Activitatea Misionara a Bisericii Dupa 1989

=== l ===

INTRODUCERE:

Arta de a-i conduce pe oameni pe drumul cel bun a făcut de-a lungul vremii carieră printre principalele instituții ale societății și dacă de Biserică putem vorbi din primul veac creștin, de stat putem vorbi doar începând din secolele XVII-XVIII, când au loc primele revoluții naționale toate culminând cu cele din secolele XIX – XX

Separarea clară dintre domeniul laic și cel religios are loc pentru prima dată în Franța la revoluția din 1789 moment în care domeniile Bisericii Romano Catolice sunt confiscate și redate poporului punându-se capăt în același timp și monarhiei de drept divin, compromiterea acesteia aducând după sine și compromiterea susținătorilor ei, cu precădere a Bisericii Romano Catolice. Din acest moment Biserica este trimisă în sfera privată neinterzicându-se să-și desfășoare activitățile ei specifice însă toate în limitele statului de drept, având loc astfel o translatare a vechilor atribuții ale biserici către instituțiile Statului mai puțin factorul divin și religiozitatea, de aceea merită reținut că „toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a Statului sunt concepte teologice secularizate”.

Secolul luminilor a arătat că doar prin experiența nemijlocită și obiectivitate științifică poate evolua o societate. Iluminismul avea să conducă la statul autonom laic și pozitiv în Europa , unde după persecuțiile ce au urmat Revoluției franceze (1789 – 1801) apare statul național birocratic și polițienesc de tip napoleonian care confiscă integral Biserica reducând-o la rolul de jandarm al moralității publice.

Dialectica creștină nu putea să-L lase pe Dumnezeu deoparte și să-și impună un pozitivism contrar învățăturii ei, având loc astfel o rupere între laic și religios, rupere care astăzi se încearcă a fi reînnodată prin dialogul politic între Biserică ca instituție divino – umană și Stat ca instituție laică : „Ideea Statului modern a triumfat împreună cu deismul , o teologie și o metafizică ce alungă miracolul din lume.”

Absența manifestării oricărei opoziții în România comunistă a fost explicată prin influența preponderentă a Ortodoxiei asupra culturii politice. Mai mult, inexistența unor mișcări de protest de amploare , comparabile cu Revoluția Maghiară din 1955 sau cu Mișcarea Solidarității Poloneze, a generat stereotipuri privind pasivitatea nativă a românilor . Cu alte cuvinte Ortodoxia , spre deosebire de Catolicism sau Protestantism ar încuraja atitudini pasive. La o privire mai atentă însă, se poate observa că numai în cazul Poloniei , și într-o mai mică măsură , în cazul fostei RDG, se poate vorbi de o implicare a Bisericii în mișcarea de opoziție față de regimul comunist. Michael Shafir afirma în această privință deosebirea esențială între Biserica Ortodoxă Română și cea Catolică Poloneză , arătând că docilitatea tradițională, întărită de frica sancțiunilor , a făcut ca Biserica Ortodoxă să fie o unealtă în mâna autorităților comuniste instalate la putre se către sovietici la 6 martie 1945.

Aceste imputări care se aduc Bisericii Ortodoxe Române sunt clar unilaterale și trebuie văzute și atitudinile celorlalte confesiuni din România în aceeași perioadă. Scriitori , artiști , intelectuali de marcă , oameni politici , cu toții erau convinși că puterea URSS – ului nu va mai putea fi stăvilită iar inamovilitatea sistemului comunist era o evidență , fapt atestat și de mirarea cu care Occidentul a asistat la prăbușirea blocului comunist din centrul și sud – estul Europei la începutul anilor ’90. Dovadă a epurării și slăbirii rezistenței clericale sunt și arestările din rândul episcopilor ortodocși în perioada 1946 – 1950 – Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, Episcopul Visarion Puiu Partenie Ciorpon, Grigore Leu sau Nicolae Popovici. Apoi comunismul românesc a fost diferit de cel maghiar, polonez sau est german, noi având de a face cu un tip de comunism stalinist în ceea ce privește cultul personalității liderului „suprem” și un comunism de tip titoist în ceea ce în propagandă s-a numit „calea proprie unei națiuni de va merge pe drumul socialismului”.

Se vorbește de un anumit colaboraționism al ierarhilor ortodocși cu puterea politică în perioada comunistă dar și în cea postdecembristă . Trebuie știut faptul că în perioada comunistă nu se punea problema retragerii din viața publică și acționarea în sfera privatului pentru că nu exista o stfel de sferă a privatului, ce nu era în sfera publică neexistând practic.. De aceea Biserica prin conducătorii ei au fost nevoiți să accepte starea de fapt pentru a salva Biserica, un „modus vivendi”.

Biserica Ortodoxă Română nu s-a implicat politic în perioada comunistă chiar dacă a existat un departament al , cu multe îngrădiri ea reușind să păstreze credința și încrederea populației, încât în recensământul din 1992 peste 80 % din populația țării s-a declarat ortodoxă și peste 90 % dintre români s-au declarat credincioși. Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă Biserica ar fi fost o unealtă în mâna comuniștilor căci tot ceea ce a fost asociat comunismului a căzut iar dacă Biserica ar fi fost într-adevăr clienta regimului ar fi fost sub oprobriu încă de la Revoluția din 1989, însă încrederea populației este rodul puternicei misiuni de păstrare a sentimentului religios și a credinței românilor în vremuri mai bune.

După 1989 Biserica a întreprins câteva acțiuni pe lângă instituțiile Statului pentru a-și dobândi locul pe care îl merită în societatea românească, misionar pastoral vorbind, în plan politic , social , religios,ca una ce s-a născut odată cu poporul român.

Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în politică a fost și este un subiect extrem de controversat în mediile politice, intelectuale și bisericești. Încrederea de care se bucură Biserica Ortodoxă Română în rândul credincioșilor înseamnă o „ispită” extrem de puternică pentru oamenii politici de a folosi această încredere în a-și îmbunătăți propria imagine în fața electoratului, în perioada postdecembristă Biserica însemnând un punct de atracție deosebit pentru clasa politică chiar unii ierarhi manifestându-și dorința de a convinge Sfântul Sinod de a participa activ la viața politică a României. Nu este ușor de trasat o linie clară în ceea ce privește activitatea pe care o poate desfășura Biserica Ortodoxă Română în plan politic , mulți analiști politici vorbind de o erodare a imaginii și puterii unui partid politic aflat la guvernare . Această „lege de fier” a erodării imaginii se poate abate asupra oricărei formațiuni ce se avântă pe câmpul luptei politice , lucru pe care Biserica neamului românesc nu și-l poate permite.

Vom prezenta în această lucrare relația Stat – Biserică, în cele mai importante aspecte, după anul 1989 și misiunea ei din punct de vedere pastoral, misionar și social.

CAPITOLUL I

A. Rolul Bisericii Ortodoxe Române înpăstra moralit națiunii române

Nimeni nu poate nega rolul moralizator al învățăturii Bisericii Ortodoxe și al vieții în Iisus Hristos de urmașii Mântuitorului în succesiune apostolică.

„Ortodoxia românească are un sens profund al comunității de credință (…) are o dimensiune de fraternitate și înnoire obștească care este pusă în mișcare de actul ruperii pâinii și al cuminecăturii euharistice.”

Viața creștină nu este doar o sintagmă abstractă lipsită de esență, ci reprezintă o veritabilă linie de comportament în societate . „Religia, cu un prim rol în umanizarea individului este totodată corolar de împlinire pentru cel educat sau instruit prin știință.” Orice sistem politi fie liberal, social – democrat, conservator… promulgă deontologia ca premisă primordială a uzitării drepturilor oferite și garantate de Stat.

Premisa de bună credință este o condiție sine – qua – non a îndeplinirii oricărei acțiuni sociale. Numai învățătura Bisericii păstrată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție poate converti individul din interior prin harul Sfântului Duh modelându-i sufletul prin credință nădejde și dragoste. Însă „omul liber , plasat în zonele de decizie ale democrației și secularismului își pierde orientarea și motivația dacă nu îi mai stă la dispoziție decât propriul interes (…) . Devine din ajutor al Creatorului ucenic vrăjitor , aduce focul din cer ca Prometeu și moare în mare ca Icar”. Toate țările din Uniunea Europeană dețin astăzi reglementări democratice a căror caracteristică este marea libertate de decizie oferită cetățeanului. Dezvoltarea impetuoasă a economiei și tehnicii a depășit capacitatea morală a cetățeanului și a guvernelor de a rezolva problemele , punându-ne în fața unei situații aproape de nerezolvat: „ Câtă vreme lipsește o structură de norme și valori întemeiate metafizic care să indice sensul, comunitatea degenerează fie într-un câmp de confruntare a grupurilor de interese și a contradictoriilor egoisme personale , fie cimitirul unei dictaturi cu norme de constrângere pentru toate domeniile vieții”.

Înarmat cu credință, speranță, dragoste creștinul experimentează puterea ca evaziune de sub stăpânirea necesității , ca libertate în fața instinctelor primare ale omului. Iubirea și toleranța inerente spiritului creștinismului reduc nihilismul mundan la o componentă secundară , îl fac aproape să dispară în fața bogăției compasiunii pentru toate ființele lumii. Creștinismul propovăduiește solidaritatea , întrajutorarea și spiritul altruist. „ Libertatea spiritului ca idee liberală tinde să capete materialitate și implicit să atragă după sine și o conduită păcătoasă. Libertatea sufletului, dragostea divină ce invadează sufletul creștinului sunt înlocuite cu o libertate a simțurilor prin extrapolarea setei de Dumnezeu în sete de materialitate. Puterea în libertate, puterea neindiguită de rituri sau de justificări ideologice ale societății este agresivitate în stare pură”.

