Activitatea pastorală a preotului ȋn spitale, [618415]

UNIVERSITATEA ,,VALAHIA ” DIN TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE
EDUCA ȚIEI
SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

Activitatea pastorală a preotului ȋn spitale,
penitenciare și armată
-lucrare de seminar –

Coordonator: Susținător:
Pr. Asist. Dr. Cosmin Santi Oprea Georgian
Anul III, Gr. I

TÂRGOVIȘTE
2014

2

Planul lucrării

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Asistența socială și dezvoltarea comunitară

CAPITOLUL II: Rolul Bisericii în dezvoltarea serviciilor de asistență socială

CAPITOLUL III: Preotul în penitenciar

CAPITOLUL IV: Preotul ȋn armat ă

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

3
INTRODUCERE

Caracteristică a identității Bisericii, după cuvintele Mântuitorului Hristos: „Întru
aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții”
(Ioan 4, 13), filantropia, conform etimologiei ei, este orientată spre exter ior, extinzându -se și
îmbrățișând întreaga umanitate. ,,În orice societate, din totdeauna și de pretutindeni, au
existat dificultăți sociale, a căror rezolvare a impus din partea autorităților religioase sau
laice analiza, identificarea și aplicarea mijloa celor caritabile sau filantropice de ajutorare a
aproapelui”.1
În România, activitățile sociale coordonate sistematic de Biserică pot fi urmărite
dinainte de secolul al XVI -lea, ca filantropie organizată cu precădere în mănăstiri.
,,Constituirea statului modern, dar mai ales secularizarea averilor bisericești și înființarea de
instituții socio -medicale ale statului au limitat, treptat, opera directă de caritate creștină,
Biserica îndeplinindu -și însă, în continuare, misiunea de susținere și promovarea a a sistenței
sociale”.2
După 1989, Biserica Ortodoxă Română a elaborat și desfășurat numeroase proiecte
social -filantropice, prin care a furnizat servicii sociale primare și specializate, servicii de
îngrijire social -medicală, a creat rețele -suport pentru p ersoane sau grupuri sociale în
dificultate, a înființat și administrat instituții de asistență socială și medico -socială, proprii sau
în parteneriat cu organisme publice și private, a participat activ la elaborarea și aplicarea
politicilor și strategiilor sociale la nivel local sau național. ,,Deși erau foarte bine organizate
la nivelul Patriarhiei Române, prin sectoare Social -Filantropice și de Misiune, centre
eparhiale, protopopiate și parohii, nominalizarea expresă a acestora ca furnizori de servicii
sociale a fost reglementată legal abia în 2004. În acest nou context al dezvoltării activităților
social -filantropice în Biserică, problematica cercetării și evaluării programelor sociale era
nu doar o necesitate impusă de legislația în vigoare, ci și o respo nsabilitate”.3
Abordarea serviciilor sociale în comunitățile religioase este destul de dificilă din
anumite puncte de vedere. În primul rând, comunitățile religioase sunt coagulate în jurul
unor principii spirituale și a unor puteri spirituale greu de expus și de explica t după orice
logică omenească.

1 George Apostol, Lucrarea socială a bisericii, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 3 -4/1992, p. 104;
2 Alexandru Athanasiu, Dreptul securității sociale, Ed. Actami, București, 1995, p. 62;
3 Filaret Costea, Misiunea social -caritativă a bisericii, în ,,Revista Teologică”, nr. 4/1991, p. 77;

4
CAPITOLUL I: Asistența socială și dezvoltarea comunitară

Pentru a putea înțelege aspectele la care vrem să ne referim, în legătură cu Asistența
Socială în Biserică, trebuie în primul rând să definim termenii care intră în sfera asistenței
sociale bisericești și anume: asigurări sociale, protecție socială, asistență socială, asistență
socială comunitară, asistență socială bisericească, filantropie, diaconie, slujirea aproapelui,
mila creștină, dezvoltare comunitară, actori c omunitari.
Asigurări sociale – prin acest termen definim ,,sistemul prin care mai multe persoane,
de vârste diferite, având interes comun, plătesc o sumă de bani, periodic, o dată pe lună, pe
an, într -un cont distinct, în baza unui contract, iar când ajung să nu mai poată produce venit,
(din diverse cauze: vârstă înaintată, boală, etc.), vor primi o rentă lunară din acest cont în
funcție de suma cu care au contribuit și de timpul în care au alimentat acest fond”4.
Sistemele de asigurări sociale pot fi organizate de Stat sau de persoane particulare. Asigurările
se pot organiza pentru diverse probleme: de sănătate, pentru șomaj, pentru accidente, de
bătrânețe, etc.
Protecție socială – este organizată de stat, printr -un pachet de legi, care ,,vizează
protecția persoanelor care, din diverse motive nu produc venituri, deci nu au din ce trăi. Aici
discutăm despre protecția persoanelor cu handicap, protecția copiilor, a bătrânilor, etc”5.
Însă unele din aceste persoane se află în această stare din motive depen dente de ele însele. De
exemplu, legea ajutorului social asigură venitul minim garantat fiecărei persoane fără muncă,
indiferent de motivul pentru care au ajuns în această situație. În ultima vreme legiuitorul a
încercat să impună efectuarea unui număr de ore de muncă în folosul comunități în schimbul
venitului asigurat prin această lege, constatându -se că asistații nu prestează nici măcar aceste
ore. ,,În acest sens, este de domeniul evidenței că protecția socială, fără asistență socială nu
este eficient ă, pentru că încurajează nemunca”6.
Asistența socială – se realizează de către persoane specializate în munca socială,
,,care identifică problemele sociale și le triază: cine trebuie să beneficieze de protecție
socială este asistat și ajutat la întocmire a actelor necesare, altul are nevoie de asistență
psihologică, altul de medic psihiatru, altul are nevoie de medic psiholog dar între timp

4 Pop Luana Miruna, Dicționar de politici sociale, Ed. Expert, București, 2002, p. 18;
5 Mielu Zlate, Psihologie socială și organizațională industrială, Ed. Politică, București, 1975, p. 84;
6 Filaret Costea, op. cit., p. 78;

