Activitatea Misionara A Sfantului Apostol Pavel Si Relevanta Ei Actuala
ACTIVITATEA MISIONARĂ A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL ȘI RELEVANȚA EI ACTUALĂ
Cuprins
Capitolul I. Introducere
Capitolul II. Cadrul istoric al activității misionare a Sfântului Apostol Pavel
2.1. Contextul istoric
2.2. Contextul religios
2.3. Contextul social
2.4. Contextul cultural
Capitolul III. Viața Sfântului Apostol Pavel până la începerea activității sale misionare
3.1. Nașterea, numele, copilăria
3.2. Educația lui Saul
3.3. Saul, prigonitor al creștinilor
3.4. Convertirea lui Saul
Capitolul IV. Prima călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel ( FAPTE 13:1-15:35 )
4.1. Lucrarea misionară din Antiohia
4.2. Barnaba si Saul în lucrarea de misiune
4.3. Întoarcearea din lucrarea de misiune
4.4. Sinodul Apostolic de la Ierusalim
4.5. Epistola Către Galateni
Capitolul V. A doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel (FAPTE 15:36-18:22)
5.1. Disputa dintre Pavel și Barnaba
5.2. Pavel și Sila în misiune
5.3. Întoarcerea, încheierea călătoriei
5.4. Epistole scrise în a doua călătorie misionară
Capitolul VI. A treia călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel (FAPTE 18:23-21:16)
6.1. Lucrarea lui Pavel în Efes
6.2. Misiunea în Macedonia și Grecia
6.3. Evanghelia în Troa
6.4. Evanghelia în Milet
6.5. Părtășia cu ucenicii din Tyr
6.6. Ptolemaida și Cezareea
6.7. Epistolele scrise în timpul acestei călătorii misionare
Capitolul VII. Sfârșitul vieții Sfântului Apostol Pavel
7.1. Arestarea lui Pavel în Ierusalim
7.2. Pavel în Cezareea
7.3. Călătoria lui Pavel la Roma
7.4. Pavel în Roma
7.5. Misiunea continuă din închisoare
7.6. Eliberarea lui Pavel
7.7. Epistole scrise în timpul libertății sale (înainte de cea de-a doua sa întemnițare)
7.8. A doua întemnițare a apostolului Pavel la Roma, epistole scrise și martirajul său
Capitolul VIII. Actualitatea sau relevanța operei misionare a Sfântului Apostol Pavel
8.1. Actualitatea operei misionare a Sfîntului Apostol Pavel și relevanța tematică
8.2. Oglindirea actualității mesajului paulin în misiunea Bisericii Ortodoxe Române în trecut și în prezent
Capitolul VIII. Concluzii
Bibliografie
Capitolul I.
Introducere
Sfântul Pavel a fost cel mai mare misionar al tuturor timpurilor, de aceea credem că, deși au trecut aproape 2000 de ani de când Apostolul neamurilor se nevoia propovăduind Evanghelia lui Hristos, o privire asupra vieții și asupra metodelor sale de lucru nu poate fi decât benefică.
Sfântul Pavel nu s-a numărat între cei 12 Apostoli, ba chiar a prigonit Biserica o vreme, de aceea el recunoaște că nu este vrednic numele de apostol (1 Cor 15, 9). Dar cuvântul „apostol” implică și ideea de misiune: el provine din grecescul apóstolos, format din. apó, departe, și stéllo, a trimite, deci un trimis al lui Hristos cu un scop, cu o misiune, cea de a duce tuturor Vestea cea bună a Împărăției lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Pavel poate fi socotit pe bună dreptate printre apostoli, el însuși numindu-se pe sine apostol în mai toate epistolele sale.
Despre Sfântul Apostolul Pavel s-a spus că a fost omul care a trăit atât de aproape de Dumnezeu, încât viața și lucrarea lui au devenit o binecuvântare pentru mulți. El a fost, așa cum afirmă Părintele Stăniloae: ,,una dintre cele mai proeminente personalități ale Noului Testament, atât din punct de vedere al capacității sale intelectuale – lăsându-ne prin scrierile sale, o treime din cuprinsul Noului Testament – cât și din punct de vedere al activității sale neobosite, întreprinse în cele trei călătorii misionare”
Viața și lucrarea acestui mare apostol stă ca o mărturie despre ceea ce poate face un om care a înțeles să stea la dispoziția lui Dumnezeu, chiar dacă pentru aceasta a fost necesar adeseori să renunțe la tot ceea ce înseamnă împlinire, pentru societate.
Sfinții Apostoli, după porunca Domnului (Mt. 28, 19), au început activitatea misionară dar au chemat și pe alții la această misiune, au așezat episcopi și preoți care au continuat de-a lungul veacurilor propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Putem spune că activitatea misionară nu s-a limitat la perioada Sfinților Apostoli ci ea s-a perpetuat ca o componentă mereu actuală și vie a fiecărei generații. Misiunea nu a fost și nu va fi niciodată desuetă, căci deși principiul rămâne același, de propovăduire a Evangheliei, problemele și provocările fiecărei perioade istorice sunt diferite și, ca atare, necesită răspunsuri diferite. În această perspectivă este important să vedem cum s-au raportat cei de dinaintea noastră la problemele cu care s-au confruntat, ce atitudine și ce soluții au adoptat. Între acești înaintași Sfinții Apostoli în general și Sfântul Pavel în special se disting ca niște figuri de neocolit, adevărate modele ale misionarului creștin. De aceea credem că personalitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel se impune ca o realitate mereu actuală și provocatoare.
Capitolul II.
Cadrul istoric al activității misionare a Sfântului Apostol Pavel
2.1. Contextul istoric
În perioada scrierii Noului Testament lumea civilizată se afla sub ocupația Imperiului Roman, care era unul dintre cele mai întinse imperii ce au existat pe pământ. Armatele romane au unificat statele existente pe atunci, care se luptau între ele, și întreaga lume cunoscută în vremea aceea a format acest mare Imperiu, astfel toți oamenii erau uniți în același sistem de legi. Poporul roman, „care a urmat calea idolatriei, a religiilor misterelor și adorarea împăratului, a fost astfel folosit de Dumnezeul pe care ei nu-L cunoșteau, ca să contribuie la împlinirea voii Sale.”
Cu toate că romanii au devenit cuceritorii politici, ei au fost cuceriți din punct de vedere cultural de greci. Limba greacă era răspândită peste tot cu atâta putere, încât chiar în Roma a ajuns să se vorbească limba greacă.
„Cuceririle lui Alexandru cel Mare au deschis toate căile pentru pătrunderea limbii și culturii grecești în întreaga lume … Principiul după care fiecare cetate era independentă a fost înlocuit cu un principiu al unității lumii.”
Împăratul roman Augustus a exterminat pirații de pe mări și bandiții de drumul mare și astfel s-a asigurat o protecție a călătorilor și comercianților care transportau mărfurile din loc în loc. Totodată au fost protejați și creștinii care străbăteau Imperiul ducând „vestea bună“ a Evangheliei, care s-a răspândit foarte repede în tot Imperiul Roman.
2.2. Contextul religios
Creștinismul a avut de înfruntat religiile care de veacuri s-au înrădăcinat în sufletele oamenilor. În Imperiul Roman a avut loc o mare decădere spiritual: „La un moment dat nici nu se mai știa care era adevăratul zeu. Împărații romani nu s-au sfiit să se așeze pe ei înșiși între zei și, pentru că n-au avut răbdare să aștepte să fie zeificați după moarte, au pretins onoruri divine încă din timpul vieții lor. Această pretenție va face mulți martiri între creștinii care vor refuza să se închine unui om, chiar dacă el era cezarul.”
2.2.1. Religia Romei și Greciei
La început fiecare se închina la zeii casei sau ai stăpânului la care lucra. Acești zei erau considerați forțele cu care aveau de-a face zilnic. Astfel ei venerau zeii câmpului, zeii pădurilor, zeii semănatului, zeii anotimpurilor, zeii recoltatului – cărora le aduceau jertfe la momentul potrivit. Cu timpul statul roman s-a dezvoltat și astfel: ”s-a petrecut o fuziune a zeităților sub influența dominantă a panteonului grec. Jupiter, zeul cerului, a fost identificat cu zeul grec Zeus; Juno, soția lui cu Hera; Neptun, zeul mării, cu Poseidon; Pluto, zeul lumii subpământene, cu Hades ș.a.m.d.”
Zeus era considerat zeul care poruncea nu numai oamenilor, ci și zeilor. El s-a luptat cu zeii pentru a-i putea doborî și pentru a deveni el suveranul. Au urmat apoi o serie de căsătorii ale lui Zeus. Printre soțiile sale se număra și Hera.
Oamenii se închinau zeului care patrona orașul în care se aflau, dar după cucerirea orașelor de către romani oamenii se întrebau „de ce divinitatea nu ne-a apărat?” Astfel cei învinși tindeau să renunțe la credința lor și la a mai venera vechii zei, ce nu i-au apărat. Totuși unii se mai închinau și zeităților locale (ex. Artemis, numită Diana în Efes). O altă zeiță locală, ce era venerată în acele timpuri, a fost Atena, care după zeița Hera, era cea mai importantă zeiță greacă. „Numele său nu a putut fi explicat prin greacă. Cât privește originea sa, ipoteza lui Nillson, admisă de majoritatea savanților, pare destul de convingătoare: Atena ar fi fost o stăpână a Palatului, protectoare a palatelor întărite ale regilor mycenieni; deși zeiță domestică, în legătură cu meseriile femeiești ori bărbătești, prezența sa în citadelă în timp de războaie și jafuri i-a conferit atributele și prestigiile unei zeițe războinice. Ea iese din capul lui Zeus îmbrăcată în armură, fluturându-și lancea și scoțând strigătul ei de război. Numeroase titluri ale sale îi proclamă acest caracter marțial: Promachoo (Luptătoarea), Sthenias (Puternica), Areia (Războinica)”
Cu toate acestea oamenii se închinau și împăratului. Acest cult imperial s-a dezvoltat treptat și împărații erau zeificați. Aceasta a dus la declanșarea prigoanei împotriva creștinilor care refuzau o astfel de închinare. „Nu încape îndoiala însă că închinarea adusă împăratului a avut o mare importanță pentru stat. Ea a unit patriotismul și închinarea, făcând din sprijinirea statului o îndatorire religioasă.”
Însă toate acestea au fost insuficiente pentru oamenii care doreau o consolare la necaz și, doreau să ajungă în contact personal cu zeitatea. Astfel s-a dat naștere la „Religiile Misterelor”, care aveau în centru un zeu care a murit și apoi a înviat. Religiile misterelor s-au înrudit cu ocultismul. Astfel oamenii puteau invoca sau porunci spiritelor și demonilor dacă știau corect formulele și ritualurile. Pentru magie erau interesați nu numai neevreii, ci și evreii. Interesul pentru magie al evreilor poate fi observat din faptul că fariseii scoteau demoni, că erau mulți vrăjitori printre ei, care concurau și se împotriveau apostolilor. În Faptele Apostolilor 19:19, aflăm că în Efes erau mulți vrăjitori care s-au întors la Domnul și și-au ars cărțile de vrăjitorie.
În Imperiul Roman, după cuceririle în urma cărora s-a făcut contact între lumea răsăriteană și cea apuseană, grecii au învățat astrologia, care era originară din Babilon. „Teoria astrologiei se baza pe presupunerea că puterile suverane ale universului, care controlau universul și viețile oamenilor, acționau simultan în ambele, și deseori prevesteau destinele oamenilor potrivit cu cursul planetelor sub spectrul cărora s-au născut. Aceste date au fost organizate într-un tabel numit horoscop.”
Creștinii respingeau categoric astrologia, de aceea ea nu a pătruns în creștinism. Astrologia era folosită nu numai de oamenii de rând, ci și de aristocrați. Chiar și împărații Imperiului recurgeau la ea. Cu timpul însă astrologia și-a pierdut importanța.
2.2.2. Iudaismul
În Imperiul Roman printre religii era numărat și iudaismul. Această religie a evreilor nu se limita numai la evrei, pe vremea aceea fiind convertiți la iudaism și neevrei, care după circumcizie erau numiți prozeliți. Iudaismul este o religie monoteistă și interzicea adepților ei să creadă sau să se închine altor zeități. Iudeii puneau un accent deosebit pe calitatea de Tată a lui Iahwe, căruia I se închinau și Îi aduceau jertfe.
Principalul loc de rugăciune al Iudeilor era Templul, iar evreii împrăștiați printre neamuri au format sinagogi în fiecare oraș din Imperiu unde erau suficienți evrei (minim 10). În sinagogă evreii se întâlneau în fiecare zi de Sabat și aici citeau Legea și învățau copiii în credința străbună. Conducătorii sinagogilor se numeau „fruntașii sinagogii”. Sinagoga a fost locul unde Sfântul Apostolul Pavel predica în cetățile unde intra pentru prima dată.
Cu toate acestea, Iudaismul nu este o excepție în ce privește tendința umană de sectarism în religie, deși coeziunea lui a fost mai mare decât a celorlalte religii din lumea romană.ori printre ei, care concurau și se împotriveau apostolilor. În Faptele Apostolilor 19:19, aflăm că în Efes erau mulți vrăjitori care s-au întors la Domnul și și-au ars cărțile de vrăjitorie.
În Imperiul Roman, după cuceririle în urma cărora s-a făcut contact între lumea răsăriteană și cea apuseană, grecii au învățat astrologia, care era originară din Babilon. „Teoria astrologiei se baza pe presupunerea că puterile suverane ale universului, care controlau universul și viețile oamenilor, acționau simultan în ambele, și deseori prevesteau destinele oamenilor potrivit cu cursul planetelor sub spectrul cărora s-au născut. Aceste date au fost organizate într-un tabel numit horoscop.”
Creștinii respingeau categoric astrologia, de aceea ea nu a pătruns în creștinism. Astrologia era folosită nu numai de oamenii de rând, ci și de aristocrați. Chiar și împărații Imperiului recurgeau la ea. Cu timpul însă astrologia și-a pierdut importanța.
2.2.2. Iudaismul
În Imperiul Roman printre religii era numărat și iudaismul. Această religie a evreilor nu se limita numai la evrei, pe vremea aceea fiind convertiți la iudaism și neevrei, care după circumcizie erau numiți prozeliți. Iudaismul este o religie monoteistă și interzicea adepților ei să creadă sau să se închine altor zeități. Iudeii puneau un accent deosebit pe calitatea de Tată a lui Iahwe, căruia I se închinau și Îi aduceau jertfe.
Principalul loc de rugăciune al Iudeilor era Templul, iar evreii împrăștiați printre neamuri au format sinagogi în fiecare oraș din Imperiu unde erau suficienți evrei (minim 10). În sinagogă evreii se întâlneau în fiecare zi de Sabat și aici citeau Legea și învățau copiii în credința străbună. Conducătorii sinagogilor se numeau „fruntașii sinagogii”. Sinagoga a fost locul unde Sfântul Apostolul Pavel predica în cetățile unde intra pentru prima dată.
Cu toate acestea, Iudaismul nu este o excepție în ce privește tendința umană de sectarism în religie, deși coeziunea lui a fost mai mare decât a celorlalte religii din lumea romană. Deși toate sectele din iudaism erau devotate Legii, ele aveau o varietate de orientări, de la liberalism până la raționalism și de la misticism la oportunism politic.
Hasideenii – nu sunt menționați în Biblie și „nu era o sectă organizată. Este denumirea dată acelor evrei care s-au opus invaziei culturii grecești (elene) în viața și cultura iudaică.” Termenul în limba română înseamnă „cei sfinți”.
Fariseii – „cei separați” – sunt cei mai mulți la număr și cei mai influenți. Majoritatea fariseilor erau evrei obișnuiți. „Ei erau separatiștii sau puritanii iudaismului, care se fereau de orice asocieri rele și căutau să dea ascultare deplină fiecărui precept din Legea scrisă sau orală.”
Din această partidă a făcut parte și Apostolul Pavel înainte de convertirea sa la creștinism. Mulți dintre farisei erau foarte religioși și îi disprețuiau pe aceia care nu puteau împlini legile puse de ei, care adeseori erau împovărătoare. Dar cu toate acestea a fost singura sectă care a supraviețuit „devenind temelia iudaismului modern, care urmează modelul moralității, ceremonialismului și legalismului fariseic.”
Fariseii credeau în existența îngerilor și în nemurirea sufletului (F.A. 23:8).
1. Alături de Torra, ei considerau la fel de inspirat și de plin de autoritate tot materialul conținut în tradiția orală.
2. Cu privire la relația dintre voința liberă, ei aveau o poziție de mijloc, fapt ce făcea ca nici voința liberă, nici suveranitatea lui Dumnezeu să nu o poată exclude pe cealaltă.
3. Ei acceptau o ierarhie dezvoltată a îngerilor și demonilor.
4. Ei învățau că există un viitor pentru cei morți.
5. Ei credeau în nemurirea sufletului și răsplătirea după moarte.
6. Ei era adepții egalității umane.
7. Accentul învățăturii lor era mai de grabă etic decât teologic. 12
Saducheii – erau mai puțini la număr decât fariseii, dar dețineau puterea politică. Ei negau existența îngerilor, a duhurilor și existența vieții după moarte (F.A.23:8). Erau de acord să se alieze cu puterea dominantă, făceau orice doar să aibă putere și prestigiu. „Ei erau din această cauză serios suspectați de către colaboratorii lor din popor în vederea legăturii lor cu puterea păgână, ocupantă … ei pierduseră orice influență asupra poporului.”
1. Negau că legea orală avea autoritate și obligativitate.
2. Ei interpretau Legea mozaică mai literal decât fariseii.
3. Ei erau foarte exigenți în privința purității levitice.
4. Ei puneau toate pe seama voinței libere.
5. Ei susțineau ideea că nu este nici înviere din morți și nici viață veșnică.
6. Ei respingeau credința în îngeri și demoni.
7. Ei respingeau ideea unei lumi spirituale.
8. Ei acceptau ca fiind canonice doar cărțile lui Moise.
Esenienii – erau mai riguroși, chiar și decât fariseii, în împlinirea și respectarea Legii. „Ei nu se căsătoreau și își recrutau membrii prin adoptare sau prin primirea de convertiți. Comunitățile lor dețineau toată proprietatea în comun, așa încât nimeni nu era bogat și nimeni nu era sărac. Ei își asigurau singuri cele necesare traiului, prin munca manuală. Mâncau hrana cea mai simplă și se îmbrăcau de obicei în veștminte albe atunci când nu lucrau.”
Respectau cu multă strictețe sabatul și erau foarte atenți la curăția rituală personală. În urma săpăturilor arheologice ce s-au efectuat al Qumram, se pare că comunitatea ce a scris sulurile descoperite în peșteră, ar fi aparținut acestei secte.
Pare interesant că această sectă nu apare în paginile Sfintelor Scripturi, însă despre ei avem informații că „ ar fi apărut în sec. II î.Hr. și se pare că ar fi dispărut odată cu distrugerea Ierusalimului de către romani.”
Esenienii nu aveau sclavi, considerând că toți oamenii sunt egali din punct de vedere social, însă totuși făceau deosebire între oameni din punct de vedere moral, astfel oamenii erau curați și necurați.
Zeloții – era o sectă extremistă „Ei refuzau să plătească impozite romanilor și erau gata în orice moment să pornească războiul care i-ar fi putut duce în Împărăția lui Dumnezeu.” Și acest motiv a contribuit la declanșarea războiului dintre romani și iudei.
Se caracterizau prin violență și au pus la cale unele revolte împotriva romanilor. „Prezentați adesea ca bandiți de drumul mare, ei erau mai degrabă fanatici religioși ireductibil opuși oricărei forme de autoritate, care nu provenea direct din Lege. Ei nu ezitau din această rațiune să pedepsească cu moartea pe cei care în ochii lor se făceau vinovați de grozave abateri de la Lege, și îndeosebi pe cei care colaborau cu puterea ocupanților păgâni.”
Cărturarii, scribii, secretarii – nu erau o sectă sau o grupare politică, dar aveau vaste cunoștințe a Sfintelor Scripturi și a Legii, interpretând și aplicând Legea în viața de toate zilele. Erau numiți învățători (rabini). „Cărturarii erau experți în studierea Legii lui Moise (Torra) … Cărturarii au fost cei care au organizat serviciile la sinagogă. Unii dintre ei erau membrii cu drepturi depline în Sinedriu (Mt. 16:21; 26:3) ”
Sinedriul – era format din 71 de membri, printre care erau și farisei, cărturari și saduchei. Își avea sediul la Ierusalim, la Templu și judeca marile delicte supreme, fiind ca un fel de curte supremă. „Sinedriul exercita conducerea iudeilor.” Sinedriull reprezenta națiunea Israel. „Probabil că stabilirea cifrei de 70 tindea să reproducă numărul bătrânilor desemnați să colaboreze cu Moise. Al 71-lea membru era marele preot, care deținea funcția de președinte. Siedriul avea dreptul de viață și de moarte asupra israeliților. Sinedriul avea o poliție proprie și dreptul de a opera arestări.” Astfel și Domnul Iisus a fost judecat de membrii Sinedriului ( Mt. 26:59; Mc. 14:55; 15:1; Lc. 22:66; Ioan 11:47). De asemenea și apostolii Petru și Ioan au fost duși în fața Soborului (F.A. 4:5-6;15:5,21). Diaconul Ștefan a fost și el dus în fața Sinedriului (F.A. 6:12); la fel și Apostolul Pavel (F.A. 22:30; 23:15; 24:26). Sinedriul și-a încetat existența din momentul distrugerii Ierusalimului de către romani.
2.2.3.Filosofiile
Oamenii au simțit că unele religii nu puteau umple golul din sufletul uman și încercau să coreleze toate cunoștințele cu privire la univers. Unele filosofii recunoșteau existența divinității, altele o respingeau. Filozofiile nu au avut ca bază relația cu Dumnezeu.
Platonismul – susținea că: „lumea constă dintr-un număr infinit de lucruri particulare și fiecare dintre acestea este o copie mai mult sau mai puțin imperfectă a unei idei reale.” Cu alte cuvinte lumea materială este umbra lumii reale, care de fapt este lumea ideilor.
Gnosticismul – își trage numele de la verbul grec „gnosis”, care înseamnă „cunoaștere”. Considera că omul poate fi mântuit decât numai prin cunoaștere, considerând că omul trebuie să caute lumea invizibilă și să renunțe la cea materială. Nu credea că Dumnezeu ar fi creat o lume atât de coruptă, deoarece El este atât de mare și Sfânt. „Se pare că această erezie nega deplina dumnezeire a lui Hristos și poate că Îl considera una dintre emanațiile sau manifestările lui Dumnezeu. În afara de aceasta s-ar putea ca ascetismul pe care l-au promovat în anumite forme de gnosticism să fie ecoul atitudinii de a „ nu lua, nu gusta, nu atinge” (Col. 2:21), pe care a condamnat-o Pavel cu atâta vehemență.”
Sfântul Apostolul Pavel în activitatea sa misionară a avut de lucru destul de mult cu cei care erau adepți ai gnosticismului, proclamând suficiența credinței pentru mântuire.
Autorii care au scris Noul Testament combat gnosticismul. „Deși ei folosesc adesea terminologia gnostică când combat gnosticismul, ei arată clar ca nu acceptă nuanțele gnostice ale oamenilor.”
Neoplatonismul – avea principii care se bazau pe dualismul lui Platon cu privire la idealul universal și la lucrurile particulare; se baza și pe dualismul persan al întunericului și luminii. Neoplatoniștii considerau că trupul este rău, iar duhul (spiritul) întotdeauna este bun. Considerau că pentru a fi mântuit e necesar să renunți la orice dorință a trupului. „Neoplatoniștii consecvenți ar socoti pur și simplu de neconceput unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea dumnezeirii cu materia. Ispășirea nu ar fi necesară, întrucât nici un fapt care s-a petrecut în lumea aceasta nu poate avea vre-un efect asupra lumii reale a spirtului. Învierea ar fi o greșeală hidoasă, întrucât nu ar face decât să perpetueze răul existenței materiale.”
Influenta rea a trupului, considerau ei, poate fi eliminată prin dependența de simțuri, lucru ce va fi realizat cu adevărat abia la moarte.
Epicurismul – „Îți trage numele de la Epicur (342-247 î.Hr.). Propovăduia ca țel în viață atingerea fericirii prin satisfacerea plăcerilor. Ei negau existența zeilor.”
Prin aceasta nu înseamnă ca au propovăduit o viață plină de plăceri, deoarece ei susțineau că dacă pentru a ajunge la fericire o persoană ar fi satisfăcută dacă se abține de la ceva, atunci acelei persoane îi recomandau abstinența. Epicurienii nu acceptau doctrina despre nemurirea sufletului, pe care îl considerau ca fiind o substanță materială. Este aproape sigur că, auzind pe Pavel propovăduind despre nemurire și despre învierea morților, (în Atena), epicurienii au taxat spusele acestuia drept pălăvrăgeli.
Stoicismul – își trage numele de la filosoful Zenon (cca.336- 260 î.Hr.), care era originar din Cipru. Zenon a admis că universul este sub controlul unei divinități. „Ei (stoicii) admiteau existența zeilor, pe care, însă, îi credeau departe și lipsiți de interes pentru soarta oamenilor, afacerile oamenilor fiind guvernate de destin.
Stoicii considerau ca nu e voie ca lucrurile să fie schimbate (în bine sau rău), ci universul să fie acceptat așa cum este. „Stoicii învățau că Dumnezeu este imanent în toate lucrurile create și că, după moarte, sufletul omului se întoarce în marele suflet divin. Ei erau panteiști și, pentru ei, nu exista o altă viață după moarte.“
Cinismul – propovăduia că omul poate atinge maximul virtuții în care nu mai are nici o nevoie. Pentru a nu mai depinde de dorințe, ei au căutat să le desființeze, să le anuleze, devenind individualiști și doreau să arate prin ceea ce făceau că sunt altfel decât ceilalți oameni.
Filozofiile nu au satisfăcut sufletul uman, fiind prea greu de înțeles pentru oamenii simpli și pentru că nu aveau nici o finalitate. Prin filozofie nu s-a ajuns la cunoașterea adevărului.
2.3. Contextul social
Lumea socială și economică din vremea Apostolului Pavel se asemăna mult cu cea de astăzi. Oamenii săraci, bogații și criminalii, oamenii liberi și morali trăiau împreună. Sclavia era în floare pe vremea aceea. „În Imperiul Roman existau la un moment dat 60 de milioane de sclavi, oameni considerați simple unelte vorbitoare. Ei erau complet la dispoziția stăpânilor lor, care dispuneau de viața și de moartea lor, după bunul lor plac.“
Majoritatea oamenilor erau săraci. În iudaism nu se practica pe scară largă sclavia. Aceasta probabil, datorită Legii date de Moise, care interzicea acest lucru, în schimb, în lumea păgână existau oameni foarte bogați, care trăiau în lux. Cei mai numeroși erau săracii; unii erau țărani, alții meșteșugari și mai puțini dintre ei erau comercianți. Evreii considerau că cei bogați aveau parte mai mare de harul lui Dumnezeu și îi considerau mai evlavioși decât pe alții.
În societatea păgână lumea era delimitată astfel:
Aristocrația – proprietarii de pământuri, care profitând de sărăcia oamenilor în urma războaielor, au cumpărat ieftin de la ei pământurile pentru că aceștia nu câștigau suficient ca să întrețină o mică fermă, acum dețineau controlul pământurilor și și-au adunat averi mari.
Clasa mijlocie – aproape că a dispărut în Imperiul Roman, mulți dintre ei au murit în războaie sau au fost exilați. Cu timpul n-au mai putut face față sărăciei și mulți dintre ei au ajuns flămânzi și fără adăpost.
Plebea – (săracii) – erau cei mai numeroși. „Erau într-o stare mai rea decât sclavii, care aveau asigurată cel puțin mâncarea și îmbrăcămintea“
Sclavii – erau destul de mulți la număr, care creștea mereu în urma războaielor și datoriilor. „Nu toți sclavii erau neștiutori de carte. De fapt mulți dintre ei erau medici, contabili, învățători și meșteșugari de orice fel“
Sclavii erau puși la lucru pe moșii, în casă, în întreprinderi. Unora prin lingușire și ascultare prefăcută li s-au încredințat copiii stăpânilor spre îngrijire. Acest lucru a dăunat mult, deoarece sclavii îi învățau toate lucrurile rele, viciile și păcatele pe care le cunoșteau și astfel corupția s-a întins foarte repede.
