Activitatea Publicistica a Lui Stefan Marcus

Cuprins

Rezumat

Abstract

Introducere

Capitolul 1

1.1 Date biografice

1.2 Tatăl Ludovic Mărcuș

1.3 Fratele Silviu Mărcuș

1.4 Soția sa Ritta Mărcuș

1.5 Activitatea culturală

Capitolul 2

Colaborarea la diferite publicații

Capitolul 3

Ștefan Mărcuș în memoria urmașilor

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Viața și activitatea lui Ștefan Mărcuș, modul în care activitatea sa de publicist a influențat dezvoltarea culturală a zonei Sătmarului, ecoul pe care l-a lăsat datorită vieții sale de artist.

Ștefan Mărcuș este prea puțin cunoscut la nivel național. Dacă datorită vieții sale artistice el este pomenit în cercuri restrânse, cariera sa publicistică este relativ puțin cunoscută. El este, fără îndoială, un pioner al artei sunetelor, având o carieră de muzicolog și de cântăreț pe de o parte, dar și de istoric al artei române din Transilvania.

Însă, cariera sa publicistică rămâne să fie descoperită, ștearsă de praful uitării și adusă din nou în atenția înaintașilor.

Originile mele similare cu ale lui Ștefan Mărcuș m-au determinat în alegerea acestei teme. Consider acesta un mod foarte bun de promovare a imaginii lui Ștefan Mărcuș, dar și a zonei în care el a activat.

Capitolul 1

Date biografice

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea reprezintă momentul prielnic pentru dobândirea și afirmarea identității naționale a poporului român și pentru câștigarea conștiinței naționale, atât de necesară acestui popor atât de zdruncinat și răvășit de-a lungul veacurilor. Personalități importante și-au adus contribuția la afirmarea și conștientizarea acestor idei, reușind să iasă din anonimatul atât de apăsător al timpului.

Domeniul cultural a fost modul prin care s-a reușit cel mai adesea să se câștige această bătălie a afirmării identității naționale. Fie că vorbim despre muzică, teatru, obiceiuri, școală și învățământ, dar în special biserică, sau despre unele domenii care par să aibă mai puțină legătură cu asta, și aici ne referim la economie și sistemul bancar – toate acestea și-au manifestat rolul lor și au contribuit la țelul comun al biruinței naționale.

Una dintre personalitățile valoroase ale Sătmarului, care și-au pus amprenta asupra dezvoltării culturale atât a zonei lui de proveniență cât și asupra zonei în care el a activat și și-a petrecut viața, este Ștefan Mărcuș.

Cântăreț de operă, istoriograf teatral și muzical, dar și ziarist, Ștefan Mărcuș s-a născut la 8 ianuarie 1886 în satul Hodișa, comuna Socond, județul Satu Mare, într-o familie cu preocupări culturale și artistice deosebite, fiind îndrumat încă de pe băncile școlii și educat pentru a susține cauzele afirmării naționale. Vocația lui l-a îndreptat spre artă, vocea sa deosebită atrăgând atenția și astfel devenind prim solist al serviciilor divine și al serbărilor gimnaziale. În anii de școală a fost legat printr-o prietenie apropiată de băieții Ferdényi și Waldmann. De pe băncile școlii se distinge ca bun cântăreț și declamator, dansator și sportiv.

A făcut liceul la Beiuș, Baia Mare, Satu Mare și Oradea. Părinții îl destinează pentru preoție. Se înscrie la Facultatea de Teologie Romano Catolică din Oradea, unde studiau tinerii greco-catolici români, însă nu se împacă cu nota antiromânească din teologie, pe care după un an o părăsește. A făcut armata la corpul vânătorilor din Trento și Riva unde a învățat limba germană și italiană.

Studiile muzicale le-a început la Școala de canto a lui Rakosi Szidi din Budapesta (1907-1908), continuându-le la Academia de Muzică din Viena (1908-1912). A urmat șapte semestre la Facultatea de Drept din Budapesta (1907-1908), și cu mare greutate, a dat un examen de bază. A fost licențiat în Drept la Oradea (1927).

Ștefan Mărcuș a fost cântăreț de operă/operetă la Teatrele lirice din Toplitz-Schonau, Troppau, Salzburg și Krefeld (1912-1914), cântăreț la Opera din Cluj, solist-concertist în numeroase centre din Transilvania și Banat, inclusiv Satu Mare (1924-1936).

După Diktatul de la Viena (1940), se refugiază la Timișoara, unde a fost inspector cu probleme ale teatrului în Banat.

Moare în 18 mai 1953 la Cluj Napoca.

Familia

Tatăl său, Ludovic Mărcușiu (Mărcuș) s-a născut la 29 noiembrie 1855 la Istrău, jud. Satu Mare, fiind fiul învățătorului Ioan Mărcuș și al Anei Nagy. Studiile le-a făcut la Oradea și la Satu Mare. S-a căsătorit cu Cornelia Sabău, fiica publicistului Ignațiu Sabău, preot greco-catolic, frate cu episcopul de Gherla, Ioan Sabo, în septembrie 1879 în localitatea Mădăras.

La începutul carierei sale a fost sprijinit de Ioan Fărcaș, care la acea vreme era paroh în Medișa și păstorise anterior în Hodișa. Din anul 1882 a păstorit în satul Hodișa, urmând să devină primul casier al Despărțământului Sătmar-Ugocea al ASTREI, iar începând cu anul 1912, primul director al Despărțământului Sătmar al ASTREI.

În anul 1887 Ludovic Mărcuș este numit ca paroh interimar pe lângă arhi-diaconul On. Protopop Ioan Seremi din Mădăras, iar din 1891, după moartea preotului Seremi este numit ca paroh „la cererea și dorința credincioșilor din comună”.

Ludovic Mărcuș s-a implicat foarte mult în viața și activitatea satului în care el a păstorit, contribuind la emanciparea țăranilor și la crearea unui mediu cultural propice. De asemenea s-a implicat în viața socială a comunității, în 11 iunie 1894 cerând intervenția primpretorului din Ardud împotriva notarului comunal care comitea abuzuri, nu-și îndeplinea îndatoririle legale și afișa o atitudine sfidătoare față de români. El a cerut îndreptarea lucrurilor prin mutarea primpretorului din Mădăras.

Din activitatea lui, față de cele prezentate anterior, mai remarcăm: în mai 1894 își dă adeziunea împreună cu ceilalți intelectuali români din cercul electoral Cărășeu față de patrioții români memorandiști improcesurați la Cluj. A susținut învățământul confesional românesc, Banca „Perșeiu” din Seini. A publicat în „Foaie bisericească și școlastică” apărută la Blaj. A activat ca asesor consistorial. A fost vicepreședinte al Partidului Național Român din Sătmar. De asemenea, a făcut parte din staful candidatului român, pr. Constantin Lucaciu, fratele „Leului de la Șișești” (dr. Vasile Lucaciu) la alegerile din 1906 și 1910. A înființat Cooperativa de Consum din Mădăras. A fost inițiatorul unei mari adunări de protest în anul 1911 împotriva Legii Electorale. Din august 1912 devine coordonator al Districtului III Sătmar al „Astrei” cuprinzând comunele din plasele Sătmar, Cinghir și Ardud. La 10 august 1913, a ținut la Mădăras, Adunarea Generală a Despărțământului Sătmar al „Astrei”. Sub îndrumarea sa, și hodișenii au devenit membri ajutători (plăteau o anumită cotizație) ai „Astrei”.

Sub egida „Astrei”, împreună cu fiul său Ștefan și cu alți intelectuali sătmăreni s-a organizat prima emulație de coruri românești sub formă de concurs, în 1911 la Mădăras, și, apoi, la Satu Mare când 300 de plugari români au cântat împreună „Imnul Unirii” și „Imnul Astrei” sub conducerea lui.

„Astra” funcționa la Satu Mare încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea iar din 1913, Sătmarul devine un despărțământ de sine stătător, avându-l în frunte pe Ludovic Mărcuș din Mădăras, tatăl viitorului tenor de renume mondial. Cu această dată începe influența masivă a „Astrei” asupra mișcării corale sătmărene. Desparțământul solicită conducerii centrale a „Astrei” partituri corale, organizează reuniuni și concursuri, reprezentații teatrale la fiecare adunare a sa. Această înfloritoare activitate încetează temporar o dată cu moartea veneratului Ludovic Mărcuș (29 februarie 1916) și evenimentele Primului Război mondial.

