Activitatea de muzeograf și arheolog medievist , desfă șurată în cadrul Muzeului [624361]

ARGUMENT

Activitatea de muzeograf și arheolog medievist , desfă șurată în cadrul Muzeului
Vrancea din Foc șani, m-a pus în contact cu elementele patrimoniul ui cultural al jude țului
Vrancea . Cercetarea acestui subiect a fost realizată până acum , cu precădere , de speciali ști ai
Muzeul ui Vrancei , a căror studii reconstituie istoric , cel pu țin parțial, zona . Secolele VI î.
Chr. – II d. Chr. au fost cercetate de către regretatul arheolog dr. Victor Bobi1, iar p erioa da
evului mediu, din secolul X până la începutul secolului XVI , a făcut obiectul unei sinteze
bazate pe izvoare istorice și arheologice a regretatului arheolog dr. Anton Paragină2.
Etnograful dr. Ion Cherciu, cercetător la Inst itutul de E tnografie al Academiei
Române, a realizat în lucrările publicate o radiografie a crea ției populare și a bisericilor din
lemn din Țara Vrance i din secolel e XVIII – XX, bazată în principal pe izvoare etnografice3. O
contribu ție însemnată la cunoa șterea bisericilor din lemn, specifice arhite cturii populare din
secolele XVIII și XIX din jude țul Vrancea, a adus -o muzeografa Lelia Pavel4.
Recunoa șterea în teritoriu , cercetările arheologice făcute la monumentele istorice care
au fost restaurate în perio ada anilor 1993 – 2005, dar și studiil e colegilor istorici, etnografi și
arheologi mi -au impus o concluzie: elementele materiale reprezentative , mar tore ale
perioadei secolelor XVII – XIX, sunt bisericile construite din zid. Mi -am îndreptat aten ția cu
precădere asupra acestor obiective, constatând că perioada este doar relativ cunoscută și
insuficient tratată în lucrări le de specialitate. Colaborarea cu doamna dr. arheolog V oica
Maria Pușcașu în cadrul cercet ărilor arheologic e realizat e la fostele mănăstiri Mera și
Borde ști mi-a întărit ideea necesită ții elaborării unei lucrări de sinte ză despre perioada
secolelor XVII – XVIII , bazat e pe principalele martore ale perioadei: bisericile construite din
zid. La îndemnul colegului Ion Cherciu, am prezentat materialele – neprelucrate – despre
cercetările efectuate la biseri cile d in zid din jude țul Vrancea regretatului dr. Radu Florescu,
care, cu delicate țe și probitate, mi -a îndrumat activit atea către o lucrare științifică ce – ulterior
– a fost susținută ca teză de doctorat . Ea a fost menită să completeze golul de cunoa ștere
asupra istoriei medievale locale printr -o cercetare a construc țiilor religioase din perioada
medievală târzie și cea modernă timpurie din aria actualului jude ț Vrancea. Importan ța zonei
depă șește, însă, un nivel local prin faptul că aceasta este la grani ța dintre două entită ți
medievale române ști, cea moldove neasc ă și cea muntenească, fiind locul u nde s -au
manifestat primele inter sectări culturale, primele semne premergăt oare realizării unită ții
naționale de la jumătatea secolului XIX . În acest sens, trebuie subliniat faptul că acestor
interferen țe li s -au adău gat și unele influen țe transilvănene.
Cercetarea mi -a fost îndreptată spre o abordare interdisciplinară , elemente de istorie a
arhitecturii complet ând izvoarele istorice scrise și arheologice referitoare la construc țiile și la
mater ialele de construc ție folosite î n acea perioadă. Lucrarea a căpătat un plan nou, incluzând
– pe lângă capitolele de istorie bazate pe informa ții documentare – și informa ții inedite,
obținute din studiul planurilor de restaurare a bisericilor, din măsurătorile făcute pe teren, din

1 Victor Bobi, Civilizația geto -dacilor de la Curbura Carpaților (sec. VI î Cr. -II d Cr.) , București, 1999.
2 Anton Paragină, Habitatul medieval la curbura exterioară a Carpaților în secolele X -XV, Brăila, 2002.
3 Ion Cherciu, Bisericile de lemn din Țara Vrancei – factor de identitate culturală , București, 2003; Ibidem , Arta
populară din Țara Vrancei , București, 2004.
4 Lelia Pavel, Biserici de lemn din județul Vrancea , Focșani, 2005.

analiza materialelor de construc ție descoperite cu ocazia cercetări lor arheologice efectuate la
aceste monumente5.
Ultimele retu șuri asupra planului lucrării se datorează domnului profesor dr. Paul
Nidermaier care, cu în țelegere, a preluat sarcina de îndrumător științific al lucrării de doctorat
după decesul domnului Radu Florescu. La îndemnul acestuia , lucrarea a fost completată cu
două capitole privind caracteristicile de construc ție ale bisericilor și noi paragrafe despre
raportul volumetric dintre compartimentele bisericilor, precum și cel dintre goluril e destinate
iluminării spa țiului liturgic.
S-a închegat astfel o lucrare despre perioada secolelor XVII și XVIII, care are în
centrul său bisericile d in zid construite în jude țul Vrancea. După un prim capitol referitor la
modul în care caracteristicile politice generale ale perioadei s -au manifestat în zona
geografico -istorică studiată, aten ția mi -a fost îndreptată spre latura religioasă a epocii, așa
cum este ea reflectată în izvoarele vremii. O scurt ă secțiune este apoi dedicat ă meșterilor
constructori, ca realizatori ai programului ctitoricesc ini țiat de clerici și de liderii laici ai
comunită ților. Capitolele centrale ale lucrării descriu caracteristicil e arhitecturale ale fiecărei
biserici d in zid ridicate în perioada studiată , iar ultimele două cuprind o analiz ă a acestor
caracteristici , dar și a materialelor de construc ție folosite. Aceste secțiuni, bazate în cea mai
mare parte pe informa ții arheologice și pe caracteristici arhitecturale a le monumentelor,
culese de pe teren sau din materiale documentare aflate în ar hiva Muzeului Vrancei,
constituie partea inedită a lucrării. Într-o secțiune aparte sunt formulate concluziile în ceea ce
prive ște zona și perioad a studiate. Bibliografia și Anexele întregesc această lucrare , dedicată
celor care, în anonimat sau nu, au contribuit la men ținerea și dezvoltarea continuă a
spiritualită ții române ști în această parte de țară.