Au fost și stăpâni care s-au purtat cu amabilitate cu slujitorii lor, care văzând lucrul acesta își îndeplineau îndatoririle cu seriozitate. Mulți sclavi au fost eliberați de stăpânii lor încă în timpul vieții acestora, sau la moartea lor. Alții fiind mai înțelepți și mai economicoși și-au adunat bănuții pentru a-și putea cumpăra libertatea. Mulți dintre ei au devenit oameni cu personalitate proeminentă. Apostolul Pavel îi îndemna în scrierile sale pe stăpâni ca să se poarte blând cu slujitorii lor, iar slujitorii la rândul lor trebuiau să slujească cu credință.
Cetățenii romani aveau unele beneficii în Imperiu. Acest titlu putea fi cumpărat cu aur, sau putea fi moștenit de la părinți, ca în cazul lui Pavel. Uneori acest drept era dat de către stat ca recompensă pentru unele fapte. Una din beneficiile cetățenilor romani în Imperiu era că: „Cetățeanul roman era scutit de pedepse corporale și dezonorante, cu îngăduința de a uza de apel la împărat.“
2.4. Contextul cultural
2.4.1. Literatura, arta și muzica
În acea vreme a avut loc o renaștere literara. S-au scris poezii, drame, lucrări de istorie. Arta a cunoscut o mare înflorire. S-au construit multe drumuri, poduri, teatre. Au înălțat multe statui care reprezentau persoane proeminente.
În Imperiu s-a răspândit muzica de orice gen. Se foloseau instrumente de suflat, alăute, instrumente cu coarde, tobe și țimbale. Mulți dintre sclavi știau să cânte. Prin aceasta îi înveseleau pe stăpâni și musafirii acestora.
2.4.2. Limbile
În Imperiul Roman se vorbeau cel mai mult: latina, greaca, aramaica și ebraica.
Limba latină – era limba cuceritorilor romani și se vorbea la curtea imperială și în cea mai mare parte a lumii apusene.
Limba greacă – era limba cultă a Imperiului. Era vorbită curent în orice parte a Imperiului. Limba greacă „a devenit limba negustorilor, limba navigatorilor și limba filozofiei. Limba greacă cu posibilitățile ei de exprimare exactă, ca o adevărată matematică, a ajuns să fie cunoscută pretutindeni și folosirea ei s-a extins pretutindeni în Imperiul Roman, chiar și după căderea epocii elenistice. Limba greacă a favorizat răspândirea creștinismului în tot Imperiul Roman.
Limba aramaică – predomina în Orientul Apropiat. Multe expresii din aramaică le găsim în Noul Testament, cum ar fi: „Ava“ (Rom. 8:15), „Maranata” (1 Cor.16:22). Aramaica este limba în care s-a adresat Apostolul Pavel celor din Ierusalim atunci când a fost prins și dus de soldați spre cetate(F.A. 22:2).
Limba ebraică – era înrudită cu aramaica, în schimb era o limbă moartă, cunoscută doar de unii dintre rabini. Datorită faptului că limba latină, greacă și aramaică erau răspândite în Imperiu, s-a scris în fiecare din ele inscripția de deasupra Mântuitorului în timp ce era răstignit pe cruce (Ioan 19:20). Apostolul Pavel a fost omul potrivit la locul potrivit. Cunoștea cultura ebraică, greacă și romană; precum și limbile lor. „a fost omul capabil să discute cele mai subtile principii teologice cu rabinii iudei și cele mai adânci probleme filozofice cu filozofii greci: stoici și epicurieni. El a fost omul înzestrat cu o mare pasiune pentru suflete, fie Iudei, fie Greci. El se simțea dator să vestească mântuirea deopotrivă și unora și altora.”
2.4.3. Călătoriile și transportul
Romanii au construit drumuri de calitate superioară, care legau provinciile Imperiului de Roma, dar nu și între ele, tocmai de aceea se spunea: „Toate drumurile duc la Roma“.
Acest lucru a asigurat unitatea Imperiului și transportarea rapidă a mărfurilor și trimiterea rapidă a mesajelor, precum și deplasarea trupelor. Au încercat să le construiască cât mai drept, făcând viaducte peste râuri și văi și tăind în dealuri. Drumurile în puține locuri erau mai late de 5m, dar erau durabile și netede. Împăratul Augustus a exterminat pirații de pe mare și bandiții de drumul mare. Din loc în loc de-a lungul drumurilor erau hanuri, unele din ele asigurau masă și cazare, altele doar loc pentru dormit.
Călătoriile se făceau de obicei pe jos. Puțini oameni aveau cai sau asini. Negustorii călătoreau în caravane.
Granițele statelor cucerite erau anulate. Și acest lucru a ușurat nespus de mult deplasarea în tot Imperiul. Sfântul Apostol Pavel a profitat de dreptul de cetățean roman și de ușurința transportului și a dus vestea buna a Evangheliei până la mari depărtări. Se pare că creștinismul s-a răspândit mai întâi de-a lungul drumurilor principale care duceau la Roma și mai apoi în celelalte părți ale Imperiului. Unii istorici creștini sunt de părere că Sfântul Apostol Pavel a folosit din plin aceste facilități, creând adevărate centre pentru misionarism creștin, în marile orașe strategice ale Imperiului Roman.
Transportul pe apă era cu ceva mai dificil decât cel pe uscat. Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare a călătorit nu numai pe uscat, ci și pe mare. Transportul comercial se făcea cel mai mult pe apă. Vântul facilita transportul în timpul sezonului.
Răspândirea creștinismului a fost facilitată nu numai de stârpirea piraților de pe Mediterana, a tâlharilor ce atacau călătorii pe uscat și asigurarea protecției armatelor romane pe drumurile Asiei, Europei și Africii, ci și de „Legea romană cu accentul ei pe demnitatea individului și pe dreptul lui la justiție și la cetățenie romană și cu tendința ei de a contopi oameni de diferite rase într-o singură organizație politică, a anticipat o Evanghelie care proclama unitatea rasei prin faptul că a făcut cunoscută atât pedeapsa pentru păcat, cât și pe Cel care îi va salva pe oameni din păcat.“
În răspândirea Evangheliei un rol important l-a avut și armata romană. Mulți dintre soldați s-au convertit la creștinism și au răspândit mesajul Domnului acolo unde au fost trimiși să-și satisfacă stagiul militar cu ajutorul limbii universale: greaca. Și „Este posibil ca introducerea cea mai timpurie a creștinismului în Bitinia și în Dacia să fi fost un rezultat al lucrării soldaților creștini staționați acolo.“
Un alt factor de răspândire a creștinismului a fost faptul că în urma cuceririlor de către romani, oamenii nu se mai închinau la zeii locali, care au fost atât de slabi și nu i-au ajutat, creându-le astfel un gol spiritual, care trebuia umplut cu prezența divină. Și cultura greacă a facilitat mult răspândirea creștinismului, prin faptul că limba universală de atunci era greaca, prin dialectul omului de rând: koine.
Apoi filozofia greacă a contribuit la distrugerea religiilor vechi (politeiste), dar nici filozofia nu împlinea nevoile spirituale, ci numai creștinismul a fost capabil să facă acest lucru. Prin intermediul acestei culturi, a fost răspândită Evanghelia lui Hristos în cadrul primelor acțiuni misionare. Având o Biblie în limba greacă din care să predice și având limba greacă ca mijloc de comunicare, Evanghelia a ajuns în scurt timp până la cele mai îndepărtate colțuri ale lumii civilizate.
Cu toate acestea „Iudaismul poate fi considerat ca tulpina pe care urma să înflorească trandafirul creștinismului.“ Evreii Îl cunoșteau pe Dumnezeul care li s-a revelat în istorie. Ei credeau doar într-un singur Dumnezeu și erau în așteptarea venirii lui Mesia, care aducea pacea și dreptatea pe pământ. Pe lângă aceasta evreii aveau cele 10 porunci, care erau la un standard ridicat față de sistemul etic al păgânilor. Evreii au înființat sinagogile, unde se adunau pentru studiul Scripturilor.
Ca o concluzie preliminară la tot ceea ce am expus până aici, putem spune că misionarismul nu a avut condiții mai bune de extindere, în nici o altă perioadă din istoria sa, ca perioada celei de a doua jumătăți a primului veac creștin.
Capitolul III.
Viața Sfântului Apostol Pavel până la începerea activității sale misionare
3.1. Nașterea, numele și copilăria
Pavel a fost cel mai mare misionar al neamurilor din toate timpurile. Înainte de convertirea lui la creștinism, Sfântul Apostolul Pavel este cunoscut sub numele de Saul din Tars. Despre acest oraș el va vorbi în F.A.21:39, cu aceasta ocazie descriindu-se și pe sine: „Eu sunt iudeu din Tarsul din Cilicia, cetățean al unei cetăți nu fără însemnătate.“ Cam prin anul 72 î.Hr. orașul Tars a devenit capitala Ciliciei. Cilicia era un ținut important în Imperiul Roman deoarece pe aici trecea drumul care lega o partea Asiei de cealaltă. Astăzi Tarsul este un orășel din sudul Turciei și este cunoscut sub denumirea de Taraso, dar în vremea Sfântului Apostolului Pavel a cunoscut o mare înflorire atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere cultural.
Din punct de vedere cultural Tarsul era pe locul al III-lea, pe locul I fiind Atena, iar locul al II-lea îl ocupa Alexandria.
„Saul din Tars era iudeu din seminția lui Beniamin și a văzut lumina zilei aproximativ în aceeași perioadă cu Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem și cu filosoful Seneca în Roma. Dar anul nașterii Sfântului Apostol Pavel este data cea mai controversată din cronologia paulină. … În general se admite că cel ce avea să devină Apostolul neamurilor s-a născut într-unul din anii cuprinși între 10 și 15 d.Hr.“
Orașul Tars este renumit prin universitatea unde se țineau cursurile de filozofie și medicină. Pe paginile Sfintelor Scripturi Saul din Tars apare pentru prima dată în cartea Faptele Apostolilor 7:58, fiind prezentat ca un tânăr la picioarele căruia au fost puse hainele celor care îl împroșcau cu pietre pe martirul Ștefan.
Saul a avut o copilărie fericită. „Probabil părinții săi l-au cerut și l-au așteptat de la Dumnezeu, motiv pentru care i-au pus numele Saul.” Potrivit Legii lui Moise, Saul a fost circumcis în ziua a opta. Se presupune că familia lui Saul își avea originea în Giscaia, localitate din Galileea, acea provincie a Palestinei în care a crescut și și-a desfășurat cea mai mare parte a activității Sale, Însuși Iisus. Părinții lui Saul au părăsit Giscaia înainte de a-l naște pe acesta pentru a se stabili în Tarsul Ciliciei. Știm că Saul avea o sora măritata la Ierusalim. Fiul acesteia l-a vestit pe Pavel despre intenția unor iudei fanatici de a-l ucide și tot el a dezvăluit comandantului fortăreței din Ierusalim, unde Sfântul Pavel se afla în captivitate (F.Ap.23:12-31), aceasta intenție criminală a fanaticilor iudei.
Din partea tatălui său Saul a primit cetățenia romană, drept care avea o mare valoare în Imperiul Roman, deoarece cetățenii romani formau pretutindeni în lume un fel de aristocrație cu rang de onoare. Cetățenilor romani li se confereau în special bunăvoința și protecția autorităților romane. Cetățenia romană era un fel de pașaport și astfel se putea circula liber în întreg Imperiul Roman. De acest drept Pavel se va folosi de mai multe ori (F.A.16:37-40; 21:25-29). Dar evident oricine ar fi îndrăznit în mod fals să pretindă că este cetățean roman ar fi putut fi pedepsit cu moartea.
Saul de mic a frecventat Sinagoga, unde la școala ei a putut învăța și studia Scripturile Vechiului Testament. A învățat și limba greacă ( koine ), care pe vremea aceea era limba de circulație internațională.
După obiceiul rabinic Saul trebuia să învețe o meserie. Rabinii aveau un proverb: „Cel ce nu învăța pe fiul său o meserie, dorește ca fiul său să devină un hoț.“ Astfel după obiceiul rabinic Saul a fost învățat o meserie, și anume „meseria facerii de corturi”, iar la atingerea vârstei de 10 ani, Saul a început să învețe așa-numita „ Lege orală “, care consta în memorizarea a numeroase precepte și reglementări, interpretări formale și adesea abuzive ale Legii mozaice, cele mai multe condamnate de Mântuitorul.
Copilăria lui Saul posibil să fi fost influențată și de stadionul sportiv care era în orașul Tars, de unde putea fi auzit, probabil zilnic, vuietul mulțimii prinsă de iureșul întrecerilor sportive. Pentru a ilustra lupta creștinului, mai târziu, Saul o va compara cu o competiție sportivă (1Cor. 9:24-25 ).
Caracterul lui posibil să fi fost influențat de cultura elenistică cu care era în contact. De multe ori în timpul copilăriei a observat cerul înroșit datorită flăcărilor de la serviciile religioase ale păgânilor. Mai târziu el a înțeles că fiecare om simte un imbold sufletesc să caute pe Dumnezeu și să I se închine după înțelesul lui. Astfel el va scrie în Epistola către Romani 2:14-15 „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege; Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără.“
3.2. Educația lui Saul
Făcând parte dintr-o familie înstărită, Saul va fi trimis la vârsta de 12 ani să își continue studiile rabinice la Ierusalim, unde va învăța în vestita școală a lui Hillel, care era acum condusa de nepotul său numit „Raban Gamaliel, Bătrânul“
Gamaliel dovedește, într-adevăr, o remarcabila înălțime de cuget. În judecata pe care o aplica evenimentelor având caracter religios, el aplica ferm principiul intervenției divine, al providenței, care se afla la obârșia oricărei lucrări, care urmărește descoperirea voii lui Dumnezeu. Ceea ce rămâne remarcabil în intervenția lui Gamaliel este faptul ca el nu exclude originea divină a învățăturii creștine și nici asistența supraomenească de care puteau să se bucure, în acțiunile lor de propovăduire, Sfinții Apostoli.
Aici, la școala lui Gamaliel, Saul a progresat mult în studiile sale și era un evreu zelos. Potrivit cu mărturisirea lui din Epistola scrisă către Filipeni în cap. 3:5, Saul se declara ca făcând parte din partida fariseilor, în care era un membru activ.
3.3. Saul – prigonitor al creștinilor
La vârsta maturității Saul a ajuns un lider în cadrul partidei fariseilor. Lui I s-a încredințat campania de prigonire a creștinilor; lucru în care s-a dovedit înflăcărat prin intensitatea cu care prigonea și lichida Biserica Creștină. Potrivit mărturisirii sale din F.A. 26:10, posibil ca Saul să fi fost membru al Sinedriului.
Aceasta însemna că el avea cel puțin 30 de ani, deoarece nu se putea ajunge membru în acest grup decât după ce se atingea vârsta maturității. Saul a fost un înverșunat prigonitor al lui Iisus și al ucenicilor Lui, pe care îi considera eretici și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a pune capăt acestei mișcări. Dar creștinii s-au răspândit în toată Iudea, în Samaria și au ajuns până în Damasc. Saul cunoscând prea bine Scriptura Vechiului Testament, în felul rabinilor, s-a înfuriat la gândul că cineva se pretindea a fi Mesia și totuși Imperiul Roman mai stăpânea peste ei. Evreii se așteptau ca Mesia să scuture jugul roman, dar scopul venirii Domnului nostru Iisus Hristos în lume a fost să caute și să mântuiască ce era pierdut, nu să înlăture stăpânirea romană.
Saul, și înainte de convertire credea în singurul Dumnezeu adevărat, I se închina, Îi aducea jertfe și se ruga Lui, dar ceea ce îl făcea să prigonească mai mult pe creștini era faptul că aceștia se închinau lui Dumnezeu, dar chemau și Numele lui Iisus și I se rugau Lui ca unui Dumnezeu, iar Saul Îl considera pe Iisus ca un „impostor”. Astfel el s-a hotărât să stopeze și să lichideze credința în Iisus și, astfel și el și-a dat votul împotriva martirului Ștefan, în felul acesta declanșându-se persecuția împotriva celor ce chemau Numele lui Iisus, Saul crezând că prin arestarea și întemnițarea creștinilor „aducea o slujbă lui Dumnezeu“ (Ioan 16:2).
Saul a pornit campania de prigonire nu numai la Ierusalim, ci și în Siria, ajungând până la Damasc, la o distanta de cca. 220 de km de Ierusalim. Om fiind, Saul nu era fără păcat, astfel, apăsat fiind de această conștiința a păcatului și-a dat seama că nu putea evita răul pe care nu a vrut să-l facă.
Această descriere a fostei lui vieți lăuntrice, Saul o va face mai târziu în Epistola scrisă celor din Roma (Rom.7:19), iar pentru a putea compensa acest rău înaintea lui Dumnezeu, Saul pornește lupta împotriva creștinilor. A asistat la uciderea lui Ștefan cu pietre, care după felul lui atunci de gândire era un hulitor și era condamnat pe drept. Desigur, chiar dacă păzea hainele celor ce-l loveau cu pietre pe Ștefan, Saul era suficient de aproape de el, atunci când acesta, plin de dragoste, se ruga pentru cei care-l loveau. Posibil ca această rugăciune să-l fi urmărit pe Saul zi și noapte. Moartea lui Ștefan s-a fixat ca un ghimpe în memoria lui Saul (F.A. 22:20). Iar într-o frescă bizantină realizată prin anii 1980-1983, în icoană reprezentând uciderea cu pietre a Sfântului Arhidiacon Ștefan asupra tânărului Saul, care păzește hainele martorilor mincinoși, reprezentați în timp ce loveau cu pietre, este îndreptat un fascicol luminos, coborând din înălțime. Un alt fascicol de raze coboară asupra lui Ștefan reprezentat cu aureola de sfânt. Pictorul a năzuit, desigur, să atragă atenția asupra viitorului destin creștin al lui Saul și să marcheze pe acela care din crunt persecutor va deveni devotat slujitor al Evangheliei.
3.4. Convertirea lui Saul
Este posibil ca Saul să nu se fi întors niciodată la Domnul, dacă Ștefan nu s-ar fi rugat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.“ (F.A. 7:60)
În loc ca uciderea lui Ștefan să-i potolească pe fruntașii iudei, aceasta i-a pornit și mai mult, i-a îndârjit. Saul cu scrisori de împuternicire de la Marele Preot se îndrepta către cetatea Damasc, de unde dorea să aducă pe credincioși la Ierusalim pentru a fi judecați și condamnați. Saul s-a decis să pornească spre locul acesta, deoarece știa ca mulți creștini din Ierusalim s-au strecurat printre cele vreo 30-40 de sinagogi ce se aflau în Damasc.
Cetatea Damasc era una din cele mai vechi cetăți. Ea exista încă de pe vremea lui Avraam și la un moment dat a devenit capitala Siriei. Damasc în limba româna înseamnă „Portul Deșertului“ Acest oraș era așezat într-un loc roditor și era străbătut de râurile Abana și Parpar. Întrebarea ce se poate naște pentru cititorii cărții Faptele Apostolilor în momentul acesta este: Oare va îngădui Dumnezeu ca planurile lui Saul să fie duse la îndeplinire? Oare va reuși Saul cel fanatic și îndârjit să își ducă la bun sfârșit campania de prigonire? Să urmărim în continuare relatarea lui Luca și vom observa că planurile Domnului erau cu totul altele față de planurile prigonitorului.
De la Ierusalim la Damasc lui Saul i-au trebuit mai multe zile. În ultima zi a călătoriei, pe când Saul și însoțitorii săi se apropiau de Damasc, pe la amiază, în calea prigonitorului iese Dumnezeu. Astfel, în aceste circumstanțe, se produce cea dintâi intervenție a lui Iisus în destinul istoric al Bisericii prin curmarea activității lui Saul de persecutor al creștinilor.
De data aceasta Saul va înțelege pe Cine prigonea și de fapt împotriva Cui lupta. În F.A. 9:3 aflăm scris că în jurul lui Saul a strălucit o lumină puternică. Oricât de tare s-a ținut Saul, de data aceasta n-a putut rezista și a căzut cu fața la pământ. Din relatarea lui de mai târziu, în F.A. 22, aflăm că acest eveniment s-a petrecut pe la amiază, când soarele în Orientul Mijlociu lumina puternic. Ne putem da seama cât de puternică trebuie să fi fost lumina din cer ca s-o întreacă pe cea a soarelui. Cei care îl însoțeau pe Saul au văzut și ei această lumină. Orice teorie care ar încerca să pună aceasta întâmplare pe seama unei boli sau halucinații nu este adevarată. O voce s-a auzit din cer care vorbea cu Saul, chiar dacă nu toți cei ce-l însoțeau o înțelegeau, dar Saul a înțeles-o perfect și trebuie să fi fost tare uimit când și-a auzit numele strigat în limba evreiască. Această strigare era însoțită și de întrebarea: „Saule, Saule pentru ce Mă prigonești?“
Evident, acest glas era al Mântuitorului Iisus Hristos. Din această întrebare adresată lui Saul ne dăm ușor seama că Hristos este una cu urmașii Săi. La întrebarea pusă de Domnul Iisus, Saul răspunde cu o întrebare: „Cine ești Doamne?“ Nu știm sigur dacă Saul a înțeles imediat de unde venea lumina și Cine era Cel care îi vorbea, sau s-a adresat doar instinctiv cu cuvântul „Doamne“. Mântuitorul nu a lăsat fără răspuns întrebarea lui, astfel Saul a putut înțelege că de fapt Iisus era Cel pe care Îl prigonea și nu creștinii.
A prigoni pe urmașii Săi înseamnă a-L prigoni direct pe El. Domnul Iisus înainte de înălțarea la cer a vorbit de judecata viitoare în Matei 25:31-46, de unde reiese clar că El va răsplăti orice faptă bună, sau va pedepsi orice faptă rea făcută unuia dintre urmașii Săi, considerând că Lui I-au făcut-o. Glasul s-a auzit limpede: „Eu sunt Iisus pe care-L prigonești.“ Posibil ca Saul să-și fi dat seama de greșeala lui și aceasta l-a dus la o supunere față de Mântuitorul nostrum Iisus Hristos. Așa se explica faptul ca el a adresat și întrebarea: „Ce să fac, Doamne?“
Acum când Saul era gata să facă voia Domnului, când inima lui a fost mișcată de aceasta întâmplare, acum când și-a dat seama de greșeala lui de a prigoni creștinii, Iisus îi spune: „Ridică-te și mergi în Damasc și acolo ți se va spune despre toate cele ce ți s-au rânduit să faci.“(F.A. 9:10). Cu alte cuvinte îi spunea: Poți să-ți continui călătoria, dar cu alte planuri față de cele cu care ai venit până aici. Prin aceasta nu i-a dezvăluit încă planul ce-l avea ce el, ci i-a spus doar următorul pas: „acolo ți se va spune despre toate cele ce ți s-au rânduit să faci.“ Cei care-l însoțeau pe Saul au rămas încremeniți. Saul s-a ridicat de jos, din praf, unde a căzut însă el acum era orb, slab și neputincios. Tot impulsul și elanul său au dispărut și acum smerit, era dus de mâini în cetatea Damasc, unde I se vor acorda instrucțiunile din partea lui Dumnezeu.
Și din acest moment viata lui Saul dobândește cu totul alt curs. El nu va mai căuta „bunăvoința oamenilor”, ci pe cea a lui Dumnezeu. Întrebarea pe care Saul a pus-o cu privire la voia lui Iisus, a fost una dintre cele mai semnificative întrebări ce s-au pus vreodată. Mulți creștini sunt gata să facă pentru Domnul, o mulțime de lucruri înainte de a întreba ceea ce a întrebat Saul. Această întrebare denotă renunțarea viitorului apostol la toate planurile lui, și disponibilitatea de a sta la dispoziția Celui ce îi vorbea din cer. Această disponibilitate îl va însoți mereu, până la sfârșitul vieții.
Ajuns în cetate, timp de 3 zile, Saul a postit și a stat în profundă căință. Probabil că în timpul acesta Saul medita adânc la Sfintele Scripturi, înțelegând că profețiile care au fost cu privire la Mesia s-au împlinit întocmai în Persoana Domnului Iisus. Acum a avut loc convertirea celui mai mare misionar al Neamurilor din toate timpurile.
Cu siguranța că Saul și-a adus aminte de martirizarea lui Ștefan, care se poate să fi fost: „Temelia transformatoare ce a avut loc pe drumul Damascului.“ Ne dăm ușor seama că, convertirea lui Saul nu a fost ceva obișnuit, deoarece pentru ca ea să se realizeze Însuși Mantuitorul Iisus Hristos a venit să-i despietrească inima și să i-o prelucreze.
În Noul Testament convertirea lui Saul ocupa un spațiu mare și este clasificată ca: „ cel mai mare eveniment după moartea, învierea și înălțarea la cer a Domnului Iisus Hristos“
Dumnezeu are un plan cu Saul și planul Lui primează întotdeauna. Ca să îi arate lui Saul cât de mult se ocupa de el, Dumnezeu a îngăduit ca acesta să rămână orb după întâmplarea de pe drumul Damascului, iar acum aflându-se în cetate și rugându-se, Dumnezeu i-a arătat lui Saul într-o vedenie pe proorocul Anania, care va veni și își va pune mâinile peste el ca să-și recapete vederea.
Nu știm prea multe lucruri despre Anania, cine era el și ce misiune avea în Damasc. Cunoaștem doar faptul că era creștin și că era la dispoziția lui Dumnezeu. Se pare ca Anania știa cine era Saul și scopul cu care venise la Damasc, tocmai de aceea a încercat parcă să se scuze înaintea Domnului spunând: „Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulți câte rele a făcut sfinților Tăi în Ierusalim; Și aici are putere de la arhierei să lege pe toți care cheamă numele Tău.“ (F.A. 9:13-14).
Să urmărim acum felul în care l-a descris Dumnezeu lui Anania pe Saul: „Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel; Căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu.“ (F.A. 9:15-16).
.
Pe drumul înspre Damasc, Dumnezeu s-a arătat lui Saul, dar acum a trimis pe altcineva ca să-l boteze, să își recapete vederea și să fie umplut de Duhul Sfânt. Aceasta, pentru ca să se poată dovedi pocăința lui sinceră. Când Anania și-a pus mâinile peste Saul a spus: „Frate Saul“ și apoi în continuare a spus ce de fapt l-a transformat pe Saul într-un frate: „ Domnul Iisus, Cel ce ți S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăși și să te umpli de Duh Sfânt..“ (F.A. 9:17).
Cât de mare era contrastul între felul în care a pornit Saul din Ierusalim și felul în care se afla acum în Damasc. Pavel și-a început lucrarea din Damasc. Acum el era gata să arate tuturor ca Mântuitorul Iisus Hristos era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel promis de atâta vreme. Saul era gata de acum chiar și să sufere pentru Numele Domnului Iisus Hristos.
Pavel se va folosi mai târziu de experiența convertirii sale, ori de câte ori va simți nevoia că mărturia lui ar întoarce pe cineva la Hristos, dar și pentru a se apăra înaintea iudeilor și a romanilor (F.A. 26:1-19). Din spusele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Galateni 1:17 „ nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia și m-am întors iarăși la Damasc.“, ne dăm seama că acesta a făcut o călătorie în Arabia și probabil după aceea a depus mărturia în sinagogile din Damasc: „Și Saul se întărea mai mult și tulbura pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Acesta este Hristos “(F. A. 9:22).
Credința nouă a lui Saul, în mesianitatea Domnului nostru Iisus Hristos, l-a adus acum în conflict cu cei cu care colabora înainte de convertirea sa și cu a căror ajutor a dus campania de prigonire a creștinilor. Iudeii au rămas uimiți de cele ce s-au petrecut, de felul în care lucrurile s-au schimbat. Presiunile din partea iudeilor care doreau să-l ucidă l-au făcut pe Saul să fugă noaptea la Ierusalim, unde a crezut că va fi primit bine de creștini și de apostoli, dar a fost primit cu răceală, deoarece creștinii îl suspectau că ar fi un lup îmbrăcat în piei de oaie pentru a-i putea ataca mai bine. Dar până la urmă s-a dovedit că nu este așa. Dumnezeu s-a folosit de Barnaba, care a avut îndrăzneala să-l prezinte ucenicilor și datorită faptului că a girat pentru el, Saul a fost integrat în cercul apostolic.
Nici în Ierusalim nu s-a putut bucura prea mult timp de pace, deoarece mulți dintre iudei au căutat să îl omoare și el a fost nevoit să fuga în Tars, orașul său natal, unde se pare că va fi în mai bună siguranță și, unde va sta destul de mult timp ( aproximativ 10 ani ).
Saul, care odinioară prigonea, a ajuns acum el însuși să fie prigonit. De acum se împlinesc cuvintele spuse de Dumnezeu lui Anania: „Căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu.“ ( F.A. 9:16 ).