După Unirea cea Mare, prima adunare cercuală are loc la 1 decembrie 1920 la Satu Mare, când se reorganizează după noua împărțire teritorial-administrativă a țării. Urmează o perioadă mai puțin semnificativă în realizări, datorită deselor schimbări survenite în conducerea despărțământului. După un șir de directori (dr. Ilie Carol Barbul, în 1920, Ioan Savanyu în 1921, dr. Mihai Pop, în 1922, etc.), din 9 decembrie 1925 este ales președinte profesorul dr. Eugen Seleș, un om de spirit și aleasă cultură, bun organizator și inițiator al viitoarelor mari înfăptuiri. Despărțământul s-a reorganizat având 5 membri fondatori, 17 pe viață și 90 activi, subordonând 38 de comune, în care activau 7 agenturi și 16 biblioteci.

După cum am precizat, Ludovic Mărcuș a rămas ca slujitor al bisericii din Mădăras, ocupând totodată și funcția de protopop al locului până la sfârșitul vieții sale.

Fratele lui Ștefan Mărcuș, Silviu, s-a născut în anul 1880 în Kresztaménes (astăzi Minișel, județul Arad), fiind primul fiu al familiei nou formate. A urmat cursurile Seminarului Greco-Catolic din Oradea, fiind unul dintre cei mai distinși elevi și cel mai iubit de superiorii ordinului premonstratens. Ca elev de liceu a fost invitat de către savantul dr. Weigand pentru completarea studiilor la Leipzig (Lipsca, în limbajul de atunci). S-a înscris la Universitatea Tehnică din Budapesta, continuându-și apoi studiile la Darmstadt. Pedagogia a fost una din chemările sale sufletești, reușind să obțină diploma de profesor în științele matematice și fizice. Ca tânăr profesor a fost trimis de guvernul maghiar pentru studii speciale în străinătate. Astfel, a petrecut mai mult de un an la Universitățile din Paris, Berlin, Viena și Italia. Studiile lui au fost publicate în numeroase reviste de specialitate maghiare. Dorința lui dr. Vasile Lucaciu, un apropiat al familiei, a fost să-l vadă pe tânărul Silviu Mărcuș, ca profesor în România, dar el a hotărât să rămână în Ungaria, unde a ajuns un distins profesor, un pedagog de o capacitate excepțională, și unul dintre cei mai modești muncitori intelectuali. A fost profesor la liceele din Czegléd și Budapesta și mai târziu la Școala de marină din Budapesta ca profesor de mecanică – fizică. Cursurile lui au fost distinse și prin prezența prinților din Casa Habsburgică. Serviciul său militar l-a făcut la marină. După război a ajuns membru al Consiliului Dirigent, apoi profesor la Școala de Arte și Meserii din Oradea și mai târziu profesor la Liceul „Emanoil Gojdu” din aceeași localitate. S-a stins din viață în 4 mai 1923, la Oradea, fiind înmormântat la cimitirul din cartierul Olosig, fiind condus pe ultimul drum de către episcopul Valeriu Traian Frențiu, de elevii săi, de profesorii colegi din oraș și bineînțeles de familia lui din Mădăras și de apropiații acestuia.

Soția lui Ștefan Mărcuș, Rita, cu numele adevărat Margaretta Mărcuș, născută Mergenthaler, era originară din Viena. A fost soprană de operă dar și o mare specialistă în pedagogie. Cununia celor doi artiști a avut loc în anul 1918. Căsătorie le-a fost dăruită cu nașterea a trei copii.

Împreună cu soțul său participă din plin la numeroase opere de binefacere socială și umanitară, evoluând în peste o sută de concerte caritative fără a cere bani.

Nici din acest punct de vedere, familia Mărcuș nu8 a uitat de locurile natale ale lui Ștefa. Astfel, la 24 august 1934, Rita Mărcuș a susținut un corcert la „Clubul Union” din Satu Mare. Aici, fiica lor, Lya Mărcuș, și-a făcut debutul strălucitor și le-a oferit membrilor clubului și invitaților lor dansuri foarte atractive și încântătoare. După succesul avut, cele două au fost chemate din nou să concerteze la club după două zile, uimindu-și publicul cu un program nou.

*

Reprezentant de marcă a vieții artistice și culturale sătmarene, încă din prima tinerețe, atras fiind de serbările populare, Ștefan Mărcuș mergea deseori în localitatea Pomi (județul Satu Mare). Din spusele tenorului, oamenii acestui sat cântau asemeni unor păsărele din pomi, dând farmec și culoare cântecelor. Corul din Pomi era vestit în întreg comitatul, bazele acestei formații fiind puse de un dirijor celebru în epocă, dascălulu Gheorghe Pteancu. Neîndoielnic, participarea la aceste frumoase serbări l-au influențat pe tânărul Ștefan Mărcuș în alegerea carierei.

În vacanțele petrecute acasă, Ștefan Mărcuș participă la activitățile comunității din care provine. El își amintea mai târziu despre un eveniment din vara anului 1904 pe care l-a notat în lucrarea sa Sătmar, un eveniment ce se referă la incendiul groaznic care a afectat 54 de case și biserica din Mădăras. Biserica a reușit să fie salvată datorită ajutorului dat chiar de el, tatăl lui urcându-l în podul bisericii. Arhiva parohială a ars toată, dar matricolele au reușit să fie salvate.

Tot în această perioadă, în Mădăras s-a înființat o Cooperativă de Consum sub conducerea domnilor Ludovic Mărcuș, Pintea Vasile cel tânăr, Silaghi Andrei, Zaha Ioan și Mărcuș Ioan, iar ca notar se semnează Ștefan Mărcuș. Era și această formă de asociere o metodă de a conștientiza românii de foloasele pe care le pot avea atunci când își unesc forțele.

La 24 ianuarie 1908 societatea “România Jună” a aniversat, în cadru festiv, împinirea unei jumătăți de veac de la Unirea Principatelor, prilej în care vocea strrălucitoare a tenorului Ștefan Mărcuș a „împodobit programul cu mai multe melodii românești”.

În vara anului 1908 a participat la serbările adunării generale a „Astrei” din Șimleu cântând în piesa „Moise Păcurarul” și la concertul din Oravița al Societății pentru fondul de teatru român, care îi dă o bursă pentru continuarea studiilor muzicale. Renunță la ofertele bune ale operei Budapestane și se înscrie la Academia de Muzică din Viena. Studiază canto cu prof. Geiriwger. Student în Viena, ia parte la mișcările studenților români din oraș, care îl aleg președinte al „României June” în anul 1911. Ani de-a rândul este conducătorul studențimii române din capitala imperiului. Înființează cuartetul de la capela română, ia parte, în calitate de conducător al grupului dansatorilor români, la emulația din 1911 patronată de familia împărătească.

Anterior, organizează la serbările din Ajunul Anului Nou din 1909 o echipă de călușari formată din 13 persoane, el fiind vătaful, reușind să prezinte bătuta, brâul și călușerul. Costumele au fost împrumutate de la Reuniunea de cântări din Sibiu. Intrarea în scenă s-a făcut în ritmul imnului „Deșteapta-te române”. Câștigă pentru români premiul de onoare ca vătaf în jocurile „Călușerul” și „Bătuta”.

Tot în anul 1909, tânărul Ștefan Mărcuș participă alături de clericii Ioan Bonea și Aurel Coza la acțiunea pentru apărarea limbii și a drepturilor pentru tinerii studenți din cadrul Seminarului Teologic Romano-Catolic din Oradea.

A fost primul interpret al rolului Johnson din opera „La Fanciulla del Vesto” de Puccini, pe scena teatrului german din Trappau unde a fost angajat. A cântat sub bagheta multor dirijori de renume mondial precum Richard Strauss și Franz Schalk și alături de cântăreți vestiți ai epocii, începând din anii 1911 – 1912.