5
trebuie încadrat temporar la una din formele de protecție socială, etc”7. Asistentul social
este: ,,…nalist social, cercetător activ al distorsiunilor sociale, consultant, practician al
intervenției, organizator al serviciilor sociale, pedagog, tehnician al comunicării, animator
de grup, instructor cultural”8.
Asistența socială se face în cadru organizat de cătr e Stat sau de către Societatea
Civilă, organizată în asociații sau fundații, persoane juridice.
„În sens mai larg, asistența socială se referă la orice beneficiu financiar sau serviciu
social noncontributoriu, finanțat din taxele și impozitele gener ale sau din fonduri sociale
speciale. Într -un sens mai restrâns, conceptul de asistență socială, nu include ansamblul de
beneficii și servicii sociale universalist – categoriale, definind doar acel ansamblu de
instituții, programe, măsuri, activități profe sionalizate și servicii specializate de protejare a
persoanelor, grupurilor sau comunităților, cu probleme speciale, aflate temporar în
dificultate”9.
Asistența socială comunitară – poate fi definită prin ,,acele activități de asistență
socială ce caută să abordeze, să sprijine, capabilizeze și întărească rețelele locale, formale și
informale pentru a furniza clienților aflați în dificultate servicii de asistență socială de cea
mai bună calitate”10. Asistența socială comunitară reprezintă elementul central al Serviciilor
sociale personale, minimizează distanța dintre experți și beneficiari, și maximizează
implicarea comunității locale, afirmând importanța vecinătății și a activităților comunitare.
Asistența socială comunitară utilizează un mix de discipline: psihologie, psihologie
socială, economie, sociologie, sănătate publică, etc. ,,Asistența socială comunitară se bazează
pe experiența de muncă acumulată în timp în rezolvarea cazurilor și are ca pacitatea de a
câștiga credibilitate într -o comunitate eterogenă, o mare toleranță pentru comportamentele
individuale, o orientare practică în soluționare problemelor și pentru crearea de
infrastructuri, abilitatea de a reflecta pozitiv experiența de viață a fiecărui individ, capacițăti
de colectare de fonduri”.11
Filantropie – termen cu rădăcini în cuvintele grecești filos și anthropos ne aduce în
față o altă dimensiune a ajutorării aproapelui – ,,iubirea față de om, dragostea”12. Dacă pentru
celelalte form e de asistență socială nu este nevoie neapărat de iubire, ba am putea spune că

7 H. Stahl, Manual de prevederi sociale și asistență socială. Teoria și tehnica prevederilor sociale, Ed.
Medicală, Buc urești, 1962, p. 34;
8 Zamfir Cătălin, Politici sociale în România, Ed. Expert, București, 1999, p. 41;
9 Pop Luana Miruna, op. cit., pp. 19 -20;
10 Adrian Neculau, Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 49;
11 H. Stahl, op. cit., pp. 34-35;
12 George Apostol, op. cit., p. 106;

6
dragostea nu se poate pune în balanță cu dreptatea omenească, în filantropie trebuie să
primeze dragostea. ,,Iar toate celelalte principii de asistență socială, dacă pot fi apli cate cu
dragoste, să fie aplicate, iar dacă nu, să se renunțe la ele în favoarea dragostei”13.
Principiile asistenței sociale – binele, frumosul, umanismul, adevărul, dreptatea după
rațiune omenească sunt valori; sunt concepte; sunt stări spre care trebui e să tindem cu toții.
Comunitățile umane au avut întotdeauna în componența lor indivizi care, din cauze
genetice, naturale sau sociale, s -au aflat în imposibilitatea de a -și satisface trebuințele prin
mijloace proprii. Astfel, sărăcia, dizabilitățile, existența orfanilor și a c opiilor abandonați, a
bătrânilor bolnavi și fără sprijin familial sunt probleme vechi de când lumea. ,,Omenirea a
încercat, de -a lungul istoriei, să rezolve aceste probleme sociale, însă apariția unei profesii
centrate pe tratarea maladiilor sociale, în mo d științific și sistematic este un fapt relativ
recent: primele decenii ale secolului XX sunt martorele creării sistemelor naționale de
asistență socială și, implicit, ale construirii identității profesiei de asistent social”14.
Dezvoltarea comunitară reprezintă o strategie de producere a bunăstării, un
complement al primelor două strategii, oferind un răspuns la limitele lor structurale. În centrul
dezvoltării comunitare stă o nouă resursă, complet neutilizată în primele două strategii:
comunitatea și efortul comunitar. Comunitatea locală devine astfel ,,subiect activ al rezolvării
unei game largi de probleme colective. Dacă la început, dezvoltarea comunitară părea a fi o
soluție pentru lumea a treia, orientarea spre descentralizare a statelor moderne a
transformat -o într -o abordare vitală și în societățile dezvoltate economic”15.

13 Filaret Costea, op. cit., p. 79;
14 Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, Ed.Economică, București, 2001, p. 23;
15 George Apostol, op. cit., p. 107;

7
CAPITOLUL II: Rolul Bisericii în dezvoltarea serviciilor de
asistență socială

În decursul timpului, filantropia s -a manifestat sub diferite forme în biserică.
Biseric a se prezintă ca o comunitate de dragoste și milă. Ea nu predică numai teoretic legea
cea nouă a iubirii dar o și aplică. ,,Din cele mai vechi timpuri și până astăzi biserica a fost
însuflețită de activitatea rodnică a creștinilor pe tărâm social -filantrop ic, continuând și
sporind la noi dimensiuni asistența socială”16. În ,,secolul de aur” al bisericii, personalitatea
marcantă care și -a pus amprenta în dezvoltarea serviciilor comunitare de asistență socială a
fost Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscop al Cezareei și care a fondat un foarte mare complex
de asistență socială. Acesta a fost, se pare, primul pas de anvergură, care a dus la înființarea
într-un mod instituțional și organizat al asistenței sociale.
Biserica Ortodoxă Română este o biserică de or igine apostolică, poporul român fiind
încreștinat de Sfîntul Apostol Andrei. ,,Creștinismul la români are o vechime de aproape
două mii de ani, fiind singurul popor născut creștin. Istoria poporului român este
contemporană și paralelă cu istoria Logosului întrupat”17. O dată cu începuturile
creștinismului la români, asistența socială ia forma unor acțiuni umanitare cu caracter religios.
,,Asistența socială în țara noastră a avut la început un caracter pronunțat bisericesc, nu
poate fi ruptă de biserică și s -a dezvoltat ca și învățământul în jurul bisericii”18.
Conceptul de milă creștină, de filantropie derivă din învățătura bisericii de dragoste
față de aproapele, de datoria față de aproapele. Asemenea datoriilor către sine însuși, datoriile
către aproapele s e cuprind în trei virtuți de seamă:
a) cinstirea sau respectarea aproapelui;
b) dragostea către aproapele;
c) dreptatea față de aproapele.
Dar cine este aproapele nostru? Răspunsul ni -l dă însuși Mântuitorul Hristos în
frumoasa parabolă a Samarineanului Milostiv ( Luca 10: 29 -37), iar acest răspuns se poate
rezuma astfel: ,,aproapele nostru este orice om fără nici un fel de deosebire ”19.După
învățătura creștină, toți oamenii sunt fii ai aceluiași Tată Ceresc. Toți suntem creați după

