descifrând sensul Pactului balcanic, Titulescu spunea: „Tratatul nostru este deschis adeziunii tuturor popoarelor balcanice care vor să accepte în mod loial stipulațiile sale. Prin definiție, o acțiune preventivă de apărare este făcută pentru cineva și nu contra cuiva.”

Cele două organizații s-au afirmat energic pe arena internațională, desfășurând o activitate tot mai complexă pentru respectarea tratatelor de pace, a securității tuturor statelor. Nicolae Titulescu vedea ridicată pe o treaptă superioară comunitatea de interese a membrilor celor două organizații printr-o largă și multilaterală cooperare pe plan economic, politic, diplomatic și cultural. El spera că în viitor va fi poate posibil să fuzioneze sau cel puțin să se lege mai intim sub o formă determinată cele două grupări: Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică”. Ca și înaintașul său, Take Ionescu, Titulescu socotea că unirea pe aceeași platformă a tuturor statelor din C și S-E Europei ar fi constituit garanția sigură a securității lor.

În preambulul Pactului de organizare semnat la Geneva la 16 februarie 1933 sunt subliniate țelurile principale ale Micii Înțelegeri: menținerea păcii, intensificarea relațiilor economice cu toate statele fără nici o deosebire, dar mai ales cu țările din Europa Centrală, stabilizarea politică definitivă în Europa Centrală, menținerea statu-quo-ului, respectarea și promovarea intereselor comune și colaborarea pe plan politic.

La art.1 se prevedea înființarea unui Consiliu permanent al alianței, ca organ executiv al politicii comune a statelor Micii Înțelegeri, format din miniștrii de externe. Hotărârile erau adoptate pe bază de unanimitate. La art.2 se stabilea organizarea a trei reuniuni obligatorii pe an ale Consiliului, alternativ în fiecare țară membră și o reuniune la Geneva în timpul sesiunii Adunării Societății Națiunilor, iar art.3 prevedea că președintele Consiliului Permanent trebuia să fie ministrul de externe al acelui stat în care avea loc reuniunea anuală obligatorie.

Pactul Micii Înțelegeri a fost primit nefavorabil în toate țările revanșarde și revizioniste. În Italia, Germania, Ungaria și Bulgaria a fost prezentat ca o manevră a politicii externe franceze. Guvernele statelor Micii Înțelegeri au prezentat la 1 martie 1933 un comunicat oficial la sediul Societății națiunilor în care se arăta că noul pact de organizare nu conține prevederi militare secrete, așa cum relatase presa unor țări străine. Aflându-se în octombrie 1934 la Ankara, cu prilejul unei conferințe a Înțelegerii Balcanice, Titulescu a rostit un discurs în care afirma: „Da, vrem pacea. O vrem cu toată ardoarea acelora a căror istorie n-a fost decât o succesiune de războaie…Dar știm de asemenea că pacea nu este o simplă vorbă și că pentru a o obține nu ajunge să o afirmăm, trebuie să o organizăm. Atât e de mare fecunditatea păcii, încât acolo unde războiul a fost făcut imposibil, viața își ia avântul ei deplin sub înfățișările ei multiple și variate.”

La începutul anului 1935, în cadrul unei conferințe a Micii Antante, ținută la Bratislava, Titulescu preciza în felul următor poziția sa față de problemele păcii: „Atitudinea noastră poate fi exprimată într-o singură frază: suntem servitorii păcii, dar în același timp și servitorii dreptății.” La aceeași conferință, el și-a reafirmat convingerea că indiferent de greutățile pe care le va întâmpina, pacea va sfârși prin a triumfa.

Capitolul III

Nicolae Titulescu – dezarmarea, definirea agresiunii și agresorului

Nicolae Titulescu a sprijinit toate inițiativele majore menite să salvgardeze pacea europeană și generală și să ilegalizeze războaiele – Rezoluția XIV a Adunării Generale din 1922 și Protocolul de la Geneva din 1924; pregătirea și desfășurarea Conferinței dezarmării din 1932-1934; acordurile de la Locarno, pe care dorea să le extindă și asupra Estului Europei „căci pacea trebuia organizată pretutindeni”, în Est și Vest, după cum declara într-o subcomisie a Ligii la 19 septembrie 1925. Tot atunci a supus studiului toate acordurile regionale prezente și viitoare, stabilindu-se conexiunile necesare dintre ele pentru realizarea unui sistem, întemeiat pe „marile principii ale arbitrajului securității și dezarmării”, de către toți membrii Ligii. A susținut Pactul Briand-Kellogg ori Pactul de la Paris din 27 august 1928 și aplicarea lui anticipată prin protocolul de la Moscova din 9 februarie 1929 semnat și de România și a avut un rol determinant în elaborarea convențiilor pentru definirea agresorului din iulie 1933 de la Londra.

Nicolae Titulescu și-a dedicat forțele păcii și securității și a înțeles că progresul este incompatibil cu absurdul holocaust al războiului. El a găsit o alternativă pentru a preveni repetarea unui cataclism – forța dreptului contra dreptului forței, crezând în valoarea principiilor și eticii internaționale, în punerea lor în practică.

În concepția titulesciană, diplomația reprezenta nu numai un mijloc de promovare a intereselor naționale ale statelor, de dezvoltare a relațiilor prietenești dintre națiuni, de reprezentare, informare și observare, ci în același timp constituie un instrument pentru rezolvarea marilor probleme internaționale de interes comun. Consolidarea păcii prin intermediul Societății Națiunilor și al acordurilor regionale, interzicerea războiului de agresiune, fundamentarea dreptului la pace al popoarelor au constituit comandamente majore ale concepției și activității juridico-diplomatice a lui Nicolae Titulescu. Pacea trainică și durabilă putea fi înfăptuită numai prin intermediul dezarmării și securității. El a sprijinit toate activitățile organizate în cadrul Societății Națiunilor pentru realizarea dezarmării. În concepția lui, dezarmarea constituie condiție sine – quo – non a asigurării păcii. El spunea că „Dezarmarea sau mai curând pentru a întrebuința expresia tehnică corectă, limitarea armamentelor, este o absolută condiție a păcii, iar Societatea Națiunilor nu va întârzia să facă un progres și în această direcție”.

Referindu-se la antagonismul dintre toate statele învingătoare și învinse, Titulescu arăta că „din moment de armamentele trebuie reduse în interesul păcii și din moment ce lucrul nu se face din cauza unor temeri chiar nefondate, nu rămâne decât să ne sforțăm a risipi această teamă.”

Pentru traducerea în practică a ideii dezarmării, el a încercat să diminueze efectele controversei franco-britanice asupra priorității tezei dezarmării sau securității spunând: „Trebuie ca securitatea să preceadă dezarmarea sau trebuie ca dezarmarea să preceadă securitatea, căci dezarmarea odată efectuată constituie securitatea?”

Fiind o acțiune extrem de complexă, cu multiple implicații, el considera că dezarmarea trebuie făcută în etape. El afirma „chiar în securitatea stil vechi, adică securitatea bazată pe înarmare, există o elasticitate care nu poate fi negată. Un stat e tot așa de bine înarmat cu atât la sută în plus sau în minus…Să începem în deplină sinceritate să uzăm de această elasticitate în sensul contracțiunii…O primă etapă a fost atinsă, lucruri care înainte păreau imposibile apar mai ușor de împlinit…Un început trebuie făcut. Lumea cere acte. Întârzierea e vătămătoare.” Aceste reflecții reprezentau o severă critică la adresa negocierilor, care se purtau de mulți ani cu privire la dezarmare, în timp ce cursa înarmărilor, îndeosebi a celor nucleare luase proporții înspăimântătoare, sporind pericolul de război, gradul de insecuritate al tuturor statelor, secătuind resursele naționale, traumatizând psihologic popoarele, care suportă povara uriașelor cheltuieli militare. Referindu-se la poziția statelor mici cu privire la dezarmare, Nicolae Titulescu aprecia că o cale de sporire a eficienței securității este „Întărirea Pactului Societății Națiunilor, adică a obligațiunilor de asistență mutuală în caz de agresiune…care conciliază și interesele speciale ale acestor state și nevoia generală de dezarmare”.

În contextul general al dezarmării, un loc important îl ocupa în concepția lui Titulescu, problema dezarmării navale, știut fiind că înarmările navale prezentau o pondere mereu crescândă în sistemul armamentelor multor state, îndeosebi al marilor puteri. El a sprijinit Conferința navală de la Londra din 1930, exprimându-și satisfacția pentru rezultatele obținut în cadrul acțiunii de limitare generală a înarmărilor, deoarece potrivit viziunii sale „dezarmarea navală ține de limitare generală a înarmărilor și exercită o influență directă asupra dezarmării terestre și asupra modului de organizare prin acorduri universale sau regionale a unui sistem eficace de securitate.”

În condițiile în care Pactul Briand-Kellogg a interzis războiul ca instrument de politică națională, stipulând expres obligativitatea statelor, inclusiv a celor care nu erau membre ale Societății Națiunilor, de a nu purta război de agresiune și de a rezolva diferendele dintre ele prin mijloace pașnice, securitatea statelor și dificila problemă a dezarmării a primit noi impulsuri favorabile, menite a le crea cadrul optim de rezolvare. Pactul de la Paris a prohibit războiul de agresiune. Obligația statelor de a dezarma a fost astfel implicit întărită și consacrată în aceste împrejurări, în ordinea juridică a Societății Națiunilor, pregătirea războiului prin continuarea cursei înarmărilor a fost interzisă.