La 21 aprilie 1912 la Budapesta, la serbarea de 50 de ani a Societății „România Jună”, Ștefan Mărcuș participă împreună cu Ionel Crișan și Ionel Rădulescu la reușita manifestării împreună cu corul „României June”. Probabil că aici, la „România Jună”, a simțit puternic rolul educativ al corului în viața culturală a unui popor. De aceea, mai târziu, a fost un fervent susținător și propagator al acestui gen în mișcarea artistică.

În 1912 își încheie studiile la Academia de Muzică din Viena. Obține certificatul de absolvire cu nota „distins” și premiul Academiei din anul 1912. La 10 mai 1912, „România Jună” organizează la Viena primul concert de afirmare românească pe linia muzicii culte cu concursul studenților aflați aici la studii. Venitul serbării a servit la acoperirea cheltuielilor de deplasare a delegaților la Iași unde s-a dezvelit statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Și documentele glăsuiesc: „La începutul lunii iulie 1912, doi tineri studenți, Șt. Mărcuș și I. Crișan, după absolvirea Conservatorului de muzică, urmînd a se întoarce în țară, comitetul „României June” a socotit de cuviință să organizeze în sala hotelului Rildhof, o așa-numită seară de despărțire. Era recunoșterea unor merite netăgăduite ale acestor doi dinstinși cîntăreți, care în timpul studiilor la Viena au susținut partea artistică la toate sedințele literare. Tineri și bătrîni s-au adunat laolaltă ca să-și arate simțămintele lor de caldă prețuire față de ce doi cîntăreți.”.

Un eveniment important pentru satul său natal Hodișa a avut loc în 21 septembrie 1913 – „Sfințire de clopote, teatru, înființarea unei agenturi a Asociațiunii pentru cultura și literatura poporului român, părăstas pentru Vlaicu în Hodișa.” La acest eveniment au luat parte multe personalități, iar nașul clopotelor a fost „ilustrul Domn Ștefan Mărcuș, cântăreț artist de operă în Hamburg, carele s-a născut si botezat în această comună bisericească, și care la actul onorific al nănășitului a fost reprezentat prin fratele său mai tânăr dl. Romul Mărcuș student la Academia comercială din Berlin.”

Reîntors în Transilvania, alături de Aca de Barbu, Ionel Crișan, Ioan Brăilă, formează trupe artistice, organizând turnee și concerte în toate orașele ardelene. Ele rămân o pagină aleasă în istoria artei și culturii românești prin contribuția la popularizarea cântecului românesc, a emancipării naționale și a menținerea ideii de libertate. Ștefan Mărcuș, prin vocea sa cultivată, a făcut cinste artei noastre interpretative, contribuind la creșterea prestigiului ei. Vocea tenorală și înfățișarea sa te cucereau „pe nesimțite”, asigurându-i un succes deplin. Apariția sa a fost elogios comentată de ziarele române, maghiare și germane ale vremii. Din repertoriu nu lipseau creațiile culte românești „Tu te duci bade sărace” de I.C. Iuga, „Arde-mi-te-ai codru des” de T. Brediceanu.

Turnel Stefan Mărcuș- I. Crișan- Aca de Barbu, 1912

După absolvirea Academiei a evoluat în mai multe orașe mari din străinătate.
În anul 1913 Ștefan Mărcuș era angajat prim-tenor al Operei Germane din Teplitz. În octombrie acesta primește o scrisoare de la Casa Regală din Români prin care este invitat să concerteze alături de Societatea „Carmen”, urmând ca în 9, 11 și 13 decembrie să susțină concerte la București.

Între timp, nu a contenit să se perfecționeze, însușindu-și 36 de opere. A cântat sub conducerea unor dirijori renumiți ai lumii, însă izbucnirea Primului Război Mondial (1914) i-a întrerupt cariera muzicală, fiind înrolat pe frontul din Italia. Pornind de la gradul de locotenent și ajungând până la cel de căpitan în Batalionul de Sappeuri nr. 12 în anul 1918, și-a îndeplinit datoria comandând detașamente de muncă pe aproape toate fronturile și, în cele din urmă, în calitate de referent tehnic al Diviziei 8 de cavalerie. Deși trecut prin multe peripeții, acesta ar fi fost declarat mort pe frontul din Galiția de către ziarele din Viena și din România „Ne amintim de Mărcuș cu atât mai multă părere de rău, cu cât a pierit victimă a datoriei în războiul actual (1914) pe frontul din Galiția.”. El a construit funicularul de la Monte San Michele, fiind amintit, în mai multe rânduri, în consemnările arhiducelui Joseph August de Austria (1872-1962). După terminarea războiului merge din Italia în Viena mai mult pe jos și călare. Reîntors de pe front în 1918 cu rangul de căpitan de geniu, se pune la dispoziția Consiliului Național Român din Viena, lichidând materialul tehnic și fiind primul delegat al românilor la conferința statelor succesorale din Viena în chestiuni de armament.

În același an, 1918, după cum deja am precizat, a luat-o de soție pe renumita cântăreață Rita Mărcuș (Margareta Mărcuș, n. Mergenthaler, originară din Viena). Pe bună dreptate, sunt puțini cei care ar fi pus în slujba interesului public mai mult decât Ștefan și Rita Mărcuș.

În 1919 preia conducerea poliției din Oradea-Mare, contribuind în mod efectiv la unificarea serviciului polițienesc din toată țara. Aici și-a completat examenele juridice, luându-și licența la Academia de Drept din Oradea.

În 1920 este numit director executiv al Operei române din Cluj, însă datorită unor „binevoitori”, niciodată nu a putut să își ocupe postul.

În anul 1922 este înlocuit din poliție, și este reintegrat la sfârșitul anului 1923 când „Curtea de Casație, în urma dezbaterilor, a dat sentință prin care declară nulă dispoziția de revocare a ministerului de interne, reintegrând pe D-I Ștefan Mărcuș, în toate drepturile sale. Redacția felicită din toată inima pe D-1 Șt. Mărcuș și se bucură de faptul că dreptatea nu a pierit în țara Românească.”

În ianuarie 1924, după succesul avut la Curtea de Casație, care l-a integrat în toate drepturile sale, acesta a fost numit inspector al artelor și teatrelor. Acesta numire reprezenta o dovadă că lucrurile se schimbă și adevăratele valori sunt apreciate din nou: „D. Mărcuș este o persoană care prezintă o greutate. Cuvântul d-sale este cumpătat iar acțiunile bine măsurate. Iată motivul pentru care d-sa este iubit aci în Bihor și inițiativele d-sale sunt încurajate de toți. Ca prefect de poliție — deși d-sa făcea un sacrificiu stând în acest post, — a reușit să organizeze acea instituție atât de Ingrată pentru alte părți, și, mai ales, a reușit să o ridice la un nivel demn de admirat. Uneltirile mărunte ale unora cari, din combinații de partid, nu vedeau în el pe omul lor de încredere, au reușit, pentru un moment, să-i dea o lovitură, înlăturându-1 în mod arbitrar din postul pe care-1 ocupa. Dreptatea însă a eșit la iveală. Reintegrat în postul său, d-sa a găsit de cuviință să-și extindă activitatea sa în altă direcțiune, lăsând altora postul de prefect de poliție care nu este atât de pretentios.”. Postul ocupat, se sistează în decembrie 1925, din cauza acestui fapt fiind silit să își facă stagiul avocațial. Între timp, Ștefan Mărcuș devine membru al „Asociației Ziariștilor din România”.

În același an, Ștefan Mărcuș a fost numit ca delegat al Comitetului Central al „Acțiunei Românești” și a avut ca sarcină principală organizarea secției din Oradea. Fiind un bun conducător, la prima ședința a comitetului, acesta deschide consfătuirea prin cuvinte însuflețite, arătând că „ Acțiunea Românească orădeană nu vrea să facă nimic nou decât ceea ce admite statutul și sufletul românesc. E o societate hotărâtă și serioasă, care nu vrea să schimbe fața pământului, ci, încetul cu încetul, print-o muncă încordată, asiduă, să realizeze binele propus. Mijloacele de realizare sunt mijloace demne, mijloace de cultură și civilizație. La această acțiune trebue să se alipească orice român adevărat, ca astfel sufletul românesc să se afle într'o unire puternică. Propune alegerea unor comisii de propagandă, administrativa, culturală, juridică, economică, sanitară, muncitorească, etc., care să lucreze separat și să adune toate datele necesare, cercetând cu grijă, fiecare în direcția ei.”