16 Theodor Bodogae, Prezența bisericii în nevoile vremii, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1947, p. 118;
17 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I, Ed. IBMBOR, București, 1980, p.
135;
18 Iustinian Marina, Apostolatul social, Ed. IBMBOR, București, 1949, p. 52;
19 Theodor Bodoga e, op. cit., p. 118;

8
,,chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, toți au aceeași ființă, se trag din aceeași unică pereche
de oameni (Adam și Eva), stau sub osânda aceluiași păcat strămoșesc, sunt mântuiți prin
aceeași jertfă de pe Cruce și au aceeași chemare la aceeași viață veșnică. ,,Pe temeiul
învățăturii creștine despre egalitatea tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu și despre
egalitatea drepturilor la viață pentru fiecare s -a ajuns ap oi treptat, la recunoașterea egalei
îndreptățiri a fiecărui om la bunurile vieții”20.
Cinstirea aproapelui, ca și cinstirea de sine însuși, este recunoașterea ca faptă a
vredniciei pe care o are fiecare semen al nostru de la Dumnezeu, și înaintea lui Dumnezeu ca
om. ,,Datoria cinstirii aproapelui se sprijină pe aceleași temeiuri ca și datori a cinstirii față
de sine însuși, oamenii au și datoria să -și recunoască unul altuia vrednicia și însușirile cu
care au fost înzestrați”21.
Dragostea către aproapele este virtutea prin care creștinul dorește și voiește aproapelui
binele vremelnic și veșnic, și totodată își dă silința de a -i face acest bine. În virtutea aceasta se
găsește pe deplin duhul învățăturii și vieții creștine. De aceea Mântuitorul o și numește:
,,semnul de recunoaștere al creștinismului”. ,,Întru aceasta vor cunoaște toți că ai Mei ucenici
sunteți, de veți avea dragoste întru voi” ( Ioan 13: 35).
Dragoste este o datorie de seamă a creștinului și este neaparat trebuitoare pentru
mântuire. Dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele este împlinirea legii.
Dragostea către aproapele, ca vir tute creștină, trebuie să fie:
1. Sfântă – adică trebuie să răsară din dragostea către Dumnezeu
2. Sfințitoare – adică cu purtare de grijă pentru mântuirea aproapelui
3. Din inimă curată – să fie dezinteresată
4. Lucrătoare și jertfelnică – să se arate prin fap te
5. Universală – să cuprindă pe toți oamenii
Dragoste trebuie să se arate mai întâi către cei din rudenie sau prietenie, apoi către cei
de un neam, apoi către cei de alt neam si chiar către dușmani.
Măsura dragostei către aproapele este dragostea către noi înșine. În măsura în care ne
cunoaștem pe noi înșine, ne iubim și ne prețuim vom ști să iubim și să prețuim și pe aproapele
nostru. Roadele dragostei către aproapele le arată Sfântul Apostol Pavel când spune:
,,Dragostea îndelung rabdă, se milostivește, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se
trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu gândește răul, nu se bucură de

20 Iustinian Marina, op. cit., p. 63;
21 Petru Rezuș, Rolul Social și misionar al Bisericii Ortodoxe Române, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 7 -8/1949,
p. 260;

9
nedreptate ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate
le rabdă”. (I Co r. 13, 4 -7)
Din dragostea către aproapele răsar: răbdarea, bunătatea, îngăduința, blândețea, mila,
recunoștința, cinstea și dreptatea. Păcatele împotriva dragostei către aproapele sunt: pizma sau
invidia, ura, clevetirea, înșelăciunea, furtul, omorul și toată ned reptatea.
,,Dragostea față de aproapele este recunoașterea cu fapta a tuturor drepturilor ce se
cuvin aproapelui și ocrotirea lor cu sfințenie”22. Dreptatea este dovada dragostei către
aproapele și se arată în respectul vieții, sănătății, cinstei, libertăți i și al tuturor bunurilor lui.
Cea dintâi datorie a creștinului față de aproapele trebuie să privească mântuirea
sufletului și această datorie se împlinește prin: (ibidem, p., 483)
1. Rugăciune – atât pentru cei vii cît și pentru cei morți.
2. Pilda bună – după porunca: ,,Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor,
ca văzând faptele voastre cele bune sa slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”.
(Matei 5:16)
3. Povățuirea către cele duhovnicești și certarea frățească pentru călcarea poruncilor
și neîndeplinir ea datoriilor.
4. Prin toate faptele care se numesc faptele milosteniei sufletești.
Datoriile către viața trupească a aproapelui sunt îndeplinite prin ceea ce Biserica
numește faptele milosteniei trupești și sufletești. De asemenea virtutea dragostei și drept ății
față de aproapele cere să nu răpim nimănui din ceea ce este al lui și să -i recunoaștem fără
înconjur tot ce i se cuvine și ce este dreptul lui. ,,Această datorie se îndeplinește păstrând cu
grijă ceea ce ne -a încredințat aproapele nostru și dându -i tot ceea ce a câștigat de la noi prin
munca sa. Împotriva acestei datorii se păcătuiește prin neplata datoriilor, înșelare la plata
muncii, falsificare de acte și prin tot lucrul cu care îl păgubim pe aproapele nostru în
drepturile și bunurile sale”23.
Împli nirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către
Dumnezeu. De aceea creștinul adevărat își va da silința să le îndeplinească cu toată
conștinciozitatea, luându -și ca măsură datoriile către sine însuși după cuvintele Mântuitorului:
,,Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:38) și ,,Precum voiți să vă facă vouă
oamenii și voi să le faceți asemenea” .(Luca 6:31)