Dezarmarea nu putea fi acțiunea câtorva puteri, ci opera tuturor statelor mari și mici și numai printr-o colaborarea și cooperare sinceră între ele pot fi limitate și înlăturate armamentele. În acest sens, el solicita diplomația interbelică să acționeze. Acestui țel trebuia să-i corespundă Conferința diplomatică internațională pentru reducerea și limitarea armamentelor, pregătită sub auspiciile Societății Națiunilor, care și-a început lucrările la 2 februarie 1932 la Geneva. Subliniind semnificația ei, Nicolae Titulescu, în discursul rostit la închiderea celei de-a XII-a sesiuni ordinare a Societății Națiunilor la 29 septembrie 1931 a spus: „Conferința dezarmării va fi piatra de încercare a înțelegerii dintre națiuni. Acolo nu va fi vorba să se facă să triumfe un punct de vedere sau altul, este vorba să se știe dacă națiunile sunt hotărâte să facă un pas serios înainte pe calea aplicării art. 8, pentru ca, problemele politice fiind independente, să se poată ști dacă soluționând una din ele, este posibil să se ușureze soluționarea tuturor celorlalte.” La conferință au participat 61 de state, printre care marile puteri: Anglia, Franța, Germania, Italia, Japonia, precum și U.R.S.S. și S.U.A., care nu erau membre în Societatea Națiunilor. Diplomația românească a pregătit cu minuțiozitate participarea țării la Conferința dezarmării. Liniile directoare ale delegației române au fost stabilite pe baza unor studii aprofundate, care aveau în vedere prioritatea asigurării securității și concertarea poziției României cu cea a celorlalte state din Mica Înțelegere, Polonia și Franța pentru atingerea obiectivului propus. România a fost reprezentată la Conferința de o delegație civilă și alta militară.

Nicolae Titulescu considera că dezarmarea nu este o operă de cancelarie „a experților sau delegaților statelor”. El atribuia un rol important opiniei maselor din diferite state ale lumii, acțiunilor de „opinie publică”, care corelate cu poziția constructivă a reprezentanților statelor, erau menite să ducă la soluții trainice, bazate pe drept și justiție, în această dificilă și controversată problemă. Astfel se explică poziția sa, în calitate de președinte al Adunării Societății Națiunilor, în timpul Conferinței dezarmării, de a propaga prin conferințe publice ideile dezarmării de a acorda atenție diferitelor mesaje, petiții și audierii reprezentanților diferitelor organizații naționale și internaționale, care și-au exprimat ferma lor adeziune la cauza dezarmării, cerând trimișilor statelor reuniți la Geneva să adopte măsuri concrete cu privire la dezarmare; să ferească omenirea de flagelul unui viitor război.

În timpul dezbaterilor asupra multiplelor aspecte ale dezarmării s-au conturat patru tendințe fundamentale: dezarmarea subordonată securității colective propusă de Franța; dezarmarea calitativă îmbinată cu cea cantitativă, cu accent deosebit pe eliminarea submarinelor propusă de Anglia; dezarmarea generală și totală propusă de U.R.S.S. și dezarmarea tuturor statelor la nivelul impus țărilor învinse în primul război mondial propusă de Germania. Din considerente de asigurare a securității României, Nicolae Titulescu a susținut teza franceză prezentată de primul-ministru André Tardieu.

Divergențele franco-anglo-americane, cu privire la prioritatea securității asupra dezarmării sau invers, și-au pus amprenta asupra lucrărilor Conferinței, periclitând desfășurarea lor. Esența concepției franceze referitoare la dezarmare, implica definirea agresiunii și organizarea păcii ca premise ale dezarmării „dați securitate și vom dezarma”, iar ca o consecință logică „pedepsirea agresorului care tulbură această securitate și împiedică realizarea dezarmării.”

Teza anglo-americană considera că definirea juridică a conceptului de agresiune comportă mari dificultăți, deoarece fără mijloacele tehnico-militare orice agresiune rămâne fără obiect și de aici concluzia „dezarmați și aveți securitate”.

În ciuda divergențelor dintre marile puteri și a tezelor contradictorii susținute de alte state, s-a ajuns la un consens general și un comitet de redacție al Comisiei generale a elaborat un text cuprinzând principii călăuzitoare, acceptate în unanimitate la 19 aprilie 1932: reducerea progresivă pe etape a armamentelor; efectuarea controlului la intervale convenabile; realizarea primei etape a dezarmării la nivelul cel mai jos posibil.

Nicolae Titulescu considera că prin măsurile de dezarmare adoptate, statele nu trebuie să-și prejudicieze propria securitate națională. În acest sens el s-a străduit ca „negociațiunile în curs între marile puteri asupra dezarmării să nu ajungă la rezultatele contrarii intereselor noastre și să țină seama de exigențele apărării noastre naționale.” Pe această linie se înscrie teza, constant susținută de delegația română în frunte cu Nicolae Titulescu, de a se reduce bugetele militare în raport cu situația specifică a fiecărui stat, cu una dintre măsurile concrete menite a favoriza dezarmarea.

Problema reducerii bugetelor militare constituie un element esențial al dezarmării care, potrivit concepției titulesciene, nu trebuia aplicat mecanic, ci în raport cu particularitățile, necesitățile și condițiile fiecărei țări, realizându-se astfel o dezarmare compatibilă cu interesele securității naționale ale fiecărui stat mare sau mic.

Relevând unitatea dialectică dintre principiile dezarmării securității și egalității în drepturi ca temelie a unui instrument juridic, eficient, acceptat de toate statele, Titulescu preciza că „o convenție asupra dezarmării care nu ar stabili o sinteză justă între cei trei factori esențiali în momentul de față pentru reușita conferinței – gradul de dezarmare, gradul de securitate și gradul de aplicare a principiului egalității – nu ar corespunde posibilităților politice actuale și nu ar fi deci realizabilă. Propunerile făcute de guvernul Regatului Unit cuprind fără îndoială elemente în vederea unei atare sinteze. Iată de ce statele Mica Înțelegere le privesc în mod favorabil și cu simpatie și se declară gata să le discute în spiritul de obiectivitate,d e dreptate și de loialitate care a inspirat prezenta declarație.”

Apărarea principiului egalității în drepturi ca unul din factorii de bază ai soluționării dezarmării era impusă în primul rând de necesitatea statornicirii acestui principiu în practica relațiilor interstatale și în al doilea rând, de evoluția evenimentelor internaționale, care învederau creșterea tentativelor unor mari puteri de a nesocoti acest principiu, de a se erija în arbitri ai vieții internaționale. Arătând fără echivoc că interesele legitime ale altor state, îndeosebi ale celor mici sunt date uitării de marile puteri, Nicolae Titulescu a descifrat tendința unora dintre acestea și îndeosebi a Germaniei naziste de a submina instituția geneveză, securitatea „pentru a susține mai târziu că singura securitate este forța armată națională.”

Anglia împreună cu celelalte puteri a recunoscut Germaniei Gleichberechtgung, prevăzută în Rezoluția din 11 decembrie 1932. Aceasta a constituit o ireparabilă lovitură dată cauzei securității păcii și a stabilității în Europa, reprezentând o primă de încurajare pentru statele fasciste și revizioniste, o gravă atingere adusă Tratatului de la Versailles. Hotărârea de la 11 decembrie 1932 impusă Conferinței dezarmării, submina autoritatea Societății Națiunilor și adâncea criza neîncrederii între națiuni, determinând statele să caute alte mijloace de consolidare a securității lor.

În acest context, Nicolae Titulescu împreună cu ceilalți miniștri de externe ai statelor Micii Înțelegeri s-a întâlnit la Belgrad la 18 decembrie 1932 și-au făcut o analiză a situație create în Europa, hotărând perfecționarea și întărirea aceste organizații regionale. Cu acest prilej, Nicolae Titulescu își manifesta nemulțumirea că dezarmarea și îndeosebi securitatea devenise o noțiune elastică. În comunicatul conferinței de la Belgrad se sublinia necesitatea ca statele membre ale organizației să continue cu fermitate politica de pace și prietenie, să desfășoare o muncă asiduă și continuă în vederea organizării păcii în Europa centrală și să perfecționeze această organizație regională conform cerințelor actuale.

Îndemnurile și raționamentele lui Nicolae Titulescu au răsunat în van. Statele mari au încercat să facă aluzii la poziția statelor mici, care ar fi împiedicat succesul dezarmării. Demonstrând netemeinicia acestei susțineri, Nicolae Titulescu într-o convorbire avută cu John Simon, a dezvăluit adevăratele cauze ale insuccesului Conferinței dezarmării vorbind despre conflictele franco-englez, italo-francez, franco-german. La acestea se mai poate adăuga conflictul dintre o mare putere și o mică putere, ca de pildă conflictul germano-polonez și italo-iugoslav.

Dezarmarea morală, ca una din componentele dezarmării, este o altă trăsătură a concepției lui Nicolae Titulescu cu privire la dezarmare. Războiul fiind interzis și de asemenea instrumentele pentru ducerea acestuia în mod implicit trebuia prohibită propaganda de război, acțiunea pentru pregătirea opiniei publice în spiritul săvârșirii crimei. În acest sens diplomația română și-a a dus o contribuție meritorie la realizarea dezarmării și prin activitatea și propunerile susținute de profesorul Vespasian V. Pella, care în spiritul concepțiilor titulesciene, ale preeminenței dreptului la pace și securitate a tuturor statelor a propus înlăturarea din legislația internă a acestora, a acelor dispoziții care contraveneau Pactului de la Paris și Pactului Societății Națiunilor, prevăzând măsuri pentru interzicerea propagandei de război.

Memorandumul Pella prezentat Comitetului de dezarmare morală la 2 iunie 1932 scotea în evidență preocuparea pentru problema adaptării constituțiilor și legislațiilor penale la noile condiții ale vieții internaționale și preconiza că într-o convenție specială sau în Convenția generală de dezarmare să se insereze un text care să prevadă că nici o lege, regulament sau alte acțiuni ale statelor să nu fie în contradicție cu prevederile celor două pacte sus-amintite.