În 1927 își depune examenul de avocat și își deschide birou avocațial în Oradea. În această perioadă a fost un militant activ al partidului averescan. A activat însă cu deplin succes și pe plan cultural, fondând și „Societatea Teatrului Român din Oradea”. S-a alăturat faimoasei campanii pentru înființarea Teatrului de Vest, inițiată de revista „Familia”, prin sârguința lui M.G. Samarineanu.

Sprijin necontenit a acordat Sătmarului natal. Așa, spre exemplu, s-a întâmplat în anul 1926 când, cu sprijinul lui Ștefan Mărcuș a fost organizat în orașul Satu Mare un muzeu etnografic. La 24 ianuarie 1930, viața culturală a Sătmarului a fost fericit întregită de apariția „Societății tinerilor sătmăreni”, născută în avântul declanșat de impetuoasa înaripare a spiritualității românești din oraș. La acestă festivitate, participă și Ștefan Mărcuș în calitate de fiu al locului.

În anul 1932 pune bazele asociației „Amicii Muzicii”. Pe plan politic, în acest an trece în rândurile Partidului Național-Țărănist, unde activau cu precădere, proin tradiție, ardelenii.

În anul 1933 participă ca secretar general al Consiliului de Administrație, Comitetului de Acțiune și al Biroului Casei Naționale la manifesările de protest organizate împotriva ideilor revizioniste a unor state învinse în Primul Război Mondial și care nu acceptau noile state și națiuni apărute în urma Păcii de la Trianon. Aceste manifestări s-au ținut în data de 28 Mai 1933 la Oradea, cu începere de la 7 dimineața, prin intonarea de imnuri și cântece patriotice susținute de Regimentul 86 Infanterie care-i așteptau pe delegații comunelor ce au participat la manifestare. La ora 8 dimineața delegații s-au întrunit în Piața Mihai Viteazul de unde au pornit peste Podul Cel Mare pe strada Sztaroveczhy, pe lângă Administrația Financiară, pe Bulevardul Regele Ferdinand până în Piața Unirii unde era amenejată o tribună.

În fruntea coloanei de delegați s-a aflat Regimentul 85 Infanterie, iar coloana de delegați s-a așezat între Catedrala Ortodoxă și strada Avram Iancu. Alte delegații s-au întâlnit la ora 9 în fața liceului Gojdu, care s-au îndreptat și ele spre Piața Unirii.

La ora 11 corul Școlii de Jandarmi a intonat imnul regal. Au urmat cuvinte de salut din partea Dr. Lazăr Iacob, a episcopilor Roman Ciorogariu și Valeriu Traian Frențiu, a ministrului Gheorghe Crișan, a profesorului Teodor Neș și diferite discursuri ale reprezentanților delegaților din județ, din sate dar și din oraș, ale studenților, a diferitelor societăți și organizații susținătoare. La manifestare au participat 420 de comune, însumând „40.000 de români, doamne, domnișoare, domni și țărani alături în frunte cu coloana călăreților îmbrăcați în costume naționale, de zi de sărbătoare, cu șerpare și stegulețe în tricolor încolonați în rânduri de ordine, cu inscripții de protestare, cu coruri și fanfare militare țărănești în fruntea coloanelor, cu berete și distincții.” Manifestările din acea zi au fost încheiate de artistul nostru Ștefan Mărcuș printr-o „entuziastă descriere a sufletului românesc, pază la granița de vest.” Redăm în continuare discrusul ținut de avocatul Ștefan Mărcuș :

„ MOȚIUNE,

Bihorul, în Adunarea Națională din 28 Mai 1933, din Oradea, declară solemn și hotărât, că pietrele de hotar ale României întregite prin sângele celor 800.000 de eroi sunt înfipte pe veci în locul lor de acum și este gata să apere pacea și hotarele până la cea din urmă răsuflare împotriva tuturor celor ce vor stricarea legilor. Bihorul face un trup nedespărțit din România întregită, de care nici o lege omenească nu-l poate deslipi.

Oradea și Bihorul își unește glasul cu al celor 80 milioane de Poloni, Cehi, Sârbi și Români, cari de la Marca Baltică până la Adriatică și Marea Neagră, spun astăzi lumii răspicat și apăsat, că vor apăra cu strășnicie cinstirea tratatelor de pace și nu vor îngădui nimănui să calce cu gând dușman hotarele țărilor.

Adunarea Națională din Oradea, trimite amicilor săi: Poloni, Cehoslovaci și Iugoslavi, cuvinte de prietenie și solidaritate și le spune, că este gata alături de ei, să strivească pe tulburătorii bunei rânduieli ce s’a statornicit între neamurile pământului prin tratatele de pace.

Trăiască M. S. Regele Carol II!

Trăiască Dinastia română!

Trăiască România întregită! Trăiască Mica înțelegere și Polonia l Trăiască Franța și pacea dela Trianon!”

Glasul lui puternic a pătruns răspicat în toate locurile, Adunarea Națională, votând moțiunea și hotărând ca aceasta să fie înaintată Cabinetului Regelui, domnului Nicolae Titulescu, ministru de externe, domnului Alexandra Vaida Voievod prim-ministru.

După Diktatul de la Viena (1940), prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei, Ștefan Mărcuș părăsește Oradea și se refugiază la Timișoara. La fel ca și până acum, acesta se menține activ în domeniul său, fiind și în Timișoara inspector cu probleme ale teatrului în Banat.

La 25 mai 1945 are loc festivitatea de comemorare a 25 de ani de la înființarea Operei Române din Cluj la Timișoara. Aici este prezent și Ștefan Mărcuș în calitate de inspector și iubitor al teatrului.

După acestă perioadă, acesta dispare din viața publică, ajungând la Cluj unde se afla fiica sa, soproana de operă Lya Mărcuș, una dintre vedetele Operei Române din Cluj.

Moare în 18 mai 1953 la Cluj Napoca.

*

S-a remarcat și pe tărâm literar ca autor al unei prodigioase opere, încă înainte de Marea Unire, și ne referim aici la lucrarea Problema teatrului românesc, apărută la Arad în anul 1912.

O atenție specială a acordat spațiului în care a văzut lumina zilei și unde și-a petrecut copilăria, ținutul Sătmarului, căruia i-a dedicat două lucrări consistente, de referință și în zilele noastre: Din trecutul Sătmarului (Minerva, Baia Mare, 1932) și, Sătmar. I, Fragmente istorice și culturale. Aspecte sociale (Tipografia Românească, Oradea, 1937). Aceasta din urmă lucrare, după cum lesne observăm și din titlu, a reprezentat un prim volum dintr-o serie, ne îngăduim să presupunem.

Bihorul strajă la hotare, lucrare realizată în colaborare în anul 1933 și Muzică și teatru în Bihor, apărută în anul 1935, sunt două lucrări dedicate orașului în care Ștefan Mărcuș și-a desfășurat viața între cele două războaie mondiale, Oradea, localitate unde de altfel au și văzut lumina tiparului. În același registru de sprijinire a activității culturale și editoriale bihorene se înscrie și colaborarea la Monografia Almanah a Crișanei, Județul Bihor, lucrare apărută în anul 1936 sub coordonarea lui Aurel Tripomn, în care lui Ștefan Mărcuș îi aparține un capitol consistent dedicat muzicii și teatrului.

Thalia Română. Contribuții la Istoricul Teatrului Românesc din Ardeal Banat și Părțile Ungurene, vol I, este lucrarea pe care a publicat-o în urbea care l-a găzduit în timppul celei de-a doua conflagrații mondiale, după sfârtecarea granițelor țării, Timișoara. Volumul a apărut în anul 1945 și, aidoma lucrării dedicate Sătmarului, se dorea a fi doar un prim volum.