Peste tot în Occident dar și în România se simte nevoia unei asanări morale și doar Biserica prin învățătura ei divină poate oferi o cale spre o societate cu adevărat prosperă. Statul a cărui funcție socială și psih9ologică este diferită de cea a religiei nu a putut să-și asume obligația de oferi spații potrivite pentru desfășurarea completă a puterii individului. Astăzi capacitatea statului de a da un sens existenței lumești rămâne în limitele sistemului de producție occidental, fiind înlăturate frânele inhibatoare ale religiei care canalizau aspirația individuală la libertate și putere în spații socialmente tolerabile. Așadar numai Biserica poate aduce prosperitate spirituală și îmbunătățire a vieții spirituale –premisă a respectării oricărei deontologii. Fenomenul corupției care sărăcește și afectează acum România mai mult ca oricând , nu este decât expresia întoarcerii de la Dumnezeu , desolidarizarea cu semenii și exagerarea iubirii de sine. Biserica Ortodoxă reprezintă spiritul comunitar și de comuniune prin excelență , lucru propovăduit în toate bisericile și prin toate actele de cult . Iată deci de unde vine încrederea oamenilor în Biserică. În locașul lui Dumnezeu nu ești singur , nu ești doar tu șu Dumnezeu ci împreună cu aproapele tău, cu îngerii și cu toți sfinții.

Gândirea individualistă de tip anglo-saxon nu se poate împăca cu gândirea comunitaristă de tip creștin ortodox. . Deși nu minimalizează valoarea individului, sufletul uman fiind mai prețios decât toate bogățiile lumii, totuși în gândirea ortodoxă omul nu poate să se mântuiască singur. El are nevoie de celălalt, de comuniune de iubire cu aproapele prin care experiază și trăiește afectiv în iubirea lui Dumnezeu căci „Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 16). Învățătura Mântuitorului nu a fost dată unei societăți anume și de aceea ea se potrivește oricărei societăți. „O stare socială în care omul domină pe om prin puterea banului , a forței, a întâmplării, a nașterii și pentru folosul său exclusiv este o societate potrivnică spiritului evanghelic”.

Social – democrația contemporană, având ca principiu de bază solidaritatea socială nu face decât să uziteze un principiu pur creștin pe care Biserica îl propovăduiește de 2000 de ani. Însă, dacă în centrul gândirii social – democrate stă individul și societatea , în centru gândirii creștine stă Mântuitorul Iisus Hristos. Individul uman are nevoie de un plan de ascensiune spirituală. „Morala” de stat are ca finalitate individul sau în cel mai fericit caz societatea. „Banul puritanului dobândit cu sudoarea frunții și în disprețul pentru bunurile terestre, devine idolul unei noi religii, aceea a comerțului”. Stăpânit de acest idol și mișcându-se în cerc către propriul eu , individul uman nu este satisfăcut în setea sa pentru infinit și desăvârșire. De aceea orice morală de stat este sortită eșecului prin exacerbarea egoismului și a desolidarizării.

Morala creștină pune scopul final al omului spre comuniunea veșnică cu Dumnezeu – Comuniune car în viață înseamnă trăirea după poruncile lui Dumnezeu și urmarea vieții Mântuitorului Iisus Hristos. Acest drum spre comuniunea cu Dumnezeu nu poate fi epuizat și nici transformat în unul superfluu, el este o ascensiune în dragoste și virtute.

Raționaliștii acuză Biserica de prea multă abstractizare a vieții. Nimic mai fals, căci dacă avem bunăvoința de a înțelege individul uman prin prisma doririi lui după Dumnezeu , a doririi sale de ascensiune spre infinit , lucrurile ar mult simplificate și chiar pragmatizate din punct de vedere politic. Cum individul căruia nu-i lipsește nimic devine mai rău e clar că nu numai de îndestulare materială are nevoie. Dacă Statul s-ar gândi și la asistența spirituală și ar susține-o în mod real, atunci am trăi într-o societate mai bună care paradoxal este scopul oricărui regim politic.

Biserica Ortodoxă Română a înțeles că o societate mai bună nu poate fi realizată fără asistență spirituală. De aceea acceptă ajutorul Statului pentru a eficientiza și a materializa ajutorul față de cei ce sunt în nevoi. Nu este vorba de un colaboraționism politic , de subordonare politică sau altceva de acest fel. Este vorba de acțiune comună ca urmare a conștientizării de către Stat a puterii Bisericii de a asana moral o societate. Pe acest subiect părerile sunt împărțite . Sunt persoane care cred că : „Biserica Ortodoxă nu-și poate exercita libertatea atâta vreme cât este asistată material de către Stat.” Atrofierea parametrilor de cunoaștere , de decizie și de comportament , altfel spus, deconstruirea unui limbaj de înțelegere general acceptat și folosit în domeniul social – politic, a condus la deschiderea unei prăpastii de neîncredere între guvernanți și guvernați și la „situația anormală ca voința socială să nu se mai formeze cu precădere prin reguli ci să fie în mod progresiv prejudiciată de interesele de grup și individuale, reprezentate și apărate fără a lua în considerare un bine comun supraordonat”.

Activitatea Bisericii Ortodoxe Române este cu atât mai necesară cu cât structura sa administrativă întrece aproape orice instituție a Statului român. Cu un număr de 10 arhiepiscopii și 13 episcopii, cu un cler de ordinul miilor , monahal sau mirean deopotrivă, cu 2.400 de biserici monumente istorice, cu 14 facultăți de teologie (în cele mai orașe) , 9 colegii teologico – sanitare, 39 de seminarii , și 19 șoli de cântăreți bisericești, toate acestea justifică poziția Bisericii în cadrul Statului român, și nu numai acestea.

Activitățile editoriale și publicistice sunt coordonate prin intermediul Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă din București; pe lângă acestea , există edituri de carte religioasă în principalele orașe, reședințe episcopale. Muzeele românești cuprind 95 de colecții de carte veche și obiecte bisericești. Preoții ortodocși și-au reluat prezența în spitale, școli și penitenciare după 1989; s-a început construirea de capele în spitale , în penitenciare și în unități militare, Biserica organizând numeroase așezăminte de caritate , cămine pentru bătrâni și orfelinate pentru bătrâni.

Așadar numai din răutate poți afirma că Biserica Ortodoxă Română nu face nimic. Dar tocmai aici e lucrul pe care nu-l înțeleg politicienii și care menține ridicat procentul de încredere al cetățenilor în Biserică căci ea nu are nevoie de propagandă și trâmbițe pentru a arăta că face bine – ea lucrează și atât – arătând esența comportamentului creștin : credința care se manifestă prin fapte ale iubirii creștine împletite cu smerenie , valori creștine propovăduite prin fapte.

Biserica Ortodoxă întreține legături apropiate cu toate Bisericile creștine din lume, indiferent de denominațiunea pe care o reprezintă , dar în special cu Bisericile Ortodox naționale, considerate surori; au loc de asemenea contacte prin vizite reciproce și este de asemenea menținută legătura în cadrul organizațiilor internaționale, cu Bisericile Orientale Vechi, cu Biserica Anglicană, și cu majoritatea Bisericilor protestante din Europa și din America. Relații speciale s-au dezvoltat cu Biserica Romano – Catolică , în special de la vizita întreprinsă de Papa Ioan Paul al II-lea în România.

B. ORTODOXIA ȘI POLITICA

Biserica în calitate de comunitate și comuniune a tuturor creștinilor, nu este o instituție atemporală și aspațială, ci se înserează într-un timp și într-un loc istoricește determinate. Ea este o formă specifică de transgresiune a divinității într-un spațiu imanent , o modalitate contextualizată de asumare a sacrului , prezență vie ce trebuie să intre în contact și să se implice în problemele vremii și ale lumii (în sensul că trebuie să-și spună cuvântul , să ratifice , să valideze valoric fapte și oameni). Întotdeauna a fost așa , și tot așa se cere a fi în continuare. O Biserică neutră , pasivă , neimplicată este de neconceput și de nedorit. Nu problema angajării ci cea a oportunității și formelor de implicare rămâne și pare a fi dilema cea mai mare.

În ceea ce privește oportunitatea , credem că sunt momente când vocea Bisericii în cetate trebuie să se manifeste destul de pregnant. În momente de criză de debusolare, de instabilitate a corpusului social , Biserica ar putea polariza energiile înspre valori credibile, ar putea cultiva speranțele și ar reuși o perpetuare sau dezvoltare comunitară în parametri cât de cât normali. Este cazul contextului socio – politic din România , când comandamentele politice , datorită unor insuccese vizibile au pierdut din atributele și din eficiența cu care erau creditate. Nu pledăm pentru un stat teoretic, dar când instanțele devin inerte sau ineficiente, este de dorit ca unele atribute (simbolice, valorice , acționale) să fie preluate , în modalități particulare , de către Biserică (faptul că în sondaje este creditată cu foarte multă încredere îi conferă drepturi și îndatoriri în plus). Biserica poate aduce adevărul, poate impune o ștachetă etică , poate face educație și ne poate responsabiliza. În momente de criză socială și nu numai , aportul socio – politic al Bisericii este de dorit. Valorile promovate de Biserică nu sunt vulnerabile sau erodabile în timp ca și cele emanate de instanțele laice. În același timp , Biserica trebuie să – și asume propria autogestiune și funcționare și să nu mai aștepte asistența unui stat anemic , incapabil sau duplicitar în ceea ce privește rezolvarea problemelor specifice (cum ar fi disputa patrimonială și confesională dintre greco – catolici și ortodocși). Nu Biserica trebuie să fie luată la întrebări de ce face politică, ci instanțele laice care nu-și fac datoria și nu își duc până la capăt menirea. Într – un stat normal de drept, Biserica poate sta deoparte, cu toate că până și în cele mai redutabile democrații , Biserica își joacă un discret rol politic. Este dureros că Biserica este pusă în situația de a face (și) politică. Sunt sau se impun timpuri când Biserica trebuie să-și facă propria ei politică , în chip autonom sau în contrasens cu cea oficială. Statul nu trebuie să intervină în viața Bisericii sau în guvernarea , învățatul credinței, viața ei liturgică, practica duhovniciei… , nici în general în activitatea instituțiilor bisericești canonice, cu excepția acelor aspecte în care Biserica trebuie să acționeze ca o personalitate juridică obligată să intre în anumite relații cu Statul, cu legislația și organele puterii. Biserica așteaptă de la Stat respect față de normele sale canonice și celelalte statute interne ale ei.