Astfel se menționa că „neasigurarea pedepsirii pe teritoriul unui stat a crimelor contra independenței politice și contra integrității teritoriale a unui stat ar constitui o nesocotire a obligațiilor directe care decurg pentru legislatorul național din art. 10 al Pactului Societății Națiunilor și din stipulațiile Pactului de la Paris și ar fi totodată o piedică dintre cele mai serioase în calea realizării dezarmării morale. De asemenea se preconiza că „orice propagandă destinată a întipări unui popor ura, neîncrederea sau disprețul față de alte popoare va trebui să fie considerată ca contrară spiritului Pactului Societății Națiunilor și Pactului de la Paris și reprimată ca atare”. Memorandumul Pella, deși a prefigurat unele dispoziții cuprinse în definiția dată agresiunii, fiind prezentat la 12 iunie 1933 în dezbaterea Comitetului pentru dezarmare morală sub titlul de „Chestionar și texte propuse de Comitetul juridic” nu a depășit sfera dezbaterilor, având o soartă similară altor documente prezentate Conferinței dezarmării.

În perioada interbelică securitatea internațională și europeană se întemeia pe Pacul Societății Națiunilor, Pactul Briand-Kellogg, acordurile de la Locarno din 1925, convențiile pentru definirea agresorului, pactele Micii Înțelegeri, Înțelegerii Balcanice și pe alte instrumente juridice internaționale. Aceste tratate și acorduri conțineau dispoziții cu privire la reglementarea pașnică a diferendelor dintre state, interzicerea războiului de agresiune, definirea și sancționarea agresorului, luarea de măsuri colective pentru restabilirea păcii și securității internaționale. Securitatea europeană reprezenta în concepția lui Nicolae Titulescu un sistem politic și juridic la baza căruia trebuiau să stea acordurile regionale, Pactul de la Paris și Pactul Societății Națiunilor ca principale mijloace de drept internațional, completate printr-un acord general asupra dezarmării. Principiile generale ale dreptului guvernau structura și mecanismul sistemului european de securitate întemeiat pe principiile egalității în drepturi a statelor, sistemul astfel construit era menit să consolideze pacea, liniștea și securitatea pentru toate statele mari sau mici din apusul, centrul și răsăritul continentului. El considera asigurarea securității în vest ca prim pas în realizarea ei în est. Securitatea europeană trebuia să fie de asemenea expresia acordului de voință al tuturor statelor interesate să reprezinte „o asociație de state libere” îndreptată împotriva flagelului comun numit război.

Securitatea trebuia să aibă un caracter preventiv în primul rând. În acest sens, Nicolae Titulescu sublinia „Nimic nu ar putea mai bine să evite un război decât faptul de a face să se știe în mod limpede și în timp util de oricare agresor și eventual dacă și-ar pune în execuție planurile, s-ar izbi de o forță atât de superioară, încât ar fi nimicit de ea. Aceasta este adevărata concepție a securității, care trebuie să fie preventivă, iar nu represivă. Dacă ajunge cineva la represiune, înseamnă că prevențiunea nu a fost suficientă”.

Nicolae Titulescu acorda o însemnătate deosebită mijloacelor pașnice de soluționare a diferendelor, de armonizare a raporturilor dintre națiuni în cadrul relației securitate-dezarmare-negociere. Asigurarea independenței politice a tuturor statelor, neamestecul în afacerile lor interne sau externe, respectul personalității și individualității lor prefigurau în concepția sa o veritabilă securitate pentru toți. Nicolae Titulescu pornea de la „principiile indivizibilității și generalității păcii”, apreciind că „agresiunea indiferent împotriva cui și oriunde va fi săvârșită, reprezintă o încălcare a păcii generale, o zdruncinare a echilibrului internațional, consacrat prin tratatele de pace și alte acorduri internaționale”.

Înțelegând dialectica interdependenței relațiilor internaționale, care fac din pace o realitate indivizibilă, Nicolae Titulescu și-a exprimat deseori convingerea că nu poate exista securitate pentru un stat, indiferent unde ar fi situat, dacă în altă regiune a lumii se săvârșește o agresiune, deoarece războiul odată izbucnit, poate să se generalizeze și să amenințe toate popoarele. Astfel se explică atitudinea sa energică în condamnarea agresiunii fasciștilor Italiei împotriva Etiopiei, poziția adoptată în cadrul discuțiilor referitoare la agresiunea Japoniei împotriva Chinei, atitudinea sa favorabilă aderării României la Pactul Saavedra-Lamas, dar mai ales demascarea acțiunilor agresive ale Germaniei de încălcare a Tratatului de la Locarno și de ocupare a zonei Rhenane. El a militat pentru realizarea securității în practică prin modalități adecvate.

Nicolae Titulescu considera că „securitatea nu este o operă de formule, ci o realitate ce constă în a se asocia împotriva unui flagel comun ce se cheamă războiul. Dacă asociația este deschisă tuturor națiunilor fără excepție și dacă există națiuni ce refuză să participe la ea, aceasta înseamnă pur și simplu că primejdia războiului este mai mică pentru ele decât pentru celelalte, sau că în ordinea concepțiilor lor războiul nu este o catastrofă”.

Concepând realizarea securității generale și europene pe baza prevederilor Pactului Societății Națiunilor, el considera art. 1 din pact ca fiind suportul juridic al oricărei acțiuni preventive în favoarea păcii pe temeiul căruia trebuiau studiate toate măsurile menite să împiedice declanșarea unei agresiuni, iar cheia de boltă care putea asigura traducerea în practică a unor asemenea măsuri era art. 16, care cuprindea obligativitatea sancțiunilor comerciale și financiare împotriva agresorului și posibilitatea unor acțiuni militare îndreptate împotriva acestuia.

Răspunzând invitației „Asociației pentru promovarea păcii” din Berlin a ținut la începutul anului 1932, în sala Reichstagului conferința „Dinamica păcii”. Ideile și tezele dezvoltate cu acest prilej lasă să se vadă limpede că diplomatul român era preocupat încă din această etapă de problema dacă omenirea poseda în vremea lui destulă tărie morală și acea putere care să îngăduie speranța că forța brutală va pierde tot mai mult predominarea în rezolvarea conflictelor dintre națiuni. În cadrul aceleiași conferințe, pledând pentru excluderea forței ca mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state și înlocuirea ei cu metoda tratativelor, el spunea: „Nimeni nu-și va închipui că pacea externă e asigurată pe pământ prin ce s-a făcut până acum, căci aceasta ar însemna să crezi că cu câteva iscălituri s-a desăvârșit în câțiva ani misiunea pe care omenirea e chemată s-o îndeplinească. Dar e greu să contești că legiferației internaționale îi revine misiunea de a asigura pacea, căci dacă contești aceasta, la ce altă metodă s-ar putea recurge decât la suveranitatea forței? Dacă însă o repudiem pe aceasta, ce altă lege internațională s-ar putea elabora mai întâi de nu aceea care desființează dreptul de război însuși.”

În încheierea expunerii, Titulescu definește și mai precis linia sa de conduită în politica externă și metoda pe care o preconiza pentru soluționarea litigiilor internaționale. În acest sens el afirma: „Întrucât privește lupta însăși, este exact ca ea să formeze o lege naturală a vieții… Toată viața e o luptă. Dar lupta nu reclamă neapărat distrugerea fizică a oamenilor. Și ce armă de luptă mai bună se poate imagina decât o campanie împotriva tuturor prejudecăților, a tuturor superstițiilor, a tuturor ereziilor care tulbură sufletele noastre, pentru ca apoi în imensul, nelimitatul domeniu al luptei pentru idei să descoperim după fiecare bătălie nu moartea, ci noi cauze pentru a trăi”.

În același sens, Nicolae Titulescu considera că „Omenirea nu posedă încă pacea, dar ea pășește spre pace. Căci pacea e de fapt un fenomen al mișcării. Ea este ceva viu ce intră treptat în realitate. Pacea nu este repaus, nu este trândăveală. Pacea e numai o țintă, o directivă. Dar în directiva aceasta se și cuprinde îndeplinirea. Și drumul spre această îndeplinire este parcurs.”

Titulescu nu contenea să repete că deasupra prejudecății utilității războiului stă lupta pentru stârpirea lui. Lupta pentru pace, realizarea păcii, presupunea crearea unei mentalități pacifice și organizarea păcii, crearea faptelor de pace. Nicolae Titulescu a negat cu vehemență fatalitatea războaielor și a dezavuat sofismul luptă=război, arătând non-identitatea lor. El a demitizat războaiele victorioase, considerând că din toate afacerile proaste, războiul este cea mai proastă. În privința primului război mondial, Titulescu s-a exprimat fără echivoc: „Marele război a fost o nebunie. Marele război a fost o crimă contra umanității.”

Consacrarea neagresiunii ca unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional semnifică în fapt transformarea calitativă a acestui drept. Pactul Societății Națiunilor, fără a conține acest principiu, stabilea o procedură preliminară de temporizare cu caracter obligatoriu pentru rezolvarea litigiului respectiv, după care statul în cauză putea recurge la orice mijloace, inclusiv la război. Pactul Briand-Kellogg din 27 august 1928 stipula în primul articol că „Înaltele părți contractante declară în mod solemn în numele popoarelor lor, că ele condamnă recurgerea la război pentru rezolvarea conflictelor internaționale și renunță la ele ca instrument al politicii naționale în relațiile dintre ele.” Deși nu erau revăzute garanții pentru respectarea acestei obligații, iar problemele precizării agresiunii și exercitării dreptului la autoapărare nu erau clarificate, Pactul Briand-Kellogg afirmă pentru prima oară principiul neagresiunii, războiul fiind astfel pus în afara legii.