22 Ibidem, p. 261;
23 Teodor Popescu, Biserica în actualitatea socială , în rev. ,,Ortodoxia”, nr. 1/1953, p. 224;

10
Mai trebuie să amintim și faptul că orice creștin trebuie să se poarte cu cruțare și grijă
și față de animale.
Datoriile despre care am vorbit mai sus privesc întru totul pe aproapele nostru, dar
sunt și datorii pe care le avem față de aproapele nostru și care sunt statutate prin anumite
așezăminte ale vieții de obște cum sunt familia, comunitatea, statul.
Aceste datorii au fost ridicate de către Mântuitorul Hristos la rang de fericire:
,,Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5:7). Milostenia sau îndurarea, sau mila
creștină izvorăște din iubirea de Dumnezeu și de aproapele, și se arată pr in ajutorarea
materială și morală a semenilor aflați în nevoie.
Mântuitorul, care este modelul desăvârșit al milosteniei, ne -a arătat că la Judecata de
Apoi, faptele milei trupești și sufletești sunt acelea care ne vor deschide porțile fericirii
cerești. Faptele milosteniei tru pești sunt în număr de șapte:
1. Hrănirea celui flămând, care din pricina sărăciei și neputinței, nu se poate întreține
prin muncă proprie;
2. A da apă celui însetat, care din lipsă sau slăbiciune nu își poate alina setea;
3. Îmbrăcarea celu i gol, adică a celui ce din lipsă nu are cu ce să se îmbrace și să se
apere de frig;
4. Cercetarea celor în necazuri și nevoi și ajutorarea lor;
5. Cercetarea celor bolnavi. Această poruncă se împlinește mai întâi, prin cuvinte
mângâietoare și compătimitoare, ap oi sfătuindu -i să aibă răbdare în suferința lor,
fără să cârtească, făcându -i să înțeleagă că suferința este îngăduită spre încercare,
întărire și ispășire. Când acești bolnavi sunt lipsiți sau fără ajutoare să -i ajutăm cu
tot ce au nevoie: bani, medicamen te, priveghere sau orice alte ajutoare;
6. Găzduirea călătorilor, mai ales a celor care sunt și bolnavi, iar această găzduire
trebuie să se facă cu bucurie;
7. Îngroparea săracilor și a celor pe care nu are cine să -i îngroape, aducând cele
trebuitoare pentru îng roparea lor creștinească. Iar dacă cel decedat este o rudă sau
o cunoștință mai apropiată, această datorie se împlinește prin petrecerea mortului
la groapă, prin acte de milostenie și cuvinte de mângâiere pentru cei rămași în
viață.
Neîndeplinirea acestor fapte ale milei trupești față de semeni, închide creștinului
porțile fericirii cerești și duce la osânda veșnică. ,,Faptele milosteniei trupești și sufletești

11
trebuiesc să fie izvorâte din iubire sinceră față de Dumnezeu și față de aproapele”24. Darul
făcut aproapelui, cuvintele de mângâiere și împăcare ce ies dintr -o inimă lipsită de iubire, nu
pot avea o bună înrâurire. Faptele de milostenie nu trebuie făcute din interes ca să fie văzute și
răsplătite de oameni, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nev oie, fără nici o deosebire.
Credinciosul trebuie să dăruiască aproapelui ajutorul de care are nevoie25.
De-a lungul secolelor, filantropia bisericească s -a manifestat printr -o varietate de
forme, dintre care majoritatea se aplică și astăzi.
1. Folosirea în co mun a bunurilor
Viața socială a creștinilor, în perioada apostolică, avea ca principală caracteristică,
filantropia. ,,Acest fapt a condus la adoptarea unei noi atitudini față de bunurile materiale,
care nu mai erau considerate ca proprietate strictă a posesorului, ci un dar al divinității pe
care toți trebuie să -l împărtășească”26. Din pricina lipsei de venituri, a apariției multor
neânțelegeri și exagerări, această formă de filantropie a dispărut din practica Bisericii,
păstrându –se doar în practica com unităților monastice cu viață de obște.

2. Colecta
În epoca apostolică, ,,aceasta era destinată pentru ajutorarea credincioșilor sau a
bisericilor sărace din Ierusalim. Se colectau din cadrul unei comunități produse, bani, haine,
alimente sau alte bunuri car e erau necesare și se donau sub formă de ajutor către o altă
comunitate”27.
Atunci când vreuna dintre comunitățile creștine sau dintre bisericile locale se aflau în
lipsuri, în spirit de solidaritate alte biserici organizau colecte pentru a le veni în ajut or. Se
identifică două tipuri de colecte: colectele cu caracter permanent și colectele ocazionale.

3. Agapele creștine
În strânsă legătură cu forma filantropică a comunității bunurilor, în epoca primară a
Bisericii, cu precădere în veacul apostolic, s-a practicat o altă formă de filantropie, și anume
agapele creștine sau mesele dragostei creștine. Spre deosebire de colectă și ofrandă care erau
întâlnite și la păgâni, la vechii iudei sau la popoarele din Orient, ,,agapa este o formă de
milostenie întâl nită numai la creștini. Agapa a luat naștere tot în Biserica din Ierusalim.