Cât privește ponderea acestei implicări , lucrurile devin destul de complexe. Nu s-ar putea statua apriori și pentru toate situațiile dimensiunile implicării politice, totul depinzând de cazuri și circumstanțe. Va exista mai întâi o implicare individuală a unor reprezentanți ai clerului, ca și restul cetățenilor , membrii clerului având aceleași drepturi și îndatoriri. Nu este bine oare ca oamenii politici să-și manifeste deschis opțiunile politice , și să facă politică activă, având acces în parlament? Nu pot avea ei drepturi de reprezentativitate precum toți ceilalți? Ca inițiative particulare și ca excepții , viața partidelor și cea parlamentară trebuie să fie permeabilă și inițiativelor unor preoți și ierarhi. Totul e ca această situație să nu se transforme într – o regulă.

Un prim caz este cel al arhimandritului Simeon Tatu (PDSR) , a cărui valoare politică s-a dovedit a fi ineficientă , el limitându-se la câteva luări de poziție mai virulente chiar și față de Patriarhia Română, apoi cazul preotului greco-catolic Matei Boilă, care a luptat permanent în calitatea sa de nepot al lui Iuliu Maniu pentru repararea pagubelor Bisericii Greco – Catolice , inițiind chiar și un proiect de lege care prevede minime restituiri de biserici pentru cultul unit.

Alte două cazuri de fețe bisericești cu funcții politice sunt : cel al preotului ortodox Ioan Roman (deputat) care a reprezentat latura ortodoxă din PNȚCD a Ardealului, opunându-se cu consecvență inițiativelor de restituire a locașurilor de cult care au aparținut greco – catolicilor și acela al pastorului protestant baptist Petre Dugulescu, care a colaborat îndeaproape cu poetul Ioan Alexandru (deputat țărănist) și a militat consecvent pentru impunerea și respectarea unei reale libertăți religioase , pentru egalitatea cultelor în România , precum și pentru crearea unei veritabile atmosfere ecumenice în societate românească. De menționat faptul că nici în cazul vreunui preot ortodox implicat politica Biserica Ortodoxă Română nu și-a manifestat susținerea după cum nici cei implicați nu au avut vreodată pretenția de a reprezenta Biserica.

IPS Bartolomeu Anania , Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului , a declarat în aprilie 1998, în cadrul unei confrințe duhovnicești ținută la Alba – Iulia , că la viitoarea întrunire a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va propune ca principalul cult religios din România să se implice în politică: „Mi – am revizuit gândurile și poziția mea față de neimplicarea Bisericii în politică. Eu voi fi cel care va propune în Sfântul Sinod ca Biserica să iasă din rezervă și din neutralitatea pe care singură și – a impus – o și să intre în arena politică, ca un factor major , chiar decisiv, de orientare morală”.

Este un lucru perfect constituțional și legal, a subliniat înalta față bisericească. Bartolomeu Anania a precizat că Biserica Ortodoxă Română nu se va implica în p9olitică în sensul susținerii unor partide politice sau a unor alianțe și nici sub forma transformării Bisericii într – o organizație cu caracter politic care să participe efectiv la alegeri. El a mai explicat că încă de la viitoarele alegeri „Biserica își va selecta oamenii care vor fi trimiși în parlament” deoarece la ora actuală „au ajuns toți nechemații să ne conducă”. Practic , preoții vor recomanda , în timpul slujbelor , anumiți oameni în care Biserica are încredere , pentru votarea acestora de către populație și implicit pentru propulsarea acestora în funcții de conducere , a mai explicat Bartolomeu Anania . Acesta a spus că problema implicării Bisericii în viața politică s – a mai discutat în urmă cu câțiva ani , însă atunci Sfântul Sinod nu a considerat oportună prezența Bisericii pe eșichierul politic. Cu puține excepții, reacțiile ce au urmat acestei declarații nu au fost consistente. Spectacolul polarizant și neconstructiv oferit de majoritatea presei noastre indiferent de culoarea politică a pus încă odată în lumina grava limitare a oricărei discuții, dezbateri publice de idei în spațiul nostru. De la opinii entuziaste dar parazitate de un naționalism păgubos și oricum străin înțelegerii factorului religios și până la scenarii apocaliptice menite să tragă atenția asupra instaurării unui stat ortodox, ecourile la declarația Arhiepiscopului Bartolomeu nu au părăsit schemele de gândire incapabile să conducă la concluzii echilibrate. Pe scurt , prezumata implicare în politică a Bisericii majoritare va fi manipulată în cel mai grosolan mod cu putință , puțini fiind cei care se vor confrunta real cu datele problemei.

Gândul exprimat public de Arhiepiscopul Clujului nu venea din senin ci el oferea imaginea fidelă a falimentului doctrinei creștin – democrate a celui mai însemnat partid din arcul guvernamental de atunci. De altfel, posibila implicare politică a Bisericii era reclamată de credincioși , iar nu rodul unei fantezii hegemoniale clericale. Declarația era de aceea mai puțin un apel la luptă și mai curând un avertisment asupra modului în care diletantismul și cinismul actorilor politici se reflectau în conștiințele unor oameni care doar din patru în patru ani sunt electoratul dar care în fiecare zi formează corpul Bisericii. Nici clasa politică și nimeni altcineva nu a priceput în epocă mesajul.

Mitropolitul Olteniei , acad. IPS Nestor Vornicescu afirma în aprilie 1998 legat de implicarea Bisericii în politică.: „Declarația IPS Bartolomeu Anania, făcută într-o conferință duhovnicească la Alba – Iulia nu o voi comenta. Consiliu Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care va avea loc în zilele următoare , își va exprima opinia și aceasta va fi și opinia Mitropoliei Olteniei.”

La rândul său IPS Nicolae Corneanu , Mitropolitul Banatului, este de părere că fără a face o politică partizană , Biserica trebuie să se implice în viața socială a comunității , din care vrând nevrând face parte și politica: „Este normal ca Biserica să se adreseze slujitorilor ei , în sensul de a nu se angaja într – un partizanat politic de natură să – i pună în conflict cu unii dintre credincioșii lor, adepți i unui partid sau a altuia, sau care au opțiuni politice diferite, a declarat IPS Nicolae Corneanu. Aceasta nu înseamnă că i se pretinde unui preot să nu aibă o părere sau o opțiune politică și să nu se comporte potrivit acesteia. Bisericii, prin clericii și credincioșii ei , nu – i este indiferent ce se întâmplă în lume , în societate, în viața de toate zilele . Dimpotrivă , ea cere tuturor celor care o alcătuiesc să ia parte în mod pozitiv , creștinesc , la viața obștii din care fac parte. Biserica are un cuvânt de spus, astfel încât ea nu poate fi apolitică, așa cum se tem unii, nu se poate implica în partizanatul politic, cum ar vrea alții, ci ia parte la viața societății și trebuie să contribuie la practicarea principiilor creștine, atât în viața inșilor cât și obștii, a statului, a țării, a mai spus același autor. Mitropolitul Banatului crede că nu e bine ca preoții să facă parte din partide politice, dar nu are nimic împotriva participării clericilor în consilii locale sau în parlament. De altfel , IPS Nicolae Corneanu își aduce aminte că între cele două războaie mondiale, episcopii din România erau senatori de drept în legislativ fără a fi însă membri ai vreunui partid politic.”

Referindu – se la acest aspect , IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a declarat pe 13 aprilie: „referitor la poziția IPS Bartolomeu Anania putem afirma că în această etapă, Sfântul Sinod nu a analizat o schimbare de atitudine în ce privește implicarea directă în susținerea unui partid politic, dar situația tensionată din Transilvania și atitudinea actualei conduceri , de favorizare exagerată a unei minorități în detrimentul Bisericii majoritare, explică atitudinea IPS Bartolomeu și a ortodoxiei transilvănene care este frustrată. Nu trebuie uitat că ortodoxia transilvăneană a susținut masiv la alegerile din 1996, actuala conducere a țării. Există în Sinod convingerea că Biserica Ortodoxă Română este insuficient sprijinită de stat, în acțiunile ei.”