Capitolul IV.
Prima călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel ( FAPTE 13:1-15:35 )
4.1. Lucrarea misionară din Antiohia
Creștinii care au fost prigoniți în Ierusalim s-au refugiat în Samaria, Damasc și mulți dintre ei au ajuns până în Antiohia Siriei. Aici au avut ocazia să vestească Evanghelia nu numai cu vorbe, ci și prin fapte, lucru care a făcut ca un număr considerabil de evrei și greci să se întoarcă la Dumnezeu și să creadă în singurul Său Fiu, Iisus Hristos, pe care L-a trimis să răscumpere omenirea din păcat.
Aici, în Antiohia Siriei, „mâna Domnului era cu ei și era mare numărul celor care au crezut și s-au întors la Domnul.” (F.A. 11:21). Astfel aici s-a format o Biserica creștină și ne dăm seama că: „prima mare revărsare a Evangheliei către neamuri și întemeierea primei Biserici nu a fost condusă de Petru, nici de vreunul dintre Apostoli. Nici nu a fost inițiată și după aceea controlată de Biserica din Ierusalim.” ci s-a format prin vestirea Evangheliei de către cei care au venit aici.
Întemeierea Bisericii creștine de aici nu a însemnat întemeierea unei sinagogi iudeo-creștine, în care neamurile să fie admise dacă devin iudei, ci întemeierea unei comunități în care credincioșii iudei și cei dintre neamuri să se întâlnească în condiții egale, sub numele de creștini.
Când a auzit Biserica din Ierusalim această veste din Antiohia, le-a trimis acolo pe Barnaba, care a rămas uimit și „s-a bucurat și îndemna pe toți să rămână în Domnul, cu inimă statornică.”(11:23).
Despre Barnaba ni se spune că „era bărbat bun și plin de Duh Sfânt și de credință” (11:24). El a lucrat în Biserica din Antiohia o perioadă, după care a simțit îndemnul să meargă la Tars și să-i ceară lui Saul să fie colaboratorul său în lucrare (11:25-26). Dumnezeu l-a folosit pe Barnaba pentru a-l scoate pe Saul, vasul ales, la lucru și împreuna au lucrat în Antiohia cel puțin un an. Saul și Barnaba erau vechi prieteni. Barnaba „a crezut în Pavel atunci când alții n-au crezut. El l-a căutat acum, când alții l-au neglijat.”
În Biserica din Antiohia au venit câțiva prooroci din Ierusalim, iar unul dintre ei numit Agab „a vestit prin Duhul ca va fi o foamete mare în toată lumea.”(11:28). Acest lucru s-a împlinit, iar „ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraților care locuiau în Iudeea.” (11:29).
Aceste ajutoare au fost trimise ”preoților prin mâna lui Barnaba și a lui Saul.” (11:30). Vedem în acestă faptă de dărnicie a ucenicilor din Antiohia nu numai un sentiment de milă, ci o lucrare a harului lui Dumnezeu, o lumină a marelui adevăr, ca toți cei ce au primit credința, sunt o unitate desavârșită.
Aceasta a fost probabil prima misiune ce i s-a încredințat lui Saul din partea bisericii creștine după convertirea sa. Șederea lor în Ierusalim nu a fost prea lungă, deoarece Irod a declanșat o prigoană împotriva creștinilor, timp în care a fost martirizat apostolul Iacov, fratele lui Ioan, fiul lui Zevedei (12:1-2). După ce și-au împlinit misiunea Barnaba și Saul s-au întors în Antiohia.
Biserica din Antiohia a avut un rol important în istoria creștinismului, deoarece „ea a fost mama tuturor bisericilor dintre neamuri … Din biserica din Antiohia prima misiune recunoscută la lumea neevanghelizată. La Antiohia a început prima controversă cu privire la statutul creștinilor neevrei. A fost un centru unde s-au întâlnit liderii Bisericii.”
Aici era un grup de prooroci și învățători (13:1), în rândul cărora erau numărați și Barnaba cu Saul. Ei posteau și se rugau; în timpul acesta „Duhul Sfânt a zis: Osebiți-mi pe Barnaba și pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat.” (13:2).
Au trecut aproximativ 14 ani de la convertirea lui Saul de pe drumul Damascului și abia acum era pregătit pentru lucrarea la care l-a chemat Domnul. Împreună cu Barnaba au fost consacrați pentru lucrarea de misiune și aceasta a deschis o nouă pagină în istoria vieții lui Saul. De aici înainte începe o nouă perioadă în viata lui. De acum înainte Pavel va călători și va duce vesea bună a Evangheliei în locuri primejdioase și ”secetoase” și va întemeia biserici.
4.2. Barnaba și Saul în lucrarea de misiune
După rugăciunea de consacrare, cu punerea mâinilor, Barnaba și Saul n-au zăbovit prea mult prin Antiohia, ci călăuziți de Duhul Sfânt au început prima lor călătorie misionară. Saul va fi întotdeauna sensibil la vocea Duhului Sfânt și se va lăsa călăuzit, dirijat de El în lucrare.
De fapt, toata misiunea Sfântului Apostol Pavel, ocupa un loc important în scrierea lui Luca (Faptele Apostolilor), este făcută sub directa călăuzire a Duhului Sfânt. Lucrarea lui misionara a fost însoțită de un rod bogat.
Luca scrie: „Deci, ei, mânați de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia și de acolo au plecat cu corabia la Cipru..”(13:4). Cipru era patria lui Barnaba și a fost locul unde au propovăduit pentru prima dată Evanghelia în timpul acestei călătorii misionare. Au predicat în sinagogile iudaice din Salamina, oraș care „în tălmăcire însemna „orașul prieteniei”. Mai însemna și: Lovit, Bătut, Scuturat (Zgâlțâit).”
Au străbătut toată insula predicând Evanghelia, fiind însoțiți și de Ioan Marcu până ce au ajuns la Pafos unde învățătura lui Pavel despre mântuire a cunoscut împotrivirea unui fals prooroc.
Aici, în Pafos, își avea reședința proconsulul roman Sergius Paulus, despre care Luca scrie că era ”un bărbat înțelept … și și-a arătat dorința să audă Cuvântul lui Dumnezeu.” (13:7). Dar în anturajul proconsulului era un fals prooroc evreu cu numele de Bar-Isus, care încerca să facă tot posibilul pentru ca să îl împiedice pe proconsul de a primi Cuvântul Domnului. După cum scrie Luca „căuta să întoarcă pe proconsul de la credință.”(13:8), asta însemna că dorea să-l abată de la totalitatea adevărului revelat al lui Dumnezeu.
Văzând lucrul acesta „Saul – care se numește și Pavel – plin fiind de Duh Sfânt, a privit țintă la el; Și a zis: O, tu cel plin de toată viclenia și de toată înșelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmașule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte? Și acum, iată mâna Domnului este asupra ta și vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme. Și îndată a căzut peste el pâclă și întuneric și, dibuind împrejur, căuta cine să-l ducă de mână” ( F. Ap. 13:9-11 ).
Acesta este momentul în care Saul preia numele de Pavel și de acum înainte va renunța la vechiul nume, care probabil că îi amintea o perioadă tristă din viata lui, perioadă în care prigonea Biserica Domnului. Numele de Saul l-a purtat în îndelungata sa ucenicie spirituală de 14 ani.
Ceea ce a spus Pavel s-a împlinit întocmai. Elima, vrăjitorul, a rămas orb, iar dregătorul „văzând ce s-a făcut, a crezut, mirându-se foarte de învățătura Domnului.” ( F. A. 13:12 ). Confruntarea cu vrăjitorul Elima a arătat că Pavel a făcut proba înzestrării sale cu Duhul Sfânt, ceea ce echivala cu dovedirea unei înalte puteri spirituale primite prin voia și darul lui Dumnezeu.
Tot din acest moment Barnaba a trebuit să recunoască superioritatea lui Pavel și să-i cedeze întâietatea. Astfel de acum vom citi în cartea Faptele Apostolilor începând cu capitolul 13:13: „ Pavel și cei împreună cu el… ”
Din Pafos aceștia s-au îmbarcat și au călătorit pe mare până la Perga în Pamfilia ( Asia Mica), de unde Ioan Marcu se în toarce la Ierusalim. Totuși Marcu va reveni și va fi din nou colaboratorul lui Pavel (2 Tim. 4:11: Col. 4:10: Filim. 24).
De aici Pavel și Barnaba și-au continuat călătoria și au ajuns în Antiohia din Pisidia, unde, într-o zi de sâmbătă, au intrat în Sinagogă, acolo misionarilor li s-a cerut să spună un cuvânt de îndemn pentru norod.(13:15). Pavel s-a ridicat în picioare și a ținut o cuvântare, care, prin stilul ei general, este foarte asemănătoare cu cuvântarea lui Ștefan, deoarece consta dintr-o trecere în revista a istoriei lucrării lui Dumnezeu cu poporul Israel. După care a trecut la tema centrală: „Din urmașii acestuia, Dumnezeu, după făgăduință, i-a adus lui Israel un Mântuitor, pe Iisus.” (13:23). Pavel a arătat că oamenii pot fi mântuiți pe baza credinței lor în jertfa Domnului Iisus Hristos, dând astfel siguranța mântuirii, care de fapt nu era o noutate pentru ei, ci este arătată de Lege și Prooroci. Le-a mai făcut cunoscut celor prezenți, că această mântuire le era oferită chiar lor, spunându-le: „Bărbați frați, fii din neamul lui Avraam și cei dintre voi temători de Dumnezeu, vouă vi s-a trimis cuvântul acestei mântuiri.” (13:26). În cuvântarea sa Pavel a dat trei exemple de credință din istoria lui Israel, care erau la un nivel inferior față de mântuirea care ni se oferă în Hristos.
– În primul exemplu este prezentată întreaga istorie a alegerii poporului Israel și călăuzirea lui în țara promisă, aceasta nu datorită meritelor lor, ci datorită credinței lui Avraam.
– În al doilea exemplu ne este prezentată perioada judecătorilor, în care poporul Israel în loc să slujească Domnului s-a depărtat de El, iar Dumnezeu l-a dat pe mâna dușmanilor lor, dar în urma pocăinței lor, prin harul lui Dumnezeu, ei au primit izbăvitori, arătându-le că i-a iertat.
– Apoi, în cel de-al treilea exemplu, Pavel arată că desăvârșirea credinței și mântuirea neamului omenesc s-a făcut prin Iisus Hristos trimis din seminția lui Iuda, prin urmașii lui David. În felul acesta Pavel ajunge să-L prezinte pe Domnul Iisus – Răscumpărătorul. Predica lui Pavel a fost primită de neamuri, care le-a făcut invitația de a predica și în următoarea sâmbătă. (13:42).
Acest lucru a trezit pizma iudeilor, care au început să batjocorească pe Pavel și să vorbească împotriva celor spuse de el (13:45), la un moment dat chiar „au ridicat prigoane împotriva lui Pavel și a lui Barnaba, și i-au scos din hotarele lor.” (13:50). Predica lui Pavel în Antiohia Pisidiei este prima lui predică pe care o prezintă în detaliu evanghelistul Luca și am mai putea spune că este o predică model.
Desigur că lucrarea lui Pavel și Barnaba nu a fost zadarnică în Antiohia Pisidiei, deoarece au fost și oameni care L-au primit pe Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor al lor personal și au devenit ucenici, pe care la despărțire i-au îmbărbătat și ei au fost „plini de bucurie și de Duhul Sfânt.” ( F.A.13:52 ).
Izgoniți fiind, Pavel și Barnaba n-au făcut altceva decât să împlinească ceea ce a spus Mântuitorul „Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre.” (Mat. 10:14).
Din Antiohia Pisidiei, Pavel și Barnaba au călătorit spre Iconia, oraș din Asia Mica, așezat în regiunea fertilă a platourilor înalte ale Licaoniei, la granița cu Capadocia.
Aici ”au intrat ei, ca de obicei, în sinagoga iudeilor și astfel au vorbit, încât o mare mulțime de iudei și de elini au crezut.” (F.A. 14:1). Dar și aici, la fel ca în Antiohia Pisidiei, „iudeii care n-au crezut au răsculat și au înrăit sufletele păgânilor împotriva fraților.” (F.A. 14:2).
Ne dăm seama cât de greu trebuie să fi fost pentru creștinii din acele timpuri și putem observa cum cuvântul Domnului spus proorocului Anania cu privire la apostolul Pavel „îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” ( F.A. 9:16 ), se împlinește întocmai. Însă în ciuda presiunilor, Pavel și Barnaba ”multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăzneală întru Domnul, Care da mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne și minuni prin mâinile lor.”(F.A. 14:3). Aici a luat ființă o Biserica înfloritoare, însă a avut loc o dezbinare, cărui fapt viața apostolilor a fost în primejdie și ei s-au refugiat în cetățile Licaoniei: Listra și Derbe. ( F.A. 14:6 ).
Orașul Licaonia ( în tălmăcire „Ținutul Lupilor ”), era provincie romană în interiorul Asiei Mici, care se marginea la nord de Galatia și la sud de Cilicia.
Însă și aici Sfântul Apostol Pavel a vestit Cuvântul Domnului și Dumnezeu i-a însoțit cu semne și minuni. Aici nu există o sinagogă a Iudeilor, deși erau câțiva locuitori evrei (probabil mai puțini de 10, care era numărul necesar pentru întemeierea sinagogii) și din acest motiv ei au vestit Evanghelia într-o piață sau un loc probabil înaintea porților (F.A. 14:13).
Pavel a vindecat un olog care niciodată nu a umblat. Văzând lucrul acesta păgânii au zis unul către altul în limba lor: ”zeii, asemănându-se oamenilor, s-au coborât la noi” (F.A. 14:11) și „numeau pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului; Iar preotul lui Zeus, care era înaintea cetății, aducând la porți tauri și cununi, voia să le aducă jertfă împreună cu mulțimile.”(F.A. 14:12-13)”15
Ne putem da ușor seama ce ar fi făcut Simon Magul (8:18-19), dacă ar fi fost în locul apostolilor, dar Pavel și Barnaba nu au vrut să atragă atenția asupra lor și au încercat să-i împiedice folosind orice gest pe care-l știau pentru a-i împiedeca strigând: „Bărbaților, de ce faceți acestea? Doar și noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi, binevestind să vă întoarceți de la aceste deșertăciuni către Dumnezeu cel viu, Care a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt în ele.”(F.Ap.14:15).
Pe neașteptate au venit câțiva Iudei din Antiohia și Iconia, care au întărâtat norodul împotriva apostolilor și pe Pavel l-au alungat cu pietre, după care, crezând ca este mort, l-au scos afară din cetate, dar atunci când frații l-au înconjurat ca să-l ducă să-l îngroape, Pavel s-a ridicat și a intrat împreună cu ei în cetate (F.A. 14:19-20).
Observăm cât de repede s-au schimbat lucrurile, la fel ca la Ierusalim cu Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 12:12-19 și Luca 23:13-43). Când Iisus a intrat în Ierusalim tot poporul a strigat: „Osana”, dar foarte curând (după o săptămână), au strigat „Răstignește-L”.
4.3. Întoarcerea din lucrarea de misiune
După ce Pavel și-a revenit și a intrat în cetate, a doua zi au plecat la Derbe, unde se pare ca au stat câtva timp propovăduind Evanghelia și făcând ucenici.
La întoarcere Pavel și Barnaba au vizitat în ordine inversă bisericile din Listra, Iconia și Antiohia Pisidiei, îmbărbătând ucenicii, încurajându-i să trăiască în credință și spunându-le că ”prin multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu.”(14:22) și „hirotonindu-le preoți în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în Care crezuseră..”(F.A. 14:23).
Din Pisidia au trecut în Pamfilia, iar după ce au vestit Evanghelia în Perga, s-au dus la Atalia, unde s-au îmbarcat spre Antiohia Siriei, baza de unde au pornit în această călătorie misionară. Aici au mărturisit Bisericii ce a făcut Dumnezeu prin ei (F.A.14:27). Prin aceasta înțelegem ca orice lucrare spirituală trebuie să se desfășoare în comuniune cu Biserica.
În aceasta călătorie Dumnezeu a călăuzit pe apostoli cu semne și minuni, pentru a confirma mesajul pe care ei l-au vestit. Desigur nu de puține ori Pavel a fost descurajat, dar suntem îndreptățiți să credem ca Barnaba, al cărui nume însemnează „Fiul Mângâierii” l-a mângâiat și l-a încurajat. „Ne cutremurăm numai la gândul ce s-ar fi putu întâmpla cu Pavel dacă nu ar fi avut cu sine un tovarăș care să-l încurajeze în acea prima călătorie ”
Aici, în Antiohia Siriei „au petrecut acolo cu ucenicii nu puțină vreme.” (F.A. 14:28).
4.4. Sinodul Apostolic de la Ierusalim
La un moment dat în Biserica din Antiohia erau câțiva oameni, din Iudeea. Aceștia învățau pe frați și ziceau: „Dacă nu vă tăiați împrejur, după rânduiala lui Moise, nu puteți să vă mântuiți” (F.A. 15:1).
Biserica lui Hristos întotdeauna s-a confruntat cu probleme. De multe ori aveau de luptat împotriva fariseilor și păgânilor, dar uneori împotrivirile și ispitele veneau din interior. Așa de exemplu Biserica primară s-a confruntat cu această învățătura falsă, care amenința să dezbine credincioșii. Această învățătura cerea ca să fie respectată cu strictețe Legea lui Moise și de către convertiții dintre neamuri. Acești învățători falși susțineau că tăierea împrejur era un lucru necesar pentru ca cineva să fie mântuit.
Observăm prin aceasta cum vrăjmașul lui Dumnezeu, Diavolul, este la lucru și cum încearcă să-i dezbine pe credincioși. Pavel și Barnaba li s-au opus imediat, s-au împotrivit acestei încercări a Diavolului de a-i dezbina, nu au putut sta nepăsători față de acești oameni ce învățau o altă „Evanghelie”, care dacă ar fi așa ar însemna că tot sacrificiul și Jertfa Domnului Iisus Hristos nu ar mai avea nici o valoare și oamenii nu erau dezrobiți, ci împovărați cu un jug pe care nu-l puteau purta.
Această problemă atingea Ființa, care de drept este Temelia creștinismului. Luca ne relatează că Pavel și Barnaba au avut cu aceștia ”împotrivire și discuție nu puțină”(F.A.15:2) cu cei care propovăduiau această învățătură falsă.
Biserica din Antiohia a hotărât să trimită pe Pavel și Barnaba, împreună cu alți credincioși, să se consulte în această privință cu Sfinții Apostoli din Ierusalim. Deși apostolii Pavel și Barnaba ar fi putut fi îndreptățiți pe baza alegerii lor direct de către Domnul, Capul Bisericii, să decidă ei singuri ce să facă, totuși s-au comportat ca niște umili slujitori și s-au dus la Ierusalim pentru a lua decizia împreună cu ceilalți și mai ales pentru ca învățătorii falși ce au venit din Iudeea au pretins că apostolii și bătrânii din Ierusalim erau în asentimentul lor.
Ne dăm seama de acest lucru din scrisoarea scrisă către biserica din Antiohia, în care era prezentată hotărârea consiliului bisericesc, care începea cu: ”deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor și au răvășit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiați împrejur și să păziți legea”(F.A. 15:24).
Sfântul Apostol Pavel împreună cu Barnaba călătorind spre Ierusalim și trecând prin Fenicia și Samaria, au înviorat sufletele celor mântuiți cu adevărat, vestind „convertirea neamurilor și făceau tuturor fraților mare bucurie.” (F.A. 15:3). Au fost unii din Ierusalim care n-au fost încântați de aceasta lucrare și „s-au ridicat zicând că trebuie să-i taie împrejur și să le poruncească a păzi Legea lui Moise.” (F.A. 15:5). Acest lucru posibil să-i fi șocat pe cei dintre neamuri, care din momentul întoarcerii lor la Domnul au putut simți despovărarea sufletului lor, iar acum erau puși în situația de a lua un alt jug. Iudaizanții aveau câteva dovezi prin care arătau că tăierea împrejur a fost poruncită de Dumnezeu prin Legea lui Moise ca un semn al legământului făcut cu poporul ales, de fapt acest lucru Dumnezeu l-a cerut lui Avraam (Facere 17:9-14).
Această chestiune nu a fost simplă pentru creștini. Ea punea la îndoială mântuirea celor neevrei, care erau netăiați împrejur. Se pare că acest subiect a dat naștere la multe discuții, după care Sfântul Apostolul Petru s-a ridicat și a arătat cum a lucrat Dumnezeu și cum a arătat El deja ce hotărâre trebuie luată. Petru era singurul care avea această autoritate de a prezenta acest subiect, deoarece Dumnezeu prin el a făcut ca primii dintre neevrei să-L cunoască pe Hristos și puterea Învierii Lui.
Înainte de a merge în casa sutașului Corneliu, Petru a avut o revelație specială prin care Dumnezeu i-a arătat ca și neamurile nu erau necurate înaintea Domnului și a dovedit aceasta prin faptul că atunci când au crezut i-a Botezat cu Duhul Sfânt. Acest lucru s-a dovedit prin faptul că au vorbit în alte limbi, deși ei nu erau tăiați împrejur și nici botezați ( F.A. 10). Prin aceasta Domnul „n-a făcut nici o deosebire” (F.A. 15:9) între evrei și neamuri. Apoi Petru rostește unele cuvinte grele pentru cei care susțineau această învățătură: „Acum deci, de ce ispitiți pe Dumnezeu și vreți să puneți pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinții noștri, nici noi n-am putut să-l purtăm?” (F.A. 15:10).
Ținerea Legii nu a fost posibilă și nici nu a putut curăța cugetul care era apăsat de sentimentul vinovăției. Mântuirea este izbăvirea din robie și nu cerința de a face ceva mai mult. Apostolul Pavel spune „stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei.”(Gal. 5:1).
Luca în Fapte 15:11 ne citează ultimele cuvinte ale lui Petru în cartea Faptele Apostolilor scriind: „ci prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, credem că ne vom mântui în același chip ca și aceia.”
Petru a vorbit cu autoritate și cuvintele lui au avut un efect puternic asupra învățătorilor falși și a adunării, astfel după ce el s-a așezat „a tăcut toată mulțimea și asculta pe Barnaba și pe Pavel.”(F.A. 15:12). Urmează apoi mărturia lui Pavel și Barnaba istorisind ceea ce Domnul a lucrat prin ei, punând accent pe „semnele și minunile” prin care Dumnezeu a întărit Evanghelia vestită de ei. Prin aceasta au vrut să arate că Dumnezeu a acceptat neamurile chiar dacă nu au respectat Legea și nu au fost tăiate împrejur.
Cel care a pronunțat verdictul a fost Iacov. El a fost în asentimentul lui Petru, Pavel și Barnaba. Iacov acesta este fratele Domnului (Gal. 1:19), căruia I S-a arătat Domnul după Înviere (1Cor. 15:7). Posibil ca el să fi deținut funcția de președinte al adunării, de aceea i-a revenit sarcina de a încheia dezbaterea Sinodului Apostolic. Iacov a arătat că ceea ce a spus Petru era alegerea lui Dumnezeu a unui popor dintre neamuri pentru Numele Lui. Apoi citează Amos 9:11-12 pentru a arăta chemarea neamurilor.
Metafora „cortul lui David”, nu se referă nici la poporul Israel, nici la Templul Domnului din Ierusalim, ambele existând încă în timpul lui Iacov și nefiind câtuși de puțin în ruine. Este o metaforă pentru casa și dinastia regală a lui David. Aceasta fusese în dărâmături sau în ruine de când Nebucadnețar îi pusese capăt prin exil. Ceea ce spusese Iacov era că acum sosise timpul ca Dumnezeu să înalțe din nou „cortul lui David” adică dinastia și casa regală, așa cum a promis prin profeți.
Iacov continua spunând: „De aceea eu socotesc să nu tulburăm pe cei ce, dintre neamuri, se întorc la Dumnezeu; Ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor și de desfrâu și de (animale) sugrumate și de sânge.”(F.A. 15:19-20). Iacov a mai arătat că dacă oricine dintre neamuri dorea să devină adept al Iudaismului, existau sinagogi în cetățile importante din Imperiu unde este citită Legea lui Moise și se putea atașa Iudeilor (F.A. 15:21). Totuși credincioșilor dintre neamuri li se cere să respecte anumite lucruri, care ar fi întinat conștiința Iudeilor creștini:
-să se ferească de lucrurile jertfite idolilor;
-să nu mănânce carnea animalelor sugrumate;
-să nu mănânce sânge;
-să se ferească de imoralitate.
Sfinții Apostoli, bătrânii și toată Biserica din Ierusalim au ales doi bărbați care să însoțească pe Pavel și Barnaba, prin care au trimis scrisoarea către Biserica din Antiohia; scrisoare ce conținea decizia luată în sinod. Această hotărâre nu a fost luată doar de apostoli și prezbiteri, ci a fost chiar insuflarea Duhului Sfânt ”părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (F.A. 15:28). Iuda și Sila au fost însoțitorii lui Pavel și Barnaba, însoțitori trimiși de Biserica din Ierusalim.
Creștinii din Antiohia au avut o mare bucurie când li s-a citit aceasta hotărâre și astfel s-a pus capăt intenției diavolului de a dezbina Biserica.
4.5. Epistola către Galateni
Această scriere a luat naștere din controversa generală cu privire la respectarea Legii și a fost scrisă unui grup de biserici creștine ce se aflau în Galatia, Asia Mica, mai precis către cei din orașele din regiunea de sud a Galatiei: Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra, Derbe; orașe ce au fost evanghelizate în prima călătorie misionară, călătorie terminată în jurul anilor 48-49 d. Hr.
Scopul scrierii acestei epistole este acela de a păstra unitatea bisericii, care era în primejdie, din cauza unor învățători evrei ce au venit și au încercat să iudaizeze neamurile, totodată predicând și o altă Evanghelie. Pavel își apăra apostolia sa și Evanghelia pe care a vestit-o. El a scris aceasta epistolă înainte de Sinodul Apostolic ce a avut loc la Ierusalim. Probabil Antiohia a fost locul scrierii, cam prin anii 48-49 d. Hr. Acest argument se bazează pe lipsa totală în cuprinsul epistolei a hotărârii Sinodului Apostolic de la Ierusalim.
Sunt unii teologi însă, care sunt de părere că această epistolă s-ar fi scris cu mult timp mai târziu, dar aceste argumente sunt mai slabe. Ei susțin că epistola ar fi fost scrisă la începutul celei de a treia călătorii misionare (anii 53-56 d. Hr.) și că ar fi fost scrisă și trimisă din Corint în anul 56 d. Hr.Totuși cel mai plauzibil argument este acela că a fost scrisă la sfârșitul primei călătorii misionare a Apostolului Pavel, în timpul șederii la Antiohia Siriei, înainte de Sinodul Apostolic de la Ierusalim.
Capitolul V.
A doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel (FAPTE 15:36-18:22)
5.1. Disputa dintre Pavel și Barnaba
După întoarcerea de la Ierusalim, Pavel și Barnaba au stat un timp scurt în Antiohia, unde împreună cu mulți frați, au predicat Cuvântul Domnului. Apostolul Pavel a dorit să cerceteze Bisericile formate în urma vestirii Evangheliei prin cetățile în care au propovăduit în timpul primei călătorii misionare și, i-a propus lui Barnaba: „Întorcându-ne, să cercetăm cum se află frații noștri în toate cetățile în care am vestit cuvântul Domnului.” (F.A. 15:36).
Această propunere a scos în evidență concepția lui Pavel cu privire la lucrarea de misiune, și anume: vestirea Evangheliei trebuie să fie urmată de consolidare, învățând, instruind și organizând pe cei care s-au convertit. Pavel a fost cel care a luat inițiativa. Nu a fost îndemnat nici de Barnaba și nici de Biserica din Antiohia, ci Duhul Sfânt i-a pus la inimă îndemnul de a-i vizita pe creștini și de a-i întări; așa cum de altfel face și plugarul după ce a semănat ogorul, se mai duce din când în când să vadă cum au răsărit plantele și, dacă e cazul, să smulgă buruienile ce împiedică creșterea plantelor.
Din păcate între Pavel și Barnaba s-a iscat o neînțelegere. Cei doi au stat tare în disputa împotriva acelora care încercau să iudaizeze pe neamuri, iar acum nu s-au putut înțelege.
