Activitatea Omiletica A Sfantului Vasile Cel Mare

=== l ===

Planul Lucrării:

Introducerei…………………………………………………………………………………………………………………3

Capitolul I

I.1 Date biografice despre Sfântul Vasile cel Mare;……………………………………………………6

I.2 Lupta cu ereziile vremii…………………………………………………………………………………….15

Capitolul II

Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel Mare……………………………………………………………26

II.1 Concepția Sfântului Vasile cel Mare despre predică și predicator;………………………….28

II.2 Omiliile la Hexaemeron;……………………………………………………………………………………30

II.3 Omiliile la psalmi…………………………………………………………………………………………….43

II.4 Predicile tematice;……………………………………………………………………………………………50

Capitolul III

Convingerile Sfântului Vasile cel Mare în legătură cu valorile culturii păgâne………………….61

Capitolul IV

Personalitatea morală a Sfântului Vasile cel Mare………………………………………………………..64

Identificarea cu săracii vremii. Atitudinea față de bogați;…………………………………….64

Corespondenta Sfântului Vasile cel Mare – modalitate de catehizare și îndreptare a păstoriților săi;…………………………………………………………………………………………………………..66

Scrisorile adresate Sfântului Grigorie Teologul, înainte de episcopatul Sfântului Vasile cel Mare…………………………………………………..…………………………………..68

Capitolul V

Scrisori adresate clerului superior…………………………………………………………..71

Scrisori adresate cinului preoțesc…………………………..……………………..….71

Scrisori adresate cinului monahal………………………………………………………………………75

Capitolul VI

Probleme morale în opera Sfântului Vasile cel Mare………………………………………………………85

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………….113

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………115

INTRODUCERE

Lucrarea ,,Activitatea omiletică la Sfântul Vasile cel Mare” se constituie ca o meritoasă strădanie de valorificare a Sfintei Tradiții în slujirea omiletică și catehetică, fiind totodată o ilustrare a modului de transpunere a învățăturii Sfinților Părinți în actualitate.

Încă de la început se prezintă trăsătura specifică a Sfântului Vasile cel Mare: evlavia, care constă, esențial, din două aspecte: dogmele pioase și practicarea virtuților. De aceea, aceasta presupune o angajare a întregii persoane, opera sfântului fiind o omilie care luminează mintea, mișcă inima și înduplecă voința credinciosului. Evlavia, cuvioșia, pietatea, cumințenia, și multimea celorlalte virtuți ale Sfîntului sunt prezentate astfel drept criterii dogmatice ale adevărului.

Sfântul Vasile cel Mare ne indeamnă să căutăm acea deschidere spre cultură, din care ,,culegem ca albinele ce este bun”.

Abordând Sfânta Tradiție, din care face parte și opera Sfântului Vasile cel Mare, autorul insistă pe folosirea cu discernământ a acesteia. Pe parcursul lucrării se găsesc prezentate alte multe probleme actuale, care arată necesitatea de a intra în duhul Sfinților Părinți, ceea ce nu se realizează prin erudiție în primul rând, ci prin angajarea pe drumul ascezei creștine, prin împlinirea voii celei bune, plăcute și desăvârșite a lui Dumnezeu al rugăciunii neîncetate, al ascultării necondiționate.

Chiar dacă nu a excelat în cele ale speculațiilor teologice, Sfintul Vasile ca arhiereu a împlinit porunca Arhiereul Celui Veșnic care spune: „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, , așa încât să vadă faptele cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. (Matei 5, 16)

Păstor de suflete de o rară noblețe, om al faptei și al milei creștine, Sfântul Vasile cel Mare s-a distins și pe tărâm teologic deși a păstorit în vremuri nu prea favorabile când pe foarte mulți dușmani i-a câștigat doar datorită credinței pe care o mărturisea, afirmându-se despre mult echilibratul arhiepiscop al Cezareei că este, din punct de vedere literar, ”cel mai clasic dintre Sfinții Părinți greci”

Pentru măiestria cu care Sfântul Vasile cel Mare a interpretat Sfânta Scriptură și a aplicat adevărurile morale și dogmatice la viața ascultătorilor săi, el constituie un exemplu de neîntrecut pentru predicatorul de azi, arătând cum să întrebuințeze cu succes Sfânta Scriptură în nobila sa misiune de învățător al credincioșilor.

În activitatea sa de propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Vasile s-a oupat, în omiliile și predicile sale, cu multe probleme, care în linii mari, se pot identifica după cauzele care l-au determinat să le țină; de aceea tematica și conținutul cuvântărilor sale este foarte variat.

Dar, deși Sfântul Vaslie cel Mare a fost foarte implicat în marile discuții și frământări doctrinare ale timpului său, totuși el nu a rămas nepăsător față de viața morală a păstoriților săi.

Sfântul Vasile este după chipul Păstorului bun care „își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11) ,, personalitate marcantă a secolului IV nu numai din viața Bisericii dar și a lumii până la sfârșitul veacurilor.”

Spirit superior înzestrat, Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o rodnică activitate în aproape toate compartimentele vieții bisericești din vremea sa, precum: în domeniul moral, dogmatic, ascetic, pastoral, liturgic, canonic, caritativ și firește și în domeniul omiletic.

Dar, ,,Sfântul Vasile cel Mare a luptat toată viața împotriva nedreptăților sociale care dau naștere la frământări, iar Vasiliadele, acele instituții filantropice ale Sfântului Vasile cel Mare, rămân un exemplu nepieritor al dragostei față de om.”

În predicile și omiliile sale, Sfântul Vasile cel Mare critică aspru viața morală a ascultătorilor săi, căutând ca prin mijlocirea cuvântului să stârpească răul moarlă din rădăcini. De aceea, sub aspect moral opera omiletică a Sfântului Vasile cel Mare oferă predicatorului creștin de astăzi diferite teme și probleme pe care le poate trata în predica lui, dar și diferite metode prin care să readucă pe credincioși la adevărata trăire religios-morală.

Activitatea sa pastorală, pe lângă latura caritativă și îndrumătoare spre viața de obște, are și pe cea de apărare a credinței împotriva atacurilor arienilor, fapt care i-a consumat multă energie în timpul celor nouă ani de episcopat.

Capitolul I

1. DATE BIOGRAFICE DESPRE SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut ”în Cezareea Capadociei aproximativ în anul 330 într-o familie renumită nu numai pentru spiritul său creștin, dar și pentru caracterul nobil și averea sa”.

Mama sa Emilia, prin viața sa virtuoasă, trecea în ochii lumii ca o sfântă, iar tatăl său Vasile era retor. Bunicul după mamă fusese încununat cu cununa martirului în timpul marii persecuții a lui Dioclețian, iar bunica după tată, Sfânta Macrina, fusese ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Era al treilea fiu al unei familii binecuvântate cu zece copii, dintre care cinci fuseseră închinați Bisericii: sora sa cea mai mare, monahia Macrina, care la fel ca mama ei trăia ca o sfântă în proprietatea sa, Anesi, pe care o transformaseră în mănăstire trei episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa și Petru de Sevastia, oraș în Armenia Mică și un frate, Naucratios, monah, care muri în vârstă de 27 de ani. Din familia lui, șase persoane vor fi trecute în rândul sfinților: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfînta Emilia, Sfîntul Vasile, Sfîntul Grigorie, Sfîntul Petru și Sfînta Macrina cea Tânără, sora lui.

Primul dascăl i-a fost tatăl său, Vasile, care-l învăță știința și retorica. Iar ,,după ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învățături, încît dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, și, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori își adună cele trebuincioase, ca să nu rămînă mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă și cu învățăturile ce se dădeau acolo.” Concomitent cu știința cărții, el a fost îndrumat pe calea virtuții și a evlaviei de către mama sa, Emilia, de bunica și de sora lui. După ce este introdus în tainele cărții, Sfintul Vasile este trimis spre a urma studiile superioare la școlile din Cezareea, unde ,,a cunoscut pe Sfântul Grigorie care prețuia adânc pe Vasile pe care-l considera superior lui în arta genului epistolar și declara că de când s-au despărțit, profesorul n-a mai întâlnit pe cineva asemănător fostului său elev”. De aici, trece la Constantinopol, unde va întâlni pe renumitul sofist Libanios. Apoi va merge la Atena, unde va întâlni pe Sfântul Grigorie de Nazians, care sosise aici înaintea lui, cu care se împrietenește foarte de aproape și a căror prietenie a fost o flacără luminoasă și puternică și nu o simplă scânteie, după cuvântul Sfântului Grigorie. Prietenie lor, care va deveni mai târziu clasică, va fi una din cele mai frumoase pagini din viața lor, dar și un elogiu vibrant adus prieteniei. Ei erau „o inimă și un suflet”, sau „un suflet în două trupuri”. La Atena va rămâne patru sau cinci ani, unde audiază cursurile renumiților sofiști Himerios și Prohaeresios. A studiat aici retorica, filosofia și medicina.

În Necrologul său, Sfântul Grigorie Teologul spune despre prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare, astfel: ”Cât de mare renume a dobândit el în scurtă vreme … El vădea o știință mult mai presus de cea obișnuită la oamenii de vârsta lui și o virtute a moravurilor mult mai presus de cât chiar știința lui. Orator între oratori, chiar în fața catedrei profesorilor, filosof între filosofi, chiar în fața sistemelor filosofice; iar ceea ce este și mai important, preot între creștini, chiar înainte de a fi primit darul preoției”

Se întoarse la Cezareea în 356, profesând o vreme retorica. Însă datorită influenței surorii sale Macrina și discuțiilor dintre ei care se vor dovedi a fi pentru el ca o rouă binefăcătoare își îndreaptă acum privirea asupra adevărului Evangheliei decizându-se a se consacra în întregime lui Dumnezeu. Se botează în 357 și, pentru a se iniția în viața monahală, Sfintul Vasile a vizitat mănăstirile cele mai renumite din Siria, Egipt, Palestina și Mesopotamia și pe marii lor solitari. La întoarcere, dând săracilor avutul său, se retrase pe țărmurile încântătoare ale Irisului singurătate liniștită în apropierea Neocezareei Pontului, cu prietenul său Grigorie. Aici și-a consacrat viața rugăciunii, lecturii, muncii manuale. Înconjurat de creștini fervenți, care aspirau la desăvârșire, Sfintul Vasile cel Mare îi organizează urmând regimul chinovitic al Sfântului Pahomie, cu unele corectări spre deosebire de Eustațiul al Sevastiei, care încă înainte de venirea Sfântului Vasile aici, aruncase sămânța monahismului anahoretic. Aici el compuse regulile comunității pe care o fondase: Regulile Mari și Regulile Mici, pe care le-a terminat la Cezareea. Acestea aduseră Sfântului Vasile titlul de legislator al monahismului oriental. După aceste reguli, la munca manuală și la rugăciune, s-a alăturat și studiul.

Mare admirator al concepției despre desăvârșire al lui Origen, el a făcut împreună cu Sfântul Grigorie de Nazians o antologie din operele marelui Alexandrin, prin care a pus bazele Filocaliei, ”este de revelat că deși Sfântul Vasile și Sfântul Grigorie au frământat pe Origen în toate sensurile, mergând până acolo încât au făcut un florilegiu, Filocalia, din operele sale morale, totuși ei nu și-au însușit erorile lui de doctrină.

După o ședere de cinci ani în singurătate, Sfântul Vasile a fost chemat, în 362, de episcopul Eusebiu la Cezareea, investindu-l cu harul preoției. Aici exercită o astfel de influență duhovnicească, încât stârni gelozia episcopului și odată cu ea îndepărtarea pentru o vreme a Sfântului Vasile de la Episcopie.

În anul 370, la vârsta de 40 de ani, a fost ales episcop, după moartea episcopului Eusebiu, cu toate intrigile și opoziția partidei arienilor.

Deși sănătatea î-i era șubredă din cauza privațiunilor de tot felul, pe care și le impusese, dar și datorită constituției sale delicate, totuși formația sa intelectuală era desăvârșită, iar viața sa morală era aceea a unui adevărat sfânt. Biserica a avut puțini oameni așa de multilaterali și așa de echilibrați ca Sfintul Vasile, fiind numit alături de Sfintul Ioan Hrisostom și Sfintul Grigorie de Nazians „Mare dascăl al lumii creștine”.

Trăsătura dominantă a caracterului Sfintului Vasile cel Mare este o plenitudine armonioasă de daruri dintre cele mai diverse. El a unit într-un grad deosebit geniul Romei cu acela al Greciei, pentru care a fost numit „latinul printre greci”.

Dispunând de o profundă cultură filosofică și de o adâncă cunoaștere a Sfintei Scripturi, Sfintul Vasile cel Mare este un om de doctrină fiind în stare să tălmăcească adevărurile Scripturii despre creația lumii într-o formă aleasă, ținută literară și de adâncă cunoaștere teologică.

Gândirea lui curată, precisă, conduce o întreagă generație, dar este și un om de acțiune, cu o pregnantă fermitate de caracter, care știe ce vrea. Este credincios, dar și filosof când trebuie să combată o eroare; orator care rămâne în legătură cu oamenii, știind să le vorbească și să-i conducă, fiind socotit unul dintre cei mai marii oratori ai Bisericii noastre

Cu toată scurta durată a episcopatului său, până în 379, când moare, a fost totuși una dintre cele mai fecunde figuri din istoria creștinismului.

Vom încerca pe cât ne stă în putință, a evidenția uriașa personalitate a acestiu ierarh și teolog din perioada patristică așa după cum reiese din viața, opera, doctrina și activitatea părintelui capadocian. Chiar Sfântul Vasile cel Mare la desăvârșirea tratatului său „Despre Sfântul Duh” va spune în încheierea acestei lucrări: „Acestea am avut de spus în legătură cu această temă. Dacă ți se pare că sunt de ajuns, să punem aici capăt discuțiilor. Dacă ți se pare că lipsește ceva, n-am să mă supăr dacă te vei deda cu sârg cercetării și prin întrebări, fără duh de ceartă, vei completa ceea ce trebuie cunoscut. Domnul va da, fie prin mine, fie prin alții, împlinirea celor ce lipsesc prin cunoașterea pe care o dă Duhul celor vrednici de darurile Sale”.

Încă din viață, ierarhul capadocian a fost recunoscut ca „Mare” prin tot ceea ce a întreprins. În problemele practice, administrative acest ierarh a fost neîntrecut dar și în teologie a avut un rol deosebit datorită clarificării limbajului teologic. Fratele și prietenul său îl va completa pe acest om de acțiune, de slujire și de dăruire față de toți păstoriții săi.

Personalitatea multilaterală a Sfântului Vasile s-a manifestat și într-o viață personală trăită sub baldachinul virtuților, cât și într-una în care fapta a avut un rol considerabil, Dacă creștinismul nu e un sistem filosofic abstract, în care speculații subtile să se volatizeze în aer, ci trăire intensă a adevărurilor divine și manifestarea acestei trăiri în fapte corespunzătoare – pentru care a fost numit de Sfântul Ioan Hrisostom „filosofia faptei” – atunci nu-i mai puțin adevărat că acest adevăr poate fi verificat în activitatea practică a Sfântului Vasile cel Mare.

„Învățătura faptelor, spune însuși Sfîntul Vasile cel Mare, este cu mult mai vrednică de crezare decât învățătura cuvintelor. Omul faptelor chiar când tace, chiar când nu e văzut, poate să instruiască pe unii din privire, pe alții din auz și are mare trecere în fața lui Dumnezeu pe care-L slăvește nu numai prin el însuși, ci și prin cei ce privesc la el”.

Convins fiind că omul nu e o abstracție, ci o realitate vie care ne solicită atenția noastră, Sfintul Vasile cel Mare reușește să convertească cugetarea filosofică idealistă greacă într-o filosofie legată de viața în care își desfășura activitatea. Învățătura sa are un pronunțat caracter antropologic, concentrând toată puterea gândirii și a acțiunilor sale asupra omului. El nu este un teoretician care dogmatizează, ci un predicator și un apostol al cărui cuvânt nu tinde niciodată decât a instrui, a edifica sau a îndrepta.

Fire eminamente practică și un om de acțiune cu puternice forțe de a-și realiza gândurile bune, el se străduiește să găsească o aplicare practică a adevărurilor de credință. Situația economică dezastruoasă din vremea aceea oferea cadrul în care Sfântul Vasile își putea pune în aplicare gândurile sale. În această situație, caritatea creștină s-a putut manifesta în toată plinătatea ei. Căci, din toate virtuțile creștine cea mai evidentă a fost caritatea. Aici, mai mult decât altundeva, doctrina creștină s-a tradus prin exemple strălucitoare.

În anul 368, o secetă cumplită bântuie provincia Capadociei. Acum se manifestă în toată plinătatea ei grija pentru săraci a Sfântului Vasile cel Mare. Nu s-a arătat gata numai a solicita în favoarea săracilor mila celor bogați, care întârzia să vină, ci el însuși creează nenumărate instituții pentru îmbunătățirii stării celor săraci.

El înființează în eparhia sa , lângă fiecare horepiscop, câte o casă de săraci, un mic azil, pus la dispoziția credincioșilor din cadrul acelei horepiscopii. Și pentru a centraliza toate serviciile de asistență, Sfîntul Vasile înființează în apropierea Cezarei un vast așezământ filantropic, „un oraș al dragostei creștine”, cum spune Sfântul Grigorie de Nazians, în care toate suferințele și mizeriile ăși găseau alinarea. Erau spitale în care fiecare boală își avea rezervată clădirea sa și personalul său de îngrijire, apoi azile, case pentru orfani: leproși, evitați de toată lumea își găseau locul aici; case de primire pentru străini, pentru autorități și vizitatori. În mijlocul acestui complex de clădiri era construită biserica. În apropierea ei se afla locuința Sfântului Vasile, pentru a fi în apropierea săracilor și bolnavilor. Gospodăria necesară și avea și ea aici clădiri, precum erau și clădiri rezervate atelierelor de tot felul.

Orfanii întreținuți aici își vor avea școli de artă și meserii făcute tot sub îndumarea Sfântului Vasile. Acest „nou oraș” poporul îl numea „Vasiliada”, nume rămas până azi legat de amintirea Sfântului Vasile.

Solicitudinea sa se întindea asupra tuturor celor slabi. Sunt numeroase scrisorile în care Sfîntul Vasile cerea scutiri sau reduceri de impozite, de poveri, fie în favoarea oamenilor săraci, fie chiar a cetăților sau satelor, apărând pe episcopii eparhiei acuzați pe nedrept, rugând pe un stăpân de a-și ierta un sclav, pe un păgân a se împăca cu fiul său convertit la creștinism.

Un alt aspect al activității Sfântului Vasile este acela al organizării monahismului pe baze noi, care va rămâne normativ în Biserica noastră până azi. Până la el existau monahi fără reguli precise de viețuire. El le dă anumite reguli de organizare, cunoscute până azi sub numele de Regulile Mari (pe larg) și Regulile Mici (pe scurt). Viața mănăstirească preconizată de Sfîntul Vasile este cea obștească și nu cea anahoretică. Minuțiozitatea cu care sunt întocmite aceste reguli, spiritul practic și pozitiv care predomină în cuprinsul lor, îl arată pe un autor bine documentat, pe un om de știință în adevăratul sens al cuvântului. Datorită călătoriilor sale în vederea acumulării de cunoștințe, Sfîntul Vasile reușește să pună capăt neorânduielilor existente în monahism, dând expresie vieții de obște. Motivele organizării mănăstirilor în acest fel le găsește în însăși natura omenească. „Cine nu știe, spune sfântul, că omul e o ființă socială și nu una singuratică? Căci nimic nu este așa de propriu ființei noastre, decât să fie în comuniune unii cu alții, să aibă nevoie unii de alții și să se iubească unii pe alții”.

Sfântul Vasile cel Mare compară viața celor ce vor să trăiască izolați cu aceea a liliecilor și îi socotește pe aceștia din urmă superiori, căci ei trăiesc în comun, pe câtă vreme dintre oameni „mulți preferă un individualism egoist, solidarității vieții în comun”. Viața în comun ne este sugerată și exemplificată de Sfîntul Vasile cu aceea a albinelor, care trăiesc laolaltă, zboară împreună și muncesc în comun.

Dezvoltarea talanților se poate face cu mulți sorți de reușită în sânul comunității. Mai mult, este chiar o datorie a noastră a progresa pe calea facerii de bine și a o pune în slujba semenilor, căci, după cum Dumnezeu dă tuturor putința de a participa în mod egal la lumină, tot așa și imitatorii lui Dumnezeu sunt datori să răspândească în mod egal și imparțial asupra tuturor razele carității.

Activitatea sa pastorală, pe lângă latura caritativă și îndrumătoare spre viața de obște, are și pe cea de apărare a credinței împotriva atacurilor arienilor, fapt care i-a consumat multă energie în timpul celor nouă ani de episcopat.

Sfântul Vasile cel Mare este după chipul Păstorului bun care „își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11), personalitate marcantă a secolului IV nu numai din viața Bisericii dar și a lumii până la sfârșitul veacurilor.

Chiar dacă nu a excelat în cele ale speculațiilor teologice, Sfintul Vasile ca arhiereu a împlinit porunca Arhiereul Celui Veșnic care spune: „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, , așa încât să vadă faptele cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. (Matei 5, 16)

Păstor de suflete de o rară noblețe, om al faptei și al milei creștine, Sfântul Vasile cel Mare s-a distins și pe tărâm teologic deși a păstorit în vremuri nu prea favorabile când pe foarte mulți dușmani i-a „câștigat” doar datorită credinței pe care o mărturisea.

Chiar dacă după anul 313 relațiile dintre Biserică și stat au cunoscut o ameliorare substanțială totuși împărații nu s-au putut dezobișnui de imixtiunea lor în problemele bisericești, indiferent că își spuneau „pontifex maximus” sau episcop și apostol al Lui Dumnezeu. Căutau de cele mai multe ori să influențeze chiar și hotărârile sinoadelor, sau de altă dată încercau favorizarea păgânismului, cum este cazul împăratului Iulian care efectiv ignora disputa dintre arieni și ortodocși, socotindu-i pe cei din urmă simpli urmași ai Galileanului.

Pe plan cultural, în această perioadă, se va da o bătălie între cultura latină și cultura greacă, precum și între filosofia păgână și credința creștină.

Apusul era preocupat mai mult de problemele practice ale vieții privind organizarea juridică-administrativă a lumii începând a uita, puțin câte puțin, de cele spirituale.

Dimpotriva, Răsăritul va fi preocupat mai mult de problemele interioare, de speculațiile filosofice și raționale în detrimentul laturii organizatorice, ceea ce va avea ca punct culminant căderea Constantinopulului.

În legătură cu lupta dintre filosofia păgână și credința creștină, Sfinții Părinți, în modul general și Sfântul Vasile în mod special, nu vor considera arta și cultura păgână, un pericol pentru Biserică ci, dimpotrivă, ,,din ele trebuie să extragem ceea ce ne este de folos pentru educarea sufletului și pentru slujirea cu cât mai multă responsabilitate a Creatorului nostru.”

Filosofia nu trebuie privită cu dispreț, ci dimpotrivă trebuie folosită pentru a ne putea duce și ea la înțelegerea mai bună a adevărurilor de credință. Ieșit biruitor din persecuțiile cezarilor romani, creștinismul va cunoaște o vreme de înflorire teologică, ilustrat fiind în acest timp de o serie de personalități care și-au dat aportul lor pentru rezolvarea multiplelor probleme care se puneau în fața Bisericii și care cereau o imediată rezolvare. În Răsărit, printre aceste personalități se numără în primul rând Sfintul Ioan Hrisostom și Părinții capadocieni, precum Sfintul Vasile cel Mare, Sfintul Grigore de Nazians și Sfintul Grigorie de Nyssa.

Personalitatea complexă a Sfântului Vasile cel Mare s-a evidențiat în marile frământări ale vremii, pe care le-a reflectat în operele sale cu întreaga lor problematică, dându-le rezolvarea în spiritul creștinismului autentic. Frământările adânci, cauzate de probleme de ordin religios, moral, economic și social, au determinat luări de atitudini cu un deosebit simț realist din partea Sfântului Vasile cel Mare.

E de ajuns să amintim că sclavia era în floare în acest veac, că bântuiau anumite calamități, cum a fost seceta din Capadocia, ivirea de erezii în sânul Bisericii, problema bogaților și săracilor cu tot cortegiul ei funest de nedreptăți.

Apoi vom căuta să arătăm cum a știut Sfintul Vasile cel Mare să trăiască creștinismul, să conducă corabia Bisericii spre liman liniștit, să stimuleze cultura, să întruchipeze virtutea și să aline suferințe, fapte care au atras după sine apelativul de ,,cel Mare”.

I.2 LUPTA CU EREZIILE VREMII

Sfântul Vasile cel Mare nu face altceva decât să fie în conformitate cu tradiția Părinților Bisericii, pentru că a te îndepărta de ceea ce au învățat Părinții dintotdeauna, în scopul explicării tainelor dumnezeiești, este un act necugetat și astfe, atunci când se discută probleme de teologie, Sfântul Vasile cel Mare le pune în legătură cu doctrina Părinților Bisericii primare.

În lupta ,,împotriva celor care atacau credința în dumnezeirea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Sfântul Vasile cel Mare va întrebuința asemenea unui medic cele mai complexe arme, care au ca scop îndepărtarea unei migrene.”

Cu privire la cunoașterea lui Dumnezeu întreaga teologie capadociană vizează aspectul apofatic. Pe Dumnezeu, îl cunoaștem atât cât El se descoperă fără însă, a înțelege vreodată ce este El în ființa Sa. Pe Dumnezeu nu îl cunoaștem decât după energiile necreate care se propagă în lume.

Punctul de plecare este planul Lui Dumnezeu de a mântui lumea prin Întruparea lui Iisus Hristos și jertfa Lui de pe Crucea Golgotei, iar omul este chemat și el să devină părtaș al acestei jertfe a Fiului Lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare îi aviza pe contemporanii săi că este un mare pericol în a te dărui teologiei și a neglija planul dumnezeiesc al mântuirii.

Dogma Sfintei Treimi este un mister pentru oameni. Ideea generală care va străbate toată doctrina teologică a Sfântului Vasile cel Mare este că există o singură ousie care însă nu este separată de ipostasul Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

Modul de existență specific Tatălui este nenașterea, cel al Fiului este nașterea din Tatăl, iar Duhului Sfânt îi este specifică purcederea din Tatăl. În acest sens Sfântul Vasile cel Mare va spune că: „drumul cunoașterii lui Dumnezeu pornește de la Duhul cel unul (trece) prin Fiul cel unul (și ajunge) la Tatăl cel unul. Și invers, bunătatea, sfințenia și demnitatea împărătească (pornesc) de la Tatăl, (trec) prin Fiul cel unul și ajung la Duhul. În felul acesta sunt recunoscute persoanele , iar doctrina pioasă, referitoare la unicitatea lui Dumnezeu, nu este atinsă. Aceștia care introduc subnumărarea prin faptul că zic primul, al doilea și al treilea, se știe că introduc în doctrina fără prihană a creștinilor rătăcirea politeistă. Pentru că la nimic altceva nu conduce nelegiuirea subnumărării decât la mărturisirea unui prim, unui al doilea și unui al treilea Dumnezeu. Pentru noi este suficientă relația între persoane stabilită de Domnul, iar pe cel care o tulbură greșește la fel ca și necredincioșii.

Problemele de hristologie nu vor fi obiect de discuție decât tangențial în secolul IV. Doar peste încă un secol, aceste chestiuni vor fi în centrul preocupărilor Sfinților Părinților. Cu toate acestea, Sfântul Vasile cel Mare, în epistolele sale, va arăta că întruparea este cea mai importantă demonstrație a iubirii divine față de neamul omenesc. Singura cale de a-l aduce pe om la starea de dinainte de păcat era aceasta: Fiul lui Dumnezeu să devină om, să-și împroprieze toate cele ale naturii umane, afecte, slăbiciuni, în afară de păcat. Astfel, Dumnezeu Fiul se întrupează din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria cu un trup real, nu părut. Iar, datorită întrupării Fiului, este posibilă și transfigurarea noastră a tuturor precum cea a Maicii Domnului, a moaștelor, a martirilor și a Sfinților.

O contribuție majoră în teologia patristică o va avea Sfântul Vasile cel Mare și cu privire la Persoana Sfântului Duh. Chiar dacă ierarhul capadocian nu va utiliza termenul Homousios în legătură cu Sfântul Duh în raport cu celelalte Persoane Divine el va susține că Sfântului Duh i se cuvine aceeași cinstire, deoarece dacă Fiul este născut din veci din Tatăl, de asemenea și Duhul Sfânt purcede din veci de la Tatăl, având însă ipostasul lui propriu: „Precum Tatăl unul este și Fiul unul este, tot așa și Sfântul Duh unul este”.

Duhul Sfânt participă la toate actele săvârșite de Tatăl și Fiul chiar de la creație (Facere 1, 28, 2, 7). Între lucrarea Fiului și lucrarea Sfântului Duh există o legătură de nezdruncinat (Luca 4, 18-19; Matei 1, 23) pentru că Duhul Sfânt este cel care dă viață creaturii.