Unii încep abia acum să înțeleagă miz, după ce recent, înaintea celui de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale de la finele anului 2000 , Biserica Ortodoxă a luat poziție clară atât prin vocea Patriarhului Teoctist, cât și prin cea a Arhiepiscopului Andrei al Albei – Iulia împotriva extremismului de orice fel în viața publică.Biserica nu a mai fost pusă în raport antitetic cu societatea civilă, ecuație pe cât de inadecvată pe atât de neghioabă, ci a devenit purtătoarea de cuvânt a dorinței majorității celor care , între două oferte politice, o doreau impusă pe cea mai puțin periculoasă. Biserica era chemată să ajute fragila noastră conștiință publică printr – o luare de poziție ce s –a dovedit dacă nu „eficientă” electoral cel puțin un serios semnal de alarmă. Ce dovadă pentru impasul tinerei noastre democrații post – comuniste decât desfășurarea ultimilor alegeri generale și prezidențiale? Absenteismul masiv și înclinația către extreme sunt două fenomene care indică un grav cancer social. La acestea se adaugă micile și marile escrocherii zilnice, actele de violență în relațiile interumane și de vandalism în detrimentul patrimoniului public. Cu toate că importanța Bisericii majoritare , alături de celelalte culte religioase recunoscute la noi , în efortul de reînnoire morală a națiunii a fost mereu subliniat, voința politică a deceniului ’90 a ignorat nu de puține ori vocea acesteia. Nu miră, așadar, că relațiile Bisericii cu sfera politică au fost și sunt încă marcate de o seamă de alimentate printre altele și de serviciile defectuoase ale unei prese de senzație. S – a speculat mult de pildă asupra presupusei legături între Patriarhie și Palatul Cotroceni. Puțini știu că, din 1989 încoace, nici un Președinte al României nu a mai avut acces în Sala Sinodală de la Palatul Patriarhal din București, spațiul unde se iau hotărârile cele mai importante în probleme bisericești. Este un gest care nu se ofensează demnitatea instituției prezidențiale ci unul menit să sublinieze simbolic faptul că Biserica se conduce autonomă față de ingerința expresă a statului”.

Așa cum preciza Arhiepiscopului Clujului în declarația sa , Sinodului urma să – i fie propusă spre dezbatere tema implicării mai active în procesul determinării politice. Răspunsul Sinodului avea să fie exprimat într – un comunicat publicat în preajma alegerilor locale din primăvara anului 2000. În această luare de poziție se precizau următoarele:

„În ședința de lucru din 23 – 25 februarie 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat în examinare și poziția Bisericii în perspectiva alegerilor locale și ale celor generale din anul 2000.

Consecvent hotărârilor sale anterioare , Sfântul Sinod menține recomandarea făcută clerului în anul 1996, în aceleași împrejurări, de a se abține de la o politică militantă în cadrul partidelor. Clericii pot candida , numai ca independenți și numai cu aprobarea chiriarhului, pentru un loc în consiliile locale , atât în mediul urban , cât și în cel rural.

Nefiindu – i indiferente binele, libertatea, demnitatea și prosperitatea spirituală și materială a țării și a poporului român , Biserica Ortodoxă Română recomandă clerului său să sfătuiască pe credincioșii mireni din Adunările Parohiale – care de fapt o reprezintă în Consiliile Parohiale, Consiliile și Adunările Eparhiale – și care sunt capabili , activi și cunoscători ai problemelor bisericești și ale vieții sociale și politice românești , să candideze pentru forurile legislative sau administrative locale sau centrale.

Clericii care în pofida acestor recomandări, vor candida și vor ocupa chiar ca independenți, funcții în administrația de stat sau mandate în Parlament, vor fi suspendați din activitatea parohială pe perioada mandatului.”

Din textul Sinodului se desprind mai multe aspecte importante, în primul rând este subliniată linia de conduită a clerului față de ofertele politice. Clerul nu poate fi decât apolitic. Luat ca atare , fără alte precizări, termenul este ambiguu și în cele din urmă neproductiv. Altfel spus , membrii clerului trăiesc un paradox născut de însăși societatea laică în mijlocul căreia își îndeplinesc lucrarea pastorală: cum atitudinea Bisericii nu este mereu și atitudinea clasei politice și cum preotul este dator să exprime înainte de toate poziția Bisericii, lui devine în lectură politică „opoziție” față de partidul sau coaliția de guvernământ. Astfel, la o privire superficială „apolitismul” clerului poate deveni o simplă metaforă. Ori, interdicția formală de neimplicare partidică, exprimată în termenii unei recomandări, vine să sublinieze faptul că nici un partid nu poate fi considerat ca reprezentând vocea Bisericii, nici o formațiune politică nu poate substitui vocea publică a Bisericii. Delegarea către un for politic de către Biserică a competenței sale publice înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât abdicarea de la funcția învățătorească specifică organului eclezial.

Sfântul Sinod dorește să aducă precizări referitoare la modalitatea implicării preotului în sfera politică. Este vorba de implicarea acestuia în forurile locale sau centrale de conducere în calitate de independent. Pe de o parte calitatea de independent nu exclude nașterea pasiunilor politice, deasupra cărora preotul ar trebui să se plaseze. Pe de altă parte, în condițiile legii alegerilor locale și a sistemului parlamentar din România – absența votului uninominal – independenții sunt romanticii campaniilor electorale. Din perspectiva unei minime Realpolitik , un independent are nevoie de dependența susținătoare a unui partid sau a mai multor partide. Ori în orgoliilor politicianiste și a coalițiilor nefuncționale, apariția omului Bisericii în calitate de independent la orizontul ofertei electorale nu poate fi una care să coaguleze fără prețul polarizărilor, voința populară. Dimpotrivă, în comparație cu ceilalți ofertanți, preotul face figură de jucător necinstit care are o tribună cvasi – electorală în fiecare duminică în biserica parohială. Distanța unora față de Biserică se va putea hrăni astfel și din argumente de ordin doctrinar – politic.

Deschiderea Sinodului, exprimată însă numai prin termeni restrictivi – „numai ca independenți și numai cu aprobarea chiriarhului” – vizează în primul rând ceea ce am putea numi politica parohială. Mai precis preotul poate să își asume rolul de conducător și administrativ al unei colectivități, mai cu seamă în mediul rural, deoarece la acel nivel este vorba mai puțin de politică și mai mult de gospodărirea treburilor curente, în calitate de consilier local, preotul aducând o voce în plus ș putând contribui la depășirea unor tensiuni. Din această perspectivă, implicarea preotului la nevoie poate fi salutară. Trebuie avut mereu în vedere prețul pastoral al unui mandat care durează numai patru ani. Preotul este capul comunității mai mult decât acest interval de timp. Iată de ce, cu riscul de a ne repeta, implicarea clerului nu poate fi una principială, ci de la caz la caz.

C. POZIȚIA OAMENILOR POLITICI

În dezbaterea generată de implicarea clerului în politică , liderul PRM , Corneliu Vadim Tudor, a declarat că „atâta timp cât niște deținuți de drept comun, cu caziere grele, au ajuns senatori și deputați, atâta timp cât tot felul de funcții importante în stat sunt deținute de francmasonerie și de agenți străini, nu văd de ce una dintre cele mai vechi și mai importante profesiuni din istoria lumii nu ar fi reprezentată în Parlament. La noi la români, tradiția există și ar trebui ca toți aceia care dreptul preoților de a face politică să se gândească la marele Mitropolit al Moldovei, Sofronie Miclescu, care dacă nu ar fi făcut o autentică politică națională , colonelul Alexandru Ioan Cuza n – ar fi ajuns niciodată prințul Unirii Principatelor. De atunci , de la 1859 și până la 1938 cei mai de seamă reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe , în frunte cu patriarhul , au fost membri ai parlamentului. Am o broșură istorică , tipărită în 1929, prin care cei opt episcopi și mitropoliți, în frunte cu Patriarhul Miron Cristea, au protestat împotriva Concordatului cu Vaticanul. Tradiția se păstrează și la frații greco – catolici

Biserica străbună mărturisită

și adeverită prin sfintele moaște

) De la canonizare la cinstire

“Prin canonizare in aghiologia ortodoxă ca și în “Dreptul Canonic Ortodox” se înțelege actul prin care Biserica recunoaște, declară și așează eroii dreptei credințe adormiți întru Domnul, în rândul sfinților, în canonul sau catalogul sfinților, pe care Biserica Ortodoxă îi venerează pe temeiul învățăturii ei dogmatice”.

Studiind vietile sfintilor vedem ca inca din primele zile ale crestinismului se tinea evidenta sfintilor locali si se intocmeau liste de sfinti, comunitațile bisericesti comunicându-si reciproc aceste liste sau cataloage, care se intocmeau in scopul pomenirii cu laude si cinste si pentru a li se inalta rugaciuni ca unor ajutatori. Aceste liste se intocmeau tinandu-se seama de ziua mortilor (moarte naturala, martirica, in exil sau in inchisoare) trecandu-se faptele, minunile, suferintele, imprejurarile mortii si chiar invataturile sfintilor, iar, pantru ca in ele erau inscrisi la inceput numai mortii, aceste liste (cataloage) s-au numit martirologii (actele martirilor), fiecare biserica avandu-si martirologul sau in epoca persecutiilor. Din martirologiile locale s-au format cele generale ale Bisericii din Rasarit si Apus, si apoi ale întregii Biserici, ele servind la alcătuirea sinaxarelor, a vieții sfintilor, imnelor, e.t.c.

Alături de martiri, in martirologii se treceau si mărturisitorii (confesorii), Sfinti Apostoli, Sfinții Vechiului Testament, Părinții Cuvioși – eroii vieții monastice, sfinții Părinți si Marii Dascăli ai Bisericii, făcători de minuni, Marii Ierarhi ai Bisericii, luptătorii pentru dreapta credință.

Odată cu însemnările legate de viata si trecerea sfintilor la cele veșnice s-au însemnat cu timpul si alte lucruri in legătura cu venerarea lor: faptul ca li s-au păstrat moaște si unde anume, integritatea moaștelor lor, ridicarea de altare sau biserici, ca trupurile lor au rămas nestricate după moarte, săvârșirea de minuni si întâmplări minunate e.t.c.

Obișnuit, in martirologi se însemna ziua morții martirilor si aceasta se serba in mod principal, pentru ca era socotita ziua proslăvirii lor de către Domnul, ziua in care murind pentru lume, se nășteau pentru ceruri, in scrierile vechi ale Bisericii, zilele mortii martirilor numindu-se “natalitiae”, adică zile de naștere, iar, in baza acestui obicei s-a impus in Biserica zilele de pomenire ale tuturor sfintilor, zilele mortilor si numai rare ori zilele de naștere.