În viața creștină, uneori marile biruințe sunt urmate de înfrângeri mici, dar care, totuși sunt triste și dureroase. Din cauza neînțelegerii, Pavel și Barnaba au trebuit să se despartă. Pentru o vreme relațiile dintre cei doi au fost întrerupte. Neînțelegerea a fost cauza faptului că Barnaba a vrut să-l ia cu ei pe Ioan Marcu, lucru cu care Pavel nu a fost de acord, deoarece Ioan în prima călătorie misionară i-a părăsit în Pamfilia și s-a întors la Ierusalim. Pavel și Barnaba au fost puternic uniți până acum, au făcut față ereziei iudaizanților, iar acum nu au putut face față acestei mici neînțelegeri. În privința aceasta Părintele Stăniloae spune: „Păgubitoare sunt neînțelegerile dintre frați și mai ales între lucrătorii deosebiți de pe ogorul Evangheliei. Lucrarea lui Dumnezeu întotdeauna pierde. Neînțelegerile duc la despărțire și despărțirea e scopul Diavolului.”.
Această neînțelegere nu era legată de doctrinele credinței creștine. Probabil că Pavel îl considera pe Ioan Marcu incompetent pentru a merge împreună cu ei la misiune, deoarece nu a fost perseverent în lucrare. Să nu credem că Pavel prin acesta punea la îndoială mântuirea lui Ioan; ci, considera doar că acesta nu putea face față lucrării misionare.
Barnaba, de partea lui, era mai indulgent și se pare că a vrut să-i dea o a doua șansă lui Ioan, în opera de misiune. Mai târziu, în mai multe rânduri, s-a dovedit că Marcu s-a reabilitat și s-a conformat cerințelor lui Pavel, deoarece atunci când Pavel era în temniță a cerut ca Marcu să-i fie trimis, deoarece, spunea el: „îmi este de folos în slujire.”(2 Tim. 4:11).
Totuși, disputa între Pavel și Barnaba a dus la despărțirea lor. Probabil în acele condiții a fost cea mai bună soluție. Unul dintre rezultatele despărțirii a fost că de acum erau două grupuri care făceau misiune, în fruntea fiecăreia fiind oameni competenți și încercați. Despărțirea lor nu a provocat separări în Biserică, sau diviziuni, nici nu au făcut ca prin aceasta să fie luat Numele Domnului în deșert. Ei au format doar biserici de care s-au ocupat și, în general, nu s-a știut nimic de neînțelegerea lor. Barnaba a plecat împreună cu Ioan Marcu spre Cipru, iar Pavel și-a ales ca asistent pe Sila.
Neînțelegerea celor doi se pare că nu a ținut prea mult. Deși nu au mai misionat împreună, totuși Pavel l-a privit pe Barnaba cu respect, „pomenindu-l în scrierile sale epistolare”(1Cor. 9:6; Gal.2:9).
Cipru a fost ținutul natal al lui Barnaba, aici Ioan Marcu era scutit de presiuni mari și dacă ar fi dat înapoi și ar fi renunțat la lucrare, aici nu ar fi produs atât de mult rău. Cu acest episod Barnaba este amintit pentru ultima dată în cartea Faptelor Apostolilor. De acum înainte, Pavel, vasul ales de Dumnezeu, va fi în fruntea lucrării de vestire a Evangheliei în Imperiul Roman.
5.2. Pavel și Sila în misiune
Sila, însoțitorul lui Pavel, a fost unul din delegații trimiși de Biserica din Ierusalim cu hotărârea Sinodului Apostolic, în Biserica din Antiohia.
Sila era, probabil, un slujitor creștin provenit din rândul eleniților, acei iudei care, trăind în diaspora, foloseau ca mijloc de comunicare limba greacă. El avea, desigur, vederi și convingeri liberale, opuse celor ale iudaizanților proveniți din rândul fariseilor, care doreau să impună respectarea prescripțiunilor Legii creștinilor proveniți din rândul păgânilor. Acesta va fi fost motivul principal pentru care va fi ales, alături de Iuda, să explice creștinilor din Antiohia sensul hotărârilor Sinodului de la Ierusalim (F.A. 15:22,27,32). Aceasta explică, de asemenea, pentru ce Sfântul Apostol Pavel îl alege pentru a-i fi însoțitor și colaborator în cea de a doua călătorie misionară, care se va desfășura, în totalitate, sub semnul și înrâurirea hotărârilor Sinodului de la Ierusalim.
Pavel și Sila au plecat pe uscat înspre nord, străbătând Siria, Cilicia, înspre granițele Asiei Mici, fără îndoiala ducând și decizia Sinodului Apostolic de la Ierusalim. În călătoria lor, Pavel și Sila au ajuns la Derbe și Listra, ”cetățile Derbe și Listra în care au ajuns Pavel și Sila au o însemnătate deosebită în planul lui Dumnezeu. După tălmăcirea numelor: Derbe=Tufă de ienuper, (o tufă totdeauna verde, adică vie); Listra=orașul liberării, s-a văzut și rolul lucrării făcută în prima călătorie misionară (Fapte.14:8-23)”
De data aceasta Pavel întâlnește aici un ucenic numit Timotei, probabil rodul duhovnicesc din prima călătorie misionară, care a răsărit abia acum. Aici apare pentru prima dată în Biblie numele lui Timotei. El va fi amintit de mai multe de Pavel, în introducerea epistolelor pe care le trimitea bisericilor, din care reiese că Timotei este colaboratorul său în lucrare. Timotei era fiul unei iudeice credincioase și al unui tată grec.
Căsătoriile mixte erau obișnuite la evreii din diaspora. Din copilărie Timotei a fost educat de către mama și bunica lui, învățându-l Sfintele Scripturi (2 Tim.3:14-15). Pavel l-a îndrăgit mult, încât în prima sa epistolă pe care i-o scrie îl numește: „adevărat fiu în credință” (1 Tim. 1:2,18). Timotei era apreciat de frații din Listra și Iconia, iar Pavel și-a dat seama că i-ar fi de folos dacă l-ar lua ca însoțitor în lucrarea de misiune. Cu toate că Pavel s-a împotrivit cu înverșunare concepției ca toți credincioșii dintre neamuri să fie tăiați împrejur, totuși pare interesant faptul că acum Pavel l-a tăiat împrejur pe Timotei.
Observăm aici o aparentă inconsecvență a felului în care s-a purtat Pavel. El s-a opus iudaizatorilor datorită faptului că aceștia pretindeau că tăierea împrejur este o necesitate în vederea mântuirii, dar faptul că Timotei a fost circumcis nu înseamnă că acest lucru a fost făcut pentru ca el să fie mântuit.
Pavel a procedat în felul acesta pentru că Timotei era fiul unei iudeice și el putea fi folositor în lucrarea de vestire a Evangheliei printre evrei, dar dacă nu ar fi fost tăiat împrejur nu ar fi putut intra în Sinagogă. Deci de data aceasta Pavel a fost de acord ca Timotei să fie circumcis tocmai pentru ca să nu fie afectată conștiința iudeilor creștini și necreștini.
De acum echipa misionară era formată din Pavel, Sila, Timotei și probabil că și Luca. Ei mergeau prin cetăți și-i îmbărbătau pe frați, iar „Bisericile se întăreau în credința și sporeau în număr din zi în zi ” (F.A. 16:4-5).
Pavel și însoțitorii săi au vrut să meargă pe drumul care duce spre Asia, dar fiind călăuzit de Duhul Sfânt să nu intre în Asia, aceștia s-au îndreptat spre nord, spre Misia și Bitinia, dar și aceste locuri erau închise pentru ei, astfel neștiind ce să facă s-au îndreptat spre Troa, orașul cel mai apusean al Asiei. Înțelegem din experiența lui Pavel că nu în orice vreme și nu în orice loc se poate vesti Cuvântul Domnului. Pavel a stat sub călăuzirea Duhului Sfânt clipă de clipă și în felul acesta nu a dat greș.
Iar, cât privește modul întrebuințat de Duhul Sfânt de a opri pe Pavel să vestească cuvântul în Asia și Bitinia, au putut exista mai multe mijloace, printre care și un îndemn puternic inspirat în sufletul lui Pavel în sensul arătat. Călăuzirea Duhului Sfânt (Rom. 8:14) în tot adevărul (Ioan 16:13) se face prin insuflarea în duhul nostru, a unei sensibilități capabile să capete îndemnurile și interdicțiile Duhului Sfânt. Această călăuzire e dulce și plină de pace.
În viata lui Pavel planul și călăuzirea Duhului Sfânt primează întotdeauna. Omul trebuie să fie întotdeauna sensibil și deschis călăuzirii Duhului Sfânt. Dumnezeu închide și deschide uși. Pavel nu a mers întotdeauna unde a vrut el. „Că nu o luăm înainte, dar nici să nu rămânem în urmă, ci să mergem la pas cu voia Domnului, să ascultăm vocea Duhului Sfânt, ca să nu greșim. De multe ori putem face rău chiar cu adevărul, dacă nu-l vestim la timp și la loc potrivit.”
Sfântul Apostol Pavel a trebuit să renunțe la planul său și, tocmai în momentul în care pare să fie debusolat și nu mai știe în ce parte să o apuce, a intervenit Dumnezeu, iar noaptea acesta a primit lumina Domnului. Nu este pentru prima dată în Sfânta Scriptură, când Dumnezeu folosește noaptea ca timp de comunicare cu slujitorii Săi și să le destăinuie planurile Sale. Exemplu Avraam (Facere 15:4-5), Lot (Facere 19:1), Iacov (Facere 28:11-16; 32:24-26), Iosif (Facere 37:5-6), Ghedeon, David, Daniel.
Deci în timpul nopții petrecute în Troa, Pavel are o vedenie de la Dumnezeu, în care un om macedonean îi face rugămintea: „Treci în Macedonia și ne ajută”(F.A.16:9). Prin aceasta Pavel înțelege că Dumnezeu îl cheamă și îl trimite în Macedonia, pentru a duce vestea bună a Evangheliei.
Macedonia era o provincie din Grecia, iar Pavel cu însoțitorii săi, după vedenia avută s-a grăbit să se ducă acolo cu mesajul Evangheliei. Astfel din Troa au pornit cu corabia spre Samatrocia, unde au debarcat, iar a doua zi au plecat spre Neapoli (F.A. 16:11), iar de acolo s-au dus la Filipi, cetate ce purta numele lui Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare.
Aceasta a fost prima cetate de pe continentul European unde Pavel a vestit Evanghelia. Când și-a început a doua călătorie misionară el nu a avut aceasta intenție ci a pornit cu scopul de a-i vizita pe frații creștini și de a-i îmbărbăta, dar datorită călăuzirii Duhului Sfânt au ajuns aici, unde au stat câteva zile. Putem observa că în viața lui Pavel rugăciunea ocupa un loc important, astfel Luca scrie: „Și în ziua sâmbetei am ieșit în afara porții, lângă râu, unde credeam că este loc de rugăciune și, șezând, vorbeam femeilor care se adunaseră.”(F.A. 16:13).
Evreii în vremea aceea, dacă nu aveau o sinagogă unde să se poată aduna, se rugau undeva în afara cetății, în locuri liniștite pe malurile unui râu, sau într-o pădure. Se pare că evreii din Filipi erau mai puțini de 10 la număr și n-au avut dreptul să-și construiască o Sinagogă.
Observăm și de data aceasta călăuzirea Duhului Sfânt în viața lui Pavel, care îl conduce împreună cu însoțitorii săi în locul unde se afla o mică adunare de femei, cărora le vestește Evanghelia, iar ele o primesc cu bucurie. „În acest loc de rugăciune, Sfântul Apostol Pavel se va afla într-o situație oarecum deosebită; înaintea sa se aflau ca ascultătoare numai femei. Este foarte probabil ca aceste femei să fi fost iudee căsătorite cu păgâni, dar mai ales femei prozelite ca Lidia, vânzătoarea de purpură (F.A. 16:14). Femeile deveneau mai ușor prozelite decât bărbații pe care-i îndepărta de iudaism mai cu seamă practica circumcizerii. În orice caz în cetățile Macedoniei, spre deosebire de acelea ale Greciei propriu-zis, femeia se bucura de o situație mult mai bună, având un rol important în societate. Lidia avea o foarte înaltă poziție în Filipi.”
În timpul propovăduirii Lidia primește Cuvântul vestit de Pavel. Ea era originară din Tiatira, oraș ce era vestit prin fabricarea purpurei, iar ea posibil să se fi mutat aici în Filipi cu scopul de a întemeia un atelier, însă Dumnezeu a cuprins-o și pe ea în planul Său.
Lidia a fost botezată, iar Luca ne spune în versetul 15 că și cei din casa ei au devenit creștini și au fost botezați, înțelegând prin aceasta că nu doar cei adulți, ci și copiii au fost botezați. Lidia datorită providenței divine a ajuns din Tiatira în Filipi. Dumnezeu a vegheat asupra ei și ea a început să se închine Adevăratului Dumnezeu și aici în Filipi ea frecventa locul unde se ținea rugăciunea. „Prin iudei ea descoperă adevărul, că există un singur Dumnezeu, și nu numai să descopere acest lucru ca o realitate: ea hotărâse în inima ei ca să-L caute în mod personal pe Adevăratul Dumnezeu, pe Dumnezeul cel Viu, așa cum vedem din faptul că frecventa cu regularitate acest umil loc de rugăciune.”
Lidia și-a dat seama după convertire, că tot ce câștigase prin comerț, în special casa ei toate sunt darul Domnului și ea a considerat că trebuiesc dăruite Lui. Nu a îndemnat-o nici Pavel și nici Sila, ci ea a fost aceea care a insistat: „De m-ați socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneți. Și ne-a făcut să rămânem.”(F.A. 16:15). Cel mai important rămâne faptul că , pentru întâia oară în istoria răspândirii Evangheliei de către Sfântul Apostol Pavel, apare și e descris rolul deosebit de important al femeii în această lucrare de propovăduire a creștinismului.
În vremea aceea de obicei bărbatul era capul familiei. Dacă în unele locuri în Biblie se spune: „casa Mariei”, „casa Lidiei”, se înțelege că în acea casă nu era bărbat. „Casa Lidiei”, după cum spune istoria, era un atelier unde se făcea purpura; deci toate lucrătoarele de acolo, cu care ea se aduna și vorbeau împreună despre lucruri religioase.
Nu știm exact cât a stat Pavel și însoțitorii săi în cetatea Filipi, știm doar că au stat destul de mult, vestind Evanghelia și astfel s-a format o biserică, de unde nu lipsea timpul de rugăciune. „Oricât era de ocupat cu vestirea Evangheliei (Pavel), își făcea timp și își căuta un loc potrivit pentru rugăciune.”
În timp ce credincioșii mergeau la locul de rugăciune, o roabă ghicitoare s-a luat după Pavel și însoțitorii săi și striga: „Acești oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii.” (F.A. 16:17). Roaba aceea avea un duh pitonic. După mitologia greacă, zeul Apolo ar fi ucis un șarpe uriaș numit Piton, fiind supranumit pentru aceasta ispravă Apolo Pitius. În cinstea lui s-au instituit serbări, din patru în patru ani în localitatea Delfi din Grecia. Locul acesta a devenit sediul unui oracol, unde cuvintele neînțelese rostite de preoteasa Pitia, erau tălmăcite de preoții păgâni pentru a prevesti viitorul. Prin urmare roaba din Filipi avea un duh de ghicire. Prin ghicire această roabă aducea un mare venit stăpânilor ei. Ea prin sfaturile și informațiile ce le dădea pretindea că poate salva pe oameni din necazurile ce le-ar întâmpina. Mulți oameni o credeau și o apreciau. Bineînțeles că profețiile ei emanau de la duhul pitonic.
Ceea ce spunea ea la adresa lui Pavel și a celor ce erau cu el nu era un neadevăr și nu ar trebui să ne uimească, deoarece Diavolul folosește uneori adevărul pentru a-și putea împlini planurile sale. Probabil prin aceasta Satan ar fi încercat ca oamenii să aibă și mai multă încredere în ghicitoare, sau poate Satan spera că prin aceasta Pavel se va mândri și se va îngâmfa. Ea făcea cunoscut Cuvântul și lucrătorilor lui Dumnezeu timp de mai multe zile, până ce Pavel necăjit că înălța pe om și nu pe Dumnezeu, a alungat acest duh pitonic.
Oare de ce a ales Pavel să stârnească acest „cuib de viespi” alungând duhul din roabă? Oricum ea nu a rostit un neadevăr și parcă ajuta la răspândirea Evangheliei încurajând pe oameni să creadă spusele lui Pavel și totuși el a fost nemulțumit. Așa a fost și Domnul Iisus Hristos când duhurile rele Îl recunoșteau și strigau: „Te știm Cine Ești: Sfântul lui Dumnezeu. ”(Luca 4:34). Iisus i-a făcut pe toți să tacă, exorcitând duhurile rele. Deși spuneau adevărul totuși nu o făceau ca urmare a pocăinței, iar dacă Iisus ar fi acceptat mărturia lor, El ar fi apărut în ochii oamenilor ca și cum ar fi de acord cu spiritismul. La fel a făcut și Sfântul Apostol Pavel, el nu avea nimic comun cu duhul de ghicire, deși spusele ei (ale ghicitoarei) au fost intenționate ca adevăr, deși exista o îndoială în privința aceasta, spiritismul este prin definiție incompatibil cu creștinișmul, iar duhul care vorbea prin ea era de fapt vrăjmaș Dumnezeirii.
Evreii foloseau frecvent termenul „Dumnezeul Cel Prea Înalt”, înțelegând prin aceasta „Dumnezeul Cel Adevărat”, dar neamurile și preoții păgâni prin acest termen se refereau la zeul pe care oamenii dintr-un anume loc îl considerau cel mai mare zeu. Probabil acest lucru l-au înțeles locuitorii din Filipi, atunci când roaba aceasta a încercat să-l laude pe Pavel. Ea recomanda oamenilor să creadă cuvintele lui Pavel, deoarece el vestește „calea mântuirii”, prin aceasta femeia s-ar fi putut să nu recomande Evanghelia ca singura cale a mântuirii, ci doar o cale printre altele, inclusiv a ei. Nici nu este sigur că prin „mântuire” ea vroia să spună ceea ce înțelege Evanghelia prin acest termen.
Din aceste motive Pavel a exorcitat demonul, arătând prin aceasta că nu este de acord cu spiritismul. Această minune făcută de Pavel a fost văzută de cei ce au fost acolo. Roaba ce fusese stăpânită de duhul de ghicire de acum nu mai era de folos stăpânilor ei, care „au văzut că s-a dus nădejdea câștigului lor” (F.A. 16:19).
Ei i-au luat pe Pavel și pe Sila și i-au târât în fața dregătorilor, dar ceea ce este interesant este faptul că s-au înfățișat nu cu plângerea lor personală, nu pomenesc nimic de ea, ci au venit în numele cetății, ca și cum cetatea ar fi fost păgubită de slujitorii Domnului Iisus. Deci sunt apărătorii cetății. În felul acesta au provocat pe locuitori să îi prigonească pe misionari. Acuzația adusă împotriva lor a fost falsă, ei nu au făcut nimic împotriva legii, dar au fost aspru torturați. Aceasta este prima confruntare a misionarilor creștini cu autoritatea romană, care asigura păstrarea ordinii într-un oraș ca Filipi, o colonie romană (F.A. 16:12). Această autoritate se afla de partea celor care aduceau învinuiri Apostolului neamurilor și însoțitorilor săi că vestesc obiceiuri care nu erau îngăduite unor cetățeni romani. Această autoritate reacționează cu brutalitate împotriva propovăduitorilor creștini, considerând că activitatea lor era primejdioasă pentru ordinea care trebuia să domnească în cetate.
În orice caz, evenimentele în centrul cărora s-au aflat la Filipi Pavel și Sila confirmă, o dată mai mult, proorociile Mântuitorului potrivit cărora trimișii Săi vor scoate demoni în Numele Său (Marcu 16:17) și că vor fi duși pentru Numele Său „la dregători” și în temnițe (Matei 10:18; Luca 21:12).
Posibil ca Pavel și Sila să se fi întrebat dacă au înțeles bine vedenia ce a avut-o Pavel la Troa, sau nu. Oare a fost cu adevărat planul Domnului ca ei să ajungă în Filipi? Să nu uităm că Dumnezeu are un plan măreț și minunat cu slujitorii Săi și că planul Său primează întotdeauna. A fost voia Domnului ca aceștia să ajungă aici și le-a deschis o ușă de cuvânt și Lidia împreună cu cei din casa ei s-au convertit. Dumnezeu avea însă în vedere și mântuirea temnicerului. Numai în felul acesta ar fi putut ajunge Cuvântul Domnului și la inima lui, de aceea Dumnezeu a îngăduit ca ei să ajungă în închisoare.
Dacă Pavel ar fi acceptat compromisul cu spiritismul, ei ar fi putut fi liberi acum și puteau vesti în continuare Cuvântul Domnului. Probabil cu această ispită a venit Diavolul la cei doi slujitori credincioși ai Domnului care erau în închisoare. „Apostolii sufereau dureri îngrozitoare din cauza stării jalnice în care ei fuseseră lăsați, dar ei nu murmurau. Din contră ei se îmbărbătau unul pe altul, în cel mai des întuneric și între zidurile carcerii, prin cuvintele rugăciunii și lăudau și preamăreau pe Dumnezeu pentru că fuseseră găsiți vrednici să sufere batjocura pentru lucrarea Sa.”
Dumnezeu a intervenit și a dovedit că El este Dumnezeul Atotputernic, așa cum vestea și Pavel, prin faptul că s-a produs un cutremur mare, astfel încât s-au clătinat temeliile temniței, ușile s-au deschis, iar lanțurile și butucii au căzut de pe mâinile și picioarele întemnițaților.
Când s-a produs cutremurul temnicerul „s-a deșteptat ” (F.A. 16:27) și și-a dat seama cât de neputincios este în fața puterii Creatorului. Această deșteptare a lui n-a semănat cu nici una din cele care le-a trăit până acum, ci a fost o deșteptare spre viața veșnică, pentru că următorul somn a fost într-o stare nouă, stare de om mântuit, prin credința în Domnul nostru Iisus Hristos.
La început, temnicerul a crezut că cei închiși au evadat și a vrut să se omoare, dar a fost oprit de Pavel care a strigat: „să nu-ți faci nici un rău, căci toți suntem aici.” (F.A. 16:28). Apoi temnicerul a sărit înăuntru cu o lumină și plin de frică a întrebat: „domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc? ”(F.A. 16:30), la care el a primit din partea apostolilor un răspuns simplu: „crede în Domnul Iisus și te vei mântui tu și casa ta.”(F.A. 16:31) și apoi i-au vestit cuvântul Domnului.
Temnicerul a crezut și s-a convertit, dovedind aceasta prin amabilitatea și ospitalitatea cu care s-a purtat cu misionarii; chiar în noaptea aceea a fost botezat împreună cu toată casa lui (F.A. 16:33), înțelegând prin aceasta că nu doar cei maturi au fost botezați, ci și copiii. A doua zi fiind eliberați de dregători, Pavel și Sila i-au îmbărbătat pe creștini și apoi au pornit spre Tesalonic, încheindu-și misiunea în Filipi și lăsând în urmă o biserică creștină, pe care probabil au încredințat-o tânărului Timotei și „călătorind pe calea Egnatiană de la Filipi, Pavel și însoțitorii lui au trecut prin Amfipolis și Apolonia, în drum spre Tesalonic, orașul modern Salonic.”
În Tesalonic erau veniți mulți iudei, pentru că aici erau mai în siguranță. Mulți dintre ei, dar și dintre greci au crezut Cuvântul Domnului pe care Pavel și ucenicii săi l-au vestit în timpul scurt în care au stat aici. Dacă luăm în considerare textul de la Fapte 17:2, se pare că Pavel a stat acolo trei săptămâni. Dar textele de la Filipeni 4:16; 1Tes. 2:9; 2Tes. 3:8 lasă să se înțeleagă că a stat mai mult. S-ar putea ca el să fi predicat în Sinagogă trei săptămâni la rând, iar mai târziu și în alte locuri. Tesalonicul a fost primul loc unde Pavel a început propovăduirea și a atras numeroși urmași și cu poziții sociale proeminente (17:4).
Apostolul Pavel în discuțiile purtate cu ideii a căutat să-i convingă cu ajutorul profețiilor din Vechiul Testament că Iisus este Hristosul. În vremea Mântuitorului, ideea larg răspândită era că Împărăția Mesianică va fi instaurată de Dumnezeu prin ridicarea unei personalități politice și militare, care va conduce poporul lui Israel în revoltă armată împotriva imperialiștilor romani, punând astfel capăt tiraniei lor, impozitelor și nedreptății eliberându-l politic și economic pe Israel. Ideea aceasta fusese deja izvorul câtorva insurecții împotriva Romei în trecut.
Chiar și ucenicii Mântuitorului la început au crezut că El va fi un astfel de Mesia. Însă Iisus mereu i-a învățat pe ucenici că Mesia va trebui să sufere, așa după cum este prevestit în Scripturi. Mai mult încă, insistența Sa că Mesia trebuie să sufere nu a însemnat că, deocamdată, El se va supune dușmanilor Lui, va suferi, va muri și după aceea va conduce Israelul într-o luptă politică și militară împotriva împăratului roman Tiberiu și a succesorilor săi. El a arătat în mod explicit că, în prima etapă, Împărăția Lui va fi instaurată prin propovăduirea Cuvântului în lumea aceasta. Cât despre „neghina” răului El nu avea nici o intenție de a-și folosi capacitatea de executor al judecății lui Dumnezeu pentru a o smulge din rădăcini și a o distruge înainte de sfârșitul veacului (Mt. 13:24-29; 37-43).
Acest lucru a încercat și Sfântul Apostol Pavel să-l dovedească propovăduind în Tesalonic. Mulți iudei au fost astfel convertiți, chiar și dintre greci și unele femei cu vază au primit Cuvântul și s-au convertit. Cu toate acestea au fost unii care au adunat mulțimea și au provocat o revoltă. Îi căutau pe Pavel și Sila, dar nu i-au găsit, așa că l-au luat pe Iason și l-au târât în fața dregătorilor cetății strigând: „că cei ce au tulburat toată lumea au venit și aici; Pe aceștia i-a găzduit Iason; și toți aceștia lucrează împotriva poruncilor Cezarului, zicând că este un alt împărat: Iisus.”(F.A. 17:6-7). În felul acesta s-a tulburat cetatea, iar Pavel și Sila au fost nevoiți să plece de aici pe ascuns, în timpul nopții.
Ei s-au îndreptat spre Berea, unde iarăși au propovăduit Evanghelia în Sinagoga iudaică; „În Berea, Pavel a găsit iudei care erau doritori să cerceteze adevărurile pe care el le propovăduia.”
Și aici, mulți dintre iudei, greci, chiar și femeile cu vază au devenit creștini. Însă pe neașteptate au venit unii iudei din Tesalonic, care au tulburat și ațâțat noroadele. De ce au făcut toate acestea? Luca ne spune că au făcut-o din gelozie (F.A. 17:5). Ei au văzut cum s-au convertit unii dintre iudei și un mare număr de simpatizanți dintre neamuri din Sinagoga din Tesalonic. Adevărul sau ceea ce propovăduia Pavel nu avea nici o importanță pentru ei. Religia lor era atacată.
Creștinii au fost nevoiți să-l trimită pe Sfântul Apostol Pavel spre mare, dar în loc să se îmbarce pe o corabie, el s-a îndreptat pe uscat spre Atena, iar Sila și Timotei au rămas la Berea pentru a finaliza lucrarea începută, pe care nu a mai putut s-o termine Pavel.
De la Atena Pavel a trimis prin cei din Berea care l-au însoțit, lui Sila și lui Timotei porunca de a veni cât mai curând acolo.
Atena, pe atunci capitala Greciei, era cel mai renumit oraș dintre cele trei orașe universitare: Atena, Tars și Alexandria. Aici s-au născut marii dramaturgi și marii filosofi, ca de exemplu: Aristotel, Demostene, Socrate și Pericle. Atena a fost și centrul artei, literaturii și științei. Atena era locul unde se întâlneau intelectualii din lumea antică și era dedată la idolatrie. Atenienii nu-L cunoșteau pe Adevăratul Dumnezeu și orașul le era plin de idoli, la vederea cărora Pavel era cuprins de durere și tristețe. În Atena Pavel are niște experiențe unice și fără pereche. Ceea ce l-a impresionat adânc a fost descoperirea unui altar pe care era scris: „unui Dumnezeu necunoscut.”
Văzând nevoia acută a atenienilor de a-L cunoaște pe Dumnezeul cel Viu, în timp ce îi aștepta pe ucenicii săi (Sila și Timotei), Sfântul Apostol Pavel se dedică lucrării de vestire a Evangheliei. „Îi erau deschise două sfere de activitate: sinagoga, unde întâlnea adunarea obișnuită de evrei și prozeliți; și piața publică, unde era confruntat cu gânditorii păgâni.”