5 Analizele au fost realizat e în laboratorul Muzeului Vrancei de către chimist Dan iela Petrișor.

INTRODUCERE

Colec țiile de documente medievale și multitudinea de studii și lucrări dedicate
secolelor XVII -XVIII dau, în primă instan ță, impresia unei abunden țe de informa ții.
Parcurgerea numeroaselor surselor documen tare infirmă această senza ție; referirile directe la
perioada construirii bisericilor sunt rare și succinte. Pu ținele informa ții provin din pisaniile
originale și din pomelnice care, de regulă, s-au păstrat în copii mai târzii. Documentele
vremii fac referiri, de regulă, la ctitori și la daniile făcute de ace știa pentru înzestrarea
lăcașurilor de cult. Informa țiile despre constructori și despre modalită țile de con struc ție sunt,
cu câteva excep ții, ca și inexistente. O examinare simplă a bibliografiei care , într-un fel sau
altul, face referire la bisericile din jude țul Vrancea conduce la două con statări :
1. Bisericile construite din lemn au prezentat un interes augm entat pentru cercetători,
istorici, istorici de artă, arhitec ți. Monumentele au fost descrise, au fost publicate planuri,
relevee, fotografii. Cercetarea asupra lor a fost practic încununată de lucrările etnografului
Ion Cherciu și ale muzeografei Lelia Pa vel.
2. Bisericile d in zid au prezentat un interes secundar, doar în măsura în care au fost
fondate de domnitori sau au aparținut unor mănăstiri sau schituri. Studiile s -au axat , așadar,
pe ctitoriile domne ști, în special Mera și Soveja, sau pe biserici precum cea din Borde ști, ce a
atras aten ția mai mult prin pictura acesteia , realizată de către Pârvu Mutu, precursor al picturii
moderne române ști. În cazul celor mai multe din bisericile d in zid, referirile sunt în general
disparate, având de regulă ca ob iect istoricul documentar al monumentului respectiv.
Profesorul Vasile Drăgu ț a fost singurul care, în studiul Tradi ții ctitorice ști la curbura
Carpa ților, a realizat o trecere în revistă a celor mai cunoscute monumente religioase d in zid
din jude țul Vranc ea tratând și aspectul lor arhitectural și artistic.
Înainte de a indica direcțiile oferite de sursele scrise, dar și de cele arheologice, în
privința subiectului, o clarificare a semnificației expresiei „biserică din zid” este necesar ă. În
acest sens, trebuie subliniat că termenul zid acoperă mai multe tipuri de construcții, realizate
din:
a) asize de cărămidă legate cu mortar hidraulic;
b) piatră brută sau cioplită legată cu mortar hidraulic;
c) piatră brută sau cioplită și /sau cărămiz i legate cu mortar hidraulic;
d) beton armat și cărămidă legate cu mortar de ciment cu var. Această ultimă variantă
apare către sfârșitul secolului al XIX -lea, marcând începutul sfârșitului tehnicilor de
construcție medievale, tradiționale.
Bisericile ce c onstituie obiectul de cercetare al acestei lucrări se încadrează, din
punctul de vedere al tehnicilor și materialelor de construcție, în primele trei categorii
precizate. Ele sunt, în cele mai multe cazuri, structuri mixte în măsura în care fundațiile au o
alcătuire diferită decât elevațiile lăcașurilor de cult.

Izvoare scrise

În ce le ce urmează , este propusă o trecere în revistă a bibliografi ei existent e ce face
referire la bisericile din jude țul Vrancea construite până către mijlocul secolului XIX1. O
primă categorie în acest sens o constituie instrumente le de lucru cu valoare predominant
documentară : culegeri le de documente, indici i arhivistici, dic ționare le, bibliografii le,
lucrări le de cartografie, anuare le biserice ști. Printre cele mai relevante cărți de acest tip , în
contextul cercetării de față, se numără : Documente Putnene , V olumele I și II, publicate de
Aurel Sava6; Documente vrâncene, căr ți domne ști, hotărnicii , publicate de C. D.
Constantinescu Mirce ști și H.H. Sthal7; Indicii cronologici ai documentelor aflate în fondurile
schiturilor și mănăstirilor din Arhivele Na ționale8; Catalogul Documentelor Moldovene ști din
Arhiva Istorică Centrală a Statului9.
O primă lucrare dedicată descrierii actual ei zone a Vrancei apare în anul 1883:
Dicționarul geografic al jude țului Putna , publicat de către D. Rotta10. Însă u n repertoriu al
monumentelor din regiune , cu titlul Mențiuni despre monumente istorice ale jude țului Putna ,
este cuprins într-un alt Dicționar geografic al jude țului Putna , publicat î n 1897 , fiind semnat
de M. Canianu și A. Candrea11. Informa țiile oferite de ace știa au fost preluate în 1902 de
către G eorge I. Lahovari în Marele dic ționar geografic al României12. 30 de ani mai târziu,
geograful Al. N. Rădulescu relata despre bisericile din ora șul Foc șani în studiul Călăuza
orașului Foc șani, publicat în revista „Milcovia ”13.
Pe aceea și linie se înscrie și lucrarea profesorului Emil A. Giurgea, Vrancea –ghid
turistic al jude țului Vrancea , tipărită în anul 197714. Aceasta este importantă pentr u
localizarea geografică a monumentelor istorice și, implicit , a celor religioase din jude ț,
cuprinzând date despre toate bisericile declarate monumente istorice. De și apare sub titulatura
modest ă de „ghid turistic”, ea este o adevărată monografie a jude țului Vrancea, bazat ă pe
informa ții istorice pertinente . În capitolul Itinerarii foc șănene , de pildă, sunt trecute în revistă
bisericile din zona centrală a ora șului, fiind aminti ți ctitorii și anii înfiin țării. De asemenea ,
autorul face un scurt istoric al biseric ii fostei mănăstiri „Sfântul Ioan Botezătorul” , pe lângă o
descriere a ansamblu lui monahal inițial. Această parte este completată de capitolul Trasee
turistice vrâncene, în care sunt consemnate bisericile și schiturile din jude ț. Aici sunt
cuprinse referințe istorice succinte cu privire la schiturile Vărzăre ști, Cote ști, Blidari,
Dălhău ți, dar și descrie ri ale fostel or mănăstiri Mera, Vizantea, Soveja și a bisericil or din
lemn din Lărgă șani din Străoane de Sus și cele ale schitului Poiana Mărului. În același timp,
Giurgea r emarcă rafinamentul arhitectural al bisericii fostei mănăstiri Borde ști. Acurate țea