In epoca persecutiilor, moartea martirica constituia semnul doveditor al sfințeniei, dovada completei lepădări de sine si mărturia cea mai sigura a credinței desăvârșite. Moartea martirică (muncile si chinurile pentru Hristos) a rămas semnul si dovada de neînlocuit, certa a sfințeniei in tot decursul istoriei Bisericii

Alt semn al sfințeniei care a fost socotit si a rămas valabil este mărturisirea neînfricată a dreptei credințe, in fata oricărei ispite: exil, inchisoare, supliciu, moartea de pe urma chinurilor fizice.

Al treilea semn al sfințeniei este viata sfântă, curata, care prin asceza, binefacere, înfăptuiește cea mai inalta trăire morala si religioasa, superlativul etic si religios. Viata trăita in acest chip atrage proslăvirea lui Dumnezeu si Înzestrarea cu daruri si puteri suprafirești, de a face minuni fie in viata, fie după moarte, săvârșirea acestora fiind socotita al patrulea semn al sfințeniei

Al cincilea semn al sfințeniei este apărarea si lupta pentru biruința dreptei credințe, lupta pentru Biserica dusa credincios cu toate puterile lui.

Toate aceste semne sunt considerate ca un rezultat al curăției si tăriei credințe, a ortodoxiei ei, ea fiind temelia si izvorul tuturor semnelor posibile ale sfințeniei, puterea care zămislește si face arătata sfințenia. Ca semn extraordinar al sfințeniei este nestricciunea trupului, acest semn trebuind sa fie legat de semnul facerii de minuni, pentru ca simpla neputrzire a trupului unui credincios nu se poate constitui in dovada , ba Bisericii noastre, faptul acest este privit ca urmarea blestemuluisau anatemei sub carear fi acest om maturpentru carsunrnuite slujba, de dezlegare blestem.

Cu privire la actul se impun unele : pentru canonizarea eroilor a avut-o poporul credincios, evlavia populara fiind cea care a identificat pe sa-l venereze si creându-le un cult neoficial, in primele veacuri poporul aceasta cu , colaborarea si asentimentul clerului care supraveghea, spre a fi abuzurile sau care se puteau face de in aceasta .

Biserica a admis sau a respins populare, ca lumina sa nu fie atinsa sau umbrita de , actele de canonizare spontana si asupra lor.

mai procesul s-a amplificat si de fond si anumite reguli formale, ce trebuiau observate la constituirea cultului unui , autoritatea bisericeasca prin a participare si lucrare pozitiva se si regulile formale le , intervine din ce in ce mai activ in canonizarea sfintilor si chiar la formale, toata grija pentru marturisirea credintei ortodoxe, prin cultul sfintilor sa fie nealterata si pe linia unei conforme cu misiunea a Bisericii.

În epoca iconoclasmlui si in perioada ce-a urmat acestei , s-a impus rolul din ce in ce mai activ al in canonizarea sfintilor.

Sinodul VII ecumenic, referindu-se la cinstirea sfintelor spune: “Domnul nostru Iisus Hristos ne-a noua ca izvoare care in multe feluri binefaceri pentru cei ; deci, daca cei ce vor cuteza a martirilor despre care se ca sunt autentice si , daca vor fi episcopi sau clerici sa se , iar daca vor fi monahi sau mireni să se excludă din comunitate.”

El s-a afirmat apoi prin secolele XII-XIV si s-a statornicit mai ales Constantinopolului sub (1453) in toate bisericile ortodoxe, iar de atunci si pana s-a cristalizat in reguli unanim acceptate prin consensul tacit al Bisericii. ca Biserica n-a sa cultul vreunui , ci ea numai i-a constatat, si legalizat, definindu-l mai precis. In toata istoria Bisericii nu eist cazul vreunui sinod care sa fi a crea, institui si impune , cultul unui neconsacrat in prealabil prin evlavia poporului.

Pe calea a si bisericesti, in mereu noi ale , procedeul s-a mai prin grija si vigilenta sacra pe care au pus-o Bisericii Ortodoxe pentru cuviincioasa venerare a sfintilor si pentru influentelor de si datini.

organizarea sinodală autocefală in sânul bisericilor ortodoxe si autoritatea bisericeasca in puterea ocârmuitoare a soboarelor, s-a la formele anterioare ale , sau actul sinodal de declarare si a eroilor Ortodoxiei; in Domnul in Lui.

De multe ori, bizantini, tarii domnitorii popoarelor ortodoxe au intervenit „proprio moto” sau de Biserica in actele de canonizare, sprijinind generalizarea cultului unor sfinti sau autoritatea bisericeasca sa din de canonizare. Astfel Leon Filozoful (886-911) a sprijinit oficial generalizarea cultului sfintilor: Atanasie cel Mare, Grigore Teologul, Grigorie de Nyssa, Ioan Gura de Aur, Chiril al Alexandriei, in Biserica. Vasile Macedoneanul (976-1025) s-a implicat in canonizarea Sfintilor Constantin si Elena, si Teodora.

tari ai Rusiei, si Petru cel Mare au tot posibilul sa ajute Biserica in exigenta si vigilenta ei pentru canonizarea sfintilor.

Nimeni nu poate fi canonizat in viata, altceva fiind considerarea poporului, a unor ca fiind sfinti. Canonizarea cuiva de moarte ar fi in cu ortodoxa despre sfinti, care ca impietate fata de cuvintele venerarea celor vii, pentru ca mai sunt .

Biserica n-a stabilit termeni sau aproximativi pentru verificare dai prin moarte se trece din timp in eternitate si aceasta numai poate fi supusa comune a duratei, singura “grabă” in actul de canonizare fiind avalanșa populare.

Tributar scolasticismului, Apusul a pus problema de a câte minuni trebuie de un sfânt pentru a fi venerat ca atare, totul pornind de la diavoleasca a , ca darurile sunt deosebite ca natura si ca grad si ca lucrarea Duhului nu este cuprinsa nici in numere ori cuvinte, aceasta problema produce sminteala in lume, motive de de Biserica Ortodoxa.

Pe linie scolastica s-a pus problema caracterului actului de canonizare al sfintilor: constitutiv sau declarativ, “sfântul” devine sfânt prin puterea Bisericii sau actul canonizării este doar un act de si declarare a ? Aceasta problema presupune considerarea actului ca a opta taina a Bisericii, ca o lucrare sfânta prin care se cuiva darul , o putere haric necesara mântuirii, o harisma sau chiar o ce . Harismele nu s-au transmis prin tainele Bisericii, ci s-au dobândit prin lucrarea directa a Duhului , deci Biserica nu poate sa pe cineva cu morala si religioasa si sa-l , ea doar mijloacele, prin care cineva poate deplina in viata aceasta .

Ajutorul si lucrarea Domnului, lui dragoste, milostivire si sunt actele prin care se cineva ca sfânt, numai Domnul alegându-și si răsplătindu-le lor cu semne ale , si deci El, si nu Biserica îi face sfinti. Deci canonizarea are un caracter evident declarativ, iar nu unul constitutiv.

“Prin canonizare, Biserica nu numai formal, ci si in fond cele trei misiuni mântuitoare: misiunea invatatoreasca -pastrând, adâncind si raspândind dreapta credinta in cultul sfintilor si prin acest cult- misiunea sfintitoare- sporind izvoarele de har mântuitor prin recunoasterea si aratarea puterii sfintilor si a lucrarii lor pentru mântuirea sufletelor credinciosilor săi, -misiunea conducătoare prin îndrumarea vietii crestinilor pe caile trairii si lucrarile aratate de sfinti pe cele mai drepte cai ale mântuirii.

“Actele de canonizare a sfintilor sunt unele dintre cele mai importante acte pentru viata Bisericii, sub raport dogmatic, etic, canonic si cultic; dar mai ales sub raport practico-soteriologic , la savârsirea carora trebuie sa se arate o grija deosebita nu numai in ce priveste fondul sau justificarea lor, ci si in ce priveste ceremonia prin care se consacra in mod public cultul noilor sfinti adăugându-se noi izvoare de har pentru lucrarea mântuirii noastre.”

Cernerea fara gres la care supune istoric, vredniciile si nevredniciile oamenilor, a facut ca din constiinta crestinilor sa nu dispara si sa fie puse in lumina si apropiate de altare, chipurile acelora dintre de Dumnezeu prin vrednicii deosebite, prin care El ii pe .

Biserica si-a cinstit pe fiii , de Duhul , dar si pe fiii altor popoare, la fel cum alte popoare au trecut la loc de cinste pe romani. Slavilor din sud (secolele XVI -XVII), slavilor din Nord, , le erau romani, pe care-i in cinstea cuvenita. Grecii din secolul XVIII au canonizat pe Ioan Romanul sau Valahul rușii in sec XIX au in sinaxarele lor pe Antipa, roman din Moldova, cu interesul manifestat de al Moscovei in 1949, fata de romani, spre trecerea lor in sinaxarele si canonizarea in 1968 a lui Paisie Velicicovschi. In Biserica Română s-au bucurat de cinste, Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului si apa Mitropolitul Tarii , Sava, Ioan de Rila, Serghie, Chiril si Metodie.

Slujitorii si Bisericii noastre, nu s-au sa un cat mai mare de romani in calendare, pe cei mai in ceata tuturor sfintilor si doar pe in cu Bisericii ecumenice. Astfel se explica faptul ca Daniil Sihastrul s-a bucurat de un cult discret, nezgomotos si plin de evlaviei , cultul lui a fost statornicit si in mod din vremea trecerii lui la cele .

al doilea mondial, in 1950, patriarhul Iustinian vine cu de romani.