24 Vlad Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de problemele sociale. Principii cu caracter social, desprinse
din Sfintele Evanghelii, în rev. ,,Studii Teologice”, nr.3 -4/1954, p. 158;
25 Ibidem
26Pr. Prof. Dr. Dum itru Stăniloae, O direcție nouă în viața bisericească: asistența socială, în rev. ,,Glasul
Bisericii”, nr. 6/1948, p. 303;
27 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală , Ed. IBMBOR, București, 2004, p. 109;

12
Sfinții Apostoli au organizat agapele după modelul Mântuitorului, dezvoltând în acest mod
instituția agapelor”28. După ce participau la cultul divin, credincioșii se așezau toți la aceeași
masă, unde, bogați și săraci, bolnavi și sănătoși, stăpâni și robi, copii și bătrâni „luau
împreună hrana întru bucurie și curăția inimii” ( Fapte 23.24)

4. Ofrandele
Milostenia în sânul comunității creștine se realiza fie direct, ajutând personal pe cei
nevoiași, fie indirect, prin daruri făcute Bisericii, care decidea apoi cum să fie ajutați cei în
cauză. Ofrandele erau darurile aduse de către creștini la altar. Acestea puteau consta în pâine
și vin – destinate slujirii liturgice (dar întotdeauna pâinea și vinul erau în cantități mai mari
decât necesarul pentru liturghie) sau orice alte bunuri și alimente aduse jertfă lui Dumnezeu.
,,Aceste ofrande se împărțeau în trei părți: una destinată cultului, alta destinată
preoților slujitori de la altar și alta destinată săracilor. Prin aceste fonduri Biserica primară
reușea să asigure plata clericilor, chiria clădirilor, administrarea cimitirelor și ajutorul celor
care aveau nevoie, precum văduve, orfani, bătrâni, invalizi, prizonieri, condamnați sau
exilați. Pentru a nu încuraja dependența necondiționată de sprijinul comunității, leneșii erau
excluși de la aceste milostenii, fiind, de regulă, tratați cu severitate de către Biserică”29.

5. Ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor și bolnavilor
Ajutorarea săracilor a constituit o preocupare atât a bisericilor cât și datoria morală a
fiecărui creștin. Aceeași grijă și ajutor a arătat Biserica și față de orfani, văduve și bolnavi.
Concepția creștină față de femeie se modifică, demnitatea acesteia f iind reabilitată ca urmare
a învățăturilor bisericești: ,,Dumnezeu nu se mai apleacă asupra Evei alungate din Eden, ci
asupra Evei celei noi, Făgăduită mântuirii și dragostei divine în Hristos”30.

6. Slujirea
Slujirea sau servirea omului a îmbrăcat cele mai diverse forme de la sprijinul practic,
material, până la cel spiritual (îndrumarea, rugăciunea) constituind o altă formă de
manifestare a filantropiei în Biserică.

28 Pr. Lect. Dr. Miha il Teodorescu, Viața creștină în secolul apostolic din perspectiv a cărții ,,Faptele
Apostolilor ”, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2008, p. 164;
29 Ibidem
30 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Ed.Mitropoliei Ardealului, Sibiu, 1986, p. 74;

13
CAPITOLUL III: Preotul în penitenciar

Statutul preotului în închisorile din România este regle mentat prin Legea nr. 195, din
data de 6 noiembrie 2000, privind constituirea și organizarea clerului militar31. Această lege a
fost publicată în Monitorul Oficial, nr. 561, din 13 noiembrie 2000 și prevede următoarele:
Articolul 1.
(1) Clerul militar se constituie dinpreoti militari care își desfășoară activitatea în
structurile forțelor armate.
(2) Clerul militar se instituie în Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne,
Serviciul Român de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Teleco –
municații Speciale și Ministerul Justiției – Direcția Generală a Penitenciarelor, în scopul
satisfacerii cerințelor spiritual -rcligioase ale militarilor.
Articolul 2. Preotul militar este slujitorul unei Biserici sau al unui cult recunoscut de
lege, încadrat în structurile forțelor armate, învestit cu dreptul de a oficia acte de cult și de a
transmite învăță tura moștenită credincioșilor pe care îi păstorește.
Articolul 3. Activitățile duhovnicești și religioase se desfă șoară conform rânduielilor
bisericești, după programul stabilit de preotul militar, cu aprobarea comandantului unității.
Partici parea militarilor la aceste activități se face pe baza opțiunii liber exprimate a acestora.
Preotul trebuie să fie conștient că es te instruit într -o profe siune religioasă și că este
capabil să îndeplinească cerințele, greutățile și tensiunile pe care le implică slujba de capelan
corecțional. El trebuie să țină seama că exersează și se dezvoltă el însuși, în același timp,
profesând. ,,Cu toate că el reprezintă grupul său religios, cu care este necesar să mențină un
contact strâns, el este conștient pe deplin că slujirea în cadrul penitenciarului trebuie să fie
lipsită de prejudecăți”32.
Preotul are îndatorirea de a facilita servicii religioase pentru deținuți, indiferent de
crezul său. ,,Dacă legea statului recunoaște ca legală o anume organizație religioasă, preotul
are îndatorirea de a organiza un loc de întâlnire pentru deținuții din fiecare grup
denominational”33, pentru ca ei să -și exercite închinarea, dacă sunt cinci sau mai mulți

31 Parlamentul României, Legislația României, vol. 4, București, anul 2000, Regia Autonomă Monitorul Oficial,
2001, p. 227 -233;
32 Traian Belei, Preotul și pastorația în penitenciar, Ed. Agnos, Sibiu, 2010, p. 21;
33 *** Capelanul în slujba comunității, Ed. Ple roma, București, 2000, p. 48;