Mesajul lui Pavel s-a axat de obicei pe moartea și învierea Mântuitorului Iisus Hristos, care a fost rânduit de Dumnezeu pentru a judecă lumea după dreptate. Unii dintre cei care-l ascultau erau filosofi stoici, iar alții epicurieni.
Filosofii epicurieni își trăgeau numele de la Epicur (342-279 î.Hr.), care a fost născut în insula Samos și s-a stabilit în Atena prin anul 306 î.Hr. Ei în viața lor urmăreau fericirea prin satisfacerea poftelor și nu credeau în existența zeilor. Filosofii stoici își trăgeau numele de a Stoa Poichile, porticul din Atena unde Zenon din Citicum (335-263 î.Hr.) a predat pentru prima dată doctrinele ei caracteristie.
Ei considerau că omul poate fi fericit dacă se mulțumește așa cum este și ca universul nu poate fi mai bun decât cum este. Stoicii propovăduiau moralitatea și se străduiau să trăiască în mod virtuos, pe care-l considerau a acționa după îndemnul rațiunii. Ei admiteau existența zeilor, dar credeau că aceștia trăiesc undeva departe și nu sunt interesați de soarta oamenilor. Credeau în nemurirea sufletului, deși nu erau de acord. În mijlocul oamenilor din Atena Pavel a încercat să facă lumină, propovăduind Cuvântul Domnului, deși risca să-și pună viața în primejdie la fel ca și Socrate, care a fost condamnat la moarte pentru că a proclamat existența uni zeu străin. Propovăduirea lui Pavel a stârnit curiozitatea localnicilor, care l-au dus în Areopag ca să-l asculte în această privință. Areopagul, al cărui nume înseamnă literal „Colina lui Marte”, era o mică colină pietroasă din Atena, unde era loc suficient pentru o conferință publică.
Atenienii erau deranjați de faptul că Pavel folosea frecvent cuvintele: „Iisus” și „înviere”, iar Pavel a fost nevoit ca să explice că Iisus nu era un zeu, în sensul păgân și că nici învierea nu era un zeu, ci era un eveniment ce urmează să aibă loc. Pavel a mai arătat că ceea ce propovăduia el nu era ceva străin, ci era Dumnezeu care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al pământului, și nu locuiește în temple făcute de mâini omenești. El nu este slujit de mâini omenești ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile.(F.A. 17:24-25).
Acest Dumnezeu a făcut lumea, la început făcându-l pe un singur om (17:26) și Dumnezeu se îngrijește de fiecare persoană și „în El trăim și ne mișcăm și suntem”(F.A. 17:28)
Dumnezeu, Stăpânul universului poruncește tuturor oamenilor să se pocăiască și El este gata să ofere iertarea păcatelor făcute cu neștiința. Dumnezeu va judeca întreaga lume după dreptate și adevăr (F.A. 17:30-31). Această judecată Dumnezeu o va face prin Iisus, Omul care a fost omorât moartea și care a înviat a treia zi după Scripturi. „Însă tocmai învierea, acest adevăr important, îl lepădau grecii.”
Pavel a fost întrerupt cu obrăznicie de către oamenii ce-l ascultau și astfel el nu a mai reușit să finalizeze predica începută. Posibil ca Pavel să fi fost dezamăgit de lucrarea făcută aici și de rezultatul avut, însă totuși au fost și câteva suflete convertite (F.A. 17:34).
Rezutatul a fost decepționant: gândirea greacă – ale cărei tradiții, deși aflată în declin, Atena continua să le păstreze – se arăta impermeabilă la mesajul lui Pavel, care, fără a insista, pleacă spre Corint.
Misiunea lui Pavel în Atena, deși nu a fost ușoară, nu a rămas fără rezultate. Aici, la Atena „a fost cea mai slabă primire ce i s-a făcut lui Pavel vreodată, dar și cea mai grea sarcină de îndeplinit pentru el dar acest fapt a scos în evidență vastele cunoștințe de cultură greacă pe care le-a avut.”
Din Atena Apostolul Pavel a plecat la Corint, unde va sta un an și jumătate. Corintul era un oraș strălucitor, capitala provinciei senatoriale Ahaia, care cuprindea Peloponezul, Grecia centrală și insulele învecinate. Aici își avea reședința proconsulul roman.
Aici în Corint, pe lângă greci erau și mulți romani și emigranți din toate țările, mai ales evrei. Poziția geografică a Corintului, atrăgea tot mai mulți străini. Corintul ce era așezat între marea Egee și cea Adriatică, făcea legătura între Orient și Occident. Locuitorii Corintului căutau luxul, sportul, parada și din punct de vedere moral, erau socotiți ”inferiori chiar și potrivit standardelor scăzute ale păgânismului”.
Aici a venit Pavel, descurajat în urma nereușitei din Atena. Era singur, Sila, Timotei și Luca nu au sosit încă din Macedonia, iar el a început să practice vechea lui meserie de făcător de corturi, fără a neglija însă misiunea de propovăduire. Aici Pavel face cunoștință cu o familie de evrei: Aquila și Priscila, ce în urma decretului dat de împăratul Claudiu, au fost expulzați din Roma. La ei Pavel găsește adăpost și având aceeași meserie, lucrează împreună cu ei, întreținându-se în acest mod.
Nu suntem siguri dacă Aquila și Priscila erau creștini înainte de a veni în Corint, sau au devenit după întâlnirea lor cu Sfântul Apostol Pavel, știm însă că au devenit colaboratorii lui în lucrare.
Pavel vestea Evanghelia în fiecare zi de sâmbătă în Sinagoga Iudaică, unde participau nu numai evrei ci și greci evlavioși. După un timp au sosit și însoțitorii săi: Sila și Timotei, iar de acum Pavel s-a putut dedica cu totul lucrării de vestire a Cuvântului, dovedind tuturor că Mesia cel vestit de prooroci este Iisus Hristos (F.A. 18:5).
Iudeii însă I s-au împotrivit batjocorindu-l, iar Pavel a fost nevoit să părăsească Sinagoga și „într-un gest simbolic învățat de la Mântuitorul Iisus Hristios (Matei 10:14), el „și-a scuturat hainele” și le-a spus: ”Sângele vostru să cadă asupra capetelor voastre.”
De acum înainte el va ținea întrunirile în casa lui Iust și numărul creștinilor creștea mereu. Chiar și fruntașul Sinagogii: Crisp, a crezut în Domnul împreună cu toată casa lui.(18:8).
Probabil Sfântul Apostol Pavel era pus în situația de a părăsi Corintul, la fel ca în Tesalonic, din cauza tensiunilor ce s-au iscat, dar Dumnezeu intervine printr-o vedenie în care îi spune: „ Nu te teme, ci vorbește și nu tăcea; Pentru că Eu sunt cu tine și nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ți facă rău. Căci am mult popor în cetatea aceasta.”(F.A. 18:9-10). Aceste cuvinte au adus mângâiere și îmbărbătare pentru Pavel, care a rămas în Corint 18 luni, predicând Cuvântul Domnului (F.A. 18:11). Iudeii însă „s-au ridicat toți într-un cuget împotriva lui Pavel” (18:12), pentru a-l duce în fața proconsulului Ahaiei numit Galion, și crezând că acesta va interveni au spus acuzațiile ce le aveau împotriva lui Pavel, dar Galion le-a spus: „ Dacă ar fi vreo nedreptate sau vreo faptă vicleană, o, iudeilor, v-aș asculta precum se cuvine; Dar dacă sunt la voi nedumeriri despre învățătură și despre nume și despre legea voastră, vedeți-vă voi înșivă de ele. Judecător pentru acestea eu nu voiesc să fiu.”(F.A. 18:14, 15).
Izbăvirea lui Pavel de asaltul iudeilor a dovedit veridicitatea promisiunii pe care i-o dădu-se Dumnezeu în vedenie.
5.3. Întoarcerea, încheierea călătoriei
După un timp, Pavel încheindu-și misiunea în Corint, însoțit de familia Aquila și Priscila se îmbarcă spre Siria. În drumul lor se opresc însă la Efes unde Aquila și Priscila și-au stabilit noua reședință și au început lucrarea.
Și aici Pavel a predicat în Sinagoga Iudaică, iar Iudeii l-au rugat să mai rămână la ei, dorind să afle mai multe de la Pavel despre ceea ce propovăduia el. Pavel însă n-a vrut să rămână, fiind dornic să ajungă în Palestina cât mai curând. Dar le-a promis celor din Efes: „cu voia Domnului, mă voi întoarce iarăși la voi.”(F.A. 18:21) și după ce și-a luat rămas bun de la ei a plecat la Cezarea și de acolo la Ierusalim. Nu ne sunt date alte detalii despre călătorie și evenimentele petrecute.
După ce a binecuvântat Biserica (nu e sigur dacă cea din Cezarea sau cea din Ierusalim), Pavel s-a îndreptat spre Antiohia, locul de unde a pornit în prima călătorie misionară.
Aici, în Antiohia, Sfântul Apostol Pavel, a înfățișat, firește, pe larg, activitatea desfășurată de el în cea de a două călătorie misionară (cf. F.A. 14:27).
5.4. Epistole scrise în a doua călătorie misionară
După alungarea lui Pavel din Tesalonic, Acesta s-a dus în Atena, de unde a trimis după Sila și Timotei (F.A. 17:15). Îngrijorat fiind de tânăra biserică din Tesalonic, îl trimite acolo pe Timotei, iar pe Sila îl va trimite în Macedonia. Dar după un timp Pavel a fost nevoit să părăsească Atena și s-a dus la Corint. Aici lucra, la vechea lui meserie de facere a corturilor, în casa lui Aquila, având și el această meserie și probabil având un mic atelier. În timpul șederii lui în Corint Apostolul Pavel va scrie creștinilor din Tesalonic două epistole, care au fost trimise una după alta, la un interval de câteva luni.
Întâia Epistolă către Tesaloniceni
Prima Epistolă către Tesaloniceni a scris-o în urma întâlnirii cu Timotei, cam pe la începutul anului 51 d. Hr., care i-a adus vești despre creștinii din Tesalonic, care „sufereau persecuțiile prin care treceau cu curaj, dar unii din ei au murit, iar alții nu știu cum vor mai vedea aceștia venirea Domnului.”
Pavel a fost nevoit să le explice Tesalonicenilor că cei care au trecut din viața nu vor fi privați cu nimic la venirea Domnului.
Motivația lui (Pavel) este triplă:
-îmbărbătarea credincioșilor care au trecut deja prin persecuții (1Tes. 3:2-5)
-îndemnarea credincioșilor de a progresa în putere și sfințenie (1Tes. 4:1-8, 10; 5:11-21)
-explicarea învățăturii despre venirea Domnului nostrum Iisus Hristos.”
Iar în încheierea acestei epistole Sfântul Apostol Pavel îi roagă fierbinte: „să citiți scrisoarea aceasta tuturor sfinților frați.” (1Tes. 5:27).
A doua Epistolă către Tesaloniceni
A doua Epistolă către Tesaloniceni a fost scrisă la un timp scurt după trimiterea primei epistole, la câteva săptămâni sau luni, probabil pe la sfârșitul anului 51 d. Hr., sau începutul anului 52 d. Hr. Aceasta epistolă a fost scrisă pentru a elimina înțelesul greșit cu privire la venirea Domnului. Unii susțineau că „ziua Domnului a și sosit.” (2Tes. 2:2). Pavel vorbise despre faptul că venirea Domnului va fi deodată, pe neașteptate, dar acum el explica fraților că ea nu va avea loc decât după apariția apostaziei.
Acum unii dintre credincioși nu se mai îngrijorau de starea celor adormiți înainte de cea de-a doua venire, ci în centrul atenției era venirea ca atare, lucru care pe unii i-a determinat să ducă o viață dezordonată și să neglijeze cele mai elementare datorii.
Probabil că unii învățători falși, profitând de faptul că Pavel nu-și scria el însuși corespondența din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1Cor. 16:21), să fi scris o epistolă plină cu erezii privitoare la venirea Domnului și să o fi trimis în numele lui Pavel. Tocmai de aceea Sfântul Apostol Pavel s-a grăbit să le scrie această a doua epistolă și i-a îndemnat: „Să nu vă clintiți degrabă cu mintea, nici să vă spăimântați – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi.”(2Tes. 2:2) și a încercat să-i facă să-și dea seama și să recunoască care sunt epistolele trimise de: „Salutarea cu mâna mea – a lui Pavel; acesta este semnul meu în orice scrisoare. Așa scriu.”(2Tes. 3:17).
Și în cea de a doua epistolă către Tesaloniceni, la fel ca în prima Sfântul Apostol Pavel a urmărit să încurajeze pe tinerii săi convertiți, să-i îndemne să trăiască în orânduială, și să corecteze unele păreri greșite despre cea de-a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos.
Iar în capitolul III al acestei epistole recomandă creștinilor din Tesalonic să fie statornici în credință și să-și vadă liniștiți de treburi zicând: ”dar unora ca aceștia le poruncim și-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în liniște și să-și mănânce pâinea lor.”
Capitolul VI.
A treia călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel (FAPTE 18:23-21:16)
6.1. Lucrarea lui Pavel în Efes
În Antiohia Apostolul Pavel nu a zăbovit prea mult, deoarece dorința de a vizita bisericile întemeiate îl îndemna să plece. Astfel el a făcut o vizită bisericilor din Galatia și Frigia, care nu a durat prea mult și apoi s-a îndreptat spre Efes, unde a început cea mai lungă misiune dintre toate și posibil ca să fi fost și cea mai frumoasă.
Vizitarea bisericilor este menită să ofere Apostolului întemeietor prilejul unor constatări privind starea bisericilor înființate anterior și a întăririi creștinilor în credința lor, dovedindu-le astfel că ei se bucură de toată atenția și purtarea de grijă a celui care le-a propovăduit întâi Evanghelia.
Și acum iată-l ajuns pe Pavel în Efes, orașul cel mai vechi din partea apuseană a Asiei Mici și capital a Asiei Proconsulare. Aici în Efes era construit și marele templu al zeiței Artemis, statuia ei prezenta o femeie cu mulți sâni având în loc de picioare o piatra masivă.
Aici Pavel i-a lăsat pe Aquila și Priscila, la sfârșitul celei de a doua călătorii misionare. În timpul cât Pavel a călătorit la Ierusalim și a stat în Antiohia, în Efes a venit un Iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria, care avea darul vorbirii și era puternic în Scripturi. (F.A. 18:24) și singurul botez pe care îl cunoștea era botezul lui Ioan. El știa că trebuie să vină Mesia și cunoștea unele lucruri cu privire la aceasta. Aquila și Priscila l-au luat în casa lor și au discutat despre Mântuitorul Iisus Hristos și lucrarea făcută de El pentru a mântuirea lumii, ajutându-l să cunoască mai cu deamănuntul cuvântul Adevărului. Apolo a dorit să meargă în Ahaia. Și aici vestea Evanghelia cu îndrăzneală și „cu tărie și în fața tuturor, el înfrunta pe iudei, dovedind din Scripturi că Iisus este Hristos”(18:28).
Când Pavel a ajuns la Efes el a întâlnit câțiva ucenici, dar nu ne este specificat nici un nume, presupunem că la fel ca în alte locuri în cartea Faptele Apostolilor cuvântul ucenici se referă la cei care susțineau că sunt ucenicii lui Iisus. Acești ucenici „erau deficitari în ceea ce privește experiența spirituală personală.”
Când i-a întâlnit Apostolul Pavel pe acești ucenici i-a întrebat: „Primit-ați voi Duhul Sfânt când ați crezut?”(F.A. 19:2), la care ei răspund: „Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt”(F.A. 19:2) și au spus că ei au fost botezați cu botezul lui Ioan, care era un botez al pocăinței. Apostolul Pavel a explicat acest lucru spunând: „Ioan a botezat cu botezul pocăinței, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos.”(19:4). Apoi Luca ne scrie că ei „s-au botezat în numele Domnului Iisus.” (19:5), iar cu această ocazie Pavel și-a pus mâinile peste ei și „ Duhul Sfânt a venit asupra lor și vorbeau în limbi și prooroceau”(F.A. 19:6). Cei care au fost botezați erau cam 12 bărbați.
Ceea ce pare demn de analizat este motivul pentru care a insistat Pavel ca ei să mai fie botezați din nou, din moment ce ei erau botezați cu botezul lui Ioan. Putem fi siguri că nu din motive mărginite, legaliste sau ritualiste. Trebuia arătat un lucru necesar și binevenit: oamenii care n-au crezut în mod personal în Domnul nostru Iisus Hristos nu sunt încă creștini în sensul deplin al cuvântului. Când pentru prima dată ei au făcut bucuros acest pas și au devenit credincioși, atunci și numai atunci este semnificativ pentru ei să fie botezați în numele Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Apostol Pavel a ținut și aici primele sale predici, ca de obicei când intra într-o cetate, în Sinagoga Iudaică timp de 3 luni, dar când unii din Iudei „erau învârtoșați și nu credeau”(19:8) și au început să ponegrească Calea Domnului, Pavel împreună cu ucenicii săi au plecat în altă parte și se adunau zilnic, iar ell îi învăța, timp de aproape 2 ani, în casa unui oarecare Tiran, timp în care și „toți cei ce locuiau în Asia, și iudei și elini, au auzit cuvântul Domnului.”(F.A. 19:10). În felul acesta s-au întemeiat și alte biserici unde au propovăduit Cuvântul cei convertiți; ca de exemplu Biserica din Colose a fost fondată de Epafrodit – convertitul lui Pavel.
Dumnezeu l-a însoțit pe Pavel, cu ”minuni nemaiîntâlnite” (F.A. 19:11), care, evident nu erau magie, ci Dumnezeu a fost Cel care a făcut aceste lucrări (minuni) prin mâinile lui Pavel. Sfântul Apostol și Evanghelist Luca arată că aceste minuni s-au făcut prin metode neobișnuite, ”încât și peste cei ce erau bolnavi se puneau ștergare sau șorțuri purtate de Pavel, și bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieșeau din ei.”(19:12).
„Unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoțând demoni”(F.A. 19:13), au încercat și ei să-l imite pe Pavel și să săvârșească minuni chemând numele Mântuitorului Iisus Hristos și spunând în fața unui demonizat: „Vă jur pe Iisus, pe Care-l propovăduiește Pavel.” (F.A. 19:13). Luca ne spune că cei ce făceau lucrul acesta erau 7 fii ai lui Sceva „arhiereu iudeu.” (F.A. 19:14).
Faptul că ei au chemat numele Mântuitorului Iisus Hristos atunci când au vrut să alunge duhul cel rău, nu înseamnă neapărat că ei credeau în Domnul, deoarece „o parte a tehnicii exorciștilor păgâni era să includă de pilda, printre multele nume pe care le foloseau ca vrăji și incantații, și Numele lui Dumnezeu din Vechiul Testament.”
Dacă era folosit numele lui Dumnezeu în felul acesta, ne este clar că asta nu era o credință sinceră în Dumnezeu, ci numele Lui era considerat ca un nume cu putere, folosindu-l împreună cu alte nume pe care le invocau. La fel erau și feciorii lui Sceva, ei nu-l cunoșteau pe Iisus, ei nu erau creștini, au văzut doar că Pavel a făcut minuni și au crezut ca numele lui Iisus ar putea să le folosească în vrăjile lor.
În loc ca duhul rău, ce fost alungat de fiii lui Sceva, să fie exorcitat, acesta s-a opus spunând: „Pe Iisus Îl cunosc și îl știu și pe Pavel, dar voi cine sunteți?”(F.A. 19:15), iar omul ce era stăpânit de aceste duhuri a sărit asupra lor, i-a rănit și ei au trebuit să fugă goi. Luca ne spune că lucrul acesta a ajuns să fie cunoscut de toți locuitorii Efesului, care au fost cuprinși de frică și au proslăvit numele Domnului (F.A. 19:17). Acestea au avut un efect deosebit asupra celor care au crezut în adevăratul Domnezeu, pe care L-au vestit și L-au mărturisit. Mulți din cei ce practicaseră ocultismul „aducând cărțile, le ardeau în fața tuturor” (F.A. 19:19).
Creșterea bisericii din Efes a neliniștit atât pe meseriașii care confecționau suvenirurile legate de cultul zeiței Artemis, cât și pe Iudeii care vedeau cum li se golește Sinagoga.
6.2. Misiunea în Macedonia și Grecia
Evanghelia s-a răspândit în toată Asia, iar Pavel mulțumit, a considerat că ar trebui să plece și în altă parte și a planificat să viziteze Roma, după ce va trece prin Macedonia, Ahaia și Ierusalim. Îl atrăgea Roma pentru că el era cetățean al Imperiului. Dacă ar fi putut duce Evanghelia la Roma, de acolo Evanghelia ar fi putut fi răspândită mai ușor în toate părțile Imperiului, pentru că toate drumurile duc la Roma.
Evident că planurile lui Pavel au fost făcute în deplina călăuzire a Duhului Sfânt. Pavel a trimis înainte în Macedonia pe Timotei și Erast, iar el a mai zăbovit în Asia, timp în care s-a produs o tulburare iscată de un meșteșugar numit Dimitrie, care a invocat pe ceilalți argintari din Efes la o întâlnire în care el le-a arătat că au de pierdut mult dacă îl mai tolerează pe Pavel, care vestea că idolii nu sunt nici măcar câtuși de puțin zei. Dimitrie nu a prezentat doar interesul lor pentru bani, ci a spus ca „templul marii zeițe Artemisa e în primejdie să nu mai aibă nici un preț, iar cu vremea, mărirea ei – căreia i se închină toată Asia și toată lumea – să fie doborâtă.”(F.A. 19:27).
Acest lucru a întărâtat pe argintari, care au început să strige: „Mare este Artemisa efesenilor.”(F.A. 19:28). Toată cetatea a fost pusă în mișcare și toți se năpusteau spre teatru, luându-i cu ei și pe „macedonenii Gaius și Aristarh, însoțitorii lui Pavel. ”(F.A. 19:29). Pavel a vrut să se înfățișeze înaintea lor în teatru, dar a fost oprit de creștini și de „unii dintre dregătorii Asiei” (F.A. 19:31), care erau prietenii lui Pavel și care și-au dat seama că mulțimea înfuriată l-ar fi făcut bucăți dacă l-ar fi văzut.
Iudeii probabil au încercat să arate ca nu iau apărarea creștinilor și au împins înainte pe un anume Alexandru ca să îi apere rostind câteva cuvinte (F.A. 19:33). Acest lucru nu a făcut altceva, decât să incite și mai mult mulțimea, care recunoscându-l ca este iudeu a strigat ”aproape două ceasuri: Mare este Artemisa efesenilor.” (F.A. 19:34).
Logofătul cetății a încercat să-i potolească pe cei adunați, arătând că Efesul era păzitorul templului Artemisei și al chipului acesteia căzut din cer (F.A. 19:35) și că toți știu lucrul acesta, iar creștinii nu au încercat să atace acest lucru și nici nu au jefuit templul, nici nu au hulit zeița (F.A. 19:36-37). Logofătul le-a adus aminte că locul unde trebuia rezolvată problema argintarilor împotriva creștinilor era tribunalul (F.A. 19:38-39). În situația în care se aflau acum, ei ar fi putu fi acuzați de către administrația romană că au organizat o răscoală. După această cuvântare cei incitați de Dimitrie s-au împrăștiat.
Nu încape nici o îndoială că Sfântul Apostol Pavel nu a trăit cu o intensitate aparte toate aceste evenimente și întâmplări, care puneau în cauză întreaga sa lucrare misionară la Efes și în urma cărora mulți creștini efeseni ar fi putut să aibă de îndurat suferințe și persecuții. Acesta este motivul pentru care Apostolul neamurilor a rămas la Efes până după încetarea tulburării.
6.3. Evanghelia în Troa
Sfântul Apostol Pavel, după ce a stat de vorbă cu ucenicii din Efes și i-a îndemnat să rămână neclintiți în credință, a plecat în Macedonia (F.A. 20:1). Aici a îmbărbătat ucenicii și le-a dat multe sfaturi, după care s-a îndreptat spre Grecia. Aici va sta trei luni, după care a dorit să plece spre Siria, dar a aflat ca iudeii i-au întins curse, așa ca s-a întors prin Macedonia și au ajuns la Troa, unde au făcut un popas de 7 zile (F.A. 20:6).
Sfântul Apostol Pavel, în timpul cât a stat aici i-a îmbărbătat pe creștini, iar în ultima zi a șederii lui în Troa, fiind adunați la un loc Pavel a oficiat „frângem pâinea.”, și pentru că nu se mai aștepta să se mai întâlnească vreodată cu creștinii de aici și-a lungit vorbirea până la miezul nopții. Ei erau adunați într-o casă cu etaj și Eutih stătea pe fereastră și „a adormit adânc”(F.A. 21:9), aceasta probabil din cauza căldurii emanată de lămpile cu ulei și de înghesuiala din odaie, iar predica se tot lungea și natura umană și-a urmat cursul. Tânărul Eutih a căzut de pe fereastră și „l-au ridicat mort.”(F.A. 20:9), dar Pavel „coborându-se, s-a plecat peste el și, luându-l în brațe, a zis: Nu vă tulburați, căci sufletul lui este în el”(F.A. 20:10).
Întrebarea ce se ridică pentru cititorul cărții „Faptele Apostolilor” poate fi: „A fost acest lucru cu adevărat o minune sau nu?
Unii spun că da; fiindcă Luca, medic fiind, relatează că băiatul a fost mort, acesta trebuie să fi fost mort. Revenirea sa la viață trebuie să fi fost miraculoasă. Alții nu sunt atât de siguri. Ei subliniază comentariul lui Pavel pe care l-au înțeles ca însemnând: ”viața nu l-a părăsit încă”. Ei cred că tânărul s-a lovit și a rămas inconștient, că i s-a oprit respirația când Luca și Pavel au ajuns la el, dar că îmbrățișarea lui Pavel i-a redat suflul. Ar fi greu de hotărât pe care din cele două interpretări s-o alegem, fiindcă, în acele zile îndepărtate, încetarea respirației ar fi fost luată probabil drept semn al morții, iar reluarea respirației, prin urmare, ar fi fost un miracol.
Ceea ce este de remarcat este faptul că ce s-a întâmplat este tratat ca o scurta întrerupere a predicii lui Pavel, iar după aceea au continuat actul împărtășirii și Pavel „frângând pâinea și mâncând, a vorbit cu ei mult până în zori.”(F.A. 20:11)
6.4. Evanghelia în Milet
De aici însoțitorii lui Pavel și-au continuat drumul pe mare până la Asos, iar el a călătorit până acolo pe uscat și de aici se va îmbarca și el pe corabie și vor călători spre Milet.
Miletul era un port important de pe coasta apuseană a Asiei Mici. Pavel, din motive de precauție și să-i ocolească pe iudeii care căutau să-l ucidă, decide să nu se oprească în orașul Efes, ci să-l ocolească. Totuși trimise vorbă bisericii ca prezbiterii sau bătrânii ei, să vină să-l întâlnească la Milet.
Când aceștia au venit, Sfântul Apostol Pavel le-a ținut o cuvântare din care ne dăm seama ce înseamnă într-adevăr o slujire a Domnului în smerenie, deseori ajungând să plângă „în mijlocul încercărilor”(F.A. 20:19) și a uneltirilor din partea Iudeilor.
Din această cuvântare reiese și generozitatea și curajul moral al Apostolului Pavel „ n-am ascuns nimic din cele folositoare, ca să nu vi le vestesc și să nu vă învăț, fie înaintea poporului, fie prin case; Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.”(F.A. 20:20, 27). Iar acum Pavel, fiind înștiințat de Duhul Sfânt, de necazurile ce i se vor întâmpla la Ierusalim își ia rămas bun de la preoții din Efes, îmbărbătându-i și îndemnându-i la veghere. Două lucruri le pune înainte:
-să fie atenți la ei înșiși
-și la toată turma.13, deoarece „după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma; și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați, grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei.”(F.A. 20:29-30).
Toți frații s-au întristat și au plâns când s-au despărțit de Pavel, deoarece acesta le-a spus: „Duhul Sfânt mărturisește prin cetăți, spunându-mi că mă așteaptă lanțuri și necazuri; eu știu că voi toți, printre care am petrecut propovăduind împărăția lui Dumnezeu, nu veți mai vedea fața mea.”(F.A. 20:23, 25).