Statornic, preocupat de cultul sfintilor romani, patriarhul Iustinian a si studierea de a-i canoniza pe voievozi ai dreptei : cel Mare al Moldovei si Constantin Brâncoveanu al Tarii . Nu este deci si nici exagerat faptul ca voievodul Brancoveanu a fost cinstit de ortodocșii greci ca mucenic al dreptei , întocmindu-i-se chiar si o slujba toata de Mitropolitul Calinic Heracleei, cu titlul : “Canonul voievodului Vlahiei, Constantin Brâncoveanu.”

Mergând pe linie, a cinstirii , si in special a sfintilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane s-a in zilele de 19-20 iunie 1922 pentru a-si canoniza fiii care au ajuns lui Dumnezeu, sinodale in de marea a Duhului Sfânt, pentru ca prezenta si lucrarea Duhului noi este cea care si ii pe oameni pe calea .

Astfel au fost in sfintilor: Cuvios Ioan dela Prislop (13 septembrie), Cuvios Antonie de la Iezeru-Vâlcea (23 noiembrie), Cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie), Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea (29 februarie), Ioan de la Neamț- Hozevitul (5 august), Teodora de la Sihla (7 august), Sfintii marturisitori Ioan din Galeș si Moise Macinie din Sibiel (21 octombrie); Ierarh Antim Ivireanul (27 septembrie); Iosif Marturisitorul din Maramures (24 aprilie), Ghelasie de la Râmeț (30 iunie), Leontie de la Radauti (1 iulie), binecredinciosul voievod Stefan cel Mare si (2 iulie), Sfintii martiri Brancoveni: Constantin-Voda cu cei patru fii ai sai: Constantin, Stefan, Radu, Matei si Sfetnicul Ianache (16 august).

S-a generalizat de asemenea cultul unor sfinti in tot cuprinsul Patriarhiei Romane: Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (15 septembrie), Cuviosi Marturisitori: Visarion, Sofronie si Oprea (21 octombrie), Ierarh Calinic Cernicanul (11 aprilie) Ierarhi si Marturisitori: Ilie Iorest si Sava Brancovici, Ardealului (24 aprilie).

S-a generalizat cinstirea sfintilor si trecerea in calendar a celor de neam român care au , si au suferit, martiriul pentru dreapta in carpatodanubiano-pontic si a celor de alt neam care au predicat si au fost in partile noastre: mucenici Claudiu, Castor, Sempronran, Nicostrat(9 noiembrie), Dasie(20 noiembrie), Hermes(31 decembrie), Ermil și Stratonic(13 ianuarie), Montanus preotul și soția sa Maxima(26 martie), Sava de la Buzău(12 aprilie), Irineu episcop de Sirmium(6 aprilie), Teotim de Tomis(20 aprilie), Pasicrat și Valentin(24 aprilie), Iuliu Veteranul (27 mai), Zotic, Atal, Camasie, Filip de la Niculițel (4 iunie), Nicandru și Marcion(8 iunie), Isihie(15 iunie), Niceta de Remesiana(24 iunie), Ioan cel nou de la Suceava(24 iunie), Epictet și Astion(8 iulie), Emilian de la Durostorum(18 iulie), Nifon Patriarhul(11 august), Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Vernust(21 august), Lup(23 august), Sfinții cuvioși Ioan Casian(29 februarie), Paisie de la Neamț(25 ianuarie), Antipa de la Calapodești(10 ianuarie).

“ Sinod a hotarat la 20 iunie 1992, ca de acum si pana la sfarsitul veacurilor in intreaga Biserica Romana sa se numere cu sfintii si sa se cinsteasca dupa pravila cu slujbă specială și cu acatist toți sfinții neamului nostru știuți si neștiuți, pentru a caror cinstire se instituie “Duminica tuturor sfintilor”, care va fi asezata in calendarul Bisericii noastre in fiecare an in a doua duminica dupa Pogorarea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfantului Duh in Biserica noastra de-a lungul veacurilor.”

In aceasta duminica vor fi si : ierarhi, , diaconi, slujitori ai Bisericii Ortodoxe Romane, care s-au mucenicete, au și au aparat cu ortodoxă, neamul si tara ; si cuvioase care s-au deplin viata și care prin pilda vieții lor și prin rugăciune au hrănit duhovnicește pe toți credincioșii: sfinții martiri din orice treapta haric sau stare obșteasca, si toți aceia care prin pătimirile si sângele lor au primit cununa sfințeniei; sfinții romani uciși de ostile paginilor sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum si cei care au căzut in lupta cu aceștia sau in amara robie pentru credința, biserica si neam; sfinții care s-au luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinței Bisericii Ortodoxe, și binecredincioșilor ei fii; și toți ceilalți sfinti romani ortodocși, din toate timpurile și de pretutindeni, știuți și neștiuți care au sporit in dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugăciunii și a virtuții creștine, pe care Dumnezeu i-a scris în cartea vieții.

Sfinții sunt bogăția și forța spirituală a Bisericii întregi, iar în sânul unei biserici locale, cum sunt: bisericile ortodoxe naționale autocefale, sfinții sunt mărturia vie și concretă a vieții și activității acesteia în sânul poporului, căruia Biserica îi aparține și în care ea însăși lucrează sfințirea și mântuirea oamenilor.

Ei sunt cei care se roagă pentru poporul și Biserica, ai cărei fii trupești și duhovnicești sunt și revarsă harul lui Dumnezeu prin rugăciunea lor și prin trupurile nestricăcioase pline de bună mireasmă și vindecătoare boli, de care s-au învrednicit de la Dumnezeu.

„Dumnezeu acordă sfinților, precum și îngerilor săi, puterea de a împlini voia Sa printr-un ajutor activ, deși invizibil acordat oamenilor…

Între Biserica de pe pământ și cea din cer, este nu numai o solidaritate, ci și o continuitate. Invocarea sfinților de către cei de pe pământ, în rugăciunile lor și ajutorul ce-l primesc cei de pe pământ de la sfinți, prin care lucrează Dumnezeu Însuși ilustrează și concretizează, continuitatea de comuniune și lucrare între cele două stadii ale aceleiași Biserici. În calitatea ei de comuniune de viață și lucrarea oamenilor cu Dumnezeu, în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt…”

Sfintele moaște – factor de stabilitate

creștină și unitate națională

1.Influența sfintelor moaște pe plan local și național

Sfintele moaște care se află pe teritoriul țării noastre formează un prețios dar duhovnicesc pe care ni l-a dăruit Tatăl ceresc, ele fiind o dovadă puternică și convingătoare a nevăzutului nostru Dumnezeu. Omul –legat de pământ – vrea întotdeauna să vadă, să pipăie, să înțeleagă mai întâi și apoi să creadă. El caută mereu minuni, fiind plin de întrebări, bătut de îndoieli și ispitit să ni creadă cu toată inima în Dumnezeu și în viața viitoare. De aici mulțimea sectelor, certurilor și convingerilor religioase diferite a robiei sufletului omenesc față de rațiune; mulțimea sfintelor moaște care împodobesc pământul țării noastre sunt și rămân cea mai convingătoare dovadă a existenței lui Dumnezeu, a existenței sfinților, care pentru curăția vieții lor, au primit darul nestricăciunii și al facerii de minuni în trupurile lor, ele fiind semnul dragostei sfinților din Cer pentru noi, oamenii păcătoși. Sfinții ne-au lăsat trupurile lor făcătoare de minuni, ca un îndemn la sfințenie și mângâiere în lupta cu ispitele vieții pământești, încredințându-se că sufletele lor se roagă neîncetat pentru sufletele noastre.

„Pentru mulți, sfinții par departe de noi dar ei sunt departe de cei care s-au depărtat de ei înșiși și sunt foarte aproape de cei ce păzesc poruncile lui Hristos și au darul Duhului Sfânt. În cer totul viază și se mișcă prin Duhul Sfânt dar același Duh Sfânt este și pe pământ. El este prezent în Biserica noastră, lucrează în tainele ei suntem insuflați în el… Duhul Sfânt unește pe toți oamenii și de aceea sfinții sunt apropiați de noi. Când ne rugăm lor, atunci prin Duhul Sfânt ei aud rugăciunile noastre și sufletele noastre simt că ei se roagă pentru noi… Sfinții locuiesc în cer și acolo prin Duhul Sfânt ei văd slava lui Dumnezeu și frumusețea feței Domnului, ei cunosc ostenelile noastre și aud rugăciunile noastre arzătoare… Sufletele sfinților cunosc pe Domnul și bunătatea Lui față de om și de aceea duhul lor arde de iubire pentru popor. Când trăiau încă pe pământ, ei nu puteau să audă fără durere de un om păcătos și în rugăciunile lor vărsau lacrimi pentru el. Duhul Sfânt i-a ales pe ei ca să se roage pentru întreaga lume și le-a dat lacrimi neîncetate… Prin Duhul Sfânt, sfinții văd suferințele oamenilor pe pământ; ei văd și știu cât de plini de osteneli suntem și cât de secătuite sunt inimile noastre, cât de mult paralizează descurajarea sufletelor noastre și neîncetat mijlocesc pentru noi la Dumnezeu…”.

„Toți sfinții sunt locali prin faptul ca lucrează într-un anume loc,dar sunt universali pentru credința universală pe care o slujesc în acel loc. Toți sunt locali pentru oamenii dintr-un anume loc, cărora le slujesc în cursul vietii prin faptele și pilda lor, dar toți sunt universali pentru toți credincioșii de pretutindeni.”