14
deținuți din denominațiunea respectivă. Preotul trebuie să -și păstreze slujirea centrată pe
Hristos și să nu aibă prejudecăți denominaționale.
Preotul care activează în închisoare se va găsi într -o seri e de roluri prin care va putea
sluji în mod eficient mediului peni tenciar. ,,Printre aceste roluri se află funcția de păstor,
învățător și consilier”34.
Rolul de bază al preotului este de a acorda asisteță pasto ral delincvenților încarcerați.
Aceasta est e o slujire de păstor, predicator și lider spiritual, dar presupune și o bună mărturie
personală. Cu toate că deținutului îi poate sluji ca păstor, preotul s -ar putea să nu aibă aceeași
slujbă față de personalul închisorii35.
În mediul penitenciar, preotul este reprezentantul lui Dumnezeu într -o lume de bărbați
și femei care, în majoritatea lor, nu L -au cunoscut vreodată pe Dumnezeu sau nici măcar nu
au știut vreodată că El există. De aceea, ,,preotul este adesea întruchiparea imaginii pe care
deținutul o a re despre Dumnezeu. Dacă acțiunile preotului nu sunt corecte sau sunt dubioase,
atunci Dumnezeu ar putea, în concepția lor, să acționeze în mod asemănător față de ei. Dacă
deținutul află că nu poate avea încredere în preot, va fî foarte dificil pentru el s ă se încreadă
în Dumnezeu. El nu poate, în cele mai dese rânduri, trece de acest nivel de înțelegere, având
în vedere situația și condițiile în care se găsește deținutul. Pentru acești bărbați și femei,
preotul ar putea fi singurul prieten adevărat”36.
Motivația c ea mai importantă pentru a sluj i în închisori este oferită de porunca lui Iisus
de a merge în astfel de locuri. Evanghelia după Matei, capitolul 25, 31-46, este una din pildele
cele mai pline de autoritate pe care le -a dat Iisus. Vorbind despre înt oarcerea Sa și despre
judecata finală a popoarelor, Iisus a spus că separarea oilor – binecuvântații Tatălui, pentru a
moșteni împărăția Cerurilor – de capre, destinate pedepsei veșnice, se va baza pe modul în
care ele vor trata pe „unii dintre acești foar te neînsemnați frați ai Lui ”, pe cei flămânzi, pe cei
însetați, pe cei înstrăinați, pe cei goi, pe cei bolnavi și pe cei întemnițați. Iisus declară în mod
foarte clar că orice i s -a făcut sau nu i s -a făcut celui mai neîn semnat frate al Său, I s -a făcut
sau nu I s -a făcut Lui.
În închisoare, preotul va întâlni oameni cu o religie, o moralitate, o îmbrăcăminte și un
limbaj total diferite de ale lui. Pentru a accepta valoarea incomensurabilă a unei persoane din
perspectiva lui Dumnezeu, nu este obligatoriu din partea capelanului să -i tolereze

34 Costin V asile, Grija pastoral a Bisericii pentru cei din închisori, Ed. Ando -Tours, Timișoara, 1997, p. 17;
35 Traian Belei, op. cit., p. 23;
36 Ion Diaconescu, Temnița: destinul generației noastre, Ed. Nemira, București, 1998, pp. 63 -64;

15
comportamentul. Deținuții se află în închisoare pentru că au fost slujitorii celui rău, iar acum
sunt captivi într -un cadru neplăcut lor.
Avându -L pe Hristos, Cel care este Lumina lumii, ca exemplu, preotul poate răspândi
lumina Evangheliei în acest întuneric. ,,Preotul care lucrează în instituțiile corecționale este
încurajat să urmeze exemplul slujirii lui Iisus, al cărui obiectiv este PERSOANA”37. Pentru a
urma modelul Mântuitorului, preotul trebuie să țină seama de următoarele acțiuni pe care
Hristos le -a făcut:
1. E l a umblat din loc în loc, „făcând bine și vindecând pe toți cei ce erau apăsați de
Diavolul” (Faptele Apostolilor, capitolul 8)
2. El a adus mesajul mântuirii. Ideea fundamentală pe care Hristos a urmărit -o cu
atenție este îndepărtarea peri colelor ce amenință viața și, în consecință, punerea
vieții în condiții favorabile unei expansiuni libere și sănătoase. Atunci când
Hristos mântuiește o persoană, El îi acordă cel mai bun cadru pentru a se
dezvol ta.

37 Traian Belei, op. cit., p. 24;

16

CAPITOLUL IV: Preotul ȋn armat ă

În urma sondajelor efectuate în rândul cetățenilor, a reieșit că aceștia au cea mai mare
încredere în Biserică și în armată. Aceste două instituții sunt cele care inspiră oamenilor cea
mai mare încredere, motiv pentru care între ele trebuie s ă existe o relație indisolubilă38.
După revoluția din decembrie 1989, Biserica și -a extins activitatea ei pastorală în
societatea românească. Dacă până în 1989 Biserica era obligată să -și rezume activitatea do ar
la propovăduirea cuvântului evangheliei de către preoții slujitori în cadrul lăcașului de cult, de
la acea dată ea și -a recăpătat dreptul de a -L mărturisi pe Dumnezeu și în afara pereților
lăcașului destinat cultului divin. Biserica este prezentă activ prin preoții ei în : școală, spitale,
armată și în alte instituții ale statului. Rolul ei este de a asigura asistență și conciliere moral –
religioasă în toate instituțiile amintite anterior. În școală, Biserica este activă prin intermediul
persoanelor speci al pregătite pentru a lumina elevilor mintea cu învățăturile mântuitoare. În
spitale, este activă prin preoții slujitori care tămăduiesc sufletele bolnavilor ce se află sub
îngrijire medicală. În armată, ea este activă tot prin intermediul preoților care s ădesc în
sufletele oștenilor nu numai dragostea de patrie, ci și dragostea de cele sfinte39.
Astăzi, numeroase unități militare au parte de rugăciunile și cuvintele de învățătură ale
preoților. Datorită personalității sale și conduitei morale ireproșabile, preotul dintr -o unitate
militară este persoana care trage respectful și simpatia atât a soldaților, cât și a cadrelor
militare superioare.
Rolul preotului în armată este unul benefic pentru cei care efectuează stagiul militar
pentru o perioadă limitată de timp, cât și pentru cadrele superioare. Duminica, dar și în zilele
de sărbătoare, soldații și cei care -i conduc, au posibilitatea să se împărtășească de sfintele
slujbe săvârșite de preot. Fiind mijlocitor între Dumnezeu și oameni, preotul din cadrul
armat ei este cel care înalță alături de soldații militari rugăciuni către Părintele Ceresc, pentru
tot ajutorul de bine ce se revarsă pe ste aceștia din înaltul cerului40.
Preotul ce slujește în cadrul armatei este părintele duhovnicesc al tuturor militarilor
ce-și satisfac stagiul în unitatea respectivă. El este cel care le dă sfaturi ori de câte ori aceștia

38 Pr. Constantin Necula, Sarea pământului. Studii și articole de Pastorală , vol. I, Ed. Tehnopress, Iași, 2002, p.
124;
39 Ibidem, p. 125;
40 Pr. Conf. Univ. Dr. Octavian Pop, Misiunea sociala a Bisericii , Ed. Tradiție, București, 2003, p. 341;