Sfântul Apostol Pavel era îndemnat de Duhul Sfânt să meargă în Ierusalim, unde va avea de suferit, dar el nu este împins într-o necunoaștere oarbă în privința rezultatului. Același Duh care l-a îndemnat să meargă înainte îl avertizează în mod explicit cu privire la suferințele dinaintea sa.
Chiar dacă Pavel nu avea să se mai întâlnească cu cei din Efes pe pământ, se va întâlni cu ei în veșnicie.
6.5.Părtășia cu ucenicii din Tyr
Din Milet, Pavel cu însoțitorii lui și-au continuat călătoria pe mare până la Tyr, unde corabia a trebuit să fie descărcată și ei au putut să stea împreună cu creștinii de acolo o săptămână (F.A. 21:1-3). Și aici Pavel a fost avertizat de ucenici, care-i spuneau prin Duhul Sfânt să nu meargă la Ierusalim, însă el a hotărât să-și continue călătoria.
Și despărțirea de ucenicii din Tir a fost emoționantă: „ieșind, am plecat, petrecându-ne toți, împreună cu femei și cu copii, până afară din cetate și, plecând genunchii pe țărm, ne-am rugat.”(F.A. 21:5).
6.6. Ptolemaida și Cezareea
Din Tyr Pavel a plecat spre Ptolemaida, unde au stat o zi, apoi, și apoi „îmbrățișând pe frați”(F.A. 21:7) și-au continuat drumul și au ajuns la Cezarea. Aici au fost cazați în casa lui Filip, unul din cei 7 diaconi (F.A. 6:5) și „avea patru fiice, fecioare, care prooroceau.”(F.A. 21:9). A venit și un prooroc numit Agab (probabil cel care în F.A. 11:28 a vestit că va fi o foamete în toată țara), care a arătat ce se va întâmpla lui Pavel, luând brâul acestuia și legându-și picioarele și mâinile spunând: „Acestea zice Duhul Sfânt: Pe bărbatul al căruia este acest brâu, așa îl vor lega iudeii la Ierusalim și-l vor da în mâinile neamurilor.” (F.A. 21:11), dar Pavel nu s-a lăsat înduplecat de stăruința fraților care-i spuneau să nu se ducă la Ierusalim, ci și-a continuat călătoria.
Acest lucru i-a făcut pe unii să conchidă că Pavel „dintr-un exces de zel, a refuzat cu nesăbuință să asculte glasul Domnului și nu I s-a supus, cu rezultatul că și-a pierdut libertatea, când ar fi putut să și-o păstreze și astfel să-și prezinte mai eficient mărturia despre Domnul.”
Dar să nu uităm că Pavel întotdeauna s-a supus călăuzirii Duhului Sfânt. Dacă în fiecare cetate, prin care a trecut în călătoria lui spre Ierusalim, i s-a spus că va avea de suferit din partea iudeilor, asta nu înseamnă că Duhul Sfânt îi interzicea lui Pavel să meargă acolo, iar el a luat toate acestea drept un îndemn din partea Duhului Sfânt de a merge până la capăt, deoarece Dumnezeu, a hotărât tot ceea ce i se va întâmpla în viață. Sfântul Apostol Pavel i-a mustrat pe aceia care-l implorau să nu meargă la Ierusalim, spunând că el trebuie să poarte și lanțurile: „eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci să și mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus”(F.A. 21:13), iar frații văzând ca nu-l pot convinge să-și schimbe hotărârea au zis „Facă-se voia Domnului.”(F.A. 21:14).
Duhul Sfânt l-a îndemnat pe Pavel să meargă la Ierusalim, i-a arătat ceea ce avea de suferit, dar nu l-a obligat să meargă dacă el nu voia. Noi dacă am fi fost în locul lui poate că am fi ales să mergem în altă parte, dar el a ales liber să sufere pentru Evanghelia lui Hristos. Noi am considera că Duhul Sfânt ne călăuzește numai atunci când suntem scutiți de suferinți și punem la îndoială călăuzirea Lui atunci când avem necazuri.
6.7. Epistolele scrise în timpul acestei călătorii misionare
Epistola întâi către Corinteni
Pavel întotdeauna a menținut relații strânse cu bisericile întemeiate, chiar și după plecarea lui în altă parte. În timpul cât se afla în Efes, datorită instabilității ei, Biserica din Corint a dat mult de lucru Sfântului Apostolului Pavel. Frământat de ceea ce se întâmpla acolo, Pavel a scris o scrisoare pe care le-a trimis-o și la care face aluzie în 1Cor. 5:9, dar care se pare că s-a pierdut. Nu știm care a fost conținutul ei total, dar rezultatul se pare că nu a fost îmbucurător.
Despre ce întâmpla în Biserica din Corint, Pavel a fost informat și de sclavii Cloiei din Corint, care se aflau la Efes probabil în interes de afaceri.
În Biserica din Corint erau unele nelămuriri și i-au trimis lui Pavel o scrisoare prin care i-au cerut sfatul cu privire la căsătorie și cu privire la carnea rămasă de la jertfele păgâne. Pavel primește această scrisoare prin trei membrii ai bisericii: Ștefana, Fortunat și Ahaic (1Cor. 16:17-18). Acesta a dat răspuns scrisorii, scriind cea de „a doua epistolă ” și prima cunoscută de noi, în care a clarificat nu numai lucrurile despre i-au cerut lămurire, ci și despre ”combaterea și corectarea tuturor relelor despre care aflase.”
Această epistolă Pavel a scris-o, se pare, spre sfârșitul șederii lui în Efes, cam pe la începutul anului 55 d. Hr.
Epistola a doua către Corinteni
Din Efes Pavel a plecat în Macedonia. Aici primește raportul lui Tit, care se pare să fi fost ceva mai îmbucurător pentru Apostol. Așa că s-a pus să scrie cea de a doua epistolă către Corinteni (pe care o cunoaștem noi), pe care a expediat-o prin Tit probabil la sfârșitul anului 55 d. Hr., sau începutul anului 56 d. Hr. și probabil din Troa sau Filipi.
În această epistolă Apostolul Pavel a urmărit:
„-încheierea discuțiilor și clasarea greșelilor comise;
-pregătirea colectei pentru săracii Bisericii din Ierusalim (2Cor. 8:6, 9:1-15)
-apărarea slujbei de apostol care a fost atacată de vrăjmașii lui Pavel (2Cor. 1-12);
-anunțarea vizitei (a treia) (2Cor. 13:1-10).”
Epistola către Romani
Probabil că dorind ca din Roma să facă o bază pentru propovăduirea credinței celei adevărate în Occident, Pavel a planificat să călătorească acolo, iar după aceea să treacă în Spania. Astfel în timp ce făcea a treia vizită în Corint, Pavel a dictat lui Terțiu o epistolă, ce o va expedia spre Roma cam prin anul 56 d. Hr. Ne dăm seama că ea a fost trimisă în această perioadă, deoarece amintește că tocmai a încheiat colectă pentru cei din Ierusalim (Rom. 15:25-33). O soră, Fivi, a fost cea care a dus epistola fraților din Roma. Această biserică nu se știe cine a fondat-o. Se presupune că întemeietorii ei ar fi fost unii din cei care se aflau la Ierusalim în timpul pogorârii Duhului Sfânt la Rusalii (F.A. 2:10), sau unii dintre convertiții lui Pavel care au emigrat la Roma.
Capitolul VII.
Sfârșitul vieții Sfântului Apostol Pavel
7.1. Arestarea lui Pavel în Ierusalim
Ajunși în Ierusalim, Sfântul Apostol Pavel și însoțitorii lui au fost găzduiți „la un oarecare Mnason din Cipru, vechi ucenic” (F.A. 21:16), iar a doua zi s-au dus la casa lui Iacov, unde s-au adunat și preoții din Ierusalim și l-au primit pe Pavel cu bucurie. După ce Pavel le-a povestit despre tot ce a făcut Dumnezeu prin el în mijlocul neamurilor, frații „slăveau pe Dumnezeu.” (F.A. 21:20).
Datorită faptului că, printre iudei, s-a zvonit despre Pavel că învăța pe iudeii dintre neamuri să nu mai respecte Legea lui Moise și că îi îndemna să nu-și mai taie împrejur copiii (lucru pe care Pavel nu l-a făcut), Sfântul Apostol Iacov îl sfătuiește pe Pavel să arate iudeilor că el considera Legea valabilă și că însuși o ține, prin faptul că va cheltui costul jertfei pentru patru frați iudei creștini, care au făcut un jurământ de Nazireat. (F.A. 21:23-24)
Chiar și Pavel a făcut anterior acest jurământ (F.A. 18:18). Sfântul Apostol Pavel a acceptat acest sfat și „acțiunea era deja în curs de desfășurare când a avut loc ciocnirea inevitabilă” între Pavel și iudeii din Asia, care au pretins că el a profanat Templul vârând înăuntru pe niște Greci.
Legea lui Moise interzicea pătrunderea în curtea interioară a Templului a oricărui om dintre neamuri, iar dacă a intrat trebuia omorât cu pietre. Chiar și romanii au acceptat această interdicție, tocmai pentru a se da bine cu iudeii.
La fel ca cei din Efes, iudeii au provocat o răzmeriță pentru a apăra Templul, Casa lui Dumnezeu (F.A. 21:27-28, 30). Este de la sine înțeles că cei ce erau scandalizați de predica lui Pavel în fața păgânilor și chiar a iudeilor din diaspora nu primiseră credința. Nemulțumirea lor era provocată de faptul că predica apostolică atrăgea numeroși iudei la credința creștină, fapt care-i nemulțumea profund pentru că era pentru prima dată când etnici iudei părăseau iudaismul pentru a îmbrățișa o altă credință, o altă religie.
Vestea despre răzmerița iudeilor a ajuns repede la căpitanul oastei romane din Ierusalim, care împreună cu un detașament de soldați a alergat la locul cu pricina și l-a scăpat pe Pavel din mâinile celor ce căutau să-l omoare și a cerut lămurire celor adunați cu privire la el, dar pentru că nu a primit nici un răspuns coerent fiindcă ”unii strigau în mulțime una, alții altceva”(F.A. 21:34), căpitanul a poruncit să-l ducă în fortăreață.
Ajuns pe scările fortăreței, Pavel l-a rugat pe căpitan să-i dea voie să vorbească mulțimii. Văzând că știe grecește, căpitanul l-a confundat cu un egiptean, care cu câtva timp în urmă a instigat poporul la o răscoală, promițând că va scutura jugul roman, dar n-a fost așa. Pavel însă a răspuns: „Eu sunt iudeu din Tarsul Ciliciei, cetățean al unei cetăți care nu este neînsemnată. Te rog dă-mi voie să vorbesc către popor.”(F.A. 21:39). Primind permisiunea de a vorbi mulțimii, Pavel le-a făcut semn cu mâna și după ce s-a făcut liniște li s-a adresat în limba aramaică, lucru care i-a făcut să dea și mai mare atenție cuvintelor lui.
Fără îndoială că Sfântul Apostol Pavel și-a amintit de felul cum s-a purtat și el cu creștinii, crezând că dacă îi persecută face un serviciu lui Dumnezeu. În aceeași situație se aflau acum și iudeii din Ierusalim. Dacă l-ar fi ucis pe Pavel ei ar fi fost mulțumiți că ar fi făcut o slujbă lui Dumnezeu. Așa că în prima parte a cuvântării sale, Pavel a făcut referire la perioada în care s-a format ca fariseu la picioarele lui Gamaliel, la râvna lui cu care prigonea Biserica și la felul în care s-a convertit pe drumul Damascului. La tot ceea ce a vorbit până acum, iudeii nu a avut nimic de obiectat, dar, când Pavel a menționat chemarea de a propovădui la neevrei, ura mulțimii a izbucnit și el a trebuit să fie dus în fortăreață ca să fie în siguranță.
Căpitanul, chiar dacă a ascultat cuvântarea de apărare a lui Pavel în fața mulțimii, nu era dumirit cu privire la cine era el și ce a făcut cu adevărat, așa că a dat porunca „ să-l ducă în fortăreață, spunând să-l ia la cercetare, cu biciul, ca să cunoască pentru care pricină strigau așa împotriva lui”(F.A. 22:24). Pavel însă de data aceasta și-a dezvăluit cetățenia, iar când au aflat că este cetățean roman a refuzat să-l mai bată (F.A. 22:25-26).
Dorind totuși să afle de ce este acuzat, comandantul armatei romane ”l-a dezlegat și a poruncit să se adune arhiereii și tot sinedriul”(F.A. 22:30) și l-a înfățișat pe Pavel înaintea lor.
Sfântul Apostol Pavel și-a început cuvântarea de apărare arătându-și nevinovăția ”Bărbați frați, eu cu bun cuget am viețuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta.” (23:1). Pavel a fost întrerupt de marele preot Anania (nu este același cu cel din vremea Mântuitorului), care a spus ”celor ce ședeau lângă el să-l bată peste gură.” (23:2), la care Pavel a replicat imediat: „Te va bate Dumnezeu perete văruit ”(23:3).
Aflând ulterior, că cel ce a poruncit să-l lovească, era marele preot, Pavel și-a cerut iertare pentru că a călcat fără să vrea Legea pe care apoi a citat-o: ”pe mai-marele poporului tău să nu-l vorbești de rău” (Ieșire 22:28).
Pavel și-a dat seama că cei care stăteau în fața lui aveau în comun doar antipatia lor … față de el și a spus un lucru, care pentru ei a fost de-a dreptul șocant: „Bărbați frați! Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea și învierea morților sunt eu judecat!.”(F.A. 23:6). Acest lucru a făcut ca tabăra formată din Farisei și Saduchei, să se împartă în două și au început să se certe. Luca explică în versetul 8 de ce se certau: „căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturisesc și una și alta.” Și peste toată gălăgia ce se făcea, se auzea glasul unor cărturari farisei, care strigau: „nici un rău nu găsim în acest om”(F.A. 23:9).
Agitația a devenit atât de puternică, încât căpitanul, de frică să nu-l omoare pe Pavel, „a poruncit ostașilor să se coboare și să-l smulgă din mijlocul lor și să-l ducă în fortăreață.”(F.A. 23:10).
În timpul nopții Pavel a avut o vedenie, în care Domnul I s-a arătat spunându-i: „Îndrăznește, Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, așa trebuie să mărturisești și la Roma.”(F.A. 23:11).
Sfântul Apostol Pavel a avut pentru a doua oară o astfel de vedenie a Domnului, în care a fost îmbărbătat și întărit. Prima vedenie a avut-o în Corint (F.A. 18:9-10), iar cea de a doua a avut-o acum. „Aceste vedenii i-au fost date lui Pavel atunci când avea nevoie să fie încurajat în momente critice a vieții sale. Aici Domnul i-a dat lui Pavel o promisiune: Trebuie să mărturisești și în Roma.”
Iudeii nu au vrut să renunțe la lupta împotriva lui Pavel și peste patruzeci dintre ei „s-au legat cu blestem zicând că nu vor mânca, nici nu vor bea până ce nu vor ucide pe Pavel.”(F.A. 23:12). Acest lucru scoate în evidență ura adâncă și mare ce o aveau iudeii față de Apostolul neamurilor. Însă Pavel se afla sub paza și ocrotirea providenței divine.
Pavel avea în Ierusalim o soră, al cărei fiu a aflat despre uneltirea iudeilor și l-a înștiințat, iar Pavel l-a trimis la căpitan (F.A. 23:16-18).
Dându-și seama că nu putea face față acestei uneltiri împotriva lui Pavel și fiindcă el răspundea de viața acestuia (fiind cetățean roman), căpitanul a hotărât să-l trimită sub escortă până la Cezarea, la guvernatorul provinciei, trimițând și o scrisoare explicativă, în care dădea mărturie în detaliu ce s-a petrecut până atunci (F.A. 23:25-30).
Plecând noaptea spre Cezarea, prima oprire au făcut-o în Antipatira, de unde soldații s-au întors la Ierusalim, iar Pavel a fost dus mai departe de călăreți și predat procuratorului Felix.
7.2. Pavel în Cezareea
Procuratorul Felix l-a interogat pe Pavel ca să afle din ce ținut este, iar aflând că este din părțile Ciliciei s-a gândit că ar fi mai potrivit să-l interogheze în prezenta pârâșilor săi.
După cinci zile au sosit din Ierusalim, marele preot Anania însoțit de unii din bătrâni, împreună cu ei venind și un orator, numit Tertul, pentru ca să fie prezentat în termeni convenționali retoricii cazul lui Pavel. Luca citează cuvântarea lui Tertul, cuvântare ce conține un exemplu elocvent de „captatio benevolente” folosit în adresarea oficială (F.A. 24:2-4). După această introducere a urmat lansarea celor mai grave acuzații împotriva lui Pavel: „am aflat pe omul acesta ca o ciumă și urzitor de răzvrătiri printre toți iudeii din lume, fiind căpetenia eresului nazarinenilor; care a încercat să pângărească și templul și pe care l-am prins și am voit să-l judecăm după legea noastră.”(F.A. 24:5-6).
Desigur că aceste acuzații nu erau deloc adevărate. Pavel nu a fost găsit că ar sta de vorbă cu cineva provocând o răscoală, de fapt acest lucru îl arată și Pavel în cuvântarea să de apărare în fața lui Felix: ”nici în templu nu m-au găsit discutând cu cineva sau făcând tulburare în mulțime, nici în sinagogi, nici în cetate; nici nu pot să-ți dovedească cele ce spun acum împotriva mea.”(F.A. 24:12-13). Apoi Pavel a arătat felul în care Îl slujește pe Dumnezeu: „mă străduiesc și eu ca să am totdeauna înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor un cuget neîntinat.”(F.A. 24:16).
După ce l-a ascultat și pe Pavel, Felix a amânat ancheta până ce va veni și căpitanul din Ierusalim (Lisias Claudius).
Sfântul Apostol Pavel a fost reținut în continuare la Cezarea, dar i s-au mai permis unele libertăți și favoruri considerabile.
După câteva zile Felix și soția lui Drusila, l-au chemat pe Pavel și și-au exprimat dorința de a cunoaște mai multe despre credința în Iisus Hristos. Nu ne este relatat ce anume le-a spus Pavel, dar se pare însă că discuția s-a concentrat în jurul subiectului despre „despre dreptate și despre înfrânare și despre judecata viitoare.”(F.A. 24:25)
Aceste lucruri l-au îngrozit pe Felix, care avea conștiința încărcată și a amânat discuția spunând: „când voi găsi timp potrivit te voi mai chema.”(F.A. 24:25). L-a mai chemat, într-adevăr de multe ori, dar niciodată nu au mai mers cu discuția până în acest punct și aștepta ca Pavel să-i dea bani pentru ca să fie eliberat, dar Pavel nu i-a dat nimic, așa că a rămas reținut în continuare în închisoare. Aceasta și din cauza faptului că Felix dorea să-și atragă simpatia iudeilor. Pavel a zăcut în închisoarea din Cezarea doi ani, după care Felix a fost destituit, iar locul lui îl va lua Porcius Festus.
La trei zile de la instalarea sa, Festus a vizitat Ierusalimul, ocazie cu care, marii preoți și fruntașii „i s-au înfățișat cu învinuiri împotriva lui Pavel și îl rugau; cerându-i ca o favoare asupra lui, să fie trimis la Ierusalim, pregătind cursă ca să-l ucidă pe drum.”(25:1,2,3). Dar Festus le-a cerut să vina ei în Cezarea și să-l acuze acolo (25:5).
Iudeii au venit în Cezarea și dându-și seama ca nu vor obține condamnarea lui Pavel doar pe baza acuzațiilor ce au fost aduse și în fața lui Felix, aceștia și-au lărgit domeniile de acuzare, dar nu le puteau dovedi.
Festus, dorind să facă pe placul iudeilor l-a întrebat pe Pavel dacă dorește să meargă la Ierusalim ca să fie judecat acolo. Pavel însă a cerut să fie judecat de Cezar (F.A. 25:10-12).
Împăratul Agripa și Berenice au venit în Cezarea într-o vizită de curtoazie, iar Festus s-a consultat cu ei asupra acestei probleme a lui Pavel. Festus le-a arătat motivele pentru care era întemnițat Pavel (F.A. 25:14-21), iar împăratul Agripa și-a exprimat dorința de a-l audia (F.A. 25:22).
Sfântul Apostol Pavel a fost adus în fața împăratului. Acum se împlinește ceea ce i-a spus Dumnezeu lui Anania despre el: ”acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel.”(F.A, 9:15). Pavel a avut ocazia acum de a se apăra, dar și de a-L vesti pe Domnul Iisus Hristos înaintea împăratului Agripa. I-a relatat și istoria convertirii lui, arătând puterea de transfigurare a Cuvântului lui Dumnezeu. Festus însă l-a întrerupt spunând: „Pavele, ești nebun! Învățătura ta cea multă te duce la nebunie.”(F.A. 26:24). Agripa însă cunoștea ce cuprind scrierile profeților și înțelegea că profețiile cu privire la Mesia s-au împlinit în Persoana lui Iisus Hristos.
Împăratul, dregătorul și Berenice au conchis că Pavel nu era vrednic să fie condamnat și că dacă n-ar fi cerut să fie judecat de Cezar i s-ar fi putut da drumul.
7.3. Călătoria lui Pavel la Roma
Procuratorul Festus a hotărât să-l trimită pe Pavel și câțiva deținuți la Roma, sub paza unui sutaș „cu numele Iuliu, din cohorta Augusta.”(F.A. 27:1)
S-au îmbarcat din orașul port Adramita și au ajuns până la Sidon, unde lui Pavel i s-a îngăduit să fie găzduit de ucnicii săi pentru perioada în care se va descărca corabia, după care și-au continuat călătoria până în Mira Liciei, de unde s-au îmbarcat spre Italia (F.A. 27:2-6).
Pavel a intervenit și a avertizat pe sutaș și pe căpitanul corabiei spunând: ”văd că plutirea va să fie cu necaz și cu multă pagubă”(F.A. 27:10), din cauza faptului că sezonul de navigare a trecut și timpul acum era nefavorabil. Dar echipajul a hotărât că ar fi mai bine să pornească spre un alt port (Fenix), unde ar fi fost un loc mai bun pentru iernat, însă după un timp s-a dezlănțuit o furtună care i-a pus în mare primejdie și au fost nevoiți să ia toate măsurile de precauție, aruncând și încărcătura în mare (F.A. 27:18-19).
În aceste situații, când toți și-au pierdut speranța și nădejdea de salvare, pentru Pavel promisiunea a fost reînnoită în mijlocul pericolului legat de naufragiu, când un înger al Dumnului i-a spus: ”Nu te teme, Pavele. Tu trebuie să stai înaintea Cezarului” (F.A. 27:24), iar răspunsul lui Pavel a fost caracteristic: ”Am încredere în Dumnezeu.” (F.A. 27:25)
După câteva zile, echipajul corabiei, dându-și seama că se apropie de un ostrov, de frică de a nu se izbi de stânci, au ancorat corabia. Dar marinarii aveau de gând să fugă pe furiș, gândindu-se numai la viata lor, nu și la cea a călătorilor. Pavel însă și-a dat seama de acest lucru, l-a înștiințat pe sutaș și a insistat ca aceștia să rămână la bord spunând: „dacă aceștia nu rămân în corabie, voi nu puteți să scăpați”(F.A. 27:31).
Apoi Pavel i-a îndemnat pe fiecare să mănânce, deoarece, spunea el „Paisprezece zile sunt azi de când n-ați mâncat, așteptând și nimic gustând; de aceea, vă rog să mâncați, căci aceasta este spre scăparea voastră. Că nici unuia din voi un fir de păr din cap nu-i va pieri.”(F.A. 27:33).
Când s-a luminat de ziuă, au zărit un țărm și au hotărât să tragă corabia într-acolo, însă au dat peste o limbă de nisip, unde partea din față a corabiei s-a înfipt. Soldații au fost de părere să ucidă toți deținuții ca să nu scape vreunul, deoarece „dacă prizonierii ar fi scăpat, soldații ar fi urmat să fie pedepsiți cu moartea”, dar sutașul, datorită faptului că dorea să-l scape pe Sfâtul Apostol Pavel, i-a oprit să facă lucrul acesta și fiecare a putut ajunge la mal teafăr și nevătămat. Aici au aflat că insula se numește Malta.
Băștinașii de pe insulă au aprins un foc. Pavel a pus și el câteva vreascuri pe foc, dar „o viperă a ieșit de căldură și s-a prins de mâna lui.”(F.A. 28:3). Repede băștinașii s-au grăbit să interpreteze acest lucru spunând: „Desigur că ucigaș este omul acesta, pe care dreptatea nu l-a lăsat să trăiască, deși a scăpat din mare.”(F.A. 28:4), dar pentru că mai târziu au văzut că Pavel n-a pățit nimic, s-au grăbit să-și schimbe gândul: „zicând că el este zeu.”(F.A. 28:6).
Sfântul Apostol Pavel nu era nici Dumnezeu, nici supra om, dar prezența sa era o binecuvântare pentru insulari, în timpul iernii, chiar dacă era acum prizonier exista un pericol prea mic ca el, sau alt prizonier să poată evada din Malta înainte de începerea noului sezon de navigat. El l-a vindecat pe tatăl lui Publius, „căpetenia” din Malta, care suferea de febră și dizenterie, precum și pe alți maltezi care sufereau de diverse boli și care au venit la el și la Luca pentru a căuta tratament, astfel încât în momentul în care erau gata să navigheze spre Italia, Pavel și Luca erau deja încărcați cu daruri primite de la ”pacienții” recunoscători.
După trei luni de ședere în Malta s-au îmbarcat și au pornit spre Italia. În timpul călătoriei s-au oprit la Puzole, unde au stat șapte zile (F.A. 28:13, 14), după care și-au continuat drumul spre Roma. Pe când se apropiau de capitala Imperiului, frații din Roma i-au ieșit în întâmpinare în Forul lui Apiu, iar Pavel „când i-a văzut, a mulțumit lui Dumnezeu și s-a îmbărbătat.”(F.A. 28:15).
7.4. Pavel la Roma
Sfântul Apostol Pavel, „după trei zile Pavel a chemat la el pe cei care erau fruntașii iudeilor” (F.A. 28:17). Ei s-ar fi putut să primească un raport din Ierusalim, de la marele preot și de la Sinedriu. Pavel dorea să-i liniștească spunându-le cum stau lucrurile.
Însă conducătorii comunității din Roma n-au primit nici un raport până acum din Ierusalim cu privire la Pavel (F.A. 28:21).
Acesta s-a reîntâlnit cu iudeii care au venit în număr mare să-l asculte cu privire la credința în Iisus Hristos, iar el le-a dovedit prin Legea lui Moise și prin Prooroci că Iisus este Mesia. Unii au crezut cele arătate de Pavel, iar alții erau de altă părere, „dar înainte de a pleca, Pavel, a pronunțat un avertisment foarte solemn, nu în cuvintele lui, ci în cele ale Duhului Sfânt rostite de Isaia pentru vechiul Israel.”
Sfântul Apostol Pavel a fost încarcerat timp de doi ani în Cezarea și alți doi ani în Roma. Știm prea puține lucruri despre ceea ce a făcut el în această perioadă. Chiar dacă nu era liber să călătorească, credem că îi învăța pe oamenii din Roma și scria scrisori către bisericile întemeiate. În timpul acestor doi ani totuși – și acest lucru era considerat important în ochii lui Luca – Evanghelia era proclamată liber în Roma prim mesageri. Valoarea apologetică a acestui lucru nu era deosebită. Luca considera a fi puțin probabil ca Evanghelia să fi fost propagată ilegal și subversivă, aceasta fiind proclamată timp de doi ani în plin centru al Imperiului de către Pavel, care aștepta sub pază ca situația sa să fie ascultată. Deși autoritățile trebuie că știau de aceasta, tot timpul, totuși nu i-au pus nici un obstacol.
Deși era încarcerat în Roma, am observat că Sfântul Apostol Pavel „propovăduia împărăția lui Dumnezeu și învățând cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala și fără nici o piedică.”(F.A. 28:31). Cu aceste cuvinte se încheie carte Faptele Apostolilor. „Cartea Faptele Apostolilor, care descrie evenimentele până când Pavel ajunge la Roma, se încheie brusc, fără să mai spună ce s-a întâmplat cu Pavel.”
Posibil să fi rămas neterminată, ca un simbol că ea va continua să se scrie până în zilele noastre și până la venirea Domnului nostrum Iisus Hristos.
Râvna Sfântului Apostol Pavel pentru Evanghelie poate constitui pentru noi, un exemplu. Adeseori atunci când întâmpinăm dificultăți, suntem gata să abandonăm pe motivul propovăduirea adevăratei noastre credințe. Pe Pavel nu l-au oprit nici amenințările, nici lovirile cu pietre, nici disprețul celor din neamul său, nici detenția. În orice vreme, în orice loc și în orice împrejurări, el rămâne un misionar neobosit, care și-a pus viața în slujba Evangheliei.