Căuta să valorifice modestele cunoștințe pe care le-a dobândit în teatru și nu numai, să explice o serie de fapte, evenimente și atitudini care ar fi rămas nelămurite: „Am credință că prin munca mea îmi servesc NEAMUL și ȚARA. În același timp îmi fac datoria față de SOCIETATEA PENTRU FOND DE TEATRU ROMÂN, care mi-a promovat educația artistică, și față de „ASTRA” care m’a încurajat pe acest drum.”

În unele articole, Ștefan Mărcuș își ascundea adevărata identitate, semnând cu pseudonimul „Codreanu”, fapt ce denotă că nu și-a uitat rădăcinile natale codrenești.

Din vorbele lui Petru Comarnescu reies dragostea pentru teatru a poporului român, apropierea de scenă și de cântec, vocea sa deosebită atrăgând atenția încă din clasele primare, fapt ce duce la o carieră muzicală de succes: „Sintagma «tenor cu viitor mare», decupată dintr-un material apărut în Gazeta de Duminecă, din vara anului 1908, cu referință la serbările ASTRA de la Șimleul-Silvaniei, se aplică tenorului Ștefan Mărcuș, unul dintre tinerii ardeleni care s-a îndreptat apre altarul Thaliei, strălucind câțiva ani.

Pentru cei de astăzi, numele Ștefan Mărcuș spune prea puțin, chiar puțini dintre muzicieni putând formula unele considerații despre personalitatea sa, deși colbul așternut asupra activității acestuia – ca și a altor artiști români – constituie un oprobriu asupra generațiilor ce nu știu să-și cunoască și să-și prețuiască antecesorii. Căci, Ștefan Mărcuș este, fără îndoială, un pionier al artei sunetelor, al artei noastre interpretative, un destin rectiliniu, cariera sa având două fațete distincte, de cântăreț și de muzicolog, de istoric al artei române din Transilvania, mai exact, al artei muzicale. Dar nu numai. A avut o poziție importantă în frontul administrativ-cultural, la Oradea și, în refugiu, la Timișoara, cu calitatea de «inspector general al artelor», dedicându-se și iscodirii documentelor, pentru a încropi o carte fundamentală […] volumul Thalia Română, piatră de căpătâi în afirmarea gândirii muzicale prin formele sale interpretative, extrem de generoasă sub aspect informațional.

Ștefan Mărcuș este, sub un cu totul alt aspect, întemeietorul unei distinse familii de muzicieni. Soția, Ritta Mărcuș, a fost soprană de operă, iar fiica lor, Lya Mărcuș, una dintre vedetele Operei Române din Cluj, realizând creații memorabile în roluri de soprană lirică, la mijlocul veacului al XX-lea. Soțul acesteia, Leontin Anca, s-a remarcat în calitate de pianist și, îndeosebi, de dirijor marcant al aceleiași Opere clujene. Fiul, Lucian Anca, a ajuns dirijor, mai întâi la Cluj, apoi la Opera Română din București. Este căsătorit cu Gerda Radler, o apreciată soprană a aceleiași instituții. […]”.

Aceste rânduri au fost citate dintr-un articol al reputatului muzicolog dr. Octavian Lazăr Cosma, publicat în nr. 3 din anul 2001, în revista Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, „Muzica”. Impresionante cuvinte despre felul în care Ștefan Mărcuș a rămas în memoria marelui muzicolog Octavian Lazăr Cosma. Cu atât mai mult sătmărenii au datoria de a-l scoate din uitare pe Ștefan Mărcuș.

Pe lângă aceste implicări în lumea culturală și nu numai, Ștefan Mărcuș a avut activități și în lumea sportului, unde, pentru cimentarea legăturilor sufletești între intelectualii români din Oradea, s-a înființat un cămin elegant, „Căminul Crișana”, a cărui director a fost de altfel Ștefan Mărcuș.

Amintirea lui dăinuie până în zilele noastre. Intelectuali și oameni de cultură din zona Sătmarului apreciază și admiră prodigioasa activitate pe tărâm cultural a acestui neîntrecut trubadur al cântecului românesc. Multe coruri și fanfare din zona Sătmarului, dar și din Maramureș și Bihor își datorau existanța lor tocmai datorită insistențelor repetate și pilduitoare a distinsului artist trubadur Ștefan Mărcuș. Pretutindeni, în părțile nord vestice ale Transilvaniei pe unde îl purtau pașii propagandei culturale, apăreau astfel de formații.

Capitolul II

Colaborarea la diferite publicații

În perioada interbelică, Ștefan Mărcuș a colaborat la mai multe publicații orădene. Mai întâi, numele său îl întâlnim în paginile publicației „Tribuna”, ziar înființat cu conscursul familiei Iacob de către Gh. Tulbure. Această publicație, în perioada 1919/1920 a apărut săptămânal, iar între anii 1921/1922 a avut statut de cotidian, iar după aceea, până în 1930 a apărut tot săptămânal. Avea un caracter național, cultural-politic, fiind de fapt oficiosul, Partidului Poporului, condus de către mareșalul Averescu, formațiune în care a activat și Ștefan Mărcuș. Redactor a fost Tiron Albani, iar alt colaborator de marcă, în afară de Ștefan Mărcuș, a fost Lazăr Iacob.

Altă colaborare a lui Ștefan Mărcuș o găsim în paginile revistei „Sentinela”, ziar întemeiat la 1 mai 1924 de către generalul Negulescu, un cotidian care era organ al Partidului Național Liberal. Și-a încetat apariția la 1 mai 1925, iar printre colaboratori îi găsim pe George A. Petre, M. G. Samarineanu, Tiron Albani, George Bota și Ștefan Mărcuș. Într-o lucrare dedicată istoriei jurnalismului românesc se specifică faptul că publicația s-a numit la început „Santinela” iar după aceea „Santinela de Vest”, printre colaboratori fiind menționat și numele lui Andrei Sorescu.

Cotidianul Vestul României a apărut între 12 aprilie 1923 și 6 mai 1924. Se declara a fi un ”ziar cotidian românesc independent de interesele partidelor politice”. Primul număr al ziarului „Vestul României”, ziar cotidian independent în Oradea Mare a apărut joi, 12 aprilie 1923 având sediul redacției și administrația pe strada Francisc Deak, numărul 2. Director fondator al ziarului era Ștefan Mărcuș. După cum reiese și din paginile cotidianului acesta intenționa să apară „zilnic în 4 pagini, iar in Dumineci și sărbători cu adaos pentru popor în 6 pagini, format 12, cu colaborarea cărturarilor din județul Bihor, și din orașul Oradea-Mare, sub conducerea unui comitet de redacție”. Prețul de abonament anual Lei 450, la 3 luni 120, lunar Lei 45, un număr 2 Lei. Acest ziar trebue să fie aceea, ce dorește omul de cultură și civilizație, precum și cărturarul de la sate pentru a-și cunoaște Țara, prietenii și necazurile, cari trebue să le învingă. Vrem să fim oglinda Bihorului, povățuitorul bun și judecătorul drept. Vrem să desfacem ițele, ca să ne cunoaștem cu toții acelaș neam de oameni, fără patimă, fără ură și cu îngăduire. Vrem să selecționăm aceea ce este bun, ca să scoatem foloase reale. Vrem pace în sufletul tuturora și spor la muncă. Vrem ca prin acest mijloc să servim mai ales ca informatorul evenimentelor din județul Bihor și Oradea-Mare, fără deosebire pentru noi și voi. Vrem să contribuim cu un mărunțiș, la marea operă de întărire a Neamului și a Țării, precum cărturarii din județul Bihor de pe vremuri cu gândul curat, și cu spirit de devotament au contribuit.