1 Informațiile au fost deja publicate de Aurel Nicodei, Bibliografia bisericilor din județul Vrance a, în ,,Cronica
Vrancei ”, Focșani, 2003, p. 282-335.
6 Aurel V. Sava, Documente putnene , I, II, Focșani , 1929 -1931.
7 C.D. Constantinescu -Mircești, H.H. Stahl., Documente vrâncene, cărți domnești, hotărnicii , București, 1939.
8 Indice 3 , Indice 11 , Indice 15 , Indice 17, Indice 19 .
9 Catalogul documentelor moldovenești din arhiva istorică centrală a statului , III-V, București, 1968 -1970.
10 Dimitrie Rotta, Dicționar geografic al Jud. Putna , Focșani, 1883.
11 M. Caneanu, A. Candrea, Mențiuni despre monumente istorice ale județului Putna , în „Dicționarul geografic
al județului Putna”, București, 1897.
12 George Ioan Lahovari, Marel e dicționar geografic al României , V, București, 1902, p. 133 -142, 776-777.
13 Nicolae Al. Rădulescu , Călăuza orașului Focșani , în „ Milcovia”, III, 1 -2, Focșani, 1932, p. 98 -127.
14 Emil Giurgea, Vrancea ghid turistic al județului Vrancea , București, 1977.

informa ției istorice și artistice, dar și modul de prezentare , fac din acest ghid o lucrare de
referin ță pentru cunoa șterea generală a jude țului V rancea.
Într-o clasă similară s -ar încadra Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, publicat
de V. Brătulescu în 194215, în care sunt trecute în revistă intervențiile făcute la monumentele
istorice – inclusiv devizele de lucrări efectuate la schitul Vărzărești, la biserica lui Curt și la
clopotnița bisericii Jelaboi din Focșani – și Bibliografia localităților și monumentelor feudale
din România redactată de Nicolae Stoicescu16.
După cum a fost indicat, între instrumentele de lucru importante se numără și lucrările
realizate de slujitori ai bisericii. În privința spațiului vrâncean, sunt de menționat : Cronica
Romanului și a Episcopiei Romanului17; Anuar pe anul 190918, publicat la Bucure ști de
Administra ția Casei Bisericii ; Anuarul Eparhiei Romanului pe anul 193619. Cel din urmă
enumeră toate cele 136 parohii din fostul jude ț Putna , împăr țite în două proto ierii – Focșani și
Mără șești. Sunt i nventaria te toate bisericile aflate în func țiune, fiind precizat anul ctitoririi
sau vechimea tradi țională , dar și materialul de construc ție al bisericii : zidărie (din cărămidă
sau piatră ), lemn sau paiantă. Anuarul Eparhiei eviden țiază bisericile declarate monumente
istorice de la acea dată: biserica domnească „ Prea C uvioasa Parascheva ” din Foc șani, cu o
fotografie generală, planuri de situa ție a ansamblului arhitectural și un istoric al fostei
mănăstiri datat e la 1665; biserica „ Sfântul Gheorghe ” (Caragea) din Odobe ști, ce anterior
fusese schit, împrejmuit ă cu zid, da tată anterior anului 1767; biserica „ Înălțarea Domnului ”
din Scânteia, parohia Bolote ști, ctitorită de boierul Stamatin în 1733; biserica din Pădureni cu
hramul „ Intrarea în Biserică ”, construită din zid , nedatată ; biserica „ Cuvioasa Parascheva ”
din Năruja, zidită din piatră, datată la 1789; biserica „ Cuvioasa Parascheva ” din Valea Sării și
biserica „ Sfântul Nicolae ” din Prisaca, ambele construite din lemn. În volum mai apar
referi nțe și cu privire la schiturile și mănăstirile din fostul jude ț Putna, fiind public ate
fotografiile schiturilor Valea Neagră, Lep șa, Brazi și Crucea de Jos20. Anuarul Eparhiei este
important prin informa ția istorică despre biserici pe care o oferă , acesta indicând inclusiv
materialele d in care sunt construite acestea, element esențial pentru demersul de față.
Printre izvoarele de acest tip mai merită notate și Inventarul Episcopiei de Buzău ,
publicat în anul 1935 de I. C. Filiti21, care face referiri la biserica „Sfânta Treime” a schitului
Bonțești, azi desfiin țat, și la biserica „Sfântul Nicolae” – Nou din Foc șani, precum și lucrarea
Scânteeri din lăca șuri uitate din 1932, în care a rhimandritul Zosima Târâlă urmărește să
imortalizeze viața mănăstireasca din perioada interbelică . Aceasta din urmă redă – în maniera
unui jurnal de călătorie – date asupra a șezării, istoricului sau averi lor deținute de schiturile
Rogoz, Vărzăre ști, Cote ști și Dălhău ți. Detaliile privind arhitectura bisericilor sunt lapidare,

15 ***A.C.M.I. , București, 1942, p. 58 -59.
16 Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România . I. Țara Românească
(Muntenia, Oltenia și Dobrogea) , Craiova, 1972; i dem, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor
medievale din Moldova , București, 1974.
17 Melchisedec Ștefănescu, Cronica Romanului și a Episcopiei Romanului , I, București, 1884, p. 262 -264, 266.
18 Anuar pe anul 1909, București, 1910.
19 Anuarul Episcopiei Romanului 1936 , București, p. 192 -200.
20 Ibidem .
21 Ioan C. Filiti, Inventarul Episcopiei din Buzău, metoașelor sale și Biserica Sf. Dumitru din București la 1819
și 1825 , în B.O.R., an LIII (1935), nr. 1 -2, p. 27.

însă însemnările sale sunt importante întrucât sunt ale unui martor ocular, ce descrie starea
acestor mănăstiri la vremea respectivă22.
Alte surse ce se încadrează în această primă categorie sunt : Descrierea sfintelor
Mănăstiri , în care Al. Peliman relatează despre fosta mănăstire „Sfântul Ioan Botezătorul” și
despre biserica „Sfântul Nicolae” – Vechi din Foc șani23; Calendarul antic, editat de Grigore
Musceleanu la Bucure ști, unde sunt pomenite odoarele bisericii „Sfântul Nicolae” – Vechi din
Focșani 24; Testamentul și pomelnicul marelui logofăt G. Conachi , ce evocă ctitoria acestuia –
biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Lărgă șani, comuna Corbi ța25; Decretele Regale
publicate în anul 1915 – în rândul cărora este inclus decretul de declarare ca monument
istoric a bisericii fostei mănăstiri Borde ști26; Sămile mănăstirilor de țară din Moldova , pe
care Ion Bogdan le introduce în „Buletinul Comisiei Istorice a României ”, tot în anul 191527;
respectiv Știri catagrafice din Biserica Moldovei în 1809 , tipărite în 1931 în cadrul
„Arhivel or Basarabiei” de către Constant in Tomescu , unde apare numit schitul Lărgă șani –
Corbi ța28.

