Activitatea de Planificarea Urbana In Republica Moldova
ACTIVITATEA DE PLANIFICAREA URBANĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA: REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE
CUPRINS:
ADNOTARE
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PLANIFICAREA URBANĂ
1.1. Premisele, factorii mediului urban și planificării urbane
1.2 Planificare urbană. Particularități și caracteristici
CAPITOLUL II. PARTICULARITĂȚILE PLANIFICĂRII URBANE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
2.1 Evoluția urbana în contextul național
2.2. Aspectele de dezvoltare și planificare urbană
2.3 Analiza strategică privind planificare urbană
CAPITOLUL III. PLANIFICAREA URBANĂ ORAȘULUI CHIȘINĂU
3.1. Analiza situației existente a orașului Chișinău
3.2 Planificarea dezvoltării urbane a orașului Chișinău
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate. Un sistem de planificare teritorială eficient are un rol strategic în susținerea politicilor publice care contribuie la dezvoltarea socio-economică și atingerea obiectivelor de dezvoltarea durabilă. Într-o țara modernă și democratică dezvoltată sau aflată într-un proces de tranziție planificarea are un rol important în asigurarea coerenței între diferitele politici publice, în asigurarea unei acțiuni publice predictibilă, coerentă și în negocierea între diferiții actori publici și privați a procesului de dezvoltare. Rolul planificării urbane diferă de la o țara la alta dar, de manieră generală ea reglementează utilizarea terenurilor, vizează elaborarea unor strategii pentru anumite teritorii și coordonează strategiile sectoriale.
În contextul unei continuități adaptabile în planificare teritorială a spațiului european, pe baza inițiativei Parteneriatului Estic, Uniunea Europeană consolidează cooperarea bilaterală și multilaterală cu parteneri est-europeni. Moldova ca stat partener a semnat un Plan de Acțiune în vederea dezvoltării, apropierii și consolidării relațiilor sale cu Uniunea Europeană.
Analizînd situația existentă, acest tip de abordare este destul de nou pentru Republica Moldova, din punctul de vedere calitativ, adecvat dar totodată, necesar și pentru noul vector al orizontului urban de dezvoltare fructuoasă și echilibrată a teritoriului național.
Conștientizarea faptului că în Republica Moldova problema urbanismului depășește limitele adecvate este deja binecunoscută, supraaglomerarea orașului Chișinău, nerespectarea utilizării zonelor funcționale și regulilor în construcții, a condițiilor de ordin sanitar, social, economic, cultural, estetic, care au condus la consecințe negative pentru viața urbană. Cea mai importantă problemă constă în aplicarea tehnică a legislației fără o planificare și organizare minuțioasă a procesului executiv. În domeniul planificării urbane acest aspect se manifestă prin lipsa planurilor urbanistice ale localităților, fapt care a generat o evoluție haotică în dezvoltarea localităților din țara noastră.
Reieșind din această situația, problema planificării urbane devine una imperativă și prioritară pentru Republica Moldova, în special, la momentul actual, cînd țara noastră și-a expriimat opțiunea de aderare la spațiul european. Este necesară nu doar o modificare a legislației bazată pe alinierea la practicile europene și pe principiul coerenței în sistemul de acte normative, dar și de instituții puternice, cu oameni bine pregătiți care să înțeleagă necesitatea coordonării între acțiuni și a cooperării între diferite niveluri ale autorităților publice.
Interesul meu, în domeniul urban, a fost provocat de setul obiectivelor abordate pe parcursul dezvoltării interioare și exterioare a personalității mele în complex. Primii pași de familiarizare au fost parcurși în Școala de Arte Plastice, unde a apărut și atracția fața de estetic, arta, iar continuitatea am asigurat-o prin valorificarea aspectelor de planificare, organizare și amenajare a spațiului urban.
Gradul de cercetare a temei. Analizînd teoriile, opiniile, clasificările, ideile savanților și cercetătorilor a fost posibil de a identifica gradul de cercetare a temei privind planificarea urbană
Primele modele ale planificării urbane se întâlnesc aproape în fiecare epocă istorică sub forma orașului ideal. Primele texte și schițe care pot fi atribuite la aspectul planificării urbane se referă la cercetătorilor din Grecia: teoretician din Milet Hipodam (lucrarea „Πολιτικά ”), Marcus Vitruvius Pollio (lucrarea „De architectura”).
Experiența acumulata de către greci în acest domeniul au reținut atenția reprezentnțelor italieni Filarete Antonio Averlino (lucrarea „Trattato di architectura”), Leonardo da Vinci, Buonaiuto Lorini.
Printre autorii ruși de acest domeniul preocupau I. Nicolaevschaia, V. Glazicev, Z. Iarghina, T. Savarenskaia, G. Alfiorova.
În Romînia, studiul compartimentului urban și planificării urbane a fost studiat de diferite autori, și anume R. Laurian, A. Baltaretu, D. Dincăsitară, V. Pușcasu, C. Ghiga, I. Popescu.
Pe arena naționala în domeniul urbanismului și planificării urbane este bine cunoscută cercetătoare M. Șlapac, care în lucrarea sa a analizat toate etapele istorice orașelor moldovenești și N. Grozavu care la moment este viceprimarul municipiului Chișiinău.
Ca rezultat acestor opiniilor este evident că domeniul în cauza a fost analizat destul de profund din antichitate și este utilizat în perioada cronologică actuală.
Scopul și obiectivele investigației. Scopul de bază al investigației constă în evidențierea aspectelor de trecut, prezent și viitor al domeniului planificării urbane. Pentru realizarea scopului, au fost stabilite următoarele obiective:
să analizăm premisele și particularitățile privind planificarea urbană;
să investigăm evoluția planificării urbane pe teritoriul Republicii Moldova;
să evidențiem dezvoltare și planificare urbană durabilă;
să cercetăm cooperare națională și internațională privind planificare urbană;
să studiem documentația de Urbanism;
să reliefăm atribuțiile autorităților publice în domeniul planificării urbane;
să evidențiem neajunsurile planificării urbane în Republica Moldova;
să propunem sugestii;
Prin planificare se dobîndește creșterea calității vieții, dezvoltare economică, protejarea proprietății private dar și a interesului public, a valorilor naturale și culturale, amplasarea echipamentelor de interes public în cel mai bun loc în raport cu buna funcționare a localităților, iar documentațiile de urbanism sunt rezultatul unui proces de planificare urbană referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situația existentă și se stabilesc obiectivele, acțiunile, procesele și măsurile de amenajare și dezvoltare durabilă a localităților.
Suportul metodologic al tezei. Pentru cercetarea calitativă domeniului ales a fost utilizate difirite metode. Analizînd materia a fost utilizată metoda de sistematizare și structurare aspectelor tehnice, economice, sociale, culturale, ecologice și legislative legate de planificare urbană, prin intermediul organizării raționale a compartimentelor care formează un întreg, bazînduse pe gîndire teoretică. A fost utulizată metoda istorică, necesară pentru analiza aspectelor de trecut pentru înțelegerea situației actuale.
Folosirea metodei behavioraliste mi-a permis stabilirea legăturilor dintre spațiul teoretic și cel emperic de cercetare. Acumulând informația necesară pentru elaborarea tezei de licența metoda observarii independente și metoda de sinteză au fost de bază, care în procesul studiului mi-a ajutat sa formulez o viziune integră și chintesentă.
Noutatea științifică și valoarea aplicativă a lucrării este cauzată de viziunele moderne, analiza efectivă cooperarii naționale și internaționale, evidențierea standartelor noi în domeniul planificării urbane, analizarea nejunsurilor în sistema. Ne aflăm în fața unei lucrării nu numai scrupuloase dar și binevenite, de o calitate înaltă. A fost realizată o analiză complexă aspectelor teoretice și practice, prin cercetarea literaturii străine și autohtone. A fost expuse opiniile argumentate asupra aplicării legislației privind urbanism și amenajarea teritoriului, aspectele de planificare urbană bazată pe planurile necesare, modernizarea sistemelor, ținîndu-se cont de experiența din spațiul european. Pe parcursul acumulării informției și exprimarea unei viziuni, rezultă că teză este utilă, pentru înțelegerea mai profundă domeniului planificării urbane anume în Reublica Molova bazată pe vizualizare a tînărului cercetător modern.
Volumul și structura tezei. Teza este structurată pe următoarele compartimente: introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie și anexe.
În Capitolul I este analizat fenomenul urban în continua evoluție, fiind analizate teoriile, opiniile, clasificările, ideile savanților și cercetătorilor în domeniul urbanismului și planificării urbane, comparând ipotezele autorilor din țară și cu cele de peste hotare.
În cel de al doilea Capitol este analizată istoria urbană pe teritoriul Moldovei, care de-a lungul timpului a suferit influențe culturale, sociale, economice și politice. Totuși se identifică dificultatea situației existente și particularitățile specifice de planificare și elaborarea strategiilor în domeniul planificării urbane.
Capitolul III desfășoară analizatrea situației existente a fenomenului urban pe exemplul orașului Chișinău, fiind baza materialului factologic și informațiilor obținute în Ministerul Dezvoltării Regionale și Construcțiilor, direcția arhitectura, proiectări, urbanism și amenajarea teritoriului. În consecința cercetării, este demonstrat faptul necesitații găsirii unor soluții în domeniul planificării urbane în context național.
Cuvintele-cheie ale tezei sunt următoarele: urbanism, planificare strategică, planificarea teritorială, planificare urbană, planurile urbanistice, administrația publică, modificarea, legislația, documentația de urbanism.
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PLANIFICAREA URBANĂ
Fenomenul urban se poate compara cu un organism uman, care după apariția crește și dezvolta în continua evoluție. Pentru înțelegerea situației actuale am analizat teoriile, opiniile, clasificările, ideile savanților și cercetătorilor în domeniul urbanismului și planificării urbane de la început, comparând ipotezele autorilor din țară și de peste hotare, bazînduse pe aspectul istoric și evolutiv.
1.1. Premisele, factorii mediului urban și planificării urbane
Dezvoltarea economică și sociala a determinat, odată cu trecerea timpului, identificarea și necesitatea rezolvării urgente a unor probleme legate de utilizarea spațiului. În prezent, suprafața teritoriului a devenit insuficientă și neîncăpătoare în raport cu ceea ce se dorește a se realiza de unde și apariția așa numitei “crize a spațiului”. Aceasta nu este una reala ci se datorează unei gospodăriri deficitare și unei utilizări anarhice a teritoriului. Astfel au apărut și s-au cristalizat “științele spațiale” ce au drept obiect de activitate cunoașterea, înțelegerea și conducerea problemelor pe care le ridica utilizarea teritoriului. Specialiștii in domeniu apreciază că ele au o arie largă de cuprindere, știind la interferența unor discipline consacrate precum geografia, economia, sociologia, arhitectura etc.
Mult timp înainte orașul a devenit mediul nostru natural, și de aceea este necesar de a pune efort pentru a înțelege aspectele care au devenit obișnuite, și a dezvoltat de-a lungul anilor remarcabile. In zi de zi cultura modernă pune accentul pe semnificații urbane, conștientizând importanță acestora la momentul actual în comparația cu aspectul extra-urban, tradițional numit rural, care se afla la periferia atenției publice. Fenomenul urban a condițional cu anumite factori fundamentale, ca transformarea așezărilor rurale în oraș, zonificarea, migrația, evoluția standardelor.
Primele texte care pot fi atribuite la aspectul urban aparțin filozofii ai Greciei. Deci Platon a încercat se descrie modelul orașului ideal, pe baza cărora a stat raționament filosofic despre interacțiunile dintre oameni. Aristotel a studiat organizarea teritoriala și a încercat de identifica populația optima pentru unul sau altul oraș. Filarete (Antonio Averlino), descrie în lucrările sale importanta aspectului comercial, străzi și canale, standarde rezidențiale, normele de organizare a schimburilor comerciale. Сa urmare forma unei pieței, amplasarea unui stâlp de iluminare stradala a unui arbust, modul de epurare apei potabile si a apelor uzate, culoarea, forma si amplasarea firmelor, afișajul stradal, modalitățile de realizare a locuințelor colective, organizarea loturilor de teren de construcție, regimul proprietarilor construite, amplasarea statuilor, decorațiile florale din parcuri, toate acestea constituie probleme de urbanism care a fost si sunt actual e pînă ziua de azi.
Originile urbanizării le găsim în culturile sedentare, care au fost definite și se recunosc ca atare prin manierele diverse de “așezare”, de organizare de așezări, însoțite peste tot de tendința de izolare față de mediu. Cercetători au elaborat diferite teorii despre apariția, dezvoltarea si formarea orașelor. Paradigma acestor teorii consta in faptul ca urbanismul a apărut din momentul in care persoana a încetat viață nomadă si a trecut la viața relativ stabila. Însemnând formarea așezărilor mici și haotice, care pe parcursul s-a transformat la in așezări urbane. Autorii în domeniul arhitecturii și construcțiilor I. Nicolaevschaia și R. Laurian susțin teoria așezărilor umane prin prisma trecerii de la orânduirea comunei primitive la orânduirea sclavagistă, tratând ca aglomerările primitive de locuințe s-au transformat in orașe ca rezultat al adâncirii diviziunii sociale a muncii, în perioada separării meșteșugurilor de agricultura, a apariției schimbului regulat de mărfuri, a apariției proprietății private asupra mijloacelor de producție și a sclaviei, a apariției claselor și a statului. Diviziunea sociala a muncii, necesitatea unui număr din ce în ce mai mare și mai variat de unelte de producție, de obicei de uz casnic, necesitatea desfacerii acestor produse prin intermediul unei piețe permanente, au făcut ca un număr tot mai important de oameni, cu profesiuni din ce în ce mai diferențiate, sa fie nevoiți să conviețuiască intr-un loc stabil și determinat. Acești oameni trebuiau sa-și asigure condiții normale de viața, și anume hrană necesară, un anumit grad de confort, posibilitatea de a munci, de a se odihni, de a se recrea, de a circula, de a-și satisface, în siguranța, necesitățile materiale, culturale si spirituale. Fața de toate aceste nevoi și în urma închegării unei vieții colective, pentru a se asigura o viața organizata într-un cadru organizat a fost necesara amenajarea raționala și artistica a spațiului urban și astfel s-a născut urbanismul, știința și arta construirii orașelor. Istoric G. L. Maurer și economist C. Bucher au pledat pentru “teoria apărării”, sprijinindu-se pe ipoteza că la baza dezvoltării orașelor din epoca sclavagistă și feudală, ca centre fortificate, a stat necesitatea orașelor din epoca sclavagista și feudala, ca centre fortificate , a stat necesitatea de apărare împotriva năvălirilor. În realitate, zidurile de apărare nu constituiau caracteristica esențiala a orașelor nici în lumea antica și nici în evul mediu; exemplul clasic este Roma, care în perioada de înflorire a imperiului roman aproape trei secole, s-a dezvoltat liber, fără sa fi avut ziduri fortificate, iar aspectul orașelor fortificate din antichitate și din evul mediu era complet diferit. Istoric T. Wright a afirmat că apariția orașelor este determinată de actul unei puterii de stat, adică susținând teoria deciziei administrative. Repartiție a locuitorilor așezării s-a făcut prin intermediul autorității comandantului, avînd funcție necesara pentru vânătoare, cît și pentru apărare. Conducătorul și-a fixat sediul, în general, intr-o zona mai înalta, care se numea castrum, fiind o incinta apărată, aproape de piața, de sursa de apă și de locul unde se întâlneau cele mai multe căi de circulație, iar în apropierea castrumului se aflau luptătorii, pieței, cultivatorii. V. Glazicev a pus accentul pe ideea că urbanismul adevărat a avut început cu procesele de globalizare ramurilor industriale; Presupunând că aceasta perioadă de schimbări sociale și economice, ce transforma o societate agrara intr-una industrială ca proces larg de modernizare, schimbare, dezvoltare, inovare la scara larga.