Unul din redactorii cotidianului, publica în numărul 9 din 18 mai 1923, motivul și scopul apariției ziarului: „Nevoea unui cotidian românesc în Oradea-Mare este mai presus de orice îndoială. La reședința oricărui județ, un ziar bine și românește redactat, este o condiție sine qua non, nu numai ca un organ informativ, ci mai ales pentru emanciparea intelectualilor români, avizați la un ziar local, de sub influența presei minorităților. Să privim lucrurile în față și să recunoaștem situația așa cum se prezintă iar nu cum ar trebui să fie. Oradea-Mare astăzi n'o putem considera ca un centru românesc. Dar va trebui să devină. Și se va și face, dacă vom apuca taurul de coarne. Și sub stăpânirea apusă Oradea-Mare era unul din cele mai însemnate emporii comerciale și industriale. Sub acest raport guvernele din toată vremea i-au dat o deosebită atenție izbutind ca contra acestei solicitudini Oradea-Mare să prefacă Bihorul și într'o puternică cetățuie politică, a politicei de rassă față cu minoritățile etnice cari îl formau. Iar oradenii și bihorenii delà conducere au știut exploata această situație în favoarea județului și în special a Orădiei-Магі. Mână în mână, comunitatea de interese și preocupările politice au garantat continuitatea programului și al sistemului politicei de stat pentru Bihor și în special Oradea-Mare, care, secondată de activitatea intensivă a muncii și a capitalului acumulat, ne-au dat impunătoarea forță a capitalei județului nostru. Înainte cu 70—80 ani Oradea-Mare avea relativ prea puține familii ungurești, iar în mai puțin de un veac a ajuns cel mai respectat centru al politicei ungurești sub toate raporturile. Numai urmând și noi Românii rețeta stăpânirii de Ieri și aplicând corectivul vremilor de astăzi vom putea naționaliza civilizat și cu succes această cetățuie ce ne stă și astăzi puternică și bine organizată în față, în armată cu instituții și tradiții vechi, experiențe bogate și cu formidabile forțe de rezistență împotriva acțiunii noastre accidentale, rudimentare și mai ales lipsită de sistem și perseveranță. Și cum, contrar situației din trecut, când politica de stat nu se potrivea cu interesele populației rurale, astăzi avem în vedere mai ales interesele județului, e firesc ca rețeta să o aplicăm aceeaș dar invers și armonizat. Județul Bihor în majoritate absolută e locuit de Români, dar în Oradea-Mare suntem puțini (maximum 10.000 suflete). E firesc deci, ca prin o politică sistematică și condusă de superioare rezoane de stat, să tindem a-i imprima și capitalei timbrul românesc al județului. Prima etapă este adunarea rândurilor noastre în Oradea-Mare. Un mănunchiu de români bine intenționați, fără deosebire de colorit politic, dar selecționați după cum s'au afirmat pe arena vieții publice, va trebui să ia în mână această acțiune. Aceasta va isbuti cu succes deplin dacă se vor izola și reduce la rolul ce li se cuvine parveniții și aventurierii zilelor tulburi de astăzi, întronând cultul valorilor, opinia publică va da autoritatea morală indispensabilă operei lor de refacere și consolidare. Investiți prin forța morală a oamenilor cinstiți din Oradea-Mare și Bihor cu autoritate dictatorială în conducerea vieții sociale românești, acești fruntași vor avea un ziar bine și românește redactat, care să dèie directivele necesare' oștirii sale. Iar ca inițativa însăș să ne dea garanția victoriei, noi provincia cerem, un șef suprem de o netăgăduită autoritate și probat prin munca sa din trecut. Lupta se impune pe două fronturi: 1. pe teren cultural și 2. mai ales în viața' economică-comercială….”

Ziarul se apleca asupra mai multor subiecte din diferite domenii de interes social, economic și cultural, regăsindu-se între rubricile ziarului articole referitoare la cultură, teatru, învățământ, economie, curs valutar, industrie, religie dar și articole din domeniul legislativ. Dintre colaboratorii ziarului care scriau articole pot fi amintiți: Aurel Lazăr, reprezentant al filialei „Astra” Oradea, Maior Petru Vuruclaș, avocat stagiar și deputat, colonelul Negulescu Anastase, Teodor Popa, președintele societății „Hilaria” din Oradea, George Bota, Corneliu Moldovan etc.

Articolele semnate de Ștefan Mărcuș făceau cel mai adesea referire la domeniul muzical, cultural și teatral, regăsind în paginile cotidianului adevărate pledoarii pentru susținerea acestor pârghii ale afirmării nationale a poporului român.

Unul din articolele semnate de Ștefan Mărcuș încă din cadrul primului număr se referă la cultura teatrală.

Articolul referitor la activitatea teatrală din țară cuprinde referiri clare la situația destul de precară în care se aflau teatrele, modul în care puteau fi oferite soluții pentru remedierea acestei situații, dar din păcate și neputința celor implicați în actul cultural și durerea pe care o simțeau referitor la aceste probleme.

Activitatea teatrală a fost un subiect pe care Ștefan Mărcuș l-a dezbătut și l-a susținut în toate mediile în care s-a implicat, la toate activitățile la care a participat și unde a reușit să stârnească interesul în această direcție. Așa cum am observat prin intermediul volumelor publicate de acesta, problema teatrului va rămâne pentru el, una destul de arzătoare, mistuitoare și care îl va determina să depună de-a lungul întregii vieți eforturi deosebite.

În rândurile aceluiași cotidian amintit era publicat în numărul 7 din 4 mai 1923, un apel al Elenei, principesa moștenitoare a tronului României, referitor la protejarea și ajutorarea copiilor, care sunt „cea mai mare zestre a României…”. Ea dorea să construiască „în Capitala Țării un mare spital pentru căutarea și vindecarea copiilor, ori de unde ar veni și ori ai cui ar fi; doresc apoi să leg de acest așezământ o școală practică de infirmiere și să înființez cât mai multe echipe ambulante pentru asistența sanitară la țară”.

Aflăm de asemenea despre intenția de a organiza în ziua de 12 Mai 1923 un festival artistic la Teatrul „Regina Maria". Acest festival se dorea a fi organizat de către reuninunea Cele Trei Crișuri ”cu ocaziunea serbărilor semicentenarului societății studențești din Viena „România Jună” organizate în întreaga țară și pentru sporirea fondului ridicărei în Cluj a unui monument marelui poet Mihail Eminescu. Își vor da concursul artistul violonist din București Al. Albu, soții Mărcuș, col. Bacaloglu, Corul școlilor normale. S-a învitat un domn profesor universitar din Cluj, pentru a ține o conferință asupra trecutului „României June”. Tot din paginile aceluaiși cotidian aflăm că festivalul s-a și desfășurat și s-a bucurat de participarea deosebită a invitaților.

Cotidianul prezintă de-a lungul numerelor apărute în scurta perioada de mai puțin de doi ani, activitățile culturale și muzicale la care a participat Ștefan Mărcuș sau soția lui. Astfel este menționată participarea soților Mărcuș în data de 9 iunie 1923 la un „concert la Teatrul Național din Cluj cu concursul maestrului R. Schüller”.

În rândurile ziarului apăreau adesea și informații referitoare la viața culturală din județele învecinate, dar mai cu seamă din județul Satu Mare, locul de suflet al redactorului fondator al cotidianului. Astfel apare în numărul din 4 mai 1923 o referire a întrunirii scriitorilor români la Satu Mare. Ștefan Mărcuș evocă cu admirație modul în care aceștia au fost primiți și găzduiți, prin organizarea de „concerte filarmonice, reprezentații teatrale, mese comune, toate bine reușite în onoarea lor. Au fost duși la expoziții, fabrici și altele, iar în Oradea-Mare li-s'au oferit automobile, — dar dacă vor plăti ei costul până la bal. Nouă nu ne convine să ne certăm unul cu altul, dar credem ca, astfel de greșeli nu se pot reface, o critică trebue să o spunem sincer, și cu credința că de altă dată ne vom prezenta, așa după cum viața culturală din Oradea-Mare într'adevăr este!”

În numărul 24 din 31 august 1923 al cotidianului „Vestul României” era publicată vestea alegerii noului președinte al „Astrei” – Vasile Goldiș, alegere făcută în cadrul adunării de la Timișoara din 28 – 29 august 1923. La adunare au participat „oamenii cei mai distinși din Ardeal și delegații Societăților culturale din întreaga țară. Au fost de față I. P. S. Sa Arhiereul Musta, Dl Iuliu Maniu, Dr Alex. Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Aurel Vlad, Valer Branișce, prof. univ. Lupaș, Bogdan-Duică, M. Ștefănescu ș. a.” Alegerea noului președinte s-a făcut în unanimitate, prezentându-l pe Vasile Goldiș ca „luptător neînfricat, gazetar distins, om de cultură, cu o cultură solidă și vastă, Dl Vasile Goldiș era printre singurii chemați a conduce Astra. Dorim noului președinte viață lungă și muncă intensă pentru luminarea și îndrumarea poporului nostru.”