Sfinții locali lucrează nu numai într-un anume loc, delimitat geografic, ci sunt universali, pentru că fiecare credincios care s-a învrednicit de lucrarea sfântului, duce semnul lucrării acestuia în locul de unde a venit, devenind astfel mărturisitor alături de sfânt, a dreptei credințe, și mai mult decât atât, el poartă în sine conștiința apartenenței și legăturii sale cu Biserica-trupul lui Hristos. Sfinții cu ale lor sfințite moaște sunt motive lucrătoare pentru unitatea în credință iar în cazul neamului nostru românesc –născut creștin – motive de unitate națională pentru că : „neamul este o verigă în dragostea creștină față de toată umanitatea”.

Sfintele moaște constituie pentru Ortodoxie adevărate mărgăritare de sfințenie, presărate pe pământ de Duhul Sfânt, prin care Dumnezeu lucrează, împărtășind harul Său credincioșilor, iar pentru neamul nostru românesc ele sunt dovada milei lui Dumnezeu, în vitregia vremurilor care s-au abătut asupra noastră, ele mărturisind și întărind dreapta credință, îmbărbătând pe preoți și pe credincioși către dragostea lui Hristos.

Văzând moaștele sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, ne dăm seama cum arată trupul unui martir chinuit pentru Hristos, bătut, zdrobit de pietre, târât și tăiat cu sabia. Privind sfintele sale moaște, ne întărim mai mult în credință, ne îndemnăm să mărturisim și noi pe Hristos, ne încălzim inimile, ne simțim datori să lăudăm și să cinstim pe sfinti, ne smerim și ne plecam în fața acestor apărători ai ortodoxiei și îngenunchind cerem ajutorul lor, sărutându-le sfintele moaște. De asemenea văzând moaștele întregi și preamărite ale Cuvioasei Maicii noastre Paraschiva și ale altor sfinți și cuvioși părinți ne dăm seama cât de minunat au trăit ei pentru dragostea lui Hristos și părăsind lumea s-au jertfit ca niște îngeri în trup, numai în post și-mn rugăciune. Ne întărim în credință, ne îndemnam la nevoință duhovnicească, ne rugăm de păcatele noastre cele multe și sărutând sfintele moaște, făgăduim să ne pocăim și noi cu darul Sfântului Duh și cu ajutorul lor.

Prezența sfintelor moaște pe teritoriul tării noastre, ne obligă și ne îndeamnă, sa le cunoaștem, să le venerăm și să le cinstim cu mult respect și credință, la zilele de pomenire a lor, prin pelerinaje.

„Pelerinajul nu este numai un drum făcut cu piciorul ci este și un drum interior, un urcuș spiritual în inima noastră.” Pelerinajul este prilej de împrospătare a vieții spirituale și de întărire în credință și o încurajare în același timp în ceea ce privește convingerea că în orice timp și in orice loc Dumnezeu ne ajută dacă -L căutăm cu toată inima: „chemați cu credință pe Maica lui Dumnezeu și pe sfinți și rugați-vă lor! Ei aud rugăciunile noastre și cunosc chiar și gândurile noastre cele mai ascunse”.

„Când cineva se hotărăște să devină pelerin și să se apropie de locurile sfinte și de persoanele sfinte, în acel moment Duhul Sfânt a venit deja spre el”.

Cei a căror credință este firavă, se întăresc văzând evlavia altora; cei care au puțină răbdare se întăresc văzând răbdare altora, cei ce se roagă superficial se întăresc văzând rugăciunea fierbinte a altora, încât toți, fiecare pentru semenul său, sunt ajutor și unitate in cuget și in simțiri ca niște mădulare ale lui Hristos.

Unitatea în cinstire și-n credință înseamnă legătura cu istoria, cu strămoșii, cunoașterea reciprocă a fiilor aceleiași Biserici, legături duhovnicești și conștiința apartenenței la Hristos și Biserica Sa: expresia păstrării și continuității dreptei credințe, moștenite de la Sfinții Apostoli: „pentru că Duhul, unește pe toți oamenii”.

2. Pelerinaje recente cu moaște ale fântului Andrei „Apostolul românilor” și Sfântul Ioan Cassian

Sfinții cărora Dumnezeu le încredințează misiunea de a fi lumină și călăuză pe căile noastre, după moarte apar transfigurați în lumina lui Dumnezeu, ca să strălucească în drumul pelerinajului nostru pe acest pământ. Ceea ce au început ei pe pământ pentru oameni se continuă și se desăvârșește după moarte pentru că dincolo de orizontul restrâns al oamenilor se întinde în toată plinătatea Sa, orizontul lui Dumnezeu, pe care aceste suflete l-au cuprins și l-au trăit în credință.

Pelerini pentru credincioșii poporului român și fiii duhovnicești ai Bisericii Ortodoxe Române au fost și Sfântul Apostol Andrei împreună cu Sfântul Ioan Cassian, care au poposit pe teritoriul țării noastre după multe veacuri de când pașii lor au sfințit aceste meleaguri, ducând rugăciunile credincioșilor înaintea lui Dumnezeu.

Zilele de 12-19 octombrie 1996 au fost pentru credincioșii Moldovei dar și a țării întregi motive de bucurie nespusă întrucât alături de moaștele Sfintei Cuvioase Paraschiva, – prăznuită la 14 octombrie – ei au putut să se închine și moaștelor Sfântului Apostol Andrei.

Originar din Betsaida, cetate pe țărmul vestic al lacului Ghenizaret, Andrei era fratele lui Petru, fiind amândoi fiii pescarului Iona, iar ca ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, la îndemnul învățătorului său, a mers să caute pe Acela despre care Înaintemergătorul spunea că este „Mielul lui Dumnezeu”: „Iar Iisus, întorcându-se și văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutați? Iar ei I-au zis: Rabi (Învățătorule) unde locuiești? El le-a zis: „Veniți și veți vedea”. Au mers și au văzut unde locuia; și au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan și veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru”. (Ioan 1, 38-40).

A primit plinătatea harului în Duminica Pogorârii Sfântului Duh și sorții au hotărât propovăduirea Evangheliei în ținuturile situate pe coastele Mării Negre, în Bitinia, Tracia și Grecia. A luminat prin cuvânt și faptă popoarele săvârșind minuni și vindecări sfințindu-și misiunea sa mântuitoare prin moarte martirică find răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de „X”, în orașul Peloponez – Patras. În calendarul Bisericii Ortodoxe este prăznuit la 30 noiembrie, fiind cinstit cu mare evlavie de toate popoarele din Răsăritul Europei, pe locul martirului său, în orașul Patras, înălțându-se astăzi catedrala mitropolitană, care adăpostește relicva de mare preț – Capul Sfântului Andrei. Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Daniel, împreună cu numeroși ierarhi și autorități civile și militare au întâmpinat sosirea sfintelor moaște e aeroportul din Iași, sfinte moaște aduse de o delegație elenă condusă de Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Nicodimos de Patras. Aici pe aeroport a urmat o scurtă slujbă religioasă în cadrul căreia s-a cântat în limbile română și greacă troparul alcătuit de I.P.S. Nicodimos de Patras , special pentru acest moment: „Fiu al Galileii și frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat Andrei cel minunat, Iar de la mormântul tău din Patra chemi popoarele la Dumnezeu și acum ne-ai umplut de bucurie că în România iarăși ai venit unde pe Hristos – Domnul L-ai propovăduit”. După scurtă slujbă oficială la aeroport sfintele moaște au fost duse în Mitropolitană din Iași, alături de moaștele Sfintei Cuvioase Paraschiva pentru a fi venerate de miile de credincioși veniți cu acest gând la sărbătoare.

Trebuie de menționat că evenimentul aducerii sfintelor moaște la Iași a fost onorat la cel mai înalt nivel de către autoritățile elene și cele românești. La plecarea din Atena, a fost prezent pe aeroport președintele Greciei. Domnul Constandinos Ștefanopulos iar la Iași au venit în zilele de hram și au participat la Sfânta Liturghie, fie duminică 13 octombrie, fie luni 14 octombrie numeroase autorități politice și civile: președintele de atunci al României, Dl. Ion Iliescu, președintele nou ales al țării noastre, Dl. Emil Constantinescu, candidați la președinție, parlamentari, membrii ai guvernului, ambasadorul Greciei la București, Dl. Hristos Alexandris, autorități locale. Această mobilizare de oameni: personalități politice și mai puțin politice, de rang înalt și oameni simplii arată puterea sfintelor moaște nu doar în a săvârși minuni și vindecări miraculoase ci și în a-i aduna pe toți, în comuniune, spre a se împărtăși de sfințenie, fiecare după vrednicia Sa.

De la Iași, moaștele și-au continuat drumul prin toată Moldova –până la Galați, în Eparhia Dunării de Jos, sub păstorirea P.S. Casian Crăciun, fiind întâmpinate cu căldură și cinstea specifică poporului român cel drept credincios. Ziua de 17 octombrie a fost prilej de sărbătoare pentru credincioșii acestei eparhii: autorități locale, elevi, seminariști, oameni simplii închinându-se la moaștele Sfântului Apostol Andrei, o bucurie izvorând din rădăcinile ființei lor, din statornicia bunicilor și străbunicilor noștri în dreapta credință.

Despre credința și evlavia miilor de pelerini care au venit să se închine Sfintelor moaște, Înalt Preasfințitul Mitropolit Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Mărturisea: „Un teolog occidental spunea că adevărata Ortodoxie e cea care îngenunchează, cum este teologia inspirată de teologia rugătoare a Cuvioasei Paraschiva. Mulți dintre pelerinii care au venit la Iași au stat și câte paisprezece ore în picioare, ignorând oboseala, pentru a se ruga la sfintele moaște. Ei au mărturisit teologia rugătoare, în care simțim prezența lui Dumnezeu și din care noi toți, chiar și preoții și ierarhii, învățăm. Pelerinajul este atunci când Dumnezeu Însuși este pelerin. Înțelegem prin aceasta că Dumnezeu este în căutarea noastră. El este Marele Pelerin care face pași spre noi, și când răspundem căutării Sale ne transpunem în această stare”.