Ca rezultat acestor opiniilor este evident că principalele motive care au condus umanitatea la crearea orașelor au fost nevoile de ordin fiziologic și material. Supraviețuirea unei familiei ce are la baza folosirea în comun a tuturor resurselor și asigurarea pentru fiecare dintre membrii a alimentație, protejarea contra fenomenelor naturale, apărarea contra animalelor și apărarea acumulărilor de bunuri individuale si colective. Orașele au devenit acel mijloc pentru asigurarea necesitaților materiale și intelectuale, constituind un factor de progres și de civilizație. Examinând istoria poate fi observat momentul, că elementele umanismului s-a dezvoltat prin influența spațiului și specificului deplasării.
Urbanismul clasic a fost și formulat în Grecia antică prin „Școala Funcțională a Urbanismului” din Milet cu principalul său teoretician Hipodam, care se caracterizează prin planificarea orașului în dimensiuni regulate, cu străzile formând un sistem pătrat. [Anexa 1] În cazul Republicii Moldova la momentul actual putem vedea că persistă elementele acestui tip. [Anexa 2]
De câte ori urbaniștii greci s-au confruntat cu problem de fundare a unui oraș sau de refacere a altuia, au avut în vedere nu numai condițiile specifice geografice ci și întreg ansamblul organizării sociale și politice, legat de tradițiile religioase ale timpului. Locurile și clădirile destinate activităților publice constituite în urbanistică greacă punctele nodale ale vieții urbane, ceea ce apare normal intr-o civilizație unde afirmarea personalității era de neconceput în afară unui cadru industrializat. Nici o așezare umană anterioara nu cunoaște existența instituțiilor publice care se întâlnesc la Atena. Este momentul cînd se cristalizează în epoca de înflorire a civilizației grecești clasice o anumita concepție asupra funcțiilor ansamblului urban. În decursul istoriei urbanisticii cele doua forme geometrice de baza, cercul si pătratul, au determinat planul și organizarea spațiala a multor orașe ale antichității. Spiritul de ordine și de simetrie se impune că principiul esențial in construcția orașelor devine prioritar. Eșichierul, adică rețeaua ortogonala, a fost planul elementar ce a putut fi transpus în practica fără dificultăți de proiectare, atunci cînd s-au instalat colonii, avînd avantajul simplității. Caracteristica principală a organizării spațiale a orașului grecesc este funcționalul sau, cu tendința de a lega toate manifestările vieții urbane de cadrul politic în care aceasta se desfășoară.
Experiența acumulata de către romani în domeniul urbanismului roman a reținut atenția lui Vitruviu, autorul singurului tratat antic de arhitectura “De Arhitectura” care a ajuns și pînă la noi. Ansamblul urban trebuie sa corespundă, în viziunea lui Vitruviu, exigentelor de apărare, igiena, comoditate și frumusețe. Asigurarea condițiilor salubre de viața este condiționata, după Vitruviu, de orientarea generala a rețelei stradale. Străzile sunt corect orientate pentru se vor evita vânturile care dacă sunt reci incomodează, dacă calde strica iar dacă sunt umede vatamă. Strălucirea orașelor romane a fost rezultatul unei evoluții urbanistice de secole. Completări permanente, efectuate pe baza unei concepții coerente, au făcut ca la începutul celui de-al doilea secol al erei noastre, Roma – “regina orașelor” să devină de drept modelul urbanistic spre care își îndreptau atenția în toate orașele din lumea romana.
Centrele urbane medievale sunt, de regula intr-o prima etapa aglomerării dezvoltate pe amplasamentele vechilor așezări romane, sau formații născute spontan și a cărora organizare urbanistica ține cont de natura terenului, purtând amprente circumstanțelor istorice care le-au generat. Planul în eșichier al orașelor medievale nu este rezultatul unei preocupări de natura artistică, ci rezultatul unei lotizări efectuate de persoane special desemnate în acest scop printr-o inițiativă administrativă. În aceasta epoca problemele urbanistice merg mina cu cele politice, arhitectul neputând ignora că activitatea sa se desfășoară pe fundalul unei anumite vieții sociale. Arhitecții Renașterii aprofundează textile antice, Leonardo da Vinci propune modele urbanistice noi care ignorez întreaga tradiție teoretică existentă în domeniu proiectării urbanistice. Astfel în varianta cetății cu dublu nivel străzile de deasupra se găsesc la înălțimea primului nivel și sunt flancate de porticuri. Traficul în zona inferioara este facilitate de un tunel, situate chiar la nivelul curții palatului. Cetatea cu doua niveluri prevede ca în fața unui palat cu trei etaje și cu partenerul cu logică să se găsească strada cu o înălțimea universala a caselor. [Anexa 3] Strada de dedesubt comunică cu marile pivnițe ale palatului. Aceasta perioada este remarcată prin faptul că locațiunile a fost împărțite in zone.
Perioada modernă a fost remarcată prin faptul că localitățile au trecut prin perioada de criza, dar odată cu dezvoltare tehnologiilor moderne, utilizării electricității, sistemelor de comunicare și de deplasare circulației. În faptul acesta localitățile s-au dezvoltat pînă la apariția Metropolei, care consta în orașul central de baza și altele orașe satelit amplasate în apropierea acestora. Totodată apar megapolisuri, care constituie stadiul de gigantism al conurbațiilor, teritorial organizat intr-o imensă conurbație policentrica. Aceasta conurbație a beneficiat în dezvoltare ei de condiții excepționale: prezenta în apropiere a resurselor minerale și energetice, legături lesnicioase pe calea apei cu “lumea veche” și nu numai cu acesta.
Problematica necesitații creării locului stabil și determinat a fost pus în discuție în aproape fiecare epoca istorica pînă în prezent. Definiția de "urbanism" a apărut pentru prima data, în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda intitulată: "Teoria generală a urbanizării", anunțata în anul 1867. El, bazînduse pe vocabular latin, a utilizat "urbis" pentru a desemna știința amenajării orașelor. Acest termen este folosit relativ recent, dar are originea în antichitate. Urbanismul individualizează prin cea mai importanta componenta a amenajării teritoriului, al cărei obiect îl constituie teritoriu localităților și toate teritoriile necesare asigurării funcționarii și dezvoltării acestora pentru coordonarea politicii economice, sociale, culturale și ecologice în conformitate cu valorile fundamentale ale societății luate în ansamblu, în vederea realizării unui cadru natural și construit armonios, care să favorizeze viața sociala și culturala a populației.
Termenul “urban”, potrivit Dicționarului Explicativ al limbii române, înseamnă apartenența la oraș, orășenesc, iar în sens figurat, “care dă dovadă de urbanitate, politicos, civilizat”. Urbanismul reprezintă studiul orașelor mediul geografic, economic, politic, social, cultural și al impactului acestor elemente asupra fondului construit. Aglomerările primitive de locuințe s-au transformat în orașele ca rezultat al adâncirii diviziunii sociale a muncii în perioada separării meșteșugurilor de agricultura a apariției schimbului regulat de mărfuri, proprietarii private asupra mijloacelor de producție și a sclaviei, a apariției claselor și a statului. Din aceasta reiasă ca apariția orașelor pe scena istoriei a fost o consecință firească a evoluției civilizației umane.
Evoluția orașelor a provocat aspectele de dezvoltare, ce constituie un factor de progres. Luarea in considerare a dezvoltării urbane pornește de la premisa ca în prezent, jumătate din populația lumii traiste în orașe, acestea reprezentând motoarele dezvoltării economice. Dacă în trecut existentă orașelor nu ridica probleme deosebite, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului 19, au apărut probleme legate de gestionare, planificare, organizarea pe baze științifice și amenajarea acestora. În Europa orașele au apărut tîrziu, mai ales în Europa de Nord. În schimb în America orașele au apărut brusc, specificul lor fiind dezvoltare sub forma de orașe ciuperci. Astfel a apărut noile orașe care s-au dezvoltat într-un ritm alert cu efecte negative asupra stilului de viața al populație, aceasta înregistrând o creștere rapida, superioara ritmului de creștere al populație totale a globului, tendința care se accentuează mereu. Orașul poate fi definit ca o zona urbană formată de obicei din zone rezidențiale (de locuit), zone industriale și de afaceri, împreună cu funcții administrative destinate unei zone geografice mai întinse, de regulă situată împrejur. Totuși fiecare civilizație exprima opinia sa care poarta sensuri diferite. Din punct de vedere etimologic, termenul de oraș provine din:
Englezescul Town (oraș, centrul administrativ, urbe) sau city (oraș, urbe)
Franțuzescul cite (oraș)
Latinescul urbsurbis (oraș).
Un alt punct de vedere ii aparține lui H. Wagner care preciza ca “orașele sunt punctele de concentrare ale comerțului uman”. Prin urmare definiția orașului trebuie sa aibă drept element central activitățile din interiorul orașelor. De aceea, Fr. Von Richthofen spune ca orașul reprezintă “o grupare ale cărei mijloace de existenta normala constau în concentrarea formelor de lucru care nu sunt consacrate cultivării plantelor, ci în primul rînd in comerț si industrie”. Un alt specialist în domeniul geografiei orașelor, Vasile Cucu definește orașul ca fiind o forma de așezare unitate teritorial-administrativă, cu caracter urban datorita activităților de producție preponderent neagricole, datorită funcțiilor sale politico-administrative și social-culturale complexe determinate de rolul pe care îl are teritoriul administrativ din care face parte.
Diversele puncte de vedere cu privire la definirea orașului ne conduc la concluzia că nu există o armonizare a punctelor de vedere ale specialiștilor. Primele civilizații urbane din lume au apărut în Asia, în regiuni cu agricultură avansată, bazată pe irigații. Cel mai vechi oraș din lume, Ierihon, a apărut acum 7 000 de ani pe teritoriul actual al Iordaniei. Între mileniile V și II î. H. s-au dezvoltat orașe înfloritoare în Mesopotamia. Începând cu mileniul III î. H. se dezvoltă orașe și în nordul Africii, pe Valea Nilului și la țărmul Mării Mediterane. În Europa, civilizația minoică a creat primele centre urbane în mileniul II î. H. (Cnossos în Insula Creta). Ulterior, în Grecia antică, apar orașe-state numite. Vechii greci în ființează și numeroase colonii în Asia Mică și pe țărmul Mării Negre – sec. VII-VI î. H. (Histria, Tomis, Callatis). În dezvoltarea concentrărilor urbane putem distinge deci patru tipuri:
Tipul European caracterizat printr-o dezvoltare timpurie a aglomerațiilor urbane, a rămas în prezent la o evoluție relativ ponderata în raport cu creșterea generala a populației și cu tendința de încetinire a creșterii lor numerice.
Tipul țarilor din afara Europei create aproape în exclusivitate de către europeni, au cunoscut un progres uriaș, viguros și astăzi cu toate că ritmul este ușor diminuat.
Tipul rusesc, în expansiune măsurata, corespunzând dezvoltării economice.
Tipul țarilor în curs de dezvoltare caracterizate printr-o creștere moderata.
Procesul de urbanizare a fost în directă legătură cu procesul de industrializare, fiind determinat de migrarea populației dinspre așezările rurale spre cele urbane. Sub aspectul dinamicii sociale el poate fi apreciat ca o restructurare socială ca urmare raportului în producția de bunuri. În conținutul existenței sociale a populației se disting următoarele schimbări:
pe plan economic – trecerea la munca retribuită;
pe plan fizic – trecerea la un cadrul nou de viață, cu condiții superioare de locuire, cu facilitățile oferite de oraș, cu vestimentația adecvată acestuia etc.;
pe plan ergonomic – prin exercitarea unor profesiuni și ocupații noi, prin impunerea unui alt ritm de utilizare a timpului și o nouă organizare a acestuia;
pe plan familial – restrângerea familiei la una-două generații;
pe plan social-cultural – prin adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane și asimilarea unor noi forme de petrecere a timpului liber; are loc o delimitare, o renunțare la tradiție și adaptarea la condițiile impuse de noul mod de viață, asimilarea culturii „urbane” și participarea la evenimentele „mondene”, în care se manifestă comportamentul „asimilat”.
Experiența a demonstrat că aceste mișcări au fost deseori provocatoare de convulsii atât în planul existenței individuale, cât și în planul existenței comunitare, prin formarea unei categorii neasimilate, neadaptate, adevărată perturbatoare a mecanismului vieții urbane.