17
solicită acest lucru, le redă încrederea în ei, le alungă necazurile și supărările care le dau
târcoale și nu în ultimul rând le reamintește că, a -și apăra v iața cu prețul vieții este o datorie
de onoare, însă a apăra și păstra dreapta credință este o datorie a sufletului față de Dumnezeu.
Preotul militar este cel care se bucură alături de soldați, de împlinirile acestora și se
întristează alături de ei când s upărările se abat asupra lor. El este cel care îi îmbărbătează
atunci când primesc vești rele din partea celor dragi, aflați acasă, îndemnându -i să fie tari,
răbdători și cu credință în Dumnezeu pentru că, doar așa vor putea transforma necazul în
bucurie, pesimismul în optimism și neîncr ederea de sine în credință tare41.
Preotul ce slujește în armată este cel care sădește în ființa militarilor curajul de care au
nevoie adevărații ostași. Doar dacă vor lăsa ca în sufletele lor să răsară virtutea curajului, vo r
putea da dovadă că sunt vrednici urmași ai lui Burebista, Decebal, Mircea, Ștefan cel Mare,
Mihai Viteazul și alți mari bravi domnitori care au apărat hotarele acestei țări cu multă
bărbăție, de multe ori chiar cu prețul vieții.
Prin învățăturile sale, p reotul va putea realiza între militari și cadrele militare
superioare o relație bazată nu doar pe respectul ce se cuvine ca primii să îl acorde superiorilor,
ci și o relație existentă, clădită pe prietenie, bunătate, blândețe, răbdare și cele mai nobile
sentimente care izvorăsc din sufletele tuturor42.
Preotul din armată este cel care îi ajută pe soldați să lupte cu multă îndârjire în caz de
necesitate, împotriva cotropitorilor țării, dar îi ajută să lupte și împotriva ispitelor ce le atacă
cetatea sufletelo r. Datorită curajului și disciplinei de care au dat dovadă în timpul stagiului
militar efectuat în slujba patriei, adevărații soldați vor fi răsplătiți cu decorații și onorurile c are
le cuvin bravilor ostași. Aceiași ostași de odinioară care au fost răsplă tiți merituos la sfârșitul
stagiului militar, vor fi răsplătiți și la sfârșitul vieții de către Fiul lui Dumnezeu dacă vor da
dovadă că au fost adevărați creștini, iar răsplata lor va fi Împărăția Cerurilor.
Iată dar, că preotul din armată este cel care îi poate ajuta pe militari să devină nu
numai bravi ostași de care țara să fie mândră, ci și bravi ostași ai Bisericii lui Hristos de care
Dumnezeu să se bucure atunci când vor veni să -și primească dreapta răsplată43.
Misiunea preotului în structurile militar e, atât în timp de pace cât și în timp de război,
este aceea de a asigura o viață religioasă normala tuturor categoriilor de personal din serviciul
activ. Această misiune are un aspect instructiv, de cunoaștere și aprofundare a credinței și un
aspect educa tiv, de a cultiva și dezvolta viața moral -religioasă și socială a militarilor.

41 Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, Biserica si lumea in perspectiva misionara , in vol. Grai maramuresan si
marturie ortodoxa , Ed. Episcopiei Maramuresului, Baia -Mare, 2001, p. 98;
42 Pr. Ioan Bunea, Păstor și turmă în viața neamului, in rev. Altarul Banatului, nr. 4-6, 1947, p. 241 ;
43 I.P.S. Bartolomeu Anania, Biserica și Armata , în Gândirea militară română , nr. 3, 1999, p. 8;

18
Asigurarea vieții religioase morale se face prin oficierea de către preot a serviciilor
religioase, administrarea Sfintelor Taine, o intensă activitate pastorală individuală și colectivă,
asigurarea educației religiosmorale, a ceremoniilor religioase, asistarea celor aflați în suferință
ca și a celor din închisorile militare. Un rol important îl au în această direcție, spovedania,
discuțiile duhovnicești individuale și colective cu caracter moral religios sau etic, în vederea
prevenirii unor abateri sau a recuperării celor ce au greșit44.
Prezența și activitatea preotului în structurile militare reprezintă garanția exercitării
plenare de către fiecare militar a credinței pe care o împărtășește, a asigurării idealurilor
creștine și naționale, dar și a redresării compartimentului militarilor, în funcție de situația în
care se află, conform cu perceptele morale creștine. În acest sens, preotul militar, printr -o
înțeleaptă împletire a m oralei creștine cu elemente de psihologie pastorală și sociologie,
specifice mediului militar, își poate aduce aportul considerabil, împreună cu alți factori
responsabili, la reușita acțiunilor și programelor menite să soluționeze problemele cu care se
confruntă militarii45.
Este normal ca preotul să determine în structurile militare programe cu caracter
religios -moral, etic, social care să stimuleze responsabilitatea militarilor, grija lor față de
familie, prevenirea alcoolismului, a violențelor, a actelor de imoralitate sau insubordonare. De
asemenea, făcând apel la cele mai intime resurse sufletești ale militarilor, corelate cu mesajul
evanghelic, preotul militar poate preveni sau diminua stările de depresie create de separarea
ostașilor de familie, de soc ietate precum și eventualele tendințe de automutilare sau sinucidere
cauzate de stres46.
Un capitol important al prezenței preotului în structurile militare este acela de a fi
alături de ostașii bolnavi în suferințele lor. Desigur că pentru aceasta există m edici specializați
care acordă asistență medicală la nevoie.
Preotul militar, prin instrumentele duhovnicești și pastorale pe care le are la îndemână,
poate pătrunde dincolo de rana trupească, poate pătrunde în sufletul ostașului. Alinarea
suferințelor tru pești prin încurajare, blândețe, bunătate, sunt mijloace de restabilire și
menținere a sănătății trupelor.
Acordarea asistenței religioase bolnavilor și însoțirea muribunzilor pe ultimul drum de
către preotul militar trebuie facilitată și asigurată și de c omandanți, ca o expresie a
umanismului creștin. Nimeni nu poate refuza accesul preotului militar la căpătâiul bolnavului

44 Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, op. cit. , p. 101;
45 45 I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică , în lume, acasă , Sibiu, 1996, p. 147 ;
46 I.P.S. Bartolomeu Anania, op. cit. , p. 10;