Vizita prim ministrului Ionel I.C. Brătianu la Oradea, consemnată în paginile ziarului din 10 octombrie 1923, l-a determinat pe Ștefan Mărcuș la o analiză a propunerii de a se înființa o universitate la Oradea. El consideră că nu este necesară și chiar ar îngreuna buna funcționare administrativă a orașului. El își justifică afirmația prin lipsa profesorilor, a cadrelor didactice suficient pregătite pentru a fi adevărați mentori pentru generațiile viitoare, „învățatul pentru ca să învețe pe alții trebue ca singur să fie învățat”. Ștefan Mărcuș considera că este mult mai important „să susținem instituții culturale cum este Opera Română din Cluj ori un teatru românesc la Oradea-Mare”. De asemenea el își justifică opinia și prin faptul că Oradea se află la o distanță destul de mică de Cluj, unde există toate cele trei facultăți care s-ar dori să fie înființate la Oradea: teologică, juridică și comercială. Oricum, consolidarea elementului românesc prin intermediul culturii era mult mai importantă decât înființarea în acel moment a universității.

Ștefan Mărcuș făcea adevărate analize ale reprezentațiilor muzicale și teatrale care aveau loc în Oradea și în întreg județul Bihor. Critică aspru decizia Ministerului Artelor de a trimite soliști prea puțini pregătiți care să susțină concerte publice. Cunoștințele sale temeinice în domeniul muzical îl îndrepățesc în evaluarea celor care se credea că ar fi datori cu ridicarea gradului cultural și intelectual al populației. De asemenea critică administrația orașului pentru lăsarea în paragină a clădirii „Palatului Cultural” din Oradea, clădire începută și netermintă, care se distrugea încă înainte să fie dată în folosință.

Anii studenției petrecuți de Ștefan Mărcuș la Viena nu vor înceta să-și lase amprenta asupra lui. Vizitele periodice făcute de acesta la Viena, îl determină să publice în paginile cotidianului „Vestul României”, impresiile acestuia vis –a – vis de „Capitala de cultură și civilizație, care va rămânea pentru noi românii din vecini și pe viitor un centru de cunoaștere intelectuală și recreare fericită.”

Susținător fervent al presei românești și convins de rolul acesteia în societatea românească, directorul fondator al ziarului „Vestul României”, publică un articol revelator pe tema presei. Redăm în continuare, conținutul integral pentru a observa viziunea artistului privind presa.

„Presa este sufletul ce bate în inima tuturor. Ea reprezintă gândirea Națiunei, pe un loc mărginit de forme de Stat. Ea creează curentele din cari și prin cari se distinge binele de răul, aceea ce numim moral de aceea ce este imoral. Ea reoglindează spiritul general, viața și caracterul ce domnește în popor și popoare. Ea creiază conceptuale a căror înfăptuire contribue la civilizație și cultură, la propășire sau dispreț. Nimic nu evidențiază contrastele conștiinței de umanitarism, decât contribuția aleșilor ei la fapte, generozitate, în graiu viu, ales și impunător. Presa ideală nu confundă ideile cu realitatea. Exprimă aceea ce este și aceea ce ar putea să fie. Este prin creanță, și va putea fi și prin voință și energie devotată. Presa română trebue să fie o presă adevărat românească, unită nu numai prin concepții și interese de fantazie internațională. Legată de termeni cari se bazează pe o stare faptică internă nediscutabilă, în fond ea rămâne națională. Libertatea gândirei, libertatea cuvântului, libertățile individuale poartă în sine, marca țării, darurile și necazurile etnice. O presă românească de alte concepții nu concede mentalitatea noastră de buni cetățeni și buni români; o definiție cu alte înțelesuri nu putem admite în vocabularul filosofiei politice românești. În aceasta haină trebue să se prezinte, de câte ori se apelează la puterile ei. Așa ar fi trebuit să fie și la Congresul general organizat la Cluj. Multe ziare adevărat românești nu au primit nici măcar invitație la acest congres. De ce? La o faptă atât de importantă, după cum era constituirea Federației, era acolo locul tuturor. Atunci la Cluj era reprezentată în majoritate presa română, și nu s'ar fi constatat faptul trist, — dar educativ, — că */3 parte a delegaților a fost minoritari, în majoritate evrei și numai o parte români veritabili. Ne întrebăm? Ce hotărâri ar fi adus acest congres, și ce valoare ar fi avut din punct de vedere românesc? Tineretul a observat acest lucru, mai bine decât alții, și-a asumat răspunderea de a-și dovedi credința. Alții au fost mai timizi, unii mai speculativi. N'au cunoscut adevărul precizat atât de limpede de directorul Bogdan, că „aceea ce a vestit presa română din Ardeal pe vremuri, s'a crezut chiar ca cuvântul preotului de pe amvon”. Un congres general al presei române, trebue să întrunească toate forțele el. Nu poate fi reprezentată prin mânuitori ai scrisului, cari după cum aceasta ni-o dovedește articolul recent al ziarului „The Times” despre programul evreesc stabilit la 1904, zilnic nu contribue, decât la neînțelegeri la introducerea unui sistem degenerat, sfidător, speculativ. Dacă ne-am dat pradă viața comercială-industrială străinilor, dacă nu avem energie de a ne creia o situație economică-financiară care ne-ar compete, dacă și astăzi ne creștem de slugi harnici dar săraci printr'un birocratism nesănătos, să ne păstrăm sufletul și gândirea. Ele să rămână nepătate, — Luceafărul ursitei neamului. Din sufletul curai românesc să răsară viitorul pacinic îngăduitor, senin și muncitor. Presa să fie română, să discute asupra sorții sale scriitori-ziariști cu suflet românesc. Șt. Mărcuș.

Un eveniment important pentru cultura Bihorului este consemnat în paginile ziarului din 16 ianurie 1924, prin vizita ministrului Alexandru Lăpedatu, fost deputat de Bihor, intrat în Guvern după remaniere. Motivul vizitei a fost de a înmâna Episcopului Roman Ciorogariu, marea cruce cu Cordon, Coroana României, distincție oferită de Regele Ferdinand I.

Prin acest articol, Ștefan Mărcuș a dat de înțeles mulțimii cititoare că orice lucru pe care îl faci trebuie să țină cont și de credința și cultul religios: “Reprezentanții acestor manifestații selecte a sufletului omenesc, fie ei înscriși în oricare partid politic, nu pot să fie oameni înguști la credință. Cultul religiös cere fără deosebire de naționalitate și confesiune atențiunea cuvenită în țările civilizate.”

Iubitor înrăit al scrisului, Ștefan Mărcuș dorește ca ziarul Vestul României să devină un ziar cotidian românesc, independent de interesele partidelor și să mulțumească atât oamenii cunoscători de carte cât și cei din alte clase sociale. Din dorința de a duce mai departe ziarul, acesta a cerut un împrumut, urmând ca în cinci numere consecutive ale ziarului Vestul României să fie postat un articol intitulat „Prospect de emisiune” prin care a cerut o contribuție tuturor cititorilor: „Pentru achitarea acestui împrumut emit 400 obligațiuni a 1000 (una mie) lei în plus 50 lei spese de fondare la “obligațiune”, cu interese de 10% anual”. Prin articolele acestui ziar, județul Bihor se oglindește, se face cunoscută întreaga țara, prietenii, necazurile oamenilor și se informează în legătură cu toate evenimentele din Oradea.