Analizînd datele prezentate în tabel se poate observa că populația Terrei va depăși 8 miliarde in anul 2030, 9 miliarde în anul 2040 și 10 miliarde în 2070 tendința fiind de creștere în perioada analizata, Africa înregistrând cea mai mare creștere in timp ce Europa se afla la polul opus cu cea mai slaba evoluție. [Anexa 4]
Printre cauzele deplasării populației din sate către orașe se regăsesc:
cauze economice (concentrarea industrie si a comerțului, inegalitatea salariilor);
cauze socio-culturale (apropierea de centrele de învățământ, multiple posibilități de distracție).
În secolul al 19-lea a început să se mărească considerabil numărul orașelor industriale, dar era urbanizării este considerată a fi în secolul al 20-lea. Această afirmație este demonstrată de faptul că în anul 1900 în orașe locuiau 13% din populația planetei iar spre sfârșitul secolului acest procentaj devenise 47%. [Anexa 5] La momentul actual în orașe locuiește mai mult de jumătate din populația planetei. Urbanismul s-a dezvoltat – atât ca știință, cât și ca un complex de activități social-economice – sprijinindu-se pe anumite principii care i-au mărginit cadrul și i-au jalonat, respectiv imprimat direcțiile în evoluția sa. Potrivit doctrinei franceze – una dintre cele mai dezvoltate în domeniu, principiile urbanismului sunt grupate pe patru mari categorii:
principii ale reglementării urbanismului;
principii relative la autorizațiile individuale de utilizare a solului urban;
principii ale urbanismului operațional;
principii privind contenciosul în materie de urbanism.
Din punct de vedere cadrului juridic, legea Nr. 835 din 17.05.1996 privind principiile urbanismului și amenajării teritoriului, art. 1 stipulează că „Urbanism – cea mai importantă componentă a amenajării teritoriului, al cărei obiect îl constituie teritoriul localităților și toate teritoriile necesare asigurării funcționării și dezvoltării acestora„. Reieșind din faptul că terminul de “amenajare”, a fost preluat din limba franceză „aménagement du territoire„ care se traduce ca “planificare”, fenomenul urban, făcând parte din aceasta este privit ca un proces continuu, dinamic de dezvoltare, transformare asupra tuturor compartimentelor vieții umane care se desfășoară în ritm accelerat, constituindu-se ca efect, nu ca și o cauză a civilizației, dar având un incontestabil rol determinant în promovarea progresului social. În acest context se poate afirma că urbanismul are ca principal scop stimularea evoluției complexe a localităților, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu și lung.
1.2. Planificare urbană. Particularități și caracteristici
Planificare teritorială eficientă are un rol strategic în susținerea politicilor publice care contribuie la dezvoltarea socio-economică și atingerea obiectivelor de dezvoltarea durabilă. Într-o țară democratică dezvoltată în prezent sau aflată într-un proces de tranziție planificarea ubană are un rol important în procesul de dezvoltare. Astfel planificarea trebuie să asigure în primul rând o coordonare a politici sectoriale printr-o strategie teritorială și un sistem de guvernare.
Rolul planificării urbane diferă de la o țara la alta dar, de manieră generală ea reglementează utilizarea terenurilor, vizează elaborarea unor strategii pentru anumite teritorii și coordonează strategiile sectoriale.
Conform definițiilor folosite de către Națiunile Unite planificarea teritorială trebuie să asigure o coerență a distribuției activităților în spațiu și să coreleze diferitele politici publice. Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare în contextul planificarii teritoriale are ca rol principal coordonarea politicilor publice la diferite niveluri teritoriale. În contextul European, Conferința Europeană a Miniștrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului a desfășurat, încă de la prima sa reuniune din 1970, o importantă activitate sub auspiciile Consiliului Europei. La reuniunea care a avut loc la Torremolinos (în Spania) în anul 1983 a fost adoptată Carta Europeană a Amenajării Teritoriului. Conferința s-a remarcat prin adoptarea Cartei Europene, document care definește pe plan european obiectivele fundamentale ale amenajării teritoriului. Pe această bază și în cadrul programului de lucru viitor, Miniștrii responsabili cu Amenajarea Teritoriului reafirmă directivele elaborate în cadrul precedentei Conferințe de la Londra și au acordat o atenție deosebită lucrărilor privitoare la elaborarea unei Scheme Europene de Amenajare a Teritoriului care să pună accent pe termen scurt și mediu, între altele, pe:
concluziile studiilor privitoare la conceptul final al schemei sau, în alți termeni, pe realizarea unui prim document în acest domeniu;
o discuție privind posibilitatea de elaborare a schemelor naționale și regionale de amenajare a teritoriului;
evaluarea impactului unor anumite proiecte de amenajare a teritoriului. În plus, Conferința a adoptat o rezoluție care definește direcțiile care trebuie să guverneze în viitor orice politică de amenajare a teritoriului regiunilor maritime.
Obiectivele generale care trebuie urmărite în cadrul unei politici de amenajare a teritoriului sunt:
dezvoltarea echilibrată a regiunilor maritime;
o nouă concepție asupra zonelor de coastă;
– protejarea zonelor de coastă;
principiul planificării în profunzime;
o planificare integrată a „sistemelor terestre-marine”;
coordonarea activităților de pe mare;
amenajarea maritimă: dezvoltarea unei abordări prudente și progresive;
o urbanizare controlată;
combaterea poluării;
controlul activităților industriale;
organizarea rațională a turismului;
liberul acces al tuturor în zonele de coastă.
Dezvoltarea urbană este necesară sa fie controlată, deoarece urbanizarea necontrolată a coastelor europene trebuie să fie oprită ca o chestiune de urgentă, dată fiind capacitatea limitată al regiunilor de coastă. Este necesară o concentrare și controlare a dezvoltărilor importante din anumite zone și o restricționare a acestor dezvoltări în zonele în care conservarea este pusă pe primul plan. În această privință, controlarea extinderii arbitrare a caselor de vacanță și a altor locuințe este deosebit de importantă. În cele mai populate regiuni de coastă se fac presiuni imense de cerere de terenuri pentru recreere, agricultură și conservarea mediului natural. Planurile fizice la nivel regional trebuie să acorde spațiu suficient pentru funcționarea adecvată a acestor activități. În același timp, planurile regionale trebuie să se asigure că spațiile în aer liber alocate nu sunt afectate inutil de excesele activităților caracteristice lor, precum recreerea, alimentarea cu apă, transportul etc. În acest scop, ar fi de dorit să se delimiteze o zonă de-a lungul coastei pe care să fie interzisă construirea oricărei clădiri. Diferitele activități de coastă asociate cu un nivel înalt de urbanizare (industrializare, recreere intensivă) pot avea un efect negativ asupra altor activități precum pescuitul, acvacultura, conservarea mediului natural, protejarea peisajului și recreerea extensivă. În multe state care anterior anului 1989 au avut un regim centralizat, ulterior după 1990 și instaurarea democrației planificarea a fost văzută ca o reminiscență a fostului regim pierzând astfel mult ca poziționare în rîndul celorlalte atribuții ale puterii publice. De cele mai multe ori a subzistat o singură componentă a sistemului de planificare, respectiv utilizarea terenurilor. Totuși trebuie precizat că planificarea este un instrument de acțiune publică folosită cu eficiență în statele dezvoltate unde este nevoie luarea unui mare număr de decizii în mod coordonat intr-un sistem descentralizat, deschis și transparent. Cu cît economia unei țări devine mai puternică este nevoie de un stat eficient care presupune și capacitate de planificare la toate nivelurile administrative. O importantă aparte este acordată în ultima perioadă corelării între activitatea de amenajare a teritoriului și dezvoltare regională. Din 2009 odată cu aprobarea Tratatului de la Lisabona coeziunea teritorială a devenit un obiectiv comunitar și o competentă partajată între UE și statele membre. De aceea actualele propuneri de regulamente europene care se vor aplica în perioada 2014-2020 acordă un rol important abordării integrate, planificării strategice și dimensiunii teritoriale în programarea și implementarea programelor operaționale finanțate din fonduri structural și de coeziune, ceea ce reprezintă o premisă pentru corelarea mult mai strânsă între amenajarea teritoriului și dezvoltarea regională. Planificare presupune o acțiunea de a planifica, activitatea de programare, organizare, coordonare a unei activități pe bază de plan.. Planificarea este văzută drept acțiunea de a planifica, dar și de a anticipa, previziona, pregăti anumite acțiuni intr-o anumită perspectivă. Funcția de planificare constă în luarea deciziilor referitor la obiectivele și acțiunile ce trebuie de întreprins pentru a atinge anumite scopuri. La rîndul său, obiectivul reiasă ca rezultatul viitor dorit dar planul este traseul de mișcare spre scopurile preconizate.Planuri urbanistice, conform legii sunt totalitatea documentelor scrise și desenate referitoare la un teritoriu definit, prin care se analizează situația existentă și se stabilesc obiectivele și măsurile în domeniul urbanismului și amenajării teritoriului pe o perioadă determinată. De fapt primele modele ale planificării urbane se întâlnesc aproape în fiecare epocă istorică sub forma orașului ideal. Orașul ideal este oglinda unor principii de organizare spațială afirmate ca urmare a cristalizării la nivel teoretic a unei anumite viziuni asupra rolului structurii urbane. Mai mult, prin localitate ideală e definește o structură organizatorică, politico-socială considerată perfectă și care are aparent toate caracteristicile. Florența, oraș din Italia, a fost unul din primele modele ale planificării urbane, forma zidului de apărare al orașului fiind intenționat concepută cu area și multiple "raze" pentru a fi capabil ca să reziste optim la atacuri ale artileriei timpului, care consta din tunuri mono-salvă de diferite calibre. Factorul social-economic constituie baza formării/dezvoltării orașelor și urbanizării. El este determinat de valoarea și importanța activității economice, de stadiul existent și perspectivele de planificare și de dezvoltare a industriilor, comerțului, transportului. De asemenea, depinde de zona de influența actuală și viitoare a activității politico-administrave, culturale, științifice, de ocrotire a sănătății, de învățământ și alte. În conformitate cu profilul economic și social, planurile de sistematizare a orașelor conturează dimensiune teritoriului necesar funcționării tuturor ramurilor economice care determină formarea orașului și a teritoriului zonei de locuit, precum și relațiile dintre ele. De asemenea, se determină volumul construcțiilor de locuit și necesitățile de deservire social-culturală, comercială și editară a populației, precum și repartiția acestora pe teritoriul orașului. Planurile de sistematizare se întocmesc concomitent, atât pentru oraș, cât și pentru teritoriul preorășenesc și prevăd succesiunea și etapele investițiilor în conformitate cu datele profilului social-economic. Ele se execută pentru o perioadă care corespunde cu planurile de dezvoltare a economiei naționale. După anii 80, în țările Europene, în contextul descentralizării competențelor în domeniul urbanismului rolul s-a schimbat. Statul a continuat să ocupe un rol important în cadrul proiectelor urbane, dar rolul sau a început să fie de facilitator al amenajării spațiului urban, fața de cel clasic, de producător al amenajării. Aceasta s-a produs trecerea de la planificarea urbană tradițională la planificarea strategică. Cu toate acestea există diferențe de accent, priorități și instrumente. Astfel, unele țări pun accentul pe planificarea economică, altele pe utilizarea eficientă a terenului sau pe sistemele de reglementare. În unele cazuri o importanță deosebită se acordă aspectelor de design urban/control al intervenției, siluetă urbană, alte țari au o abordare cuprinzătoare și integrată. În acest context de poate diferenția: planificarea urbană tradițională se bazează pe un model ierarhic de acțiune, caracterizat de o flexibilitate limitată. Acest tip de planificare corespunde unui sistem în care statul este puternic și are mijloacele necesare pentru a fi producător al amenajării. Referitor la luare deciziei în problemele dezvoltării localităților este fundamentată pe argumente tehnice, adoptată de autoritatea publică centrală, și aplicată la nivel local. Planurile reglementează dezvoltarea orașelor și aloca resurse prestabilite pentru perioade definite de timp. Planurile se înscriu într-o ierarhie – astfel încît planului de dezvoltare de ansamblu al orașului îi corespund planurile de detaliu care stabilesc normele și parametrii de ocupare a solului; planificarea urbană strategică se bazează pe un model flexibil de acțiune, caracterizat printr-o capacitate de ajustare a obiectivelor definite de puterea publică, fața de mijloacele de realizare existente. Acest tip de planificare a început să înlocuiască planificarea tradițională după anii 80, în contextul menționat anterior de descentralizare a statelor Europei occidentale și a reducerii fondurilor publice destinate amenajării urbane. Acest model flexibil de acțiune urmărește valorificarea potențialului de dezvoltare al orașelor – care devin actori cu putere de decizie. În cadrul planificării urbane se produce o deplasare a rolului statului – de la controlul dezvoltării orașelor spre incitarea/ încurajarea inițiativei locale. Autoritatea publică centrală și locală își păstrează rolul de factor major de decizie, însă soluționarea problemelor are loc ca rezultat al negocierii, în cadrul căreia se caută un numitor comun al intereselor actorilor implicați. Planul, ca reprezentare grafică a soluțiilor de amenajare urbană devine un instrument insuficient, fiind uneori prea rigid, pentru acest nou tip de planificare sunt necesare instrumente noi. Complexitatea acestui tip de planificare are nevoie de lărgirea cercului actorilor tradiționali (aparținând autorității publice), prin includerea actorilor societății civile și promotorilor privați. Toți acești actori stabilesc prin negocieri, obiective proiectului urban și modul de acțiune, ce corespunde abordării noi – proiectul urban integrat. Planificarea urbană poate fi definită ca un proces complex de utilizare efectivă a loturilor virane și a pământului urban, implicând designul urban, infrastructura transporturilor și integrarea armonioasă a clădirilor deja existente cu cele viitoare. Planificarea urbană este preocupată de identificarea problemelor concrete ale orașului, de determinarea resurselor disponibile pentru atingerea scopurilor precum și de evidența constrângerilor ce le blochează realizarea. Fenomen sofisticat, implică arhitectură, ingineria construcțiilor, cercetare, analiză, finanțare, viitorologie, planificare strategică, consultare publică, planificarea cartierelor, gândire strategică, recomandări și limitări, conservare istorică, implementare, management și gospodărire și, în final, realizarea de clădiri, drumuri și structuri.Instrumentele de planificare teritoriala și urbană asigură administrației mijloacele necesare și moderne pentru gestiunea teritoriului, oferind: un cadru strategic pentru planificarea dezvoltării și identificării investițiilor publice prioritare; localizarea problemelor și oportunităților de dezvoltare; corelarea acțiunilor mediului privat cu sectorul public; corelarea reglementării utilizării terenurilor cu politicile de dezvoltare socio-economică; comunicare vizuală pe baza de planuri, scheme, schițe, hărți, imagini. Prin planificare se are în vederea creșterea calității vieții, dezvoltare economică, protejarea proprietății private dar și a interesului public, a valorilor naturale și culturale, amplasarea echipamentelor de interes public în cel mai bun loc în raport cu buna funcționare a localităților. Documentațiile de urbanism sunt rezultatul unui proces de planificare urbană referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situația existentă și se stabilesc obiectivele, acțiunile, procesele și măsurile de amenajare și dezvoltare durabilă a localităților. Documentațiile de urbanism se elaborează de către colective interdisciplinare formate din specialiști atestați în condițiile legii, luând în considerare în mod corelat problemele fizice, economice, sociale, de mediu natural și construit. Reieșind din cele menționate, planificare urbană reprezintă un instrument, o tehnică eficientă utilizată cu succes care a condus la dezvoltare urbană.