7.5. Misiunea continuă din închisoare
După cum am văzut, cei doi ani în care Pavel a fost încarcerat în Roma (60-62 d. Hr.), n-au fost lipsiți de activitate și el purta încă grija de bisericile întemeiate, lucru pe care-l putem observa din scrierile sale. Astfel, în aceeași împrejurare, va scrie epistolele către: Efeseni, Coloseni, Filipeni și cea către Filimon.
Este mai credibil că Pavel a scris aceste patru epistole pe când se afla întemnițat la Roma și nu la Cezarea, deoarece în cuprinsul lor aflăm despre cei de la curtea împărătească (Fil. 1:13), despre cei din casa Cezarului (Fil. 4:22). Pavel a expediat epistolele către Efeseni, Coloseni și Filimon prin Tihic, care a fost însoțit de Onisim (sclavul lui Filimon).
Epistola către Efeseni
Este cert că Pavel este autorul acestei epistole, lucru ce reiese din cuprinsul ei (Efes. 1:1; 4:1; 6:20).
În Efes, biserica a fost întemeiată de Sfântul Apostol Pavel, care a lucrat aici aproximativ trei ani. Acum, fiind încarcerat la Roma, Pavel, care dorea ca evreii și neamurile să formeze o singură biserică și nu două (una a evreilor și una a neamurilor), a scris această epistolă în care îi îndemna la unitate. Chiar dacă nu reiese din conținutul epistolei care a fost cauza redactării ei, noi credem că ea nu a fost scrisă la voia întâmplării. Epistola către Efeseni este considerată „unul din vârfurile revelației biblice…cea mai profundă scriere a lui Pavel, „regina tuturor epistolelor” lui”
Aceasta epistolă seamănă mult în conținut cu cea adresată Colosenilor și ambele au în centrul lor pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Epistola către Filipeni
A fost trimisă de Apostolul Pavel tot din Roma, în timpul primei sale întemnițări și este considerată „cea mai personală dintre toate epistolele lui Pavel care nu a fost adresată unor indivizi.”
Pavel a ajuns în cetatea Filipi, prima cetate în care a predicat pe continental european, datorită călăuzirii providenței divine. După o suferință din partea prigonitorilor, s-a format o biserică creștină în casa Lidiei, prima convertită din Filipi. Creștinii din Filipi au aflat că Pavel este încarcerat în Roma și s-au decis să-i trimită un ajutor financiar prin Epafrodit (Fil. 2:25). Se pare că această epistolă a fost scrisă după ce au fost trimise epistolele către Efeseni, Coloseni și Filimon, deoarece Luca și Aristarh, ucenicii lui Pavel amintiți în celelalte trei epistole, nu sunt amintiți acum, lipsesc de lângă el.
Această scriere este o epistolă de mulțumire pentru darul trimis prin Epafrodit; o epistolă prin care îi informează pe Filipeni de starea trimisului lor, care s-a îmbolnăvit în timpul șederii lui în Roma și care acum se reîntoarce; o epistolă prin care îi îndeamnă pe toți să trăiască în unitate; epistola în care Pavel încurajează pe creștini să nu-și piardă nădejdea în fața valului de persecuție care s-a pornit împotriva lor.
Epistola către Coloseni
Biserica din Colose nu a fost întemeiată de Pavel, care deși a trecut prin Asia Mică, totuși nu s-a oprit în Colose. Se pare că întemeietorul ei a fost Epafra, ucenicul lui Pavel (Col. 2:1; 1:6-7).
Epistolele către Efeseni și Coloseni „sunt atât de asemănătoare încât au fost numite „epistole gemene”. Sunt foarte asemănătoare, dar nu sunt identice. Efeseni se concentrează asupra bisericii, în timp ce Coloseni asupra lui Hristos.”
Anumiți învățători falși s-au infiltrat în biserica din Colose, și atacau Persoana Mîntuitorului Iisus Hristos și considerau că nu este suficientă lucrarea făcută de El pentru mântuirea omenirii, adăugând la Evanghelie învățături greșite (eretice).
Conducătorul bisericii din Colose era Arhip (Col. 4:17) și se presupune că acesta ar fi fiul lui Filimon (Filimon 2). Epafras l-a informat pe Pavel despre învățătorii ce s-au strecurat în biserică cu ereziile lor, iar Apostolul a scris această epistolă pe care a încredințat-o lui Tihic s-o ducă bisericii din Colose, odată cu epistola trimisă lui Filimon.
În această epistolă Pavel a căutat să combată pericolul învățăturii false din Colose, care înlocuia centralitatea și supremația lui Iisus Hristos în creație, revelație, răscumpărare și în Biserică; să insiste asupra adevăratei naturi a vieții noi în Hristos și a cerințelor impuse de aceasta credinciosului.
Dacă în Galatia creștinii se confruntau cu iudaizanții, iar cei din Corint cu un curent imoral, credincioșii din Colose se confruntau cu învățătorii care puneau accent pe rațiune și nu pe revelație, și pe o poziție legalistă.
Dar Pavel înfrânge erezia dintru-început prin prezentarea Persoanei și a lucrării Mântuitorului Hristos. „Parcă nicăieri în Biblie nu se prezintă mai bine și în chip mai luminos Dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos și ideea că Jertfa Lui a fost un sacrificiu al întregii Dumnezeiri (Col. 1:15, 18-20).”
Epistola către Filimon
Filimon era un creștin bogat din Colose. Sclavul acestuia, numit Onisim, l-a înșelat furând o sumă de bani și a fugit la Roma, cu gândul să se piardă prin mulțime. Nu se știe în ce împrejurări a ajuns în contact cu Sfântul Apostol Pavel, care l-a convertit la creștinism. Pavel îl trimite pe Onisim înapoi la stăpânul său și îi scrie acestuia o scrisoare în care pledează pentru iertarea lui Onisim, cerându-i lui Filimon să-l primească ca pe un frate, deoarece de acum îi putea fi de mai mult folos decât înainte.
Această epistolă a fost scrisă chiar de mâna lui Pavel și este mai scurtă și mai personală decât oricare alta scriere a lui Pavel. Ea nu tratează probleme de credință, ci caută să rezolve o criză apărută în relația dintre doi membri ai Bisericii lui Hristos.
Am putea spune că și călătoria Apostolului Pavel la Roma a fost o călătorie misionară. Și aici, Chiar dacă era întemnițat, n-a încetat să vestească Evanghelia. Chiar dacă el a vrut să ajungă la Roma trecând prin Spania, se pare că planul Domnului a fost altul, lucrurile au fost altfel aranjate de providența divină și în felul acesta au putut auzi cuvântu Adevărului și cei din casa Cezarului.
7.6. Eliberarea lui Pavel
Din perspectivă umană cântărind lucrurile, ne-am aștepta ca acum Sfântul Apostol Pavel să dea dovadă de mai multă prudență și să evite a mai stârni alte antipatii sau chiar adversități. Este însă remarcabil devotamentul pe care el îl dovedește pentru misiunea care i-a fost încredințată chiar de Domnul Iisus Hristos.
Nu se știe sigur, dar se presupune că Pavel a fost eliberat, după ce timp de doi ani a stat la Roma în libertate supravegheată. Motivația acestui lucru este următoarea:
-Pavel a fost găsit nevinovat de autoritățile romane, de procuratorul Festus, de împăratul Agripa (F.A. 23:29; 25:25; 26:31-32) și „era uzanța la romani, ca un întemnițat după doi ani, în lipsă de dovezi să fie eliberat.”
-Din scrierile Sfântului Apostol Pavel reiese că el se aștepta ca să fie eliberat (Filipeni 2:23-30; 2:24; Filimon 22).
-Clement Romanul, în epistola sa către Corinteni, scria că Pavel a ajuns să întreprindă o călătorie misionară în Spania, așa cum a planificat înainte de plecarea lui din Efes.
7.7. Epistole scrise în timpul libertății sale (înainte de cea de-a doua sa întemnițare)
Posibil ca în timpul acesta, Pavel să fi făcut o călătorie în Asia și Macedonia, pentru a revizita bisericile. Așa cum am amintit, conform afirmației lui Clement Romanul, pe la sfârșitul secului I, Pavel să fi făcut o călătorie în Spania.
Din textul epistolelor pastorale reiese că Pavel a mai vizitat bisericile din Orient încă o dată. În timp ce Pavel se afla în Macedonia a scris prima epistolă adresata lui Timotei și cea adresată lui Tit.
Epistola către Timotei
Scopul pentru care Pavel a scris această epistolă lui Timotei, care se afla la Efes, a fost:
„ -să sfătuiască pe Timotei cu privire la slujba sa și la viața sa personală
-să sfătuiască pe Timotei să apere curăția Evangheliei și a exigențelor ei sfinte împotriva denaturărilor provocate de învățătorii falși și
-să-i dea lui Timotei învățături privitor la diverse probleme ale Bisericii din Efes.”
Epistola către Tit
Tot în perioada în care a scris epistola către Timotei, Pavel a trimis epistola către Tit, care se afla în Creta și căruia i-a dat „directive clare în privința organizării bisericilor din Creta (1:5; 2:1-15; 3:1-2).”
Un alt motiv pentru care Pavel i-a scris lui Tit a fost că el a dorit să se întâlnească cu el în Nicopole.
Epistola către Evrei
Aceasta este unica epistolă a Noului Testament în care nu este pomenit autorul ei, de aceea multă vreme a fost considerată anonimă. Unii cercetători au fost de părere că nu Pavel a redactat această carte; ca de exemplu Tertulian presupune că autorul ei ar fi Barnaba, iar Luther că ar fi Apolo. „Probabil că și noi va trebui să ne oprim la faimoasa remarcă a lui Origen: ”Numai Dumnezeu Însuși știe cine este autorul anonim al epistolei.”
Această epistolă a fost scrisă în principal evreilor, care în urma persecuției ce s-a dezlănțuit, renunțau la creștinism și se întorceau la vechiul sistem iudaic. Autorul epistolei căuta să întărească credința în Hristos Iisus, explicând superioritatea răscumpărării oferite de El și îi îndeamnă pe cititorii săi
„-să țină mărturisirea lor pentru Hristos cu fermitate până la sfârșit;
-să-și sporească maturitatea spirituală și
-să nu se întoarcă înapoi la osândă prin părăsirea credinței în Iisus Hristos.”
7.8. A doua întemnițare a apostolului Pavel la Roma, epistole scrise și martirajul său
Perioada de libertate a Sfântului Apostol Pavel a fost scurtă. Împăratul Romei în acea vreme era Nero (a domnit între anii 54-68 d. Hr.), care la început părea a fi blând, dar cu timpul s-a dovedit a fi unul din cei mai cruzi împărați pe care i-a avut Imperiul Roman. El se pretindea a fi un cântăreț genial și un mare artist, astfel pentru a putea reedita incendierea Troei, Nero a dat ordin ca Roma să fie incendiată. „Timp de șase zile au ars două treimi din capitala Imperiului. Atunci când se pare că nenorocirea a încetat, după zece zile și zece nopți de groază, după o mică pauză, a reînceput și timp de trei zile a adus și mai mari pagube…”
Peste tot s-a răspândit vestea că incendiul s-a produs din ordinul lui Nero. Locuitorii Romei, crunt loviți de acest dezastru, au fost foarte indignați și au început să se agite. Atunci Nero, ca o soluție salvatoare, a dat vina pe creștini învinuindu-i pe ei de dezastrul incendiului. Astfel s-a pornit o aprigă prigoană împotriva creștinilor și a Sfinților Apostoli care au mai rămas în viata au fost și ei măcelăriți în acest val de persecuție. Se spune că tot acum a fost martirizat și Apostolul Petru.
Sfântul Apostol Pavel a fost din nou arestat. El, care de multe ori a fost în primejdii, dar de fiecare dată a fost scăpat pentru că Dumnezeu avea un plan cu el și planul Domnului primează întotdeauna, dar se pare că acum se apropia sfârșitul alergării sale. „După tradiție Sfântul Apostol Pavel și-a petrecut ultimele zile ale vieții sale pământești în închisoarea Mamertină, unde, după aceeași tradiție, era încarcerat și Sfântul Apostol Petru.”
Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel
Din închisoarea Mamertină, Pavel va scrie cea de a doua epistolă adresată lui Timotei, care este cea mai duioasă dintre toate epistolele sale. Pavel aștepta dintr-un moment în altul „vremea despărțirii”(2Tim. 4:6) de cei din viața aceasta.
În această epistolă Pavel sfătuiește pe Timotei să aibă grijă ca învățătorii falși ce au apărut să nu strice lucrarea Domnului, să propovăduiască cuvântul Adevărului, să reziste în încercări și să-și împlinească bine sarcina.
Câtă tărie a avut Pavel, care asemenea Mântuitorului său, în vremurile cele mai grele a fost părăsit de prieteni. Însă cu toate acestea, încrezător în Cel pe care L-a slujit cu credincioșie, spune „eu de-acum mă jertfesc și vremea despărțirii mele s-a apropiat; lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.“ (2 Tim. 4:6-8).
Poate că erau două motive principale pentru care Sfântul Apostol Pavel a fost părăsit în momentele grele prin care a trecut:
Pe vremea aceea, când o persoană era judecată, era periculos pentru cineva să depună mărturie în favoarea acelei persoane. De obicei cel care-i lua apărarea, era privit ca un complice, de un fel sau altul.
Alt motiv pentru care apostolul Pavel posibil să fi fost părăsit de prieteni în momentele grele, este faptul că prietenii lui considerau că Pavel, cel ce a avut mari experiențe cu Dumnezeu se va descurca, că-i un uriaș duhovnicesc și Dumnezeu îl va păzi, însă să nu uităm că și Pavel a fost om și avea nevoie de cineva care să-i spună o vorbă bună atunci când disperarea încerca să cuprindă sufletul său.
Martirajul lui Pavel
După ce a fost judecat, Pavel a fost condamnat la moarte prin decapitare, deoarece era cetățean roman.
Sfântul Apostol Pavel a fost un lucrător neobosit în via Domnului și timp de aproape 35 de ani de la convertirea sa a vestit Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, iar acum, în final a putut spune: „lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.”(2Tim. 4:7-8).
Capitolul VIII.
Actualitatea sau relevanța operei misionare a Sfântului Apostol Pavel
8.1. Actualitatea operei misionare a Sfîntului Apostol Pavel și relevanța tematică
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a avertizat că „mulți prooroci mincinoși se vor scula…amăgi pe mulți”( Matei 24, 11). Cine vor fi prooroci? Dar mai ales cum vom ști noi că ei sunt mincinoși sau nu? Ei bine, cunoscând aceste principii misionare, ce izvorăsc din paginile Sfintei Scripturi, din activitatea Sfinților Apostoli și a urmașilor lor, vom putea deosebi pe proorocii adevărați de falșii prooroci, pe misionarii adevărați de pseudomisionari.
Misiunea se face în Biserică și întotdeauna prin Biserică. Nu putem vorbi de misiune, dacă nu avem în vedere Biserica și faptul cum se manifestă Biserica în relațiile ei cu alte Biserici sau confesiuni creștine.
Toate confesiunile creștine sunt de acord că cei mai mari propovăduitori ai Evangheliei au fost Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Ce principii misionare au urmat ei pentru a atinge cele mai înalte culmi ale propovăduirii?
Primul și cel mai important principiu a fost „hristocentrismul”, atât a credinței celei noi, cât și a cuvântărilor apostolice. Acest principiu este materializat în predicile apostolice în cuvinte rezumate în: „Iisus Hristos, cel răstignit de iudei și înviat din morți de Dumnezeu, este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, vestit mai înainte de profeții Vechiului Testament”.
Cum era normal în acea lume păgână, iubitoare de senzațional, de supranatural, Sfinții Apostoli le ofereau senzaționalul și supranaturalul. Astfel, Sfântul Apostol Pavel invoca puterea vindecătoare a Sfântului Duh și tămăduia instantaneu bolnavi ce erau considerați irecuperabili din punct de vedere fizic. De aici rezultă un alt principiu al misiunii lui și anume: „transcendentalitatea creștinismului”, natura sa supranaturală. Tot de aici, din aceste vindecări a celor ce sunt în suferință, dar și din alte locuri, extragem un alt principiu propovăduit dar și practicat în misiunea lor de către Apostoli, anume: „iubirea aproapelui”, iubirea creștină.
Acest din urmă principiu are la bază porunca: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Marcu 12, 31) și își găsește expresia cea mai elevată în apologia Sfântului Apostol Pavel în privința dragostei desăvârșite din Epistola I către Corinteni (I Corinteni 13,1-8).
Un alt principiu prezent în predica Sfântului Apostol Pavel este acela al „universalității persoanei Mântuitorului”. Am putea spune că acesta derivă din principiu hristocentrismului și că se află în strânsă legătură cu principiul „universalității mântuirii”, de fapt, amândouă sunt puse într-o relație de complementaritate de Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Precum prin greșeala unuia a urmat osânda pentru toți oamenii, așa și prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață „(Romani 5, 18).
Această universalitate a mântuirii oamenilor este continuu prezentă în predica apostolică și vine din convingerea că toți oamenii au un numitor comun în Adam, inițial, dar și în Hristos, mai apoi. Această unitate a genului omenesc este prezentată de Pavel în câteva cuvinte: „(Dumnezeu) a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc”(Fapte 17, 26). Unitatea omenească apare ca o reflectare a unității divine, un alt principiu biblico-teologic: ”deoființialitatea Sfintei Treimi”, principiu atât de bine evidențiat de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinții ai Bisericii, dar atât de contestat de către unii.
Am putea enumera ca principii misionare folosite de Sfântul Apostol Pavel și propovăduirea prin exemplu personal, propovăduirea cu sinceritate a credințe, respectarea credinței celorlalți, evitând să vorbească disprețuitor despre celelalte religii în prezența adepților acestora (I Corinteni 10, 19).
Sfântul Apostol Pavel leagă cunoștințele religioase vechi, bazate pe Vechiul Testament, de cele ale noii credințe, de aici rezultând acel principiu al continuității, al transmiterii revelate de la o generație, a Vechiul Testament, la alta, a Noului Testament.
Un principiu, pierdut din vedere de mulți dintre misionari, este acela al cultivării comunității locale, principiu ce reiese din întreaga operă misionară a Apostolului neamurilor, cel mai puternic argument fiind chiar existența epistolelor pauline, dar și a celor sobornicești.
Opera Sfântului Apostol Pavel a fost, cel mai adesea, apreciată în lumina dihotomismului iudaism-elenism, utilizarea acestor termeni fiind o prezență obișnuită în cadrul aprecierilor cercetătorilor de specialitate privind teologia paulină, fie că este vorba de cercetători români, fie că este vorba de unii străini. Cei mai mulți dintre aceștia au încercat să sublinieze caracterul special și nou al creștinismului primar și al operei pauline printr-o punere în opoziție a acestora cu cele două mari culturi ce au amprentat opera și personalitatea paulină, iudaismul și elenismul. în cadrul acestui demers cele două culturi, iudaică și elenistică, au fost apreciate adesea ca fiind în opoziție.
Cercetarea biblică modernă a renunțat la o astfel de abordare a contextului paulin, considerând o asfel de opoziție ca fiind nerealistă atunci când ne referim la modul în care raportul dintre cele două culturi se făcea resimțit la nivelul relațiilor sociale și religioase dintre membrii comunităților creștine primare, sau când ne referim la modul în care acest raport s-a resimțit în opera și personalitatea Sfântului Apostol Pavel.
Popoarele zonei mediteraneene au fost trăitoare ale unei singure culturi, uniforme întregii regiuni, în cadrul căreia numeroase grupuri s-au adaptat la cultura dominantă și, în acest sens, termenii iudaism și elenism, neputând fi conturați exact, trebuie utilizați cu mare atenție atunci când sunt folosiți ca reprezentând categorii istoriografice. Nu trebuie uitat că un rol important în această zonă l-au avut și culturile romană și siriacă, fiind greu de vorbit de un dualism în ceea ce privește influențele asupra gândirii pauline.
Mulți cercetători au considerat că, după moartea sa, apostolul a fost adesea neînțeles, fiind apreciat uneori ca fiind chiar slujitor al răului și având o Evanghelie falsă. în sec. al II-lea Ignatie de Antiohia și Policarp fac referiri la epistolele pauline, dar în probleme mai puține importante, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful sau Teofil al Antiohiei făcând referiri la epistolele pauline dar fără a menționa numele Sfântului Pavel, lucru considerat de cercetarea modernă ca fiind intenționat. Cei care au adus opera Sfântului Pavel în centrul creștinismului au fost Sfântul Clement din Alexandria și Origen.
Orice teolog creștin este de acord cu cele spuse de fericitul întru adormire patriarhul Iustin Moisescu despre Apostolul neamurilor: „În epoca ce începe la câțiva ani după învierea Domnului nostru Iisus Hristos și durează până aproape de distrugerea Ierusalimului, istoria creștinismului este puternic dominată de figura Sfântului Pavel. Răspândirea Evangheliei creștine în lumea păgână este, în mare parte, opera lui… Pentru triumful Evangheliei lui Hristos, el a luptat cu ardoare împotriva tuturor dușmanilor care s-au ivit în calea sa, întrecând pe alți Apostoli în râvnă și mai ales în dureri (II Corinteni 11, 23-27).”
Privind la activitatea sa misionară înfocată, nu putem să nu recunoaștem că „Tatăl ceresc i-a stat în ajutor și l- a întărit în strădania sa de propoveduire a dreptei credințe toate neamurile. În mai puțin de un sfert de veac, rădăcinile religiei creștine au fost adânc înfipte în Cipru, Asia Mică, Macedonia, Ahaia, Creta, Epir, Italia și mai departe chiar, până în Spania.”
Sfântul Apostol Pavel, pentru bogata sa activitate misionară de vestire a Evangheliei lui Hristos, este considerat a fi prototipul misionarului creștin din toate timpurile. Acest fapt a fost mărturisit încă din primele veacuri. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur îl ia pe Sfântul Apostol Pavel ca model în predicarea Evangheliei. Iar o icoană de la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai, din secolul al VII-lea, în care locul central între Sfinții Apostoli este gol – acesta fiind „locul Sfântului Duh” – „înaintea Sfântului Apostol Petru stă Sfântul Apostol Pavel, ceea ce nu corespunde istoriei” însă nu și conștiinței Bisericii despre „plenitudinea apostolică” a Trupului tainic al lui Hristos-Biserica, plenitudine „care nu poate fi concepută fără Sfântul Apostol Pavel” și fără bogata sa activitate misionară de propoveduitor al Evangheliei lui Hristos.
8.2. Oglindirea actualității mesajului paulin în misiunea Bisericii Ortodoxe Române în trecut și în prezent
Ca și celelalte Biserici Ortodoxe autocefale și Biserica Ortodoxă Română a urmat calea Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți în ceea ce privește misiunea creștină. Astfel că în istoria Bisericii Ortodoxe Române cunoaștem momente de mare cumpănă, când credința ortodoxă a fost pusă în primejdie de diverse evenimente politice și sociale, dar prin evlavia și strădania duhovnicilor pe care i-au avut, românii au rămas în dreapta credință. Cele mai puternice lovituri le-a primit ortodoxia română de la popoarele migratoare ce au trecut sau au rămas pe teritoriul țări noastre, de la popoarele expansioniste, îndeosebi turcii, dar și din partea creștinilor romano-catolici, care urmăreau extinderea granițelor „universale”. La toate aceste încercări Biserica noastră a reușit să facă față în special prin practicarea principiului „unității” în credință, cu care este de altfel impregnată întreaga teologie paulină, și care pe parcurs a primit și un sens național, de identitate națională. Românii ortodocși, luptă împreună pentru apărarea granițelor socio-culturale cât și a credinței.
În Biserica Ortodoxă Română principiul „continuității” propovăduirii Evangheliei a devenit și principiu „continuității naționale”, și mai ales în ultimul secol se transformă, descoperindu-se într-o lumină nouă de „comunitate slujitoare”, sau „Biserică a slujirii”, ori, am spune noi, principiul „continuității prin slujire”.
Această slujire pentru continuitate a devenit principiu al jertfelniciei, al slujirii până la jertfă pentru cauza comună fie ea și națională sau de ordin religios. Acest principiu, strâns legat de cel al propovăduirii continue, se dezvoltă din ce în ce mai clar în principiu, am spune noi, „oriunde și oricând” al propovăduirii Evangheliei, lucru ce vine cu siguranță din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „propovăduiește cuvântul cu timp și fără timp” (II Timotei 4, 2), adresate ucenicului său Timotei.
În predicile mai ales din ultimul secol, când sunt poate ceva mai evidente, apar cu stringență încă două pincipii misionare în Biserica Ortodoxă Română ca acela al „actualizării propovăduiri” cuvântului evanghelic și acela al „unității în sens ecumenic”. Primul este urmarea unui proces natural al vieții socio-culturale aflată într-o continuă dezvoltare, fenomen ce a făcut să apară pe plan mondial, deci și la noi, idei ca: dreptate socială, egalitate ființială a oamenilor, dreptul la muncă și răsplata muncii, dreptul la o viață omenească demnă ș.a.
Cel de-al doilea principiu, al unității în sens ecumenic, este invocat de Biserica Ortodoxă Română la toate întrunirile intercreștine la care participă, considerând „unitatea” ca „atribut al lui Dumnezeirii și al Biserici însăși”, însă ea avertizează că aceasta nu se poate realiza decât treptat și prin propagarea unui principiu nou al „înțelegerii și prieteniei”, al deschiderii frate către frate și nu altfel.
Poporul român are un specific misionar aparte: s-a format dintru început creștin, ca rod al predicării unui Apostol al lui Hristos – Sfântul Andrei, precum și al misiunii de propovăduire a altor mulți ucenici necunoscuți, care au adus creștinismul pe teritoriul Daciei Romane. Este vorba, în primul rând de soldații romani, care au colonizat acest teritoriu, dar, în egală măsură, putem vorbi și de rolul avut de circulația de bunuri și persoane, în special prin cetățile de la Pontul Euxin și din Sciția Minor (Dobrogea), de unde avem și cele mai multe vestigii paleocreștine: bazilici, obiecte de cult, monumente funerare etc. Remarcăm faptul că arealul de răspândire al acestor urme ale creștinismului străvechi de la noi este extins, practic, la vatra întregului spațiu de formare a poporului român. Din perioada persecuțiilor, când răspândirea creștinismului s-a făcut cu dificultate, cunoaștem prezența lucrătoare în câmp misionar a simbolurilor creștine: crucea, peștele sau porumbelul. Acestea decorau, în special, obiecte de mici dimensiuni, precum gemele, inelele sau opaițele.
Tot din perioada persecuțiilor cunoaștem prezența vie în câmpul pastoral-misionar a mărturisitorilor lui Hristos: primii martiri stră-români, proveniți atât dintre militari, cât și dintre civili. Deosebit de importantă este mărturia privind jertfa supremă a membrilor ierarhiei sacramentale, deja bine închegată: preotul Montanus și presbitera Maxima, diaconul Emilian etc. Existau, așadar, parohii creștine pe teritoriul românesc încă din primele veacuri, iar slujitorii își îndeplineau misiunea cu râvnă plină de sacrificiu. Evident, impactul martirizării unor membri ai ierarhiei nu putea avea drept consecință asupra comunității decât o sporită efervescență în privința împlinirii cuvântului lui Dumnezeu.
În Transilvania, se constată ofensiva antiromânească și antiortodoxă, manifestată de forțele politice dominante, de religie catolică sau reformată, care vor conduce la înființarea Bisericii Greco-Catolice.
Începând de la Sfântul Andrei Șaguna, se conturează tot mai puternic rolul mirenilor în misiunea Bisericii, prin implicarea lor în gestionarea structurilor ecleziale în plan administrativ și organizatoric. Apar, ca o replică la amplele manifestări prozelitiste din sec. XX, organizații ale ortodoxiei militante, precum Oastea Domnului, al căror rol în misiunea Bisericii este bine definit, atât timp cât este gestionat de ierarhia sacramentală.
Putem vorbi, așadar, de o misiune pe o linie apostolică și, în special paulină, și în cazul Bisericii Ortodoxe Române. Ea are o misiune în sens vertical, de transmitere a Evangheliei, de perpetuare a cuvântului evanghelic în teritoriul ei, dar și în sens orizontal de propovăduire, în sens ecumenic, a propriei credințe în rândul celorlalți creștini (fără a face prozelitism) la nivel intercreștin și chiar la nivel interreligios (prin întâlnirile interreligioase de la noi de țară și nu numai).