Capitolul III

Ștefan Mărcuș în memoria urmașilor

Hodișa este un sat ce aparține de comuna Socond din județul Satu Mare, fiind atestat documentar pentru prima dată în anul 1271, ca sat românesc cu locuitori de rit răsăritean și având biserică de lemn. Satul mai este pomenit și în formă dublă în anul 1424, ca parte a moșiei Dragfi. Zestrea umană și culturală a satului Hodișa este înnobilată de faptul că aici a văzut lumina zilei artistul și avocatul Ștefan Mărcuș. Astfel de personalități, revendicate de mai multe regiuni, sunt privilegiate, deoarece șansele ca memoria lor să nu fie acoperită de colbul uitării sunt sporite. Ne-am propus să evocăm în paginile acestei lucrări personalitatea și viața lui Ștefan Mărcuș, reflectată în presa contemporană lui dar și în cea de după trecerea lui la veșnicie, prin acțiunile și expozițiile dedicate lui, accentuând notele care privesc legăturile acestuia cu locurile natale.

Activitatea lui Ștefan Mărcuș a fost consemnată încă din perioada interbelică într-o lucrare dedicată personalităților bihorene.

Interesant este că pentru spațiul județului Satu Mare, abia în anul 2000 personalitatea lui Ștefan Mărcuș a fost recuperată pentru tezaurul valorilor umane. Anume, în anul 2000, două lucrări dedicate personalităților cu origini sătmărene sau cu activitate în acest județ au consemnat viața și activitatea lui Ștefan Mărcuș.

Pentru început considerăm oportun să facem o incursiune în memoria culturală sătmăreană în ceea ce-l privește pe artistul născut la Hodișa. Două publicații locale sătmărene au acordat un loc special la comemorarea a 120 de ani de la nașterea omului de cultură Ștefan Mărcuș. În anul 2006, în satul natal Hodișa, au avut loc ample manifestări culturale la care au participat oamenii satului și o mână de invitați mai de seamă.

A fost prezent la această manifestare însuși Episcopul Ortodox Iustin Sigheteanu, care a oficiat slujba de comemorare a „unui cărturar greco-catolic” împreună cu protopopul din Carei, Marian Crainic. În acea zi a avut loc și sfințirea unei plăci memoriale în cinstea lui Ștefan Mărcuș care și-a luat locul pe fațada casei parohiale din sat, care se află și în ziua de azi la locul de cinste destinat în ianuarie 2006.

Cu acest prilej, Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a Județului (DCCPC) Satu Mare, a fost responsabilă cu elaborarea unui pliant în cinstea lui Ștefan Mărcuș intitulat Ștefan Mărcuș, 120 de ani de la naștere, fiind împărțit printre invitați. Pliantul cuprinde date importante despre cărturar, un fel de micro-biografie a acestuia, marcând evenimentele importante la care Ștefan Mărcuș a luat parte.

În anul 2008 a avut loc inaugurarea Aleei „Memoriei culturale sătmărene” de pe pasajul pietonal Corneliu Coposu din centrul nou al municipiului Satu Mare. Directorul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural (DCCPC), George Vulturescu, a demarat o acțiune de montare a unor plăcuțe pe monumentul istoric aflat pe alee. Printre cele 89 de plăcuțe cu numele scriitorilor din județ care au fost montate, regăsim și o plăcă închinată lui Ștefan Mărcuș. Însă, placa este incompletă, fără anul morții cărturarului, deoarece la momentul plasării acesteia nu se știa sigur anul decesului.

De semnalat este articolul publicat în cotidianul sătmărean „Gazeta de Nord-Vest” în 26 iunie 2013, articol dedicat vieții și personalității lui Ștefan Mărcuș și care aduce din nou în fața înaintașilor complexa personalitate a acestuia. Este un articol care ar trebui să rămână viu în memoria noastră, și în același timp ar trebui să ne punem la punct cu valorile autentice.

Expoziția organizată în iulie 2013 în holul Centrului Cultural „G.M. Zamfirescu” din Satu Mare și intitulată Ștefan Mărcuș: Fiu al Sătmarului ce sunt… a fost organizată ca omagiu la 60 de ani de la trecerea în eternitate a lui Ștefan Mărcuș. La deschiderea expoziției au participat viceprimarul orașului, Radu Roca, directorul Centrului Cultural G.M. Zamfirescu, Gheorghe Molnar, Ovidiu Mica, președintele Asociației „Scrieri vechi ale orașului” (SAVO), și alți oameni de cultură.

Expoziția vernisată a fost dedicată activității și creației lui Ștefan Mărcuș, având ca titlu afirmația reprodusă din studiul Din trecutul Sătmarului, apărut la Baia Mare, în anul 1932. În încercarea de a ilustra cât mai elocvent și mai convingător activitatea și creația artistic-literară ale lui Ștefan Mărcuș, prin intermediul a aproximativ 40 de exponate, au fost prezentate reproduceri ale unor fotografii din diferite momente ale vieții sale, afișe de spectacol și coperte de cărți. Acest eveniment a fost organizat cu sprijinul Primăriei și al Consiliului Local Satu Mare, al Centrului Cultural G.M. Zamfirescu și respectiv al Asociației SAVO care s-a implicat activ în organizarea expoziției și mai ales în aducerea în memoria sătmărenilor a rolului și a personalității puternice a artistului născut pe plaiuri sătmărene, Ștefan Mărcuș.

Nu poate rămâne neobservat articolul semnat de Ovidiu Mica, directorul Asociației SAVO în cotidianul Gazeta de Nord-Vest, articol care ne introduce în lumea lui „Ștefan Mărcuș, omul artelor frumoase și răsfațatul societății orădene.”

Bibliografie:

Antonescu, Nae, Din presa sătmăreană de altădată, ediție îngrijită, note și indici de Viorel Câmpean și Marta Cordea, Satu Mare, Editura Citadela, 2013.

Băințan, Valentin, Arta corală din Maramureș, Baia Mare, Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Maramureș, Centrul județean de îndrumare a creației populare și a mișcării artistice de masă Maramureș, 1982.

Bihorul strajă la hotare, Oradea, Casa Națională a județului Bihor [Președinte: Dr. Lazăr Iacob, preș. Secției cult. Teodor Neș, secretar general Ștefan Mărcuș], 1933.

Câmpean, Viorel, Oameni și locuri din Sătmar, vol. II, Satu Mare, Editura Citadela, 2010.

Costescu, Ionel, La poalele Codrului satul peregrinului – Hodișa, Satu Mare, Editura Citadela, 2013.

Cosma, Gheorghe, Cosma, Rozalia, Pomi 600 de ani, Omagiu celor care au fost și celor care sunt, Satu Mare, Editura Solstițiu, 2007.

*** Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, Volum coordonat de Marian Petcu, Iași, Polirom, 2012.

Mărcuș, Ștefan, Sătmar, I, Fragmente istorice și culturale. Aspecte sociale, Oradea, Tipografia Românească, 1938.

Mărcuș, Ștefan, Thalia română. Contribuții la istoricul teatrului românesc din Ardeal, Banat și părțile ungurene, vol. I, Timișoara, Institutul de Arte Grafice G. Matheiu, 1945.

Moisescu, Gh., Centenarul Societății Academice literare „România Jună” din Viena 1871-1971, Editura Coloniei române din Austria, Viena, 1971.

Neș, Teodor, Oameni din Bihor. 1848-1918, Oradea, Tipografia Diecezană, 1937.

Neș, Teodor, A doua carte despre oameni din Bihor, Oradea, Comitetul pentru cultură și educație socialistă al județului Bihor, 1979.

Porumbăceanu, Claudiu, Dulgău, Bujor, Oameni din Sătmar, Satu Mare, Editura Solstițiu Satu Mare, 2000.

Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, vol. I, A – N, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967.

Van Loon, Hendrik, Istoria Artelor, Editura Mecu, 1944.

Vulturescu, Geroge, Cultură și literatură în ținuturile Sătmarului, Dictionar 1700-200, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmarean, 2000.

Presă

„Vestul României”, Oradea, 1923-1924.

„Granița”, Satu Mare, 1934-1935.

„Gazeta de Nord-Vest”, Satru Mare, 2006, 2013.

„Informația zilei”, Satu Mare, 2006.

Webgrafie:

Ştefan Mărcuş,… „Tenor cu viitor mare“

http://portalsm.ro/2013/07/expozitie-dedicata-fiului-satmarului-stefan-marcus-la-centrul-g-m-zamfirescu/expozitie-stefan-marcus-4/