CAPITOLUL II. PARTICULARITĂȚILE PLANIFICĂRII URBANE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Trebuie spus de la înainte că planificăre urbană diferă de la o țara la alta dar manieră generală nu se schimbă. Urbanismul oricărui stat este indispensibil legat de istoria și evoluția acestuia. Analizînd istoria urbană în acest capitol pe teritoriul Moldovei, care de-a lungul timpului a suferit influențe culturale, sociale, economice și politice se poate identifica dificultatea situației existente și particularitățile specifice.
2.1. Evoluția urbana în contextul național
În spațiul Moldovei istorice fenomenul urban antic este înregistrat odată cu pătrunderea în arealul geto-dacic a elementului colonizator elen. Activitatea colonizatoare a grecilor în secolele VII – VI î. Chr. Duce la apariția numeroaselor alcătuiri urbane în cele mai îndepărtate locuri ale bazinului mediteranean și pe țărmul Mării Negre. În Pontul Stîng sînt întemeiate în calitate de colonii grecești orașele Istros, Callatis, Tomis. La gura Nistrului, la circa 19 km de vărsarea lui în Marea Neagră, aproape orașului Tyras.[Anexa 6] Tyrasul prezită un model al polisului de tip sclavagist democratic, așezat la gura fluviului, astăzi Nistru. Valențele materiale ale pămînturilor roditoare, poziția geografică favorabilă, determinată de interesele strategice și economice ce stimulează relațiile comerciale cu populația baștnașă și lumea mediteraneană.
Centrele nou-formate ilustrează un urbanism elevat, bazat pe îmbinarea armonioasă a cadrului natural cu cel construit. Amplasamentul devine funcție a factorilor economici și strategici: așezările pontice ale grecilor sînt nu numai orașe întărite, dar și importante porturi maritime, atrase în circuitul comerțului internațional. Arheologia furnizează date prețioase privitoare la polisurile pontice din perioada clasică și elenistică. În cele mai multe cazuri este folosită metoda de intersecție a două axe ordonatoare, reciproc perpendiculare și divizarea terenului în carouri, atribuită arhitectului milesiană. Se delimitează sectoarele: privat, public, profan și sacru. Inima localității devine acropola, principalul component al centrului orășenesc care se caracterizează prin: dispunerea centrală sau axială în cadrul polisului clasic-elenistic; amplasarea pe o înălțime care domină împrejurimile (un munte, deal, promontoriu înalt); ocuparea unui teren pietros cu pante înclinate, utilizarea unui sistem bine gândit de fortificații, integrarea în peisaj; sinteza diferitelor arte, lucrări edilitare de înaltă calitate. O importanța deosebită în componența orașelor grecești o capătă edificiile de cult dedicate zeităților elene. Centrele orașelor grecești sînt bine echilibrate, dar se evită simetria și repetarea mecanică a elementelor urbanistice. Perioada romană și antică târzie (secolul I î. Chr. – IV p. Chr.) continuă în coloniile grecești tradițiile urbanismului clasic-elenistic, aducând totodată și unele inovații. [Anexa 7] În fond, este respectată vechea divizare compozițională, sistemului defensiv și rețeaua rutieră. Rămân practic aceleași și căile navigabile. Majoritatea urbelor grecești își păstrează însemnătatea de odinioară. Orașele a fost divizate în trei grupuri mari: orașe comerciale – porturi, orașe administrativ-culturale, orașe – tabere militare. Unele se găsesc în apropierea frontierilor imperiale. Aici procesul urbanizării se desfășoară paralel cu militarizarea așezărilor. Construcția castrelor pentru staționarea garnizoanelor romane, legăturile între localnici și militari favorizează dezvoltarea urbanistică. Castrele servesc ca matrice pentru planimetria urbană condiționînd, în cele mai multe cazuri, sistemul ”hippodamic” cu excepția unor orașe mari, situate pe terenuri accidentate sau orașe dezvoltate din așezăriile premergătoare ale dacilor. Compozițiile planometrice ale orașelor se bazează ăe un pătrat sau dreptunghi, ale cărui axe prezintă două străzi principale, reciproc perpendiculare.
Din secolele III – IV începe perioada de presiune a populațiilor migratoare asupra spațiului danubiano-carpatic. Sînt jefuite și distruse așezări înfloritoare, regiuni întregi sînt pustiite. Valul puternic al năvălirilor barbare zdruncină orașele Histria, Dinogetia, Tropaeum Traiani, Tyras. Declinul vieții urbane se manifestă în localitățile însemnate ale Daciei Romane și Moesiei Inferior, multe dintre care își pierd importanța economică și politică, devenind, în exclusivitate, așezări rurale obișnuite. Carpii, goții, Hunii, anții, slavii, pecenegii – aceste popoare a evoluat spre Balcanii și Europa Occidentală.
Urbanizarea medievală pe teritoriul Moldovei începe în secolele XII – XIII . Pîna la începutul secolului XIX ea parcurge niște etape:
etapa prestatală;
etapa întemeierii, consolidării și centralizării statului independent;
etapa dependenței Imperiului Otoman, inclusiv fanariota;
În prima etapa Moldova dispune de o rețea de sate și așezări preurbane – centre ale cnezatelor și voievodatelor locale. Această perioada este remarcată trecerii de la faza rurală la cea preurbană și mai apoi la cea urbană.
Procesul de urbanizare se aseamănă mult cu cel din Țara Românească și Transilvania, dar există și factorii deosibiți. În secolele V – IX Moldova reprezintă un ”coridor” de trecere a popoarelor migratoare. Populația locală se ascunde de migratori nu în așezări fortificate, ci în munți, păduri și locuri puțin accesibile. Evident că toate aceștea nu permeteau dezvoltare urbană în țara noastră. Din secolul al V se înregistrează instabilitatea majorității așezărilor omenești și numai în secolele IX – X în sînul societății autohtone se manifestă fenomenul separării meșteșugurilor de arhitectură. În Moldova medievală se desting căi de constituire a orașelor și anume:
renasc pe locul vechilor alcătuiri urbane antice (Cetatea Albă pe locul anticului Tyras);
se dezvoltă din așezări rurale situate în condiții geografice (Chișinău, Hotin, Soroca);
sînt întemeiate din inițiativa puterii centrale pe lîngă fortificări, drumuri, strategice (Siret, Milcovia).
În general cele mai multe centre urbane moldovenești apar în paralel cu constituirea statului atît cronologic cît și structural atunci cînd domnia devine unicul stăpânitor al orașelor. Orașele moldovenești și cele din Europa Occidentală au anumite diferențe. În Moldova alcătuirile urbane au un caracter deschis nefiind împrejurările cu ziduri de piatra. Palisadele de lemn și valurile de pămînt, absența pieței cu catedrală sunt specifice pentru teritoriul abordat. Sistemul administrării a fost centralizat și depindea de Poarta Otomană. Apar dezvoltări spontane de construcții, în special în zona de comerț. Deseori întreagă structura urbană a fost subordonată unor ansambluri arhitecturale majore.
O nouă etapa a urbanismului se începe după anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imoeriul Rus în 1812 care a provocat anumite schimbări în politica urbanistică. Urbanismul de la începutul secolului al XIX se manifestă prin replanificare și construirea intensivă celor mai importante localități din interfluviul Prut-Nistru. Capitala noii unității devine orașul Chișinău. Această perioadă coincide cu perioada înfloririi clasicismului, formele clasiciste sînt determinate de compoziții echilibrate, fiind nelipsite simetria rigoarea geometrică și tipizarea. Se dă preferință unui urbanism ordonat, cînd rețeaua stradală, constituită după anumite reguli geometrice, este subordonată arterelor de importanță majoră. Principalul „instrument” tehnic pe care se bazează sistematizarea devine planul topografic care prezintă exact la o anumită scară situației existentă. [Anexa 8] Documentele topografice oferă tabloul urbanistic real la sfârșitul perioadei de dezvoltare spontană, organică a orașelor. Planul de sistematizare integrală a unui oraș devine o noutate pentru urbanismul secolului XIX cu toate că încercări de dirijare și reglementare a dezvoltării urbane au fost înregistrate și înaintate. În general, aplicarea planurilor se începe după anul 1870 cînd a fost elaborat Regulamentul orașului Chișinău. [Anexa 9] În baza acestui document apare Direcția Orașenească pe lîngă care activează Comisia de construcții.
De la începutul secolului al XX pînă la începutul secolului al XXI urbanismul teritoriului în discuție parcurge trei perioade distincte:
1918-1940, cînd Basarabia este o parte componentă a Romăniei Marii;
1944-1991, cînd Basarabia și fosta Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească din stânga Nistrului, care formează Republica Sovetică Socialistă Moldovenească, în componența Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.
1991-prezent, cînd fosta Republica Sovetică Socialistă Moldovenească devine stat de sine stătător și independent – Republica Moldova.
Prima perioadă marcheză prin unirea Basarabiei cu Regatul Romîniei în anul 1918. Cu toate problemele cauzate de efectele primului război mondial, de reoritarea piețelor de desfacere și de alți factori obiectivi, intervalul de timp dintre anii 1922 și 1928 se caracterizează printr-o relativă stabilitate economică. În 1928 a fost emisă „Legea pentru organizarea administrației locale”, care prevedea obligativitatea orașelor de a-și întocmi în termen de 10 ani planuri de sistematizare, dar din criza economica din 1929 – 1933 legea nu a fost întotdeauna respectată. De lucrările de amenajare a orașului se ocupau Primăria, cu ajutorul capitalului străin a fost posibil de renova, de moderniza situația în contextul urban. Totuși în activitatea urbanistică desfășurată în această scurtă perioadă în Basarabia nu se înregistrează succese comparabile cu perioada sovetică.
După al 2 război mondial, începe o altă perioadă de evoluție a orașelor, care se numește „urbanismul perioadei soietice”. Această perioadă se devizează în trei intervale. Primul intervalul se începe în 1944 pîna la 1955, care se marchează prin reconstruire a localităților distruse în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost utilizat urbanismul totalitar de tip stalinist. Cel al doilea interval a fost în anii 1955-1971, trecere la construcția de masă a teritoriilor libere după principiul microraioanelor pe baza construcției industriale. Ultimul intervalul a avut loc în anii 1971-1991, peroada utilizării construcției complexe și cautărilor în domeniul urbanismului sovetic.
După anul 1991 Republica Moldova a fost proclamată ca stat democratic, suveran și independent. Această dată marchează începutul unei noi perioade în istoria urbanismului moldovenesc din stînga Prutului. În calea realizărilor reformelor au intervenit numeroase dificultăți. Ca de exemplu conflictul cu Transnistria, lipsa conceptului strategic clar, criza socială. Între timp, în orașele apar o mulțime de firme. Apar oficii ale întreprinzătorilor, băncii, restaurante, cafenele, centre de agrement, piețe acoperite, magazine specializate, benzinării. Se sfîrșește epoca construcției de masă. Nu se mai proiectează cartiere din construcții tipizate. Începe epoca construcției individuale. Se adoptă o serie de documente legislative și de reglementare, ca de exemplu legea Nr. 835 din 17.05.1996 privind principiile urbanismului și amenajării teritoriului, hotărîrea Guvernului cu privire la unele măsuri eficiente de soluționare a problemelor prioritare în domeniul dezvoltării teritoriuolui național ș.a. Se elaborează cîteva cercetări metodologice: Strategia și căile de soluționare a sarcinilor de asigurare cu locuințe, Încadrare principiilor de dezvoltare durabilă la proiectarea localităților Republicii Moldova ș. a.
Puținătatea documentelor urbanistice se explică prin mai muți factori: insuficiența mijloacelor financiare asignate de stat, plecarea mai multor arhitecți și urbaniști de la instituțiile de proiectare, lipsa de experiență urbanistică în condiții noi, legislația urbană imperfectă.
2.2. Aspectele de dezvoltare și planificare urbană
Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova și stabilirea cadrului juridic pentru satele (comunele) și orașele (municipiile) și unitățile administrativ-teritoriale se realizează în conformitate cu necesitățile economice, sociale și culturale, cu respectarea tradițiilor istorice, în scopul asigurării unui nivel adecvat de dezvoltare tuturor localităților rurale și urbane. Legea nr. 764 din 27.12.2001 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova stipulează în art. 6 că orașul este o unitate administrativ-teritorială mai dezvoltată decît satul din punct de vedere economic și social-cultural, cu structuri edilitar-gospodărești, industriale și comerciale corespunzătoare, a cărei populație în mare parte este încadrată în industrie, în sfera deservirii publice și în diferite domenii de activitate intelectuală, în viața culturală și politică. Rolul orașelor în dezvoltarea social-economică este unul determinant care constituie o importanță majoră, deoarece economiile naționale și regionale sunt bazate de regulă pe intensitatea și nivelul activităților din centrele urbane. Orașele determină intensitatea și nivelul de dezvoltare a unei țări, sub difirite aspecte. Pe fundalul unei Europe puternic urbanizate, Republica Moldova a intrat în mileniul III ca cel mai puțin urbanizat stat european (41.6% la 1 ianuarie 2011). Rolul orașelor este unul determinant în asigurarea dezvoltării unei societăți, economiile naționale și regionale fiind bazate în mare parte pe centrele urbane. În acest context, Raportul Global ONU cu privire la orașe din 2001, prevede o corelație direct între gradul de dezvoltare a unei societăți și nivelul său de urbanizare și calitate a managementului urban. Astfel, este deja bine cunoscut faptul că creșterea economică a unui stat este o condiționată de dezvoltarea urbană și organizărea regională a factorilor de producție. Cum a fost clarificat după declararea independenței, Republica Moldova a cunoscut o serie de schimbări socio-economice. Pe fundalul acelor schimbări, cea mai mare parte a orașelor (cu excepția or. Chișinău, Bălți, Tiraspol, Bender) au fost afectate de fenomenul declinului urban, care s-a manifestat prin declin economic, creșterea șomajului, migrația populației, reducerea numărului populației active. Diminuarea veniturilor populației de la orașe și efectele legate de acestea, a bugetelor autorităților locale, au dus la restrângerea investițiilor publice în infrastructura de bază a orașelor, la deteriorarea vieții citadine, cu impact asupra calității vieții locuitorilor din mediul urban, cât și rural adiacent. Republica Moldova nu a înregistrat o dezvoltare economică uniformă din punct de vedere geografic. Prin urmare, creșterea economică a avut tendința de a se concentra în anumite zone/orașe ale țării (din diverse motive: istorice, geografice, politice etc.), lăsând alte zone și orașe într-o situație mai mult sau mai puțin de subdezvoltare. Dependența dezvoltării social-economice a orașelor de un număr limitat de întreprinderi industriale mari a dus la apariția problemelor de ordin economic și social în rezultatul restructurării sau încetării activității acestora. În același timp, în dezvoltarea orașelor au intervenit un șir de probleme ce țin de sistemul centralizat urban decizional și de planificare: învechirea planurilor generale de dezvoltare a orașelor, degradarea infrastructurii sociale, necesitatea reconstrucției fondului locativ existent, etc. Deși este recunoscut per ansamblu impactul pozitiv în dezvoltarea țării al orașelor Chișinău și Bălți prin rolul de motor al economiei, au apărut dezechilibre de dezvoltare, de nivel de trai între acestea și celelalte orașe, dar și între regiuni și orașe.
În comparație cu țările din Europa, Republica Moldova se deosebește printr-o polarizare economică extrem de pronunțată, jumătate din Produsul său Intern Brut fiind realizat în capitală, care concentrează numai un sfert din populația țării. Evidența cea mai vizibilă a acestei polarizări economice este concentrarea activității economice, a celor mai bune resurse umane și celei mai performante infrastructuri în capitală. Celelalte orașe din țară reprezintă niște insulițe de viață economică mai mult sau mai puțin activă. Având o densitate mare a întreprinderilor, Chișinăul concentrează cele mai multe resurse de muncă ocupate în activități economice.
Dezvoltarea urbană presupune proiectarea și executarea unor lucrări de echipare a terenului care echivalează cu conversiunea terenului agricol în teren urbanizat. Acest proces implică o serie de responsabilități care revin administrațiilor publice. În Republica Moldova, cadrul legal privind dezvoltarea urbană este format dintr-un set de acte legislative și normative, cele de bază fiind:
1. Legea Nr. 835 din 17.05.1996 privind principiile urbanismului și amenajării teritoriului. Conform legii, unul din obiectivele majore ale activității de amenajare a teritoriului îl constituie dezvoltarea economică și socială echilibrată în condițiile respectării specificului fiecărei zone, precum și ameliorarea calității vieții oamenilor și colectivităților umane;
2. Legea Nr. 764 din 27.12.2001 privind organizarea administrativ – teritorială a Republicii Moldova; conform Legii, în Republica Moldova sunt:
5 municipii (Chișinău, Bălți, Bender, Comrat, Tiraspol);
60 orașe (inclusiv regiunea transnistreană).
Fiecare oraș dispune de relații diferite cu zona adiacentă, definindu-și astfel spațiul de influență urbană. Majoritatea orașelor (din dreapta Nistrului) sunt centre raionale, ceea ce înseamnă că au un rol semnificativ (economic, administrativ, social) asupra arealului rural din raza sa de influență (delimitat de hotarele raionale).
3. Legea Nr. 438 din 28.12.2006 privind dezvoltarea regională în Republica Moldova definește principalele obiective și principii, regiunile de dezvoltare funcționale pe teritoriul Republicii Moldova, modul de cooperare interregională, cadrul instituțional, instrumentele specifice politicii pentru dezvoltare regională, mijloacele necesare creării și funcționării regiunilor de dezvoltare (1% din veniturile aprobate în Bugetul de Stat pentru anul respectiv). Conform legii, la nivel național este elaborată Strategia Națională de Dezvoltare Regională, iar la nivel de regiune (Nord, Centru și Sud) este elaborată Strategia de Dezvoltare Regională pentru fiecare regiune, care identifică prioritățile și măsurile de implementare la nivel regional.
Modelul de dezvoltare regională, introdus prin Legea privind dezvoltarea regională în Republica
Moldova, prevede crearea unor regiuni mai mari, cu atribuții în domeniul planificării strategice,
care ar complementa structura teritorial – administrativă existentă. Această abordare oferă
posibilitatea reducerii costurilor (prin efectul economiei de scară) și a creșterii capacităților de
planificare strategică, menținând totodată prestarea serviciilor publice mai aproape de cetățeni – la nivelurile local și raional.
4. Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administrația publică locală, prevede principiile de bază ale administrației publice locale: autonomia locală și descentralizarea serviciilor publice.
5. Hotărîrea Guvernului Nr. 127 din 08.02.2008 cu privire la măsurile de realizare a Legii nr. 438 – XVI din 28.12.2006 privind dezvoltarea regională în Republica Moldova, care include următoarele: regulamentul consiliului național de coordonare a dezvoltării regionale; regulamentul – cadru al consiliului regional pentru dezvoltare; regulamentul – cadru al agenției de dezvoltare regională; regulamentul de formare și utilizare a mijloacelor fondului național pentru dezvoltare regională.
În conformitate cu datele prezentate de către autoritățile administrației publice locale s-a stabilit că, la moment, 19 localități din 57 de localități urbane dispun de documentație de urbanism elaborată sau în curs de elaborare, ceea ce constituie 33 % din toate localitățile urbane. Din 1614 localități rurale, documentația de urbanism este elaborată și adaptată la condițiile socio-economice noi sau se află în curs de elaborare pentru 17 localități, ceea ce constituie 1 % din toate localitățile rurale. În perioada anilor 1952-1991 cca 99% din localitățile rurale și 100% din localitățile urbane au fost asigurate cu planuri urbanistice generale. Localitățile urbane din țară dețin calități culturale și arhitecturale unice, forțe puternice de incluziune socială și posibilități excepționale de dezvoltare economică. Orașele reprezintă centre de cunoaștere și surse de creștere și inovație. În același timp, acestea suferă de probleme demografice, inegalitate socială, de excluderea socială a unor categorii specifice de populație, de lipsă de locuințe adecvate și accesibile ca preț și de probleme de mediu. Pe termen lung, orașele nu-și vor putea îndeplini funcția de motoare ale progresului social și ale creșterii economice dacă nu va fi menținut echilibrul social în interiorul orașelor și între orașe, păstrînd diversitatea culturală și stabilind standarde de calitate ridicate în domenii precum designul urban, arhitectura și mediul. Una din sarcinile de bază privind planificarea urbană constă în necesitatea coordonării intențiilor, în alocarea de mijloace financiare pentru dezvoltarea urbană prin construcția obiectivelor. Aceste obiective, fiind optimale și eficiente, la rîndul lor pot intra în contradicție cu direcțiile generale de dezvoltare ale localităților urbane. Conform tendințelor internaționale, orașul nu poate fi considerat numai ca un spațiu teritorial pe care se amplasează diferite obiective cu infrastructura inginerească, dar constituie o valoare imobiliară care, în urma folosirii raționale, trebuie să aducă venit în bugetele locale.
Conform legii documentația de urbanism presupune planuri urbanistice și regulamentele aferente, în care se definesc scopurile, mijloacele și se face etapizarea acțiunilor de urbanism, se oferă soluții pentru o dezvoltare echilibrată pentru prevenirea și eliminarea disfuncționalităților. La rîndul său planuri urbanistice la rîndul său reprezint totalitatea documentelor scrise și desenate referitoare la un teritoriu definit, prin care se analizează situația existentă și se stabilesc obiectivele și măsurile în domeniul urbanismului și amenajării teritoriului pe o perioadă determinată. Conform legii aceștea sunt grupate în:
planurile urbanistice generale;
planurile urbanistice zonale;
planurile urbanistice de detaliu.
Planul urbanistic general se întocmește pentru întreg teritoriul localității, inclusiv pentru toate teritoriile necesare funcționării și dezvoltării acesteia. Planul urbanistic general cuprinde o componentă directoare și o componentă reglementatoare. Componenta directoare a planului urbanistic general conține prevederi ce vizează: direcțiile principale de dezvoltare a teritoriului localității; schema generale și scheme de dezvoltărea sistemului de centre din cadrul localității, de circulație a transportului în localitate; de rețele tehnico-edilitare; stabilirea zonelor pentru care elaborarea planurilor urbanistice zonale este obligatorie; zonelor în care se prevede desfășurarea operațiunilor urbanistice majore; zonelor protejate; divizarea teritoriului localității în zone funcționale majore. Componenta reglementatoare a planului urbanistic general cuprinde prevederi ce vizează: delimitarea intravilanului localității; zonei centrale a localității; zonelor funcționale; stabilirea și delimitarea zonelor construibile; zonelor cu interdicție temporară sau definitivă de construire; stabilirea regimului de construire; delimitarea zonelor în care se preconizează executarea lucrărilor de utilitate publică, precum și a zonelor în care se instituie, în temeiul legislației, dreptul de preemțiune al autorităților administrației publice locale asupra bunurilor imobile;
Planul urbanistic zonal se întocmește pentru o parte din teritoriul unei localități sau pentru un teritoriu predestinat funcționării și dezvoltării localității. Planul urbanistic zonal cuprinde o componentă directoare și o componentă reglementatoare. Componenta directoare a planului urbanistic zonal se întocmește pentru anumite sectoare de o importanță sau cu o valoare deosebită din teritoriul unei localități și cuprinde: direcțiile principale de dezvoltare a teritoriului localității; scheme dezvoltării sistemului de centre din cadrul localității; generale a sistemului de circulație a transportului în localitate; a sistemului de rețele tehnico-edilitare; stabilirea zonelor în care se prevede desfășurarea operațiunilor urbanistice majore; stabilirea zonelor protejate; divizarea teritoriului localității în zone funcționale majore. Componenta reglementatoare a planului urbanistic zonal cuprinde: delimitarea zonei centrale a localității; zonelor funcționale; zonelor construibile; stabilirea regimului de construire cuprinzând: aliniamentele; regimul de înălțime; indicii de control; procentul de ocupare a teritoriului și coeficientul de utilizare a terenului;
Planul urbanistic de detaliu reprezintă documentația prin care se stabilesc condițiile de amplasare și executare într-un anumit teren a uneia sau mai multor construcții cu destinație precizată. Această documentație se întocmește numai în baza planului urbanistic general aprobat.
În Republica Moldova, cadrul legal privind planificarea urbană este format dintr-un set de acte legislative și normative, cele de bază fiind:
1. Legea Nr. 835 din 17.05.1996 privind principiile urbanismului și amenajării teritoriului, această reglementează: noțiuni generale; tipurile de documente de urbanism; componentele planului urbanismului general, zonal, de detaliu; etapele generale și finanțarea lucrărilor de elaborare a documentației; etapele de avizare, consultare și aprobare a documentației; operațiunile de gestionare a teritoriului localităților; controlul în domeniul.
2. Hotărîrea Guvernului Nr. 955 din 14.10.1997 cu privire la aprobarea privind consultarea populației în procesul elaborării și aprobării documentației de amenajare a teritoriului și de urbanismși reglementează: noțiunile și esența consultării populației în procesul de elaborare a documentației urbanistice; caracterul obligatoriu al consultării; etapele consultării; cadrul instituțional; metodele de consultare recomandate.
3. Hotărîrea Guvernului Nr. 5 din 05.01.1998 cu privire la aprobarea Regulamentului general de urbanism ce reglementează: reguli de bază privind modul de utilizare al terenurilor, la utilizarea construcțiilor de diferit tip; reguli de bază privind siguranța construcțiilor și apărarea interesului public la autorizarea de lucrări de construcții; reguli privind căile de acces spre construcții, normele și suprafețe terenurilor autorizate pentru construcții; reglementarea elementelor principale ale amenajării infrastructurii edilitare din localități.
4. Legea Nr. 163 din 09.07.2010 privind autorizarea executării lucrărilor de construcție; Legea reglementează modul de: eliberare a certificatului de proiectare, de urbanism Informativ; verificare și aprobare a documentației de proiect; eliberare a autorizației de construcție, de desființare; obligațiile și responsabilitățile autorităților și solicitanților.
5. Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administrația publică locală. Autoritățile publice locale au următoarele competențele: aprobă, în condițiile legii, planurile urbanistice ale localităților din componența unității administrativ-teritoriale respective, precum și planurile de amenajare a teritoriului; asigură elaborarea planului general de urbanism și a documentației de urbanism și amenajare a teritoriului și le prezintă spre aprobare consiliului local, în condițiile legii; soluționarea deferenților care apar în procesul de proiectare; organizarea procesului de consultare publică a proiectelor de documente; asigură gestionarea bazelor de date privind amenajarea teritoriului. Deci planificarea urbană poate fi definită ca ansamblul măsurilor de dezvoltare controlată a regimului construcțiilor și investițiilor în orașe, care este preocupată de identificarea problemelor concrete ale orașului, de determinarea resurselor disponibile pentru atingerea acestor scopuri precum și de evidențierea constrângerilor ce le blochează realizarea.
2.3. Analiza strategică privind planificare urbană
De origine latină, cuvântul strategie are conotații în lumea Greciei antice, acestă este legată de termenul de "strategi" care desemnă pe comandanții militari ai unei cetăți. În prezent termenul se referă la un număr extrem de mare de domenii ale vieții sociale și economice. În mod coerent noțiunea de planificare este strâns legată de cea de plan. Dicționarele definesc planificarea drept un proces de "întocmire a unui plan, a unui program", dar și de conducere și organizare a activităților pe bază de plan, incluzând și o anumită succesiune/etapizare a unor faze ale planului. Planificarea este văzută drept acțiunea de a planifica, de a anticipa, previziona, pregăti anumite acțiuni intr-o anumită perspectivă. John Friedman afirmă că utilizarea izolată a termenului de planificare este lipsită de sens și că ceea ce este extrem de important de reținut sunt două aspecte: planificarea implică decizii și presupune, alocarea de resurse. Termenul de planificare capătă sens in asociere cu alți termeni precum: participativ, strategic, de acțiune, pe termen scurt, mediu sau lung, global, inclusiv și urban, teritorial, spațial etc. Planificarea strategică este o sintagmă obținută din asocierea celor doi termeni de mai sus și care tinde să capete sensuri tot mai profunde și utilizări concrete in multiple domenii și procese, în prezent. Igor Ansoffeste considerat părintele planificării strategice, care este aplicată la nevoile dezvoltării diferitor structuri. Urbanismul are ca scop stimularea evoluției complexe a localităților, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu și lung. Activitatea se desfășoară la nivelul tuturor localităților urbane și rurale, în acord cu potențialul acestora și cu aspirațiile locuitorilor. Principalele obiective ale activității sunt: îmbunătățirea condițiilor de viață prin eliminarea disfuncționalităților, asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice și locuințe convenabile pentru toți locuitorii; crearea condițiilor pentru satisfacerea cerințelor speciale ale copiilor, vârstnicilor și ale persoanelor cu handicap; utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcțiunile urbanistice adecvate; extinderea controlată a zonelor construite; protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural construit și natural; asigurarea calității cadrului construit, amenajat și plantat din toate localitățile urbane și rurale; protejarea localităților împotriva dezastrelor naturale .
Rolul planificării urbane strategice diferă de la o țara la alta dar, de manieră generală ea reglementează utilizarea terenurilor, vizează elaborarea unor strategii pentru anumite teritorii și coordonează strategiile sectoriale. Prezentul și viitorul oricărui oraș într-o măsură considerabilă depinde de faptul cît de exact organele de conducere a acestui oraș în colaborare cu Guvernul țării înțeleg problemele orașului și stabilesc căile de soluționare cele mai raționale a acestor probleme în baza acordului de interese al Guvernului, comunității de afaceri și a populației orașului. Planul strategic trebuie să redea un tablou clar a acțiunilor de armonizare a mediului urban și o perspectivă a viitorului dorit, care se înțelege, se susține și se realizează de către toate comunitățile urbane.Una dintre principalele provocării ale Republicii Moldova este legată de problema respectării și aplicării legii care este reală și conduce la situație juridică preocupantă și confuză în domeniul amenajării teritoriului și urbanismului. Este necesar ca la nivel legislativ să se facă o distincție clară între strategii, planuri și documente de programare în ceea ce privește conținutul lor, sfera de aplicare, relația dintre acestea și responsabilitatea privind elaborarea, monitorizarea și implementarea lor. În acest sens, exemplul vizibil planificării strategice actual reiasă programul pe termen mediu de elaborare a planurilor urbanistice la nivel de localități pe anii 2013-2016. Scopul prezentului Program este ameliorarea situației privind dezvoltarea durabilă a localităților, prin excluderea edificării construcțiilor și planificării localităților fără o politică și strategie prestabilită, precum și asigurarea localităților cu documentație de urbanism. Implementarea Programului prevede următoarele obiective: elaborarea și racordarea planurilor urbanistice existente la noile condiții socioeconomice; asigurarea funcționării și dezvoltării teritoriilor; identificarea surselor de finanțare: alocări din bugetul de stat, bugetele unităților administrativ-teritoriale, mijloacele partenerilor de dezvoltare, investiții private și alte surse; armonizarea actelor legislative și tehnico-normative existente cu cele comunitare prin modificarea și completarea acestora; revizuirea procedurii de elaborare, avizare, expertizare și aprobare a documentației de urbanism. În vederea realizării prezentului Program urmează a fi întreprinse următoarele acțiuni pe termen mediu: autoritățile publice centrale și locale vor identifica sursele de finanțare a elaborării documentației de urbanism și amenajare a teritoriului; Ministerul Dezvoltării Regionale și Construcțiilor, în comun cu alte autorități administrative centrale, va modifica și armoniza legislația și documentele normative conform noilor cerințe socio-economice; autoritățile administrației publice locale vor identifica, ca parteneri interdependenți, strategiile de dezvoltare comună la nivel local, pregătind astfel localitățile pentru a deveni atractive și să facă posibile deciziile de investiții atît ale sectorului privat, cît și ale celui public, utilizând experiența țărilor Comunității Europene. Un alt instrument analizei strategice – SWOT. Analiza SWOT este acum un instrument cu largă aplicare in furnizarea de informații de importanță la luarea deciziilor strategice.Esența se reflectă în abrevierea sa: S – puncte tari, W – puncte slabi, O – posibilități/oportunități. T – riscuri/amenințări. Ideologia acestei analize permite totodată să nu se scape din vedere scopul final – de a primi răspuns la întrebările despre direcțiile de perspectivă a dezvoltării, ce permit activizarea avantajelor reale, eliminarea dezavantajelor, folosirea noilor posibilități și evitarea pericolelor și riscurilor potențiale. Utilizarea eficientă a scenariilor de dezvoltare implică atât o corectă evaluare a ipotezelor cît și o anumită flexibilitate in aplicare, care să permită continua reevaluare a ipotezelor inițiale in raport cu schimbările reale. Tehnica analizei SWOT poate fi utilizată in rezolvarea mai multor tipuri de probleme, dar este cel mai adesea folosită la elaborarea strategiilor alternative pentru a face față eficient la diferite condiții viitoare posibile și probabile. Situația existentă. În Republica Moldova există o cultură a planificării la nivel național. Atât populația cât și administrația și profesioniștii au înțelegerea nevoii de planificare, chiar dacă există o anumita asociere cu planificarea centralizată folosită în perioada anterior 1990. De la aprobarea principalelor legi în domeniu a trecut peste 15 ani, ceea ce poate permite o analiză critică asupra dispozitivului legal în domeniu și aplicabilității acestuia. Există atît la nivelul autorităților centrale cât și a celor locale o puternică voință de reformă coerentă a sistemului de planificare urbană și teritorială, in conformitate cu practicile europene, pe principiile integrării, corelării, descentralizării, simplificării si orientării spre acțiune. Se constată că nu există o strategie sau un alt document de politică public aprobat de către Guvern cu privire la activitatea de planificare teritorială în care să fie sintetizate prioritățile din acest domeniu, măsurile necesar a fi implementate și resursele alocate. Sistemul de planuri este extrem de complex ceea ce il face dificil de aplicat si actualizat in raport cu dinamica socială și economică astfel că necesită o simplificare. Deși prevăzută prin lege, în realitate nu există o coerență și ierarhie între diferitele tipuri de planuri de amenajarea teritoriului și urbanism, unul dintre motivele principale fiind faptul că majoritatea acestor planuri nu sunt elaborate, din cauza complexității sistemului de planuri, insuficienței resurselor financiare și slabei capacități administrative. Nu există suficiente corelări între legislația specific planificării teritoriale și cea aplicabilă dezvoltării regionale, desi multe din obiectivele generale ale acestor activități sunt comune. Iar in practică nu se înțelege că sunt ambele sunt instrumente de control ale proceselor de dezvoltare. Deasemenea nu este suficient de bine prevăzută distincția între documentele cu caracter strategic și cele operaționale. În contextul actual este necesară operarea, inclusiv la nivel legislativ și instituțional, a unei distincții și clarificări a relațiilor dintre diferitele tipuri de documente: strategii (integrate sau sectoriale, naționale sau locale), planurile spațiale (documentațiile de amenajarea teritoriului și urbanism), documentele de programare (plan de dezvoltare, plan de acțiune, document de implementare, program de investiții). E nevoie ca legislația și practica să evolueze de la o planificare normativă către o planificare strategică, în care planul să nu fie singurul instrument folosit în planificarea teritorială. Astfel în domeniul urbanismului planurile trebuie să nu mai fie doar statutare dar să devină și operaționale. În activitatea de amenajarea teritoriului și urbanism este nevoie să fie mobilizate o serie de instrumente, cum ar fi: guvernanța teritorială prin cooperarea și coordonarea diferitelor instituții publice pe verticală (între diferite niveluri teritorial administrative) și orizontală (între diferitele domenii sectoriale), politica funciară, politica fiscală,politica de mediu,politica de locuire, politica de mobilitate si transport. De asemenea este necesar a fi înțeleasa necesitatea obligativității planurilor prealabil efectuării investițiilor publice întru coordonarea si eficientizarea acestora. Rolul planificării strategice în prezent. Planificatorii – urbaniștii sunt cei care sprijină autoritățile publice din punct de vedere tehnic pentru a planifica dezvoltarea localităților luînd în considerare în mod corelat problemele fizice, economice, sociale, de mediu natural și construit. Reieșind din faptul că, planificarea urbanistică reprezintă un proces tehnic și negociere prin care se propune o viziune și masuri pentru a se atinge dezvoltarea spațială durabilă unui teritoriului, pe baza planurilor de amenajarea teritoriului și urbanism, factorii de decizie de la nivel național, regional, raional, local, controlează procesele de dezvoltare. Pentru o dezvoltare durabilă și competitivă a Republicii Moldova, este necesară nu doar o reformare a legislației bazată pe alinierea la practicile europene și pe principiul coerenței în sistemul de acte normative, dar și de instituții puternice, cu oameni bine pregătiți care să înțeleagă necesitatea coordonării între acțiuni și a cooperării între diferite niveluri ale autoritățile publice.
CAPITOLUL III. PLANIFICAREA URBANĂ ORAȘULUI CHIȘINĂU
Orașele și fenomenul urban constituie una dintre trăsăturile majore ale civilizației contemporane. Dacă în trecut condițiile de muncă și viața dintr-un oraș erau prielnice și favorabile unui trai decent, în prezent, acestea s-au înăsprit conducând la apariția unor fenomene precum supraaglomerare, zgomotul, poluarea ce au consecințe majore asupra stilului actual dar și viitor de viață, cu implicații importante chiar asupra stării de sănătate a individului. O parte tot mai mare din populația mondială trăiește în orașe din ce în ce mai numeroase și din ce în ce mai populate. Teritoriul ocupat, construit și locuit este din ce în ce mai mare, orașele infiltrându-se de multe ori în mediul rural dar și în cel natural. În consecința, apare necesitatea găsirii unor soluții de atenuare a efectelor urbanizării în plan economic, social dar și asupra mediului ambiant. În scopul identificării gradului actual de dezvoltare, al condițiilor de trai, muncă și recreere astfel încît, pe baza informații prezentate în context, să identifice situația actuala, principalele probleme și programe de dezvoltare, promovare, planificare cu ce se confruntă orașul Chișinău.
3.1. Analiza situației existente a orașului Chișinău
Orașul Chișinău este capitala Republicii Moldova. Orașul reprezintă centrul urban și strategic de creștere a competitivității economice și de dezvoltare a economiei naționale în ansamblu. Vorbind despre aspectele geografice, orașul este așezat la o margine a pantei de sud-est a Podișului Central al Moldovei, fiind străbătut de râul Bâc, un afluent de dreapta al Nistrului. Ca poziție pe glob, orașul este plasat la intersecția paralelei 47°01′0″N cu meridianul 28°52′0″E. Suprafața orașului este de 120,1 km pătrați. Orașul se află în partea centrală a unei structuri geologice din sud-estul Europei, a cărei bază este formată din plăci de granit și gnaisuri din epoca arhaică, dispuse la o adâncime de cca. 1150 m subnivelul mării. Chișinăul este atestat documentar prima dată la 1436 în calitate de localitate, așezată pe malurile râului Bâc. Acest loc a fost populat din timpuri străvechi. Arheologii au descoperit aici așezări umane, care datează încă din epoca de piatră (35-8 mii ani î. Hr.). Situația demografică. La momentul actual conform Programului lucrărilor statistice în anul 2015 prezintă datele despre „Numărul populației stabile în Republica Moldova la 1 ianuarie 2015, în profil teritorial”, vine cu următoarele precizări metodologice despre metoda de calcul a numărului populației stabile.[Anexa 10] Densitatea medie a populației în hotarele administrative ale orașului Chișinău constituie în timpul de față 48 om/ha, inclusiv în hotarele teritoriilor construite – 71 om/ha. Densitatea populației variază în funcție de tipurile de construcție a fondului locativ, de aspectul și de numărul de etaje ale blocurilor locative. În diferite sectoare ale orașului densitatea populației este diferită, variind între de la 20 până la 60 om/ha la construcțiile individuale și de la 200 până la 450 om/ha la construcțiile cu mai multe nivele. În cartierele de construcții mixte densitatea populației variază de la 70 până la 180 om/ha. În corespundere cu normele existente, densitatea populației la construcțiile individuale cu loturi pe lângă casă trebuie să fie nu mai puțin de 40 om/ha, în cele cu mai multe nivele de la 200 până la 420 om/ha, în funcție de media de niveluri. Cea mai mare densitate a populației se observă la cartierele 9-16 a construcțiilor cu mai multe nivele în partea centrală a sectorului Râșcani – 439 om/ha. Cea mai mică densitate a populației este atestată la periferia orașului și constituie de la 10 până la 20 om/ha (cartierele Poșta Veche, Schinoasa, Buiucani, str. Muncești, dea lungul malului râului Bâc). Rezultatul recensământului din 2014 legat de naționalitatea populației municipiului Chișinău prezintă structura etnică a populației urbane: 68.62% – moldoveni, 9.17% – ucraineni, 15.72% – ruși, 1.01% – găgăuzi, 1.41% – bulgari, 0.44% – evrei, 0.13% – polonezi, 0.05% – țigani, 3.44% – alte etnii.