19
sau a celui rănit, cu atât mai mult în structurile militare, pentru ostașii care și -au pus viața în
pericol pentru apărarea țării, a po porului și a credinței.
Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obiective și necesități ale preotului militar, el
trebuie să colaboreze cu principalii factori de răspundere mai ales atunci când este vorba de o
instituție de învățământ militar, pentru că vi itorii studenți militari vor fi cadrele de mâine ale
armatei române. Știința conducerii este un proces complex, care ridică numeroase problem
inedite, determină întrebări la care nu se poate răspunde în afara unor ample confruntări de
opinii, a unor temein ice experimentări prealabile. Fără îndoială, știința conducerii, aflată ea
însăși în plin proces de modernizare și rapidă dezvoltare, este capabilă să furnizeze de pe
acum un șir de principii și criterii, de metode și procedee apte a îmbogăți și a ridica p e trepte
superioare comanda militară.

20
CONCLUZII

În prezent, Biserica desfășoară activități de asistență socială prin sistemul propriu,
având suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale și măsurile de
protecție socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la dispoziție resursele
umane și logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem menționa că în cadrul serviciului
social bisericesc se desfășoară proiecte care au ca sursă de realizare și re surse financiare care
actualmente sunt modeste.
De aceea Biserica invită statul și în același timp îi propune ca sistemul național de
asistență socială să treacă în slujba bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziție cele
menționate mai sus, iar statu l ca factor determinant într -o societate să -i dea bisericii capital
financiar pentru finanțarea întregului sistem. Biserica oferă prin personalul său clerical care
are statut de lider într -o societate mobilizarea și antrenarea oamenilor ca și comunitate în tr-o
implicare directă în rezolvarea problemelor care pot apărea.
Implementarea politicilor sociale prin biserică se poate face printr -o colaborare de
specialitate la nivelul celor două instituții militând împreună pentru o societate mai bună și
pentru un grad de viață în acord cu normele europene și internaționale.
Activitatea socială a preotului se face remarcată în parohia pe care o administrează și o
păstorește prin prezența sa în instituțiile sau așezămintele sociale aflate în sfera de influență a
parohiei sale, unde desfășoară programe sociale și religioase cu diferite prilejuri sau cu un
orar bine stabilit.
Opera filantropică și de asistență socială a Bisericii face parte din ,,dimensiunea
slujirii aproapelui” și constituie unul din aspectele princ ipale ale teologiei creștine
contemporane, cu implicații tot mai profunde in cele mai variate aspecte ale vieții Bisericii, în
special pe planul pastorației și al apostolatului social.

21
BIBLIOGRAFIE

1) *** Biblia sau Sfânta Scriptură , Ed. EIBMBOR, București, 1988
2) *** Capelanul în slujba comunității, Ed. Pleroma, București, 2000
3) Anania, I.P.S. Bartolomeu , Biserica și Armata , în Gândirea militară română , nr. 3,
1999
4) Apostol, George, Lucrarea socială a bisericii, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 3 -4/1992
5) Athanasiu, Alexandru, Dreptul securității sociale, Ed. Actami, București, 1995
6) Bel, Pr. Prof. Univ. Dr. Valer, Biserica si lumea in perspectiva misionara , in vol. Grai
maramuresan si marturie ortodoxa , Ed. Episcop iei Maramuresului, Baia -Mare, 2001
7) Belei, Traian , Preotul și pastorația în penitenciar, Ed. Agnos, Sibiu, 2010
8) Bodogae, Theodor, Prezența bisericii în nevoile vremii, Ed. Arhidiecezană, Sibiu,
1947
9) Bunea, Pr. Ioan , Păstor și turmă în viața neamului, in rev. Altarul Banatului, nr. 4 -6,
1947
10) Cătălin, Zamfir, Politici sociale în România, Ed. Expert, București, 1999
11) Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Ed.Economică, București,
2001,
12) Costea, Filaret, Misiunea social -caritativă a biserici i, în ,,Revista Teologică”, nr.
4/1991
13) Diaconescu, Ion , Temnița: destinul generației noastre, Ed. Nemira, București, 1998
14) Marina, Iustinian, Apostolatul social, Ed. IBMBOR, București, 1949
15) Necula, Pr. Constantin , Sarea pământului. Studii și articole de P astorală , vol. I, Ed.
Tehnopress, Iași, 2002
16) Neculau, Adrian , Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, Iași, 2003
17) Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I, Ed.
IBMBOR, București, 1980
18) Plămădeală, I.P.S. Dr. Antonie , Preotul în Biserică, în lume, acasă , Sibiu, 1996
19) Idem, Biserica slujitoare, Ed.Mitropoliei Ardealului, Sibiu, 1986
20) Pop, Luana Miruna, Dicționar de politici sociale, Ed. Expert, București, 2002
21) Pop, Pr. Conf. Univ. Dr. Octavian , Misiunea sociala a Bisericii , Ed. T radiție,
București, 2003
22) Popescu, Teodor, Biserica în actualitatea socială , în rev. ,,Ortodoxia”, nr. 1/1953

22
23) Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală , Ed. IBMBOR,
București, 2004
24) Rezuș, Petru, Rolul Social și misionar al Biser icii Ortodoxe Române, în rev. ,,Studii
Teologice”, nr. 7 -8/1949
25) Sofron, Vlad, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de problemele sociale. Principii cu
caracter social, desprinse din Sfintele Evanghelii, în rev. ,,Studii Teologice”, nr.3 –
4/1954
26) Stahl, H., Manual de prevederi sociale și asistență socială. Teoria și tehnica
prevederilor sociale, Ed. Medicală, București, 1962
27) Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O direcție nouă în viața bisericească: asistența
socială, în rev. ,,Glasul Bisericii”, nr. 6/1948
28) Teodore scu, Pr. Lect. Dr. Mihail, Viața creștină în secolul apo stolic din perspectiva
cărții ,,Faptele Apostolilor ”, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2008
29) Vasile, Costin , Grija pastoral a Bisericii pentru cei din închisori, Ed. Ando -Tours,
Timișoara, 1997
30) Zlate, Mielu, Psihologie socială și organizațională industrială, Ed. Politică,
București, 1975