Considerând aducerea moaștelor Sfântului Apostol Andrei cel dintâi chemat „fapt unic în Ortodoxie” „eveniment cu adevărat istoric pentru creștinătatea românească” „moment copleșitor și de vis” sau „minune dumnezeiască” iar Iașul beneficiar al acestui extraordinare binecuvântări drept capitală spirituală a întregii Românii, centru spiritual creștin-ortodox al neamului românesc, presa din întreaga țară dar mai ales cea din Moldova și în special cea din Iași a relatat nu numai cu lux de amănunte derularea amplelor manifestări duhovnicești din zilele de 12-19 octombrie, ci și cu entuziasmul și cu fascinația celui ce este martor al unei întâmplări ce nu pare a fi din lumea aceasta.

Sărbătoare și afirmare a unității, prin mulțimea pelerinilor de diferite categorii sociale, intelectuale regiuni diferite, aceste zile au fost prilej de unire într-o înaltă și umilă comuniune sufletească.

Amintind faptul că Sfântul Apostol Andrei cel dintâi chemat la apostolat și ocrotitorul Patriarhiei ecumenice este fratele Sfântului Apostol Petru, patronul Bisericii Romei un ziarist de la „Evenimentul” ieșean aprecia momentul aducerii sfintelor moaște ale „părintelui nostru spiritual ca oferta ortodoxă de dialog pentru unitate, ofertă făcută în pragul mileniului III, când papa Ioan Paul al II-lea cheamă Bisericile la unitate”

Încredințând credincioșii prezenți la aeroport că „Sfântul Andrei se bucură de venirea în România –rodnicul pământ unde a aruncat cereștile semințe ale Evangheliei”, sfințitul Mitropolit de Patras, Nicodimos a dezvăluit la primirea făcută în catedrala mitropolitană, motivul prezenței delegației grecești: „dorința fierbinte de a ne împărtăși cu bucuria românilor, frații noștri de credință a căror istorie zbuciumată se identifică cu suferințele Crucii și cu lumina Învierii.”

Nici numărul mare al bolnavilor sau cerșetorilor, și nici cenușiul existenței mizere din perioada de tranziție, a celor mai mulți dintre pelerini nu au tulburat oceanul de bucurie al valurilor nesfârșite de închinători ce au inundat ca un torent curtea Mitropoliei, neîncăpătoare Vitezdă, învolburată nu de pogorârea îngerului Domnului ci de prezență moaștelor Sfântului Apostol Andrei și ale Sfintei Cuvioase Paraschiva.

O altă notă dominantă ce a marcat această săptămână unică din viața Iașului și care a fost deseori remarcată de presă a fost sentimentul profund al speranței. Sutele de mii de oameni veniți din toate colțurile țării, uitând de toate necazurile și frustrările nesfârșitele tranziții, s-au regăsit în nădejdea comună a unei vieți înnoite. Și „niciodată speranțele și rugăciunile către Dumnezeu n-au fost mai curate ca acum…” iar Sărbătorile Iașului din anul acesta au fost „ca un leac miraculos care ne redă puterea de a spera, de a fi mai buni, de a lupta.”

Cuceriți de atmosfera plină de nădejdi a acestor zile, ziariștii, într-o explozie de bucurie au afirmat că „după 2000 de ani Dumnezeu și-a întors fața către români” sau că „Dumnezeu privește cu ochi mai buni țara noastră” îndemnându-ne „să ne bucurăm totuși că România are un protector. Acesta este Sfântul Apostol Andrei.”

Cel de-a; doilea an al mileniului trei a prilejuit pentru credincioșii veniți la hramul Cuvioasei Paraschiva, întâlnirea cu Sfântul Ioan Casian, ale cărui moaște se păstrează în catedrala „Sf. Victor” ctitoria Sa din Marsilia-Franța. Fiu al poporului român, născut pe la anul 365 în Dobrogea și trecut la Domnul pe la anul 435 la Marsilia, Sfântul Ioan Casian revine în țara natală pentru prima dată după mai bine de 1600 de ani de la naștere. Aducerea Sfintelor Sale moaște la Iași, s-a realizat la solicitarea Înalt Preasfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și cu bunăvoința Excelenței Sale Bernard Panafieu, Arhiepiscopului Marsiliei, în ziua de 12 octombrie 2002.

Pe o vreme ploioasă, dar cu lumina soarelui în suflet după cum s-a exprimat Excelența Sa Bernard Panafieu, la eveniment au luat parte credincioși și elevi îmbrăcați în costume naționale, care au împodobit cu flori racla sfintelor moaște. După serviciul religios, în cuvântul de bun-venit I.P.S. Daniel a spus că: „trăim o bucurie deosebită, pentru că după 1600 de ani revine în țară Sfântul Ioan Casian fiu al pământului românesc și Părinte al Bisericii Universale nedespărțite. Prin aceste moaște ale Sfântului Ioan Casian, orașul nostru, întreaga Moldovă și întreaga țară primesc o binecuvântare deosebită.” La rândul său, Arhiepiscopul Marsiliei a mulțumit pentru primirea călduroasă și a vorbit despre importanța Sfântului Casian Romanul pentru Biserica Romano-catolică și spiritualitatea occidentală, spunând că: „nu putem uita, după cum spuneați Înalt Prea Sfinția Voastră (I.P.S.- n.r.) că Sfântul Ioan Casian a trăit în vremea în care Biserica era una și nedespărțită și a adus la noi în Franța geniul și forța spirituală a poporului român…”

De la aeroport, moaștele au fost duse în procesiune prin oraș, până la catedrala mitropolitană, unde au fost întâmpinate de mulțimea pelerinilor. Astfel a debutat un eveniment spiritual cu implicații naționale și europene.

Naționale, pentru că la Iași, în zilele de 12-15 octombrie și apoi la Bistrița, Secu și Galați, în zilele de 15-18 octombrie milioane de români l-au cunoscut pe Sfântul Ioan Casian s-au rugat lui și au primit binecuvântarea sa. Astfel s-a mărturisit continuitatea credinței și spiritualității actuale românești cu credința sfinților din primele secole ale creștinismului.

Europene și implicit ecumenice pentru ca Sfântul Ioan Casian, bun cunoscător al vieții monahale din pustiurile Țării Sfinte și ale Egiptului, el însuși fiind călugăr cu metania la una dintre mânăstirile din Dobrogea –este un organizator al monahismului occidental. De asemenea, prin vasta sa cultură teologică, el a apărat credința creștină și întreaga Biserică de învățături greșite și este cinstit atât de ortodocși cât și de romano-catolici. Sfântul Ioan Casian realizează înfrățirea dintre ortodocși și romano-catolici și între Apusul și Răsăritul Europei.

Arhiepiscopul Marsiliei, Bernard Panafieu este, după cum el însuși mărturisea, primul episcop romano-catolic francez care vine cu sfintele moaște într-o țară ortodoxă. Pentru delegația franceză, venirea în România și primirea lor, reprezintă „un pelerinaj la rădăcinile monahismului apusean” după cum s-a exprimat Excelența Sa Bernard Panafieu.

După Iași, mânăstirea Bistrița –unde a fost scrisă prima cronică și apoi Mânăstirea Secu, la 15 și respectiv 17 octombrie au fost binecuvântate prin aducerea moaștelor în aceste vetre monahale, binecuvântându-se monahismul, despre care Arhiepiscopul Bernard Panafieu spunea că „face parte din ființa profunda a neamului românesc și dă substanță și calitate Bisericii.”

Fidelitatea față de sfinți a poporului român l-a impresionat pe Arhiepiscopul Bernard Panafieu, care a declarat că vine în Romania ca un pelerin.

Al doilea mare oraș în care s-au manifestat fervoarea și fidelitatea față de Sfântul Ioan Casian a fost orașul Galați, reședința Episcopiei Dunării de Jos. În zilele de 17-18 octombrie cât au stat aici, orașul întreg a renăscut în sărbătoare prin mulțimea pelerinilor veniți spre venerarea Sfântului Ioan Casian, oficiindu-se Sfânta Liturghie în prezența unui sobor de ierarhi și preoți, de oficialități, nu elevi mărturisea: „Pentru noi este o sărbătoare. Închinarea la sfintele moaște aduce iertarea păcatelor…” iar P.S. Casian spunea că: „… și credința poporului nostru este o mărturie că Sfântul Ioan Casian s-a născut acum șaisprezece secole în mijlocul poporului român, care păstrează duhul Sfântului Ioan Casian. Să-i urmăm credința pentru că el a adus în sufletele noastre pacea, frățietatea și bucuria duhovnicească.”

Galațiul a fost ultimul popas pe teritoriul moldav al moaștelor Sfântului Ioan Casian. Vineri 18 octombrie,moaștele au fost duse spre București iar de aici sâmbătă 19 octombrie, au plecat spre Marsilia la catedrala „Sf. Victor” –ctitorie a însuși Sfântului Ioan Casian.

Aceste două pelerinaje, cu moaștele a doi sfinți –unul Sf. Andrei –încreștinător de neamuri, iar celălalt întemeietorul monahismului apusean, au constituit file de istorie în viața națională a poporului român. Meritul a fost al ierarhilor, oficialităților civile și a Mulțimii credincioșilor constituiți în pelerini, fii duhovnicești ai Bisericii Ortodoxe Române, care nu și-au dezmințit nici acum calitatea de români și creștini drept-măritori, păstrători fideli ai învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos.