Activitatea economică. Știința economică [628370]

Economie

Note de curs

Cursul 1
Activitatea economică. Știința economică

1.1. Activitatea economică
1.2. Economia de piață – trăsături definitorii

1.1. Activitatea economică

Cuvântul "economie" este de origine greacă ( oikos = casă, gospo dărie și nomos = lege) și a fost
utilizat inițial în sensul de administrare a patrimoniului gospodăriilor individuale.
Cu toate că idei despre economie se pot găsi în filosofia antică și cea medievală, știința
economică este un domeniu de cercetare modern . Cu excepția unor lucrări cu caracter religios, juridic
sau filosofic, care c onțineau descrie ri ale actelor și faptelor economice ale vremii, știința economică
debutează în secolul al XVIII -lea cu scrierile fiziocraților francezi, ale lui Cantillon și Hum e, și în
special, ale lui Adam Smith.
Ideea conform căreia economia este știința creării și administrării bogăției s -a perpetuat
în timp. Ea a fost preluată în secolul al XVIIIlea de către Adam Smith care î n lucrarea sa “Avuția
națiunilor. Cercetare asu pra naturii și cau zelor ei “, publicată în anul 1776, definește economia ca
fiind modul în care se formează, se dist ribuie și se consumă avuțiile .
Economia este , deci, știinta creării și administrării avuției.
Ce a însemnat însă avuția de -a lungul timpu lui ?
– pentru mercantilisti, avuția se definește prin cantitatea de metale prețioase pe care o deține o
țară, iar sfera de formare o reprezintă comerțul (circulația mărfurilor).
– pentru fiziocrați, avuția se formează numai în sfera producției agricole , în condițiile
existenței unei ordini sociale naturale, iar schimbul nu poate fi creator de bogății.
– pentru clasici – (Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say) – avuția se creează în cadrul
procesului productiv, indiferent de forma acestuia, pri n muncă. Ca atare, bogăția națională depinde de
productivitatea muncii, iar aceasta este determinată la rândul ei de diviziunea muncii.
– pentru neoclasici , economia înseamnă știința schimbului comercial. Ei consideră că un bun
nu are valoare in sine, ci capătă valoare ca rezultat al schimbului. Mărimea valorii se stabilește pe piață,
pe baza jocului liber dintre cerere și ofertă, iar recunoașterea dimensiunii ei se face prin intermediul
prețului.
Astfel, din știința avuției, economia a devenit știința sc himburilor, apoi știința formării prețurilor.
Problemele de formare a prețurilor prin studiul diferitelor tipuri de piață devin astfel preocuparea
fundamentală a economiștilor.
– în teoria economică modernă , economia este definită, la modul general, drep t știința
alegerilor eficace.
Deși în literatura de specialitate sunt foarte multe definiții date economiei, una dintre cele mai
utilizate este definiția dată de Paul Samuelson și W. Nordhaus, conform căreia economia (Economics),
reprezintă studiul modu lui în care societatea folosește resursele rare de care dispune pentru a
asigura producerea și distribuția de bunuri și servicii între membrii ei.
Întrebările la care trebuie să răspundă știința economică sunt, în accepțiunea autorilor
menționați anterior , următoarele:
– ce tip de bunuri să se producă, în ce cantități și în ce scop – al consumului imediat (bunuri de
consum) sau al investițiilor (bunuri de producție) ;
– cum să se producă, de către cine, cu ce tip de tehnologii și în cadrul cărei forme d e proprietate;
– pentru cine să se producă, cum să se distribuie producția obținută și care să fie principiile care
să guverneze modul de redistribuire a veniturilor între membrii societății;

În funcție de modul în care societatea a dat răspuns celor tr ei categorii de întrebări, se disting
următoarele forme de organizare ale economiei:
a. economia autarhică / închisă / – în care ce să se producă, cum să se producă și pentru cine să
se producă este în întregime rezultatul deciziei producătorului, deoare ce el își dimensionează producția
în funcție de nevoile pe care trebuie să și le satisfacă și de resursele de care dispune, urmărind drept
singur scop satisfacerea cât mai deplină a trebuințelor sale și a gospodăriei (familiei) proprii, în calitate
de uni c consumator a ceea ce produce .
b. economia de schimb – în care, în funcție de polul de decizie, răspunsul la cele trei categorii de
întrebări este dat de către:
– stat – în cadrul economiei centralizate, de comandă sau planificată;
– piață – in cadrul economiei libere de piață
– piață și stat – în cadrul economiei mixte

1.2. Economia de piață – trăsături definitorii

Economia de piață se definește, în general, ca o economie a cărei funcționare se realizează
prin mecanismele pieței libere, bazată pe p roprietatea privată, fără existența unor acțiuni
restrictive ale statului în domeniul producției, repartiției, schimbului și consumului, prețurilor și
circulației monetare 1.
De fapt, definiția de mai sus este proprie unei anumite subcategorii a economiei de piață,
numită economie liberă de piață, care, alături de economia mixtă formează economia de piață.
Economia liberă de piață reprezintă acel mod de organizare a economiei în cadrul căruia
alocarea resurselor limitate de care dispune societatea, dar și distribuția veniturilor obținute în timpul
activității economice se face numai prin piață, fără ca alte forțe, din interior sau din afara sistemului
economic să intervină. Se consideră că cererea și oferta sunt determinantele alocării resurselor, iar
prețul este instrumentul cu ajutorul căruia are loc acest proces.
Condiția de existență a economiei libere de piață este existența proprietății private, alături de
libertatea de acțiune și libera inițiativă a agenților economici, care își desfășoară activit atea în
condițiile liberei concurențe și a aplicării politicii economice a “laissez -faire” -ului. Cum însă
îndeplinirea cumulativă a acestor condiții este practic imposibilă, în condițiile economiei
contemporane, economia liberă de piață a rămas doar un co ncept teoretic fără o acoperire practică, iar
majoritatea economiilor sunt organizate și funcționează ca și economii mixte.
Economia mixtă – este forma dominantă de organizare economică în perioada contemporană.
La baza ei se află combinațiile, în diferit e forme și proporții ale proprietății private cu proprietatea
publică. Libera inițiativă a agenților economici se manifestă în condițiile existenței unei varietăți a
formelor de intervenție ale statului, menite a face față instabilității macroeconomice și imperfecțiunilor
pieței determinate de funcționarea liberă a acesteia. 2
Economia mixtă îmbină deci trăsăturile economiei de piaț cu cele ale economiei de comandă, în
diferite proporții, înlocuind politica "laissez – faire-"ului, proprie economiei libere d e piață, cu cea a
intervenției limitate a puterii publice, exercitată de către stat prin intermediul dispozițiilor
organizatorice și a stimulentelor fiscale și cea a puterii particulare exercitată" prin intermediul orientării
invizibile de către mecanismul pieței " 3.
În lucrarea sa “Capitalism contra capitalism” (Editura Humanitas, București, 1994), Michael
Albert realizează o sintetizare a tuturor modelelor și tipologiei diversificate a economiilor de piață
contemporane și fundamentează două modele:
Modelu l neoamerican (SUA, Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Koreea,
Singapore, Taiwan) caracterizat prin:

1 Aurel Iancu , Tratat de economie , vol. 3, Ed.Expert București,1992, pag. 30
2 Paul, Samu elson, W.D. Nordhaus , Economics , 13 th Ed, Mc Graw Hill International Edition, New York, 1989, pag. 977,
3 Paul Samuelson , W.D. Nordhaus , Op. cit. pag. 38

– sector public producător redus și cu tendință de diminuare;
– piața este motorul întregii activități, obținerea profitului fiind scopul, p rețurile bunurilor și salariile
depind într -o mare măsură de condițiile aleatorii ale pieței;
– piața financiară (bursa) joacă cel mai important rol în raport cu alte forme de piață;
– implicarea statului este neglijabilă, baza politicii economice a guvern ului o reprezintă stimularea
ofertei și încurajarea consumului printr -un grad redus al fiscalității,
– majoritatea bunurilor și serviciilor sunt comerciale, învățământul este elitist, există o clasă mijlocie
relativ redusă,
– protecție socială redusă.
Mode lul renano – nipon (Germania, Olanda, Suedia, Elveția, Norvegia, Finlanda, Danemarca,
Austria, Japonia) se caracterizează prin :
– sistemul economic se sprijină pe piață dar mecanismele pieței nu pot să asigure echilibrele necesare,
fiind nevoie de inter venția statului în economie;
– pe piață majoritatea bunurilor sunt mixte, existând deci și o parte din bunuri în sistem necomercial;
– firmele funcționează pe principiul cogestiunii (salariații, managerii, acționarii), mișcarea sindicală
este puternică;
– politica economică încurajează economisirea, distribuirea veniturilor, protecția socială;
– clasa mijlocie este numeroasă (75% în Germania, 90% în Japonia) existând astfel o mai mare
stabilitate socială, sistemul de învățământ este mai egalitar;
– fiscali tatea directă este ridicată;
– valorile sociale, egalitatea și echitatea sunt corelate cu criteriile de eficiență și responsabilitate.

Microeconomia și macroeconomia

Știința economică are două diviziuni majore:
– Microeconomia , denumire care provine de l a cuv ântul grecesc mikros = mic și , respectiv ,
– Macroeconomia , denumire care provine de la cuvintele grecești makros = mare și oikos și
nomos cu înțelesul deja explicat.
Microeconomia, definită ca studiul unităților economice individuale și al interacțiu nilor
acestora, incluzând teoria consumatorului, a producătorului și piețele în care sunt implicați aceștia, este
adesea pusă în opoziție cu macroeconomia, care se ocupă de studiul agregatelor economice la nivel de
ramură sau economie națională.
Altfel s pus, microeconomia constă din procesele, faptele, actele și compartimentele agenților
economici individuali ce participă la fluxurile economice (firme, gospodării familiale, bănci,
administrații, etc), privite ca acte, fapte autonome și specifice și sfera ei de studiu nu poate fi în nici un
caz restr ânsă la economia firmei.
La rândul ei, macroeconomia exprimă aceleași procese și fapte, dar în corelație cu mărimile și
variabilele agregate ale intrărilor și ieșirilor (volumul general al producției, nivelul g eneral al ocupării
resurselor, indicele general al prețurilor etc.), degajate de comportamentele individuale ale
participanților la economie.
O contribuție importantă la dezvoltarea macroeconomiei – ca ramură a științei economice – a
adus-o John Maynard Keynes , căruia i se recunoaște meritul de a fi pus bazele unei doctrine
economice care se regăsește, implicit sau explicit, în cadrul tuturor politicilor economice
contemporane.

Principiile alegerii în economie

Cele mai importante principii ale alegerii în economie sunt:
1. principiul raționalității – agenții economici acționează în mod conștient, potrivit propriilor interese:
producătorii urmăresc un optim al combinării factorilor de producție prezenți; consumatorii sunt
interesați de un maxim de satisf acție și utilitate;

2. principiul eficienței – o activitate economică devine eficientă în momentul în care este obținut un
maxim de efect cu un minim de efort;
3. principiul optimalității – producătorii și consumatorii intenționează întotdeauna să găsească cea mai
bună alternativă pentru atingerea obiectivului preconizat. Raritatea resurselor face ca orice alegere a
unuia sau altuia dintre agenții economici să însemne, în același timp, sacrificarea unor șanse potențiale.

Cursul 2
Trebuințele. Resursele. Factorii de producție . Productivitatea

1. Trebuințele
2. Resursele
3. Factorii de producție
A. Munca
B. Natura
C. Capitalul

1. Trebuinț ele

Trebuin țele au apărut odat ă cu apari ția purtătorului lor natural, omul. Ele au existat și s-au
manifestat în mod aparte, în diferitele momente ale evolu ției societale, dar esen ța lor rămâne aceea și.
În sens general, trebuin țele reprezintă cerin țe obiective ale existen ței și dezvoltării umane.
Acoperirea lor generază rela ții de tip social -economic ce î și găsesc r eprezentarea în modul de
organizare economică și societală.
Studiul trebuin țelor a intrat în sfera de preocupare a filosofilor, sociologilor și psihologilor. Ei
au demonstrat că trebuin țele individuale sunt de două tipuri:
 naturale, sau înnăscute (mo ștenite genetic) – în marea lor majoritate legate de capacitatea de
supravie țuire a individului;
 dobândite (însu șite) ca urmare a influen ței exercitate de schimbările societal -economice asupra
fiecărei genera ții;
Psihologul Abraham Maslow 4 a clasificat trebu ințele umane în cinci categorii prezentate în
ordinea importan ței lor pentru individ (Fig.1) . Maslow consider ă că indivizii î și satisfac trebuin țele în
funcție de nivelul de ierarhizare propriu, dar c ă orice individ ra țional va trece la satisfacerea unui n ivel
superior al trebuin țelor numai dup ă ce, în prealabil, a reu șit să-și satisfac ă trebuin țele situate pe
nivelurile inferioare.
În conformitate cu ierarhizarea f ăcută de Maslow, primul nivel (cel de baz ă) cuprinde
trebuin țele fiziologice (de hran ă, îmbrăcăminte etc), nevoi primare care determin ă însăși capacitatea
de existen ță, de supravie țuire a fiin ței umane.
Cel de -al doilea nivel cuprinde trebuin țele legate de securitate și siguran ță: de ad ăpost,
siguran ță (inexisten ța pericolelor), capacitate a de a prevedea anumite pericole etc. Ele exist ă
concomitent cu cele fiziologice, dar sunt acoperite numai dup ă ce nevoile primare au fost satisf ăcute de
fiecare la un nivel acceptat de fiecare ca fiind suficient. Nesatisfacerea acestui tip de nevoi conduc e la
apari ția unui sentiment de nemul țumire, frustrare și descurajare care influen țează individul, la fel ca și
societatea în sensul sc ăderii performan țelor

4Abraham Maslow , " A theory of human motivation ", Psychological Review, 1943, vol. 50, pag. 370 -396, citat în David A.
Buchanan & Andrej Huczynzk, Organizational Behaviour, Prenice Hall International, U.K.1985,pag. 53

Nivelul al treilea cuprinde nevoile societale, de afiliere și de satisfacere a rela țiilor
interu mane . Nesatisfacerea acestui tip de nevoi conduce la apari ția unui sentiment de nemul țumire,
frustrare și descurajare care î și pune amprenta asupra eficien ței individuale și de ansamblu a societ ății.
Nivelul al patrulea cuprinde trebuin țele legate de st imă, de recunoa ștere a eului și se refer ă
la nevoia fiec ărui individ de a fi respectat de c ătre ceilal ți, de a i se recunoa ște prestigiul și realiz ările
de către membrii organiza ției în care tr ăiește sau de c ătre societate.
Nivelul al cincilea cuprinde trebuin țele legate de autoactualizare , de perfec ționare a talentelor
de crea ție și achizi ții deosebite în cadrul profesiei.Aici sunt incluse și nevoia de libertate de ac țiune și
de expresie, cunoa ștere și înțelegere.
Psihologul american a reprezentat ier arhizarea trebuin țelor sub forma unei piramide, care are la
bază nevoile primare, proprii tuturor indivizilor, iar la vârf nevoia de autorecunoa ștere, proprie unui
număr restrâns de indivizi.

Fig.2.1. Piramida lui Maslow

Trebuie remarcat faptul că, într e două sau mai multe nevoi se pot stabili rela ții de asociere sau
complementaritate, de contrapunere sau concuren ță – excludere și de indiferen ță. Deși reprezintă forme
de manifestare individuale, trebuin țele, privite în totalitatea lor , acționează în conf ormitate cu o serie de
legită ți conceptualizate în următoarele trăsături:
1.O trebuin ță va fi acoperită numai după ce au fost acoperite, par țial sau total trebuin țele situate pe
nivelurile de ierarhizare inferioare.
2. O trebuin ță odată satisfăcută nu gene rează în mod automat apari ția și implicit nevoia de acoperire a
unei alte nevoi, situate pe acela și palier sau pe paliere superioare.
3. Există dorin ța înnăscută a individului de a încerca să parcurgă satisfacerea tuturor nivelelor de
ierarhii ale trebuin țelor.
4. Cu cât nevoile se situează pe un palier mai ridicat, cu atât sat isfacerea lor este mai dificilă .

2. Resursele

Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor, directe sau indirecte
– ale ac țiunii sociale care pot fi extrase și sunt efectiv utilizate la producerea și obținerea de
bunuri.
În func ție de purtătorii lor materiali, resursele pot fi naturale sau umane.
Resursele materiale includ atât resursele naturale primare cât și pe cele derivate (adică rezultate
din acumula rea și folosirea resurselor primare).
În categoria resurselor materiale se cuprind materiile prime și materialele derivate din acestea,
echipamentele și tehnologiile de fabrica ție, infrastructurile economice, etc.

Resursele umane cuprind atât resurse pri mare – omul cu calită țile și capacită țile sale fizice și
intelectuale – cât și cele derivate – stocul de învă țătură, cuno ștințe, poten țialul inova țional, etc.
Indiferent că fac parte din categoria resurselor primare sau a celor derivate, resursele de care
dispune omenirea sunt limitate.
Legea rarită ții resurselor constă în accea că volumul, structura și calitatea resurselor
economice se modifică într -un ritm mai scăzut decât ritmul de cre ștere a trebuin țelor umane.
Ca atare, entită țile economice (agen ți economici, ramuri, economii na ționale) vor trebui să
utilizeze resursele limitate de care dispun pentru a acoperi cât mai bine trebuin țele societă ții
respective.
Utilizarea unui anumit tip de resursă pentru ob ținerea unui bun sau serviciu înseamnă
neutilizarea acelei resurse pentru ob ținerea celorlalte bunuri sau servicii la producerea cărora concură.
Orice utilizare ineficientă a unor resurse în producerea unui anumit bun sau serviciu sustrage resursele
respective de la posibile utilizări eficiente în scopul producerii altor bunuri și servicii.
O entitate economică utilizează eficient resursele de care dispune atunci când programul ei de
produc ție se situează pe frontiera posibilită ților de produc ție proprie.
Frontiera posibilită ților de produc ție exprimă maximum de cantită ți care pot fi produse de
către o unitate economic ă (în sensul de entitate care desf ășoară o activitate economic ă la nivel micro
sau macroeconomic), cu resursele date (limitate) de care dispune.
În graficul de mai jos, considerăm c ă societatea utilizează totalitatea resurselor de care dispune
pentru a produce două produse X și Y. Orice utilizare a resurselor pentru producerea bunului X va
însemna o renun țare la utilizarea lor pentru a produce bunul Y. Punctele A, B. C. D și E situa te pe
frontiera posibilită ților de produc ție reflectă diferitele combina ții în care se pot produce cele două
bunuri, în condi țiile unor resurse disponibile limitate.

X
A
4 N
M
3 B

2 C
D
1 E
1 2 3 X

Fig. 2.2. Frontiera posibilită ților de produc ție
Punctul N , situat în afara frontierei, reflectă faptul că entitatea respectivă utilizează în
produc ție mai multe resurse decât are la dispozi ție. Ea poate face acest lucru apelând (în anumite
situa ții și pe anumite paliere – cel al unui agent economic, ramură sau econ omie na țională ) la
împrumuturi sau importuri de resurse.
Punctul M , situat în interiorul arcului format de frontiera posibilită ților de produc ție reflectă
faptul că în cadrul combina ției respective , resursele nu sunt utilizate la capacitate și ca atare nu se
obține maximum de cantită ți din cele două produse .

2. Factorii de producț ie

Orice proces de produc ție care are drept scop producerea de bunuri și servicii destinate
satisfacerii trebuin țelor.
Pentru aceasta, societatea în ansamblu dispune de o cantitat e limitată de resurse de diferite
tipuri pe care le utilizează, în conformitate cu principiile ra ționalită ții economice.
Resursele rare (limitate) de care dispune societatea și pe care le utilizează, prin intermediul
firmelor, în scopul producerii bunuril or și serviciilor destinate satisfacerii trebuin țelor poartă numele de
factori de produc ție.

Pentru economi știi clasici (Jean Baptiste Say, David Ricardo) orice proces de produc ție se poate
desfă șura cu ajutorul a trei factori de produc ție:
 munca,
 natura (pământul);
 capitalul.

Fig. 2.3. Raportul resurse – factori de producție

În literatura de specialitate contemporană se constată, pe lângă factorii de produc ție defini ți de
către clasici, apari ția unor factori care î și găsesc sau nu întotdeaun a corespondent într -o formă
materi ală. Apar , astfel , drept factori :
 tehnologiile , informa ția, abilitățile întreprinzătorului etc.
A. Munca
Func ționarea oricărui sistem de produc ție este de neconceput fără participarea omului. Orice
activitate economică este, în acela și timp și, înainte de toate , o activitate socială. Omul este, în acela și
timp subiect și obiect al activită ții economice, în calitate de purtător a trebuin țelor care trebuiesc
satisfăcute prin intermediul ei și de executant al procesului p roductiv în care are loc combinarea
resurselor materiale și non materiale în scopul satisfacerii trebuin țelor. Practic, nici unul din factorii de
produc ție lua ți izolat, sau, altfel spus, to ți ceilal ți factori de produc ție, cu excep ția muncii, privi ți în
unitatea lor, nu ar putea deveni productivi dacă nu ar fi pu și în valoare și utiliza ți prin munca omului.
Munca – factor originar, primar, de producție – reprezintă activitatea specific umană
desfășurată în scopul obținerii de bunuri economice.

Munca re prezintă un factor de producție originar, activ și
dinamizator.
Cererea de muncă se determină în mod diferit la diferitele
nivele ale pie ței muncii și reprezintă, la modul cel mai general
cantitatea de muncă cerută pentru desfă șurarea activită ții
economic e la un moment dat.

In cazul unui agent economic, ea cuprinde totalitatea activită ților, grupate după anumite criterii . La
acest nivel, cererea de for ță de muncă se determină în func ție de următorii factori:
– tipul de activitate desfă șurată de firma respectivă;
– nivelul productivită ții medii și marginale a muncii;
Prin productivitatea muncii se înțelege capacitatea for ței de muncă de a crea, într -o perioadă de
timp dată, o anumită cantitate de bunuri sau servicii.
Productivitatea medie a muncii exprimă cantitatea de bunuri și servicii ob ținută de un lucrător
într-o perioadă de timp determinată.
Wlm = Q/L
unde: W lm = productivitatea medie a muncii
Q= cantitatea de produc ție ob ținută
L = cantitatea din factorul de produc ție for ță de muncă utilizată ( nr. de lucrători, număr de ore
muncă, etc)
Productivitatea marginală reprezintă sporul de produc ție ob ținut de pe urma cre șterii cu o
unitate factorului muncă.
Wlmarg = ΔQ = Q1- Q0
ΔL L1 – L0

B. Natura
Natur a cuprinde toate resursele brute utilizate la
producerea bunurilor economice.
Forma de existen ță a factorului natural al
produc ției este una materială, de tipul substan ței
sau al energiei, iar principala formă sub care se
regăse ște factorul natură o const ituie pământul.
Toate resursele de care dispune omenirea sunt
limitate , dar în mare parte substituibile , cu
excep ția pământului ale cărui dimensiuni sunt
evident, imposibil de modificat și ale cărui
caracteristici fizico – materiale sunt, cel pu țin
pentru moment, imposibil de substituit.

Resursele minerale constituie , la rândul lor , o componentă esen țială a factorului natural de
produc ție. Ele sunt grupate, în func ție de o serie de criterii, în resurse certe și resurse ipotetice,
exploatabile și inexplo atabile, regenerabile și neregenerabile respectiv par țial regenerabile.
În cazul în care se pune problema calculului productivit ății naturii, se ia drept punct de referin ță
productivitatea p ământului, deoarece aceasta este o m ărime relativ u șor cuantif icabilă, exprimat ă prin
raportul dintre produc ția ob ținută de pe o suprafa ță de teren dat ă.
Productivitatea p ământului se poate calcula pentru oricare din unit ățile omogene care compun
suprafa ța respectiv ă, și atunci poart ă numele de productivitate medie, sa u pentru fiecare din unit ățile
nou utilizate în cadru l unei s uprafețe, exprim ând productivitatea marginal ă.
Productivitatea medie a p ământului exprim ă, deci, eficien ța medie a factorului de produc ție
pământ utilizat în activitatea economic ă și se determin ă ca raport între efectul util ob ținut și suprafa ța
totală de teren utilizat ă pentru ob ținerea produc ției, dup ă relația:
WPmed = Q / P ; unde Q = produc ția ob ținută
P = suprafa ța de teren utilizat ă

Productivitatea marginal ă a pământulu i exprim ă randamentul ultimei unit ăți de teren atras ă în
activitatea economic ă și se determin ă ca raport între varia ția absolut ă a rezultatelor exprimate în unit ăți
fizice sau monetare și varia ția ob ținută a suprafe ței de teren.
WPmarg = Δ Q / Δ P

C. Capitalul

Capitalul reprezintă, în general, categoria bunurilor produse și utilizate în scopul producerii
altor bunuri economice. Categoria astfel definită poartă numele de capital real sau tehnic.
Acesta cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile aflate la dispozi ția agen ților
economici producători și folosite pentru producerea de noi bunuri economice și servicii .

Cuvântul "capital", de origine latină (caput = cap)
a fost utilizat cu sensul de stoc de mărfuri sau
cantitate de bani aducătoare de dobândă 5 în Italia
în secolul al XII -lea. Timp îndelungat, el a avut
sensul de capital bănesc al unei întovără șiri
(corpora ții) sau a unui negustor.

În prezent, termenul "capital" este utilizat în două sensuri:
 pentru a defini o sumă de bani aflată la dispozi ția unei persoane fizice sau juridice și atunci
cuvântului capit al i se alătură "financiar";
 pentru a defini stocul de bunuri economice destinate utilizării imediate sau ulterioare în cadrul
procesului productiv în scopul ob țineri de noi bunuri sau servicii , situa ție în care avem de -a
face cu capitalul real sau tehnic.
Capitalul real, corespondentul material al capitalului financiar de care dispune o firmă se poate
clasifica, în func ție de aportul pe care și-l aduce la desfă șurarea procesului de produc ție, în următoarele
categorii:

5 Fernand Bradudel , Jocurile schimbului , Ed. Meridiane, Bucure ști, 1985, pag. 277

a. capital fix – care reprezintă acea parte a capitalului real materializată în clădiri, echipamente
și utilaje de folosin ță îndelungată, care participă la mai multe cicluri de produc ție și își
transmit treptat valoarea asupra bu nurilor sau serviciilor la a căror producere participă.
În componen ța capitalului fix intră : construc țiile (clădiri, hale, și alte instala ții industriale),
echipamentele de produc ție, calculat oarele, mijloacele de transport etc.
Asupra componentelor capi talului fix ac ționează, pe de o parte factorii fizici, de mediu, care
duc în timp, la deprecierea caracteristicilor tehnico -funcționale ale bunurilor care formează acest tip de
capital. Pe de altă parte, datorită progresului tehnic, utilajele și echipame ntele respective devin
neperformante prin apari ția pe pia ță a altor utilaje cu caracteristici mai performante și deseori la
prețuri mai scăzute. Intervin astfel uzura fizică , corespunzătoare deprecierii fizice a capitalului fix, și
uzura morală , corespun zătoare “îmbătrânirii, a ie șirii din modă “ a capitalului respectiv.
b. capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă în întregime în
decursul unui singur ciclu de produc ție și care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu.
In com ponen ța capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de bază, ener gie, combustibil,
semifabricate etc.
Indiferent de forma sub care se reg ăsește, capitalul reprezint ă unul din elementele esen țiale ale
creșterii și dezvolt ării economice num ai atunci c ând este utilizat eficient. Pentru a eviden ția eficien ța
folosirii lui se utilizeaz ă anumiți indicatori proprii tuturor factorilor de produc ție: productivitatea medie
și productivitatea marginal ă.
a) Productivitatea medie a capitalului exprim ă randamentul mediu al capitalului utilizat și se
calculeaz ă ca raport între rezultatele ob ținute într -o anumit ă perioad ă de timp și capitalul tehnic utilizat,
după formula:
WKmed = Q / K unde: Q= produc ția ob ținută
K= c apitalul tehnic utilizat

b) Productivitatea marginal ă a capitalului exprim ă eficien ța ultimei unit ăți de capital tehnic
atras și utilizat într -o activitate economic ă. El se determin ă ca un raport între varia ția absolut ă a
produc ției ob ținute și varia ția absolut ă a capitalului tehnic utilizat, dup ă relația :

WK marg = Δ Q / Δ K; unde : ΔP = varia ția absolut ă a volumului produc ției
Δ K = varia ția absolut ă a capitalului tehnic utilizat

Trebuie precizat faptul că pentru buna funcționare a unei economii este nevoie de o îmbinare
armonioasă a factorilor de producție.

Cursul 3

Cererea . Oferta. Echilibrul pieței . Piața

3.1. Cererea
3.2. Oferta
3.3. Echilibrul pieței
3.4. Piața

3.1. Cererea

Economia în ansamblul ei presupune, pe de o parte, activități ale agenților economici
specializați în utilizarea unor resurse și prelucrarea unor bunuri sau prestarea serviciilor, iar pe de altă
parte activități care să susțină repartiția și consumul acestor rezultate ale producției de către alți agenți.
Cadrul aces tor activități îl oferă piața.

Cererea este un element principal al pieței prin care se înțelege cantitatea totală de bunuri
(sau servicii) pe care agenții economici consumatori sunt dispuși să o achiziționeze la un preț dat și
la un moment de timp determi nat.
Se mai pot întâlni și alte tipuri de cerere:
Cerere abstractă : se referă la nevoia de bunuri sau servicii nesusținută prin capacitatea de a plăti.
Cerere reală : este cererea pentru care există resurse de plată.
Cerere excedentară : este acea parte a ce rerii care nu poate fi acoperită de ofertă (partea cererii ce
depășește oferta existentă).
Cerere individuală : a unui singur individ / menaj / agent economic.
Cererea agregată : a unui agent agregat.
Cerere derivată : cerere pentru un factor de producție sau pentru un bun rezultată din cererea pentru
produsul obținut cu factorul respectiv sau pentru un bun asociat în consum cu bunul dat.

A. Legea cererii

Cererea reprezintă cantitatea dintr -o anumită marfă dorită, care poate fi cumpărată de un
individ, într -o perioadă determinată de timp, la un preț unitar dat. Însumându -se cererea tuturor
cumpărătorilor de pe piața unui anumit bun, rezultă cererea totală de piață a acelui bun.
În funcție de natura bunurilor ce fac obiectul cererii, se disting:
cererea pentr u bunuri substituibile;
cererea pentru bunuri complementare;
cererea derivată.

Modificarea prețului unitar în sensul reducerii sale, determină procesul de extindere a
cererii, respectiv de creștere a cantității cerute, în timp ce creșterea prețului unitar determină
contracția, respectiv scăderea cantității cerute pe piața unui produs.
Contrac ția cererii
Extinderea cereriiP
Q

Fig. 3 .1. Contracția și extinderea cererii

Raporturile de cauzalitate dintre modificarea prețului unitar al unui bun și schimbarea cantității
cerute constituie conținutul legii generale a cererii. Corespunzător acestei legi:
– creșterea prețului unitar al unui bun determină reducerea cantității cerute din bunul respectiv;
– reducerea prețului unitar al unui bun determină creșterea cantității cerute din bunul respectiv.
Pentru t rasarea curbei cererii vom utiliza următoarele date:
Prețul/bucată (euro) Numărul de produse
cerute de cumpărători
1 100
2 90
3 70
4 40

Grafic , informațiile din tabel apar astfel:
012345
0 20 40 60 80 100 120
cantitatepretul in
euro

Fig. 3. 2 Curba cererii

Dacă presupune m că are loc scăderea prețului pentru un produs care îl substituie pe cel anterior,
atunci cumpărătorii vor diminua cererea pentru produsul A și va crește cantitatea cerută în favoarea
produsului B.
Dacă se presupune că are loc o creștere a veniturilor con sumatorilor, celelalte condiții rămânând
neschimbate, are loc o creștere a cantității cerute din bunul A conform datelor, reprezentate astfel:
Legea generală a cererii este valabilă pentru bunurile normale și pentru majoritatea bunurilor
inferioare. Pentru unele bunuri inferioare, creșterea prețurilor este însoțită de o extindere a cererii iar
reducerea prețurilor de o contracție a acesteia.
Bunul inferior este acel bun pentru care efectul de venit este negativ, în sensul că, pe măsură
ce venitul crește, cateris paribus (celelalte condiții rămân neschimbate), cantitatea din bunul cerut se
reduce.
Dacă cererea crește odată cu creșterea venitului, bunul este numit un bun normal.
Există situații care numai aparent contrazic legea generală a cererii:
efectuarea cumpărăturilor după criteriul economisirii de timp, de proximitate, compensându -se
diferența de preț prin alocarea timpului economisit altor activități;
creșterea prețului poate fi însoțită de o creștere a calității, cantitatea cerută crescând, deoarece
diferența de preț va fi compensată de diferența de calitate câștigată;
creșterea prețului poate fi însoțită de o creștere a cantității cerute în situația creșterii venitului, a
numărului de cumpărători, a preferințelor.

B. Condițiile cererii

Într-o perioad ă determinată de timp, cererea pentru un anumit bun poate să crească sau să scadă
în funcție de evoluția condițiilor cererii, considerându -se că nivelul cererii nu se modifică.
Principalii factori care determină creșterea sau reducerea cererii pe piața unu i anumit bun sunt:
a) Modificarea veniturilor bănești ale consumatorilor
În cazul bunurilor normale creșterea venitului va determina o creștere a cererii, iar scăderea veniturilor
o reducere a cererii.
În cazul bunurilor inferioare între venituri și cerere există o relație negativă, majorarea veniturilor
determinând o reducere a cererii, iar scăderea veniturilor, o creștere a cererii pentru aceste bunuri.
b) Modificarea prețului altor bunuri
În situație în care bunurile A și B sunt substituite , între modi ficarea prețului bunului A și evoluția
cererii pentru bunul B există o relație pozitivă.
În cazul în care bunurile sunt complementare , între schimbarea prețului bunului A și evoluția cererii
pentru bunul B, există o relație negativă.
c) Numărul de cumpără tori
Între numărul de cumpărători și cererea pentru un anumit bun există o relație pozitivă.

d) Preferințele cumpărătorilor
Dacă preferințele consumatorului pentru un anumit bun se accentuează, cererea pentru bunul respectiv
va crește, și invers în situați a în care se înregistrează o diminuare a preferințelor. Un rol important în
crearea preferințelor o are reclama.
e) Previziunile privind evoluția prețului și a venitului
Când se prevede o creștere a prețului unui bun, cererea pentru acest bun va crește, și invers, cererea se
reduce când se prevede o reducere a prețului.
Când se prevede o creștere a veniturilor bănești, cererea prezentă pentru un anumit bun crește, și se
reduce când se prevede o scădere a nivelului veniturilor.
Dacă se cunoaște proporția inf luenței fiecărui factor, prin însumarea algebrică a acestora se obține
modificarea totală a cererii la un anumit nivel al prețului.

C. Elasticitatea cererii în funcție de preț

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea prețului sau a altei condiții a cererii.
Coeficientul elasticității cererii (Ec) arată gradul, fracțiunea sau procentul modificării cererii în funcție
de schimbarea prețului sau a altei condiții a cererii.
Coeficientul elasticității cererii pentru bunul x în funcți e de modificarea prețului acestui bun (Ec px) se
poate calcula astfel:
a) Ec px = –
CC :
P
P = –
11 2
CCC :
PP
P2 1
1
unde: C – proporția modificării cererii;
C1 – cererea inițială;
P – proporția modificării prețului;
P1 – prețul inițial
b) Ec px = –
PC

%%

În funcție de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate înregistra următoarele
forme:
cererea elastică, când Ec p > 1;
cererea inelastică, când Ec p < 1;
cererea cu elasticitate unitară, când Ec p = 1;
cererea perfect elastică, când Ec p  ;
cererea perfect inelastică, când Ec p = 0.

3.2. Oferta

A. Legea ofertei
B. Condițiile ofertei
C. Elasticitatea ofertei

A. Legea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr -un anumit bun pe care un producător intenționează
să o obțină și să o vândă într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preț.
Un producător național, oferă o cantitate de produse care îi asigură profitul maxim.

Analiza deciziei de a oferi este mai complexă decât cea legată de cerere. Dacă în cazul cererii
consumatorul are de hotărât dacă să cumpere sau nu, în cazul ofertei, producătorul nu trebuie doar să
accepte sau să refuze să vândă un bun pe piață la un anumit preț, ci, mai întâi, trebuie să -l producă
utilizând muncă, materii prime, capital.
Decizia de a oferi are drept consecință, pentru producător, mai multe alegeri simultane.
alegerea volumului producției care maximizează profitul,
alegerea tehnicilor de producție,
alegerea volumului și combinației optime a factorilor de producție (muncă și capitalul).
Pentru a genera profit, bunurile produse trebuie vândute, deci trebuie să răspundă unei cereri
anticipate din partea consumatorilor.
Dacă oferta sa depășește cantitativ, sau nu corespunde calitativ cererii pieței, poate apărea o
ofertă excedentară, deci o risipă de fact ori de producție.
Spre deosebire de cerere, oferta se află în strictă dependență de producție.
Modificările în volumul acesteia sunt influențate de factorul timp, adică de perioada necesară
obținerii bunurilor oferite spre vânzare.
Pe termen foarte scurt oferta se reglează pe seama stocurilor sau rezervelor dacă bunurile
respective sunt stocabile formând oferta instantanee (curentă) .
Pe termen scurt , oferta poate fi mărită prin utilizarea intensivă a capacităților de producție, sau
prin angajarea de noi lu crători sau prelungirea programului de lucru, fără să fie necesară construirea de
noi capacități.
Pe termen lung , oferta se majorează prin punerea în folosință a noi capacități de producție sau
prin extinderea celor existente.
Dacă pe piața unui bun se îns umează cantitățile oferite, la același preț, de către toți vânzătorii,
rezultă o ferta de piață .
Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea prețului și cantitatea oferită constituie conținutul
legii generale a ofertei , conform căreia:
creșterea prețului d etermină creșterea cantității oferite;
reducerea prețului determină reducerea cantității oferite, deci între evoluția prețului și cantitatea oferită
există o relație directă.
Curba ofertei descrie evoluția cantității oferite în special în raport cu prețul. Ea este, de regulă, o
dreaptă sau o curbă convexă înclinată pozitiv, datorită relației directe dintre cantitatea oferită și preț.

Contrac ția ofertei
Extinderea oferteiP
Q

Fig. 3.3 Contracția și extinderea ofertei

Oferta poate fi: individuală sau colectivă, parțială sau agregată, independentă sau
complementară (când se află în relație directă și pozitivă cu oferta unui alt bun), teoretică sau efectivă,
echilibrată ( în raport cu cererea) sau excedentară / deficitară.
În literatura de specilitate, se întâlnesc frecvent forme ale ofertei precu m: ofertă de vânzare,
ofertă publică de cumpărare, ofertă de muncă, ofertă de valută, ofertă de bunuri și servicii ș.a.m.d.

Reacția ofertei la modificarea prețului prezintă, uneori, abateri de la regula generală –
evoluția în același sens a ofertei și a pr ețului. Aceste situații depind de caracteristicile bunului,
dar și de posibilitățile practice de modificare a volumului producției.
În cazul bunurilor perisabile, ușor degradabile, ofertanții preferă să vândă rapid marfa,
chiar și la prețuri reduse, decât să riște degradarea ei.
O modificare a cantității oferite funcție de o anumită modificare (creștere sau scădere) a
prețului înseamnă o deplasare de -a lungul curbei ofertei.

Curba ofertei.
A BCD
012345
0 20 40 60
QP

Fig. 3.4. – Curba ofertei

Pecizări suplimentare:
Bunurile economice apte sa satisfacă o trebuință umană, disponibile pentru vânzare (prin
tranzacții bilaterale de piață) poartă denumirea de mărfuri .
Schimbul de mărfuri presupune schimb de echivalente. El a cunoscut un proces de evoluție, de
la forma marfă contra marfă (M – M), la forma marfă – bani – marfă (M – B – M).
Deci, marfa este o categorie economică specifică economiei de schimb .
Privite în general, bunurile se clasifică în:
– bunuri libere (se găsesc în cantități nelimitate în natură);
– bunuri econom ice (au drept caracteristică definitorie raritatea, adică limitarea, insuficiența
lor în raport cu nevoile, în condiții date de loc și timp).
Bunurile, în general, trebuie să dispună de utilitate.
Prima cantitate dintr -un bun economic are utilitatea cea ma i mare, aceasta scăzând cu fiecare
altă cantitate adăugată consumului, care se va raporta la o nevoie în descreștere, până la saturare.
Pornind de la această determinare cauzală, desprindem existența a două tipuri de utilități și
anume:
– utilitatea totală , care este dată de întreaga cantitate de bunuri de un anumit fel;
– utilitatea marginală , care reflectă utilitatea pe care o percepe fiecare individ pentru fiecare unitate
suplimentară de bun economic atrasă în consum.
Utilitatea marginală se reduce cu fi ecare unitate suplimentară de bun economic atrasă spre
consum, în timp ce utilitatea totală crește, prin adăugarea de fiecare dată a mărimii utilității marginale a
bunului.
Prin urmare, utilitatea totală este maximă atunci când utilitatea marginală este ze ro.

B. Condițiile ofertei

Modificarea cantității oferite la același nivel al prețului este determinată de o serie de factori
sau condiții ale ofertei:
a) Costul producției

Între nivelul costului și cantitatea ofertei există o relație negativă. Costul de producție reprezintă
cel mai important factor care determină modificarea ofertei. Nivelul costului de producție este
influențat de tehnologiile de producție și de nivelul prețului factorilor de producție . Reducerea costului
de producere a unui bun determin ă creșterea cantității ofertei, iar creșterea costului – scăderea ofertei .

Fig. nr. 3.5 – Creșterea ofertei Fig. nr. 3.6 – Diminuarea ofertei

b) Volumul și dinamica ofertei este expresia cererii .
Dacă cererea este în creștere, agenții economici sunt stimulaț i să mărească oferta și invers. Când prețul
pieței nu se modifică, cererea influențează oferta în sensul creșterii sau scăderii, în raport cu gradul de
saturație al acesteia.
c) Prețul altor bunur i
Dacă prețul bunului x se va reduce, o parte din volumul de resurse se va utiliza pentru
producerea bunului y al cărui preț nu s -a schimbat; astfel, modificarea prețului bunului x va determina
o creștere sau o reducere a ofertei pe piața bunului y.
Reduce rea prețului la un bun substituibil mărește oferta la înlocuitori, după cum majorarea lui o
reduce.
În cazul bunurilor complementare, variația prețurilor la produsul de bază, modifică simultan și
în același sens oferta la produsul complementar.
d) Numărul firmelor care produc același bun
La intrarea de noi firme în industria producătoare a unui bun are loc o creștere a ofertei, iar în
situația când unele firme dau faliment, oferta se reduce.
e) Taxele și subsidiile
Majorarea taxelor și, în special, a impo zitului pe profit dintr -o anumită industrie va determina o
reducere a ofertei, iar reducerea taxelor, o creștere a ofertei.
Dacă firmele beneficiază de subsidii din bugetul statului, are loc o creștere a ofertei acestora.
f)Previziunile privind evoluția p rețurilor
Când una sau mai multe firme dintr -o industrie prevăd că în viitor prețul de piață al bunului
produs va crește, oferta prezentă se va reduce, iar dacă se prevede că prețul scade, oferta prezentă va
crește, celelalte condiții rămânând constante.
g) Evenimentele social – politice și naturale
În condiții social – politice și natural favorabile, oferta crește, iar o înrăutățire a acestora
determină o scădere a ofertei.

C. Elasticitatea ofertei în funcție de preț

Elasticitatea ofertei exprimă dime nsiunile sau gradul modificării ofertei în funcție de
schimbarea prețului sau a oricăreia din condițiile ofertei.
Pentru calcularea mărimii coeficientului elasticității ofertei unui anumit bun, în funcție de prețul
acestuia (Eop) se utilizează următoarele formule:
Eop =
PP
OO: =
11 2
OOO :
PP
P2 1
1
unde: O – proporția modificării ofertei ; P
Q P
Q

O1 – oferta inițială;
P – proporția modificării prețului;
P1 – prețul inițial
Eop =
%
%
O
P

În funcție de nivelul coeficientului elasticității ofertei la preț, formele ofertei se prezintă astfel:
oferta este elastică atunci când unui anumit procent de modificarea prețului unitar îi corespunde o
modificare mai mare a ofertei, adică Eop > 1;
oferta cu elasti citate unitară , când unui procent în modificarea prețului îi corespunde unul similar în
schimbarea ofertei, adică Eop = 1;
oferta este inelastică atunci când procentul modificării ofertei este mai mic decât procentul modificării
prețului, deci Eop < 1;
oferta perfect elastică , presupune ca la un preț dat, oferta să crească la infinit, Eop  ;
oferta perfect inelastică reprezintă un caz extrem, când la orice modificare a prețului, oferta nu se
modifică, Eop = 0.

3.3. Echilibrul pieței

Prin echilibrul pieț ei – înțelegem acea situație în care, cantitatea cerută de marfă egalizează
oferta de marfă.
Condiția de echilibru este pusă în evidență matematic de relația: C( P ) = O ( P )
Pentru a reprezenta grafic , să analizăm datele cuprinse în următorul tabel:

Prețul
(euro) Cantitatea
cerută Cantitatea
oferită Situația
Pieței Evoluția
prețurilor
5 20 50 Surplus ofertă Scad
4 30 45 Surplus ofertă Scad
3 35 35 Echilibru constante
2 40 30 Deficit ofertă Cresc
1 50 25 Deficit ofertă Cresc

pret de
echilibrucurba ofertei
deficit
de oferta
echilibruE – punct de
echilibrucurba cererii Exces de
oferta
Cantitatea de01234567
10 20 30 35 40 50 60
Cantitatea
(ceruta/oferita)Pret (euro/buc)

Fig. 3.7 – Echilibrul pieței

Oricare dintre modificările intervenite la nivelul cererii sau ofertei determină modificări ale
prețului și cantității de echilibru. Vom analiza schimbările dete rminate de modificările cererii:

a) scăderea cererii (cateris paribus ) conduce la scăderea prețului de echilibru, precum și la scăderea
cantității de echilibru

Fig. 3.8. – Efectul scăderii cererii asupra echilibrului pieței

b) creșterea cererii (cateris paribus ) conduce la creșterea prețului de echil ibru, precum și la creșterea
cantității de echilibru

Fig. 3.9. – Impactul creșterii cererii asupra echilibrului pieței

c) scăderea ofertei (cateris paribus ) conduce la creșterea prețului de echilibru, precum și la scăderea
cantității de echilib ru

Fig. 3.10 – Impactul scăderii ofertei asupra echilibrului pieței

d) creșterea ofertei (cateris paribus ) conduce la scăderea prețului de echilibru, precum și la creșterea
cantității de echilibru.

Fig. 3.11 – Impactul creșterii ofertei as upra echilibrului pieței

P
Preț

P1

P2
E1
E2
Q2 Q1 Cantitate
r
Preț

P2

P1

E1
E2
Q1 Q2 Cantitate

Preț

P2

P1

E1 E2
Q2 Q1
Cantitate

P
Preț

P1

P2

E1
E2
Q1 Q2
Cantitate

3.4. Piața

A. Tipuri de piețe și mecanisme de formare a prețurilor. Rolul prețurilor în economia de piață
B. Concurența: tipologie și mecanisme

A. Tipuri de piețe și mecanisme de formare a prețurilor. Rolul prețurilor în eco nomia de piață
Piața nu este o noțiune geografică, ci una economică, reprezentând ansamblul relațiilor de
schimb care se stabilesc între agenții economici, pe baza cererii și a ofertei.
Sistemul contemporan al pieței este complex și eterogen, putându -se grupa după următoarele
criterii:
1. După natura bunurilor economice care fac obiectul tranzacțiilor și rolul lor în reproducția sistemului
economic se disting:
 piața bunurilor și serviciilor;
 piața factorilor de producție cuprinzând: piața resurselor natur ale, piața capitalului fizic, piața
monetară, piața muncii etc.;
2. În funcție de gradul de diversificare al bunurilor tranzacționate se cunosc:
 piața bunurilor omogene (uniforme);
 piața bunurilor eterogene (diversificate).
3. În funcție de spațiul economi c al derulării relațiilor de schimb, sistemul de piețe cuprinde:
 piețele locale;
 piețele zonale (regionale);
 piața națională;
 piețele internaționale;
 piața mondială.
4. În funcție de raportul dintre cererea și oferta unui bun tranzacțional, componentele pi eței sunt:
piața vânzătorului;
piața cumpărătorului.
5. În raport cu numărul, importanța și puterea economică a participanților, formele contemporane ale
pieței sunt:
 piața cu concurență perfectă presupune că pe piața bunurilor există un mare număr de
vânz ători și cumpărători, prin a căror ofertă, respectiv cerere individuală nu se pot modifica
condițiile și prețul pieței;
 monopolul reprezintă acea structură de piață în care oferta este concentrată de către un singur
agent economic, iar cererea este atomici zată;
 monopolul limitat redă situația în care un singur ofertant se întâlnește cu un număr mic de
cumpărători;
 monopsonul este situația de piață în care cererea este controlată de către un singur cumpărător,
iar oferta este atomicizată (numărul mare de ofe rtanți mici și mijlocii);
 monopson limitat se manifestă atunci când unui singur și foarte puternic solicitant i se opune pe
piața bunului un număr mic de ofertanți, care dispun de o importantă putere economică și
concurențială;
 monopsonul bilateral este st ructura de piață caracterizată prin unicitate, atât din partea cererii,
cât și a ofertei, lupta se dă între giganți economici, cu o activitate extrem de concentrată.
 oligopolul este situația de piață în care se întâlnesc un număr mic de vânzători, care di spun de o
producție concentrată, cu un număr mare de cumpărători, deci oferta este concentrată, iar
cererea atomicizată;
 oligopsonul este acea situație de piață a unui bun care cuprinde un număr mic de cumpărători ce
se confruntă cu un număr mare de vânzăt ori ai bunului respectiv;

 oligopolul bilateral se manifestă ca o structură de piață în care există o simetrie între numărul
mic de vânzători și numărul mic de cumpărători;

Concluzionând, principalele tipuri de piețe sunt:

V
Â
N
Z
Ă
T
O
R
I CUMPĂRĂTORI

Unicitate Număr mic Număr mare
Unicitate
Monopol
bilateral Monopol
limitat Monopol
Număr
mic
Monopson
limitat Oligopol
bilateral Oligopol
Număr
mare Monopson Oligopson Concurență
perfectă

Caracteristica esențială a oricărei piețe și a sistem ului de piețe este concurența , iar forțele
principale ale pieței prin care ea se materializează sunt cererea, oferta și prețul.

Prețul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru achiziționarea unor bunuri
materiale și servicii, în cadrul tran zacțiilor bilaterale de piață.
Nivelul și mișcarea prețurilor sunt influențate de o serie de factori, un loc central ocupând
cererea și oferta.
Nivelul și evoluția prețului este influențată dinspre cerere de utilitatea bunului ce urmează a fi
achiziționat de consumator, capacitatea de plată a cumpărătorului, costul cumpărării din altă parte a
bunului respectiv.
Din unghiul ofertei, acestea depind de: costul de producție, respectiv consumul de factori
necesar producerii bunului oferit, prețurile bunului resp ectiv practicate pe alte piețe.

Prețul va crește, va rămâne neschimbat sau va scădea în funcție de amploarea schimbării cererii
și a ofertei, de raportul dintre ele.
Amploarea și intensitatea influențelor exercitate de modificarea cererii și ofertei asupr a
prețurilor sunt diferite în timp.
Astfel, pe termen scurt , deoarece oferta (producția) nu se poate modifica, cererea constituie
factorul principal al formării prețului. Pe termen lung însă, oferta reprezintă factorul predominant al
evoluției prețurilor.
Prețul se constituie într -un principal mesaj de reglare a mecanismului economic, de semnalare a
stării sistemului economic și de anticipare a evoluției sale.
Rolul esențial al prețurilor în cadrul mecanismelor economice este relief at prin funcțiile
acestor a:
Funcția de calcul și măsurare a cheltuielilor și rezultatelor.
Prețurile servesc la evidențierea dimensiunilor cantitative și structural – calitative ale
evoluției diverselor activități , constituind un important instrument de analiză și fundamentare a
deciziilor privind introducerea noilor tehnologii, repartizarea și utilizarea resurselor, participarea la
circuitul economic mondial.
Prețul este un purtător al informațiilor, exprimând tensiunile de raritate a bunurilor și
serviciilor, a factorilor de pro ducție, orientând atât opțiunile și deciziile producătorului, cât și ale
consumatorilor.

Funcția de stimulare a producătorului. Prețurile reprezintă elementul central al strategiilor
agenților economici, stimulându -i în adaptarea permanentă a nivelului cal itativ și a structurilor
producției la cerințele reale ale pieței.
Funcția de recuperare a costurilor și de distribuire a veniturilor presupune, în primul rând,
ca prin nivelul lor, prețurile să asigure agenților economici compensarea cheltuielilor și obți nerea unui
anumit profit.

B. Concurența: tipologie și mecanisme

Concurența semnifică o situație în care are loc o confruntare liberă, completă și veridică
între agenții economici , atât la nivelul ofertei, cât și al cererii de bunuri și capitaluri.
Formel e de manifestare a concurenței sunt:
1 – varianta clasică: prin cantitate și preț;
2 – varianta modernă: prin diversificarea produselor, noutate, specificitate, personalizare, marca,
reclamă, prezentare;

Amploarea concurenței este pusă în evidență de mai mulți factori:
– numărul și puterea agenților economici, în calitatea lor de vânzători și cumpărători,
– intensitatea și complexitatea intereselor de piață,
– gradul de transparență a pieței,
– gradul de diversificare a preferințelor și a ofertei,
– nivel ul general de dezvoltare a economiei și societății,
– substituibilitatea, omogenitatea și complementaritatea bunurilor economice,
– specificitatea mediului de afaceri,
– legislația privind intrarea / ieșirea de pe piață,
– credibilitatea, competitivitate a și prestigiul firmelor,
– stabilitatea monetar – financiară,
– nivelul de pregătire profesională, cultura organizațională a participanților,
– complexitatea și funcționalitatea rețelei piețelor,
– gradul intervenției statului în economie,
– dependența de exterior,
– conjunctura politică și economică internațională.

Cursul 4
Agenții economici

Economia contemporană este constituită din mai multe componente:
 agenții economici, care reprezintă subiecții activității economice;
 bunurile economice, respecti ve obiectul activității;
 operațiunile în care se concretizează acțiunile, actele, faptele agenților economici.
Există următoarele tipuri de economii:
 ECONOMIE NATURALĂ – autarhică – are drept caracteristică autoconsumul ;
 ECONOMIE DE SCHIMB, cu cele două f orme:
– a. centralizată (planificată) – planificarea se realizează de către stat (autoritatea centrală)
În aceste economii, planificarea economică centrală efectuată de stat sau de guvern controlează
toate sectoarele majore ale economiei și formule ază toate deciziile cu privire la utilizarea resurselor.
Planificatorii decid ce ar trebui să fie produs și direcționează întreprinderile producătoare să producă
acele bunuri, în conformitate cu obiectivele naționale și sociale.
– b. de piață – deciziile economice sunt stabilite prin interacțiunea liberă dintre
consumatori și producători, unde indivizii iau decizii economice.
Economiile planificate sunt în contrast cu economiile de piață unde deciziile de producție,
distribuție, stabilire a p rețurilor și investițiile sunt realizate autonom, pe baza intereselor individuale.
Economia de piață reprezintă un ansamblu de agenți economici liberi care se organizează
datorită pieței.
În această economie, deciziile de producție, distribuție, stabili re a prețurilor și investițiile sunt
realizate autonom, pe baza intereselor individuale.
O economie de piață presupune existen ța de agenți economici.
Agentul economic reprezintă un ansamblu de indivizi, instituții sau societăți care au un
comportament eco nomic apropiat. Aceștia se clasifică, astfel:
Societăți și cvasi -societăți non -financiare având ca activitate principală producția de bunuri și
servicii de piață sau financiare: întreprinderi publice și societăți comerciale private;
Instituții de credit , al căror rol este de a colecta economiile și de a distribui creditele;
Instituții de asigurări , care garantează pentru clienții lor compensarea riscurilor, în schimbul
primelor de asigurare și cotizațiilor care le sunt vărsate;
Administrațiile publice , cup rinzând statul, administrațiile locale; produc servicii care nu sunt pe
piață;
Administrațiile private , furnizează servicii care nu sunt pe piață sau servicii de piață care au ca
scop non – lucrativ;
Familiile sau menajele a căror funcție principală este c onsumul, eventual producția, dacă
aceasta este organizată în cadrul unei întreprinderi individuale.
Străinătatea , permite măsurarea tuturor schimburilor cu exteriorul. Reprezintă celelalte
economii naționale și unități autonome cu care agenții economici in terni intră în tranzacții
economice.

ADM INISTRAȚIA
PUBLICĂ
– Statul
-Administrația locală
– Organisme de se curitate
socială
– produc servicii
necomercializabil e care se
acordă gratuit INSTITUȚII DE
CREDIT
– au fu ncția
financiară de
colectare a
economiilor și
acordare de credite ANTREPRIZE DE
ASIGURĂRI
– creează sistemul de
asigurări și participă
la redistribuire
SOCIETĂȚILE ȘI
CVASISOCIETĂȚILE
NEFINANCIARE
– unități nefinanciare care
produc bunuri și servicii
(nefinanciare) care se
schimbă pe piață
– serviciile vândute de
către organisme fără
caracter lucrativ, de
antreprizele publice sau de
administrație ADMINISTRAȚIA
PRIVATĂ
organisme private,
exclusiv cele incluse
împreună cu
societățile sau
administrația publică
– activități fără
caracter lucrativ
MENAJELE
– persoane fizice în calitate de :
– consumatori și titulari de
venit
– producători și antreprenori
individuali ALȚI AGENȚI
(Restul lumii)
– relații
economico –
financiare cu alte
economii
naționale
Fig.4 .1. Structura și funcționalitatea sistemului agenților economici

Fig.4.2. Tipuri de agenți economici

Diferitele tipuri de agenți economici nu pot exista separat, aceștia creând o rețea de relații .

Cursul 5
COSTUL DE PRODUCȚ IE

5.1. Costuril e explicite și implicite
5.2. Costul de oportunitate
5.3. Costul total, mediu si marginal

Costul de producție reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de
factori de producție, efectuate în scopul obținerii de bunuri și servicii.
Rezultat al capacității de combinare, substituire și adaptabilitate a factorilor de producție, costul
reflectă efortul făcut de întreprinzător cu procurarea factorilor de producție, lansarea lor în procesul
productiv, distribuția produsului finit sau a s erviciului respectiv. În același timp, el este elementul
concret pe care se fundamentează formarea prețului unui bun sau serviciu.

5.1. Costurile explicite și implicite

În afara costurilor explicite care se regăsesc în calculele efectuate privind cheltu ielile efectiv
contractate, efectuate și plătite printr -o anumită sumă de bani, agen ții economici trebuie să ia în
considerare și alte costuri, care nu își găsesc (pentru moment) o acoperire monetară și, ca atare, nu se
regăsesc în registrele de evidență a le firmei.

Valoarea factorilor de producție deținuți și utilizați de către agenții economici pentru care nu au
plătit nimic (munca proprie, capitalul sau terenul proprietate personală) fără a -i înregistra în costul
explicit și fără a -i cuantifica într -o expresie monetară poartă numele de costuri implicite.
În categoria costurilor implicite se includ: nivelul maxim al salariului pe care l -ar fi putut obține
agentul economic dacă ar fi lucrat într -un alt loc de muncă (nu angajat la propria firmă), venitul c el mai
ridicat pe care ar fi putut să -l obțină ca urmare a investirii capitalului într -o activitate alternativă care i –
ar fi adus un randament al capitalului mai ridicat, sau cea mai mare valoare a rentei pe care ar fi putut
să o încaseze închiriind terenu l pe care își desfășoară activitatea unui alt întreprinzător.
Ansamblul costurilor implicite și a celor explicite formează costul economic, cost care se
deosebește fundamental de costul contabil (sau de înregistrare) format în exclusivitate din costuri
explicite.

5.2. Costul de oportunitate

Existența costului de oportunitate este determinată de raritatea resurselor. Din acestă cauză, a
utiliza o anumită resursă pentru producerea unui anumit bun sau serviciu înseamnă a nu -i oferi acesteia
o utilizare alte rnativă pentru producerea altor bunuri sau servicii.
Un agent economic va avea întotdeauna la dispoziție un număr de posibilități de utilizare a
resurselor de care dispune determinat de tipul de produs pe care dorește să -l producă, de volumul
producției, de profitul pe care urmărește să -l câștige, etc.
Ca atare, se presupune că orice agent economic rațional va utiliza resursele de care dispune în acea
combinație (regăsită într -un anumit bun sau serviciu sau în diferite combinații de bunuri și servicii)
care poate să -i aducă cel mai mare câștig.
În calculele de eficiență, el va utiliza pe de -o parte informațiile oferite de costurile explicite
(cele care se regăsesc în evidențele firmei și care cuantifică sub formă monetară toate consumurile de
factori de p roducție) și va încerca să stabilească și costul posibilităților de producție la care a fost
obligat să renunțe (datorită resurselor limitate pe care le are la dispoziție). El va judeca orice decizie
privind tipul sau volumul producției prin ceea ce pierde neutilizând resursele într -un alt mod.
Spre deosebire de costurile explicite, care oferă informații pe baza cărora agenții economici pot
lua decizii în fiecare moment al desfășurării activității economice, costul de oportunitate reflectă
decizia întrepri nzătorului în momentul începerii activității respective (în momentul în care el a renunțat
la a utiliza resursele de care dispune în cadrul celorlalte posibilități de producție)
În literatura de specialitate, costul de oportunitate (numit uneori și co stul alegerii ratate
sau costul șansei) este definit prin valoarea unui bun sau a unui serviciu la care s -a renunțat în
favoarea unui alt bun sau serviciu.
Economistul Paul Samuelson ilustrează costul de oportunitate printr -un exemplu:
Studiul într -o uni versitate însemnă pentru un student (și , în special , pentru părinții acestuia) un
șir de cheltuieli anuale vizând hrana, transportul, întreținerea, eventualele taxe pentru repetarea
examenelor, bani de buzunar, bani pentru cumpărarea de cărți și bilete la spectacole etc. Toate aceste
cheltuieli se pot ridica la 10.000 USD anual. Dar ele nu reprezintă nici pe departe ceea ce îl costă pe
student (sau pe părinții lui) șederea într -o universitate. La toate cheltuielile de mai sus (pentru
acoperirea cărora stude ntul a utilizat o sumă de bani din bugetul propriu sau al familiei) se adaugă
suma pe care ar fi obținut -o dacă în loc să aleagă studiile universitare, tânărul nostru și -ar fi ales un loc
de muncă plătit, în medie, în Statele Unite în 1990 cu aproximativ 1 6.000 USD.
Deci, costul anual total al studiilor (calculat pe baza costului expl icit și a celui de oportunitate )
se ridică la 10.000 + 16000 = 26.000 USD
Exemplul de mai sus privind modul de calcul al costului de oportunitate se poate aplica și în
cadrul activității unei firme.
Orice agent economic va urmări ca prin activitatea pe care o depune să reușească să obțină un
venit mai mare, sau, în cazul extrem, cel puțin egal cu cel al următoarei a doua șanse (a celei la care a
trebuit să renunțe în favoarea modului în care a hotărât să -și utilizeze resursele).

Presupunând că agentul economic a înregistrat un venit de 45.000 USD și că pentru obținerea
lui a efectuat cheltuieli materializate în cadrul costului explicit de 35.000 USD, înseamnă că din
activitatea depusă a înregistrat un profit de 10.000 USD. Acest lucru este parțial adevărat, deoarece
trebuie avut în vedere ce venit ar fi obținut dacă ar fi utilizat resursele de care dispune într -un alt mod
decât a făcut -o, și cu ce costuri explicite ar fi obținut venitul respectiv. Dacă venitul aferent celei de -a
doua șanse ar fi fost tot de 45.000 USD, iar costul explicit de numai 20.000 USD, el ar trebui să obțină
prin utilizarea efectivă a resurselor un venit care să -i acopere costurile explicite aferente, și diferența
între venitul pe care ar fi putut să -l obțină și ceea ce ar fi trebuit să cheltuiască în cazul utilizării
alternative.
În exemplul nostru, venitul obținut de el ar fi t rebuit să fie : 35.000USD pentru acoperirea
costurilor proprii activității de puse și 25.000 USD pentru acoperirea diferenței între venituri și costuri
în cazul utilizării alternative a resurselor, deci un total de 60. 000 USD . Obținând un venit de numai
45.000 USD, el a înregistrat de fapt o pierdere de 15.000 USD ( 60.000 -45.000 ).
Costul de oportunitate este și un element important în stabilirea prețului de echilibru pe o piață
cu concurența perfectă. Pe o astfel de piață, cu un număr mare de ofertanți și de cumpărători, costul de
oportunitate reprezintă valoarea alternativei val abile dată de prețul format prin jocul cererii și al ofertei
tuturor ofertanților, respectiv cumpărătorilor.

Fig. 5.1. Costul de oportunitate
5.3. Costul total, mediu si marginal

Costul producției poate îmbrăca mai multe forme.
Atunci când se calcul ează pentru întregul volum al producției, el îmbracă forma costului total și se
formează prin însumarea cheltuielilor efectuate cu consumul de capital fix – reflectate în costul fix și a
celor efectuate cu consumul de capital variabil – reflectate în costul variabil.
Pornind de la aceste elemente, costul total poate îmbrăca următoarele forme:
a. costul total fix: reprezintă acea componentă a costului total care nu se modifică odată cu
modificarea volumului producției. El cuprinde toate cheltuielile aferente co nsumului de capital fix,
precum și alte cheltuieli fixe efectuate de către o firmă, indiferent de volumul producției, sau de faptul
că desfășoară sau nu o activitate în cadrul acesteia. El apare chiar dacă firma nu produce nimic. In
această categorie se in clud, în mod concret, cheltuielile legate de plata chiriilor, a dobânzilor bancare,
a iluminatului general și a încălzitului unității, salariile directe plătite personalului de conducere și
administrație, precum și amortizarea capitalului fix .
Prin amorti zare se înțelege o sumă de ban i, inclusă în costul producției și, implicit , în prețul de
vânzare al produsului sau serviciului obținut în cadrul activității unei firme în scopul recuperării
cheltuielilor efectuate cu achiziționarea mijloacelor fixe utiliza te.
Amortizarea reflectă valoric procesul normal de uzură fizică sau morală, la care este supus
fiecare mijloc fix pe toată durata vieții lui.

b. costul total variabil – reprezintă acea componentă a costului total care se modifică în
funcție de modificar ea volumului producției . In această categorie intră cheltuielile efectuate cu
materiile prime și materialele, energia electrică și termică necesară desfășurării procesului de
producție, transportul, distribuția, salariile lucrătorilor direct productivi, ch eltuiel ile privind
asigurările sociale etc.
Prin urmare, costul total se calculează pentru întregul volum al producției, ca sumă a costului
total fix cu cost ul total variabil, după formula :
CT= CTF + CTV

Cunoașterea costului total, privit global sau pe fiecare din elementele componente este
importantă deoarece îi oferă agentului economic posibilitatea de a -și putea face un prim set de calcule
de eficiență, pornind de la totalul, cantitativ și valoric, al resurselor de care dispune, de la profitul pe
care dorește să -l obțină, de la tipul de activitate pe care dorește să o desfășoare .
Aceste prime informații îi sunt însă insuficiente, deoarece nu îi permit cunoașterea cheltuielilor
cu care poate obține o unitate de produs și, implicit, compararea a cestora cu prețul mediu de vânzare al
produsului respectiv pe piața căreia i se adresează sau pe alte piețe. De aceea, el trebuie să calculeze cu
exactitate cât îi costă fiecare unitate produsă din bunul respectiv, în condițiile oferite de resursele de
care dispune, care este profitul (în formă relativă sau absolută) pe unitate de produs și care este nivelul
la care poate fixa prețul minim, respectiv maxim de desfacere al produsului respectiv.
Pentru a obține aceste informații, agentul economic va calcul a costul pe unitate de produs sau
serviciu, sub două forme: cea a costului mediu , care reprezintă cheltuielile efectuate cu oricare (sau cu
fiecare) din unitățile produse din bunul sau serviciul respectiv și cea a costului marginal , care reprezintă
cheltu ielile efectuate cu fiecare unitate produsă suplimentar din bunul sau serviciul respectiv.

1. Costul mediu – colectează toate cheltuielile efectuate de către un agent economic pentru obținerea
unei unități dintr -un bun sau serviciu. In funcție de tipul de cheltuială efectuată, costul mediu se poate
clasifica în :
a. costul mediu fix calculat ca un raport între costul fix total si volumul producției. Costul mediu fix
depinde de volumul producției cu care este invers proporțional, descrescând pe măsura cr eșterii
volumului producției, și de mărimea costului fix total, cu care este direct proporțional.
CMF x = CTFx/Q
unde:
CMF x= costul mediu fix pentru bunul X
CTF x= costul total fix pentru bunul X
Q= cantitatea produsă din bunul X

b. cost mediu variabil calculat ca raport între costul total variabil( cu care este direct proporțional) și
volumul producției ( cu care este tot direct proporțional)
CMV x= CTV x /Q
unde:
CMVx= costul variabil mediu pentru produsul x
CTV x = costul total variabil pentru produsul x
Q= cantitatea produsă din bunul x

c. costul mediu total calculat fie ca raport între costul total aferent obținerii unui bun sau serviciu ș i
cantitatea produsă di n bunul respectiv, după formula :
CMT x= CT x /Qx

unde :
CMT x= costul mediu total pentru bunul x
CT x= costul total (al în tregii producții pentru bunul x

Qx= cantitatea obținută din bunul x

Costul mediu total se poate obține și prin însumarea costului mediu fix cu cel mediu variabil conform
formulei:

CMT = CMF + CMV, cu notațiile cunoscute

2. Costul marginal – reprezintă costul creșterii cu o unitate a volumului producției ca urmare a
creșterii factorilor de prod ucție utilizați și se calculează pentru fiecare unitate obținută în plus dintr -un
bun sau serviciu, raportând diferența între costul total al producției pentru n , respectiv n -1 bucăți din
bunul x la diferența dintre n , respectiv n -1 bucăți din același b un:

C marg =Δ CT = CT n-CT n-1
Δ Q Q n – Qn-1

Unde: C marg= costul marginal
ΔCT= creșterea costului total
ΔQ = creșterea volumului producției
CT n= costul total aferent cantității de "n" produse
CT n-1= costul total aferent cantității de "n -1" produse
Qn= cantitatea de " n " produse
Qn-1= cantitatea de " n -1" produse

Cursul 6

Piața muncii și salariul

6.1. Resursele de muncă. Particularitățile pieței muncii
6.2. Cererea, oferta și concurența pe piața muncii
6.3. Salar iul

6.1. Resursele de muncă. Particularitățile pieței muncii

Factorul esențial în dezvoltarea economico -socială a oricărei țări îl constituie resursele
umane (potențialul uman) de care dispune aceasta, resurse ce constituie totalitatea populației
țării respective la un moment dat.

Resursele de muncă, existente la un moment dat în societate, exprimă numărul persoanelor
capabile de muncă, respectiv acea parte din populație care dispune de ansamblul capacităților fizice și
intelectuale ce îi permit s ă desfășoare o activitate utilă.
Caracterizarea resurselor de muncă se realizează cu ajutorul “ Balanței resurselor de muncă“.
Această balanță cuprinde următorii indicatori sintetici structurați după diferite criterii:
I. Resurse de muncă
II. Populați a ocupată
– pe ramuri
III. Rezerve de muncă
– elevi și studenți
– militari în termen

– alte rezerve (șomeri, casnici etc.)
Populația activă cuprinde totalitatea persoanelor care au o vârstă mai mare decât o anumită
limită și o sursă proprie de venit, real izat din prestarea unei munci utile societății.
Deci, populația activă (persoane ocupate și șomeri BIM –Biroul Internațional al Muncii)
cuprinde toate persoanele care furnizează forța de muncă disponibilă pentru producția de bunuri și
servicii în timpul perioadei de referință .
Populația inactivă cuprinde, în accepțiunea “Anchetei asupra forței de muncă în gospodării”
efectuată de către Comisia Națională pentru Statistică, toate persoanele care în perioada de referință se
aflau în una din următoarele situ ații:
– elevi și studenți (care nu lucrează);
– pensionari (de toate categoriile) care nu au fost reangajați sau nu muncesc pentru venituri în bani sau
în natură;
– p. casnice (care desfășoară numai activități casnice în gospodărie: prepararea hranei, cură țenie,
îngrijirea copiilor din gospodărie etc.);

Particularitățile pieței muncii

Piața muncii poate fi definită ca: spațiul economic în cadrul căruia negociază, în mod liber,
deținătorii de capital, în calitate de cumpărători ai forței de muncă(cerere a) și posesorii acesteia, în
calitate de vânzători (oferta), iar prin mecanismul formării prețului forței de muncă (salariul) și al
liberei concurențe se ajustează elementele pieței, cererea și oferta.
Piața muncii este o piață importantă, specifică, avân d trăsături și particularității determinate
de caracteristicile demografice, psihosociale și educațional -formative ale oamenilor.
Cele mai importante mecanisme ale pieței muncii sunt:
– negocierea
– soluționarea conflictelor de muncă
– controlul asupra desfășurării proceselor de muncă.