O a doua categorie de surse bibliografice importante pentru cercetarea de față o
constituie monografiile localităților, mănăstirilor, schiturilor sau ale bisericilor . Acestea
oferă informații valoroase, autorii fiind martori oculari ai stării clădirilor mănăstirilor, a
decora țiilor și a obiectelor de inventar aflate în biserici. În astfel de lucrări au fost identificate
cele mai multe date despre istoria locală a bise ricilor.
Istoricul ora șului Foc șani29, lucrare premiată de Academia Română, a fost scris cu
prilejul jubileului a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Monografia include , pe lângă
capitolele referitoare la istoricul Focșanilor, un număr extins de pagini dedicate bisericil or
aflate pe teritoriul orașului . Capitolul „Biserici”, alături de documentele anexate , constituie
cel mai bine informat studiu asupra evolu ției monumentelor religioase din acest centru urban
de la acea vreme . Autorul remarcă numărul mare de biserici din oraș: în 1906, 25 de lăcașuri
de cult funcționau la o populație de circa 20.000 de locuitori. Dintre acestea, 22 aparțineau
ritului ortodox, iar una ținea de confesiunea catolică. Pe lângă acestea, existau două biserici
armenești și trei te mple evreiești.
Toate monumentele religioase din oraș sun t cuprinse în această lucrare . Sunt descrise
pe rând : biserica Domnească , demolată în urma cutremurului din 1977 ; biserica „Sfântul
Dimitrie” din cartierul Bahne ; Bisericile „Sfântul Nicolae” – Vechi și „Sfântul Nicolae” –
Nou; „Ovidenia” [Vovidenia] , „Sfântul Nicolae” și „Sfinții Voievozi” – Curt din Tăbăcari ;
„Adormirea Maicii Domnului” – Jelaboi; „Nașterea Maicii Domnului” – Săpunaru ; „Sfântul

22 Zosima Târâlă , Scânteeri din lăcașuri uitate , București, 1932, p. 80 -111.
23 Al. Peliman, Memoriul. Descrierea Sfintelor Monastiri , București, 1861, p. 96 -162 și 73 -74.
24 Grigore Musceleanu, Calendarul antic , București, 1863, p. 163.
25 G.T. Kirileanu, Testamentul și pomelnicul marelui logofăt C. Conachi , București, 1909.
26 Decrete Rega le, în A.C.M.I., 1915.
27 Ioan Bogdan , Sămile mănăstirilor de țară din Moldova pe anul 1742 , în Buletinul Comisiei Istorice a
României” , 1915, p. 222 -279.
28 Constantin Tomescu , Știri catagrafice din Biserica Moldovei în 1809 , în A.B., Chișinău, III, 3, 1931 , p. 141.
29 Dimitrie F. Caian, Istoricul orașului Focșani. Scris cu prilejul Jubileului de 40 ani de domnie a Majestății
Sale Regelui Carol I , Focșani, 1906.

Dimitrie” – Vicol ; „Ovidenia” [Vovidenia] din Armeni ; „Sfântul Spiridon ”; bisericile
armenești „Sfântul Gheorghe ” și „Sfânta Maria ”.
Alături de câte un istoric succint, incluzând ctitorii și anii ctitoriei, bazat fie pe
documente , fie pe date păstrate prin tradiție, monografia oferă în multe cazuri indicații cu
privire caracteristicile de construcție sau de arhitectură, la materialele din care fuseseră
ridicate edificiile , la starea acestora, dar și o analiză a modalităților de construcție a bisericilor
din lemn și din paiantă din zonă. Astfel, de pildă, î n cazul bisericii „Precista ”, este remarc ată
grosimea zidului (de 1,20 m ) și sunt menționate „proptelele ” [contraforții] de zid care
întăresc edificiul. Despre biserica „Proorocul Samuil ” se aminte ște faptul că a fost construită
la început din lemn și apoi di n zid , în privința bisericii „Sfântul Nicolae ” – Stroe se notează că
este ridicată din cărămidă , în timp ce în legătură cu biserica Stamatinești se constată starea de
degradare a clădirii. Informațiile despre biserica Donie sunt publicate împreună cu redăr i ale
pisaniei și a pomelnicului acesteia. O atenție deosebită este acordată bisericii „Sfântul
Gheorghe” din cimitirul sudic, al cărei stil arhitectonic se deosebea cu totul de c el al altor
lăcașuri : arcadele „ de la cele patru unghiuri [ce] se întâlnesc la mijlocul bol ții”, pridvorul
boltit și bolțile pictate constituiau un caz singular în Focșani .
Beneficiind de statutul de catedrală a orașului, b iserica „Sfântul Ioan Botezătorul ” a
fostei mănăstiri cu acela și nume primește un loc deosebit în cadrul mono grafiei . Sunt
publicate documente despre mo șiile mănăstirii , referințe cu privire la odoarele bisericii , date
despre evolu ția ansamblului monahal . De asemenea, sunt incluse p lanul mănăstirii și al
grădinii acesteia făcut de inginerul Katilino în anul 1855 , precum și o fotografie cu vedere
dinspre nord -vest a bisericii și a turnului -clopotni ță, care fusese transformat în foi șor de foc
spre sfâr șitul secolului XIX și demolat în anul 1905.
Apelând la harta Statului Major austriac din anul 1789, m onografia amin tește nu doar
bisericile funcționale, ci și edificii le ce la începutul secolului XX erau deja demolate : biserica
„Sfântul Vasile ” din apropiere a Liceul ui „Al. I. Cuza”, numită a Ceprăzarilor sau a
Sihlenilor ; biserica „Sfinții Apostoli ” din Pia ța Știrbei ; biserica Caranzulea de la bariera
Cote ști sau biserica Ghergheasa , dărâmată la 1898. Pe lângă harta mai sus menționată, în
anexele lucrării sunt incluse planul ora șului Foc șani – Munteni, realizat de ing inerul
Gheorghe Scipion în anul 1850, cu amplasament ul a 17 biserici și mănăstiri , și planul realizat
de ing inerul Radovici în anii 1896 -1897 , cu amplasamentul a 27 de obiective de cult.
Monografia jude țului Putna30, publicată la Foc șani, în anul 1943 , are capitole speciale
dedicate istoriei, monumentelor, biser icilor parohiale, mănăstirilor ș i schiturilor. Lucrarea
include două capitole ce oferă informa ții asupra monumentelor religioase. În primul dintre
acestea, Putna pitorească, legendară și a vechil or amintiri, sunt urmăr ite traseele turistic e din
județ, rute de -a lungul cărora s e întâln eau mănăstirile, schiturile și bisericile cu rezonan ță
istorică. Pe traseul Foc șani – Soveja , de exemplu, sunt indicate schiturile Brazi (de călugări ),
„Sfântul Ioan” de lângă Panciu (de călugări țe) și Trotu șanu (de călugărițe) , în apropiere de
Movili ța. De asemenea, sunt prezentate mănăstirea Soveja , ctitorie a lui Matei Basarab , și
fosta mănăstire Vizantea, ctitorită de călugărul Bro știoc și „poate de Ieremia Movilă ”. Apar
în text i nclusiv precizări cu privire la „urmele vechii biserici” de la Domnești, ctitorie
domnească a lui Eustatie Dabija. Localitatea „ Mira, cu ctitoria domnească a Cantemire știlor