Pactul Briand-Kellogg, repudiind războiul de agresiune, a instituit răspunderea juridică și penală a statului vinovat și a deschis perspectiva definirii agresiunii și a agresorului.

Elaborarea convențiilor pentru definirea agresiunii semnate la Londra la 3-5 iulie 1933, la care diplomația română și-a adus o contribuție hotărâtoare ocupă un loc deosebit. Activitatea diplomatică a lui Nicolae Titulescu, influența și poziția sa în sprijinirea textului agresiunii, formulată de Maxim Litvinov, i-a determinat pe unii juriști, diplomați și oameni politici ai vremii să denumească definiția dată agresiunii în raportul Politis, „formula Titulescu-Litvinov”.

În preambulul Convenției de definire a agresiunii se face referire la existența Pactului Briand-Kellogg. Se preciza de asemenea că în interesul securității generale și al păcii este imperios necesar a se defini cât mai precis posibil agresiunea pentru a se preveni orice pretext de justificare a ei, subliniindu-se că statele au deopotrivă drept la independență, la securitate, la apărarea și inviolabilitatea teritoriilor lor, la libera dezvoltare a instituțiilor lor. La art. II, Convențiile stipulau că „va fi recunoscut ca agresor într-un conflict internațional, statul care cel dintâi va fi comis una din acțiunile următoare:

1. declarațiune de război unui alt stat; 2. invaziune prin forțele sale armate, chiar fără declarație de război, a teritoriului unui alt stat; 3. atac prin forțele sale terestre, navale sau aeronavelor unui alt stat; 4. blocus naval al coastelor sau al porturilor unui alt stat; 5. sprijin dat bandelor armate, care formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul cu toată cererea statului invadat de a lua pe propriul său teritoriu toate măsurile în puterea lui, pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor ori protecțiune.”

În art. III se preciza că nici o considerațiune de ordin politic, militar, economic sau de altă natură nu va putea servi drept cauză sau justificare a agresiunii prevăzute la art. II, stabilind într-o anexă la art. III situația sau împrejurările care nu pot servi ca pretext pentru declanșarea agresiunii ori pentru folosirea forței împotriva unui stat. Anexa la art. III al convenției prevedea de asemenea că „Înaltele părți contractante sunt pe de altă parte de acord a recunoaște că prezenta convențiune nu va trebui niciodată să servească la legitimarea violărilor dreptului ginților care ar putea fi implicate în circumstanțele cuprinse în enumerarea de mai sus”.

Astfel concepute, convențiile pentru definirea agresiunii se înscriu pe linia afirmării și statornicirii principiului neagresiunii în dreptul internațional, ele stipulând pentru statele participante o obligație de neagresiune perpetuă. De asemenea, clauza adeziunii nelimitate înserată în dispozițiile celei de-a doua convenții permitea extinderea sferei de aplicare a definiției agresiunii asupra tuturor statelor, deschizând perspective spre universalitate. Relevând semnificația și implicațiile convențiilor pe care diplomatul român le numea „idee-forță”, Nicolae Titulescu susținea că: „A defini cu precizie agresiunea ca fapt pur și simplu independent de orice considerațiune, a preciza cu grije noțiunea teritoriului asupra căruia agresiunea nu s-ar putea exercita, a se angaja cu fermitate de a nu face operă de agresor, oricare ar fi rațiunile de ordin internațional sau intern, care ar putea-o justifica, înseamnă a substitui vagilor aspirațiuni ca ideal, care au stăpânit până astăzi eforturile națiunilor și ale conducătorilor lor, o bază practică și solidă, care constituie punctul de plecare al unei întregi vieți noi.”

Spre a permite realizarea universalității convențiilor și a onora angajamentele anterior contractate, instrumentele de la Londra prescriu respectarea principiului „Pacta sunt servanda”.

Anexa la art. II al Convenției precizează cu titlu enunțiativ, unele cazuri care ar putea fi invocate de state spre a se justifica actul de agresiune – situația internă a unui stat sau conduita sa internațională. Împrejurările menționate nu pot autoriza un stat să recurgă la folosirea forței împotriva unui alt stat. Statul lezat de anumite acte inamicale ale altui stat are la dispoziție instituția reglementării pașnice a diferendelor internaționale, putând utiliza chiar unele mijloace de presiune ca ruperea relațiilor diplomatice, economice etc., care nu constituie însă mijloace de război.

Făcând abstracție de prevederile art. II al.1 „declarația de război” și art. III al. 5 „sprijin dat bandelor înarmate”, principiul fundamental înscris în Convenții rezidă în ideea că numai acțiunile ce comportă folosirea forței sunt considerate ca acte de agresiune.

Convențiilor de la Londra li s-ar putea reproșa caracterul lor regional, dar și cel puțin una din ele – Convenția dintre U.R.S.S., Turcia și statele Micii Înțelegeri – tindea spre universalitate, fiind deschisă spre aderare tuturor statelor. Fără a rezolva problema păcii internaționale, Convențiile au adus un element prețios în consolidarea lor pe planul legalității internaționale a unuia din factorii constitutivi ai acestei păci – securitatea internațională. Aceste convenții au contribuit la crearea unui climat de pace, securitate și colaborare în E și S-E european și la îmbunătățirea situației generale.

Relevând semnificația convențiilor pentru definirea agresiunii și contribuția majoră a lui Nicolae Titulescu la elaborarea și semnarea acestora, Marcel Sibert aprecia că ele s-au datorat „…în mare parte spiritului de realizare al domnului Titulescu, care a știut și de această dată să armonizeze arta subtilă a diplomației și știința juristului.”

Istoricul francez Pierre F. Brugière, relevând urmările favorabile pentru pace ale Convențiilor de definire a agresiunii scria: „Pactul de la Londra a constituit în mod cert un progres considerabil în această materie prin sistemul de enumerare limitativ, dar foarte comprehensibil și mai ales extrem de realist pe care l-a propus tuturor statelor.”

La rândul său, renumitul jurist belgian Yves de la Brière afirma: „Trebuie călduroși felicitați negociatorii care au ajuns la acest rezultat, a cărui importanță juridică va fi decisivă și în plus încă importanța morală prin valorificarea exemplului. În primul rând al acestor negociatori norocoși vom saluta cu gratitudine un ilustru om de stat al României contemporane, a cărui personalitate întrunește în Europa și în lumea internațională simpatii unanime, domnul Titulescu.”

Virgil Madgearu aprecia rezultatele obținute la Londra ca un remarcabil succes politic al lui Nicolae Titulescu în interesul țării, subliniind că „definirea cuvântului agresor este o reușită de cea mai mare importanță în organizarea păcii europene.”

După al doilea război mondial, Carta O.N.U a consacrat ca principiu fundamental al relațiilor dintre state interzicerea folosirii forței și amenințarea cu forța, iar statele au consimțit la elaborarea unei noi definiții a agresiunii. Noua definiție se înscrie pe linia încercărilor de a găsi noi soluții de precizare și concretizare a principiului neagresiunii consacrat de Cartă și dezvoltat în Declarația cu privire la principiile dreptului internațional referitoare la relațiile amicale și cooperarea dintre state.

Nicolae Titulescu a adus o contribuție de prim rang și la elaborarea Convenției multilaterale de la Montreaux din 20 iulie 1936, în textul căreia este inserată expres ideea asigurării securității statelor riverane Mării Negre. În 1937 el a propus să nu se modifice textul Pactului Societății Națiunilor, ci să se semneze alături de pact acorduri de asistență mutuală regionale, cu aplicarea art. 16 din Pact, iar fiecare stat membru al Societății Națiunilor să declare dinainte și în timp util, politica pe care o va urma în cazul unei eventuale agresiuni.

În interviul acordat ziarului francez „L´Epoque” la 6 iunie 1939, Titulescu afirma: „Constatăm că, dacă vorbim de balanța de forțe, avem suficiente motive pentru a compensa toate greșelile și toate întârzierile. Dar să constatăm, de asemenea, că greșelile trecutului ne fac să plătim prea scump tot ceea ce dobândim. Și în politică a plăti prea mult înseamnă a risipi vieți omenești… Când a trebuit așa de multă vreme a se realiza concepția justă a securității colective, va trebui și mai multă vreme pentru a o pune în vigoare, cu toată bunăvoința tuturor.”

Aprecierile și îndemnurile lui Nicolae Titulescu de a se realiza un front comun împotriva agresiunii nu au găsit ecoul cuvenit. Greșelile trecutului s-au reportat cu prețul vieții a milioane de oameni, al distrugerii unei valori inestimabile și al unui grav tratament psihic pe care l-au suferit toate popoarele și îndeosebi cele din Europa.

„Nicolae Titulescu, alături de E. Herriot, A. Briand, L. Barthou, aprecia Rene Cassin – a militat sincer și perseverent pentru a așeza noțiunile într-un sistem de siguranță, care să le ferească de spectrul războiului.”

Titulescu a făcut parte din categoria idealiștilor realizatori, sau mai exact a idealiștilor care vor, care încearcă să realizeze. El a văzut înainte de a muri, idealul ce îndrăgise, sfărâmând în lume și scurta pace făcând loc unui nou și mai crâncen război. Dar, că tot edificiul organizării pacifiste, la zidirea căruia a contribuit atâta, în reușita căruia a crezut, s-a prăbușit în ruinele și sângele unui război mai crâncen, nu poate scădea nimic din valoarea personalității lui Titulescu, de vreme ce nu dovedește că idealul său a fost greșit, nici măcar că acest ideal a dispărut pentru totdeauna.

La 12 mai 1939, singur și îngrijorat pentru soarta țării și a lumii, Titulescu va scrie îndurerat : „Nu cer lumii decât să se lase să o iubesc și să o servesc.” Aceste cuvinte irump din conștiința unui om, care cu un devotament neasemuit iubise și servise lumea, o lume însă care devenea tot mai puțin receptivă și care-și va plăti incapacitatea de a învăța cu 50 de milioane de victime ale celui de al doilea război mondial.