6.2. Cererea, oferta și concurența pe piața muncii

Cererea de muncă pe piață este determinată de nevoia de muncă pentru care se va plăti un
salariu și nu nevoia generală de muncă, ea fiind o cerere derivată rezultanta investițiilor efectuate, care
sunt la rândul lor consecința cererii de produse sau de servicii.
Cererea de muncă se exprimă prin locuri de muncă.
Oferta de muncă vine din partea acelor persoane care doresc ca în schimbul muncii lor să
obțină un venit, re spectiv un salariu. Pe piața muncii, oferta de muncă se exprimă prin numărul celor
apți de muncă și disponibili.

6.3. Salariul

Salariul reprezintă prețul la care se face tranzacția pentru exercitarea factorului de producție
muncă, în condițiile economiei de piață.
Deoarece piața muncii este una cu concurență imperfectă, salariul, prețul muncii, în principiu se
formează pe baza echilibrului dintre cererea și oferta de muncă, în realitate fiind o rezultantă a
negocierilor dintre sindicate, patronat și guve rn.
Stabilirea salariului minim pe economie este sinonimă cu stabilirea prețului minim, care este
prezentată în graficul următor, utilizând simbolurile:
W – salariul
Om – oferta de muncă

Cm – cererea de muncă
E – punctul de echilibru al
pieței munci i
Q – cantitatea de muncă

Fig.6.1 – Echilibrul pieței muncii

Mărimea și dinamica salariului depind, în foarte mare măsură de factorii economici, dar și de
cei extraeconomici cum ar fi modalitatea organizării în sindicate a salari aților, legislația în vigoare.

În teoria și practica economică se folosesc următoarele tipuri de salarii:
– nominal,
– real,
– colectiv,
– social.

A. Salariul nominal este constituit din suma de bani care i se cuvine salariat ului pentru munca
prestată. Acest salariu poate fi reprezentat sub formă de salariu brut și net obținut după plata
impozitelor. Obținerea salariului nominal este asigurat prin două forme principale de salarizare:
salarizarea în regie și în acord.
Salarizar ea în regie – obținerea salariului se face în funcție de timpul lucrat și este folosită în
acele situații în care nu se poate stabili o legătură directă între munca prestată și rezultatele obținute,
salariatul trebuind să -și îndeplinească obligațiile ce îi revin .
Salarizarea în acord se stabilește sub forma produsului dintre normele pentru operațiile,
activitățile, produsele executate și tariful pentru o unitate. Acordul poate fi individual, colectiv, simplu
și progresiv.
B. Salariul colectiv este atribuit global tuturor salariaților unei firme, pentru rezultate deosebite și
îmbracă forma unor prime, gratificații și a celui de -al treisprezece salariu.
C. Salariul social este reprezentat de veniturile care provin de la buget sub forma alocației pentru
copii, alte forme de ajutor social.
Ultimele două categorii, salariul colectiv și cel social, completează veniturile nominale ale salariaților.
D. Salariul real este diferit de cantitatea și calitatea de bunuri și servicii pe care un salariat le poate
procura în schimbul salariului nominal.

A B
E O m
C m W 1
W E
W 2
Q A Q E Q B Salariul pe unitatea de
timp
Cantitatea de muncă

Cursul 7
OCUPAREA ȘI ȘOMAJUL

7.1. Șomajul și cauzele sale
7.2. Măsuri de diminuare a șomajului și a efectelor sale

7.1. Șomajul și cauzele sale
Șomajul reprezintă în termenii pieței muncii, excesul ofertei faț ă de cererea de muncă . Șomeri
sunt toți cei apți de muncă dar care nu găsesc de lucru.
Foarte cunoscută este definiția șomajului dată de Biroul Internațional al Muncii (BIM) potrivit
căruia, este șomer acea persoană care îndeplinește concomitent următoare le condiții:
– este aptă de muncă;
– nu muncește;
– este disponibilă pentru o muncă salarială sau nesalarială;
– caută un loc de muncă.
Șomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:
Nivelul șomajului , determinat atât absolut – ca număr – cât și rel ativ – ca rată a șomajului.
Intensitatea șomajului determină următoarele forme ale acestuia:
– șomajul total – care presupune pierderea locului de muncă și încetarea totală a activității;
– șomajul parțial , care constă în diminuarea activității depuse de o persoană în special prin reducerea
duratei săptămânii de lucru sub cea legală cu scăderea remunerării;
– șomajul deghizat este specific mai ales țărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o
activitate aparentă, cu productivitate redusă.
Alt element este durata șomajului sau perioada de șomaj de la momentul pierderii locului de muncă
până la reluarea activității.
Structura șomajului sau componentelor acestuia rezultate din clasificarea șomerilor după diferite
criterii:
– nivelul calificării,
– domeniul în care au lucrat,
– categoria socio -profesională căreia îi aparțin,
– ramurile de activitate din care provin,
– sex,
– categorii de vârstă,
– rasă.
Ofertanții vor opta pentru muncă atât timp cât puterea de cumpărare a remunerației pe care o vor primi
este superioară expresiei în bani a efortului pe care trebuie să îl facă în cadrul muncii.
Pe această bază, șomajul poate exista sub două forme:
șomajul voluntar sau clasic – generat de faptul că o parte din ofertanții de muncă nu acceptă să
se angajeze la salariul care se formează pe piață;
șomajul tranzitoriu care se formează în decursul perioadei necesare adaptării ofertei la nivelul
cererii .

Șomajul se formează pe baza a două mari procese economico -sociale:
– pierderea locurilor de muncă de către o part e a populației ocupate ;

– creșterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generații a vârstei legale pentru a se putea
angaja și afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă dar inactive , în condițiile unei
cereri de muncă inferioare acestei creșteri .
În cadrul primului proces, în funcție de cauzele directe care îl determină, se disting mai multe
forme sau genuri de șomaj.
 Șomajul ciclic sau conjunctural , este cauzat de crizele economice care au loc, de crizele
parțiale sau de alte crize specifice unor conjuncturi. Acest tip de șomaj poate fi resorbit total sau parțial
în perioadele de avânt economic.
 Șomajul structural , este determinat de tendințele de restructurare economică, geografică,
socială, care au loc în diferite țări, mai ales, sub incidența crizei energetice și revoluției tehnico –
științifice .
 Șomajul tehnologic , este determinat de înlocuirea vechilor tehnici și tehnologii cu altele noi,
precum și de centralizarea unor capitaluri și unități economice cu restrângerea locuril or de muncă.
 Șomajul intermitent , apare ca urmare a practicării contractelor de angajare pe durată scurtă din
cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unități economice. Această formă de șomaj
fricțional nu se poate restrânge sub un anumit nive l.
 Șomajul de discontinuitate , afectează în mod deosebit femeile și este cauzat de întreruperea
activității din motive familiale și de maternitate.
 Șomajul sezonier , este cauzat de întreruperi ale activităților puternic dependente de factori
naturali, cum sunt, cele din agricultură, construcții, lucrări publice.

7.2. Măsuri de diminuare a șomajului și a efectelor sale

Măsurile pentru diminuarea șomajului, după aspectul concret la care se referă, pot fi grupate în trei
mari categorii: măsuri care privesc d irect pe șomeri; măsuri care privesc populația ocupată, alte măsuri.
a) Din prima categorie se remarcă măsurile de organizare a pregătirii și calificării celor în
căutarea unui loc de muncă pentru a putea face față noilor tehnici și tehnologii, facilitățile
acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă și crearea de noi
locuri de muncă în activități publice.
b) Măsurile care privesc populația activă ocupată au ca scop, pe de o parte, să prevină creșterea
șomajului printr -o califi care adecvată nevoilor, iar pe de altă parte să diminueze șomajul prin
crearea de posibilități suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de
muncă și a duratei vieții active, precum și prin îndepărtarea imigranților de pe piața muncii .

Studiile realizate în țările care au reușit să creeze în ultimii ani, un număr apreciabil de
locuri de muncă, relevă următoarele:
– Crearea noilor locuri de muncă se realizează odată cu sporirea activităților existente în economia țării;
– Activitățil e care concură la crearea noilor locuri de muncă sunt , mai ales , de natură industrială, cu
toate că ponderea industriei în economie are tendințe de scădere;
– Cu cât piața muncii este mai flexibilă, cu atât crește și se diversifică oferta de locuri de munc ă în
procesul dezvoltării activităților din economie;
– Are loc o reconsiderare a ocupării nesalariale și neagricole a forței de muncă, sporind capacitatea
micilor firme de a angaja efective mai mari de salariați.

Sursa: https://www.profit.ro/stiri/rata -ocuparii -fortei -de-munca -in-romania -a-avut -una-dintre -cele-mai-
mari -cresteri -din-ue-in-2017 -si-a-ajuns -la-cel-mai-ridicat -nivel -de-dupa -2001 -18074786

Rata de ocupare pentru grupa de vârstă 20 -64 ani în statele membre U.E. (%, 2017)

Sursa: https://www.profit.ro/stiri/rata -ocuparii -fortei -de-munca -in-romania -a-avut -una-dintre -cele-mai-mari –
cresteri -din-ue-in-2017 -si-a-ajuns -la-cel-mai-ridicat -nivel -de-dupa -2001 -18074786

Bibliografie

 Băbăiță I., Duță A., Imbrescu I., „Microeconomie ”, Editura Mirton, Timișoara, 2000;
 Băbăiță I., Silași G., Duță A., Imbrescu I., „Macroeconomie ”, Editura Mirton, Timișoara, 2003 ;
 Minică Mirela; „ Microeconomie” , Editura Mirton, Timișoara, 2005 ;
 Minică Mirela; „ Macroeconomie” , Editura Mirton, Timișoara, 2005;
 Niță Dobrotă; „Economie politică”, Editura ASE, București, 1999;
 Stiglitz J., Walsh, C.; „Economie”, Editura Economică, Bucu rești, 2005;
 https://www.profit.ro/stiri/rata -ocuparii -fortei-de-munca -in-romania -a-avut-una-dintre -cele-mai-mari-
cresteri -din-ue-in-2017 -si-a-ajuns -la-cel-mai-ridicat -nivel -de-dupa -2001 -18074786
 www.sursazilei.ro/economia -romaniei -a-cincea -din-uniunea -europeana/
 www.tomatina.ro/fairtrade -comert -echitabil/
 www.modele.cri es.ro/newsletter_article/ce -este-comertul -echitabil/
 https://sustainabledevelopment.un.org/index.php?page=view&type=400&nr=2328&menu=1515
 www.responsabilitatesociala.ro/editoriale/responsabilitatea -sociala -a-companiilor -un-act-voluntar -sau-o-
obligatie -legala.htm l
 https://www.ikea.com/ms/ro_RO/this -is-ikea/people -and-planet/index.html