30 *** Monografia județului Putna , Focșani, 1943, p. 25 -173.

– Mănăstirea Mira” , făcută din lemn de Constantin în 1865 și apoi din zid de Antioh
Cantemir în 1705 , primește o atenție deosebită în acest text: este descrisă nu doar biserica
mănăstirii de pe valea Milcovului, ci și tabloul votiv, casele mănăstire ști, zidurile în stare de
ruină. Condiția precară a construcției este re marcată la rându -i în cazul bi sericii Cazacli de la
Odobești. Sunt trecute în revistă și bisericile din Focșani și ctitorii acestora, inclusiv cele care
nu mai erau funcționale precum biseric a „Sfântul Mina” , fondată de familia Dăscălescu, dar
și „biserici le ruină”, Stamatinești și „Sfântul Nicolae” – Nou.
Un al doilea capitol este dedicat numai b isericilor, mănăstirilor și cultelor.
Informa țiile istorice sunt succinte și preluate după Istoricul ora șului Foc șani al profesorului
D. Caian. Acestea sunt totuși completate cu detalii specifice vremii. Astfel, d upă o evidență
succintă a cultelor existente în jude ț – ortodoc și, catolici, evrei și armeni –, este redat ă o
statistic ă a bisericil or ortodoxe – parohiale și filiale – din Foc șani, ce sunt ulterior grupate în
funcție de fondatorii acestora : ctitorii voievodale , biserici înființate de boieri, lăcașuri
construite de enoriași sau edificii ai căror fondatori și vechime sunt necunoscute . Acestor
categorii le sunt adăugate o listă a bisericil or ruinate. Mai mult, capitolul cuprinde informa ții
și cu privire la schiturile și mănăstirile putnene.
Așadar, î n secțiunea Biserici parohiale și filiale se remarcă faptul că în județ, la acea
vreme – în 1943 –, erau în func țiune mai mult de 200 de biserici. Numărul lor fusese redus de
război sau de dezastre naturale: 25 arseseră sau se dărâmaseră în primul război mondial , iar
cutremurul din noiembrie 1940 distruse se până la temelie biseric ile „Sfântul Mina ” din
Focșani și „Sfinții Apostoli ” din Panciu, pe lângă alte opt biserici din jude ț. Din același
capitol reiese că bisericile sunt construite din zid pe temelie de beton sau piatră, din zid cu
piatră curată sau din lemn (bârne sau nuiele cu lut) ; la munte bisericile sunt construite cel mai
adesea din lemn.
Monografia accentuează importan ța istorică a bisericilor vechi . Din categoria Biserici
ridicate de voievozi , de pildă, sunt eviden țiate un număr semnificativ de edificii : biserica
„Sfântul Ioan Botezătorul ”, ctitorită de Grigore Ghica în 1661, avariată în 1940, dar care juca
totuși rolul de catedrală a orașului Focșani; biserica Domnească, ridicată din lemn de Doamna
Dafina între anii 1665 -1671, având hramul Cuvioasa Parascheva ; biserica „Precista ”, cu
hramul „Adormirea Ma icii Domnului ”, construită din zid de Nicolae Mavrocordat între anii
1709 -1716 ; biserica „Proorocul Samuil ”, ridicată la început din lemn, apoi din cărămidă, de
către Constantin Cehan Racovi ță, între 1749 -1752. Apoi, în clasa Biserici construite de
boieri , sunt enumerate și încadrate succint în date istorice bisericile Donie, Jelaboi , „Sfântul
Nicolae ” – Vechi , Săpunaru, „Sfântul Mina ”. În categoria Biserici cu vechime și ctitorii
necunoscute sunt amintite biserica „Sfinții Voievozi ” – Tăbăcari, „Sfântul Spiridon ”, „Sfântul
Gheorghe ” din cimitirul sudic și „Sfântul Dumitru ”.
În rândul Schituri lor și mănăstiri lor sunt amint ite: mănăstire a lui Ioniță de lângă
Vidra , la un moment dat dispărută (informa ție preluată de la A. Sava) ; ctitoria lui Matei
Basarab de la Soveja ; schitul „ la Gura Pe țâcului ”, făcut în 1732 de sătenii din Năruja ; schitul
Valea Neagră ; schitul Lep șa; mănăstirea Miera (Mira) , ctitorită , după cum a fost indicat, de
familia Cantemir, în privința căreia se mențio nează că „aici va fi [fost] înmormântat

Constantin Cantemir ”31; de asemenea, mănăstirea Vizantea, datată în perioada lui Ieremia
Movilă, deși biserica actuală a fost zidită la 1850 de ieromonahul Visarion .
De o valoare documentară importantă sunt fotografiile publicate în lucrare, ce
surprind următoarel e monumente: catedrala „Sfântul Ioan” din Foc șani – vedere asupra
fațadei vestice ; mănăstirea Soveja – vedere generală dinspre sud -vest; mănăstirea Vizantea –
vedere generală dinspre vest a bisericii ; catapeteasma mănăstirii Mera ; schitu l Lep șa – vedere
generală; biserica de lemn din Negrile ști; biserica de lemn din Spine ști.
Deși nu este propriu -zis o monografie de factură istorică, capitolele dedicate istoriei
monumentelor incluse în Monografia Jude țului Putna sunt un material de document are
important în cadrul bibliograf iei generale a bisericilor din jude țul Vrancea.
Printre lucrări le monografice relevante , mai sunt de amintit: Monografia comunei
Cote ști32, Monografia comunei Cârligele33, Monografia comunei Străoane34, precum și
mono grafiile manuscris ale comunelor Bolote ști35 și Borde ști36. De asemenea, bine
documentată este monografia comunei Vizantea, p ublicată de curând de către dr. Florinel
Agafi ței37.
Informații istorice privind schiturile din zonă pot fi găsite și în câteva monogr afii
dedicate acestui tip de ctitorii : Istoricul (monografia) mânăstirii Dălhău ți38, Istoricul
Mănăstirii Vărzăre ști și al comunei Urechi ști din jud. Râmnicu – Sărat39, Monografia
mănăstirii Vizantea40, Poiana Mărului, studiu monografic41.
O lucrare de referință asupra bisericilor și mănăstirilor ridicate de domnitori este
Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului42. Aceasta este, de asemenea, c oncepută monografic
și are capitole distincte referitoare la bisericile și mănăstirile ctitorite de d omnitori din fiecare
județ component al Eparhiei: Buzău, Brăila și Vrancea. De pe teritoriul județului Vrancea
sunt repertoriate și descrise șapte lăcașe de cult : biserica „Sfântul Ioan Botezătorul ”, biserica
fostei mănăstiri „Precista ”, biserica fostei mănăstiri „Proorocul Samuil” (toate din Foc șani),
dar și fostele mănăstiri Vizantea, Soveja și Mera, alături de biserica „Adormirea Maicii
Domnului” din Domne ști. În cazul fiecărui monument sunt trecute în revistă toate datele
cunoscute , parcurgând istoria lăcașului de la ctitorire până în zilele noastre , împreună cu o
descriere a arhitectur ii inițiale, ce este comparat ă cu starea actuală a edificiului . În plus,
pentru fiecare biserică și mănăstire adăugată o bibliografie generală.
O bună parte din informaț iile oferite de această lucrare monografică sunt relevante în
contextul cercetării de față. De pildă, b iseric a fostei mănăstiri „Sfântul Ioan Botezătorul ”, cu
hramul „Nașterea Sf ântului Ioan Botezătorul ”, ridicată în Foc șanii munteni, în apropierea

31 Ibidem , p. 173.
32 Iile Dumitrescu, P etre Râpeanu, Cotești, 500 ani de existență , 1972.
33 Ionel Budescu , Monografia comunei Cârligele , Focșani, 1979, p. 159 -172.
34 Constantin Apreotesei, Toma Iorga, Al. Străoneanu Bala ș, Monografia comunei Străoane , 1997, p. 331 -342.
35 Vasile Țîroiu, Satul Bolotești – Putnei din trecut și până azi . Însemnări monografice , București, 1961 -1963.
36 Gheorghe Asanache, Gh eorghe Chirtoc, C. Anton, Monografia comunei și a mănăstirii Bordești , București,
2007.
37 Florinel Agafiței, Monografia comunei Vizantea , Focșani , 2011.
38 Zosima Târâlă, Istoricul (Monografia) Mănăstirii Dălhăuți , Cernica, 1932.
39 Idem , Istoricul Mănăstirii Vărzărești și al comunei Urechești din jud. Râmnicului Sărat , București, 1934.
40 Ioan T. Grosu , Monografia mănăstirii Vizantea, schiță istorico -artistică , Focșani, 1940.
41 Gabrel Cocora, Horia Constantinescu, Poiana Mărului , în G.B. , XXII, 56, 1964.
42 Epifanie Norocel , Ctitorii voievodale în eparhia Buzăului , Buzău, 1988, p. 285 -370.

hotarul ui cu Moldova , este considerată cea mai veche biserică din ora ș, fiind ctitorită în 1661
de Grigore Ghica , domn al Țării Române ști. Volumul redă p isania și alte trei documente care
atestă înfiin țarea și înzestrarea cu mo șii a mănăstirii . Atât lăcașul de cult, cât și celelalte
clădiri din incinta mănăstirii sunt prezentate după datele cunoscute d in documente.
Construcțiile adiacente, zidul și turnul clopotniță, de exemplu, sunt descrise după catagrafiile
din 1851 și 1855. Tot din documentele timpului sunt extrase detaliile privind pagubele
pricinuite mănăstirii de cutremure, incendii și năvălitori străini . Biserica , construită din
cărămidă pe funda ție de piatră, cu plan în formă de cruce cu trei abside , este împăr țită clasic
în pronaos, naos și altar. Aceas ta a suferi t schimbări de -a lungul timpului, dar forma inițială ,
cu pridvor deschis, i -a fost redată o dată cu restaurarea efectuată după cutremurul din 1977.
Un paragraf întreg este dedicat descrierii amănunțite a stării monumentului după restaurarea
realizată în anii 1987 -1988 , fiind inclusă și o fotografie făcută în timpul acestor lucrări .
Așezată în zona centrală a ora șului, dar în partea moldoven ească, și biserica fostei
mănăstiri „Precista ” din Foc șani, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului ”, se numără , după
cum a fost precizat, printre monumentele istorice prezentate în Ctitorii voievodale în Eparhia
Buzăului . Aceasta este o ctitori e a lui Nicolae Mavrocordat de la începutul secolului XVIII.
Puținele documente despre mănăstire sunt redate în volum alăt uri de o descriere a clădirii
făcută de episcopul Melchisedec al Romanului. Acesta din urmă amintește că biserica are
„plan treflat, pridvor format din arcade pe stâlpi, un pronaos despărțit de naos prin trei
arcade rezemate pe stâlpi, naosul cu turla Pant ocrator, abside laterale și absida altarului ”43.
Decora țiile bisericii și detalii privind starea acesteia de la momentul respectiv sunt, de
asemenea, prezentate , fiind inclusă și o fotografie cu vedere din partea sud -estică.
Biserica fostei mănăstiri „Proorocul Samuil ” din Foc șani, construită din lemn de către
Constantin Cehan Racovi ță în prima sa domnie , între 1749 și 1753 , este prezentat ă la rându -i
într-un istoric documentat al mănăstirii . Acesta descrie atât arhitectura ini țială, cât și
stricăciunile suferite de edificiu în cursul timpului , inclusiv starea bisericii de după
cutremurul din 1986 . O fotografie cu monumentul , surprins din partea de nord -est,
completează detaliile oferite în text .
Mănăstirea Vizantea este considerată „ cel mai vechi nucleu monahal organizat în
ținutul Vrancei ”, cu toate că începuturile sale sunt incerte : potrivit unor documente , aceasta ar
fi fost întemeiată în vremea lui Petru Șchiopul , între 1574 și 1591 , dar pomelnicul indică
drept ctitor pe I erimia Movilă , care a domnit între 1595 și 1606 (cu o întrerupere în 1600).
Controversele legate de înfiin țarea mănăstirii și de evolu ția acesteia sunt cuprinse în Ctitorii
voievodale în Eparhia Buzăului , rezumându -se că întemeierea ei po ate fi plasat ă la sfâr șitul
secolului XVI sau cel mai târziu la începutul secolului XVII. Autorul e mite ipoteza că
biserica a fost inițial construită din lemn pe temelie de piatră, în timp ce anexele , chiliile și
zidul împrejmuitor , au fost făcute din piatră de către I erimia Movilă. Zidul și fundația fostei
biserici, inclusiv dimensiunile incintei , sunt descrise alături de o prezentare a actualei clădiri .
Volumul oferă fotografii ale ruinel or zidului de incintă, a laturii vestic e, a intrării principale și
a funda ției fostei biserici.

43 Melchisedec Ștefănescu, Notițe istorice și arheologice adunate de pe la 48 de mânăstiri și biserici antice din
Moldova , București, 1885 , p. 308 -311.

Ctitoria lui Matei Basarab, ridicată ca semn al împăcării cu Vasile Lupu pe la 1644 –
1645, pe locul unui schit numit Babele, primește și ea o atenție deosebită în lucrarea în
discuție. Este vorba despre Mănăstirea Soveja, cunoscută sub denumirea „ Dobromira ” (Bună
pace) . Starea bisericii și a zidurilor ruinate sunt descrise detaliat . Suferind stricăciuni repetate
în timp, biserica fusese refăcută după cutremurul din 1802 în mai multe rânduri. O imagine
fotografi ată dinspre sud -vest a ruinelor cu turnul clopotni ță și una cu p isania originală săpată
în portalul de la intrarea în pronaosul bisericii sunt redate alături de documentele disponibile.
Mănăstirea Mera , cu hramul Sfin ții „Împăra ți Constantin și Elena ”, este considerată
ca fiind singura ctitorie a familiei C antemir pe teritoriul țării. Începuturile acesteia sunt legate
de un schit ridicat de boierul Mo țoc din Odobe ști, a cărui soție, Ursa , cedase lui Constantin
Cantemir (1685 -1693) dreptul de ctitorie. Construită de Antioh Cantemir în anii 1705 -1707 ,
biserica din zid a fost refăcută în anul 1937 de arhimandritul Mitrofan Calerghi . Textul
descri e incinta, clădirile, dar și modificările pe care le -a suferit ansamblul monahal în timpul
secolului XVIII . Starea actuală a bisericii și a pictur ii interioar e este prez entată atât în text,
cât și prin fotografii color : sunt incluse imagini cu tabloul votiv, portalul de la intrare a în
pronaos, detalii din catapeteasmă, scene religioase din pridvor (anterioare restaurării picturii ).
De asemenea, volumul cuprinde o vedere generală a mănăstirii de pe latura sudică, o poză a
clădir ii biseric ii surprinse dinspre sud-vest, precum și una cu turnurile de intrare și de nord –
vest.
Pe lângă datele istorice, textele descriptive și fotografiile monumentelor vizate,
publicația include și planurile generale ale mănăstirilor „Sfântul Ioan” din Foc șani, Vizantea
și Mera44. Serios documenta tă, cu descrier i minu țioase ale monumentelor, cu fotografiile și
planurile publicate , lucrarea rămâne până în prezent cea mai pertinentă monografi e despre
bisericile ctitorite de domnitori în jude țul Vrancea.
O altă lucrare bine documentată este monografia geografică Valea Putnei – cu privire
specială asupra Vrancei45. Deși în prim plan sunt situate aspectele geografice, ea cuprinde și
un capitol important despre istoria Vrancei.
Un alt studiu important al zonei Vrancea, dedicat însă doar construcțiilor din lemn,
este cel al dr. Ion Cherciu. Conceput monografic, Bisericile de lemn din Țara Vrancei factor
de identitate culturală prezintă „pentru prima dată o imagine de ansamblu a bisericilor de
lemn din Țara Vrance i”46. Anterior acesteia, același autor a publicat o lucrare similară, însă
axată pe un perimetru geografic mai restrâns: Contribu ții la studiul monografic al bisericilor
de lemn din Țara Vrancei – Valea Nărujei47. Volumul din 2003 este însă cel care, p rin
documentarea etnografică și istorică și prin analiza fenomenului spiritual manifestat în spațiul
tradițional al Țării Vrancei , se impune drept una de referin ță pentru cercetarea perioadei
secolelor XVIII -XX.

44 Epifanie Norocel , op. cit ., planșele X -XIII.
45 Nicolae Șt. Mihăilescu, Șt. N. Mihăilescu, V. Macovei , Valea Putnei, cu privire specială asupra Vrancei ,
Bucureșt i, 1970.
46 Ion Cherciu, Bisericile de lemn din Țara Vrancei factor de identitate culturală, București , 2003.
47 Idem , Contribuții la Studiul monografic al bisericilor de lemn din țara Vrancei – Valea Nărujei, în „Vrancea –
Studii și Comunicări”, XI, Focșani , 1997, p. 209 -223.

Sintezele istorice – o a treia categorie bibliografică – sunt cele care pun în valoare la
scară na țională monumentele religioase din jude țul Vrancea. Referirile sunt succinte, încât
par să nedreptă țească această zonă. Există însă și un motiv obiectiv , ce a fost remarcat de
Nicolae Iorga încă din 1904 în lucrarea Drumuri și ora șe din România48, anume că bisericile
din Foc șani nu sunt mai vechi de secolul XVII.
Una dintre primele lucrări de istorie c e face referire la monumentele religioase din
județul Vrancea este scrierea lui Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei . Operă vastă și
meticuloasă, redactată între anii 1714 -1716, aceasta oferă o descriere a ținutului Putnei,
amintind de ctitoria tatălui autorului , Constantin Cantemir : mănăstirea Mira49. Ceva mai
târziu , la jumătatea secolului XVIII, cronicarul Ion Necul ce menționează în Letopisețul Țării
Moldovei de la Istratie Dabija înainte (1661 -1709) biserica din Domnești50. Apoi, după mai
bine de un veac , în 1892, istoricul, scriitorul și omul politic V.A. Urechia publică la București
Istoria Românilor în care, în volumul IV, face referiri la mănăstirea „Sfântul Ioan
Botezătorul” din Foc șani51. Nicolae Iorga în sintezele sale face trimiteri succinte la
monumentele Vrancei . De pildă, în Istoria Românilor în chipuri și icoane52, tipărită în 1905 ,
aminte ște de mănăstirea Mera , iar în Istoria Bisericii Române ști și a vie ții religioase a
românilor, apărută la Bucure ști în anul 1930, menționează schiturile legate de activitatea
călugărului Paisie Velicikovski : Poiana Mărului, Dălhău ți, Vărzăre ști și mănăstirea
„Proorocul Samuil ” din Foc șani, unde func ționa și un spital .53
Ceva mai aproape de vremurile noastre, la jumătatea secolului XX, u n istoric a cărui
familie provine din această zonă, Constantin C. Giurescu, aminte ște în Istoria Românilor de
mănăstirile Soveja, ctitorită de Matei Basarab în anul 1645 , și Mera, ctitorită de familia
Cantemire știlor54. De asemenea, v oluminoasa sinteză Istoria Român iei, publicată în 4 volume
între anii 1960 -1964 sub patronajul Academiei R omâne, aminte ște, în volumul III, de biserica
din Borde ști, unde se află un autoportret al lui Pârvu Mutu, de biserica „Precista ” din
Focșani, căreia îi face o succintă descriere a a rhitecturii55, dar și de mănăstirile Soveja și
Mera56. Iar din perioada post -decembristă este de menționat cartea arheologului Voica Maria
Pușcașu , Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Țara Românească și Moldova până la
sfârșitul secolului al XVIII -lea57.