Omul poate să devină Sfânt doar prin participarea la sfințenia lui Dumnezeu, un mare accent punând Dumnezeu pe libertatea omului; el este cel care hotărăște dacă vrea viața sau moartea, astfel, că mântuirea sau desăvârșirea nu poate fi considerată decât o faptă a libertății umane la care se adaugă harul Lui Dumnezeu care nu constrânge, ci lucrează împreună cu voința omului în înaintarea sa spre desăvârșire.

Biserica își are obârșia în Dumnezeu, ea este Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească și unitatea din Biserică este susținută de Duhul Sfânt.

Sfântul Vasile cel Mare manifestă o preocupare permanentă pentru unitatea de credință în Biserica lui Domnului nostru Iisus Hristos, căci mântuirea nu poate să fie decât în Biserică, iar Iisus Hristos se întâlnește cu noi prin Sfintele Taine și astfel ne face făpturi noi.

Ierarhul capadocian nu a scris un tratat special cu privire la destinul omului, dar a fost preocupat mereu de poziția acestei făpturi în raport cu Dumnezeu, cu ceilalți oameni și cu sine însuși.

Sfântul Vasile cel Mare va pune accent și pe ajutorarea ce trebuie să dăinuie între oameni. În ceea ce privește bunurile, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu date pentru a putea să ne menținem în viață, așadar nu trebuie să facem abuz, nici să le risipim, ci dimpotrivă să le chivernisim cu băgare de seamă pentru a putea astfel să ajutăm pe cei care sunt în lipsuri și necazuri.

În concepția soteriologică a Sfîntului Vasile cel Mare, Iisus Hristos se identifică cu omul căzut în păcat și își asumă toată vina pentru a răscumpăra din blestemul morții:” când cineva e în temniță, se socoate El însuși întemnițat, căci El S-a încărcat cu neputințele noastre și a purtat slăbiciunile noastre. Iar una din aceste slăbiciuni este neascultarea: și pe ea a luat-o asupra Lui. De aceea, greutățile care s-au ivit, Mântuitorul Și Le însușește, ia asupra Lui suferințele noastre în virtutea acestei comunități prin care petrece cu noi.”

A doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul Lui Dumnezeu se întrupează pentru noi spre a ne ridica din moartea sufletească, iar posibilitatea mântuirii ne-a fost oferită de către Domnul Iisus Hristos prin sângele său care a fost vărsat pe Crucea de pe Golgota, acolo unde omul s-a împăcat pentru totdeauna cu Dumnezeu: „însuși iconomia mântuirii a luat-o asupra Sa Domnul, ca să împace cu sângele Crucii Lui cele pământești cu cele cerești (Coloseni 1, 20)”.

Problemele de hristologie la Sinodul I Ecumenic nu au fost puse în duscuție: „Cât privește dogmele atinse în Simbolul credinței privitoare la întruparea Domnului, noi nici nu le-am pus în discuție și nici nu am argumentat acceptarea lor, pentru că depășesc puterea noastră de înțelegere întrucât, după cum știm, în momentul în care ne atingem de simplitatea credinței, atunci nu vom mai putea pune capăt discuțiilor, pentru că veșnic principiul contradicției ne va duce tot mai departe și vom tulbura continuu cugetele oamenilor de rând prin introducerea celor mai stranii idei”.

Cu toate acestea, Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre realitatea întrupării Mântuitorului din Fecioara Maria cu trup omenesc, iar din sânul Sfintei Treimi coborându-se cu ipostasul său divin.

Sfântul Vasile cel Mare va argumenta împotriva docheților și al lui Valentin astfel: dacă Hristos nu a fost Dumnezeu adevărat sau Om adevărat, atunci jertfa Sa pentru neamul omenesc nu ar fi avut nici o valoare.

Fiecare creștin trebuie să-și apropie jertfa lui Iisus Hristos în viața sa, iar această participare începe cu Taina Botezului care nu este altceva decât: „tip al morții și al vieții”, taină de inițiere împreună cu Taina Sfântului Mir și cu Taina Euharistiei despre care vom vorbi în cele din urmă.

Importanță deosebită Sfântul Vasile cel Mare va acorda și celorlalte Taine: Pocăința, Nunta și Preoția. Pe lângă calitățile intelectuale ale slujitorilor Bisericii se cer și calități morale care, de multe ori, în vremea lui Vasile cel Mare, erau neglijate spre mâhnirea sa. Ierarhul capadocian va insista să nu fie promovați în treapta diaconiei, preoției sau arhieriei decât cei care erau riguros examinați și ispitiți: „că ar fi mai folositor în toate privințele, dacă această grijă ar fi încredințată mai multor episcopi, este cred, ceva de la sine înțeles chiar și pentru oricare nou venit. Și e sigur că acest lucru n-a scăpat nici înțelepciunii Tale, ci dimpotrivă bine ai semnalat această situație și bine m-ai informat despre ea. Dar pentru că nu-i ușor să aflăm bărbați vrednici, trebuie să fim atenți ca nu cumva, în timp ce ne străduim să dobândim siguranța pe care ne-o oferă un număr mai sporit de oameni, pentru a aproviziona Biserica lui Dumnezeu cu o cârmuire mai grijulie cu ajutorul mai multor păstori, să ajungem, fără să ne dăm seama, să desconsiderăm învățătura dumnezeiască din pricina nepregătirii celor chemați la demnitatea arhierească și astfel să obișnuim poporul să petreacă în nepăsare”.

Problemele preoțimii secolului IV nu diferă prea mult de cele ale zilelor noastre. Vorbind doar despre situația materială a preoților putem observa că ea nu era dintr cele mai ușoare. Pe lângă misiunea apostolatului ei trebuiau să-și mai găsească și o altă îndeletnicire pentru a-și putea duce traiul zilnic. În acest sens, într-o scrisoare Sfântul Vasile cel Mare arată că preoții datorită misiunii sfinte nu se ocupau cu negustoria sau cu drumețiile, dar datorită sărăciei „cei mai mulți dintre ei deprind, în general, câte o meserie sedentară, ca astfel să-și poată asigura cele trebuincioase traiului zilnic”.

Cu privire la demnitatea episcopală, merită să menționăm în cele ce urmează câteva idei ale marelui ierarh capadocian.

Episcopul trebuie cinstit de către credincioși deoarece el este răspunzător pentru sufletele lor înaintea lui Dumnezeu, iar cei care dau ascultare episcopului vor primi răsplata de la însuși Dumnezeu. De asemenea, Sfântul Vasile vedea între numele lui Iisus Hristos și episcop o relație interioară.

Fiecare episcop, prin scaunul său, reprezintă întreaga Biserică indiferent de scaunul mai important sau mai puțin important pe care-l ocupă: „Cât despre fratele nostru Grigorie, aș fi dorit eu să-i încredințez administrarea unei episcopii potrivite cu firea lui. Asta ar însemna întreaga Biserică de sub soare concentrată în una singură, dar cum așa ceva nu-i cu putință, atunci să fie făcut episcop, dar nu ca să fie cinstit după scaun, ci scaunul să fie cinstit după el. Căci, însușirea omului mare nu se măsoară după promovarea la scară ridicată, ci ține mai curând de ridicarea celor mici prin puterile proprii”.

Viața de sfânt implică în sine integrarea cu toată ființa în ansamblu preceptelor Evangheliei, presupune o viață, a cărei normă să fie virtutea. Dacă virtutea se definește ca fiind creșterea continuă în Iisus Hristos până la asemănarea cu El, printr-o permanentă colaborare a voinței noastre cu harul divin, atunci calitatea de sfânt nu-i altceva decât concluzia unei vieți trăite în conformitate cu preceptele virtuții.

Pentru Sfântul Vasile, virtutea nu s-a limitat la cadrul teoretic, rămânând în sfera ideilor abstracte și fără nici o tangență cu viața. Viața sa a fost o flacără, care s-a mistuit arzând din untdelemnul virtuților, în așa măsură, încât Sfântul Vasile ajunse să fie un model de viețuire curată pentru contemporanii săi. „Atâta vreme cât era cu noi, spune Sfântul Grigorie de Nazians, el pentru toți a fost o lege a virtuții. Frumusețea lui Vasile a fost virtutea, mărimea lui a fost teologia, mersul său a fost înaintarea continuă care, prin urcări treptate, l-a înălțat până la Dumnezeu, iar puterea lui a constat în semănarea și împrăștierea învățăturii”.

Înclinația naturală a spiritului său era spre învățământul moralei creștine, spre ceea ce se traduce mai ales în aplicarea practică și în acte. Aplicarea aceasta a dovedit-o personal, pentru că nu lăsa nici un hiatus între viață și regulile de viețuire pe care le recomanda altora, ci tocmai dimpotrivă, viața sa era în unison cu doctrina, sau mai precis, doctrina sa nu era decât un reflex al vieții sale. În sufletul fiecăruia, el ridica coloane și numea cu acest nume cugetările care susțineau virtutea, săpând acolo și scăldători pentru curățirea sufletelor întinate. Viața virtuoasă, după Sfântul Vasile, nu este un ideal din sfera irealizabilului. Ea nu numai că nu este străină sufletului nostru, dar ea este pentru el ceea ce este sănătatea pentru trup: „Orice rău este o infirmitate a sufletului, pe când virtutea este sănătatea”. ”Sufletul, fără ca cineva să-l fi învățat, tinde spre ceea ce este binele său propriu și natural: de aceea toată lumea laudă răbdarea, aprobă dreptatea, admiră curajul, caută prudența: virtuți care sunt proprii sufletului”.

Pentru a duce viață virtuoasă este necesar să redăm primatul sufletului, purificându-l de toate impuritățile morale, angajând voința în acest proces de expulzare a răului și de întronare a virtuții.

Numai actele inspirate din virtute sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu. Or, spune mai departe Sfântul Vasile, ,,virtutea vine din alegerea voluntară și nu din necesitate. Dar voința nu depinde decât de noi și ceea ce depinde de noi este liberul arbitru” . Dotat fiind cu voie liberă, credinciosul poate prin o alegere să realizeze fie felul de viață al îngerilor, fie lăsându-se târât de instinctele rebele, să se coboare până la stadiul vieții animalice. Mai mult, după Sfântul Vasile, viața creștină trebuie să fie o continuă strădanie de a ne asemăna cu Dumnezeu, de a ajunge să potrivim viața noastră cu aceea a lui Iisus Hristos, căci ni s-a propus a ne asemăna cu Dumnezeu cel puțin atât cât e posibil, naturii umane.

Chiar Sfântul Vasile cel Mare, ,,în cele mai dinlăuntru ale sufletului său, se zăvora dimpreună cu Duhul Sfânt, sfătuindu-se cu El, trăindu-L; adică trăind adevărul, realitatea dumnezeiască.’’ Sfârșitul acestor osteneli, adică trăirea după normele virtuții, are ca urmare câștigarea vieții viitoare, și fiindcă împărăția cerurilor este gata a te primi și coroane de dreptate așteaptă pe acela care nu se sustrage ostenelilor virtuții. Dar nu-i de ajuns ca să mergi singur pe cărările de lumină ale virtuții. Lumina, după cuvântul Mântuitorului, nu se pune sub obroc, ci în sfeșnic, pentru a lumina tuturor celor din casă (Matei V, 15). ,,Dacă cineva are bunuri sufletești, fără a le răspândi prin cuvânt, spune Sfântul Vasile va merita reproșul: înțelepciune ascunsă, comoară invizibilă, la ce bun?”

Cultul valorilor spirituale, pe care Sfântul Vasile voia să le introducă în rândul auditorilor săi și de care era el însuși pătruns, era preocuparea sa de căpetenie. „Trebuie, să eliminăm tot răul pentru a avea grijă de sufletul nostru”. Sufletul este ca un instrument pe care în primul rând trebuie să-l potrivim, dacă vrem să scoatem din el acorduri agreabile; este o oglindă care nu va reflecta în mod fidel imaginea Divinității, decât dacă el este strâns unit și omogen.

Sufletul are posibilități nebănuite care, chiar dacă e pervertit printr-o viețuire prihănită, se poate redresa, trezind la viață germenii virtuții din el. „Oricare din cei care trăiesc în viciu, spune Sfântul Vasile, să nu dispere, ci să știe că cultura schimbă proprietățile plantelor și cî practica virtuților aplicată sufletului, poate să distrugă toate defectele”.

Practicarea virtuților nu numai că ne saltă din sfera unei vieți fără orizont ca cea pătimașă, dar ne dă posibilitatea de a ne ridica până la asemănarea cu Dumnezeu. „Asemănarea (cu Dumnezeu) este în potență însuși chipul, care actualizându-se în practicarea virtuții și a binelui, ajunge, printr-o conduită perfectă, la asemănarea cu Dumnezeu”.

Legea binelui și a virtuții pe de o parte, iar pe de alta calea viciului, pentru a opta pentru una din ele, îl face pe Sfântul Vasile să îndemne pe ascultătorii săi ca să-și aleagă viața cea mai bună, pe care să și-o îndulcească prin deprindere. ,,Fiecare trebuie să alerge după un mai bine, fructificând timpul la maximum, căci după ce a trecut, zadarnic încercăm să-l mai chemăm înapoi, pentru că nu se mai află.”

Voind să facă atenți pe ascultătorii săi asupra gândurilor, care ar încerca să-i abată de la calea cea bună, Sfântul Vasile comentează locul din deut. XV, 9: „Ia seama la tine însuți, ca nu cumva un gând ascuns în inima ta să devine o nelegiuire”. ,,Doctorii mai prevăzători, spune Sfântul Vasile, iau măsuri de apărarea trupurilor mai slabe prin sfaturi de prevenire date mai înainte. Tot astfel purtătorul de grijă al nostru al tuturor și doctorul cel adevărat al sufletelor noastre a înconjurat cu străji mai ușor spre păcat. Căci faptele, pe care le săvârșește trupul, cer timp, prilej potrivit pentru osteneli, tovarăși de lucru și o mulțime de alte trebuințe mai mărunte. Dimpotrivă, năzuințele sufletului se îndeplinesc fără pierdere de timp, sunt săvârșite fără osteneală, se fac fără multă încordare, pentru ele orice timp este prielnic” .

Păcătuind cu gândul, păcatul se săvârșește cu iuțeala gândurilor căci porunca ni s-a dat ca s-o aplicăm numai la lucrarea spirituală: „Ia seama la tine însuți”.

De aceea, spune Sfântul Vasile, ,,ține cu tărie cârma vieții. Cârmuiește-ți ochiul tău, ca nu cumva prin ochi să năvălească asupra-ți valul violent al poftei; cârmuiește-ți și auzul, limba, ca să nu capeți ceva primejdios, nici să spui ceva din cele oprite. Să nu te răstoarne furtuna mâniei, să nu te inunde loviturile temerilor, să nu te scufunde apăsarea tristeții. Patimile sunt valuri, deasupra cărora dacă te ții, vei fi un conducător sigur al vieții.”

Capitolul II

ACTIVITATEA OMLETICĂ A SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Între Părinții Bisericii, în general, și între capadocieni în special, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă o personalitate aparte, ,,o energie dârză în lupta contra păcatului, un neînfricat apărător al Ortodoxiei și o minte cuprinzătoare care a cunoscut și a înțeles în toată plenitudinea ei, nu numai doctrina creștină, ci și cultura epocii sale, din care a știut să tragă foloasele cuvenite pentru fundamentarea religiei căreia i-a slujit cu toată ființa sa.”

Spirit superior înzestrat, sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o rodnică activitate în aproape toate compartimentele vieții bisericești din vremea sa, precum: în domeniul moral, dogmatic, ascetic, pastoral, liturgic, canonic, caritativ și firește și în domeniul omiletic.

În cele următoare vom zăbovi asupra activității omiletice a corifeului părinților capadocieni și despre pregătirea sfântului în vederea slujirii oamenilor prin cuvânt.

Trei au fost factorii care l-au instruit și educat în vederea scopului acum arătat: familia, Biserica și școala.

Se știe că Sfântul Vasile s-a născut dintr-o familie profund creștină, a cărei evlavie era aureolată și de faptul că tatăl mamei sfântului își încheiase viața ca martir, iar bunica după tată, Macrina, fusese discipolă a sfântului Grigorie Taumaturgul și își ducea viața ca o sfântă.

Doi dintre frații marelui ierarh și anume Grigorie și Petru au fost episcopi, iar sora sa Macrina se afieroșește vieții monahale.

De obicei, educația în familie are caracter neintenționat, ea realizându-se prin atmosfera generală care domnește într-însa, prin exemple, îndemnuri și lămuriri ocazionale. Există însă și familii în care educația neintenționată e întărită de cea intenționată, metodică, susținută. Sfântul Vasile cel Mare a avut privilegiul de a fi fost vlăstarul unei astfel de familii. Tatăl său, Vasile, era retor vestit, cu o aleasă cultură, fapt care l-a determinat să poarte grijă de inițierea fiului în cele ale științelor. Mama sa, Emilia, împreună cu Macrina cea Bătrână, își asumaseră răspunderea de a-i sădi în suflet învățăturile sfinte așa cum le primiseră prin catehizare.

Inițierea prin doctrină și viața creștină, primită de către Sfântul Vasile în familie, a fost lărgită și adâncită în cadrul și sub înrâurirea Bisericii care acționa prin slujbele, catehezele și omiliile rânduite.

O influență deosebită a exercitat asupra Sfântului Vasile contactul cu viața călugărilor din diferite centre (Egipt, Siria, Palestina) și apoi intrarea lui însuși în monahism. Se știe că la reîntoarcerea din călătoria întreprinsă prin amintitele centre monahicești, sfântul Vasile întemeiază el însuși un așezământ călugăresc pe malul râului Iris aproape de Neocezareea, unde se dedică rugăciunii, contemplării, muncii manuale, dar și studiului Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții.

Aici, între altele, împreună cu prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazians, a alcătuit Filocalia, cu texte alese din scrierile lui Origen.

Sfântul Vasile nu s-a bucurat de o sănătate prea robustă, iar viața ascetică pe care și-a impus-o precum și boala de ficat de care a suferit îndelung n-au fost de natură să amelioreze condiția fizică.

Un alt factor de care Sfântul Vasile s-a folosit din plin pentru pregătirea sa a fost școala. Mai întâi, cea din Cezareea Capadociei, unde și-a dezvoltat cunoștințele de cultură generală și retorică pe care le primise de la tatăl său.

Împrejurările în care Sfântul Vasile și-a desfășurat activitatea au fost deosebit de tulburi. Unitatea Bisericii era amenințată. Erezii, schisme și superstiții constituiau nucleee cu primejdioase tendințe antiortodoxe. Dar prin înțelepciunea, fermitatea și abilitatea sa, Sfântul Vasile izbuti să determine o mai strânsă unire și colaborare a cercurilor ortodoxe și să pună astfel Biserica în condiția de a lupta mai cu succes împotriva uneltirilor forțelor adverse. El însuși se strădui să-și apere credincioșii pe de o parte prin instruirea lor temeinică, în cele ale dogmei ortodoxe, iar pe de alta, prin denunțarea netemeiniciei pozițiilor pe care se situau ereziarhii.

În împlinirea acestui scop, Sfântul Vasile s-a folosit și de predică. Convingerea lui despre predică era dintre cele mai înalte. Iată ce scrie el în legătură cu aceasta: „Dacă cel căruia i s-a încredințat sarcina de a propovădui cuvântul va neglija să și-o împlinească, e osândit ca un ucigaș de oameni precum este scris (Iez. 33,8)”

Ideea aceasta i-a dinamizat întreaga activitate predicatorială, desfășurată în puținii ani câți a mai trăit după hirotonie.

Nu ni s-au păstrat prea multe predici de la el; dar cele pe care le avem la îndemână și sunt recunoscute ca autentice vădesc pe preotul cucerit până în adâncul ființei sale de adevărul că predica răspunde necesității absolute pentru mântuirea credincioșilor, adică pentru reintegrarea lor în condiția de oameni deplini prin comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii.

I.1. CONCEPȚIA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE DESPRE PREDICĂ ȘI PREDICATOR

Pentru Sfântul Vasile cel Mare, predica este ”hrana ce se dă sufletelor prin Duhul”. Această conceție superioară despre predică, potrivit căreia sufletul creștinului nu își menține viața duhovnicească fără hrana Cuvântului dumnezeiesc, este de origine scripturistică. Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune că: ”Nu numai cu pâine va trăii omul, ci cu tot Cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4,4). Sfântul Vasile cel mare susține că ne ”hrănim cu cuvintele vieții, cuprinse în Sfânta Scriptură, cum ne hrănim cu Sfânta Euharistie”. În același timp, pentru Sfântul Vasile cel Mare, predica nu este numai hrană, ci și ”săgeată” aducătoare de viață, nu de moarte. În consecință, tâlcuind versetul : ”Săgețile Tale sunt ascuțite, Puternice”(Psalm 44), explică: ”Săgețile cele ascuțite ale Celui Puternic sunt cuvintele cele minunate, care ating inimile credincioșilor, lovind și rănind sufletele cele simțitoare”. Mai mult, prin predică, Dumnezeu revarsă harul său în sufletele credincioșilor, potrivit afirmației marelui predicator: ,,Unii numesc predicarea Evanghelia nebuniei (I Cor. 1,21), disprețuind simplitatea vorbirii găsită în Sfintele Scripturi. Noi, însă, care ne lăudăm cu Crucea lui Hristos (Gal. 6,14) și cărora ni s-au arătat prin Duhul Sfânt cele ce au fost hărăzite nouă de Dumnezeu, nu întru cuvintele cele învățate ale înțelepciunii omenești (I Cor. 2, 12-13), știm că harul ce se revarsă de la Dumnezeu în cuvintele cele referitoare la Iisus Hristos este cât se poate de bogat. Pentru aceasta într-un timp destul de scurt, predica a străbătut aprope întreaga lume de la un capăt la altul”.

Conștiința responsabilității propovăduirii Cuvântului divin în eparhia sa l-a determinat pe Sfântul Vasile cel Mare să ofere preoților predicatori îndemnuri clare și convingătoare, pentru a-și îndeplinii cu vrednicie misiunea învățătorească, criind în lucrarea sa Învățăturile Morale, că ,,Se cade ca , neînfricat și fără să ne fie rușine, să cutezăm a mărturisi pe Domnul nostru Iisus Hristos și învățătura Sa”.

Pentru predicatorul creștin, importanță covârșitoare are faptul că, în sublima misiune de propovăduitor al Cuvântului, nu este singur, ci are harul divin împreună lucrător, revărsându-se asupra lui din belșug cu bogăție. Potrivit învățăturii Sfântului Vasile cel Mare, predicatorul nu are numai harul Duhului Sfânt întru sine, ci însuși pe Hristos Iisus, Adevărul dumnezeiesc propovăduit: ”Dacă Domnul nostru este Adevărul (In. 14,6) – zice predicatorul – fiecare dintre noi avem Adevărul acesta imprimat și pecetluit în inimle noastre. Și Adevărul acesta, Care vorbește în inimile noastre, nu trebuie să ne facă să ne sfiim de Cuvintele Evangheliei, atunci când îi vestim aproapelui prin predică”.

Omiliile la Hexaemeron

Omiliile rămase de la Sfântului Vasile cuprind: nouă omilii la Hexameron; treisprezece omilii la Psalmi; douazeci și două de cuvântări autentice de un conținut variat.

În Omiliile la Hexaemeron, Sfântul Vasile explică textul de la Facere 1, 1-26, adică până la creația omului exclusiv.

Scopul urmărit nu e speculativ, teoretic, ci practic. Sfântul Vasile cel Mare urmărește să explice cele auzite de către Moise de la Dumnezeu în vederea mântuirii ascultătorilor.

Ca operă a lui Dumnezeu, lumea e o școală de instruire și educație a oamenilor, e un loc în care toate lucrurile îndrumă spre cunoașterea lui Dumnezeu (Hom. I, 6).

După cum din opera unui artist poți să-ți dai seama de ideile imprimate într-însa de către autorul ei, la fel din cercetarea edificiului lumii se poate cunoaște înțelepciunea Creatorului. Și cunoscându-I înțelepciunea și măreția, să-I aducem slava cuvenită.

Preocuparea de a vorbi credincioșilor în scopul zidirii lor sufletești călăuzește permanent activitatea de predicator a sfântului Vasile. În Omilia a II-a, după ce arată că lucrurile despre care urmează să vorbească sunt pline de mister, marele cuvântător spune că, asistat de Duhul Sfânt, va îndrăzni totuși să vorbească, din convingerea că va contribui cu ceva „la zidirea Bisericii lui Dumnezeu” (omilia II, 1). Iar în Omilia a șaptea întărește cele de mai sus spunând: „Scopul meu este unul singur: să ajut în toate chipurile la zidirea Bisericii”. (omilia VII, 6).

Omiliile la Hexaemeron sunt dense în idei. Vom consemna aici câteva din cele mai importante.

Față de teza unor filosofi că lumea ar exista din veci, sfântul Vasile relevă că lumea are un început ca operă creată de Dumnezeu. Lumea creată de Dumnezeu nu dintr-o materie preexistentă, ci din nimic (omilia I, 1). Dumnezeu nu formează lumea, ci o creează atât din substanță, cât și după formarea ei (omiliile: II, 3, 14;III, 2;VI, 2; IX, 6).

La aducerea lumii din neființă la existență participă nu numai persoana Tatălui, ci întreaga Sfântă Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Față de cei ce învățau că lumea exista împreună cu Dumnezeu, dar fără ca voința Lui să fi contribuit la apariția ei, sfântul Vasile relevă că toate lucrurile și ființele sunt rezultatul unui act voluntar al lui Dumnezeu (omilia I, 7). Lumea a fost creată după un plan: întâi a apărut lumea nevăzută, apoi cea văzută (omilia I, 5, 7; omilia VIII, 1).

Puterea Creatorului nu se epuizează în cele create. „În opera creată nu-i decât o parte minimă a puterii dumnezeiești” (omilia I, 2).

Presocraticii, Platon, Aristotel și Plotin susțineau ideea că lumea este necreată, eternă și divină. În acest context, nici nu se punea problema creației, pentru că lumea este ea însăși Absolutul necreat sau netrecător. Gnosticismul afirma că lumea este consecința nefericită a amestecului între bine și materie, două principii necreate eterne și divine.

Părintele filosofilor stoici, Aristotel, care nu cunoștea pe Tatăl universului, socotea că așa-numitul de el „Cel mai înalt” este sufletul universului; dar el, socotind Dumnezeu sufletul universului, se contrazice pe sine însuși. Întinzând providența lui Dumnezeu până la lună, apoi socotind că lumea este Dumnezeu, se contrazice pentru că declară Dumnezeu ceea ce este în afara lui Dumnezeu.

Dezvoltând aceeași idee Sfântul Vasile cel Mare spune că aceste cugetări sunt „concluziile neștiinței lor inițiale despre Dumnezeu”, care mai rău încurcă lucrurile decât să le lămurească.

Moise a spus: „La început…”, ca să nu fie cineva să creadă că lumea este fără de început. A adăugat apoi „a făcut” ca să arate că ceea ce a făcut este o foarte mică parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu : „După cum olarul, cu aceeași meserie, face nenumărate vase, fără să-și irosească meseria și puterea, tot așa și Creatorul acestui univers nu are putere creatoare numai pe măsura unei singure lumi, ci puterea Lui este nesfârșită; și-a exprimat numai voința si a adus la existență mărețiile celor ce se văd”

Când vorbim despre începutul lucrurilor sau despre sfârșitul lor aflăm care este, de fapt, rostul vieții noastre. Creația nu este o noțiune specific creștină. Ea constituie moștenirea comună a iudaismului și creștinismului.

Ca expresie a iubirii lui Dumnezeu, timpul e destinat creației, e destinat făpturilor, e început al lor sau mai precis al desăvârșirii lor prin om si de aceea el măsoară tocmai devenirea personală. […] Timpul a apărut odată cu lumea creată dar e legat de veșnicie. Există o strânsă legătură între veșnicie, timp și creație. Creația este chemată în existență în timp și prin timp este destinată înveșnicirii. Timpul nu rămâne exterior creației, ci e condiția înaintării acesteia spre Dumnezeu, cadrul unei relații între Dumnezeu și creație, vizând viitoarea unire desăvârșită între Dumnezeu și lume, când timpul va deveni eon similar eternității.

Noțiunea biblică „la început” marchează totodată și momentul atemporal în care veșnicia și timpul se întâlnesc prin voia lui Dumnezeu. Expresia „la început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât și începutul timpului care ia ființă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, întrucât timpul nu există de la sine, din eternitate, fără voia divină, ci își are originea în voia divină.

Sfântul Vasile cel Mare explică mai profund noțiunea prin următoarele cuvinte: „ Când Moise spune că s-au făcut „ întru început” n-o spune ca și cum ar da mărturie că timpul este mai vechi decât toate cele făcute, ci spune că cele văzute și percepute de simțurile noastre au luat început în urma celor nevăzute și spirituale.[…] După cum ”începutul” căii încă nu-i calea, iar ”începutul” casei nu-i casa, tot așa și „începutul” timpului nu-i timpul, dar nici cea mai mică parte din timp. Iar dacă cineva s-ar ambiționa să zică că „începutul” este timp, să știe acela că împarte „începutul” în părțile timpului, adică în început, în perioada de mijloc și în perioada de sfârșit.”

Pentru el „ la început” al Genezei este „deodată” de la frontiera (în sens geometric) entității și timpului, adică, un fel de moment atemporal în sine, dar a cărui țâșnire țâșnire suscită timpul, punct de atingere, s-ar putea spune, al voinței divine cu ceea ce, trecând de la nonexistență la existență, începe acum și neîncetând să înceapă, devine și durează.

Iată cuvintele Sfântului Vasile:” sau poate pentru iuțeala și netemporalitatea actului creației s-a spus :” la început a făcut” fiindcă începutul e indivizibil și fără extensiune.”

Prin „deodată” al voii divine se pune originea timpului în voirea divină și se arată că timpul nu există decât prin relația lui cu voirea lui Dumnezeu cea mai presus de timp. Timpul nu există de la sine, din eternitate, fără voia divină, ci își are originea în voirea divină, într-un „deodată” al consimțirii acestei voiri.[…] Un act al lui Dumnezeu pune în cele anterioare ceva ce se dezvoltă în ordini noi de existență. Dar într-un anumit sens toate cele posterioare au fost prevăzute în ceea ce s-a creat la început și apoi în mod special în cele imediat anterioare, sau altfel spus: ceea ce a fost creat la început a fost creat de Dumnezeu capabil să primească și puterea prin care să apară noi ordini. Astfel totul iese din voia lui Dumnezeu, dar voia Lui se folosește și de cele anterioare.

Potrivit Sfinților Părinți, lumea este un chip și o umbră a prototipului dumnezeiesc, ce înaintează continuu spre conținutul acestuia, care este în special Cuvântul Tatălui. Deci creația a fost făcută pentru a fi împlinită în Hristos. În Mântuitorul, relația creat-necreat își găsește materializarea perfectă în unirea celor două firi într-un singur ipostas, fără ca acestea sa se amestece. Aici se află „cheia” întâlnirii substanței divine necreate și a substanței create, în vederea împărtășirii celei din urmă de prima. Timpul ciclic, specific cosmogoniilor și sistemelor filosofice precreștine, produce, din perspectivă creștină, teama repetițiilor infinite. Cu totul altfel este timpul existențial: fiecare moment se poate deschide dinăuntru spre o cu totul altă dimensiune. Acesta este timpul sfânt sau liturgic. Participarea lui la Cel absolut îi schimbă natura. Eternitatea nu e nici înainte, nici după timp; ea este acea dimensiune în care timpul se poate deschide sau are perspectiva eternității

Iubirea lui Dumnezeu coborâtă în timp, tocmai prin faptul că e comuniune și chemare la comuniune, devine creație. Această comuniune se fundamentează pe libertate. Fără libertate timpul nu ar avea rost. Noi nu avem propriu-zis un prezent pentru că nu avem în noi o viață desăvârșită de comuniune infinită. Numai Dumnezeu, existența plenară este în prezent etern, iar existența noastră se mișcă între trecut și un viitor, ca aspirație permanentă spre comuniune sau spre negarea ei, adică spre veșnicie sau spre nimicnicie. Iubirea dumnezeiască își începe exercitarea asupra lumii odată cu cuvântul biblic „la început”, care în viziunea ortodoxă, arată timpul din veci ce începe să ființeze ca rod al revărsării iubirii treimice în iconomie.

Dumnezeu a creat lumea pentru ca aceasta să se poată împărtășii de eternitate, prin comuniunea cu Dumnezeu. Deci, eternitatea poartă în sine posibilitatea timpului, iar timpul posibilitatea împărtășirii de eternitate. Fără om, timpul nu ar avea nici un rost, nici existență reală. Din această cauză, el implică libertatea și varietatea persoanelor umane și voința lor de a înainta spre un scop. Timpul este intervalul dat spre folosul fiecărei persoane, în vederea desăvârșirii sau a condamnării veșnice.

Rezumând într-o frază cele precizate până acum putem admite cuvintele părintelui Stăniloae : „ Se poate deci spune că timpul e condiția relației dinamice a creaturii, care n-a ajuns încă în Dumnezeu, cu Dumnezeu Cel etern”

Dumnezeu nu-i numai creator, dar și proniator. Și după creație El continuă să poarte de grijă de lume în general și de fiecare creatură în parte (Hom. IX, 3).

E adevărat că în lume există și rău. Dar răul nu e de la Dumnezeu. Nu El l-a creat.

Răul nu-i creat de Dumnezeu, dar nici nu-și are principiul în sine. Răul e legat de voința liberă a omului. „Fiecare să se recunoască drept autorul răutății care e într-însul”. (omilia II, 4, 5).

O altă idee asupra căreia autorul insistă este aceea a unității credincioșilor, a unității Bisericii. Sfântul Vasile îndeamnă de repetate ori pe credincioși să nu se lase amăgiți de uneltirile marcioniților, valentinienilor și maniheilor, care umblă „ca niște lupi înverșunați” să „sfâșie turma lui Dumnezeu” și să atace cu insolență sufletele credincioșilor (omilia II, 4). Toți acești eretici susțin că termenul „întuneric”, de la Facere 1, 2, n-ar exprima altceva decât principiul răului independent de Dumnezeu. Credincioșii să rămână la adevărul limpede așa cum îl prezintă Scriptura, anume că întunericul din locul citat nu e altceva decât văzduhul lipsit de lumină.

Totodată sfântul Vasile îi pune în gardă pe credincioși împotriva arienilor, care tăgăduiau deoființimea Fiului cu Tatăl. În repetate rânduri el arată că Scriptura e categoric împotriva tezei ariene. În Omilia IX, 6, oratorul citează o serie de locuri biblice precum: „Să facem pe om după chipul Nostru”, „Eu și Tatăl una suntem”; „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”, care exprimă toate, omousia Fiului cu Tatăl.

Dar nu numai ereziile, ci și superstițiile primejduiesc unitatea credinței și a Bisericii.

Sunt unii, spune Sfântul Vasilecel Mare, care pun faptele omenești pe seama influențelor unor aștri. Dar o asemenea aberație duce la promovarea fatalismului și la desființarea responsabilității pentru faptele proprii. Pe de altă parte dacă aștrii, care au fost creați de Dumnezeu, ar determina ei atât binele cât și răul din lume, concluzia că Dumnezeu e răspunzător și de răul din lume nu poate fi ocolită (omilia VI, 7, 11).

Pentru alcătuirea Hexaemeronului Sfântul Vasile utilizează nu numai textul din Facere, 1, 1-26, dar și foarte multe locuri ale Sfintei Scripturi pe care o cunoaște în chip desăvârșit. Ori de câte ori voia să proiecteze un spor de lumină asupra vreunui verset din cele comentate sau asupra înțelesului vreunui cuvânt, autorul recurge la citate luate din alte cărți ale Scripturii. Pentru el Sfânta Scriptură este dreptarul de credință și viață pentru credincioși. Este în chip natural plăcută și mântuitoare pentru cei ce pun adevărul înaintea lucrurilor doar probabile (omilia III, 1). Învățăturile cuprinse în Scriptură sunt „învățături ale Duhului Sfânt” (omilia IX, 1) fapt care conduce la concluzia că ele nu pot fi interpretate corect decât de cel ce e asistat de Duhul Sfânt (omilia II, 1).

În alcătuirea Hexaemeronului, Sfântul Vasile utilizează și Tradiția. De exemplu el folosește lucrarea Către Autolic, a lui Teofil al Antiohiei, dar mai ales scrierile lui Origen. Pentru acesta din urmă sfântul Vasile nutrea un respect deosebit, cum se vede și din Filocalia alcătuită din texte origeniste, culese de el în colaborare cu sfântul Grigorie de Nazians.

Dintre filosofi, Sfântul Vasile a utilizat pe Platon, Plotin, Aristotel, pe stoici. Dar, în folosirea lor, sfântul a ținut seama de exigențele pe care conștiința sa de slujitor al lui Hristos i le impunea cu rigoare.

Metoda de care Sfântul Vasile s-a folosit la alcătuirea Hexaemeronului a fost cea istoric-gramaticală. Când în Omilia a doua caută să explice termenul „întuneric”, el respinge hotărât interpretarea alegorică potrivit căreia cuvântul n-ar exprima altceva decât principiul răului ca forță de sine stătătoare. În realitate, zice Sfântul Vasile termenul nu exprimă altceva decât realitatea rezultând din absența luminii (Hom. II, 5). Alegoriștii schimbă înțelesul textelor sfinte așa cum fac tâlcuitorii de vise care pun înțelesurile voite de ei în imaginile care le apar în somn. „În ce mă privește, când aud rostindu-se cuvântul iarbă, apoi înțeleg iarbă; la fel fac și când e vorba de plantă, pește, animale, sălbatice sau domestice; iau toate așa cum sunt numite, „Căci eu nu mă rușinez de Evanghelie” (Rom. 1, 16).

Dumnezeu a voit ca în Scriptură să fie scris numai ceea ce servește zidirii sufletelor noastre. „Lucru pe care mi se pare că nu l-au înțeles cei care prin interpretări absurde și figurate atribuite de la ei înșiși Scripturii un prestigiu de împrumut. Dar aceasta o face numai cel ce se ține mai înțelept decât sentințele Duhului Sfânt și, sub pretextul interpretării, strecoară în text propriile sale păreri. Să primim deci (cele cuprinse în Scriptură) așa cum sunt scrise” (omilia IX, 1).

Să observăm că Sfântul Vasile nu respinge total interpretarea alegorică, ci numai folosirea ei în măsura care ducea la deprecierea sensului literal al textelor sacre.

În Omilia a treia, Sfântul Vasile relevă că are în jurul său lucrători manuali care își câștigă cinstit, prin munca lor, hrana zilnică și care îl obligă să fie scurt în cuvântare pentru a nu-i face să întârzâie prea mult de la lucrul lor. „Ce să le răspund? Că timpul închinat lui Dumnezeu nu e pierdut. Dumnezeu li-l va restitui cu un important câștig. Căci toate împrejurările care le-ar crea dificultăți, Domnul le va îndepărta; trupului lor îi va da puteri, sufletului, curaj; inițiativelor, spor bun și propășire în viață”. (omilia III, 1).

Sfântul Grigorie de Nyssa ne informează că ilustrul său frate avea printre ascultători oameni simpli – aceștia alcătuiau majoritatea – dar și din cei mai cultivați. În situația aceasta, Sfântul Vasile nu se angaja ușor în explicarea greutăților – ridicate de chestiunile tratate – dar se concentra în explicarea cuvintelor în așa fel ca să răspundă atât ascultătorilor din popor cât și celor cu o cultură mai înaltă.

La predică, ascultătorii nu se cuvine să vină oarecum. Ei au datoria să-și facă un control de conștiință și să-și creeze o stare de receptivitate.

În prima Omilie, după ce relevă măreția învățăturilor cuprinse în Facere 1, 1, sfântul Vasile continuă: ”Ce auz este vrednic, oare, de măreția celor ce au să fie spuse? Cât de pregătit se cade să fie, oare, sufletul care are de întâmpinat auzirea unor astfel de măreții? Trebuie să fie curățit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumești, să-i placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea și să se uite pretutindeni în jurul lui, de unde ar căpăta vreun gândvrednic de Dumnezeu”.

Ideea e întărită și în Omilia VI, unde Sfântul Vasile atrage atenția credincioșilor ca la ascultarea predicii să aducă ei înșiși o oarecare dorință de a contempla obiectele propuse și de a colabora după puteri la precizarea adevărului. Faptul că expunerea se bazează nu pe înțelepciunea omenească, ci pe învățăturile date de Dumnezeu prin Moise, obligă pe credincioși să aducă un spirit activ pentru înțelegerea celor transmise prin predică, spunându-l că ”trebuie neapărat ca cei ce doresc să vadă aceste mărețe lucruri să aibă exercitată mintea lor pentru înțelegerea învățăturilor ce ne stau în față” .

Bun cunoscător al legilor dezvoltării vieții sufletești, sfântul Vasile afirmă că ”un lucru pe care-l dobândești cu trudă îl primești cu bucurie și-l păstrezi cu plăcere; dar ce-l pe care-l dobândești iute, îl disprețuiești cu ușurință”

Așadar, Sfântul Vasile cere credincioșilor ca la ascultarea predicii ei să fie cu suflet deschis, să manifeste interes, să fie receptivi.

Știind însă că atâția dintre ascultători sunt indiferenți sau cu suflet împărțit, marele cuvântător intervine el însuși cu mijloace menite a le trezi atenția.

Astfel, în Omilia a II-a, Sfântul Vasile arată că cele explicate în Omilia I, s-au dovedit a fi atât de adânci, cele ce vor fi tâlcuite în Omilia a II-a sunt și mai pline de mister. Dacă la ascultarea primei Omilii a fost nevoie de o atenție încordată, la urmărirea celei de-a II-a va fi necesară o și mai sporită concentrare a atenției.

În Omilai a IV-a, Sfântul Vasile trezește curiozitatea ascultătorilor relevând marea deosebire dintre spectacolele impure care stârnesc simțurile și îndrumă spre voluptatea, murdară, pe de o parte și concentrarea în contemplarea lucrurilor create de Dumnezeu și ascultarea învățăturilor legate de acestea, pe de altă parte. De aceea, îi cheamă pe cei care-l ascultau, zicându-le: ”iar noi, pe care Domnul, Marele Făcător de minuni și Meșter, ne-a chemat să ne arate operele Sale, să pregetăm oare, să le privim sau să șovăim să ascultăm cuvintele Duhului? Să nu vedem oare frumusețea universului? Să nu stăm în fața acestui mare și variat atelier al creației dumnezeiești ?”.

În introducerea Omiliei a VII-a autorul trezește atenția ascultătorilor printr-o descriere de rară frumusețe. După creația luminătorilor cerești, apele s-au umplut de vietăți astfel ca și această parte a creației să-și primească podoaba ei. Pământul și-a primit frumusețea prin plantele produse de el. Cerul și-a primit florile stelelor și prin marea pereche de luminători a fost împodobit ca și cu doi ochi. Mai rămânea să dea și apelor frumusețea lor. Atunci se rosti poruncă și de îndată fluviile deveniră productive și lacurile rodiră speciile ce le sunt proprii. Marea produse și ea tot felul de animale acvatice. Nici apele din bălți și mocirle nu rămaseră în afară participării la împlinirea creației … Astfel apele se grăbiră să execute porunca Creatorului. Faptul că apele au primit prin poruncă puterea de a produce vietăți constituie o dovadă despre marea, inexprimabila putere a lui Dumnezeu.

O asemenea introducere nu putea lăsa indiferenți pe ascultători, față de tâlcuirea ce avea să urmeze.

De altfel, cuvântătorul e mereu cu privirile îndreptate asupra ascultătorilor, stimulându-i și ajutându-i să nu se desprindă de firul expunerii.

În Omilia I, 3, după ce mai înainte explicase conținutul versetului 1 (Facere I), adresându-se celor prezenți, marele predicator zice: „Să nu-ți închipui omule, că lumea n-ar avea nici un început. Să nu crezi că din pricina faptului că noi nu percepem începutul orbitei circulare pe care se mișcă aștrii, aceștia ar fi existat totdeauna. Cerul … poate să se sustragă perceperii noastre senzoriale atât în ce privește începutul, cât și sfârșitul lui. Dar din pricina aceasta, noi nu-l putem declara ca fiind fără început. Chiar dacă perceperea acestui început ne scapă trebuie să existe un punct de la care, cu ajutorul unui centru și al unei raze, i-a configurat circumferința”.

Iată și alte exemple de apostrofe prin care oratorul obligă pe credincioși să fie atenți la cuvântarea lui. „Nu căuta răul în afară de tine … Că fiecare să se privească pe sine drept autorul propriei răutăți” (omilia II, 5).

„Aș vrea să împlântez adânc în inima ta admirația pentru minunile creației pentru ca oriunde te-ai afla și-n fața oricărei specii de plante te-ai găsi, să-ți amintești cu însuflețire de Creatorul” (omilia V, 2).

Într-o altă Omilie, vorbind despre rodnicia măslinului, zice: „Să fii ca un măslin roditor în casa Domnului, plin de nădejde și păstrând mereu prin credință podoaba verde a mântuirii. Astfel vei imita acest pom verde și vei rivaliza cu rodnicia lui prin continua săvârșire a faptelor de milostenie”(omilia V, 6).

Iar ceva mai jos: „Când vezi plantele de grădină și pe cele de câmp, pe cele acvatice și pe cele terestre, pe cele ce înfloresc și pe cele ce nu înfloresc, învață și dintr-un lucru mărunt să cunoști măreția lui Dumnezeu, sporește-ți admirația și înmulțește-ți dragostea ce o porți Creatorului” (omilia V, 9).

Abia de mai e nevoie să relevăm că puterea agrăirii directe de a trezi și întreține atenția e intensificată de expunerea plastică, intuitivă, fapt care ne arată că sfântul Vasile era un iscusit pedagog.

În argumentare sfântul Vasile valorifică dovezi din autoritate, precum e și firesc. Înțelepți ai Greciei s-au străduit să explice existența naturii. Dar nici una din opțiunile lor n-a fost de durată, deoarece o alta venea și-i lua locul. Credincioșii însă au răspuns sigur, dat de Moise prin propoziția consemnată în Scriptură: „La început a creat Dumnezeu cerul și pământul”. Ceea ce-l determină pe sfântul Vasile să dea întâietate „simplicității credinței” (omilia I, 10), este între altele faptul că părerile filosofilor sunt contradictorii, precum și refractarismul lor calculat față de cunoașterea adevărului (omilia I, 4). Revelația dă credincioșilor adevărul purificat de orice artificii (omilia III, 8).

Înțelepții, zice sfântul Vasile, au scris tratate asupra lumii și au emis tot felul de opinii asupra formei pământului. Unii afirmă că e sferic, alții – cilindric, o a treia categorie – ca un disc. Faptul că Moise n-a spus nimic despre forma pământului nu îndreptățește pe nimeni să vorbească cu dispreț despre referatul lui. Scriptura nu e un tratat de cosmologie, autorul ei, Duhul Sfânt, neurmărind altceva decât ca în paginile ei să fie scrise doar învățăturile menite edificării și mântuirii sufletelor (omilia IX, 1).

Să observăm că în Omiliile sale, Sfântul Vasile folosește nu numai dovezi de autoritate, dar acordă prețuirea cuvenită și activității raționale. Așa cum atunci când ai în față numai opera, nu și pe făuritorul ei, îți poți da seama, prin cugetare, despre concepția și ideile artistului, la fel din contemplarea lumii îți poți da seama, prin gândire, de înțelepciunea Creatorului (omilia I, 7).

Când Moise a spus: Dumnezeu a făcut cerul și pământul, dar n-a menționat că El a creat și apa, aerul, focul, a făcut-o cu scopul de a permite rațiunii să intre în acțiune și să găsească singură cele omise (omilia II, 3). De asemenea, faptul că folosind pluralul: „Să facem pe om …”, Dumnezeu nu ne arată cui se adresează, își are rostul său în sensul că prin aceasta El voiește „să incite propria noastră minte întru a cerceta persoana către care sunt îndreptate aceste cuvinte” (omilia III, 2).

Vorbind despre plante, oratorul arată că împreună cu cele folositoare ne-au fost date și cele vătămătoare, dar nu cu scopul de a ne crea suferințe, ci de a ne obliga să ne apărăm prin efortul propriei noastre minți (omilia V, 4). La fel, existența pomilor sălbatici prilejuiește minții străduința în direcția găsirii mijloacelor de înnobilare a lor (omilia V, 7).

Alteori sfântul Vasile cere în mod direct ascultătorilor săi să se încreadă în rațiunea lor care e „mult mai pătrunzătoare decât ochii, … pentru descoperirea adevărului” (omilia VI, 11).

De altfel, prețuirea pe care sfântul Vasile o acordă rațiunii umane se vede și din faptul luării în slujba exegezei sale a unui important volum de cunoștințe din disciplinele pe care el le frecventase mai ales la Atena.

În general, Hexaemeronul Sfântului Vasile a fost primit cu înaltă prețuire. Sfântul Ambrozie îl imită în al său Hexaemeron (M.L.P. XIV, 123-274).

”Principiile după care s-a călăuzit Sfântul Vasile cel Mare în alcătuirea acestor omilii savante și populare în același timp, bazate pe cultura profană și pe știința teologică, au fost principii de care s-a călăuzit el în toată opera sa teologică, omiletică și epistolară”.

Operă complexă, Hexaemeronul oferea ascultătorilor aspecte variate care le trezeau interesul. Unii îl apreciau pentru farmecul stilului; alții pentru accentul de profundă evlavie; o altă categorie, pentru frumusețea îndrumărilor morale sau pentru discuțiile filosofice, etc.

Sfântul Grigorie de Nazians scrie : „Când iau în mână Hexaemeronul său și citesc cu glas tare,… mă simt aproape de Creatorul” (Or. XLIII, 67).

Desigur, unele lucruri din cuprinsul Hexaemeronului, azi sunt depășite. Dar rămân de permanentă valabilitate adânca convingere în adevărul descoperit; convingerea că Dumnezeu vorbește credincioșilor nu numai prin Revelația cuprinsă în Scriptură, dar și prin Revelația naturală.

De permanentă valabilitate rămâne și ideea că învățătura dumnezeiască răzbește mai ușor în suflete dacă e învăluită în frumusețe; imaginația și sensibilitatea sunt auxiliare de neînlocuit în activitatea predicatorului pentru a sensibiliza pe ascultători față de temele mai dificile. Și să nu trecem cu vederea nici faptul vrednic de a fi reținut din Hexaemeronul Sfântului Vasile, anume că valorile umane sunt conciliabile cu cele ale Revelației.

Omiliile la Psalmi.

Dintre Omiliile la Psalmi sunt considerate autentice un număr de treisprezece și anume la Psalmii: 1, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61, 114.

”Natura și viața în feluritele lor aspecte și momente, sunt folosite din plin în ,,Comentariul la Psalmi” al Sfântului Vasile cel Mare, ca izvoare în tratarea pregnantă a unor teme morale de rară elevație”

Omilia la Psalmul 1 se referă la Psalmi în general. Începe prin a arăta că Scriptura a fost alcătuită de Duhul Sfânt pentru ca oamenii să poată găsi într-însa doctoria potrivită cu boala fiecăruia, căci ”Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare, de aceea a fost scrisă de Duhul pentru toți oamenii, ca fiecare să luăm, din ea, ca dintr-un spital obștesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boală”.

Precum în Hexaemeron așa și în Omiliile la Psalmi Sfântul Vasile precizează că scopul Scripturii este mântuirea oamenilor, adică restaurarea integrității lor în Dumnezeu.

În raport cu celelalte cărți ale Vechiului Testament, Psaltirea prezintă avantajul că adună la un loc ceea ce a găsit în celelalte ca fiind folositor pentru credincioși. Cu Cărțile profetice, Psaltirea are comun darul de a profeți cele viitoare; cu cele istorice – faptul că face referiri la realități istorice; cu Legea are comun faptul că dă legi pentru viață; cu Proverbele are comun preocuparea de a ne atrage atenția asupra îndatoririlor. Cu un cuvânt Psalmii constituie o adevărată comoară de învățături bune, punând la îndemâna fiecăruia după sârguința lui, tot ceea ce îi este de folos (Omilia la Ps. 1, 1).

Înzestrat cu o adâncă sensibilitate duhovnicească, marele cuvântător a scris despre Psalmi cuvinte care rămân unice. „Psalmul este liniștea sufletelor, răsplătitorul păcii, potolitorul gălăgiei și valurilor gândurilor. El face să slăbească mânia sufletului și înfrânează pornirea către patimi; este tovarășul prieteniei, apropierea celor care stau departe, ca unul care împacă pe cei ce-și poartă vrăjmășie. Căci cine oare mai poate fi socotit vrăjmaș al altcuiva atunci când își unește glasul la un loc cu el pentru a da laolaltă laudă lui Dumnezeu?

Psalmodia aduce cu sine tot ce poate fi mai bun: iubirea, făcând din tovărășia laolaltă a glasului un fel de trăsură de unire între oameni, adunând poporul laolaltă într-un singur glas de cor. Psalmul este alungătorul demonilor, aducătorul ajutorului îngeresc, armă pentru teama de noapte, liniște pentru oboseala zilei, pavăza pruncilor, podoaba tinerilor, mângâierea bătrânilor, iar pentru femei, una dintre cele mai potrivite podoabe … Ce poate fi mai înțelept oare ca această povață a învățătorului care ne îndeamnă să cântăm pentru ca în același timp să și învățăm cele ce ne sunt de folos? Nu se întipăresc oare în sufletele noastre și mai bine învățăturile? Căci este știut că învățăturile care se dau cu forța nu pot să dăinuiască în suflete, pe când învățăturile care pătrund în suflet cu plăcere și cu bucurie rămân de-a pururi”.

Prin studiul aprofundat al Scripturilor, prin experiența personală și adânca cunoaștere a vieții, Sfântul Vasile a ajuns la convingerea că pentru sufletul credinciosului bântuit de frământări, temeri, îndoieli, contradicții, tentații, patimi, nu există scriere mai potrivită, mai aducătoare de alinare, lumină, nădejde, curaj, decât Cartea Psalmilor. Nicăieri ca în această sfântă scriere, dialogul dintre credincios și Dumnezeu nu atinge accente atât de profunde și răscolitoare, vizând întreaga viață umană de la registrul celei mai desăvârșite smerenii până la acela al unei impunătoare îndrăzneli; de la aspectul limitării puterilor omenești până la afirmarea cutezătoare a unicei măreții omenești; de la destinul lui pândit de neființă până la ancorarea lui în certitudinea de nezdruncinat a vieții veșnice.

În tâlcuirea Psalmilor, Sfântul Vasile cel Mare explică mai întâi titlurile lor, încercând să arate la ce situație particulară răspund. El caută să determine natura genului poetic și muzical, pe care-l reprezintă Psalmii respectivi.

Trecând la Psalmii înșiși, Sfântul Vasile îi tâlcuiește verset cu verset, folosindu-se în general de metoda literal-gramaticală.

Accentul cade pe aplicarea practică a învățăturilor la viața cotidiană a credincioșilor.

La Psalmul 7, v. 1, în care spune : „Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit, mântuiește-mă”., Sfântul Vasile face următorul comentariu: ”Cel care-și pune nădejde în om, cel cere umblă după altceva din cele din viață, de pildă după putere, după bani sau după cele socotite de mulțime a fi strălucite, nu poate să spună : ”Doamne Dumnezeul meu întru Tine am nădăjduit” La versetul 4 al Psalmului 28: „Glasul Domnului întru mare cuviință” Cel care se silește, așa cum se cuvine, pentru lucrarea faptelor mari, aude că este cu mare cuviință. Când un suflet este nerobit de gândul cărnii și primește de la Dumnezeu măreție și o dregătorie potrivită lui, datorită simțirii însușirilor care sunt în el, atunci el este Glasul Domnului”.

Uneori constatând lipsa de concentrare a celor ce vin la biserică, marele predicator îi mustră părintește: „zicându-le, că unii oameni: își părăsesc casele și aleargă la biserică spre a se folosi cu ceva; dar nu-ți pleacă urechile la cuvintele lui Dumnezeu, nu se uită la firea lor, nu se întristează când sunt cuprinși de păcate, nu se căiesc când își amintesc de păcatele lor și nu tremură de frica judecății, ci zâmbesc, își strâng unii altora mâinile și fac vorbitor la casa de rugăciune, neascultând de psalmul care li se împotrivește și le spune: <<În Biserica lui Dumnezeu oricine spune slavă>> ”.

Precum în Hexaemeron, așa și în Omiliile la Psalmi, Sfântul Vasile cel Mare denunță cu mare forță primejdia pe care abaterile de la dreapta credință o prezintă pentru unitatea Bisericii.

În Omilia la Psalmul 7, v. 6, marele apărător al Ortodoxiei avertizează împotriva vrăjmașilor adevărului care „prin tot felul de dogme sucite” uneltesc să abată de la dreptarul credinței chiar și pe cei drepți, căci: ”cel ce a fost crescut dintru început în buna credință, care a evitat orice învățătură ce strică dogmele despre Dumnezeu, care a fost crescut în legea lui Dumnezeu care înfierează orice păcat și îndeamnă la virtute, nu va avea, dacă trece la idolatrie, același cuvânt de apărare ca cel care a fost născut din părinți păgâni și dintru început a trăit între neamurile care învață idolatria”

În altă parte, autorul atrage atenția că cinstește cu adevărat pe Dumnezeu „oricine gândește și vorbește despre lucrurile dumnezeiești în chip ordonat, căutând să nu cadă din credința cea dreaptă cu privire la Tatăl, la dumnezeirea Celui Unuia-născut și la slava Duhului Sfânt”.

Nu aduce slavă lui Dumnezeu „nici cel ce cinstește argintul … după cum nici cel ce admiră învățăturile cele străine de credința cea adevărată”.

E o datorie elementară a credinciosului să caute pacea. Pacea e legată de dobândirea unei minți liniștite. Minte liniștită nu poate avea decât credinciosul care nu se lasă tulburat „nici de patimi, nici de dogmele cele mincinoase” ale celor ce se smulg din comunitatea Bisericii, după cum ne îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare, zicând: ”Trebuie să te îndepărtezi de lucrurile din lume și să nu introduci în sufletul tău gânduri străine nici cu ochii, nici cu urechile, nici cu vreun alt simț”

Omul cel rău fiind hrănit „cu dogme urâte” scoate din inima lui cuvânt rău. „Nu vezi oare ce fel de lucruri dau afară gurile ereticilor? Nu vezi cât sunt de cumplite și de rău mirositoare? Caută ca nu cumva, gâdilându-ți-se auzul să îngrămădești în juru-și învățători care pot să aducă boală în cele dinlăuntru ale tale”.

Deoarece erau unii care în loc să-și vadă de treburi, își foloseau timpul liber „pentru născocirea de noi dogme”, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă credincioșii să procedeze așa ca în sufletele lor să fie mereu prezent Hristos prin Duhul și astfel în liniște să poată medita la cuvintele adevărului. Iar în Psalmul 58, v. 11, sfântul denunță pe cei ce schimbă numele de creștin cu acela al vreunui ereziarh ca Marcion sau Valentin: ”Dacă vezi pe vreunii din cei care se laudă mult cu falsa cunoștință, care răspândesc niște învățături rele și în locul numelui de creștin se numesc cu numele vreunuia din ereziarhi, cu numele lui Marcion sau al lui Valentin sau al altuia din cei care mișună acum, cunoaște că și aceștia și-au pus numele lor pe cele pământești, pentru că s-u alăturat unor oameni stricați și cu totul pământești”

O altă idee pe care o are mereu în atenție este aceea a relațiilor dintre categoria celor avuți și a celor lipsiți. Dintre Omiliile la Psalmi îi dedică pe cea a Psalmului XIV. Omilia e axată pe versetul cinci: „Argintul său nu l-a dat pe camătă”. Autorul prezintă în culori sumbre chipul cămătarului care nu numai că nu se gândește să renunțe la camătă, dar o stoarce chiar și de la cei lipsiți de cele mai elementare lucruri necesare vieții. Descompunerea morală a cămătarului se vede, între altele și de acolo că, prefăcându-se că n-are bani, vrea să pară înaintea săracului ca unul care, , făcându-i rost de împrumut, îi acordă o mare favoare. Procedând astfel, cămătarul viclean silește pe cel sărac să-și îndrepte atenția, nu spre camăta pe care i-o impune, ci spre „favoarea” pe care, chipurile i-o face.

Pe cămătar, Sfântul Vasile îl arată cu degetul, mustrându-l : „Săracul a venit la tine ca la un prieten (și) a dat peste un dușman; A căutat leacuri și a găsit otravă! Ar fi trebuit să ușurezi sărăcia omului, dar tu i-ai mărit lipsa. Întocmai ca un doctor care se duce la bolnavi, dar în loc să-i vindece le mai ia și bruma de sănătate ce le-a mai rămas, tot așa și tu, faci din suferințele nenorociților prilej de îmbogățire. Nu-ți dai seama că născocind din camătă creșterea bogăției tale, îți faci mai mare adaos de păcate”.

Combătând lăcomia cămătarilor, sfântul Vasile caută să frâneze și ușurința cu care cei lipsiți caută să scape de nevoi luând bani cu împrumut. La început cel ce a primit împrumutul e vesel. Dar pe măsură ce banii se cheltuiesc și se apropie scadența restituirii împrumutului sporit cu camăta impusă: ”nopțile nu-i mai aduc odihnă, ziua nu-i mai este veselă, soarele nu-l mai încântă, ci-i amărăște viața; urăște zilele care-i grăbesc scadența, se teme de luni, care-i măresc dobânzile”

Cel care vrea să ia bani cu împrumut să fie mai atent, ținând seama de necazurile ce are de înfruntat după primirea banilor. Când ajunge la necaz, să n-alerge numaidecât la cămătar. Să caute alt mijloc pentru a-și acoperi lipsurile. Să caute a-și câștiga cele necesare prin muncă. „Ai mâini și cunoști și vreun meșteșug oarecare. Du-te cu ziua, slujește. Multe sunt născocirile vieții și ai multe posibilități … Furnica se poate hrăni fără să ceară și fără să se împrumute, iar albina dăruiește reginei ei tot prisosul hranei. Acestora natura nu le-a dat nici mâini și nici vreun meșteșug deosebit. Tu însă, omule, vei găsi oare să exerciți unul dintre toate acestea pentru întreținerea vieții tale?”

Numai cei neputincioși să apeleze la împrumut. Dar cu condiția ca aceia de la care îl solicită să nu le pretindă restituirea. Așa trebuie să fie între credincioși: cei avuți să ajute pe cei ce nu pot munci sau sunt la vreun necaz, dar fără să le ceară nimic înapoi. „Dacă ați fi credincioși” ați asculta „sfatul Domnului” care spune: „Să împrumutați pe aceia de la care nu mai nădăjduiți că veți lua”.

Sfântul Vasile cel Mare credea că problema socială a raportului dintre bogați și săraci se poate rezolva prin determinarea celor înstăriți de a-și pune avuțiile în slujba ridicării celor de jos pe de o parte, iar pe de alta prin încadrarea în muncă a velor lipsiți.

Lectura Omiliilor la Psalmi lasă impresia vie că ele au un caracter popular, nu în sensul lipsei de adâncime, ci în acela al cuprinderii în sfera lor aproape a întregului complex de aspecte morale și sociale ale vieții credincioșilor.

Cu o desăvârșită cunoaștere a Scripturilor și ascultătorilor, cu un fin simț psihologic și duhovnicesc, cu înțelepciunea omului de înaltă cultură teologică și umanistă, cu pactul pastoral și pedagogic al unui maestru în arta conducerii sufletelor, Sfântul Vasile a scos din materia Psalmilor lumini, mângâieri, mustrări, încurajări, îndemnuri menite a vindeca, a pune pe gânduri, a trezi noi speranțe și a călăuzi pe credincioși pe atât spinoasele cărări ale vieții.

Predici tematice.

Osebit de Omiliile la Hexaemeron și cele la Psalmi ne-au mai rămas de la sfântul Vasile și alte cuvântări caracterizate printr-o structură mai complicată, printr-o mai amplă elaborare și desfășurare a subiectelor tratate și pe care le-am putea cuprinde sub denumirea de predici tematice. Împărțirea aceasta nu poate fi socotită riguros exactă pentru că elementele dogmatice sunt îmbinate cu cele morale și invers, cele morale sunt asociate cu cele dogmatice; cele individuale cu cele sociale, etc.

Prin predicile dogmatice Sfântul Vasile cel Mare urmărește să precizeze prin formulări adecvate poziția Bisericii față de interpretările doctrinare eronate puse în circulație de felurite erezii. Totodată el urmărește să-și instruiască ascultătorii în așa chip ca ei să poată rezista cu succes asaltului prozelitar al curentelor adverse.

Astfel în predica Despre credință marele capadocian arată că cerința de a ne înălța gândul la Dumnezeu și a-L proslăvi e constitutivă ființelor raționale. A încerca însă să descriem ființa lui Dumnezeu e temerar, pe de o parte pentru că pătrunderea noastră rămâne cu mult în urma măreției lui Dumnezeu, iar pe de lata pentru că cuvintele nu ne exprimă decât incomplet gândurile: ”îndrăzneț lucru este a vorbi despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate ridica până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său, exprimă slab cele pe care mintea le concepe.”

Cum însă proslăvirea lui Dumnezeu nu se poate face fără să se vorbească despre El, ilustrul cuvântător arată că va face aceasta după puteri.

Cel ce vrea să cuvânteze despre Dumnezeu, zice sfântul Vasile, va trebui să săvârșească mai întâi un act de desmărginire, de transcendere a tot ce e creat. E singura cale care te poate pune în condiția de a contempla pe Cel nesupus schimbării, lipsit de afecte, simplu, necompus, indivizibil, în lumina neapropiată, putere inefabilă, mărime necircumscrisă, slavă strălucitoare, bunătate, frumusețe singulară, Ființa care mișcă puternic sufletul dar nu poate fi descrisă prin cuvinte.

Dumnezeu este tripersonal: Tatăl – începutul tuturor lucrurilor, cauza a tot ce există, rădăcina a tot ce e viu: ”Tatăl, principiul tuturora, cauza existenței lor, rădăcina a tot ce e viu”; Fiul-unul-născut din Tatăl, Fiul care e Cuvântul cel viu, Dumnezeu și la Dumnezeu, nu adăugat ci din veci.Creator nu creatură, Care face, nu e făcut, fiind tot ce e și Tatăl. E chipul Tatălui și ca atare are tot ce are prototipul. Fiul are maiestatea divinității Tatălui în temeiul identității de ființă. Întruparea nu-I împuținează divinitatea. Duhul Sfânt e de o ființă cu Tatăl și cu Fiul. El este bunătatea, dreptatea, sfințenia, viața; toate acestea nu pot fi separate de El. Precum Tatăl e unul, Fiul e unul, la fel Duhul Sfânt și El este unul și, împărtășindu-Se creaturilor, nu Se împuținează cu nimic.

Duhul luminează pe toți spre cunoașterea lui Dumnezeu, inspiră pe profeți, înțelepțește pe legiuitori, consacră pe preoți, desăvârșește pe cei drepți, întărăște pe conducători, face vrednici de cinstire pe cei cumpătați, e izvor al darurilor vindecării, învie morții, eliberează pe cei încătușați, face din străini fii adoptivi.

Duhul e în cer, umple pământul, e pretutindeni și nu-i limitat de nimic. Locuiește întreg în fiecare și e întreg la Dumnezeu. El dăruiește harurile nu ca un slujitor, ci din propria-I putere: ”Duhul Sfânt umple pe îngeri, umple pe arhangheli, sfințește pe puteri, însuflețește totul. Duhul Sfânt se împarte în toată creația, este împărțit în chip diferit de fiecare de cele create.”

Respingând teza pnevmatomahilor, expunerea Sfântului Vasile arată limpede învățătura ortodoxă despre Sfântul Duh, învățătura care avea să fie cuprinsă în cunoscută formulă fixată la al doilea Sinod ecumenic.

În predica axată pe textul: „La început era Cuvântul”, Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra Hristologiei ortodoxe, vizând eliminarea arianismului în toate variantele lui: ”Și Cuvântul era la Dumnezeu”, n-a spus ,,în Dumnezeu era Cuvântul”, ci ,,la Dumnezeu”, ca să arate deosebirea ipostazei. N-a spus: ,,în Dumnezeu”, ca să nu dea prilej să se confunde ipostaza. Rea este și hula acelora care caută să amestece pe toate, care spun că Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt sunt o singură persoană și că ar fi numai nume diferite date uneia și aceleiași ființe. Rea și nu mai puțin de evitat este și necredința acelora care hulesc, spunând că Fiul lui Dumnezeu nu este asemenea, după ființă, lui Dumnezeu și Tatălui.”

Dacă Hristos S-a născut – obiectau arienii – cum se mai poate spune că El „era”? Cel ce a creat timpul nu poate avea o naștere supusă timpului – răspunde sfântul Vasile. Cel ce a creat începutul – era; altfel, cum ar fi putut crea începutul?

Faptul că, în textul citat, evanghelistul folosește termenul Cuvântul – nu Fiul vrea să exprime adevărul nașterii fără dureri a Acestuia, din Tatăl, pe de o parte, iar pe de alta, deplina unire dintre Fiul și Tatăl. În continuare, evanghelistul zice: Cuvântul era la Dumnezeu, nu în Dumnezeu pentru a nu da nimănui pretext să confunde ipostazele. Și pentru a sublinia și mai apăsat distincția ipostazelor, evanghelistul adaugă: „Și Dumnezeu era Cuvântul”.

Aceste baze ale credinței să rămână nezdruncinate, spune sfântul Vasile în încheiere.

În predica: ,,Nu Dumnezeu este autorul relelor”, marele capadocian respinge teza celor ce pun pe seama lui Dumnezeu relele ce li se întâmplă lor sau altora. Dumnezeu este bun și ca atare El nu poate fi urzitorul relelor din lume.

Cel mai mare rău este păcatul. Acesta și-a luat începutul prin abuzul de libertate al creaturii raționale, prin libera ei ieșire din cominiunea cu Dumnezeu.

La obiecția: de ce nu a fost creat omul cu capacitatea de a nu greși, Sfântul Vasile răspunde: pentru că Dumnezeu vrea ca omul să săvârșească binele în mod liber, nu din necesitate.

Precum omul a devenit rău prin voința liberă, la fel diavolul, care la început a fost înger, a devenit ceea ce este tot prin libera alegere.

În predica: Contra sabelienilor, a lui Arie și a anomeilor, ilustrul cuvântător își propune să arate ascultătorilor cât de temeinică este poziția creștinismului ortodox.

Într-o expunere densă, cuprinzătoare, Sfântul Vasile demonstrează pe bază de texte biblice, că Fiul este o persoană distinctă de a Tatălui și că nu este o creatură a Lui. De exemplu, textul: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”, arată clar că e vorba de două persoane distincte: a Fiului și a Tatălui. Anomeii să învețe din Scriptură că Fiul și Tatăl sunt una, adică sunt Dumnezeu (In 10, 30), iar Sabelie să renunțe la erezie lăsându-se și el îndrumat de Scriptura care învață lămurit trinitatea Persoanelor dumnezeiești. „Eu am ieșit de la Tatăl și la El mă voi întoarce (In 16, 28). Locul distinge precis între Persoana Fiului și a Tatălui. Fraza: „Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va trimite” (In 16, 16) exprimă limpede trinitatea Persoanelor: Fiul e cel ce se roagă, Tatăl e cel rugat, Duhul Sfânt e cel trimis. Trei persoane și o singură ființă.

În continuare, sfântul Vasile ține să precizeze că Tatăl și Fiul nu decurg dintr-o entitate care ar fi superioară amândurora. Ei nu sunt frați, ci pur și simplu unul e Tată care naște, celălalt, Fiu care Se naște. Se poate să nu convină cuiva ce spunem aici, dar să știe că noi nu ne vom călăuzi după plăcerea cuiva, ci după ceea ce spun Scriptura și părinții bisericești.

Cele spuse despre distincția dintre Fiul și Tatăl le vom spune și despre Persoana Duhului Sfânt. Duhul nu e alt nume pentru Tatăl și pentru Fiul, ci e persoană distinctă. Duhul nu e o parte a cuiva, ci e perfect și întreg în sine însuși. Unde e prezent Duhul, acolo e și Hristos și unde e Hristos acolo e și Tatăl.

Atât Fiul cât și Duhul sunt din Tatăl. Fiul, prin naștere, Duhul, într-un chip inefabil. Cine nu cinstește pe Duhul nu cinstește pe Fiul și cine nu cinstește pe Fiul nu cinstește pe Tatăl.

În esență, Sfântul Vasile respinge pe sabelieni ca pe unii care, afirmând că treimea este o simplă aparență, reeditează monoteismul rigid, iar pe arieni îi respinge pentru cî vor să repună în circulație politeismul păgân.

De observat că, în predica la care ne referim, sfântul Vasile nu folosește față de eretici expresii aspre cum făcuse cu alt prilej, când denunțându-i, îi numea „lupi”, „putreziciunea Bisericii”, „nemernici”, etc. în predica despre care vorbim, sfântul Vasile îndeamnă pe anomei și sabelieni să-și vindece rănile cu doctoria oferită de învățătura evanghelică și-n felul acesta „să facem pace între noi lepădându-se de războiul cel lung purtat împotriva pietății, aruncând armele ascuțite ale impietății și transformând lăncile în fiare de pluguri și săbiile în seceri” (Homel. Contra Sabellianos … 2).

Dintre predicile morale vom menționa în primul rând un grup de trei: La cuvântul: Strica-voi jitnițele mele … (Lc. 12, 18); Despre bogați; Cu prilejul secetei …, grup în care sfântul Vasile valorifică nu numai mijloacele artei sale oratorice care sunt de prim rang, dar și forța persuasivă a păstorului hotărât a-și atinge scopul propus: de a-i convinge pe cei bogați că, în calitatea lor de creștini, ei sunt frați cu cei săraci, față de care au datoria sfântă de a pune în slujna lor nu numai cunoștințele și îndemnurile verbale, dar și averile lor.

În predica: La cuvântul: Strica-voi jitnițele mele …Sfântul Vasile arată că în cadrul creștinismului bogații sunt chemați să-și pună averile în slujba ridicării celor săraci. Bogații să ajute pe alții, nu să-i exploateze, cum din nefericire fac unii îngrămădind averi peste averi, acaparând prin viclenie sau cu forța ceea ce nu le aparține.

În fond nici n-ar exista bogați și săraci dacă fiecare ar lua numai atât cât îi este necesar. Cel ce nu se mulțumește cu cât îi e de trebuință este un om lacom. Cel ce ia ce nu-i aparține este un tâlhar. Cel ce nu dă celor aflați în necaz e un om nedrept.

În Omilia rostită cu prilejul secetei din 368, Sfântul Vasile arată că pricina, cauza dramaticii situații trebuie căutată în credința slabă și în lipsa dragostei față de semeni. Rugăciunile sunt fără căldură, fără frângerea inimii. Frecventarea slujbelor – grăbită și fără concentrare. Înstrăinarea de iubire e evidentă. Lipsa iubirii frățești se vede mai ales din faptul că bogații în loc să rupă zapisele, să arunce în foc polițele, să-și deschidă magaziile și să împartă pâine la cei lipsiți, se arată de o neomenie barbară. Ei văd trupuri de oameni pe punctul de a se nărui în neființă, dar trec nepăsători pe lângă ele de parcă n-ar fi văzut nimic. Oare un astfel de om poate fi socotit altfel decât ca o fiară sălbatică dacă nu chiar ca un blestemat ucigaș de oameni?

Ascultătorii să știe însă că oricât de mari sunt păcatele și greutățile lor, Dumnezeu nu-i părăsește niciodată. Cu condiția să se căiască și să-și reașeze viața pe făgașul iubirii frățești.

Bogații să-și înăbușe lăcomia și să se lase călăuziți de milostenie. Credincioșii să reediteze acel mod de viață al primilor creștini care, se știe, aveau toate de obște.

Pline de substanță și de fină analiză psihologică sunt și celelalte predici morale.

În predica: Despre invidie, după ce prezintă felurite forme ale acestui păcat, precum și ravagiile operate de asemenea patimă atât de invidioși cât și în cei invidiați, Sfântul Vasile stăruie în îndemnul adresat ascultătorilor de a-și concentra puterile asupra binelui, asupra virtuților: ”Deoarece nu se naște în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puțin pe cei din jur, dar pricinuiește în primul loc un rău personal celui stăpânit de această patimă. După cum rugina mănâncă fierul, tot așa și invidia roade sufletul invidiosului”

Cine se concentrează în efortul de a deveni bun, nu va aluneca niciodată în păcatul invidiei.

În predica: Despre mânie, Sfântul Vasile arată că efectul acesta ia forme dintre cele mai vecine cu turbarea, însă cel mai bun mijloc de a stăpâni mânia este frâul rațiunii: ”Când această patimă a izgonit rațiunea și a pus stăpânire pe suflet, face din om o adevărată fiară și nu-i mai îngăduie să fie om, că nu mai are ajutorul rațiunii”.

Să se știe însă că mânia comportă și ceva bun. Ea poate ajuta sufletului să nu alunece într-o stare de moleșire. Fără forța pe care o dezvoltă mânia, virtutea n-ar putea fi afirmată cu energie, iar păcatul n-ar putea fi urât după merit. Cu condiția – adaugă oratorul – ca forța declanșată de mânie să rămână mereu sub controlul rațiunii: ”Dacă vom face ca mânia să nu o ia înaintea rațiunii; de aceasta mai cu seamă să avem grijă, ca niciodată mânia să nu alerge înaintea rațiunii”.

În predica: ”Împotriva celor care se îmbată”, Sfântul Vasile arată că patima beției e mama tuturor viciilor: ”Beția, demon de bună voie, băgat în suflete de către plăcere, beția mamă a păcatului, vrăjmășia virtuții, face fricos pe cel viteaz, desfrânat pe cel înfrânat; nu știe de dreptate, ucide chibzuința. După cum apa stinge focul, tot așa și vinul nemăsurat întunecă mintea”.

Bețivii cad sub nivelul animalelor. Acestea rămân mereu în limitele indicate de natura lor, ceea ce nu se poate spune despre bețivi. Ca mijloace de luptă contra unei asemenea patimi, Sfântul Vasile recomandă postul și anume postul aspru; rugăciuni cu lacrimi; îngenuncheri, acte de milostenie. Cei din jur să nu rămână indiferenți, ci să-i ajute, să-i încurajeze în purtarea luptei contra viciului. În caz că alcoolicul refuză să se căiască și să se îndrepte, să fie izolat, doar, doar își va da seama de starea în care se află și va lua hotărârea de a se lepăda de patimă.

În categoria predicilor pedagogice intră așa-numita ”Omilie către tineri”; în acest mic tratat autorul îndeamnă pe credincioși să nu respingă global scrierile autorilor păgâni, pentru motivul că într-însele sunt și lucruri de valoare pentru afirmarea și dezvoltarea vieții creștine însăși, deoarece ”Școala cea dumnezeiască nu cunoaște legi pentru alcătuirea cuvântărilor de laudă, ci mărturia faptelor; mărturia faptelor ține locul legilor cuvântărilor de laudă, că mărturia aceasta este îndestulătoare și pentru lauda Sfinților și de ajuns și pentru folosul celor care năzuiesc spre virtute”.

Astfel lectura și înțelegerea corectă a Scripturii reclamă o minte pătrunzătoare, ageră, bine exercitată. Cunoașterea scrierilor laice, a culturii profane ascute mintea credincioșilor, îi deprinde să nu rămână la suprafață, ci să răzbată în adânc.

În al doilea rând, cultura profană pune la îndemâna credincioșilor multe și variate mijloace formale menite a-i ajuta ca ei să prezinte adevărul revelat în expuneri cât mai frumoase și mai atractive.

În al treilea rând, credincioșii pot găsi în cultura profană bune îndrumări pentru înfăptuirea virtuții, pe de o parte, pentru respingerea și combaterea viciilor, pe de alta: ”noi, dacă suntem înțelepți, să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm.”

Sfântul Vasile ține să precizeze însă, că în frecventarea autorilor laici, credincioșii să se ghideze după exemplul albinelor. Așa cum acestea nu se așază pe orice floare și nu iau tot din cele pe care s-au așezat, la fel și credincioșii să ia din conținuturile culturii și scriitorilor profani numai ceea ce e potrivit adevărului.

În sfârșit, sfântul Vasile ne-a mai lăsat și un număr de panegirice: La mucenița Iulita; La mucenicul Gordie; La cei patruzeci de mucenici; La mucenicul Mamant.

Deposedată de bunurile ei de către un potentat păgân, Iulita apelă la ocrotirea justiției. Simțind că poate pierde procesul, potentatul denunță pe Iulita că e creștină. Cerându-i-se să tăgăduiască pe Hristos și să dea cinstire zeilor, Iulita refuză. Urmarea fu condamnarea ei la arderea pe rug. Sentința fu acceptată cu smerenie și curaj bărbătesc.

În panegiricul La Mucenicul Gordie, Sfântul Vasile formulează regula că pentru cinstirea martirilor nu e nevoie de cuvinte pompoase, ci doar de prezentarea adevărată a faptelor săvârșite de ei:”Pentru că virtutea este mult lăudată de poeți, mult lăudată de scriitori, dar mai mult încă de filosofi, trebuie să dăm mai cu seamă atenție scrierilor unor oameni ca aceștia”. Respectând această regulă, oratorul înfățișează faptele lui Gordie. Slujitor în armata romană, la un moment dat Gordie renunță la cariera sa militară și se retrase în singurătate, dedicându-se postului, rugăciunii, vegherilor și cercetării tainelor lui Dumnezeu. Cu prilejul unei sărbători în cinstea lui Neptun, Gordie apăru în mijlocul mulțimii, mărturisind că el crede în Iisus Hristos, nu în Neptun. Urmă condamnarea lui la moarte. Toate încercările făcute din partea multora de a-l determina să renunțe la credința lui spre a-și salva viața au rămas fără rezultat. Gordie persistă în hotărârea lui și însemnându-se cu semnul crucii apăsă vitejește pasul spre locul execuției. Vorbind în cinstea acestui mucenic, Sfântul Vasile cel Mare își arată dragostea lui pentru a învăța poporul și a nu-l lăsa fără hrană duhovnicească, spunând că ”minunea mucenicului m-a îmboldit și pe mine, m-a făcut să-mi uit de boală și să vin aici. Haide, dar, și eu, atât cât îmi îngăduie vocea să mă învârt în jurul isprăvilor mucenicului”.

În panegiricul La cei patruzeci de mucenici, Sfântul Vasile arată eroismul cu care patruzeci de credincioși au rezistat la chinurile infernale impuse lor de către prefectul păgân. Dezbrăcați la piele, cei patruzeci au fost duși și lăsați într-un ger de crăpau pietrele, întețit și mai mult de suflul de gheață al vântului de nord. La un moment dat unul din cei patruzeci cedă și se refugie într-o încăpere încălzită, plasată anume aproape de locul supliciului. Adânc mișcat de curajul celorlalți, unul dintre soldații de gardă își lepădă îmbrăcămintea și se alătură fără șovăire celor treizeci și nouă, restabilind astfel numărul inițial.

În panegiricul La mucenicul Mamant, Sfântul Vasile – pornind de la faptul că martirul în cauză a fost un simplu păstor – arată că adevăratul păstor își pune sufletul pentru oile sale în timp ce năimitului nu-i pasă de oi. Năimiții din vremea sa, adaugă Sfântul Vasile, sunt ereticii, adică acei oameni care desfigurează învățătura sănătoasă a Bisericii lui Dumnezeu, sfâșiindu-i unitatea. Biserica să-și păstreze unitatea simbolizată prin cămașa cea necusută a lui Iisus Hristos. Credincioșii să asculte de Biserică și să se ferească de certuri și de neînțelegeri. Martirul a cărui cinstire se face, să păzească Biserica nevătămată și s-o pună la adăpost de asalturile ereziilor.

Prin cele de mai sus s-a urmărit să se trezească interesul față de bogata vistierie omiletică a celui dintâi mare predicator al Bisericii ecumenice. În ipoteza că un asemenea interes ar fi pus în mișcare el se cuvine să fie satisfăcut prin lectura directă a omiliilor marelui capadocian.

Vom supune meditației câteva din regulile omiletice fundamentale respectate strict de către sfântul Vasile în activitatea sa omiletică și care azi își au valoarea lor.

O primă regulă. Preotul să fie stăpânit în permanență de conștiința că predica constituie o necesitate absolută pentru mântuirea, adică pentru viața credincioșilor. Predica realizează comuniunea ascultătorilor cu Dumnezeu asigurându-le astfel reintegrarea în condiția lor de oameni deplini și angajarea voinței de care dispun, în direcția cea bună.

În viziunea Sfântului Vasile preotul care neglijează predica este „ucigaș de oameni”, în sensul că eliminarea propovăduirii din activitatea pastorală duce la sistarea dialogului dintre credincioși și Dumnezeu, deschizându-se, prin însuși acest fapt, cale largă alunecării în robia păcatului, ceea ce e tot una cu moartea spirituală.

În efectuarea tâlcuirii și aplicării învățăturii dumnezeiești, preotul să se folosească nu numai de disciplinele teologice, dar și de cele laice. În primul rând, pentru că disciplinele laice, cercetând esența lucrurilor și a fenomenelor, îi pot pune la îndemână excelente temeiuri pentru a prezenta cu mai multă forță atotputernicia și măreția Creatorului.

În al doilea rând, o bună inițiere a preotului și în cele ale disciplinelor laice, îl poate pune în situația de a cuprinde mai din adânc și de a exprima mai frumos și mai nuanțat învățăturile descoperite.

La puterea cuvântului preotul să adauge elocvența vieții personale, trăirea în acord cu învățăturile propovăduite.

Puterea predicilor Sfântului Vasile izvorau din caracterul dumnezeiesc al cuvântului propovăduit, dar și din viața lui personală, ridicată la un înalt nivel de desăvârșire.

Sfântul Vasile tâlcuia Scripturile nu numai cu graiul, dar și cu întregul său mod de a fi, cu totalitatea ființei sale.

Când afirmă că predicatorul care neglijează predica e un „ucigaș de oameni”, Sfântul Vasile înțelegea nu numai pe păstorul care nu rostește cuvântul de învățătură, dar și pe cel care nu-și sprijină cuvântarea și pe exemplul vieții personale. Pentru Sfântul Vasile, e ucigaș de oameni nu numai cel ce nu predică prin grai viu, dar și cei ce nu predică prin exemplul vieții personale.

O altă regulă care a ghidat întreaga activitate a sfântului Vasile a fost preocuparea kerigmatică permanentă pentru asigurarea unității de credință în sânul ascultătorilor.

În sfârșit, preotul să-și concentreze efortul omiletic în direcția instruirii și educației credincioșilor în așa fel ca la baza relațiilor interindividuale și intercomunitare să pună principiul iubirii frățești ca singurul mijloc capabil să inhibeze pornirile spre divinizare, să asigure apropierea și coeziunea lor liber consimțite.

Capitolul III

PERSONALITATEA MORALĂ A SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Identificarea cu săracii vremii. Atitudinea față de cei bogați.