Zonificarea funcțională. Zonarea functionala Funcțional terenurile în Chișinău se împart în teritorii pentru: locuire; infrastructura de producere, depozitare și comunală; infrastructura socială; teritorii destinate transportului, zonele de odihnă și de agrement, rezervele. Terenuri. Teritoriul orașului Chișinău este amplasat pe arealul de sud-est al Codrilor, unde podișul Moldovenesc este întretăiat de lunca lată și adîncă a râului Bâc, afluent de dreapta al Nistrului. Teritoriul urban actual ocupă valea râului Bâc pe o lungime de 20 km, la care se adaogă văile afluenților săi. Suprafața totală a orașului constituia 12,3 mii ha. Teritoriul se caracterizează prin ponderea însemnată a terenurilor pentru construcția de locuințe, obiective sociale și alte construcții pentru utilizări publice (68,7% sau 8,3 mii ha), urmate de cele destinate activităților industriale, transport și telecomunicații (22,2% – 2,7 mii ha). Ponderi neînsemnate dețin suprafețele destinate agriculturii, rezervelor și apelor. Conform formei de proprietate, teritoriul include: Terenuri proprietate publică a or. Chișinău – 8 767 hа sau 71,3% din suprafață. Cea mai mare parte a terenurilor sunt cele pentru construcții și curți, terenuri pentru plantații forestiere care dețin 93,8% din total (8,2 mii ha); Terenuri proprietate publică a statului – 2 534 ha sau 20,6% din suprafața totală, care include terenuri ale: fondului silvic, fondului apelor, drumuri naționale și regionale, destinate protecției naturii, construcțiilor, inclusiv terenuri destinate industriei și infrastructurii edilitare; Terenuri proprietate privată – o mie de ha, doar 8,1% din total terenuri, fiind ocupate preponderent de construcții și curți. Educația și cultura. Sistemul educațional în or. Chișinău este reprezentat de sistemul de învățământ și organizarea vieții culturale. Sistemul educativ din or. Chișinău în prezent are ca obiectiv, nu doar să implanteze valori morale și culturale, dar și să schimbe atitudini, comportamente, mentalități. Chișinău acoperă necesitățile locuitorilor orașului. Unele instituții,
însă rămân a fi supraaglomerate deoarece ele sunt frecventate nu numai de elevii din sectorul în care sunt amplasate. Din aceste considerente se tinde spre dezvoltarea uniformă infrastructurii educaționale. Astfel, în fiecare sector urmează a fi dezvoltată o rețea de instituții educative cu profiluri diversificate de toate nivelurile (preșcolar, gimnazial. liceal) pentru a evita mobilitatea
elevilor dintr-un sector în altul. Majoritatea instituțiilor culturale sunt concentrate în anumite sectoare ale orașului. În orașul Chișinău sunt concentrate 80% din instituțiile universitare și, respectiv, 49% din instituțiile superioare medii de specialitate (colegii). Astfel, în învățământul superior în anul de studii 2005/2006 învață 126 mii studenți. Personalul didactic care activează în învățământul superior din orașul Chișinău constituie cifra de 6802.
Rețeaua de instituții culturale cuprinde teatre profesioniste, Muzee, săli de concerte, biblioteci publice, cinematografe. În orașul se află cea mai mare parte ale obiectelor patrimoniului cultural național.
Turism. Chișinăul „absoarbe” 90% din turiștii străini care vizitează Republica Moldova. Acest fapt îl datorează statutului de capitală, poziției avantajoase (aeroport internațional, nod de căi rutiere și ferate), precum și numărului relativ mare, comparativ cu alte centre urbane din țară, a locurilor de cazare. Capitala dispune de 17 hoteluri, cu capacității de cazare estimate la 67,7% din oferta turistică națională. Dintre acestea, nici unul nu este de 5*. În același timp, se resimte o insuficiență a motelurilor de-a lungul principalelor artere rutiere, precum și a unităților hoteliere de categorie modestă.
Alimentarea cu apa. Serviciile de alimentare cu apă a orașului Chișinău și a unei părți din suburbii1 sunt prestate de SA Apă Canal Chișinău, în care CMC deține 100% de acțiuni. Principala sursă de suprafață este fluviul Nistru. Mineralizarea apei este considerată medie pe tot cursul fluviului. Apa este atribuită la clasa hidrocarbonatcalcinată. Calitatea apei din sursele subterane nu corespunde normelor sanitare privind conținutul de fluor și duritate. Stațiile de captare a apei din râului Nistru sunt amplasate la distanța de 20 km, lângă orașul Vadul lui Vodă, prin 2 noduri cu o capacitate totală în exploatare de circa 435 mii mc/zi, inclusiv din r. Nistru 2 – 400 mii mc/zi și din surse subterane – 35 mii mc/zi. Capacitatea utilizată este de circa 230 mii m3/zi, inclusiv din r. Nistru – 220 mii m3/zi, din surse subterane – 10 mii m3/zi. Capacitățile existente sunt utilizate în proporție de 60% și, respectiv, 20%. În ultimii ani se observă tendința de reducere a consumului de apă în municipiu. Volumul apei captate s-a micșorat permanent de la 184,9 mln mc pe an în 1995 până la 80,5 mln mc în 2004, realizând o ușoară creștere în 2005 când a atins volumul de 83,3 mln mc pe an.
Termificare. În orașul Chișinău încălzirea locuințelor și aprovizionarea acestora cu apă caldă are loc in principal prin sistemul centralizat. Sistemul centralizat se bazează pe transportarea energiei termice de la surse la consumatorii finali. 77% din energia utilizată este obținută prin co-generare. În calitate de surse de energie termică a sistemului centralizat sunt utilizate CET-1, CET-2, centralele de termoficare de Vest și de Sud. Principala sursă de energie este CET-2, care furnizează circa 1,2 milioane Gcall, adică circa 60% din totalul energiei termice utilizate în sistemul centralizat. SA Termocom este elementul de bază al sistemului de aprovizionare cu energie termică care procură energia termică de la CET-2 și CET-1, produce energie termică la sursele proprii (24,5%) și asigură transportarea, distribuția și menținerea parametrilor de calitate a serviciilor. Toate sursele din Chișinău utilizează în calitate de combustibil gazul natural, existând posibilitatea de a trece, în caz de necesitate, la păcură.
Transport. Transportul exterior în orașul Chișinău este reprezentat prin 3 tipuri: feroviar, auto și aerian, care asigură legăturile de transport și economice, leagă orașul cu suburbiile, localitățile și orașele mari ale Republicii Moldova cu țările CSI și ale Europei de Vest.
Structura administrativ-teritorială. Teritoriul orașului Chișinău este divizat în 5 sectoare administrative Centru, Rîșcani, Botanica, Ciocana, Buiucani, nucleul istoric aparține la 3 din ele (Rîșcani, Buiucani și Centru). Dezvoltarea economică. Sectoarelor Centru cu o pondere totală de 27,6% în cifra de afaceri (vânzări nete) și Râșcani cu 27,4%. Urmează Buiucani cu 16,7% și Botanica cu16,1%. Sectorul Ciocana ocupă ultima poziție cu 12,3%. La capitolul vânzări raportate la populație, clasamentul arată astfel: orașul – 100%: Centru – 180%, Râșcani – 122 %, Buiucani – 91%, Ciocana – 71%, Botanica – 61% . Sectorul Centru este lider la comerț, al doilea la servicii și pe ultima poziție la industrie. Sectorul Râșcani – primul la servicii și construcții și penultimul la industrie. Sectorul Buiucani este primul la industrie, al treilea la comerț și penultimul la servicii. Botanica este printre lideri la industrie și construcții, Ciocana este a treia la industrie și pe ultimul loc la celelalte poziții. Volumul producției industriale înregistrează creșteri continue în ultimii 5 ani, deși rata de creștere scade de la 17,9% în 2002 la 6,0% în 2005. Actualmente, în oraș există 19 formațiuni industriale cu o suprafață de cca. 2800 ha, în care sunt amplasate cca. 1,5 mii de întreprinderi din diferite domenii de activitate economică (sfera industrială, transport, energetică și comunală). Aceste formațiuni sunt amplasate în partea de nord-est a orașului (11 formațiuni). Unele ocupă teritorii importante în zona de protecție a râului Bâc pe segmentul ce traversează partea centrală a orașului. Orașul nu poate fi considerat numai ca un spațiu teritorial pe care se amplasează diferite obiective, aceasta necesită folosirea rațională a tuturor elementelor urbane. În consecința, apare necesitatea găsirii unor soluții de atenuare a efectelor urbanizării în plan economic, social dar și asupra mediului ambiant. În scopul identificării gradului actual de dezvoltare, al condițiilor de trai, pe baza informații prezentate în context este posibil să identifice principalele probleme și căi de planificare, devoltare cu ce se confruntă orașul Chișinău.
3.2. Planificarea dezvoltării urbane a orașului Chișinău
Potențialul oricărui oraș constă în aspectele geopolitice, social-demografice, economice, investiționale, culturale, ecologice, ce constituie posibilitățile existente și viitoare acestuia. Trebuie menționat că urbaniștii sunt cei care se ocupă de planificarea și dezvoltarea localităților luînd în considerare în mod corelat problemele fizice, economice, sociale, de mediu natural și construit în ansamlul. La moment în Republica Moldova documentația de urbanism și de amenajarea a teritoriului este extrem de complexă ce face dificil de aplicat toate reglementările. În activitatea de urbanism este nevoie să fie mobilizate o serie de instrumente, cum ar fi: guvernanța teritorială prin cooperarea și coordonarea diferitelor instituții publice pe verticală și orizontală, politica funciară, politica fiscală,politica de mediu,politica de locuire, politica de mobilitate si transport.
Pentru o dezvoltare durabilă și competitivă a orașului Chișinău este necesar de planifica, de anticipa, de previziona, de pregăti anumite acțiuni intr-o anumită perspectivă. Prin activitatea autorităților administrației publice este posibil de asigura un mediul comfortabil pentru intreagă comunitate. Autoritățile administrației publice trebuie să urmărescă obiectivele de ordin sanitar, social, economic, estetic pentru dezvoltare echilibrată și armonioasă. În colaborare cu Guvernu, autoritațile publice, înțeleg problemele orașului și stabilesc căile de soluționare cele mai raționale a acestor probleme în baza acordului de interese al comunității de afaceri și a populației orașului.
Planul strategic reprezintă de fapt un „contract al acordului obștesc”, conform căruia autoritățile,
businessul și populația își asumă anumite responsabilități. Conținutul planului trebuie să contribuie la elaborarea la toate părțile ce contribuie la dezvoltarea orașului, luând în considerare interesele lor și cu participarea populației, înțelegerii și poziției unice la întrebarea generală – cum trebuie să fie și să se dezvolte orașul de comun acord cu eforturile autorităților, businessului și populației. De fapt, este vorba despre crearea mecanismului de parteneriat în oraș prin determinarea dezvoltării sale social-economice durabile și asigurării acțiunilor comune pentru obținerea lor.
Strategia și tactica dezvoltării Chișinăului în perspectivă până în anul 2020 trebuie să se
orienteze spre realizarea modelului dorit al „viitorului Chișinăului”. Drept platform comună pentru aceasta poate servi înțelegerea de către întreaga comunitate urbană a necesității depășirii inerției în dezvoltarea spontană în intervalul de după criză 1991 – 2005 și orientarea orașului spre creșterea competitivității în următorii anii. Ideea principală a acestei perioade noi, constructive este creșterea competitivității Chișinăului în rețeaua europeană a orașelor, bazată pe crearea în oraș a unui climat favorabil pentru inovații, pentru economia cu multe profiluri și asigurarea unui mediu de trai calitativ pentru populație. Acceptarea, în baza acordului și parteneriatului social, a acestui imperativ durabil – competitivitatea Chișinăului – trebuie să se îmbine cu realizarea ulterioară a unor acțiuni concrete consecutive pentru asigurarea dezvoltării armonioase și echilibrate a orașului. Determinând perspectivele pentru Chișinău-2020, urmează să începem cu tendințele existente ale dezvoltării orașului și selectarea acelora dintre ele care ar contribui la atingerea obiectivului principal al orașului, a merge „din prezent spre viitor”.
Obiectivul principal a Chișinăului-2020 constă în aspectul să devină un centru regional în nord-vestul Mării Negre, avînd un rol important în constituirea legăturilor dintre Eurasia și Europa de Sud-Est, devenind locomotiva integrării europene și dezvoltării Republicii Moldova, ca simbol al statalității moldovenești. Acesta nu va fi doar o aglomerare de întreprinderi ce funcționează cu succes și produc bunuri de calitate pentru piața europeană, dar și o concentrare a serviciilor sociale prestate nu numai orașului, dar și regiunilor limitrofe, fapt ce va permite ocuparea unui număr mai mare de brațe de muncă și creșterea nivelului de trai al populației. Acesta va fi un oraș cu oameni siguri și mândri pentru trecutul lui istoric și pentru dezvoltarea durabilă în calitate de oraș ecologic pur, partener al comunității europene a orașelor. Dezvoltarea Chișinăului va fi un rezultat al eforturilor coordonate ale autorităților centrale și locale, ale reprezentanților businessului, ale societății civile și ale tuturor locuitorilor orașului.
Pentru realizarea unei înalte calități a mediului urban urmează să ne orientăm la Planul de Acțiune Locală pentru durabilitate, înaintat de ONU în cadrul programului „Agenda 21”, Carta verde a mediului urban. În definiția ONU, „un oraș durabil este acel oraș, în care performanțele dezvoltării sociale, economice și fizice sunt permanente. Dezvoltarea durabilă a orașului asigură populației lui o înaltă calitate și securitate a vieții, în condițiile păstrării mediului înconjurător și a resurselor și asigurării echilibrului ecologic în viața economică și cea socială”. Realizărea durabilității orașului poate fi realizată prin intermediul:
asigurarii echilibrului între economie și ecologie, adică atingerea unui asemenea grad de dezvoltare, când oamenii în activitatea economică sau în altă activitate încetează să distrugă mediul ambiant;
asigurarii echilibrului între sferele economică și socială, prin prisma factorului uman, ceea ce presupune folosirea la maximum în interesele populației a resurselor oferite de dezvoltarea economică;
atingerii obiectivelor de dezvoltare care să reprezinte atât interesele generațiilor actuale, cât și pe cele ale generațiilor viitoare, care de asemenea au dreptul la resurse.
Strategie a orașului, bazată pe principiile durabilității, va permite integrarea sarcinilor și obiectivelor economice, sociale și ecologice ale comunității urbane. La momentul actual, cînd țara noastră și-a exprimat opțiunea de aderare la spațiul european, direcțiile prioritare de creșterii competitivității Chișinăului urmează să fie apropiate de principiile majorității capitalelor din centrul și sud-estul Europei. Acestea sunt următoarele:
accentul pe poziționarea Chișinăului în calitate de centru regional al subregiunii date a Europei. Concurenții lui sunt Iași, Galați, Odesa, Vinnița, Cernăuți. Între acestea doar Chișinău este capitală; pentru consolidarea pozițiilor lui este necesară consolidarea eforturilor și relațiilor internaționale (politice, investiționale, financiare, informaționale etc.); reabilitarea complexului de transport și a sectorului de servicii; stabilitatea politică; existența mediului cultural și intelectual adecvat; flexibilitatea și adaptabilitatea administrației municipale;
îmbunătățirea calității mediului urban atât prin planificarea spațial-volumetrică, reconstrucția fondului locativ, a zonelor de agrement și a infrastructurii tehnicoedilitare, cât și prin păstrarea patrimoniului istoric și cultural al orașului;
modernizarea economiei orașului prin dezvoltarea producțiilor orientate spre export, cu utilizarea tehnologiilor înalte, prin ridicarea sectorului de deservire (service-based economy) și prin susținerea businessului mic și mijlociu, orientat spre necesitățile orașului;
creșterea bunăstării locuitorilor orașului – un grad înalt de ocupare a forței de muncă, venituri suficiente, fond locativ și gospodărie comunală de calitate, asistență socială acordată sărmanilor;
creșterea potențialului educațional și cultural prin dezvoltarea relațiilor internaționale în domeniul științei, educației și culturii, prin adaptarea formelor și standardelor europene de instruire continuă, inclusiv recalificarea resurselor umane, dezvoltarea mediului cultural al orașului;
asigurarea securității vieții în oraș – siguranța energetică, ecologică, asigurarea securității publice și a ordinii de drept, contracararea răspândirii bolilor sociale;
perfecționarea managementului orașului în baza principiilor Cartei europene a administrării publice locale atât în relațiile cu Guvernul și businessul (descentralizarea funcțiilor, descentralizarea fiscală), cât și în relațiile cu populația, inclusiv prin participarea ei la planificare, la luarea deciziilor și la implementarea lor. Reieșind din sondajele sociologice, la baza divizării obiectivului principal (a se vedea schema 1) al Planului strategic au fost puse obiectivele valorice ale comunității orășenești a Chișinăului, interesele grupurilor principale de locuitori ai orașului –
muncitori, angajați, oameni de afaceri, lucrători ai organelor de conducere, oameni politici și activiști publici, savanți și specialiști, oameni de știință și de cultură, tineretul activ și pensionarii. Prioritățile propuse trebuie să fie examinate sub toate aspectele și rectificate, după caz, de Consiliul social pentru problemele strategice ale dezvoltării durabile a orașului.
În acest context se poate afirma că informația prezentată este orientată spre asigurarea unei abordări unice din partea organizațiilor de cercetări și proiectări, care studiază în colaborare cu Consiliul Municipal și Primăria municipiului Chișinău, dar totuși această reprezintă „Varianta preliminară pentru examinare”, care datează din anul 2005 și pîna la moment nu este in vigoare.
Avînd posibilitatea de a acumula noi infoformții și experiența în domeniul planificării urbane în cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Construcțiilor, direcția arhitectură, proiectări, urbanism și amenajarea teritoriului, m-am familiarizat cu actele legislative, normative, documentele tehnice, structuri organizatorice a Ministerului, mecanismul funcționării, cooperare internă și externă. Scopul Ministerului Dezvoltării Regionale și Construcțiilor este misiunea de a elabora, a promova și a implementa politica statului în domeniul dezvoltării regionale, amenajării și planificării teritoriului, arhitecturii, proiectării, urbanismului, construcției, producerii materialelor de construcție și locuințelor. În vederea realizării misiunii sale, Ministerul are funcția de a elabora cadrul legislativ și normativ necesar realizării obiectivelor în domeniile sale de activitate, ajustândule la standardele comunității europene. Totodată, Ministerul monitorizează respectarea legislației în vigoare pentru asigurarea calității construcțiilor sub aspectul securității față de toate categoriile factorilor de risc – natural, tehnogenic și antropogen, precum și sub aspectul eficienței economice și tehnologice.
Pe parcursul m-am familiarizat difirite proiecte de coloborare Ministerului pe plan național și pe plan internațional. Exemplul este intern este proiectului Codului Urbanismului și Construcțiilor. Pe baza proiectului de cod a fost realizată o amplă anchetă publică care a presupus consultarea tuturor instituțiilor administrației publice de a nivel central și local a altor asociații profesionale interesate. Deși au fost formulate o serie de propuneri de modificări și critice, de maniera generalăa fost acordat de către toate instituțiile avizul pozitiv pentru proiectul. Este foarte important o analiza detaliată din toate părțile implicate în acest proces, dar reieșind din experiența din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Construcțiilor am văzut de multe ori neglijența în privința propunirilor, obiecții, comentariilor, ce nu permite obținerea rezultatului necesar. Exemplul internațional este Twinning care reprezintă un instrument de cooperare între Administrația Publică dintr-o Țară Beneficiară/Partener și instituția echivalentă dintr-un stat membru UE. Referînduse la experiență pe parcursul desfășurării stagiului de practica am analizat Twinning “Consolidarea Capacităților în Dezvoltarea Regională”. În acest proiect principala instituție beneficiară a proiectului este Ministerul Dezvoltării Regionale și Construcțiilor al Republicii Moldova . Proiectul este finanțat de Comisia Europeană care participă în proiect prin Delegația Comisiei Europene în Moldova. Bazînduse pe opiniile exprimate din parte funcționarilor din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Construcțiilor, a fost stabilit că acest proiect este primul de calitate remarcabilă. Un alt exemplu este o confetința Organizației Națiunilor Unite cu privire la locuințe și dezvoltare urbană durabilă (Habitat III). Conferința va avea un focus pe "angajamentul global pentru orașe durabile". Conferința planificată este o dezvoltare a conferințelor anterioare ale Organizație Națiunilor Unite privind așezările umane – Habitat I, care a avut loc în Vancouver, Canada în 1976 și care a condus la crearea Programului pentru Așezări Umane; și Habitat II, care a avut loc la Istanbul, Turcia, în 1996. De menționat că Republica Moldova a participat în activitățile conferinței HABITAT II și a prezentat Raportul Național în atenția țărilor Națiunilor Unite.
Din cele prezentate rezultă că Ministerul Dezvoltării Regionale și Construcțiilor, în comun cu autoritățile administrației publice locale sunt în competența de adoptare deciziilpr prividn elaborarea și modificare documentația de urbanism conform noilor cerințe. Lipsa sau uzura morală ale planurilor urbanistice generale pune la indoială seriozotatea și responsabilitatea vis-a-vis de soarta localității sau teritoriului gestionat.La moment, situația de asigurare a localităților Republicii Moldova cu planuri urbanistice generale actualizate, precum și efectele acesteia, poate fi apreciată ca una critică. Referitor la situația în orașul Chișinău este foarte critică, deoarece planurile urbanistice la moment nu sunt in vigoare. Adică planurile urbanistice există dar nu sunt aprobate de toate structurile necesare. [Anexa ] Trebuie de menționat că, edificarea construcțiilor se execută în baza certificatului de urbanism și autorizației de construire, care se eliberează în temeiul și cu respectarea documentației de urbanism (Planul Urbanistic General), aprobată conform legislației în vigoare. Avînd în vedere Decizie Consiliului Municipal Chișinăului nr. 68/1-2 din 22.03.2007 cu aprobarea Planului Urbanistic General al orașului Chișinău în care Consiliul Municipal Chișinăului decide să se aprobă Planul Urbanistic General orașului Chișinău conform documentației prezentate anterior, care va constituie un document fundamental cu caracter director în definirea și implementarea politicilor, programelor și proiectelor de dezvoltare ale orașuli Chișinău. Atunci apare înrebarea, de ce legislația nu se respectă? Cum poate fi planificarea rețională, echilibrată, armonioasă, adecvată fără documentația necesară. Este necesar a fi înțeleasa necesitatea obligativității planurilor și eficientizarea acestora. În activitatea de urbanism este nevoie să fie mobilizate o serie de instrumente în mod urgent, pentru modificarea planurilor urbanistice la nivelul corespunzător pentru avizul pozitiv.
Din cele prezentate rezultă că, problema planificării urbane devine una imperativă și prioritară pentru Republica Moldova, în special, la momentul actual, cînd țara noastră și-a expriimat opțiunea de aderare la spațiul european. Este necesară nu doar o modificare a legislației bazată pe alinierea la practicile europene și pe principiul coerenței în sistemul de acte normative, dar și de instituții puternice, cu oameni bine pregătiți care să înțeleagă necesitatea coordonării între acțiuni și a cooperării între diferite niveluri ale autorităților publice.
CONCLUZII și RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, în vigoare de la 27.08.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 1.
Hotărîrea Guvernului nr. 951 din 14.10.1997 cu privire la aprobarea privind consultarea populației în procesul elaborării și aprobării documentației de amenajare a teritoriului și de urbanism. Monitorul Oficial nr. 076 din 20.11.1997.
Hotărîrea Guvernului nr. 5 din 05.01.1998 cu privire la aprobarea Regulamentului general de urbanism. Monitorul Oficial Nr. 14 din 26.02.1998.
Legea Nr. 163 din 09.07.2010 privind autorizarea executării lucrărilor de construcție. Monitorul Oficial Nr. 155-158 din 03.09.2010.
Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administrația publică locală. Monitorul Oficial Nr. 32-35 din 09.03.2007.
Legea nr. 436 – XVI din 28.12.2006 privind administrația publică locală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007.
Hotărârea Guvernului nr. 242 din 05.04.2013 cu privire la aprobarea Programului activităților de reintegrare a țării pe anul 2013. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 75-81 din 12.04.2013.
Legea Nr. 835 din 17.05.1996 privind principiile urbanismului și amenajării teritoriului. Monitorul Oficial nr. 1-2 din 23.12.1998.
Literatura generală și de specialitate:
В. Л. Глазычев. Урбанистика. Издательство «Европа», 2008. 348 p.
Andreea-Mihaela Baltaretu. Dezvoltare și planificare urbană. București: Editura Univesitară, 2013. 271 p.
И.А.Николаевская. Благоустройство городов. Москва: Высшая школа, 1990. 321 p.
Radu Laurian. Urbanismul. București: Editura Tehnică, 1965. 492 p.
Zbigniew PaszkowskiMiasto idealne w perspektywie europejskiej i jego związki z urbanistyką współczesną 2013 322
Proiect de twinning „Consolidarea Capacitaților în dezvoltarea Regională în Republica Moldova”. Spre un sistem integrat al planificării spațiale și dezvoltarii regionale. Chișinău 2014. 165 p.
Ghenadie Ivașcenco. Raportul de stare a națiunii pentru 2007. Moldova regională 2009. 287 p.
Propuneri de politică publică privind dezvoltarea urbană echilibrată în Republica Moldova, Chișinau: MDRC 2012. 38 p.
M. Șlapac. Evoluția centrului urban al orașului antic Tyras, București 1993. 157 p.
Șlapac, Mariana. Arta urbanismului în Republica Moldova. Chișinău: Academia de Științe a Moldovei, 2008. 278 p.
Dicționarul esoterismului, București: Ediție îngrijită de Tereza Petrescu, 1998, 352 p.
Extas din Gidul pentru autoritățile publice distribuit în iulie 2013, 28 p.
Arbore, Z. Dicționarul geografic al Basarabiei – București, 1904. 267 p.
Chișinău: Enciclopedie. Chișinău 1997. 569 p.
Popescu Irina. Orașul si competiția urbană. București: Editura Economică , 2007. 400 p.
Garnier- Beaujeu Jacqueline. Geografia urbană. București 1971. 185 p.
Dicționarul explicativ, ed. II-a, Academia Romană 1998.
Integrare instituțională pentru dezvoltare regional, Documente IHS-Romania, 2001
Surse Internet
http://dexonline.ro/definitie/urban (vizat 10.01.2015).
http://dexonline.ro/definitie/planificare (vizat 02.02.2015)
http://conspecte.com/Management/planificare-manageriala.html (vizat 09.02.2015).
http://ro.wikipedia.org/wiki/Planificare_urban%C4%83#cite_note-1(vizat 21.02.2015
http://www.unhabitat.org/pmss/listItemDetails.aspx?publicationID=2101(viazat02.03.2015)
http://hrm.ru/db/hrm/C416FBCD6D218908C32576B7003EF496/print.html (vizat 27.03.2015)
http://www.studentcenter.roAnaliza%20SWOT (vizat 01.04.2015).
http://www.statistica.md/news.php?l=ru&idc=30&year=&month=8 (vizat 17.04.2015).
http://www.statistica.md/pageview.php?l=ro&idc=295 (vizat 19.04.2015).
ANEXE
Anexa nr. 1
Grecia, Pireu 1908.
Plan Hipodamusovog Mileta iz 479. pne.
Anexa nr. 2
Moldova, Chișinău 2015.
Anexa. 3
Anexa 4
Evoluția si prognoza populației mondiale pe continente, in perioada 1950-2100:
Anexa. 5
Anexa 6
Anexa. 5
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de licența sunt rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice. Conștiențizez că, în caz contrar, urmează să suport consecințele în conformitate cu legislația în vogoare.
Numele de familie, prenumele
________________________
Semnatura
________________________
Data
________________________
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Activitatea de Planificarea Urbana In Republica Moldova (ID: 108723)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.