Observăm așadar că mesajul misionar al Sfântului Apostol Pavel percutează până în actualitate și rodește în sufletele credincioșilor, în special, și al Bisericii în întregul ei dând roade bogate. Actualitatea și relevanța contemoprană a mesajului paulin vine tocmai din deosebita sa măiestrie de a se adresa, prin scrierile sale, celor de peste veacuri, de a-și adapta mesajul său universalității și care, într-un mod ce denotă deplina inspirație divină, să fie în continuă contemporaneitate și să răspundă, prin cuvinte rostite acum două mii de ani, unor probleme cu care ne confruntăm noi, creștinii mileniului III. Din această conștinetizare s-a născut și dorința mea de a redacta prezenta lucrare de licență.
Capitolul VIII.
Concluzii
Privind în ansamblu viața și lucrarea acestui mare apostol al neamurilor, putem trage câteva concluzii preliminare. Din momentul convertirii lui la creștinism, lucrarea Sfântului Apostol Pavel a avut trei coordonate majore:
Lucrarea lui a fost pusă în sujba lui Dumnezeu, în sensul deplin al cuvântului.
Lucrarea lui a fost pusă în slujba celor ce-și doreau mântuirea prin vestirea Evangheliei.
Lucrarea lui a fost pusă în slujba sfinților.
Trăsăturile caracteristice ale lucrării sale au fost: altruismul, dragostea, conștiinciozitatea, zelul, clarviziunea (în sensul înțelegerii priorităților), profunzimea etc. Probabil numai în veșnicie vom putea evalua așa cum se cuvine importanța și dimensiunea spirituală a lucrării de misiune desfășurate de Sfântul Apostol Pavel. Până atunci, sunt potrivite cuvintele pe care le-a scris Marie-Francoise Baslez despre apostol: ,,Viața acestui bărbat este de o importanță particulară, pentru următoarele trei motive:
Convertirea lui este una din cele mai puternice dovezi în apărarea adevărului mesajului creștin. Puterea Mântuitorului înălțat de a transforma o viață imperfectă și rebelă, probabil, nicăieri nu este văzută mai bine decât în viața lui Pavel.
Activitatea lui scolastică este de o maximă importanță pentru fundamentarea doctrinară a Creștinismului. Anii petrecuți în instruirea rabinică, anii de solitudine în Arabia, descoperirile pe care le-a primit prin epistolele pe care le-a scris, toate au fost de folos în formarea doctrinei Bisericii Creștine pentru totdeauna.
Activitea sa misionară s-a răspândit în tot cuprinsul lumii ciilizate. Sfântul Apostol Pavel a fost întotdeauna preoupat de locurile unde propovăduirea Evangheliei nu se făcuseră cunoscută și fiind în mod particular, misionarul neamurilor, din dragostea pentru Mântuitorul Iisus Hristos el a a atins intangibilul.“
În cursul celor trei călătorii misionare dar și în timpul cât s-a aflat încarcerat în Cezareea și Roma, Sfântul Apostol Pavel a fost un lucrător neobosit în vestirea Evangheliei. El s-a dăruit total și fără nici o rezervă slujirii Domnului nostru Iisus Hristos și răspândirii Evangheliei Sale. Din momentul în care a fost chemat la apostolat el a devenit alt om, după cum spune: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.” (Gal. 2:20).
Lucrarea sa misionară a durat aproape 35 de ani, timp în care Dumnezeu l-a însoțit prin semne și minuni, dar de multe ori a avut parte și de persecuții, după cum afirmă chiar el în II Cor. 11:23-28 „În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori; De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una; De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am petrecut în largul mării; În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații cei mincinoși; În osteneală și în trudă, în privegheri adeseori, în foame și în sete, în posturi de multe ori, în frig și în lipsă de haine; Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile.” Însă prin toate acestea Dumnezeu a fost Acela care l-a întărit și l-a sprijinit, încât Apostolul a putut spune: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește.”(Fil. 4:13).
Chiar și atunci când era încarcerat lucrarea lui nu s-a sfârșit, ci trimitea epistole bisericilor și ucenicilor săi și ori de câte ori a avut ocazia L-a vestit pe Iisus Hristos Cel Viu și a avut mai mult timp pentru rugăciune și meditație.
În urma necazurilor ce le-a avut, Sfântul Apostol Pavel ne învață că este un scop divin pentru fiecare necaz, pentru fiecare încercare din viața noastră. De exemplu și în viața lui, Dumnezeu a îngăduit necazul, o suferință pe care o purta mereu în trup, o purta când predica, când era în închisoare și totuși el nu a cerut nimănui să se roage pentru el, însă cu toate acestea vorbește despre biruință, explicând lucrul acesta în II Cor. 12:7 „și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” Sfântul Apostol Pavel ne învață deci că Satan este uneori cel prin care vine încercarea. Acesta oricine din jurul nostru, dar indiferent prin cine vine Diavolul, să fim veghetori, deoarece el știe cum să incite duhurile răutății.
Sfântul Apostol Pavel, omul încercat de nevoințe pe care Dumnezeu l-a rânduit să ne vestească, este cel care ne mângâie prin scrierile sale. Când trecem prin necazuri, oare ale cui cuvinte ne mângâie și ne îmbărbătează? Desigur cele ale Apostolului Pavel, care în II Cor. 12:10 a spus: „mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.”
Călătoriile sale misionare au avut un rol important în răspândirea creștinismului în Imperiul Roman. Educația lui a facilitat lucrarea de misiune indiferent în ce regiune mergea.
Prin învățăturile sale Biserica lui Dumnezeu a crescut nu numai din punct de vedere numeric, ci și din punct de vedere spiritual și a pregătit-o pentru a face față prigoanelor ce urmau să vină scriind: „căci necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veșnică covârșitoare; Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice (II Cor. 4:17-18).
BIBLIOGRAFIE
Ediții ale Sfintei Scripturi:
Biblia sau Sfânta Scriptură. Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
Biblia sau Sfânta Scriptură. Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
The Greek New Testament, ediție revizuită, Deutsche Biblgesellschaft, Stuttgart, 1994.
Izvoare patristice:
Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni, trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, PSB I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, PSB I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, trad. Marcel Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003.
Idem, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi către Corintheni, traducere din limba elină, după ediția Oxonia, 1847, de Arhim. Theodosie Athanasiu, ediție revizuită de Constantin Făgețean, Editura Sophia, București, 2005.
Idem, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei a doua către Corintheni, traducere din limba elină, după ediția Oxonia, 1847, de Arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1908, ediție revizuită de Constantin Făgețean, Editura Sofia, București, 2007.
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I și II Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, traducere din limba elină, după ediția Oxonia, 1855, de Arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1905
Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, traducere din limba elină, ediția Oxonia, 1852, de Arhim. Theodosie Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iași, 1902.
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, traducere din limba elenă, ediția Oxonia, 1862, de Theodosie Athanasiu, Episcopul Romanului, Tipografia Cărților bisericești, București, 1923.
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, Editura Icos, 1998.
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Galateni, traducere din limba elină, ediția Oxonia, 1852, de Arhim. Theodosie Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iași, 1901.
Idem, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, București, 2005.
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei, Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit, Comentariile sau explicarea Epistolei către Filimon, Editura Nemira, 2005.
Idem, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, trad. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.
Idem, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruirea tristeții, trad. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
Idem, Despre necunoașterea lui Dumnezeu, trad. Walther Alexander Prager, Editura Herald, București, 2004.
Idem, Omiliile Despre pocăință, trad. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
Idem, Omilii la Epistola către Romani, trad. de Arhiereu Theodosie Athanasiu, ed. revizuită și îngrijită de Cezar Păvălașcu și Cristian Untea, Editura Christiana, București, 2005.
Idem, Omilii la Matei, trad. Dumitru Fecioru, în P.S.B., vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 1994.
Idem, Scrisorile din exil. Despre deprimare, suferință și providență. Către Olimpiada, trad. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003.
Dicționare, Enciclopedii și Manuale:
*** Dicționar biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995.
*** Dicționar biblic, Ed. Stephanus, vol. I, București, 1995.
*** Dicționar biblic, Ed. Stephanus, vol. II, București 1996.
*** Dicționar biblic, Ed. Stephanus, vol. III, București 1998.
Baker’s Dictionary of the Practical Theology, Edited by Ralph. G. Turnbull, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1980.
Bria, Ioan, Dicționar creștin-ortodox, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
Concise Dictionary of the Christian World Mission, Edited by Stephen Neill, Gerald H. Anderson, John Goodwin, Abingdon Press Nashville, New York, 1971.
Doing Theology in a divided world, Edited by Virginia Fabella and Sergio Torres, Orbis Books, Maryknoll, New-York, 1985.
Douglas, J.D., and colab., Dicționar biblic, traducere de Liviu Pup, John Tipei, Editura Cartea Creștină Oradea, Oradea, 1995.
Richardson, Alan and John Bowden, A New Dictionary of Christian Theology, Westminster Press, Philadelphia, 1983.
The Encyclopedia of Modern Christian Missions. The Agencies, Editors Burton L. Goddard Camden, New-Jersey, London, Toronto, 1993.
World Christian Encyclopedia. A Comparativ Study of Churches, Edited by David B. Barret, Oxford University Press, Oxford, New-York, 1982.
Lucrări publicate în volum:
Baslez, Marie-Francoise, Sfântul Pavel, trad. Anca-Maria Christodorescu, Editura Compania, București, 2001.
Bădulescu, Pr. Dan, Ortodoxie și erezie, Ed. Agaton, Făgăraș, 2006.
Bel, Valer, Dogmă și Propovăduire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, vol. I – Premise Teologice, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.
Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, vol. II – Exigențe misionare, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
Behr, John, Formarea teologiei creștine, vol. I: Drumul spre Niceea, trad. de G. Neamțu, Ed. Sophia, București, 2004.
Benga, pr. dr. Daniel, Metodologia cercetării științifice în Teologia istorică, Editura Sophia, București, 2005.
Bria, Ion, Credința pe care o mărturisim, București, 1987.
Idem, Go Forth in Peace. Orthodox Perspective on Mission, compiled and edited by Ion Bria, W.C.C. Geneva, 1986.
Idem, Liturghia după Liturghie. O tipologie a mărturiei creștine azi, Editura Athena, București, 1996.
Chirilă, Ioan, coordonator, Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.
Coman, Ioan G., Personalitatea și actualitatea Sfântului Apostol Pavel, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2007.
Cullmann, Oscar, Noul Testament, trad. de Cristian Preda, Ed. Humanitas, București, 1993.
Damian, Sorin Dan, Martiriul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Editura Herald, București, România, 2010.
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, traducere de Cezar Baltag, Ed. Științifică, București, 1991.
Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Ed. Științifică, București, 1991.
Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Științifică, București, 1991.
Geoltrain, Pierre, Introducere la Originile creștinismului, trad. de Gabriela Ciubuc, Ed. Polirom, Iași, 2002.
Himcinschi, Pr. lect. univ. dr. Mihai, Biserica în societate, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.
Iordăchescu, Cicerone, Istoria vechii literaturi creștine, vol. II, Editura Moldova, Iași, 1996.
Lemeni, Adrian (coord), Apologetică Ortodoxă, vol. II, Editura Bazilica, București, 2014.
Moisescu, Iustin, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Editura Anastasia, București, 2003.
Muler, Karl, Mission Theology. An Introduction, Steyler Verlag, Nettetal, 1987.
Negoiță, Pr. prof. Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Sophia, București, 2004.
Neill, Stephen, Christian Faith and other Faiths. The Christian Dialogue with other Religions, Oxford University Press, 1961.
Ocoleanu, Picu, Liturghia poruncilor divine, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2004.
Pannenberg, Wolfhart, Anthropology in Theological Perspective , translated by Matthew O’Conell, Westminster Press, Philadelphia,1985.
+Patriarhul Iustin, Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena, Ed. Episcopia Argeșului / Anastasia, București, 2002.
Păcurariu, Mircea, Ioan Ică jr., Persoană și comuniune, Prinos de cinstire Preotului Profesor Academician Dumitru Stăniloae. 1903-1993, Editura și Tiparnița Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993.
Petraru, Pr. prof. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 2000.
Idem, Misiologie ortodoxă, vol. 1, Ed. Panfilius, Iași, 2004.
+ Î.P.S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986.
Preoțescu, Marin, Răscumpararea dupre Apostolul Pavel, tipografia Curții Regale, F.Gobl., București, 1907.
Ramureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile teologice, Bucuresti, 1992.
Ricciotti, Giuseppe, Paolo Apostolo, Coletti Editore, Roma, 1946.
Robinson, Darell W., Viața deplină a Bisericii, trad. de Florin Paladie, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1996.
Semen, Pr. conf. dr. Petre, Arheologia biblică în actualitate, Ed. Trinitas, Iași, 1997.
Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Chipul nemuritor a lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.
Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
Timiș, Vasile, Misiunea Bisericii și educația, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.
Verzan, Preot dr. Sabin, Sfântul Apostol Pavel, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Idem, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit, introducere,traducere,comentariu și teologie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994.
Studii și articole:
Bowker, J.W, Merkabah' Visions and the Visions of Paul, în Journal of Semitic Studies, 1971, nr.16 (2).
Bria, Vasile, Imnul dragostei (I Corinteni XIII, 1-3) în Omiliile Sf. Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul 1961, nr. 7-8.
Caplat, Simion, Profilul predicatorului creștin după Sf. Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul 1966, nr. 7-8.
Caraza, Ioan, Îndreptarea și îndumnezeirea omului în Hristos după Sfântul Apostol Pavel, în O., nr. 4/1988.
Chirilă, Ioan, Elemente de antropologie biblică: persoană / subiect, sine și suflet, în „Studia Universitatis Babes-Bolyai – Orthodox Theology”, anul 2009, nr. 1.
Chițescu, Pr. prof. Nicolae, Relațiile interortodoxe ale Biserici Ortodoxe Române, în Ortodoxia, nr. 2, 1968.
Coman, Pr. prof. Ioan G., Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu organizațiile ecumenice, în Ortodoxia, nr. 2, 1968.
Counelis, J., The Orthodox Christian Education, in „The Greek Ortodox Teological Review, Numbers 1-2, 1992.
Dodd, C. H., The Mind of Paul: Change and Development, în BJRL 18, 1934.
Dunn, James D.G., Judaism in the Land of Israel in the First Century, în J. Neusner, Judaism in Late Antiquity, Part II: Historical Synthesis, Leiden, Brill, 1995.
Hristov, Vasile, Noțiunea de Biserică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul 1960, nr. 1-2.
Marcu, Pr. prof. Grigore, Sfântul Apostol Pavel despre modelul de viețuire creștinească , în ”Studii Teologice”, 1957, nr. 1-2.
Idem, Originea și originalitatea teologiei Pauline, în RT, nr. 11-12, 1940.
Idem, „Mens divinior”, o comparație între Sf. Apostol Pavel și Sf. Ioan Gură de Aur, în „Studii teologice”, anul 1957, nr. 9-10.
Moldovan, Ilie, Aspectul hristologic și pnevmatologic al Bisericii după Sf. Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul 1968, nr. 9-10.
Morray- Jones, C.R.A., Transformational Mysticism in the Apoclyptic – Merkabah Tradition, în SS, 1992.
Munteanu, Liviu G., Jertfa Mântuitorului Hristos în predica Sfântului Apostol Pavel în ”Revista Renasterea Cluj”, 14-15, Cluj-Napoca, 1947.
Mureșan, Pr. conf. dr. Radu Petre, Misiunea Misiologiei. Câteva considerații actuale privind misiologia ortodoxă, în Studii Teologice, seria a III-a, nr. 1, 2006.
Nișcoveanu, Mircea, Aspecte din viața creștină în Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele pastorale, în „Glasul Bisericii”, anul 1964, nr. 7-8.
Ortega, Ofelia, Contextuality and Community: Challenges for Theological Education and Ecumenical Formation, in „International Review of Mission”, vol. 98, 2009, Number 1.
Pană, Diac. doctorand Marin N., Principii și coordonate ale propovăduirii cuvântului în Biserica Ortodoxă Română, în Studii Teologice, nr.3-4, 1973.
Preda, Pr. dr. Constantin, Saul – care se numește și Pavel – Apostolul Evreu al ne-evreilor, în ST, seria a III-a, anul VI, nr.2, aprilie-iunie, București, 2010.
Popescu, Pr. prof. Teodor M., Sfântul Pavel Apostolul neamurilor, în ”Studii Teologice”, nr.7-8, 1951.
Rezuș, Pr. prof. Petru, Specificul religiei creștine, în Ortodoxia, nr. 4, 1960.
Sofron, Pr. prof. Vlad, Principii misionare și sociale în epistolele Sfântului Apostol Pavel, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1955.
Spiru, Ioan, Sfântul Apostol Pavel și adevărurile evanghelice cuprinse în epistolele sale, în ”Altarul Banatului”, nr.7-9 , 1993.
Verzan, Pr. Sabin, Predica apostolică. Tema, planul și izvoare, în Glasul Bisericii, nr. 11, 1958.
Viezuianu, Pr. drd. Dumitru, Moartea și învierea Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Epistolelor Pauline, în ”Studii Teologice”, nr.9-10, 1977.
BIBLIOGRAFIE
Ediții ale Sfintei Scripturi:
Biblia sau Sfânta Scriptură. Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
Biblia sau Sfânta Scriptură. Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
The Greek New Testament, ediție revizuită, Deutsche Biblgesellschaft, Stuttgart, 1994.
Izvoare patristice:
Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni, trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, PSB I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, PSB I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, trad. Marcel Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003.
Idem, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi către Corintheni, traducere din limba elină, după ediția Oxonia, 1847, de Arhim. Theodosie Athanasiu, ediție revizuită de Constantin Făgețean, Editura Sophia, București, 2005.
Idem, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei a doua către Corintheni, traducere din limba elină, după ediția Oxonia, 1847, de Arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1908, ediție revizuită de Constantin Făgețean, Editura Sofia, București, 2007.
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I și II Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, traducere din limba elină, după ediția Oxonia, 1855, de Arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1905
Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, traducere din limba elină, ediția Oxonia, 1852, de Arhim. Theodosie Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iași, 1902.
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, traducere din limba elenă, ediția Oxonia, 1862, de Theodosie Athanasiu, Episcopul Romanului, Tipografia Cărților bisericești, București, 1923.
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, Editura Icos, 1998.
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Galateni, traducere din limba elină, ediția Oxonia, 1852, de Arhim. Theodosie Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iași, 1901.
Idem, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, București, 2005.
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei, Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit, Comentariile sau explicarea Epistolei către Filimon, Editura Nemira, 2005.
Idem, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, trad. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.
Idem, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruirea tristeții, trad. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
Idem, Despre necunoașterea lui Dumnezeu, trad. Walther Alexander Prager, Editura Herald, București, 2004.
Idem, Omiliile Despre pocăință, trad. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
Idem, Omilii la Epistola către Romani, trad. de Arhiereu Theodosie Athanasiu, ed. revizuită și îngrijită de Cezar Păvălașcu și Cristian Untea, Editura Christiana, București, 2005.
Idem, Omilii la Matei, trad. Dumitru Fecioru, în P.S.B., vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 1994.
Idem, Scrisorile din exil. Despre deprimare, suferință și providență. Către Olimpiada, trad. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003.
Dicționare, Enciclopedii și Manuale:
*** Dicționar biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995.
*** Dicționar biblic, Ed. Stephanus, vol. I, București, 1995.
*** Dicționar biblic, Ed. Stephanus, vol. II, București 1996.
*** Dicționar biblic, Ed. Stephanus, vol. III, București 1998.
Baker’s Dictionary of the Practical Theology, Edited by Ralph. G. Turnbull, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1980.
Bria, Ioan, Dicționar creștin-ortodox, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
Concise Dictionary of the Christian World Mission, Edited by Stephen Neill, Gerald H. Anderson, John Goodwin, Abingdon Press Nashville, New York, 1971.
Doing Theology in a divided world, Edited by Virginia Fabella and Sergio Torres, Orbis Books, Maryknoll, New-York, 1985.
Douglas, J.D., and colab., Dicționar biblic, traducere de Liviu Pup, John Tipei, Editura Cartea Creștină Oradea, Oradea, 1995.
Richardson, Alan and John Bowden, A New Dictionary of Christian Theology, Westminster Press, Philadelphia, 1983.
The Encyclopedia of Modern Christian Missions. The Agencies, Editors Burton L. Goddard Camden, New-Jersey, London, Toronto, 1993.
World Christian Encyclopedia. A Comparativ Study of Churches, Edited by David B. Barret, Oxford University Press, Oxford, New-York, 1982.
Lucrări publicate în volum:
Baslez, Marie-Francoise, Sfântul Pavel, trad. Anca-Maria Christodorescu, Editura Compania, București, 2001.
Bădulescu, Pr. Dan, Ortodoxie și erezie, Ed. Agaton, Făgăraș, 2006.
Bel, Valer, Dogmă și Propovăduire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, vol. I – Premise Teologice, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.
Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, vol. II – Exigențe misionare, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
Behr, John, Formarea teologiei creștine, vol. I: Drumul spre Niceea, trad. de G. Neamțu, Ed. Sophia, București, 2004.
Benga, pr. dr. Daniel, Metodologia cercetării științifice în Teologia istorică, Editura Sophia, București, 2005.
Bria, Ion, Credința pe care o mărturisim, București, 1987.
Idem, Go Forth in Peace. Orthodox Perspective on Mission, compiled and edited by Ion Bria, W.C.C. Geneva, 1986.
Idem, Liturghia după Liturghie. O tipologie a mărturiei creștine azi, Editura Athena, București, 1996.
Chirilă, Ioan, coordonator, Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.
Coman, Ioan G., Personalitatea și actualitatea Sfântului Apostol Pavel, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2007.
Cullmann, Oscar, Noul Testament, trad. de Cristian Preda, Ed. Humanitas, București, 1993.
Damian, Sorin Dan, Martiriul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Editura Herald, București, România, 2010.
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, traducere de Cezar Baltag, Ed. Științifică, București, 1991.
Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Ed. Științifică, București, 1991.
Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Științifică, București, 1991.
Geoltrain, Pierre, Introducere la Originile creștinismului, trad. de Gabriela Ciubuc, Ed. Polirom, Iași, 2002.
Himcinschi, Pr. lect. univ. dr. Mihai, Biserica în societate, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.
Iordăchescu, Cicerone, Istoria vechii literaturi creștine, vol. II, Editura Moldova, Iași, 1996.
Lemeni, Adrian (coord), Apologetică Ortodoxă, vol. II, Editura Bazilica, București, 2014.
Moisescu, Iustin, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Editura Anastasia, București, 2003.
Muler, Karl, Mission Theology. An Introduction, Steyler Verlag, Nettetal, 1987.
Negoiță, Pr. prof. Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Sophia, București, 2004.
Neill, Stephen, Christian Faith and other Faiths. The Christian Dialogue with other Religions, Oxford University Press, 1961.
Ocoleanu, Picu, Liturghia poruncilor divine, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2004.
Pannenberg, Wolfhart, Anthropology in Theological Perspective , translated by Matthew O’Conell, Westminster Press, Philadelphia,1985.
+Patriarhul Iustin, Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena, Ed. Episcopia Argeșului / Anastasia, București, 2002.
Păcurariu, Mircea, Ioan Ică jr., Persoană și comuniune, Prinos de cinstire Preotului Profesor Academician Dumitru Stăniloae. 1903-1993, Editura și Tiparnița Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993.
Petraru, Pr. prof. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 2000.
Idem, Misiologie ortodoxă, vol. 1, Ed. Panfilius, Iași, 2004.
+ Î.P.S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986.
Preoțescu, Marin, Răscumpararea dupre Apostolul Pavel, tipografia Curții Regale, F.Gobl., București, 1907.
Ramureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile teologice, Bucuresti, 1992.
Ricciotti, Giuseppe, Paolo Apostolo, Coletti Editore, Roma, 1946.
Robinson, Darell W., Viața deplină a Bisericii, trad. de Florin Paladie, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1996.
Semen, Pr. conf. dr. Petre, Arheologia biblică în actualitate, Ed. Trinitas, Iași, 1997.
Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Chipul nemuritor a lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.
Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
Timiș, Vasile, Misiunea Bisericii și educația, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.
Verzan, Preot dr. Sabin, Sfântul Apostol Pavel, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Idem, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit, introducere,traducere,comentariu și teologie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994.
Studii și articole:
Bowker, J.W, Merkabah' Visions and the Visions of Paul, în Journal of Semitic Studies, 1971, nr.16 (2).
Bria, Vasile, Imnul dragostei (I Corinteni XIII, 1-3) în Omiliile Sf. Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul 1961, nr. 7-8.
Caplat, Simion, Profilul predicatorului creștin după Sf. Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul 1966, nr. 7-8.
Caraza, Ioan, Îndreptarea și îndumnezeirea omului în Hristos după Sfântul Apostol Pavel, în O., nr. 4/1988.
Chirilă, Ioan, Elemente de antropologie biblică: persoană / subiect, sine și suflet, în „Studia Universitatis Babes-Bolyai – Orthodox Theology”, anul 2009, nr. 1.
Chițescu, Pr. prof. Nicolae, Relațiile interortodoxe ale Biserici Ortodoxe Române, în Ortodoxia, nr. 2, 1968.
Coman, Pr. prof. Ioan G., Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu organizațiile ecumenice, în Ortodoxia, nr. 2, 1968.
Counelis, J., The Orthodox Christian Education, in „The Greek Ortodox Teological Review, Numbers 1-2, 1992.
Dodd, C. H., The Mind of Paul: Change and Development, în BJRL 18, 1934.
Dunn, James D.G., Judaism in the Land of Israel in the First Century, în J. Neusner, Judaism in Late Antiquity, Part II: Historical Synthesis, Leiden, Brill, 1995.
Hristov, Vasile, Noțiunea de Biserică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul 1960, nr. 1-2.
Marcu, Pr. prof. Grigore, Sfântul Apostol Pavel despre modelul de viețuire creștinească , în ”Studii Teologice”, 1957, nr. 1-2.
Idem, Originea și originalitatea teologiei Pauline, în RT, nr. 11-12, 1940.
Idem, „Mens divinior”, o comparație între Sf. Apostol Pavel și Sf. Ioan Gură de Aur, în „Studii teologice”, anul 1957, nr. 9-10.
Moldovan, Ilie, Aspectul hristologic și pnevmatologic al Bisericii după Sf. Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul 1968, nr. 9-10.
Morray- Jones, C.R.A., Transformational Mysticism in the Apoclyptic – Merkabah Tradition, în SS, 1992.
Munteanu, Liviu G., Jertfa Mântuitorului Hristos în predica Sfântului Apostol Pavel în ”Revista Renasterea Cluj”, 14-15, Cluj-Napoca, 1947.
Mureșan, Pr. conf. dr. Radu Petre, Misiunea Misiologiei. Câteva considerații actuale privind misiologia ortodoxă, în Studii Teologice, seria a III-a, nr. 1, 2006.
Nișcoveanu, Mircea, Aspecte din viața creștină în Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele pastorale, în „Glasul Bisericii”, anul 1964, nr. 7-8.
Ortega, Ofelia, Contextuality and Community: Challenges for Theological Education and Ecumenical Formation, in „International Review of Mission”, vol. 98, 2009, Number 1.
Pană, Diac. doctorand Marin N., Principii și coordonate ale propovăduirii cuvântului în Biserica Ortodoxă Română, în Studii Teologice, nr.3-4, 1973.
Preda, Pr. dr. Constantin, Saul – care se numește și Pavel – Apostolul Evreu al ne-evreilor, în ST, seria a III-a, anul VI, nr.2, aprilie-iunie, București, 2010.
Popescu, Pr. prof. Teodor M., Sfântul Pavel Apostolul neamurilor, în ”Studii Teologice”, nr.7-8, 1951.
Rezuș, Pr. prof. Petru, Specificul religiei creștine, în Ortodoxia, nr. 4, 1960.
Sofron, Pr. prof. Vlad, Principii misionare și sociale în epistolele Sfântului Apostol Pavel, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1955.
Spiru, Ioan, Sfântul Apostol Pavel și adevărurile evanghelice cuprinse în epistolele sale, în ”Altarul Banatului”, nr.7-9 , 1993.
Verzan, Pr. Sabin, Predica apostolică. Tema, planul și izvoare, în Glasul Bisericii, nr. 11, 1958.
Viezuianu, Pr. drd. Dumitru, Moartea și învierea Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Epistolelor Pauline, în ”Studii Teologice”, nr.9-10, 1977.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Activitatea Misionara A Sfantului Apostol Pavel Si Relevanta Ei Actuala (ID: 167381)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.