Secolul al IV-lea reprezintă un moment critic al raporturilor nenormale dintre oameni; reprezintă o treaptă mult evoluată a societății, în care lumea era împărțită în bogați și săraci. Egalitatea naturală și de drept divin a oamenilor, pe care viața socială a acelei vremi a răsturnat-o, au fost unul din mobilele care au stârnit valuri de indignare din partea Sfinților Părinți și în special a Sfântului Vasile cel Mare. Calamitățile abătute asupra Capadociei, au dat ocazie celor avuți să-și arate din plin puținătatea lor de suflet și lipsa lor de scrupule. Dezumanizați, bogații, care se pretindeau și fii ai Bisericii, s-au făcut obiectivele cruticilor înverșunate ale Sfântului Vasile, care izbucnea ca un vulcan văzând tragedia maselor și indiferența potentaților vremii. Accentul dramatic cu care sublinia durerile fizice și morale ale societății contemporane, dovedea că fii Bisericii secolului IV nu mai erau în întregime ce fuseseră creștinii din primul secol. El le amintea cu nostalgie de atmosfera de frățietate superlativă și de spiritul epocii apostolice și ce departe erau ei de prima comunitate a creștinilor.

Sfântul Vasile cel Mare îndemna pe păstoriții săi să iasă din rezerva condamnabilă în care se complăceau și să-și deschidă inima și hambarele, ajutând pe cei care erau victime ale calamităților. „Să imităm pe primii creștini, care aveau toate în comun: viața, sufletul, armonia, masa obștească, frăția nedespărțită, iubire nesimulată, făcând din multe trupuri unul singur și armonizând suflete deosebite într-o singură înțelegere” , pentru că spunea sfântul: „Cel ce iubește pe aproapele său ca pe sine însuși, nu are nimic mai mult decât aproapele”.

Cu toate invitațiile făcute, bogații vremii rămân nesimțitori, iar săracii sunt nevoiți să-și ducă singuri greul zilelor. Împietrirea inimii bogaților mergea până acolo încât își împodobeau caii și casele cu argint, iar frații lor mureau de foame. „Ce vei răspunde Judecătorului, tu care îmbraci pereții, dar nu îmbraci pe om, care îți împodobești caii, dar care disprețuiești pe fratele tău în zdrențe, care lași să putrezească grâul, dar nu dai mâncare celor înfometați, care-ți îngropi aurul, dar care nu te uiți la cel strâmtorat?”

Bunăstarea nu este un scop în sine, ci o condiție a ajutorării celor nevoiași și a rezolvării problemelor personale în limita strictului necesar. Noi suntem doar uzufructuarii bunurilor noastre, iar când facem din avuție un scop în sine, nedreptățim pe cei avizați la ajutorul nostru. „Oare nu ești hoț, spune Sfântul, odată ce ți-ai insușit cele ce ți-au fost date în administrarea ta? Cel ce dezbracă pe cel îmbrăcat se numește borfaș. Merită oare alt nume cel ce nu îmbracă pe cel gol, deși poate să facă aceasta? Pâinea pe care o ții tu, este a celui flămând. Haina pe care o păstrezi în dulapurile tale, este a celui dezbrăcat. Încălțămintea care se strică în casele tale este a celui desculă. Argintul pe care îl ții îngropat este a celui nevoiaș. Prin urmare, pe atâția oameni nedreptățiți, câtor ai putea să le dai din avuțiile tale?.

Mulți, ajunseseră în situația de nedescris, de a-și vinde chiar proprii lor copii, pentru a-și cumpăra cu prețul lor pâinea. În cuvinte patetice și zguduitoare, Sfântul Vasile pune în fața ochilor bogaților tabloul sumbru al unui părinte nenorocit, care trecând peste simțămintele sale de părinte, se vede nevoit să-și vândă copiii. „Cum să pun sub ochii tăi bogatule, suferința săracului. Săracul se uită de jur împrejur în casa lui și vede că nu are aur și nici nu are vreun mijloc de a-l procura. Mobilele și hainele lui sunt ca ale unui sărac: abia valorează câțiva bani. Ce să facă? Privirea-i cade în cele din urmă asupra copiilor săi. Se gândește că, de-i va duce la piață, va găsi un leac împotriva morții. Închipuiți-vă acum lupta ce se dă în sufletul lui, între foamea ce-l amenință și iubirea lui de părinte. Cea dintâi îl amenință cu moartea cea mai crudă, iar firea stând în cumpănă îl sfătuiește să moară de foame împreună cu copii săi. Pornește spre piață; se oprește de mai multe ori; în sfârșit lipsa, nevoia de neînlăturat îl biruie.”

Convingerile Sfântului Vasile cel Mare în legătură cu valorile culturii păgâne.

Consecvent cu principiile sale și cu formația sa intelectuală multilaterală, Sfântul Vasile se va arăta și în problema culturii același om cu un orizont și înțelegere largă față de bunurile culturale ale omenirii, indiferent de originea lor, când ele nu contravin bunelor moravuri. Pătruns în mod egal de cele două culturi, creștină și profană și familiarizat fiind cu scrisul lui Platon și al filosofilor stoici, el îi folosește pe aceștia în chip minunat, pentru scopurile învățăturilor creștine.

Dispunând de o bogată cultură clasică, câștigată în anii de studiu în cetatea Atenei, el va fi considerat mai târziu, pentru puritatea limbii sale, cel mai clasic dintre Părinții greci. Aticismul limbii sale a atras atenția unor personalități marcante cum au fost Photius și Erasmus, socotindu-l poate chiar superior lui Demostene, aceasta fiind o dovadă destul de grăitoare de felul cum și-a însușit cultura profană și arta oratoriei.

În persoana Sfântului Vasile cele două culturi au fuzionat complet. În privința atitudinii creștinilor față de cultura profană, existau în antichitatea creștină două direcții: una rigoristă, intransigentă, care interzicea categoric creștinilor apropierea de filosofia, poezia și literatura profană. Cealaltă direcție era mai înțeleaptă și mai îngăduitoare și din ea va face parte și Sfântul Vasile. ”Departe de a exclude cultura profană, reprezentanții acestei direcții socoteau că tot ce e bun din filosofia greacă și din toată cultura umană precreștină, a fost împărtășit lumii pe calea revelației naturale.” Cultura profană ne va ajuta astfel să învățăm virtutea atât de lăudată de poeții antici.

Având o înțelegere largă față de rostul sforțărilor omenești, depozitate în gândirea greacă precreștină și păstrând cea mai profundă amprentă a acestei culturi, Sfântul Vasile a împrumutat mulți din autorii profani știind să unească foarte bine literatura laică și Sfânta Scriptură, după mărturia contemporanilor săi: Însuși prietenul lui cel mai bun Sfântul Grigorie de Nazianz, îl laudă pe Sfântul Vasile cel Mare: ”Se cuvine ca Marele Vasile, după ce ne-a dat adeseori multe subiecte pentru cuvântări să ni se ofere acum pe sine însuși ca cel mai de seamă subiect de cuvântare pentru noi, cei ce ne îndeletnicim cu oratoria”. Dascăl al înțelepciunii divine și al înțelepciunii profane, luptător îndemânatic, învestit cu o dublă armură, a științelor, el se îndreaptă mai ales către tineri, îndemnându-i să tragă cât mai mult folos din lectura autorilor profani: ”Să nu vă minunați dacă vă spun că prin propria mea cercetare am găsit ceva mai bun pentru voi, care frecventați în fiecare zi pe profesori și sunteți în legătură cu bărbați celebrii din vechime prin scrierile pe care aceștia le-au lăsat”

Ținând seama de rostul vieții noastre pe pământ, el îndeamnă pe tineri să citească cu precădere pe autorii în ale căror scrieri se face lauda virtuții. În primul rând Sfântul Vasile numără printre aceștia pe Homer, apoi pe alții: istorici, poeți și filosofi. Se găsesc acolo, spune el, numeroase exemple și precepte salutare dintre care unele chiar par a fi extrase din Evanghelie.

Citind opera unui autor, ești îndemnat să întruchipezi în viața proprie virtuțile eroilor săi. Sfântul Vasile cel Mare ne-a dat în predicile și scrierile sale pilda unei opere plină de citații și de exemple împrumutate din scriitori clasici dar însuflețită de un spirit inteligent creștin.

Citind pe autorii clasici, tinerii vor putea mai ușor să înțeleagă adevărurile divine, care sunt ținta căutărilor sufletului și în același timp sufletul lor se împodobește și se formează. Pentru a ilustra rolul scrierilor profane, Sfântul Vasile folosește metafora pomului cu roade și frunze. Adevărul este asemănat cu fructul, iar forma de exprimare frumoasă, formează podoaba frunzelor, necesară ca umbră, dar și ca podoabă încântătoare. „Rostul unui arbore este de a da fructul său la timpul potrivit; cu toate acestea, frunzele care freamătă în jurul ramurilor, îi formează o podoabă. Astfel, fructul esențial al sufletului este adevărul, dar îmbrăcămintea exterioară a înțelepciunii nu trebuie să fie disprețuită; ea seamănă cu aceste foi care împrumută fructului o umbră utilă și o podoabă grațioasă. De aceea Moise se exersa în toate științele egiptenilor, înainte de a se ridica la contemplarea „Celui care este”.

La fel, într-un alt timp, se spune că înțeleptul Daniil a fost instruit în Babilon cu înțelepciunea haldeilor și pe urmă s-a ocupat de științele dumnezeiești.

În ce fel și cu ce sințăminte vor citi tinerii din autorii clasici? Vor lua fără nici o rezervă tot ce spun, chiar și lucrurile nedemne de noțiunea de om? Dacă se întâmpla să cadă în mâinile lor asemenea cărți, Sfântul Vasile îndemna pe tineri să le îndepărteze, folosind imaginea lui Ulyse care și-a astupat urechile cu ceară pentru a nu auzi cântecele sirenelor. De la ei să primim cu deosebire acele scrieri, care laudă virtutea sau dojenesc viciul, Căci, după cum toate celelalte ființe se desfătează numai cu mirosul sau culoarea florilor, iar albinelor le este dat să scoată și miere dintr-însele, tot astfel și aceia care caută numai ceea ce este plăcut și agreabil, în aceste scrieri, vor putea scoate din ele și oarecare folos pentru sufletele lor. În general deci, trebuie să vă împărtășiți din scrierile bune, după pilda albinelor. Căci acestea nu merg la toate florile, fără deosebire, iar către care zboară, nu încearcă să le ducă în întregime cu sine, ci iua din ele ce este trebuitor pentru opera lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Și noi vom lua din acele cărți ceea ce este potrivit și înrudit cu adevărul, restul îl vom trece cu vederea.

Și precum la ruperea trandafirilor ne ferim de ghimpi, așa și din asemenea scrieri să culegem ceea ce este folositor, iar de ceea ce este vătămător, să ne păzim.

Capitolul IV.

CORESPONDENȚA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

modalitate de catehizare și îndreptare a păstoriților săi.

Sfântul Vasile cel Mare se servea de ajutorul corespondenței pentru a-și propovădui dreapta învățătură lăsată ca moștenire de la înaintași. ,,Se cunoaște faptul că genul epistolar este cel mai vechi gen literar în istoria literaturii patristice”. Unele scrisori puteau fi evaluate ca adevărate schițe pentru viitoare lucrări teologice, întrucât limitele unei epistole nu permiteau lămuriri mai extinse. În acest sens, credem că sunt edificatoare câteva rânduri a unei scrisori vasiliene: „Să dea Dumnezeu să ne întâlnim într-o zi, ca să putem completa, stând de vorbă, tot ce ne-a scăpat în această scrisoare! Într-adevăr, aveam multe lucruri de spus și n-am scris decât o mică parte din ele pentru că nu voiam să trec măsura unei scrisori”.

Într-adevăr, în literatura patristică vom întâlni și scrisori care, depășind dimensiunile unei epistole, sunt recunoscute ca tratate așa după cum s-a și întâmplat să fie o scrisoare a Sfântului Vasile cel Mare. Marele capadocian, prin redactarea tratatului sub formă de scrisoare care avea ca scop apărarea divinității Duhului Sfânt, este pe deplin încredințat că va ieși din formele canonice pe care le impune o epistolă.

Sfântul Vasile cel Mare, în redactarea epistolelor, de cele mai multe ori, s-a folosit de ajutorul tahigrafilor și a caligrafilor. În acest sens, credem că sunt edificatoare cuvintele unei scrisori amicale adresate preotului Peonios: „ … din momentul în care ai început să-mi scrii, să nu te oprești să faci acest lucru și în viitor.(…) Să știi că nu se află cu mine momentan nici un caligraf și nici un tahigraf. Pentru că, din cei pe care-i aflasem deprinzând această îndeletnicire, unii s-au întors la vechiul lor fel de trai și la meseriile lor, pe când alții au refuzat să mai scrie, epuizați fiind de boli îndelungate”.

De ce a scris Sfântul Vasile cel Mare? Întrebarea aceasta ar putea fi raportată și la ceilalți corifei ai Bisericii. De ce au scris Sfinții Părinți?

Sfântul Vasile cel Mare, într-o scrisoare către preotul Diodor din Antiohia, arată că oamenii Bisericii nu se lasă antrenați la scris după dorul măririi deșarte. Ei au ca temei nobila intenție de a lăsa creștinilor, cu prilejul conceperii scrisorilor sau tratatelor teologice, sfaturi pentru zidirea sufletească.

Toți Sfinții Părinți ai Bisericii au demonstrat că, prin simplitatea expresiilor și a cuvintelor nemeșteșugite folosite în scrierile lor, nu au fost preocupați de a-și propovădui propria persoană, ci adevărul veșnic mântuitor pe care l-au primit în dar de la Capul Bisericii.

Părintele nu lucrează în afara bogăției spirituale a Bisericii. În mod obligatoriu este purtător dinamic și interpret al elementelor pe care Părinții precedenți le-au oferit în spațiul învățăturii Bisericii. Și noul pas, oferta sa personală, constituie: deschiderea unei noi ferestre către adevăr, în cele ce deja există; lărgirea orizontului spiritual; deschiderea pe mai departe a aripilor pentru noi experiențe duhovnicești; cu indicația că pornind de pe terenul stabil al tradiției, nu există limite și bariere în exprimarea dumnezeiască și cunoaștere, în afara neputinței omenești.

Este bine știut că epistolele vasiliene relevă și alte aspecte importante în ceea ce privește teologia biblică, istorică, morală sau canonică. Cu siguranță, aspectele politice sau sociale din vremea aceea întregesc imaginea unei lumi în care Sfântul Vasile cel Mare și-a îndeplinit misiunea sa pastorală.

În amintirea urmașilor săi, a credincioșilor din toate timpurile pe care Biserica îi are, a celor care, încă, se mai îndoiesc de adevărul veșnic propovăduit, Sfântul Vasile cel Mare, alături de alți Părinți de seamă ai Bisericii, rămâne un model demn de urmat prin tot ceea ce a realizat, prin modul în care și-a apărat credința strămoșilor săi, prin viața și înțelepciunea sa.

1) Scrisorile adresate Sfântului Grigorie Teologul, înainte de episcopatul Sfântului Vasile cel Mare.

În corpusul corespondenței vasiliene, printre epistolele semnate înainte de hirotonia întru episcop a Sfântului Vasile cel Mare, se regăsesc patru scrisori adresate prietenului său din Nazianz.

Sfântul Vasile nu se va dărui, după terminarea studiilor de la Atena, carierei universitare decât un timp foarte scurt. Întors de la studii în Capadocia, va preda o vreme retorica. Însă predarea retoricii nu-i aducea Sfântului Vasile mulțumirea sufletească necesară. Tocmai de aceea, va lepăda pentru totdeauna această îndeletnicire și, după ce va primi Sfânta Taină a Botezului, pleacă spre ținuturile locuite de către cei care-și doreau desăvârșirea spre a cunoaște el însuși modul prin care va putea, în mod autentic, să-L slujească pe Dumnezeu.

Întors acasă, va căuta un loc pentru a întemeia o mănăstire pentru cei care vor dori să ajungă la desăvârșire.

Sfântul Vasile cel Mare își dorea să-l aibă lângă el și pe prietenul său pentru a trăi împreună doar pentru Iisus Hristos și pentru a lupta împotriva ereticilor care aduceau grave atingeri învățăturii de credință cu privire la Sfânta Treime, pe care Sfinții Părinți ai Bisericii au apărat-o dintotdeauna. Acesta este motivul unei alte scrisori către Grigorie din Nazianz.

În contextul învățăturilor eronate despre Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare este de părere că trebuie să se găsească „răspunsurile teologice cele mai potrivite”. Chiar dacă Sfinții Părinți au lămurit unele probleme de credință, fie la sinoadele la care au luat parte, fie mai apoi, prin diferite scrieri ce reprezintă contribuții personale la stabilirea învățăturii de credință, ele, „mai pot fi totuși îmbinătățite, atunci când împrejurările o cer.”

Însă de ce a cerut Sfântul Vasile sprijinul Sfântului Grigorie de Nazianz? Cauzele se regăsesc încă din evenimentele derulate după anul 325. După Sinodul I Ecumenic, arienii se vor separa în trei partide. O primă grupare, a arienilor era condusă de către Aețiu și Eunomie. În concepția acestora, Logosul nu este Dumnezeu și nici asemenea Lui. O altă grupare, condusă de către Eusebiu al Nicomidiei, învăța că Fiul este dintr-o substanță asemănătoare cu Tatăl. În sfârșit, gruparea condusă de către episcopul Acaciu din Cezareea, era de părere că Fiul este întrutotul asemănător cu Tatăl, fără să explice, însă ce înțelege prin această asemănare.

Înainte de a prelua sarcina grea a arhieriei, Sfântul Vasile ia atitudine împotriva rătăcirii ariene. Contra lui Eunomie, ce era de părere că între Tatăl și Fiul nu poate să existe nici o asemănare, Sfântul Vasile va scrie o lucrare, în care va arăta că Tatăl și Fiul nu se pot deosebi cu nimic după esență, ci doar după Ipostase. Atunci când vorbim despre Dumnezeu va trebui să avem adâncă evlavie deoarece „până și cea mai precisă definiție e mult mai neputincioasă decât gândirea celui ce vorbește și decât curiozitatea celui ce cugetă. Aceasta pentru că, în mod firesc, cuvântul nu poate fi în stare să redea toată adâncimea ideilor. Și atunci, dacă puterea noastră de gândire e slabă, iar și mai neajutorată decât ea e puterea de exprimare a limbii, oare la ce altceva va trebui să ne așteptăm de pe urma spuselor noastre, decât la scuza că suntem prea săraci în cuvinte? Desigur însă, că acest lucru n-ar putea constitui o pricină pentru care să ne putem opri vreodată de a mai cerceta și întreba, căci ar fi o adevărată trădare dacă nu ne-am sili să punem la îndemâna tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu răspunsurile teologice cele mai potrivite”.

Atât Sfântul Vasile cel Mare, cât și Sfântul Grigorie din Nazianz vor avea un aport deosebit în lupta contra ereziei ariene, aducând lămuriri substanțiale în scrierile lor în ceea ce privește raporturile dintre Ipostasele Divine și notele caracteristice ale fiecăreia.

Scrisorile pe care Sfântul Vasile le va trimite prietenului său Grigorie voe avea eficacitate deplină. Descrierea minunatelor locuri de pe malul Irisului, scrisorile prin care Sfântul Vasile îl îndemna tot timpul pe prietenul său să-i scrie și să-l viziteze îl vor determina pe Grigorie să poposească un timp la fostul său coleg de studii.

Vremea petrecută împreună de către cei doi prieteni ,,a fost benefică pentru mulțumirea lor sufletească și pentru binele Bisericii. Au lucrat împreună la Filocalie și au încercat să aducă unele îmbunătățiri în viața monahală, prin regulile care le vom cunoaște, mai târziu, sub numele Sfântului Vasile cel Mare.”

2) Scrisori adresate clerului superior

Vom zăbovi și asupra corespondenței pe care Sfântul Vasile cel Mare a întreținut-o cu unii episcopi din vremea lui. Așa după cum mărturisește însăși corespondența sa, scrisorile sdresate întâistătătorilor Bisericii sunt extrem de numeroase și, totodată, variate din punct de vedere al problematicii pe care o abordează.

Sfântul Vasile cel Mare a avut îndreptată atenția și spre cei care slujeau Sfintelor Altare. Însemnată parte a corpusului corespondenței vasiliene, cuprinde scrisori adresate preoților din diferite părți ale lumii. Epistolele vor fi analizate ținând cont de problematica abordată, amintind, la momentul potrivit, căruia dintre slujitori îi era adresată respectiva scrisoare.

Unitatea credinței și rezistența împotriva prigoanei eretice

În acele timpuri, atacurile ereticilor împotriva ortodoxiei erau virulente, de aceea ierarhul Capadocian a încercat să mențină prin clerul și credincioșii fiecărei părți din Biserică unitatea credinței. „Ca să folosesc o comparație – spune Sfântul Vasile cel Mare – poate cam îndrăzneață, situația Bisericii de azi seamănă cu aceea a unei haine vechi, care e gata să se sfâșie la prima întrebuințare, fără nădejdea de a putea fi redusă la vechea ei menire. Or, în astfel de împrejurări trebuie să depunem multă râvnă și multă sârguință ca să mai putem aduce o îmbunătățire cât de mică Bisericii. Cel mai bun lucru care ar trebui făcut este reunificarea bisericuțelor care s-au dezbinat una de alta de atâta vreme. Și această unire s-ar putea face numai dacă vom dovedi răbdare față de cei neajutorați și dacă vom acționa în așa fel încât să nu mai provocăm noi zguduiri sufletești”.

Într-o altă epistolă către preotul Chiriac și aceeași credincioși din Tars, Sfântul Vasile cel Mare propune trei condiții esențiale pentru primirea tuturor ereticilor în Biserică. Ele sunt următoarele:

a) Să fie de acord cu cele stabilite de cei 318 Sfinți Părinți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea;

Ceea ce s-a hotărât sub asistența Duhului Sfânt de către Părinții sinodali nu mai poate fi schimbat niciodată de către nimeni;

c) Chiar dacă nu s-a adus în discuție și problema Ipostasului Sfântului Duh, la Primul Sinod Ecumenic, va trebui ca cei ce mărturisesc credința în El să nu îl socotească în rândul creaturilor. Prin urmare, Sfântului Duh trebuie să-I acordăm aceeași cinstire de care se bucură Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul.

Sfântul Vasile cel Mare era conștient de greutatea misiunii sale. Tocmai de aceea și în rândul preoților va căuta sprijinitori pentru cauza Bisericii. După ce va depune toate eforturile să înlăture vina care plana asupra sa cu privire la agrearea ideilor lui Apolinarie, dezvăluind uneltirile ereticilor, Mitropolitul Capadocian a devenit personalitatea centrală, mai ales după moartea Sfântului Atanasie cel Mare (2 mai 372), pentru apărarea învățăturilor de credință de la Niceea.

Marele Vasile avea conștiința că lupta împotriva ereticilor este o misiune sfântă la capătul căreia ne așteaptă mari răsplăți din partea lui Dumnezeu. Sunt grăitoare în acest sens, cuvintele pe care le adresează preotului Paulin: „Pe cât de mult ne întristăm când aducem aminte de pustiirea Bisericilor, pe atât de mult te fericim că te-ai angajat îndată într-o luptă atât de lungă, pe care să-ți ajute Dumnezeu s-o duci cu răbdare, ca să primești buna răsplătire a unei credincioase slujiri și a unei viteze lupte duse pentru numele Lui Hristos”.

Pregătirea intelectuală și morală a clerului

Marele Capadocian s-a îngrijit îndeaproape și de pregătirea intelectuală a celor care slujeau sfintelor Altare. El nu putea concepe că un om care afirmă că-L iubește pe Dumnezeu nu ar avea înclinația spre studiu deoarece: ”e nebiruit darul celor care pot să învețe ceva folositor, iar sufletul celor care doresc să se instruiască este liber de orice împotrivire”.

Nu putea fi ignorată de asemenea curățenia morală a celui care-L slujea pe Dumnezeu. Nimeni dintre credincioși nu trebuie să constate că viața preotului ar putea constitui un prilej nefericit spre păcat.

De aceea, atunci când un oarecare slujitor al Bisericii se dovedea nevrednic de misiunea sa, suferința provocată Marelui Capadocian era nebănuit de mare. Îndreptarea păcătosului trebuia să se petreacă imediat, ca nu cumva rușinea faptei să tulbure obștea celor împreună osârduitori spre calea mântuirii. Ierarhia are datoria de a supraveghea modul în care cei consacrați Domnului își petrec viața lor. Cei care își îndreaptă viața, pe mai departe, pot a-și duce la îndeplinire misiunea lor. Cei care însă, datorită nepăsării lor petrec în continuare în păcate, chiar susținuți de factori de decizie din Biserică, nu mai pot fi socotiți slujitori ai Părintelui Ceresc. În acest moment, poate interveni chiar opinia poporului care ar putea să solicite îndepărtarea celor vinovați din sânul Bisericii, scria Ierarhul Capadocian preotului Grigorie. Acesta era idealul Sfântului Vasile cel Mare.

Sfântului Vasile cel Mare nu îi era indiferent nici modul celor care petreceau în viața de familie, prin binecuvântarea Bisericii. Nici un păcat nu trebuie trecut sub tăcere. Chiar dacă nu ar fi amintit, nu duce la concluzia că Biserica ar da binecuvântare pentru plăceri nesătule în cadrul legiuitei căsătorii. Scriindu-i unui cleric, tot cu numele de Diodor, se pare că din apropierea scaunului mitropolitan din Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare arată că, în privința celei de-a doua căsătorii, trebuie ținut seama ca nu cumva să fie un depozit pentru desfrâu. Nu este un prilej de desfrâu căsătoria a doua, ci un antidot împotriva desfrânării.

Putem conchide, că Ierarhul din Capadocia, a încercat prin cuvânt și faptă să conștientizeze pe fiecare dintre membrii Bisericii, indiferent de starea în care se afla, că, cea mai mare datorie pe care o au pe pământ slujitorii Sfântului Altar împreună cu păstoriții lor, este urcușul duhovnicesc pe calea mântuirii.

Este cunoscut faptul că Sfântul Vasile cel Mare s-a ocupat îndeaproape de cei care s-au lepădat de lume și au îmbrăcat haina monahală pentru a sluji cu toată ființa pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

,,Cunoscând în profunzime sublimitatea jurământului monahal, fiind el însuși călugăr, Sfântul Vasile cel Mare a fost atât un legislator al vieții monahale”, cât și un adevărat părinte, un sfătuitor devotat pentru cei care îi aparțineau, întru totul Lui Dumnezeu. Așa se face că avem moștenire de la Sfântul Părinte numeroase lucrări cu caracter ascetic, prin care se puneau în vedere celor care trăiau în curăție, putința de a ajunge la îndumnezeire.

Scrisori adresate cinului monahal

În Răsărit ,,influența Sfântului Vasile cel Mare, amestecată cu alte curente s-a exercitat pînă departe prin Rînduielile sale, ceea ce este de ajuns spre a justifica numele de ,,vasilieni”, cum sînt numiți călugării ortodocși.”

Sfântul Vasile cel Mare consideră călugăria o curajoasă imitare a vieții Domnului care, din dragoste pentru noi oamenii și-a luat trup omenesc. Cel care îmbracă haina monahală, acuzând „deșertăciunea vieții acesteia, convins că plăcerile veacului își găsesc încă de aici de pe pământ pieirea, întrucât ele nu pregătesc decât o hrană a focului veșnic și că de altfel și trecerea lor este repede”, caută a bineplăcea lui Dumnezeu.

Prin urmare, plăcerile vieții lumești, în comparație cu bucuriile duhovnicești, nu pot fi catalogate decât mijloace prin care se ajunge la pieire. Cei care au devenit insensibili la ispita acestei lumi, vor avea posibilitatea să dobândească Împărăția Cerurilor.

Candidatul, la marea chemare a Domnului de a-I fi supus urmaș, va trebui să aibă în vedere că drumul ascezei este extrem de greu. Monahul pe calea desăvârșirii nu este singur. Dumnezeu va fi de partea sa și jugul călugăriei va fi asemenea jugului blând al Domnului.

Sfântul Vasile cel Mare nu uită să menționeze că, înainte de a primi voturile monahale, candidatul va trebui „să-și însușească elementele de bază ale credinței, așa cum au fost ele hotărâte de Sfinții Părinți și cum au fost alcătuite în scris”.

Monahul și de altfel orice creștin este dator să se îndeletnicească și cu studiul.

El va trebui să aibă în atenție mai ales citirea Sfintei Scripturi pentru „a bine plăcea lui Dumnezeu” întru toate. În drumul său spre desăvârșire, monahul va trebui să aibă sprijinul unui frate mai mare sau, mai exact, al unui duhovnic. Scriind unui călugăr, în acest sens, Sfântul Vasile cel Mare, despre dorința unui creștin de a deveni monah, consemna următoarele: „Eu l-am amânat pentru mai târziu, cu toate că râvna pe care o are de a lua aici cununa dragostei celei după Dumnezeu, întrucât doream ca împreună cu Cuvioșia Ta să-l ungem în vederea unor astfel de lupte și să-i dăm ca dascăl pe unii dintre voi, tocmai pe cel care l-ar fi cerut el, ca să-l deprindă deplin și ca să facem din el, după dorința lui vie și fericită, un luptător încercat, în stare să rănească și să culce la pământ pe căpetenia întunericului și împreună cu el și pe duhurile răutății cu care avem de luptat, după cum ne spune Apostolul”.

Cel care îmbracă chipul îngeresc nu devine inutil în raport cu lumea, , chiar dacă ni se pare că am putea considera lucrurile în acest fel. Într-o scrisoare în care Sfântul Părinte intervine pe lângă un censor fiscal pentru a fi scutiți de dări călugării, deoarece ei nu mai aparțin lumii, ne convingem pe deplin despre nobila misiune pe care monahul o are de împlinit.

Înălțimea chemării monahale este așa de frumos conturată de Sfântul Vasile cel Mare în epistolarul său. Bunăoară, într-o scrisoare în care mustră pe un călugăr căzut în grave păcate, Sfântul Părinte îi arată dulceața viețuirii evanghelice de care s-a îndepărtat. Astfel, viața monahală reprezintă o cale înțeleaptă de viețuire a unui om, o rânduială cât se poate de precisă pentru a ajunge la bunătățile nesfârșite promise de Dumnezeu.

Depunătorul voturilor monahale strălucește mai mult ca aurul. El este un punct de referință pentru întreaga natură și pentru pietrele nesimțitoare și poate chiar pentru dușmanii cei mai înverșunați care ar putea dori un rău oarecare acestor apărținători ai cinului monahal, care sunt asemănați cu neamul cel de cinste al Sionului. Tăriile cerului, întreaga oaste cerească și ceata fericiților viețuitori după poruncile Lui Hristos îl cinstesc pe cel care, cu adevărat, se leapădă de mocirla acestei lumi.

Pentru Sfântul Vasile, vietuirea monahală este în primul rând un dar dumnezeiesc facut oamenilor care pot înțelege cuvântul acesta. Chipul dumnezeiesc din om tinde în mod firesc catre Arhetip, și de aceea omul, independent de religia sa, are sădită în sine dorința de desăvârșire, de infinit, de nemurire. Monahismul este legat, prin aspirațiile pe care le promovează, de însăși natura sufletului omenesc, dar apare sub forma de vocație și chemare la viețuire călugăreasca doar la aleșii lui Dumnezeu. În calea acestei aspirații a chipului dumnezeiesc, s-au asezat însă păcatul strămoșesc și patimile care au patruns în firea omului, înstrăinându-l de Dumnezeu și de sine însuși. Boala patimilor întunecă mintea și sufletul omului, împiedicându-l să găseasca drumul drept către Dumnezeu. Venirea lui Dumnezeu “în trupul cărnii noastre”, după expresia Sfântul Pavel, a deschis neamului omenesc calea catre mult dorita împărtățire de Dumnezeu și către împlinirea scopului pentru care omul a fost creat. A fi creștin, pentru Sfântul Vasile, nu înseamnă a nu avea patimi, ci înseamnă a avea putința să le birui, ridicând astfel valul care desparte mintea și sufletul nostru de Hristos – Dumnezeu. “Să ne întoarcem, așadar – scrie Sfântul Vasile monahilor săi -, la harul de la început, de care ne-am înstrăinat din cauza păcatului, și iarăși să ne înfrumusețăm după chipul lui Dumnezeu, facându-ne asemenea cu Ziditorul prin nepatimire” (Cuvânt Ascetic 2,1). Așadar, chipul dumnezeiesc constitutiv ființei umane și realitatea distorsionată a patimilor constituie două din premisele vieții monahale, definită, după cum am vazut, de Sfântul Vasile, drept străduința pentru a dobândi nepătimirea. Astfel, retragerea pe care o realizează monahii nu se datorează disprețuirii vieții de familie sau a unei atitudini mizantrope și antisociale, ci este simultan expresia dorului după Dumnezeu și a conștientizării faptului că împlinirea acestui dor nu este cu putință în mijlocul pricinilor de păcătuire pe care le ofera lumea. “Am părăsit viața de oraș – îi scrie el prietenului său Grigore -, pentru ca am socotit-o prilej pentru tot felul de răutăți” (Epistola 2,1). În plus, “sufletul privind mulțimea păcătoșilor din lume, nu găsește timp să-și observe păcatele proprii și să se zdrobească prin căința pentru ele, ci, comparându-se cu alții mai răi, își face chiar o închipuire de virtute” (Regulile Mari).

Simpla retragere fizică nu este însă suficientă, pentru că monahul trebuie să curețe partea dinăuntru a blidului. “Despărțirea de lume nu înseamnă pur și simplu plecarea trupească din mijlocul ei, ci rupere sufletească de poftele ei, încât să nu simți dorul de a trăi în oraș, de a avea casa, avere, prieteni, proprietate personala, mijloace proprii de trai, pofta de a face comert, de a aparea la întruniri publice,…” (Epistola 2, 2). Retragerea le dă posibilitatea monahilor să observe patimile ce viermuiesc înăuntrul lor și să lupte sistematic și constant împotriva lor prin sădirea virtuților contrare. De aceea liniștea și isihia sunt considerate de Sfântul Vasile doar “începutul curățirii” (Epistola 2,2) și o condiție permanentă “pentru atingerea scopului, deoarece, pentru păzirea sufletelor monahilor de alunecări, este de folos și necesară izolarea de lume și trăirea în singurătate, fiind păgubitor a trăi în comuniune cu cei care se arată fără frică și cu dispreț față de păzirea strictă a poruncilor” (Reguli Mari 6).

Și celelalte elemente care caracterizeaza vietuirea monahala îsi gasesc bune temeiuri în antropologia ascetica a Sfântul Vasile. Astfel, retragerea calugarilor departe de zarva oraselor este întemeiata de Sfântul Vasile pe predispozitia pentru rugaciune pe care o lucreaza în suflet singuratatea “si totala îndepartare de lume si uitarea vechilor ei obiceiuri” (Reguli Mari 5, 2). Aceasta retragere si izolare a monahului se sprijină pe constiința omului care, interacționând cu mediul înconjurător, suferă influente din partea acestuia. Patimile prezente în “toti cei nascuti din femeie” îsi gasesc nenumarate pricini de stârnire si punere în lucrare în orase, chiar daca cei ce vietuiesc aici, de cele mai multe ori, nici nu își dau seama de asta. Aici se cuvine sa facem o precizare asupra careia vom reveni, legata de mult discutatul raport dintre actiune si contemplatie si de eficienta acestora în viata calugarului. Întemeiat pe Sfântul Scriptura, pe tradiția monahala si pe propriile observatii ascetic – antropologice, Sfântul Vasile este foarte limpede atunci când afirma ca pentru despatimire, monahul trebuie sa caute în primul rând rugaciunea si viata isihasta, “deoarece contemplarea învataturii lui Iisus este mai înalta decât slujirea trupului”, scrie el (Constitutiile Ascetice 1; 1). Dezvăluind cursele diavolului, care încearcă să-l abată pe călugăr de la totala dedicare în viata de asceza si rugaciune, Sfântul Vasile îi avertizează pe toti monahii să nu se lase amăgiți “cu argumente absurde, cum că traind în lume, îndupleca pe Dumnezeu cu acțiuni de binefacere… și chiar dacă vreun monah ar avea impresia că își îndreaptă viata proprie astfel, nu va scăpa de acuzația de a-L fi părăsit pe Iisus Hristos” (Cuvânt Ascetic 1, 1). Deci angajarea sociala în opere filantropice a monahilor este considerata de Sfântul Vasile ca o decadere a monahismului. De aceea în Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) “sa se îndeparteze de orice grija a veacului acestuia” (Regulile Morale 77), dând-o pilda pe Maria, a carei viata contemplativa este superioara celei active închipuita de arta. Faimoasele vasiliade nu sunt manastiri în întelesul pe care Sfântul Vasile îl da acestui cuvânt, ci institutii de binefacere, care, de altfel, nici nu au supravietuit.

Gasim în aceste rânduieli ale Sfântul Vasile, întemeiate pe însasi natura omului, sâmburele dezvoltarii ascetice si monahale ulterioare, pe care le-au facut Parintii ascetici si care pot fi rezumate în afirmatia ca a vietui duhovniceste înseamna a vietui “dupa minte”. Dumnezeu, fiind fara forma, nu poate fi cunoscut de o minte robita împartirilor si împrastierilor, si de aceea însingurarea este necesara monahilor, pentru ca mintea lor linistindu-se, eliberându-se de întiparirile lucrurilor din lume, sa poata fi cât mai pregatita pentru primirea contemplatiilor dumnezeiesti în ea. Aceasta conceptie antropologica sta la baza întregii asceze si mistici crestin- ortodoxe, si ea, prin bogatia si finetea observatiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la raportul acestuia cu lumea înconjuratoare si cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabila din punct de vedere crestin. Tocmai curatirea si despatimirea mintii, care este tron a lui Dumnezeu în om, o are în vedere întreaga organizare a vietii într-o manastire, asa cum e prevazuta de rânduielile vasiliene. Iata ca vietuirea monahala ascetica a Sfântul Vasile i-a permis sa faca observatii profunde asupra naturii omului si sa ne lase o seama de lamuriri care ar putea fi utilizate cu profit în stiintele contemporane, care, prea adesea, considera sufletul ca un fel de energie si rezultat al fenomenelor neuro – electrice ale omului.

Manastirea este, asadar, în primul si în primul rând un loc de retragere, temeiul izolarii monahilor de viata mireneasca este atât antropologic, cât si teologic. Tocmai pentru a-si putea pastra conditiile necesare contemplatiei, Sfântul Vasile le cere monahilor sa evite legaturile cu mirenii. Mai mult, Sfântul Vasile interzice în mod expres intrarea femeilor în manastirile de barbati, precum si a celor care nu au aprobarea staretului: “portile la intrarea în manastirile de barbati sa fie închise pentru femei si nici toti barbatii sa nu intre, ci numai aceia care au aprobarea de la staret” (Cuvânt Ascetic 2, 4). Iata deci ca aceasta rânduiala nu este o inovatie atonita sau a Sfântul Calinic de la Cernica, ci o prevedere imperativa expres formulata ca atare de Sfântul Vasile si, prin urmare, normativa, întemeiata pe observatiile sale antropologice cu caracter ascetic, subordonate scopului si modului de vietuire monahal. Ele nu exprima vreun dispret la adresa femeii sau vreo conceptie care ar pune femeia într-o lumina inferioara barbatului. Si cum ar putut face aceasta Sfântul Vasile, el însusi fiind convertit la viata monahala de catre o femeie, sora sa, Sfântul Macrina? Prin astfel de rânduieli, monahii nu se separa ostentativ de pliroma Bisericii, cum sunt uneori acuzati de cei straini de duhul patristic si ascetic al Ortodoxiei.

Monahii – apărători ai dreptei credințe

Sfântul Vasile cel Mare consideră pe toți cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu, luând jugul greu al monahismului, prietenii săi.

Monahii sunt datori să-și apere atât viața neîntinată de păcat cât și adevărul cu privire la dreapta credință, trăind în pace și înțelegere unii cu alții. De altfel, putem spune că Sfântul Vasile cel Mare a fost toată viața sa un apostol al păcii și al iubirii dintre oameni.

Pacea care trebuie să domnească în Biserică, a fost cel mai important deziderat al arhipăstoririi Mitropolitului Capadocian. Acest lucru îl putem deduce din destăinuirea pe care o face călugărilor Paladios și Inochentios într-o scrisoare. Aici mărturisește că toată viața sa a urmărit ca pacea din Biserică să nu fie cu nimic tulburată.

Bunuri precum pacea, iubirea dintre oameni, mărturisirea aceleiași credințe sunt în măsură să ducă la o unire indestructibilă între cei care formează Trupul tainic al Domnului.

Se știe însă, că vremurile în care Sfântul Vasile și-a desfășurat activitatea nu au fost dintre cele mai favorabile. Mutațiile frecvente din punct de vedere politic, economic și social, au fost cumulate cu tensiunile provocate de către mai mulți ereziarhi și schismatici pe plan religios, care au amenințat cu sfâșierea unității Bisericii.

Sfântul Vasile cel Mare, neîncetat, îndemna pe monahi cât și pe ceilalți creștini să fie alături de el și să rămână neclintiți în credința cea dreaptă, pe care au primit-o de la Sfinții Părinți: „Totuși nu vă va fi greu să vă păziți urechile de astfel de răutăți și pe cât veți putea să vă păziți și inima întreagă, fără să o lăsați de mai înainte pradă calomniilor, cerând să se dea seamă de orice acuză care mi se aduce. Dacă găsiți în mine adevăr, nu dați loc minciunii (…) Vă îndemn deci, rămâneți pe la casele voastre, trăind demn, împlinind în liniște voia Domnului. În orice caz, feriți-vă de contactul cu astfel de oameni a căror viclenie duce chiar la pierzania celor ce-i ascultă. Dacă veți păzi întreagă dragostea față de mine, atunci veți ține neștirbită și credința Părinților și vă veți dovedi atât apropiați ai Domnului, cât și prieteni ai adevărului”.

Care este credința pe care o apăra Sfântul Vasile cel Mare? Sfântul Părinte nu poate să conceapă că există un fel de a crede în Dumnezeu într-un loc și un altul diferit, în alt loc. Credința pe care o mărturisim trebuie să fie unică datorită faptului că suntem „moștenitorii acelorași Părinți, care au vestit odinioară, la Niceea, marea învățătură a crezului creștin”.

Se știe din istoria Bisericii că din cauza unor termeni care nu întotdeauna s-au bucurat de aceeași înțelegere din partea celor care-și spuneau creștini, s-au iscat atâtea animozități.

Dacă ar fi să sistematizăm crezul dogmatic al ierarhului capadocian, putem spune că a apărat termenul „HOMOOUSIOS”, consacrat la Niceea de către Sfântul Atanasie cel Mare și mai mult, alături de alți Părinți de seamă ai Bisericii a adus o contribuție majoră în ceea ce privește înțelegerea relațiilor intratreimice dintre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul, a mărturisit că nu este o creatură Sfântul Duh și prin urmare, îl socotim alături de Tatăl și de Fiul ca Dumnezeu adevărat în Sfânta Treime. De asemenea, efortul Sfântului Vasile pentru precizarea raportului dintre fire și persoană în cadrul Sfintei Treimi, îl considerăm ca un imens aport adus teologiei patristice în ceea ce privește „clarificarea terminologiei trinitare”.

În legătură cu termenul „Homoousios”, într-o epistolă adresată unor călugărițe, Sfântul Părinte pleda pentru necesitatea ca în Biserică să fie mărturisită aceeași credință. Mulți se poticneau de noțiunea de „deoființă”. Însă, „a nu urma pe Sfinții Părinți și a nu acorda graiului lor mai multă autoritate decât îți spune propria ta părere e o atitudine vrednică de condamnat, întrucât e plină de înfumurare; dar și a socoti acest cuvânt ca suspect numai pentru că a fost respins de alții, o astfel de atitudine s-ar părea că te scoate întrucâtva din învinuirea precedentă. E drept că episcopii care s-au întrunit să judece pe Pavel de Samosata au atacat această expresie socotind-o neclară. Ei ziceau că termenul „de o ființă” ne duce cu gândul în același timp atât la ființă, cât și la ceea ce provine din ființă, așa încât odată împărțită, ființa dă numirea „de o ființă” și celor în care a fost împărțită. O asemenea concepție poate avea o noimă într-o oarecare măsură atunci când vorbim de bronz și de monedele confecționate din bronz, dar în Dumnezeu-Tatăl și în Dumnezeu-Fiul substanța sau ființa nu-i mai bătrână decât Ei înșiși, așa încât Persoanele divine nu pot fi socotite Una mai mare decât Cealaltă, căci ar fi mai mult decât nelegiuire să cugeți sau să spui despre Dumnezeu așa ceva”.

Cei care emiteau judecăți prin care puneau înaintea lui Dumnezeu natura divină sau socoteau o ierarhie în cadrul Treimii nu făceau altceva decât să distorsioneze învățătura de credință pe care Sfinții Părinți în anul 325 au stabilit-o la Niceea.

Deoarece în dezbaterile sinodale de la Niceea unii credeau că Fiul este o creatură a lui Dumnezeu, Părinții sinodali s-au văzut obligați să adauge noțiunea „Homoousios”. Aceasta, întrucât „unirea Fiului cu tatăl e veșnică și continuă”. Sfântul Vasile cel Mare arată că Sfinții Părinți, în mod voit, au adăugat termenul „de o ființă” întrucât au dorit să sublinieze că atât Dumnezeu-Tatăl cât și Dumnezeu-Fiul „se bucură de aceeași demnitate a firii și nu s-a spus „de o ființă” ca să se arate că cele două persoane sunt între ele ca frații, cum au gândit unii, ci deoarece cauza și ceea ce își ia începutul din ea, sunt de aceeași fire, cu alte cuvinte sunt „de o ființă”.

Termenul consacrat la Sinodul Ecumenic de la Niceea din anul 325, își are o importantă valoare în ceea ce privește raportl dintre fire și persoană, pe lângă evidențierea relațiilor dintre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul. Astfel, Sfântul vasile arată că, prin noțiunea „Homoousios” se înregistrează o raportare a unei realități către altă realitate. Implicit, „homoousios”, este în măsură să precizeze deosebirea dintre ipostase și evidențiază neschimbabilitatea firii.

Sfântul Părinte conchide: „Când învățăm deci că Fiul este din ființa Tatălui și anume că e născut, iar nu făcut, atunci nu trebuie să ne ducem cu gândul la niște înțelesuri trupești ale fenomenelor naturale. Căci ființa Tatălui nu a fost împărțită, așa încât de la Tatăl să treacă să ajungă și la Fiul și nici nu se naște printr-un fel de scurgere sau prin producere, așa cum se întâmplă cu pomii care rodesc, ci chipul nașterii dumnezeiești nu se poate explica și nici înțelege de cugetarea omenească”.

În ceea ce privește Ipostasul Sfântului Duh, Marele Capadocian înseamnă să fie „socotit a fi de aceeași mărire și cinste alături de tatăl și de Fiul, pentru că El întrece orice făptură”. Aceasta, întrucât „e un lucru cu totul nelegiuit și să cobori pe Duhul Sfânt până la măsura făpturii, dar greșit este și să-l pui mai presus decât Fiul ori mai prejos decât Tatăl, atât ca timp, cât și ca rang”.

Cei care nu erau de acord cu învățătura oficială a Bisericii, vor aduce mari supărări apărătorilor dreptei credințe, care erau cunoscuți sub denumirea de „omousieni”. Omousienii sunt îndemnați de Sfântul Părinte să nu cedeze în fața prigonitorilor, știut fiind faptul că cei prigoniți pentru Hristos, fiind martiri ai Lui, se vor învrednici de mari daruri în împărăția lui Dumnezeu.

Prin urmare, călugării trebuie să rămână neclintiți în ceea ce privește mărturisirea dreptei credințe având conștiința că ei nu fac altceva decât să păstreze ceea ce au primit de la înaintașii lor.

Epistolele adresate monahilor, nu fac excepție de la bogăția învățăturilor dogmatice, canonice și morale pe care ni le oferă și celelalte episoade din corpusul vasilian.

Adresate unor călugări ori unor obști monahale, epistolele pe care le-am evidențiat în cele de mai sus, scot în evidență sublimitatea misiunii monahale și lupta necontenită împotriva păcatului și a neorânduielilor de tot felul. Contra feluritelor patimi, prin jurământul depus, monahul este dator să le înfrunte și să le biruiască.

Mai mult, pe lângă lupta contra păcatului, monahii sunt datori să cunoască și să rămână neclintiți, cu prețul oricărei jertfe, în credința dintotdeauna a Bisericii.

Capitolul VI.

PROBLEME MORALE

IN

OPERA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Sfântul Vasile se ocupă și de numeroase păcate, tratându-le în opoziție cu virtuțile cărora se opun: invidia sau pizma; mânia, mândria, iubirea de arginți (zgârcenia bogaților); lăcomia după averi și mâncare și băutură, minciuna, pe care o condamnă sub toate formele ei, luxul femeilor, camăta.

Dintre Sfintele Taine, Sfântul Vasile se ocupă îndeosebi de Pocăință, Botez și Euharistie, arătând valoarea lor morală. Dintre datoriile creștinului ce rezultă din porunca cea mare a iubirii, Sfântul Vasile se ocupă de iubirea și cinstirea lui Dumnezeu, de cultul divin ordinar și extraordinar; rugăciunea și postul, jurământul și votul, precum și de cinstirea sfinților și a moaștelor lor. Iubirea față de aproapele se extinde și asupra dușmanilor și trebuie manifestată prin fapte externe: faptele milei trupești și sufletești, răbdare față de aproapele, interzicerea răzbunării, judecării și clevetirii aproapelui, iertarea și uitarea nedreptăților suferite, datoria îndreptării frățești, ferirea de sminteală sau de scandal, înonjurarea ispitelor. Sfântul Vasile nu neglijează nici datoriile față de sine (cultivarea sufletului prin câștigarea de cunoștințe și virtuți, în acest scop putându-se folosi și filosofia profană), câștigarea smereniei și refuzul onorurilor lumești, continua stăruință pe calea binelui.

Dintre problemele morale cu implicații sociale deosebite, deci cu un vădit caracter social amintim: calitatea de ființă socială a omului; prooblema familiei, divorțul, datoriile reciproce ale membrilor familiei: soții întreolaltă, părinții față de copii, copiii față de părinți, fecioare, văduve, stăpâni și sclavi, conducători și supuși. O atenție specială acordă sfântul Vasile problemei păcii și dreptății sociale, arătând funcția socială a bogăției și combătând exploatarea sub toate formele ei, cum și adunarea de bogății nedrepte, camăta și alte rele sociale.

Subliniem faptul că în una din învățăturile morale ale Sfântului Vasile se schițează un adevărat profil moral al creștinului, din care se poate desprinde tipul adevăratului creștin așa cum e conceput de marele dascăl al ascezei.

1. Vorbind în aceste omilii despre raportul dintre tradițiile omenești și poruncile lui Dumnezeu, sfântul Vasile aduce ca temei textele din Mc. 7,5-8 și Isaia 29, 13, confirmând și întărind principiul autoritativ al teologiei morale sau principiul formal al ei: voința lui Dumnezeu. „Nu se cuvine, spune el, să urmăm tradițiile omenești în așa fel încât să nesocotim prin aceasta poruncile lui Dumnezeu”, căci porunca lui Dumnezeu nu poate fi nesocotită sau înlocuită printr-o datină omenească (Mc. 7, 9). Așadar, continuă sfântul Vasile, „toate cele pe care le-a predat Domnul prin Evanghelie și prin apostoli trebuie împlinite întocmai” De aceea, „nimeni nu trebuie să pună înainte voința sa față de voința Domnului, ci, în tot lucrul să căutăm și să urmăm voința Domnului”.

Dacă în cele de mai înainte s-a arătat că voința creștinului trebuie să se supună necondiționat voinței lui Dumnezeu, în alt loc, Sfântul Vasile afirmă că , deopotrivă și rațiunea și judecata lui trebuie să se supună cuvintelor Domnului, deoarece acestea au o valoare și autoritate mai mare decât propriile-i convingeri, ca produs al rațiunii sale deoarece nu i se cade cuiva ca, după judecățile sale proprii, să tindă spre cele arătate de Dumnezeu ca reprobate (condamnate); că acela trebuie să știe că cuvintele Domnului sunt mai vrednice de credință decât covingerile sale

Această idee o găsim exprimată lămurit de sfântul Irineu (+202) care, tratează mai temeinic raportul dintre rațiune și credință rezolvat în sensul că rațiunea și voința omenească trebuie să se supună necondiționat credinței. Cu aceasta sfântul Irineu devine făuritorul principiului autoritativ sau formal al moralei creștine, iar sfântul Vasile îl confirmă și îl întărește.

2. Concepția sfântului Vasile despre virtute o putem cunoaște îndeosebi din Comentarul la Psalmi și din Omilia la principiile Proverbelor, dar el vorbește și în alte scrieri despre ea. După sfântul Vasile, virtutea e condiția de căpetenie și mijlocul principal pe care creștinul trebuie să-l câștige, pentru ca prin ea să poată dobândi viața veșnică. Influențat de concepția intelectualistă antică asupra virtuții, după care virtutea e știință (Socrate, Platon), sfântul leagă începutul virtuții de „cercetarea stăruitoare” ( ), pe care omul, ca ființă capabilă, să deosebească binele de rău, trebuie să o întreprindă, spre a găsi calea pe care s-o urmeze. Aceasta ne amintește și de concepția lui Aristotel asupra virtuților morale, după care ele sunt calea de mijloc dintre două extreme, la fel de primejdioase, pe care omul trebuie să o găsească prin rațiune. „Virtutea, spune Sfântul Vasile, este urmarea unui lung proces de deliberare asupra conduitei pe care urmează să o îmbrățișăm în fața unei probleme morale care ni se pune”.

Virtutea stă în puterea noastră și poate fi dobândită prin străduință, în timp ce alte bunuri, ca: frumusețea trupească, bogăția și dregătoriile înalte nu stau în puterea noastră. Dacă deci virtutea e un bun mai mare și mai durabil decât celelalte bunuri și toți sunt convinși de importanța ei, ea trebuie urmărită de toți. Dar ea nu se poate naște în sufletul celui ce nu s-a curățit de păcate și patimi și mai ales de invidie.

Pentru dobândirea virtuții, spune marele ierarh, este necesar ca omul să folosească din plin capacitatea sa naturală de a deosebi binele de rău. Cel ce a reușit să aleagă numai pe cele bune și să înlăture pe cele rele, a devenit posesorul virtuții, care e o adevărată podoabă, dar în același timp și o forță care îl ajută să săvârșească numai binele, fără eforturi deosebite. Cu aceasta sfântul Vasile depășește concepția intelectualistă despre virtute, de vreme ce subliniază încă o trăsătură caracteristică a ei: virtutea se arată ca deprindere sau ușurință în săvârșirea binelui.

Dar pentru ca un creștin să poată dobândi virtutea, are nevoie de harul divin, prin care el câștigă o mai mare putere de discernământ în deliberarea între ce este bine și ce este rău, folositor și nefolositor, permis și nepermis, spre mântuire și spre osândă, dar în același timp și o mai mare statornicie în săvârșirea binelui. Harul divin ajută pe creștin să ajungă la armonie desăvârșită între gând și faptă, să fie curățit de orice gând, poftă sau intenție rea, prin exemplul său influențând și pe alții. De aceea, sfântul Vasile îndeamnă pe toți la cultivarea virtuții și la stăruința și grija deosebită pentru ea, deoarece ea scapă pe creștin de cele mai mari primejdii și face mai vrednici de laudă pe cei fericiți. Fiind podoaba cea mai de preț pe care creștinul și-o poate câștiga și cea mai fidelă călăuză pe căile ce ne conduc spre viața veșnică, sfântul Vasile compară pe cei ce o cultivă cu stelele ce strălucesc pe cer într-o noapte întunecoasă.

În Omilia la Principiile Proverbelor, Sfântul Vasile se ocupă de virtuțile cardinale: înțelepciunea, dreptatea și cumpătarea, pe care le recomandă regele Solomon, care fiind un rege și nu un tiran, urmărește interesele supușilor săi și nu pe ale sale proprii.

Din Proverbe, spune sfântul Vasile, rezultă cu prisosință importanța și valoarea înțelepciunii, pe care marele dascăl, în conformitate cu I Cor. 2, 6-7, o definește drept „știința lucrurilor divine și umane și a cauzelor acestora”. Asemenea lui Socrate, el consideră înțelepciunea drept cea mai înaltă știință, de vreme ce ea este știința lucrurilor divine și a cauzelor acestora. Prin înțelepciune, din lucrurile ce se văd în lume poate fi cunoscut autorul lor, Dumnezeu. Căci cerurile vorbesc despre ziditorul și Domnul lor, ca astfel să ajungem la cunoașterea Lui.

Dar în afară de înțelepciunea după Dumnezeu, este și o înțelepciune omenească ce strigă pe ulițe, referindu-se prin aceasta la perfecționarea înțelepciunii, după Prov. 1, 20, care de asemenea e folositoare oamenilor. Căci precum doctoria e necesară bolnavilor, tot astfel și înțelepciunea e necesară celor neînțelepți, ea fiind de mare preț, precum s-a scris: „Căci dobândirea ei e mai scumpă decât argintul și prețul ei, mai mare decât cel al aurului celui mai curat”(Proverbe 3, 14). Iar dacă „frica de Dumnezeu e începutul înțelepciunii” (Prov. 1, 7) atunci cel înțelept e curățit de nebunie prin frica de Dumnezeu.

În legătura cu înșelepciunea, sfântul Vasile se ocupă și de altă virtute, de asemenea recomandată în Cartea Proverbelor, anume de cea a inocenței sau a nevinovăției, care poate fi de două feluri: cea dobândită prin străruință și luptă (adică prin învățătură și deprindere) și cea a copiilor. Pe cea dintâi o dobândesc cei ce prin proprie voință se îndepărtează de la rău, iar cealaltă e zestrea celor ce niciodată n-au pășit pe calea răului (copiii). Ca exemplu pentru cea dintâi, sfântul Vasile îl dă pe David, care zice: „Eu întru nerăutatea sufletului am umblat” (Ps. 25, 11) și „Judecă-mă, Doamne, după dreptatea mea și după nevinovăția mea”. (Ps. 7, 8).