Realizarea profețiilor sale: München, al doilea război mondial, înfrângerea franceză, dezarmarea României, prădarea casei sale și incendierea bibliotecii sale din București de către Garda de Fier, nu puteau decât să-l deprime. Lui Savel Rădulescu, cel mai apropiat colaborator al lui i-a spus în noiembrie 1940: „Simt că viața mă părăsește.” Va fi ultima sa profeție.

Capitolul IV

Considerații metodice

„Educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil”, afirma Kant.

Încă de la naștere, oamenii dispun de capacitatea specific umană de a modela, de a-și însuși experiența socială a înaintașilor, de a accepta educație și de a se autoeduca. Educația reprezintă un fenomen de mare complexitate, abordabil doar la scara proiecțiilor și realizărilor sale. Complexitatea fenomenului educației este reflectată și la nivelul etimologiei cuvântului, de origine latină, care acoperă gradual trei semnificații primare: educatio=creștere, hrănire, formare; educo, educare=a crește, a hrăni, a forma, a instrui; educo, educere=a scoate din…, a forma, a instrui. Este sugerată astfel percepția socială a fenomenului care de-a lungul evoluției sale, este privit din diferite perspective istorice: perspectiva limitată, reducționistă=creșterea, cultivarea plantelor; perspectiva general-umană=formarea omului pentru viață; perspectiva managerială modernă= conducerea, dirijarea, orientarea unei activități.

Educație urmărește formarea personalității umane și se realizează la niveluri și zone diferite, în funcție de obiectivele vizate: educație intelectuală, educație morală, educație estetică, educație fizică, educație profesionala etc. Factori importanți în procesul educației sunt: literatura, istoria, arta, mass-media, opinia publică ș.a.

Educația se realizează în familie, dar mai ales în cadru instituționalizat (școală, biserică, armată etc.). Din cele mai vechi timpuri și până astăzi, marii gânditori au considerat că educația este esențială pentru evoluția unui om sau a unui popor. „Omul nu poate ajunge om decât prin educație”, spunea marele filosof Immanuel Kant.

Fiind un proces complex de formare și de pregătire a omului pentru viața socială din toate punctele de vedere, educația are un caracter permanent, se adresează tuturor vârstelor și vizează crearea unei atitudini motivaționale pozitive față de autoinstruire și autoeducație.

Acțiunea educațională se exercită antrenând niște baze pe care și le subsemnează în calitate de fundamente de determinări importante. În seria acestor fundamente se includ determinările biopsihice, socioculturale, istorice, filosofice, științifice ale educației.

Educația are ca scop, printre altele și reeditarea marilor experiențe ale omenirii. Fiind o activitate de reproducție culturală, de rememorare, reântipărire și de perpetuare, prin creație, a valorilor umanității.

Prin structură, obiective și conținut, educația trebuie să răspundă necontenit exigențelor cerute de evoluția realității naționale și internaționale. Eficiența actului educativ este dată de disponibilitatea educației de adaptare și autoreglare față de provocările spațiului social.

Problematica lumii contemporane, caracterizată prin universalitate, globalitate, complexitate și caracter prioritar a condus în plan educațional la constituirea „noilor educații”: educația pentru pace, educația ecologică, educația demografică, educarea pentru participare și democrație, educația pentru comunicare și pentru mass-media, educația economică și casnică modernă etc.

Tematica lucrării de față este actuală și poate fi folosită la nivel educațional, în scopul realizării educației pentru pace, care înseamnă promovarea dialogului și a cooperării, îmbunătățirea relațiilor dintre comunități, formarea persoanelor pentru apărarea și salvgardarea păcii și liniștii. Obiectivele educației pentru pace se referă la achiziționarea unor concepte și cunoștințe specifice problematicii promovării păcii și bunei înțelegeri precum – pace, dezarmare, cooperare, pacifism, agresiune, război, terorism etc.; la formarea de aptitudini și însușiri de personalitate – toleranță, receptivitate, respectarea opiniilor celorlalți și la structurarea unor atitudini responsabile față de propria comunitate și față de umanitate – iubirea față de aproape, solidaritatea umană, încrederea în semeni etc.

Educația pentru pace se poate realiza prin combaterea ideilor și concepțiilor care favorizează sau cultivă atitudinile ostile, agresive, xenofobe, rasiste etc., preocupare ce presupune o poziționare activă, ofensivă, de eliminare și anihilare a propagandei agresive, războinice și prin promovarea și formarea unor conduite pașnice, de respect, înțelegere între indivizi, comunități, popoare.

Forma principală de realizare a educației o reprezintă învățământul. Tinerii trebuie introduși sistematic după anumite principii, în tainele cunoașterii prin lărgirea continuă a volumului de informații. Procesul de predare-învățare reprezintă un proces de cunoaștere contextualizat în procesul de învățământ.

Reforma învățământului în România subliniază importanța comutării accentului de pe latura informativă a procesului educativ pe cea formativă. Învățământul de tip tradițional se focalizează pe aspectele cognitive ale elevului, urmărind preponderent pregătirea lor secvențială pe discipline școlare. Se ignoră astfel armonizarea laturii cognitive a persoanei cu cea afectivă, atitudinală și comportamentală. Într-un astfel de cadru educațional, elevul este tratat ca un „recipient” pentru informații și mai puțin ca o persoană reală, cu individualitate, reacții emoționale determinate de tribulațiile unei personalități în formare. Școala riscă să devină astfel un mediu artificial, rup de exigențele și presiunile vieții reale.

Învățământul modern românesc trebuie să aibă ca scop nu doar absolvenți bine informați, ci formarea de persoane cu resurse adaptative la solicitările sociale și psihologice ale vieții, cu un sistem axiologic ferm conturat. În fapt, scopul educației este pregătirea pentru viață a elevului. Conceperea școlii ca o instituție socială cu funcții multiple, aptă să răspundă eficient nevoilor psihologice și sociale ale elevului, să asigure cadrul optim pentru starea sa de bine, pentru formarea unor cetățeni responsabili ai societății civile, este vitală.

Ca disciplină de învățământ, istoria este capabilă să răspundă nevoilor și exigențelor tinerilor, pentru care cunoașterea și înțelegerea problemelor importante de civilizație a umanității a devenit o necesitate spirituală.

Cuprinzând teme de civilizație românească și universală din toate epocile, istoria prezintă armonia necesară înțelegerii echilibrate a civilizației românești, ca un tot, dar și ca un aspect al istoriei generale a lumii. Maniera de selectare și de tratare urmărește încadrarea civilizației românești în spațiul și timpul istoric universal și european, de care aparțin prin sublinierea interdependențelor și implicațiilor corespunzătoare. Prin aceasta, istoria ca obiect de învățământ, răspunde exigențelor științifice actuale, nevoilor elevilor și aspirațiilor lor.

În centrul istoriei sunt oamenii și acțiunea umană transformatoare, societatea alcătuită din ființe creatoare de valori, libere și sociale, capabile de organizare, de cultură și de progres social. Istoria reconstituie trecutul și îl explică genetic, funcțional și axiologic și îndeplinește funcția de cunoaștere și funcția practică sau formativ-educativă. Istoria ca obiect de învățământ conține atât informații clarificate de știința istoriei, cât și categorii de cunoștințe și concepte cu o mare valoare formativă, puncte de vedere diferite privind problematica istorică, diversitatea surselor de informații despre unul și același adevăr istoric, teorii și opinii chiar contradictorii pentru o situație istorică, posibilități de însușire de către elevi a metodologiilor de investigație și învățare a istoriei.

Rolul profesorului este acela de a dezvolta priceperi și deprinderi complexe ale elevilor, a capacității lor de a dobândi noi informații, de a învăța să învețe și să înțeleagă istoria, cât și a căilor multiple de a comunica eficace cunoștințele asimilate.

Finalitatea studierii istoriei ca disciplină școlară constă în contribuția reală pe care o aduce la formarea culturii generale umaniste și științifice a elevilor la modelarea personalității acestora cu foloase imediate și de perspectivă, oferind suficiente date pentru înțelegerea corectă a societății contemporane și pentru dobândirea instrumentelor de muncă intelectuală specifice demersului în câmpul problematic al istoriei.

A.D. Xenopol afirma că „istoria este singurul mijloc să deștepte în sufletul nostru iubirea cea sfântă de țară, ea ne arată cum popoarele au fost mari când au știut să sacrifice interesele pentru binele comun; tot istoria ne învață moralitatea, respectul datoriei, puternica viață de familie sunt condițiile înfloririi vieții popoarelor”. În același sens, N. Iorga afirma că „scopul învățământului istoric este îmbogățirea cunoștințelor despre umanitate și despre sine în umanitate; prin cunoașterea tuturor lucrurilor pe care le-au făcut oamenii totdeauna.”

Valorificarea formativă a istoriei are în vedere antrenarea gândirii, apartenența la respectarea adevărului, la obiectivitate, la spirit critic, angajarea socială, participarea activă și conștientă la promovarea și ocrotirea valorilor democrației păcii, la rezolvarea problemelor locale, naționale și internaționale. În funcție de obiectivele operaționale, profesorul valorifică valorile istoriei pentru a spori încrederea în puterile poporului român, pentru a oferi un îndreptar educativ tineretului școlar, pentru a motiva idealurile și nădejdile noastre naționale, viitorul ca națiune, pentru înțelegerea istoriei ca un tot organic și unitar temeinic încadrată în contextul universal.

Predarea-învățarea istoriei este axată pe realizarea obiectivelor pedagogice. Specialiștii disting trei niveluri de definire a obiectivelor care conduc la obiectivele generale, specifice și operaționale. În cadrul istoriei ca disciplină școlară se disting: obiective generale, de referință, obiective specifice pentru fiecare an de studiu și obiective operaționale.

Obiectivele generale indică ce se așteaptă să devină elevul ca rezultat al procesului instructiv – educativ, definind modul în care el ar trebui să se comporte după studiul istoriei; obiectivele de referință prezintă categoriile de rezultate la care ar trebui să conducă școala; obiectivele operaționale sunt formulate de profesor, constituind câmpul de referință în activitatea de zi cu zi.

În finalizarea studierii istoriei, la nivelul lecției, un loc important îl au formularea obiectivului general, stabilirea planului, conținutului de idei al lecției și obiectivele operaționale – informaționale și formative ale acesteia.

În funcție de obiectivele operaționale și de conținutul învățării, metodele de predare – învățare se clasifică în: participative sau active și neparticipative sau pasive. Dintre metodele participative fac parte: învățarea prin descoperire, studiul de caz, problematizarea, brainstorming-ul, iar dintre cele informative participative fac parte – prelegerea, dezbaterea, excursia, conversația, demonstrația, comparația, dialogul ș.a. În categoria metodelor formative neparticipative se înscriu: exercițiul, instruirea programată și algoritmizarea, iar în categoria metodelor informative neparticipative se înscriu: prelegerea, explicația și povestirea.

O parte dintre aceste metode pot fi folosite și în predarea-învățarea istoriei, punându-se un tot mai mare accent pe cele formativ-participative. O metodă mai activă și eficientă în măsura în care contribuie la formarea spiritului critic la elevi și îl învață pe acesta cum să acționeze și să decidă și nu doar să reproducă și să fixeze niște percepte.

În cazul istoriei ca disciplină de învățământ se folosesc anumite mijloace în scopul fixării dobândirii cunoștințelor, formării deprinderilor, realizării atitudinilor, valorilor și calităților personale și evaluării cât mai obiective. Dintre aceste mijloace menționăm: diapozitive, documente istorice, tablouri, hărți și atlase, manuale de istorie, portrete, casete video, emisiuni de televiziune etc.

Lecția, cercul, vizitele, excursiile, consultațiile, olimpiadele, concursurile școlare pe teme de istorie alcătuiesc un ansamblu de forme de organizare a procesului de predare-învățare a istoriei în școală.

Orice proces de predare-învățare a istoriei se încheie prin evaluarea randamentului școlar. Evaluarea și autoevaluarea rezultatelor obținute de elevi în procesul predării-învățării istoriei constituie o componentă importantă a curriculumului și reprezintă etapa finală a circuitului complet al învățării. Operațiile fundamentale ale evaluării sunt: examinarea, aprecierea și notarea.

Problematicii abordate în această lucrare, cu privire la participarea României ca stat activ la activitatea Societății Națiunilor și mai ales la contribuția lui Nicolae Titulescu în cadrul organizației, i s-a acordat în programa școlară de istorie pentru liceu o importanță foarte mică. Deși tema este valoroasă și de actualitate, ca informații și exemple de urmat pentru perioada pe care o traversăm, probabil volumul mare de cunoștințe pe care elevii trebuie să și-l însușească, a făcut ca ea să nu primească importanța cuvenită.

În programa de istorie pentru clasa a XI-a, în cap. 6 intitulat „Perioada interbelică și noua ordine internațională” este inclusă tema „Societatea Națiunilor și securitatea colectivă”, care poate fi tratată într-o oră sau cel mult două, mai ales când este vorba de o oră de istorie pe săptămână la clasă.

Numele lui Nicolae Titulescu este menționat în treacăt, fără a se insista asupra activității sale deosebite în slujba României în cap. 12 intitulat „România în politica internațională în sec. al XX-lea” la tema „România și sistemul de la Versailles (1919-1939)” din programa de istorie pentru clasa a XII-a.

În scopul dobândirii unui volum mai mare de cunoștințe despre activitatea României la Societatea Națiunilor și despre contribuția lui Nicolae Titulescu la Geneva pot fi incluse aceste aspecte pentru clasa a XI-a și pentru clasa a XII-a sub forma unor studii de caz.

În capitolul „Considerații metodice” am inclus câteva proiecte didactice referitoare la problematica lucrării și un test docimologic.

PROIECT DIDACTIC

Data:

Clasa: a XI-a

Tema: Perioada interbelică și noua ordine internațională

Lecția: Societatea Națiunilor și securitatea colectivă

Timp: 50 ´

Tipul lecției: mixtă

Locul de desfășurare: cabinetul de istorie

Mijloace de învățământ: Harta lumii

Manual de istorie pentru clasa a XI-a

Bibliografie:

-Petre Bărbulescu, România la Societatea Națiunilor, Ed. politică, București, 1975

-Petre Bărbulescu, Ionel Cloșcă, Repere de cronologie internațională (1914-1945), Ed. științifică și enciclopedică, București, 1982

-Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor (1919-1929),Ed. Academiei R.S.R., București, 1988

Obiectivul general: De a transmite cunoștințe elevilor despre Societatea Națiunilor, organizație internațională creată după primul război mondial, despre scopurile și activitatea acesteia și importanța pe care a avut-o în relațiile internaționale interbelice.

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției elevii:

– să descrie împrejurările formării Societății Națiunilor.

– să prezinte scopurile organizației, care reies din Pactul Societății Națiunilor semnat la 28 iunie 1919 de către toate puterile aliate și asociate participante la Conferința de pace de la Paris.

– să enumere organismele Societății Națiunilor și să precizeze importanța acestora.

– să precizeze poziția S.U.A. față de constituirea Societății, mai ales că ideea creării ei i-a aparținut președintelui american W. Wilson.

– să explice conceptul de securitate colectivă, pe care organizația l-a impus în relațiile internaționale și dacă el a fost realizat practic, ca expresie a democratizării relațiilor internaționale.

– să caracterizeze conflictele dintre marile puteri și urmările acestora pentru scăderea eficienței Societății.

– să caracterizeze inițiativele statelor mijlocii și mici de încheiere a unor tratate bilaterale sau unor alianțe regionale în scopul realizării securității colective.

– să prezinte modalitatea abordării problemei dezarmării în cadrul Societății Națiunilor.

– să descrie inițiativele pacifiste care s-au remarcat în perioada interbelică și importanța lor.

Desfășurarea lecției

I. Momentul organizatoric (1´). Notarea absențelor. Curățenia cabinetului. Ordonarea mijloacelor de învățământ necesare dobândirii lecției noi.

II. Revitalizarea cunoștințelor necesare dobândirii lecției noi. Evaluare inițială (9´)

– Care au fost consecințele primului război mondial?

– Ce conținea documentul „Cele 14 puncte” elaborat de președintele american W. Wilson?

– Prezentați câteva hotărâri luate în cadrul Conferinței de pace de la Paris și importanța lor pentru crearea unei noi ordini internaționale.

III. Anunțarea titlului lecției noi, a planului de predare-învățare a acesteia; precizarea a ceea ce trebuie să știe să facă elevul după predarea-învățarea lecției (3´).

Societatea Națiunilor și securitatea colectivă

securitate colectivă și dezarmare

inițiative pacifiste

IV. Dobândirea noilor cunoștințe (21´)

a) – se descriu împrejurările formării Societății Națiunilor

– se prezintă principiile incluse în Pactul Societății Națiunilor.

– se caracterizează activitatea desfășurată de Societatea, care avea sediul la Geneva.

– se prezintă tensiunile franco-britanice în diferite probleme ridicate în forul de la Geneva.

– se explică conceptul de securitate colectivă.

– se caracterizează inițiativele statelor mijlocii și mici, în scopul realizării securității colective – încheierea unor alianțe regionale ca Mica Înțelegere (1921) și Înțelegerea Balcanică (1934).

– se vorbește despre problema dezarmării și rolul ei în îndeplinirea conceptului de securitate colectivă.

b) se descriu inițiativele pacifiste, insistându-se asupra Pactului Briand-Kellogg și a importanței acestuia.

Fixarea cunoștințelor (7´)

Evaluarea cunoștințelor (9´)

– Ce a fost Societatea Națiunilor și ce importanță a avut în planul relațiilor internaționale?

– Ce înseamnă securitate colectivă și cum s-a transpus în practică acest principiu?

– Ce rol au avut Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică în relațiile internaționale?

– Dați exemple de inițiative pacifiste.

PROIECT DIDACTIC

Data:

Clasa: a XI-a

Tema: Activitatea României la Societatea Națiunilor – Studiu de caz –

Tipul de lecție: dobândirea de noi cunoștințe (prelegere)

Bibliografie:

-Petre Bărbulescu, România la Societatea Națiunilor, Ed. politică, București, 1975

-Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor (1919-1929),Ed. Academiei R.S.R., București, 1988

Obiectivul general: De a transmite cunoștințe elevilor despre activitatea României la Societatea Națiunilor, scoțând în evidență inițiativele importante ale reprezentanților țării noastre în scopul promovării intereselor României și în scopul creșterii eficienței organizației internaționale.

Obiective operaționale: Elevii:

1. să prezinte momentele constituirii Societății Națiunilor, pornindu-se de la propunerea președintelui american Wodrow Wilson formulată în „Cele 14 puncte”.

2. să analizeze Pactul Societății Națiunilor, scoțându-i în evidență punctele tari, dar și lacunele.

3. să descrie activitatea unor personalități românești în scopul susținerii constituirii organizațiilor.

4. să-i enumere pe reprezentanții României în forul de la Geneva.

5. să analizeze activitatea țării noastre la Geneva, care prin trimișii ei a urmărit consolidarea independenței și suveranității României și a integrității ei teritoriale, dar și lansarea unor propuneri eficiente în scopul dezarmării, securității colective și a păcii prin eliminarea războiului, ca mijloc de rezolvare a litigiilor dintre state.

6. să evidențieze importanța activității României ca reprezentantă a țărilor mijlocii și mici în sporirea prestigiului Societății Națiunilor.

7. să-și exprime punctele de vedere în susținerea succesului sau a eșecului Societății Națiunilor, care avea ca principal scop menținerea păcii în lume.

Momentul I (1´)

– controlul prezenței, curățenia clasei, pregătirea mijloacelor de învățământ necesare prelegerii.

Momentul II (5´)

Reactualizarea cunoștințelor necesare predării lecției noi:

Prezentați momentele constituirii Societății Națiunilor.

Ce cuprindea documentul „Cele 14 puncte” elaborat de Wodrow Wilson?

Ce principii au fost incluse în Pactul Societății Națiunilor?

Momentul III (2´)

Se anunță tema și planul de predare-învățare al acesteia:

Momentul IV (40´)

În predarea acestei teme, profesorul folosește prelegerea optimizată.

Momentul V (2´)

Tema pentru acasă. Cum a contribuit România la creșterea eficienței Societății Națiunilor?

PROIECT DIDACTIC

Data:

Clasa: a XII-a

Tema: România și sistemul de la Versailles (1919-1939)

Tipul de lecție: evaluare

Locul: cabinetul de istorie

Timp: 50 de minute

Bibliografie:

-Petre Bărbulescu, Ionel Cloșcă, Repere de cronologie internațională (1914-1945), Ed. științifică și enciclopedică, București, 1982

– Eliza Campus, Din politica externă a României (1913-1947), Ed. politică, București, 1980

Mijloace de învățământ: Harta Europei

Harta României

„Istoria românilor” – manual pentru clasa

a XII-a

Obiectivul general: De a evalua rezultatele școlare la tema „România și sistemul de la Versailles (1919-1939)”, exersând operațiile și formele gândirii; de a depista cauzele răspunsurilor nesatisfăcătoare în vederea luării unor măsuri ameliorative.

Obiective operaționale: Elevii:

1. să enunțe obiectivul fundamental al României în politica externă, între anii 1919 și 1939.

Să prezinte sistemul de alianțe pe care România și l-a constituit în perioada interbelică și scopurile urmărite prin realizarea acestuia.

3. să caracterizeze eforturile delegației României în cadrul Conferinței de la Paris pentru recunoașterea Marii Uniri din 1918.

4. să descrie alianțele regionale – Mica Înțelegere (1921) și Înțelegerea Balcanică (1934) și să evidențieze contribuția lui Nicolae Titulescu în afirmarea lor.

5. să descrie relațiile României cu U.R.S.S. și Germania și atitudinea țării noastre față de cele două puteri.

6. să explice contextul extern, care a determinat reorientarea politicii românești spre Germania.

7. să evidențieze consecințele Pactului de neagresiune sovieto-german mai ales pentru România.

Momentul I (1´)

Prezența elevilor. Pregătirea mijloacelor de învățământ necesare evaluării sumative a lecției.

Momentul II (3´)

Reamintirea temei de evaluare și a planului acesteia de predare – învățare – evaluare.

Momentul III (41´)

Momentul IV (5´)

Profesorul și elevii stabilesc tema pentru referatul din ora următoare și planul acesteia: „România în al doilea război mondial”:

Preliminarii

Antonescu și războiul

Lovitura de stat din august 1944 și urmările sale

Bibliografie:

„Istoria românilor” – manual pentru clasa a XII-a

PROIECT DIDACTIC

Data:

Clasa: a XII-a

Tema: Nicolae Titulescu – apărător al intereselor naționale ale României la Societatea Națiunilor – studiu de caz

Tipul de lecție: dobândire de noi cunoștințe

Bibliografie:

– Titulescu și strategia păcii, Ed. Junimea, Iași, 1982

– Eliza Campus, Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1939), Ed. politică, București, 1975

– I.M. Oprea, Nicolae Titulescu, Ed. științifică, București, 1966

Obiectivul general: De a transmite cunoștințe elevilor despre rolul pe care Nicolae Titulescu l-a jucat în diplomația românească interbelică, în ridicarea prestigiului țării sale și în apărarea intereselor României la Societatea Națiunilor.

Obiective operaționale: Elevii:

1. să cunoască câteva repere biografice și ale activității diplomatice a lui Nicolae Titulescu.

2. să descrie modul în care Titulescu a apărat interesele românești în procesul cu optanții unguri.

3. să caracterizeze momentele 1930 și 1931, când Nicolae Titulescu a fost ales în două rânduri consecutiv președinte al forului de la Geneva.

4. să evidențieze importanța acestor momente pentru România.

5. să prezinte contribuția diplomatului român în realizarea acordurilor regionale de securitate și colaborare din C și S-E Europei.

6. să evidențieze importanța acestor acorduri pentru securitatea colectivă.

7. să caracterizeze eforturile lui Nicolae Titulescu în problema dezarmării și a definirii agresiunii și agresorului.

Momentul I (1´)

– controlul prezenței, curățenia clasei, pregătirea mijloacelor de învățământ necesare prelegerii.

Momentul II (6´)

Reactualizarea cunoștințelor necesare predării lecției noi:

Enunțați obiectivul fundamental al României în politica externă între anii 1919-1939.

Prezentați sistemul de alianțe pe care și l-a creat România și scopurile urmărite prin acesta.

Momentul III (2´)

Se anunță tema și planul de predare-învățare al acesteia:

Momentul IV (39´)

În predarea acestei teme se folosește prelegerea optimizată.

Momentul V (2´)

Temă pentru acasă. Comentați afirmația lui Nicolae Titulescu : „Pacea este un fenomen de mișcare. Este un lucru viu, care se înfăptuiește treptat.”

TEST DOCIMOLOGIC DE MĂSURARE A REZULTATELOR ȘCOLARE LA ISTORIE

Testul este o formă eficace de determinare, apreciere și notare cât mai exactă a deprinderilor cognitive, afective și psihomotorii – simple sau complexe, durabile sau trecătoare – posedate de elev la un moment dat la istorie.

Clasa a XII-a Elev…………………

România și sistemul de la Versailles (1919-1939)

Condiția pentru obținerea notei de trecere (5) este de a răspunde la întrebările minimale (m). pentru răspunsurile de la întrebările maximale (M) se atribuie note între 6-10.

A. Un elev a răspuns la 4 itemuri minimale și una maximală. Nota se calculează astfel:

6m………………….5

4m………………….x

x==3,33 (~4)

B. Alt elev a răspuns la toate cele 6 itemuri minimale (nota 5) și la cele 4 întrebări maximale. Nota se calculează astfel:

4M……………….5

3M………………..x

x==3,76 (~4)

Nota elevului va fi: 5+4=9

Transformăm în note școlare performanțele fiecărui elev prin regula mărimilor proporționale: x=, unde x este nota, n reprezintă totalul punctelor obținute de elev, iar N totalul punctelor testului (38).

Ex: Dacă la toate cele 38 de puncte se atribuie 10, la cota 20 nota corespunzătoare este: =5,26.

CONCLUZII

Societatea Națiunilor a fost o încercare temerară de a înlesni apropierea, cunoașterea și colaborarea popoarelor, de a statornici noi principii și norme ale dreptului internațional, de a asigura securitatea și pacea în lume. Ea a grupat „elita cugetătoare a lumii întregi”. Henri Bergson, Albert Einstein, Thomas Mann, Paul Valéry, Paul Boncour, Eduard Benes, G. Stresemann, A. Briand, L. Barthou, Austen Chamberlain ș.a. Albert Einstein aprecia crearea instituției geneveze drept „chestiunea cea mai importantă în succesiunea civilizațiilor”.

Nicolae Titulescu a fost cea mai prestigioasă prezență românească la Geneva, dar nu singura, căci alături de el au fost prezenți la tribuna Societății Națiunilor numeroși oameni politici și de cultură, în calitate de funcționari, experți și mesageri ai științei și culturii române.

În istoria relațiilor internaționale, capitolul ce s-a chemat Liga Națiunilor a ocupat un loc distinct pe linia strădaniilor pentru triumful principiilor securității generale, iar Nicolae Titulescu s-a impus ca unul dintre străluciții interpreți și reprezentanți ai spiritului Genevei. De forul genevez sunt legate numeroase dintre succesele de mare răsunet ale diplomatului, iar acesta i-a rămas credincios, nu numai din obligațiile rezultând din misiunea sa oficială, ci și afectiv. „Orice aș face – consemna el în 1924 – nu pot să-mi scot Societatea Națiunilor din cap și din inimă.”

Titulescu a urmărit sporirea prestigiului Ligii Națiunilor, ca asociație de state libere și egale. El a simțit ca jurist, șansa mai mare pentru România și pentru alte mici puteri de a se manifesta deplin suverane în acest for. La tribuna Ligii, Titulecu, cu imensul prestigiu de care se bucura s-a impus ca apărător al intereselor statelor mici și mijlocii. El nu a admis regimul de „state cu interese limitate” impus chiar la Conferința păcii de la Paris de către marile puteri, unora dintre partenerilor mai mici, inclusiv României.

Nicolae Titulescu era nemulțumit în special de tratamentul rezervat țării sale, căreia îi erau „măsurate cu metrul erorile, iar drepturile ei cu milimetrul”. De aceea, în negocierile angajate, el a expus cu demnitate poziția României, admițând să discute de la egal la egal cu partenerii săi.

Punându-și semnătura pe Tratatul de la Trianon, al cărui prevederi, alături de cele ale altor tratate de pace, recunoșteau pe plan juridic internațional legitimitatea unirii românilor într-un singur stat, Titulescu a rămas până la sfârșitul vieții sale apărător consecvent al drepturilor inalienabile ale României de a-și hotărî singură destinele, fără amestec din afară, angajându-se în spinoasa operă de edificare a păcii și colaborării internaționale. „Între ziua când mi-am trecut examenul de doctorat și ziua când am primit portofoliul ministerial – spunea Titulescu – au trecut mulți ani. De atunci și până la 29 august 1936, adică aproape 20 de ani, activitatea mea a fost închinată numai României.”

Participând la Geneva încă de la prima sesiune inaugurală a Societății Națiunilor în noiembrie 1920, Titulescu mai apoi și ministru al României la Londra s-a impus printr-o mare capacitate organizatorică dovedită pe tot parcursul și care a asigurat angajarea fermă și trainică a României la Geneva. Preocupările sale organizatorice vizau: prezentarea delegației române cât mai bine informată asupra problematicii aflate în dezvoltarea forumului de la Geneva, stabilirea unor contacte largi în delegațiile statelor participante în scopul făuririi unui front comun al țărilor interesate în apărarea și triumful prevederilor Pactului Societății Națiunilor, îmbunătățirea permanentă a reprezentării României la Geneva și informarea cât mai exactă a opiniei publice din țară asupra eforturilor și preocupărilor întreprinse la Geneva.

În perioada interbelică, cercurile politice din România au urmărit pe plan extern și au promovat unele obiective, printre care: apărarea independenței și suveranității naționale, a integrității teritoriale, obiective care corespundeau aspirațiilor naționale ale poporului român, iar diplomația românească a acționat la Geneva în acest sens.

Personalitatea politică, intelectuală și morală a lui Nicolae Titulescu a păstrat o modernitate incontestabilă și o prospețime rareori întâlnită. Marea majoritate a mărturiilor despre el îi evidențiază temperamentul original și contradictoriu. Paul Valéry l-a receptat ca pe un extravertit cerebral: „A fost omul cel mai extraordinar pe care l-am întâlnit. Dar și cel mai singular. Ca de altfel toți oamenii cu adevărat excepționali…Titulescu era de o spontaneitate și de un dinamism aproape frenetic. Care nu era însă temperamental, ci cerebral…El trăia nu numai existența sa proprie, ci concomitent cu deplină luciditate, dar și cu aviditate, existența întregii lumi.”

Marea ziaristă franceză Geneviève Tabouis sublinia dialectica vizionară a ilustrului ei contemporan: „Nicolae Titulescu avea o fecundă imaginație diplomatică și o judecată perfectă asupra viitorului. Titulescu a înțeles că viitorul este al păcii și a făcut mari eforturi pentru colaborarea dintre Est și Vest…” În același sens, Savel Rădulescu afirma: „Avea o inteligență rapidă, ascuțită, sclipitoare, depășind cu mult pe cea obișnuită, însușindu-și specificul și relațiile ideilor, pentru a ajunge la realizări și soluții din cele mai ingenioase. De asemenea, o viziune și o intuiție a viitorului ce-ți lăsa impresia că-l presimte. Era constanta majoră a însușirilor lui Titulescu”.

În ciuda vicisitudinilor istoriei, Titulescu considera că „viitorul trebuie să aparțină păcii”, însă pacea trainică și durabilă putea fi înfăptuită numai prin intermediul dezarmării și securității. El spera că Societatea Națiunilor nu va întârzia să facă progrese în această direcție.

La 6 mai 1929, Nicolae Titulescu rostea la Berlin în Reichstag conferința „Dinamica păcii”. La numai două săptămâni după aceea, la 21 mai 1929 la Londra, el a pronunțat discursul „Politica și pacea” în calitate de președinte a celei de-a 54-a Conferințe anuale a Societății internaționale de filologie, științe și arte frumoase. Îi vor urma „Progresul ideii de pace” – Universitatea din Cambridge, 19 noiembrie 1930; „Sancțiunile pot stăvili agresiunea” – Societatea medicală a litoralului mediteranean, Cap Martin, 11 aprilie 1937; „Despre metodele practice de a apăra pacea existentă” –Camera Comunelor Londra, 3 iunie 1937; „Situația internațională actuală” – Universitatea din Oxford, 4 iunie 1937; „Orientarea în politica internă a democrațiilor europene” – Camera Comunelor, Londra, 9 iunie 1937; „Ordinea în gândire” – Universitatea Komensky, Bratislava, 19 iunie 1937. punctele de vedere avansate și susținute de diplomatul român în aceste discursuri rămân în esența lor și astăzi valabile.

Nicolae Titulescu a chemat la luciditate și vigilență, la speranță și răspundere, într-o vreme când mulți politicieni nu s-au arătat la înălțimea momentului și răspunderii pentru a opri declanșarea conflagrației devastatoare, a cărei preț incalculabil l-au plătit popoarele Europei. El a intuit faptul că statele care au pășit pe calea violării tratatelor internaționale nu se vor opri aici.

Criza prin care trecea Societatea Națiunilor în anii dinainte de război îl îngrijora mult. El o atribuia până la un punct, dispariției marii echipe de început : Briand, Chamberlain, lordul Cecil, Benes, președintelui Guerrero și Cecil Hurst, aleși judecători ai Curții permanente de la Haga, în timp ce Mello Franco și Fernandez nu mai erau la Geneva ca urmare a retragerii Braziliei în 1926 din Societatea Națiunilor. Dar el atribuia această decadență mai ale faptului că Liga, ca urmare a nehotărârii manifestate cu ocazia crizelor internaționale care s-au succedat, nu mai avea autoritatea necesară de a aplica legea împotriva celor care o violaseră.

Ultima oară când a luat cuvântul în public a fost la 19 iunie 1937 la Universitatea din Bratislava, unde a primit titlul de Doctor honoris causa. Prevăzând în acești ultimi ani războiul care se apropia inevitabil, Titulescu nu se îndoia că victoria va fi de partea aliaților, dar era mai puțin sigur că odată războiul câștigat, pacea nu va fi încă odată încălcată. Cu o mare clarviziune el vedea deja Europa împărțită în două blocuri. El a constatat violările legii internaționale, oscilările periculoase ale politicii externe ale unor mari puteri și dezorientarea micilor state. „Deschideți ochii – spunea adesea – aceasta este catastrofa”.

Înlăturarea lui Nicolae Titulescu în 1936 a avut un larg ecou în țară și străinătate, vestea eliminării lui fiind primită cu dezamăgire și îngrijorare. Mai dureros s-au simțit lovite cercurile politice aparținând statelor mijlocii și mici, care se vedeau văduvite de unul dintre cei mai vajnici exponenți ai antifascismului și antirevizionismului.

Dacă n-ar fi existat, Titulescu ar fi trebuit inventat. Fără el, fără strălucita sa personalitate, diplomația și viața politică a Europei interbelice ar fi fost cu siguranță lipsită de una din dimensiunile lor fundamentale. Prezența fascinantă în fiecare clipă a tumultoasei sale treceri prin lumea faptei – de la catedra universitară la fotoliul de președinte al Ligii Națiunilor – acest veritabil senior al spiritului și-a marcat epoca așa cum nu a făcut-o nimeni altul.

Titulescu a fost o voce inconfundabilă în concertul națiunilor interbelice, un solist care nu s-a înscris întotdeauna în corul general al epocii.

A murit la Cannes la 17 martie 1941, la vârsta de 59 de ani. Prin testament, Nicolae Titulescu a cerut să fie înmormântat la Brașov, „una din inimile Ardealului, cetatea de lângă vechiul hotar desființat de verdictul istoriei."

Nicolae Titulescu afirma: „Eu, care sunt pământean, adânc pământean, eu care particip de atâția ani la viața internațională fără a uita că sunt român, eu care sunt un soldat al țării mele în tranșeele păcii și care n-a cunoscut încă demobilizarea…am văzut toate țările la ele acasă sau la muncă, spre a ajunge la concluzia că nimic nu poate prețui mai mult ca glia strămoșească”. El a rămas credincios patriei și credincios convingerii că devotamentul față de patrie nu este un simplu accesoriu de conjunctură al unei funcții publice, ci un fel de a fi, un mod de viață.

După 1989, România s-a aflat într-o criză de personalități și de identitate și putem considera că Nicolae Titulescu răspunde ambelor nevoi ale timpului nostru și este contemporanul nostru, dacă ținem cont de personalitatea sa fascinantă și de ansamblul ideilor pe care le-a susținut și a încercat să le pună în practică, folosindu-se de instrumentele politicii externe.

La 14 martie 1992, ultima dorință a lui Titulescu a fost îndeplinită. Rămășițele pământești ale marelui diplomat au fost aduse de la Cannes și depuse la biserica „Sf. Nicolae” din Șchei. La ceremonia reînhumării au fost prezenți ministrul de externe de atunci Adrian Năstase, doamna Kyra Bodart, secretar general al Academiei Diplomatice Internaționale, prefectul Brașovului Gheorghe Fulga, primarul Brașovului Adrian Moruzi, primarul Craiovei, orașul natal al lui Titulescu, membri ai Fundației „Titulescu” și numeroși brașoveni.

O gardă de onoare formată din Junii Brașovului a însoțit coloana de autovehicule ce venea de la București, purtând rămășițele pământești ale lui Titulescu. După slujba religioasă oficiată de un sobor de preoți ortodocși, având în frunte pe episcopii Serafim Făgărășanul și Damaschin Severineanul, sicriul a fost coborât în cavou. Odată cu intonarea imnului de stat au fost trase trei salve de onoare. Cuvântările invitaților și numeroasele coroane de flori au dovedit că Brașovul apreciază la adevărata ei valoare ultima dorință a lui Titulescu.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

* * *

Memorialistică

* * *

Presă

Lucrări generale

Lucrări speciale