Referindu-se la cele spuse de sfântul Pavel (în Cor. 3, 1-3 și Evr. 5, 13) cu privire la cei pe care i-a creștinat, anume că: „i-a hrănit cu lapte”, ca pe copii, sfântul Vasile spune că un om poate fi copil la trup, dar bătrân la suflet și invers. Așa a fost Daniel, care în timpul tinereții sale se purta cu mai multă și mai vrednică de cinste seriozitate decât cei bătrâni, ceea ce dovedește că el poseda virtutea înțelepciunii. Înțelepciunea i-a făcut – pe el și pe cei trei tineri din Babilon – să dobândească înțelegerea sensului lucrurilor, așa încât ei nu s-au înrobit plăcerilor rușinoase și n-au căutat mărirea deșartă a acestei lumi. De aceea, spune Sfântul Vasile, tânărul trebuie să îmbrățișeze numai ce ceea ce este curat și pe cele la care-l îndeamnă înțelepciunea, despre care vorbesc Proverbele. Ele îndeamnă spre multe virtuți și feresc pe tânăr de multe vicii. Prin proverbe omul înțelept învață să fie și mai înțelept, înțelepciunea însemnând să te conduci pe tine însuți.

O formă a înțelepciunii este iscusința sau perspicacitatea. Ca exemplu al acestei virtuți sfântul Vasile dă pe moaștele evreice din Egipt, pe Rahav din Ierihon, pe Rahila, fiindcă a așteptat cu răbdare să fie mamă. „Dacă Eva ar fi avut această iscusință, spune sfântul, n-ar fi putut să fie ispitită de vicleșugul șarpelui”.

Altă virtute cardinală de care se ocupă Sfântul Vasile este dreptatea adevărată. Funcția dreptății este de a împărți sau de a atribui fiecăruia ceea ce este al său. Ca dreptate mutuală, ea reglementează relațiile dintre oameni, dar în același timp, ca dreptate distributivă, ea orânduiește relațiile dintre conducători și supuși. Din acest motiv, conducerea sau guvernarea nu se cuvine a fi dată oricui, ci numai celui înțelept.

El recunoaște că împărțirea dreptății e un lucru dificil, dar înțelepciunea și dreapta judecată ne vor ajuta să nu greșim. Modul în care se făcea împărțirea dreptății în acea vreme era prea bine cunoscut Sfântului Vasile, deoarece el însuși a intervenit adeseori la autorități pentru repararea nedreptăților făcute unora dintre păstoriții săi, fapt pentru care a fost numit de contemporanii săi „apărătorul poporului”. De aceea, el scrie: „Așadar, cel ce cunoaște dreptatea adevărată și a învățat ca din ea să împartă fiecăruia ceea ce este al său, acela poate să conducă judecata. Căci judecătorul e ca vânătorul, care niciodată nu trebuie să greșească ținta. Nu-i îngăduit judecătorului să fie nedrept sau părtinitor, căci atunci el se aseamănă negustorului care întrebuințează greutăți false. Lui i se potrivesc cuvintele proorocului Isaia: „Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină; care socotesc amarul dulce și dulcele amar” (Is. 5, 20).

În Regulile mari, sfântul Vasile se ocupă de virtutea temperanței sau cumpătării. Dând răspuns afirmativ la întrebarea dacă virtutea cumpătării este necesară celui evlavios, ierarhul consideră cumpătarea ca un frâu care disciplinează pornirile poftelor și patimilor și meține pe creștin pe drumul altor virtuți. Ca exemple de cumpătare el dă pe Moise, Ilie, Daniel și Sfântul Ioan Botezătorul, care toți au trăit în viață prin cumpătare și post. Dar spre a evita exagerările unora, el atrage atenția că cumpătarea nu înseamnă abstinență totală de la orice hrană, ceea ce ar însemna o totală mortificare a trupului, echivalentă cu distrugerea vieții; ci înseamnă reținerea de la mâncările plăcute și în special reținerea de la carne și aceasta în scopul evlaviei.

Ar fi greșit însă să credem că virtutea cumpătării stă numai în reținerea de la mâncare și băutură, căci cumpătare înseamnă reținere de la toate, putându-se manifesta în pofta după bogății, după onoruri, afecte, mânie, în stăpânirea limbii și buna folosire a cuvintelor, în îndreptarea ochilor și urechilor, în râs și altele.

Sfântul insistă în mod deosebit asupra cumpătării și modestiei creștinului în îmbrăcăminte.După ce arată necesitatea smereniei și a simplității în întreaga comportare a creștinului, el recomandă purtarea de veșminte simple, lipsite de podoabe, căci prin haine nu trebuie să se arate vanitatea. Rolul îmbrăcăminții este de a ne apăra de intemperiile naturii, de asemenea, de a acoperi unele părți ale trupului, spre a se păstra simțământul pudoarei. Față de luxul în îmbrăcăminte al păgânilor și în special al femeilor din acea vreme, sfântul Vasile recomandă creștinilor o îmbrăcăminte potrivită și decentă, numind folosirea veșmintelor în diferite scopuri: pentru lucru, pentru călătorie, de zi și de noapte. El afirmă că un creștin poate fi cunoscut chiar după hainele pe care le poartă.

3. Despre datoriile creștinului. Plecând de la porunca cea mare a iubirii (Mt. 22, 37-39), de care se ocupă în Învățăturile morale, Sfântul Vasile subliniază că prima datorie a creștinului este să iubească pe Dumnezeu. Mărturia iubirii față de Dumnezeu stă însă în împlinirea poruncilor lui Hristos și în suportarea suferințelor până la moarte pentru Acesta.Temeiuri pentru acesta sunt textele din In. 14, 21, 24, 15, 10; Rom.8, 35-38; Ps. 43, 22. Adevărată cinstire și preamărire lui Dumnezeu Îi aduce numai acela care împlinește voia Lui.Cinstire și laudă lui Dumnezeu trebuie să I se dea și prin imne (cântări), dar îndeosebi prin rugăciune și post.

Poruncile lui Dumnezeu trebuie astfel împlinite, precum ne învață Domnul.Nu se cuvine, spune sfântul, să le împlinim pentru a împăca anumite cerințe omenești sau din vreo altă pornire, ci în toate trebuie să urmărim numai mărirea lui Dumnezeu și a bine-plăcea Lui.Atât în fața lui Dumnezeu, cât și a oamenilor, ele trebuie să fie împlinite cu conștiință și cu râvnă, cu dragoste și fără amânare.Mai mult, binele făcut de cel ce împlinește poruncile trebuie să lumineze pe toți spre a da mărire lui Dumnezeu, căci așa ne-a îndemnat Domnul nostru Iisus Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre bune, să preamărească pe Tatăl vostru din ceruri” (Mt. 5, 16).Acela care împlinește porunca Domnului nu cu gând curat și cu suflet sincer, dar sub pretextul sincerității servește doctrinei Domnului, nu trebuie oprit să o facă, dar prin acesta nu vatămă pe nimeni. Totuși trebuie admonestat ca să aibă cugetare vrednică în faptele dreptății, precum zice Domnul: „Căci cine nu e împotriva noastră e pentru noi”(Mc. 9, 40).

Răspunzând la întrebarea: cum se ajunge la iubirea de Dumnezeu? Sfântul Vasile spune că fiecare creștin poate ajunge la acesta, dacă cu conștiință bună și cu suflet drept este mișcat de binefacerile Acestuia.

Datoria iubirii față de aproapele rezultă de asemenea din porunca cea mare a iubirii (Mt. 22, 39).Iubirea față de aproapele este nota caracteristică a discipolilor lui Hristos: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (In. 13, 35). O dovadă a lipsei de iubire față de aproapele este de a-i face acestuia greutăți, pentru ca el să decadă de la credință, sau de a-i da, prin faptele tale, prilej de scandal sau de sminteală. Această datorie se extinde și asupra dușmanilor, de aceea creștinul trebuie să fie curat de orice mânie sau ură împotriva lor. Porunca iubirii aproapelui ne obligă să ne iubim dușmanii, însă pentru prieteni ea ne cere să ne dăm viața, deci să avem o atare iubire, precum a avut-o Dumnezeu și hristos față de noi: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat …”(In 3, 16). Ca manifestare a iubirii, datoria îndreptării frățești ne obligă chiar și față de cei ce ne-au făcut rău.

Una dintre datoriile față de Dumnezeu, a cărei împlinire constituie și un minunat mijloc de ănduhovnicire și desăvârșire morală, este postul, căruia sfântul Vasile îi dedică trei omilii.De la început, el condamnă postul fariseilor, spunând că Mântuitorul Hristos, recomandând postul, a transferat punctul de greutate pe postul intern: curățirea sufletului de păcate, condamnând ostentația externă, făcută spre lauda oamenilor.

După sfântul Vasile, postul a fost instituit de Dumnezeu în rai, a fost practicat în Vechiul Testament și recomandat de Mântuitorul, iar apoi organizat de legea bisericească. Dacă prin nepostire am fost alungați din rai, să postim spre a ne reîntoarce iar în rai.Mari minuni și binefaceri s-au făcut unora prin post: lui Moise, mamei lui Samuel, lui Ilie, lui Elisei, tinerilor din Babilon, lui daniel, ninivitenilor, ș.a. Binefacerile postului sunt nenumărate: „Postul e măreția caselor, mama sănătății, pedagogul tinerilor, podoaba bătrânilor, însoțitorul celor ce călătoresc, siguranța celor ce trăiesc sub același acoperiș”. El e armă de luptă împotriva diavolilor, iar împreunat cu rugăciunea, îi alungă pe aceștia. Chiar și în legătura conjugală, postul învață cumpătare, prin el omul dobândind uzul măsurat al plăcerilor îngăduite de lege.

Sfântul Vasile subliniază însă mereu că adevăratul post nu e numai reținerea de la hrană, ci e reținerea și înstrăinarea de păcate, precum îndeamnă proorocul Isaia (58, 4-6). Pentru ca postul să fie vrednic de laudă, spune el, nu-i de ajuns să te reții de la hrană: „Postul adevărat este înstrăinarea de păcate, reținerea limbii, oprirea mâniei, tăierea poftelor, a pizmei, a minciunei, a jurământului strâmb. A te abține de la acestea este adevăratul post”.Prin aceasta, marele dascăl întărește primatul postului spiritual.

Alt mijloc de înduhovnicire recomandat de sfântul Vasile este rugăciunea sub toate felurile ei: de laudă, de mulțumire și de cerere. Rugăciunea trebuie precticată continuu, dar nu rugăciunea goală și prolixă, în care se cer lucruri deșarte și nevrednice de Dumnezeu. Sfântul Vasile ne arată în ce stare sufletească trebuie să ne rugăm, când și cum trebuie să ne rugăm, ca temei citind textele din Mt. 6, 9, 10; Mc. 11, 25; I Tim. 2, 8. Totodată ne reamintește nu numai datoria de a ne ruga unii pentru alții, ci îndeosebi pe aceea de a ne ruga pentru cei ce sunt proistoși în vestirea cuvântului adevărului, precum și pentru dușmani (Ef. 6, 19-20; Mt. 5, 44-45).

Spre a ne apropia de Dumnezeu, Sfântul Vasile ne recomandă în primul rând pocăința, despre care vorbește în prima Învățătură morală, de asemenea în Omilia despre pocăință. Precum ne învață sfântul Ioan Botezătorul și însuși Domnul, e necesar ca acei ce cred în El să facă mai întâi pocăință, deoarece dacă acum nu lucrează pocăința, vor fi condamnați mai greu decât cei osândiți mai înainte de a se descoperi Evanghelia.După sfântul Vasile, pocăința înseamnă lepădarea de păcate, întoarcerea la Dumnezeu, roade vrednice de pocăință, întristare, lacrimi pentru păcate, fapte vrednice, din inimă (Mt. 3, 8). Căci, precum spune proorocul, Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iez. 33, 11). Ca exemple de pocăință avem pe Petru, iar în Vechiul Testament pe Ahab și pe David.Mare bucurie au îngerii din cer și Tatăl pentru un păcătos care se pocăiești.

Timpul pocăinței și al iertării păcatelor nu-i determinat, dar Dumnezeu, prin îndelunga Sa răbdare, primește pe păcătos oricând, dacă acesta se întoarce din calea rătăcirii lui. Ca exemplu de iertare a păcătoșilor din partea noastră, avem pe incestuosul din Corint (II Cor. 2, 7). Toți avem datoria să-l îndreptăm pe cel păcătos și să-l aducem la pocăință.

Dintre datoriile față de sine, sfântul Vasile se ocupă îndeosebi de smerenie, destinându-i o omilie specială.Smerenia este virtutea care se opune mândriei. După ce dă câteva exemple de oameni mândri care au murit prin mândria lor sau au fost umiliți de Domnul, sfântul Vasile citează textul din Ieremia 9, 23: „Să nu se laude cel înțelept cu înțelepciunea sa, să nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat cu bogăția sa”, îndemnând pe toți la smerenie. Adevărata mărire stă în cunoașterea și înțelegerea voii Domnului: „Dacă se laudă cineva, numai în aceea să se laude, dacă cunoaște și înțelege că Eu sunt Domnul” (Ier. 9, 24). De aceea, „cel ce se laudă, în Domnul să se laude” (I Cor. 1, 31).Ca temeiuri împotriva mândriei, Sfântul Vasile citează textele din I Cor. 4, 7; Iac. 4, 6 și I Pt. 5,5, îndemnând la smerenie prin imitarea Domnului, Care prin smerenie a ajuns la mărire (Fil. 2, 5-8). Față de toți trebuie să ne purtăm cu smerenie, nu după chipul principiilor lumești, căci cine vrea să fie primul, trebuie să fie tuturor slugă (Mc. 10, 44). Însuți Domnul ne îndeamnă să învățăm smerenia de la El: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima”. (Mt. 11, 29).

O mare atenție acordă Sfântul Vasile datoriilor față de aproapele, izvorâte din porunca iubirii. Două sunt, după el, caracteristicile iubirii frățești: a fi îndurerat de suferințele aproapelui și a-i împlini nevoile.El recomandă îndeosebi virtutea milosteniei, dovedindu-se un adevărat „arhistrateg” al acesteia nu numai prin cuvânt, ci și prin faptă. Precum spune un biograf al său, sfântul Vasile a înțeles mai bine ca nimeni altul acest mare caracter al legii creștine, care aducea egalitatea socială prin caritatea religioasă.

4. Combaterea unor unor păcate capitale. Atât în unele din Omiliile sale, cât și în Învățăturile morale, precum și în Regulile mari și mici, sfântul Vasile combate numeroase păcate grele, arătând urâciunea și consecințele lor și îndemnând credincioșii să se lepede de ele. Astfel, sfântul Vasile se ocupă în mod deosebit de câteva dintre păcatele capitale: mândria, lăcomia (zgârcenia), mânia, invidia (pizma), îmbuibarea (beția). De păcatul mândriei nu ne vom mai ocupa, deoarece ne-am referit la el în legătură cu virtutea smereniei.

Mânia. După Sfântul Vasile, mânia e un afect al sufletului, care pierde și pe cei înțelepți, de aceea Proverbele spun că bărbatul mânios nu e cu bun chip, iar sfântul Pavel îndeamnă astfel: „Toată amărăciunea și supărarea și mânia și indignarea și defăimarea să piară de la voi, împreună cu orice răutăți” (Ef. 4, 31). Mânia e otravă, un venin, de aceea, cei cuprinși de acest păcat sunt numiți de Scriptură câini, șerpi, etc. Arătând răutatea acestui păcat, sfântul Vasile spune: „Prin mânie, limbile devin fără frâu, gura fără pază, mâinile nestăpânite; cele de rușine, cele rele, cele necuviincioase, rănile și toate celelalte pe care cineva le poate număra, sunt păcate născute din mânie și furie. Prin mânie săbiile zăngănesc, se pregătesc omorurile prin mână omenească; prin aceasta frații nu se cunosc unii pe alții … Căci precum torentele împreunându-se locuri goale, trag cu ele tot ce le stă împotrivă, tot astfel atacurile violente și impetuoase ale celor mânioși invadează la fel pe toate”. Sfântul Vasile nu omite să descrie chiar fizionomia celui mânios: fața lividă, sângele năvălit spre față, vocea aspră și înăbușită ș.a., și, în continuare, dă numeroase îndemnuri pentru ca înfrânându-se mânia precum se înfrânează caii, să scăpăm de mânie și să nu răspundem răului cu rău. Pentru ca acest efect turbulent să nu ne ducă fapte necugetate, e necesar să ne înfrânăm mânia, precum ne învață psalmistul: „Părăsește mânia și lasă iuțimea” (Ps. 36, 8). Cât privește cuvintele Sfântului apostol Pavel: „Mâniați-vă și nu păcătuiți …”(Ef. 4, 26), Sfântul Vasile le explică în sensul că partea : „mâniați-vă” se referă la cele spuse de Domnul: „Ați auzit că s-a zis celor de demult …”, iar a doua, la „Eu însă vă zic vouă …”.

Invidia sau pizma. După sfântul Vasile, invidia sau pizma este întristarea pe care o are cineva pentru fericirea aproapelui. Ea este o patimă ce distruge sufletul pe care-l stăpânește, precum rugina distruge fierul. Caracteristica ei e neliniștea pe care o dă celui stăpânit de ea: ,,tot ceea ce vede bine și mai ales la aproapele provoacă și întreține durere și neliniște, acestea fiind lovituri și răni ce-l ating pe cel invidios drept la inimă. Invidiosul nu caută leac pentru boala lui, nici doctor care să-i aline suferința, ci așteaptă răul aproapelui. Nimic nu aduce mai mare nenorocire decât această boală.”

Ca exemple de invidie, sfântul Vasile dă pe Cain, pe Saul, pe frații lui Iosif, pe mai marii iudeilor care l-au pizmuit pe Domnul pentru binefacerile și minunile Sale.

Spre a combate invidia, sfântul Vasile arată că ,,nu în lucrurile trecătoare stă binele, deoarece acestea (bogăția, puterile, demnitățile, înțelepciunea și altele) pot fi mijloace ale virtuții pentru cei ce le întrebuințează bine, dar fericirea nu stă în ele, de aceea nu trebuie să pizmuim pe cei ce le posedă.” Virtutea stă în puterea noastră și poate fi dobândită prin străduință, pe când bogăția, frumusețea trupească și grandoarea dregătoriilor nu stau în puterea noastră. Deci, ,,dacă virtutea, după opinia tuturor e un bun atât de valoros, pe ea trebuie s-o urmărim. Dar ea nu poate lua ființă în sufletul nostru, până ce nu l-am curățit de patimi și mai înainte de toate, de invidie.” De aceea, precum ne îndeamnă Apostolul: „Să nu fim iubitori de mărire deșartă, întărâtându-se unii pe alții și pizmuindu-ne …”(Gal. 5, 26).

Lăcomia. Prin lăcomie sfântul Vasile nu înțelege numai pofta și dorința după mâncare și băutură, cât mai ales pofta și dorința după avuții și alipirea sufletului de ele. Sfântul Vasile condamnă lăcomia după averi nu numai în cunoscuta Omilie împotriva bogaților, ci și în Omilia despre lăcomie , În Comentarul la Psalmi, în Omilia a VIII-a cu prilejul unei foamete și secete, în Învățăturile morale, iar incidental și în alte locuri.

Peste tot sfântul Vasile înfierează păcatul bogaților nemilostivi, care își sporesc bogățiile din exploatarea lipsei în care se găsesc cei săraci: prin acapararea pământurilor datornicilor, prin cămătărie, prin cumpărare de copii de la cei săraci, prin neplata lucrătorilor și prin alte nedreptăți. După sfântul Vasile, nici un bogat nu poate spune că a ajuns bogat din întâmplare sau datorită iscusinței lui, ci trebuie să recunoască că dacă a ajuns astfel, aceasta nu s-a întâmplat fără voia Domnului. De aceea, bogații nu trebuie să fie lacomi și zgârciți. Lăsând în lipsă pe cei săraci, căci fiecare trebuie să se socotească numai un administrator al bunurilor lăsate de Dumnezeu spre chivernisire lui.

După Sfântul Vasile, lacom este cel ce nu se mulțumește cu cele necesare; răpitor, cel ce ia cele ale altuia. Cel care dezbracă pe cel îmbrăcat se numește lacom; atunci cum poate fi numit cel ce nu îmbracă pe cel gol, cu toate că o poate face? „Pâinea pe care o deții este a celui flămând, haina pe care o ții în dulap este a celui gol, încălțămintea ce putrezește la tine este a celui desculț, argintul pe care îl ții îngropat este al celui nevoiaș. Atâția, prin urmare, nedreptățești, câți sunt cei cărora puteai ca să le dai”.

Lăcomia, după sfântul Vasile, e izvorul a nenumărate rele: războaie, învrăjbiri, piraterii, omucideri, viclenii, curse împotriva altora. Cel ce se lasă stăpânit de lăcomie face două feluri de păcate: ale lui și ale copiilor ce-l moștenesc. În consecință, , el face apel la cei bogați să nu stea la îndoială a da săracilor din bogățiile lor, căci ceea ce dau e și dar și împrumut în același timp: este dar, dacă nu mai nădăjduiesc să primească înapoi și este împrumut, din cauza darului celui mare al Stăpânului, Care le va întoarce în schimb pentru acest lucru mic mari binefaceri, căci cel ce pe sărac ajută, împrumută pe Dumnezeu (Pilde 19, 17).

Beția. Omilia a XIV-a e îndreptată împotriva beției. Vinul, spune sfântul Vasile, cu toate că nu e rău în sine, atunci când devine instrumentul exceselor, aduce cu sine multe păcate, între care și desfânarea. După ce înfățișează spectacolul degradant al femeilor bețive și desfrânate, el arată astfel consecințele beției: „Beția, acel demon voluntar, săltat în suflete prin plăcere, părintele răutății și dușmanul virtuții, face neputincios pe un bărbat puternic; pe cel pudic îl face nerușinat; nu cunoaște dreptatea; înlătură prudența. Precum apa e potrivnică focului, așa și vinul fără măsură stinge rațiunea”. Iar dacă omul se deosebește de animal prin rațiune, prin beție el se lipsește tocmai de aceasta, asemănându-se animalelor. Spre a trezi dezgustul pentru beție, sfântul Vasile descrie caracterul și manifestările diferitelor feluri de bețivi: furioși, gâlcevitori, lamentanți; de aemenea, arată excesele comportării acestora: desfrânare, îmbolnăvire, tristețe, etc. Bețivul nu vrea să audă de îndemnul sfântului apostol Pavel: „Nu vă îmbătați de vin, întru care este desfrânarea”(Ef. 5, 18), nici de sfatul Proverbelor: „Un ocărâtor este vinul, un zurbagiu băutura îmbătătoare și oricine se lasă ademenit nu este înțelept” (Prov. 20, 1).

După ce descrie mizerabilul spectacol pe care îl oferă un bețiv, sfântul Vasile încheie: „Beția e primejdia rațiunii, stricăciunea puterii, bătrânețea prematură, moartea timpului neprețuit”. Prin beție trupul, care e templu al Duhului, devine templu al diavolului. Nici tinerii care dau în beție spectacole jalnice, nu-s mai puțin condamnabili.

Dându-și seama prea bine de puținul efect pe care-l poate avea pentru cei împătimiți o cuvântare împotriva beției, sfântul Vasile zice: „Dacă cuvântarea noastră n-are efect asupra celor dedați acestei patimi, să fie cel puțin pavăză și antidot celor sănătoși și integri, dacă nu scăpare și vindecare celor bolnavi”.

5. Probleme moral-sociale. În condițiile epocii în care a trăit sfântul Vasile, era firesc ca un scriitor creștin și cu atât mai mult un episcop creștin să se ocupe de unele probleme sociale ale vremii sale. De aceea, chiar dacă sfântul Vasile n-a tratat în mod sistematic astfel de probleme, referințe la ele găsim în aproape toate scrierile sale. În cele ce urmează, ne vom ocupa de câteva dintre acestea.

a. Omul ca ființă socială. Plecând de la afirmația cunoscută a lui Aristotel că omul este o ființă socială, atât în Regulile mari, cât și în Comentarul la Psalmi, sfântul Vasile fundamentează datoria ajutorării aproapelui pe calitatea omului de ființă socială. Astfel, în Regula mare III spune: „Nimic nu e mai propriu naturii noastre decât să fim împreună unii cu alții și să purtăm grijă unii față de alții și să iubim pe cei ce sunt de același fel cu noi” , iar în Comentarul la Psalmi (Ps. 14, 6), afirmă: „Într-adevăr omul este un animal politic și social, iar trăirea laolaltă, ca și relațiile pe care le avem unii cu alții, ne arată că dispoziția noastră de a da pentru ajutorarea celui lipsit e ceva cât se poate de necesară” .

Precum se vede, după Sfântul Vasile datoria ajutorării aproapelui nu rezultă numai dintr-o poruncă pozitivă a legii dumnezeiești: să ne iubim unii pe alții (In 13, 34), ci ea își are temeiul în însăși natura socială a omului. Omul nu poate trăi singur, izolat de semenii săi, ci trăiește împreună cu aceștia și prin însăși această conviețuire, el ajunge la ideea necesității ajutorării reciproce a celor ce trăiesc împreună. Așa se explică apariția ideilor de solidaritate și cooperare între cei ce trăiesc în același mediu social. Dacă însă în decursul timpului unii au ajuns să exploateze și să asuprească pe semenii lor, aceasta nu s-a întâmplat, după Sfântul Vasile, potrivit voii lui Dumnezeu, ci drept urmare a decăderii omului după păcatul strămoșesc, când unii și-au însușit pe nedrept bunuri destinate de Dumnezeu a fi comune tuturor.

b. Problema familiei. Considerând familia ca o instituție întemeiată pe liberul consimțământ al bărbatului și femeii de a conviețui împreună cu scopul de a se ajutora reciproc și de a continua neamul omenesc, sfântul Vasile, atât în Învățăturile morale, cât și în Comentarul la Psalmi, se ocupă de relațiile dintre membrii familiei: soț și soție, părinți și copii, frați și surori, etc. Referindu-se la indisolubilitatea căsătoriei (Mt. 19, 6), sfântul Vasile spune: „Nu trebuie să se despartă soțul de soție, nici soția de soț, afară de cazul că celălalt s-a dedat adulterului, sau este celuilalt spre împiedicare la evlavie”. Ca temeiuri pentru aceasta, sunt date texte din Mt. 5, 31-32; 19, 9; I Cor. 7, 10-11. Continuând aceeași idee, Sfântul Vasile spuse că nu se cuvine bărbatului, după ce și-a lăsat soția, să-și ia alta, de asemenea nici femeii repudiate de soț, nu-i este îngăduit să-și ia alt bărbat.Într-un singur caz le-ar fi îngăduit soților să se despartă prin acord mutual în fața mai multor martori: dacă amândoi s-au hotărât să intre în monahism.

Considerând că la temelia căsătoriei trebuie să stea iubirea reciprocă dintre cei ce pășesc spre ea, sfântul Vasile subliniază că „bărbații trebuie să-și iubească femeile lor cu iubirea cu care Hristos a iubit Biserica, pentru care El însuși S-a dat, ca să o sfințească (Ef. 5, 25, 26, 28). Cât privește soțiile, acestea trebuie să fie supuse bărbaților lor în felul în care Biserica e supusă Domnului, ca să facă voia Domnului.

În Comentarul la Psalmi (Ps. 1, 1): „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor …” Sfântul Vasile subliniază că deși aici psalmistul vorbește numai de bărbat, totuși nu o face deoarece ar considera femeia ca inferioară bărbatului, de vreme ce atât virtutea bărbatului, cât și a femeii este una singură, iar prin crearea și prin răsplata făgăduită amândurora, se confirmă acaestă egalitate: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul lui Dumnezeu … bărbat și femeie l-a făcut” (Fac. 1, 27). Omisiunea de a vorbi de femeie Sfântul Vasile o explică prin faptul că psalmistul a socotit de ajuns să vorbească numai de bărbat, de vreme ce natura lor este una, de aceea a pornit de la partea cea mai de seamă. Prin urmare, Sfântul Vasile consideră femeia egală bărbatului din punct de vedere religios-moral. De altfel, însuși faptul că la Taina cununiei Biserica pretinde liberul consimțământ al celor ce pășesc spre ea, dovedește tratamentul de egalitate pe care ea îl aplică viitorilor soți.

Dacă unul din scopurile căsătoriei este nașterea de fii, e firesc ca în cadrul familiei să existe datorii reciproce între părinți și copii, căci copii reprezintă elementul de continuitate al neamului omenesc. De aceea, încă din pântecele mamei lor, ei sunt păziți de Dumnezeu.Iar dacă Dumnezeu are această grijî pentru ei, aceeași grijă trebuie să le-o poarte și părinții lor trupești (II Cor. 12, 14).dar în afara grijii celor materiale, părinții trebuie să poarte o grijă deosebită pentru educația copiilor, având să-i crească în „disciplina și certarea Domnului” (Ef. 6, 4 și Col. 3, 21), cum și copiii, la rândul lor, trebuie să împlinească porunca Decalogului cu privire la cinstirea părinților.

Sfântul Vasile se ocupă și de alte categorii de membri ai familiei: fecioare, văduve și sclavi. Despre fecioare el spune: „Se cade ca fecioarele să fie libere de orice nevoințe ale acestui veac, ca să poată mulțumi lui Dumnezeu, ca să nu fie abătute nici în minte, nici în trup, de la nădejdea împărăției cerurilor”.Cât privește pe văduve, Sfântul Vasile are în vedere atât pe cele în stare de muncă, cât și pe cele mai în vârstă, înscrise în conspectul celor ce sunt în grija Bisericii, cele tinere și în stare de muncă trebuind să-și petreacă viața în muncă și hărnicie (cf. Fapte 9, 36, 39 și I Tim. 5, 9, 10). Văduvele din grija Bisericii trebuie să se îndeletnicească ziua și noaptea cu rugăciuni și cereri stăruitoare.

Deoarece în societatea timpului său înstituția sclaviei era în vigoare, sfântul Vasile, în conformitate cu învățătura evanghelică despre egalitatea tuturor oamenilor (Gal. 3, 27, 28), se ocupă și de raporturile ce trebuie să existe între stăpâni și sclavi. „Se cuvine, spune el, ca sclavii să asculte cu toată bunăvoința de stăpânii lor după trup, spre mărirea lui Dumnezeu, în acelea în care porunca Domnului nu se încalcă”. Dar, în același timp, el dă îndemnuri și stăpânilor cum trebuie să se poarte cu sclavii: „Se cuvine ca stăpânii care-și aduc aminte de adevărul Domnului, să dea sclavilor acea lucrare pe care și-ar da-o loruși, pe măsura puterilor lor, în frică de Dumnezeu și îngăduință față de ei, după exemplul Domnului”.

Datorită faptului că în acea vreme mulți sclavi fugeau de la stăpânii lor, sfântul Vasile le dă îndemn să se reîntoarcă la ei, asemenea cum a făcut Pavel cu Onisim.

c. Combaterea unor păcate și nedreptîți sociale: acapararea de bogății, exploatarea, camăta, zgârcenia, luxul și altele. Sfântul Vasile cel Mare e cunoscut ca un mare luptător cu cuvântul și cu fapta împotriva relelor și nedreptăților sociale ale timpului său. De aceea, în acele vremuri de adânci contradicții sociale, el s-a remarcat nu numai ca un propovăduitor al unor virtuți sociale de cea mai mare importanță: milostenia, dreptatea, facerea de bine, cooperarea și altele, ci, în același timp, a fost un întemeietor și organizator al unor grandioase instituții de binefacere, care culminează cu Vasiliada. El a combătut permanent egoismul și zgârcenia celor bogați, care n-aveau milă pentru semenii lor ce se găseau în lipsă și în nevoi, precum a condamnat pe agonisitorii de bogății nedrepte, pe exploatatori, pe cămătari, pe cei ce trăiau în lux și huzur, uitând de datoria lor de a practica milostenia și caritatea.

În condițiile acelor vremi, Sfântul Vasile își dădea seama că inegalitățile și nedreptățile sociale nu puteau fi atenuate și cu atât mai puțin înlăturate prin alte mijloace decât prin filantropie și caritate. Așadar, după el numai milostenia – pe care trebuiau să o practice toți bogații – ar fi fost în măsură să acopere prăpastia între bogați și săraci. În ea vede Sfântul Vasile singurul mijloc de înfăptuire a dreptății sociale în vremea sa, de aceea, el a fost nu numai predicatorul milosteniei, ci și organizatorul operelor de binefacere.

În Comentarul la Psalmi (Omilia la Ps. 14, 33, 48, 61), Sfântul Vasile combate primejdia alipirii cu sufletul de bogății și pofta după ele chiar dacă cei stăpâniți de această patimă sunt săraci. Cel stăpânit de acest păcat se face slugă diavolului, deoarece de cele mai multe ori nedreptatea însoțește faptele lui.Sfântul Vasile combate în termeni foarte aspri cămătăria, de altfel oprită și prin legea lui Moise (Deut. 23, 19), considerând-o una dintre cele mai mari plăgi și nedreptăți sociale, descriind în amănunt psihologia cămătarului care simulează lipsa de bani, dar totuși se arată dispus să-și ajute victima în condiții extrem de oneroase.Cunoscută fiind starea de robie la care se expune cel ce ia bani cu camătă, sfântul Vasile îndeamnă pe cei săraci ca mai bine să suporte suferințele de pe urma sărăciei lor, decât să se dea pe mâna cămătarului, deoarece cel ce acceptă condițiile împovărătoare ale cametei, și-a pierdut libertatea, devenind robul cămătarului.

Un aspru rechizitoriu face Sfântul Vasile împotriva bogaților care și-au adunat averile fără trudă, din exploatarea lipsei altora. Aceasta îl face să identifice uneori pe bogați cu tâlharii. Căci, spune el, dacă cel ce jefuiește pe un călător de bunurile și hainele lui se cheamă tâlhar, cel ce având haine de prisos, dar care nu îmbracă pe cel gol, de ce n-ar putea fi numit tot astfel?

Combătând vehement nedreptățile sociale ale timpului său, uneori sfântul Vasile folosește expresii care se pare că ar contesta însuși dreptul de proprietate: „Au nu ești un om pe nedrept lacom, un tâlhar public, tu care-ți însușești singur ceea ce ai primit pentru a distribui altora?”Bogatul are datoria să facă milostenie din porunca lui Dumnezeu, iar cel ce primește milostenia nu trebuie să se simtă rușinat, deoarece primește un drept al său. În acest sens, bogățiile au o misiune providențială: cei ce le-au dobândit sunt aleșii providenței divine spre a face cu ele opere de milostenie! Bogatul trebuie să țină pe pământ locul lui Dumnezeu, spre a împărți celor nevoiași pâinea cea de toate zilele. Prin înțelegerea acestui adevăr, desigur, de o înaltă factură morală, bogatul se înalță în proprii săi ochi, dându-și seama de măreția misiunii sale.

Condamnând zgârcenia, sfântul Vasile arată printr-un exeplu concludent funcția socială a bogăției: „După cum se fac mii de canale pentru ca apele unui mare fluviu să se distribuie deopotrivă și să adape pământul, tot așa bogățiile voastre le trebuie diferite treceri, pentru ca să se răspândească și să ajungă în casa săracilor … Aurul în lăzi nu-i decât un fond mort și steril; pus în mișcare prin circulație, el devine roditor și se împarte pentru utilitatea comună”.Marele filantrop este de părere că dacă fiecare om ar lua numai cât îi este necesar pentru satisfacerea nevoilor lui, nimeni n-ar fi bogat, dar nici sărac.

În Comentarul la Psalmi (Ps. 104, v. 5): „Domnul este milostiv și drept”, Sfântul Vasile subliniază că pretutindeni în Sfânta Scriptură, alături de îndurarea și milostenia divină se asociază și dreptatea, arătându-ni-se că nici mila lui Dumnezeu nu se face fără dreptate, dar nici dreptatea fără milă. Dreptatea din lume, sub toate formele ei, își are fundamentul în dreptatea divină, căci Dumnezeu este Dumnezeul dreptății. Acest adevăr constituie temelia dreptății distributive și comutative din viața socială: „Din ceea ce e drept și bun, spune sfântul Vasile, trebuie să i se dea fiecăruia cele ce sunt ale sale”

d. Problema păcii. În mai multe din lucrările sale, sfântul Vasile se ocupă de problema păcii.Subliniind valoarea deosebită a păcii, sfântul Vasile spune: „Și se pare că cea mai desăvârșită dintre toate binecuvântările este pacea, deoarece ea nu este altceva decât echilibrul cel mai desăvârșit al părții conducătoare din om”.Dar, după el, pacea adevărată nu poate fi decât pacea de sus, la care ne îndeamnă psalmistul; ea este ușa evlaviei, evocându-ne cuvintele Mântuitorului: „Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă …” (In 14, 27). Această pace se caracterizează printr-o minte liniștită și netulburată de învățături deșarte, ferirea de orice sminteală, echilibru sufletesc și lipsă de patimi. Ea e pacea lui Hristos, Cel ce a unit pe cei doi într-unul singur, făcând pace prin Sângele Său. Numai de la Hristos putem învăța pacea cea adevărată.

Dacă creștinul vrea să aibă pace cu Dumnezeu și în legătura păcii să rămână cu El , trebuie să-și câștige mai întâi pacea cu sine însuși, pentru că atunci când în sufletul lui există tulburări din pricina poftelor și patimilor lui, atunci se rupe și pacea între el și Dumnezeu. Ca exemplu de pace noi trebuie să-L avem totdeauna pe Mântuitorul, căci El este făcătorul de pace. De aici, datoria creștinului de a-I urma exemplul, fiind în lume făcător de pace, precum și datoria de a face în rugăciunile sale cereri nu numai pentru pacea din propriul său suflet, ci și pentru pacea semenilor săi din lume.

Dar, după Sfântul Vasile, adevărata pace între oameni nu se poate înfăptui decât în duhul iubirii. Chemarea la un loc în aceeași comuniune în duhul iubirii e aducătoare de pace. După sfântul Vasile, Biserica este chemată să adune în aceeași comunitate de viață pe cei care, din cauza deosebirilor sociale, erau potrivnici unii altora. În Biserică și prin Biserică ei pot fi aduși la împăcare unii cu alții, în iubire. Așa e cazul cu bogatul și săracul: cel bogat trebuie să lepede superioritatea și mândria lui față de cel sărac, iar săracul să nu se simtă umilit în fața celui bogat.

Vorbind despre pacea cu semenii noștri, sfântul Vasile spune că nu se cuvine să luptăm unii împotriva altora, sau să ne răzbunăm pe aproapele nostru, ci după porunca Domnului, să păstrăm pacea față de toți: „Dacă se poate, pe cât stă în putința voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii” (Rom. 12, 18). Mai mult, creștinului îi revine datoria să-i aducă și pe alții la pacea lui Hristos, deoarece Domnul ne spune: „Fericiți sunt cei făcători de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9).

6. Modul de viețuire și trăsăturile esențiale ale adevăratului creștin. Din întreaga operă a sfântului Vasile cel Mare, rezultă pentru orice creștin, induferent de starea în care se află (bărbat sau femeie, laic sau monah), datoria de a progresa în urcușul duhovnicesc pe calea desăvârșirii, acest urcuș fiind posibil numai prin imitarea Domnului și a sfinților, prin harul lui Dumnezeu primit în acest scop, dar și prin efort personal.În ultima dintre Învățăturile morale, sfântul Vasile schițează un îndreptar de viață, o călăuză de viețuire pentru cel ce voiește să trăiască o viață de adevărat creștin, fie că e păstorit, fie că e păstor, precizând de asemenea câteva trăsături caracteristice ale adevăratului creștin, care vrea să se mențină în acest urcuș duhovnicesc.

Plecând de la premisa că Scriptura vrea ca acei care sunt cu adevărat creștini și ucenici ai lui Hristos să se conformeze numai celor ce văd și aud de la Domnul (cf. Mt. 11, 9; In 13, 13-15), sfântul Vasile spune că aceștia trebuie să se poarte ca oile care ascultă de glasul singurului lor păstor și-l urmează pe el.Ca mlădițe ale lui Hristos, creștinii trebuie să fie înrădăcinați în El, în așa fel încât să aducă roade vrednice de El. Iar asemănând obștea creștină cu logodnica lui Hristos, după cuvintele sfântului Pavel: „Căci v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2), sfântul Vasile spune că aceasta trebuie să umble numai în cele ce sunt după voința logodnicului ei.De asemenea, ca temple ale Duhului Sfânt (II Cor. 6, 16), creștinii trebuie să fie neîntinați și plini de toate cele ce țin de cultul sau de cinstirea lui Dumnezeu. Ca jertfe fără prihană, ei nu trebuie să aibă nici o latură a vieții întinată sau pervertită, ci sunt datori să-și păstreze curățenia și sfințenia. Ca fii ai lui Dumnezeu, făcuți după chipul Său, creștinii trebuie să facă numai ceea ce se portivește cu acest chip.

Luând ca temei textul din Fil. 2, 15: „Ca să fiți fără prihană și curați, fii ai lui Dumnezeu, neîntinați, în mijlocul unui neam rău și stricat, între care străluciți ca niște luminători în lume”, Sfântul Vasile arată că în calitate de „lumina lumii”, creștinii au datoria ca pe toți cei ce vin la ei să-i lumineze pentru primirea cunoștinței adevărului, ca și aceștia să facă ce se cuvine, vădindu-se astfel cine sunt. Iar în calitate de „sarea pământului”(Mt. 5, 13), creștinii trebuie să se poarte astfel cu cei în mijlocul cărora trăiesc, ca să-i reînnoiască și pe aceștia în duh, apre a urma curățenia învățăturii. În calitate de posesor al „cuvântului vieții”, un creștin trebuie să se poarte astfel, încât prin mortificarea sa prezentă, adică prin omorârea poftelor și patimilor din viața sa, să confirme nădejdea în viața veșnică.

Datorii speciale le revin însă, după sfântul Vasile, celor cărora le-a fost încredințată propovăduirea Evangheliei și conducerea turmei: aceștia, în calitate de apostoli, de slujitori ai lui Hristos și economi ai tainelor lui Dumnezeu, trebuie să împlinească deplin, adică în cuvânt și faptă, preceptele lui Dumnezeu.În calitate de păstori ai turmei, ei sunt datori să poarte grijă de credincioși și să nu refuze chiar a-și pune sufletul pentru ei, împărtășindu-le Evanghelia Domnului.Tot astfel, ei au datoria, ca asemenea medicului, să îngrijească pe cei bolnavi sufletește, spre a-și dobândi sănătatea și răbdarea întru Hristos, iar ca părinți și doici ai copiilor, pe care i-au născut și-i îngrijesc, ei au datoria de a le împărtăși Evanghelia Domnului ca și propriilor lor suflete. Ca împreună-lucrători cu Dumnezeu, ei au datoria să aducă pentru Biserică întreaga lor străduință în unica lucrare vrednică de Dumnezeu, propovăduirea Evangheliei: „Căci noi ai lui Dumnezeu împreună-lucrători suntem, voi sunteți ogorul lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 9). Iar ca săditori ai mlădițelor lui Dumnezeu, ei nu trebuie să sădească nimic străin de vița care e hristos și nimic care să nu rodească, ci numai cele ce sunt roditoare și aduc roade întru sârguință. În sfârșit, ca ziditori ai templului lui Dumnezeu (I Cor. 3, 10, 11), lucrarea lor trebuie făcută pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind însuși Hristos. (Ef. 2, 20).

Sfântul Vasile mai menționează încă o datorie comună tuturor creștinilor, indiferent de slujirea pe care o aduc în comunitatea Bisericii: ca râvnitori ai împărăției cerurilor, cu toții trebuie să se poarte astfel, încât să nimicească uneltirile aceluia care are stăpânia morții întru păcat (diavolul).Iar ca normă generală de evlavie pentru cei ce urmează pe Domnul, sfântul Vasile spune că cinstea și corectitudinea trebuie să fie împlinite în toate, iar perversitatea celor ce defăimează și detractează în orice lucrare stăpânirea Lui, să fie condamnată.

După ce a schițat îndreptarul de viață pentru păstoriți și păstori, sfântul vasile încearcă să stabilească câteva din trăsăturile fundamentale ale adevăratului creștin. El pune de mai multe ori întrebarea: „Ce e propriu creștinului?”, iar în răspunsurile pe care le dă, arată, rând pe rând, însușirile și virtuțile specifice adevăratului creștin.

Ce adintâi virtute pe care trebuie s-o aibă creștinul este credința care lucrează prin iubire (Gal. 5, 6). Credința este convingerea singură și neîndoielnică în adevărul cuvintelor dumnezeiești; ea nu este clătinată de nici o cauză provenită din vreo nevoie naturală și nici schimbată în numele vreunei evlavii străine. Credinciosului îi este propriu să stea neclintit în convingere, prin puterea și autoritatea celor ce au fost descoperite și să nu îndrăznească să respingă sau să adauge ceva. Căci dacă tot ce nu este din credință e păcat (cf. Rom. 14, 23), credința este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 10, 17).

Altă virtute specifică creștinului este iubirea față de Dumnezeu, care stă în păzirea poruncilor Lui, spre mărirea Lui, de asemenea și iubirea față de aproapele: să nu caute ale sale, ci ale aceluia pe care-L iubește, spre folosul lui sufletesc și trupesc.

Marele dascăl continuă prin a arăta alte trăsături specifice ale creștinului. E vorba, în primul rând, de renașterea sa din apă și din Duh prin Botez. Celui renăscut astfel îi este propriu ca, în felul în care hristos a omorât păcatul odată pentru totdeauna și El însuși a fost curat și lipsit de orice păcat, tot astfel să fie și creștinul, precum s-a scris: „Câți în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat. Îngropați suntem împreună cu El în moarte prin Botez, știind aceasta că omul nostru cel vechi a fost răstignit odată, ca să fie nimicit trupul păcatului …”(Rom. 6, 3-6). Celui născut din nou din Duh îi este propriu să devină după cel ce a dat măsura, adică să fie ca acela care s-a născut, precum s-a scris: „Cel ce este născut din trup, trup este și cel născut din Duh, duh este”. (In. 3, 16).

Mai departe el arată ce e propriu celui născut din nou, să se dezbrace de omul cel vechi, dimpreună cu poftele și faptele lui și să se îmbrace în omul cel nou, care se reînnoiește în cunoștință după chipul Celui ce l-a făcut pe el (Col. 3, 9), precum este scris: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Gal. 3, 27).

Alte trăsături proprii creștinului, după sfântul Vasile sunt: să fie curat de toată întinăciunea trupului și a duhului în sângele lui Hristos și să săvârșească sfințenia întru frica lui Dumnezeu și iubirea lui Hristos (II Cor. 7, 1); să n-aibă vreo întinăciune sau zbârcitură sau altceva de acest fel, ci să fie sfânt și fără prihană (Ef. 5, 22) și astfel să mănânce trupul lui Hristos și să bea sângele Lui: „Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă mănâncă și bea sieși”(I Cor. 11, 29). Celor ce mănâncă pâinea și beau paharul Domnului, le este propriu, după sfântul Vasile, să păstreze permanent amintirea Celui ce a murit și a înviat pentru noi. Iar celor ce păstrează permanent amintirea Lui le este propriu ceea ce spune sfântul Pavel: „ei nu trăiesc pentru ei, ci pentru Acela care a murit și a înviat pentru ei” (II Cor. 5, 15). Creștinului îi este mai propriu ca, în toate, dreptatea evanghelică să fie mai mare decât cea a fariseilor și cărturarilor (Mt. 5, 20). Creștinului îi mai este propriu să vadă în fața lui pe Domnul în toate lucrurrile (Ps. 15, 8) și, în sfârșit, îi mai este propriu să vegheze în fiecare zi și în fiecare ceas și să se pregăteasă la acea desăvârșire care place Domnului, știind că în ceasul în care nu gândește, Domnul va veni (Lc. 12, 40).

CONCLUZII

Făcând acum o scurtă privire asupra învățăturilor morale care se desprind din opera Sfântului Vasile cel Mare, putem spune că Marele Dascăl și Ierarh s-a preocupat de toate problemele morale principale care se referă nu numai la viața monahilor, ci și a celorlalți credincioși care doreau să pășească pe urmele Mântuitorului și ale sfinților. Iar dacă o mare parte din preocupările sale a acordat-o combaterii a numeroase păcate care subminau viața morală individuală și socială a creștinilor din vremea sa, în aceeași măsură el s-a preocupat de numeroase virtuți individuale și sociale pe care le-a recomnadat creștinilor, precum și de o serie de probleme sociale ale timpului său, a căror rezolvare o vedea numai în spiritul învățăturii evanghelice. Prin credința lucrătoare în iubire, precum și prin manifestarea iubirii față de aproapele în fapte de milostenie trupească și sufletească, sfântul vedea singura posibilitate de micșorare și atenuare a inegalităților și nedreptăților sociale ale timpului său, având convingerea că astfel se poate realiza o relativă egalitate între oameni.

Cetățean al viitoarei împărății cerești spre care trebuie să tindă din toate puterile, dar în același timp locuitor și cetățean vremelnic al pământului, creștinul trebuie să evite păcatul și să lupte împotriva a tot ceea ce îl poate duce la el, străduindu-se să dobândească virtutea, prin aceasta putând câștiga propria sa desăvârșire morală, dar în același timp contribuind la desăvârșirea și mântuirea aproapelui său. Dintre toate virtuțile pe care creștinul trebuie să le cultive fără încetare, în locul întâi se află iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, manifestată prin fapte externe, pentru cei bogați milostenia fiind nu numai o poruncă divină pe care trebuie să o împlinească, ci singura cale de dobândire a mântuirii, dar, în același timp și unicul mijloc de micșorare a prăpastiei dintre cei avuți și cei lipsiți și de atenuare a nedreptăților sociale. Având o funcție socială, bogăția trebuie dirijată de cei ce o posedă în așa fel încât prin ea să se împlinească nevoile celor săraci și lipsiți.

Deși, cum remarca recent un patrolog, „asceza și contemplarea vor rămâne substanța vieții duhovnicești a sfântului Vasile cel Mare”, totuși Marele Dascăl și Ierarh nu și-a limitat gândirea teologică și preocupările numai spre cei ce au îmbrățișat viața monahală, ci, pe baza învățăturii evanghelice, a formulat precepte, reguli și îndrumări morale pentru toți credincioșii, deoarece porunca Domnului: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Mt. 5, 48) se adresează tuturor credincioșilor, indiferent de starea lor fizică, morală sau socială.

Scopul urmărit de Sfântul Vasile în întreaga sa operă este să arate că viața creștină înseamnă punerea în practică a învățăturilor cuprinse în Evanghelia Domnului, cei ce trăiesc în viața monahală fiind în măsură să ajungă mai ușor la desăvârșirea acestei vieți. Desigur, cel ce s-a hotărât să îmbrățișeze viața monahală – bărbat sau femeie – este un soldat din armata lui hristos, care în mod liber s-a decis să se despartă de casă, de cetate și de toate îndeletnicirile legate de acestea. Aceasta nu e însă un lucru ușor, deoarece viața monahală e împreunată cu lupte și nevoințe.

Cel ce nu poate suporta această viață de lupte și nevoințe, acela, spune sfântul Vasile, să nu trăiască după sfaturile evanghelice, ci să se căsătorească, dar fiecare este dator să-și trăiască viața după starea sa, fiind mulțumit cu starea și cu darul său. „Deoarece darurile Duhului sunt diferite și unul nu le poate primi pe toate și nici toți să fie la fel, se cuvine ca fiecare să rămână modest și mulțumit cu darul ce i s-a dat și toți împreună să fie în armonie, în dragostea lui Hristos unii față de alții, ca mădularele unui singur trup”. dar peste tot, modelul, pe care fiecare creștin este dator să-l urmeze în viață, este cel al Domnului și al sfinților.

Bibliografie:

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, 1988;

***Viețile Sfinților, Ianuarie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993.

*** Curs de Teologie morală, manual pentru Institutele Teologice din Patriarhia Română, vol. I, dactilografiat, București, 1971;

Andruțos, Hristu „Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene”, trad. rom.de patriarhul Iustin, Editura Anastasia, București, 2003;

Bria, Pr. prof. dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, A-Z, E.I.B.M.B.O.R., București 1994;

Buzescu, Pr. prof. Nicolae Ideile sociale în operele Sfinților Trei Ierarhi, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1, 1959;

Chițescu, Prof. Nicolae; Aspecte ale eclesiologiei la Sfinții Trei Ierarhi, Studii Teologice, seria a II-a, anul XIV, nr. 7-8, iulie-august; București, 1962.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G.; Patrologie; Editura Sfânta Mânăstire Dervent, 1999.

Idem. Geniul Sfântului Grigore de Nazians, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1937.

Idem., Studiile universitare ale Părinților capadocieni, Studii Teologice, seria a II-a; anul IX; nr. 9-10, noiembrie-decembrie, București, 1955.

Idem. ,, Și cuvântul trup s-a făcut”-Hristologie și mariologie patristică, Editura Mitropoliei Banatului; Timișoara, 1993.

Corbu , Ieroschimonah Prof. Agapie – Sfântul Vasile cel Mare, dascal al monahilor, Studii Teologice, seria a II-a; anul XV; nr. 5-6, mai-iunie; București 2004.

Cricovean, Preot Dr. Mircea, Apărători ai dreptei credințe; Studii Teologice, seria a II-a; anul XVII; nr. 3-4; martie-aprilie, București 2006.

Dumitreasa, Pr. Dr. Calciu, Crearea lumii, expusă în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare, Ortodoxia, anul XXVII, nr. 4, octombrie-decembrie, București, 1975.

Guță, Arhim. Ștefan; Influența Sfântului Vasile cel Mare, asupra monahismului românesc; Ed. Vasiliana; Iași, 2007.

Ioasaf, Arhim. Popa O. Ioan; Despătimirea omului și înveșmîntarea cu virtuți, Ed. Credința Strămoșească, 2008.

Lossky, Vladimir; Teologia mistică a Bisericii de Răsărit; traducere, studiu introductiv și note de pr. Vasile Răducă; Editura Anastasia; București 2000.

Micle, Arhim. Veniamin; Trepte spre amvon – Studii Omiletice; Editura. Sfânta Mânăstire Bistrița, Râmnic, 1993.

Muntean, Pr. Prof. Dr. Vasile V., Istoria creștinătății de la Hristos până la reformă, Editura Sophia, București 2004.

Nicolae, Pr. Magistrand Gheorghe A.; Aspecte din natură și viață în ”Comentariul la Psalmi”, al Sfântului Vasile cel Mare; ”Studii Teologice; nr. 5-6; seria a II-a; anul XVII; mai-iunie; București, 1965.

Noica, Ierom. Rafail; Cultura Duhului; Ed. Reîntregirea; Alba-Iulia, 2002.

Papadopoulos, Prof. Dr. Stylianos G., Patrologie, vol I, trad. de Lect. Dr. Adrian Marinescu, Editura Bizantină, București, 2006.

Idem, Viața Sfântului Vasile cel Mare; Ed. Bizantină; București, 2003.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Lupta ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I Ecumenic până la moartea lui Arie; revista: Studii Teologice; nr. 1-2, București 1977.

Idem; Cuvânt festiv în cinstea Sfinților Trei Ierarhi, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2, București 1967.

Rose, Ierom Serafim; Cartea Facerii Crearea lumii și omul începuturilor, Editura Sofia, București, 2001.

Sfântul Grigorie de Nazians, Cuvântare funebră în onoarea Sfântului Vasile cel Mare, trad. de pr. N. Donos; Atelierele Zanet Corlățeanu; Huși 1931.

Sfântul Vasile cel Mare, ,,Împotriva lui Eunomie”; Ed. Crigaux; Piatra-Neamț 2007.

Idem; ,,Asceticele”; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești -Vol. 18; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București, 1989.

Idem; Despre Duhul Sfânt; Colecția: Părinti și Scriitori Bisericesti vol.12; Ed. Institutul Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucuresti 1988.

Idem; Cuvânt către tineri; trad. de Constantin D. Vasilescu, Ploiești, 1907.

Idem; Scrieri; Colecția: ”Părinți și Scriitori Bisericești vol.17”; Omilii la hexaemeron; Editura Instiututlui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2004.

Idem, Scrieri; Colecția: Părinți și Scriitori Bisericești vol.17; Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1986.

Idem, Cuvânt către tineri, trad. de prof. Petre Procopovici; București 1939.

Idem, Omilii și cuvântări; Colecția: ”Părinți și Scriitori Bisericești vol 17”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

Idem, Rânduielile vieții monahale, Editura Sophia, București, 2001.

Idem, Scrieri, partea a treia; Colecția: „Părinți și Scriitori Bisericești vol 12”, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București, 1988.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru; ,,Teologia dogmatică ortodoxă (vol.I)”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 1996.

Tache, Pr. Conf. Dr. Sterea; ,,Creația și timpul în gândirea Sfinților Părinți”; Revista: Studii Teologice; seria a II-a; anul LV; nr. 1-2; ianuarie-iunie, București 2003.

Idem.; ,,Teologie dogmatică și simbolică”, vol.I, Ed.Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București 2003.

Tofan, Conf. Dr. Sergiu; ,,Mic dicționar al ereziilor evului patristic”, Editura Partener, Galați 2003.

Vasilescu, Diac. Prof. Emilian; ,,Sfinții Trei ierarhi și cultura vremii lor”, revista: Studii Teologice, seria a II-a, anul XIII, nr. 1-2;, ianuarie –februarie, București, 1961.

Voicu, Arhid. Prof. dr. Constantin Sfinți Părinți mai de seamă ai Bisericii, în vol. Credința ortodoxă și viața creștină, Sibiu, 1992.

Zăgreanu, Arhid. Dr. Ioan Personalitatea morală după învățătura creștină ortodoxă, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1957.

Idem, Problemele morale în opera Sfântului Vasile cel Mare, în vol. Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980.