Într-o categorie similară se încadrează studiile și comunicările de istorie ce
abordează din diverse puncte de vedere lăcașurile de cult din zona Vrancei . Aceasta
constituie clasa bibliografică cea mai vastă în cadrul unei astfel de cercetări . Una dintre

48 N. Iorga, Drumuri și orașe din România , București, 1904, p. 141.
49 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei , București, 1978, p. 45.
50 Ioan Neculce, Opere. Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte , București, 1982; vezi și D. Lăudat,
Letopisețul Ță rii Moldovei d e la Istratie Dabija înainte (1661 -1709) , în A.Ș.U.I., s.n., Istorie , Iași, 1960.
51 V.A. Urechia , Istoria Românilor , IV, București, 1892, p. 93.
52 N. Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane , București, 1905, p. 50 -51.
53 Idem, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor , II, București, 1930, p. 45, 160, 176, 179,
265.
54 C.C. Giurescu , Istoria Românilor , III, București, 1942, p. 59, 67.
55 ***Istoria României , III, Buc urești, 1964, p. 331.
56 Ibidem , p. 571.
57 Voica Maria Pușcașu, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Țara Românească și Moldova până la sfârșitul
secolului al XVIII -lea, București, 2001.

primele comunicări referitoare la istoricul bisericilor este Colec ția de toate inscrip țiunile și
pomelnicele din proscomidii a domnilor și doamnelor fondatori de pe toate monastirile din
Țara Românească anul 1878 septembrie 2858, semnată de colonelul Papaz oglu. Tot la
sfârșitul secolului XIX, episcopul Melchisedec , a cărui probitate este cunoscută, redactează
Notițe istorice și arheologice adunate de prin 48 monastiri din Moldova59, iar Constantin
Bilciulescu publică un prim album cu Monastirile și bisericile din România, cu mici noti țe
istorice și gravuri60.
Prima informa ție științifică referitoare la biserica fostei mănăstiri Borde ști este oferită
în anul 1913 de N icolae Ghica -Bude ști în comunicarea Biserica din Borde ști (Râmnicu
Sărat) , în care pro pune ca lăcașul să fie declarat monument istoric61. În același deceniu,
„Revista istorică ” din 1919 public ă Știri noi despre familia Conachi , text ce face referir e la
biserica din Lărgă șani – Corbi ța62. În 1924 , Petre Șt. Popescu scrie Schitul Vărzăre ști, fost
metoc al Sfintei Mitropolii din Bucure ști63. Informații cu privire la același schit găsim și în
studiul lui Ioan Răn țescu, Meto așele Mitropoliei Ungro -Vlahiei sub Mitropolitul Dionisie
Lupu , apărut în „Raze de lumină”, revista studen ților în teolog ie din Bucure ști64.
Mai multe studii istorice privind monumentele religioase vrâncene sunt publicate de -a
lungul timpului în r evista „Milcovia” . În numerele din anul 1931 sunt incluse Contribu ții la
istoria bisericii vrâncene de Aurel Sava65 și Contribu ții la un istoric al mănăstirii Mira66 de
Emil Colin , iar între 1931 și 1933 apar Însemnări culese de pe marginea căr ților biserice ști
din ora șul Foc șani67 de Virgiliu Arbore . Alte reviste publică î n 1943 un istoric al schitului
Jitia de D. Băla șa, Schitul Jitia din Rîmnicul -Sărat68, și un articol de G. Dimitriu despre
mănăstirea Mera69.
Unul dintre ultimele articole referitoare la mănăstirile din jude țul Vrancea apărute
înainte de instaurarea ateismului comunist este publicat sub semnătura lui N. Cer edarec în
„Revista arhivelor” în anul 1945 : Soveja sau Dobromira70. În perioada socialistă , studiile
despre biserici – în ceea ce privește spațiul abordat aici – mai sunt publicate doar în mediul
ecleziastic. D e pildă, di n anul 1957 avem comunicarea Știri despre mănăstirea Soveja sau

58 A. Papazoglu, Colecție cu toate inscripțiunile și pomelnicele di n proscomidii a domnilor și doamnelor
fondatori de prin toate monastirile din Tara Românească anul 1878, septembrie 28 .
59 Melchisedec Ștefănescu, Notițe istorice și arheologice adunate de prin 48 monastiri din Moldova , București,
1885.
60 Constantin Șt. Bil ciulescu , Monastirile și bisericile din România cu mici notițe istorice și gravuri , București,
1890.
61 N. Ghica -Budești, Biserica din Bordești (Râmnicu -Sărat ), în B.C.M.I., VI, 22, 1913.
62 Iuliu Tudescu , Știri noi despre familia Conachi , în R.I., București , 1919, p. 98.
63 Petre Ș t. Popescu, Schitul Vărzărești, fost metoc al sfintei Mitropolii din București , în „Analele Râmnicului” ,
1924.
64 Ioan Răuțescu , Meto așele Mitropoliei Ungro -Vlahiei sub Mitropolitul Dionisie Lupu , în „Raze de lumină”,
III, 3, București, 1931, p. 180.
65 Aurel V. Sava, Contribuții la istoria bisericii vrâncene , în „Milcovia”, I, 1931, p. 16 -35.
66 Emil Colin , Contribuții la un istoric al mănăstirii Mira , în „Milcovia”, II, vol. 2, Focșani, 1931, p. 214 -236.
67 Virgiliu P. Arbore , Însemnări culese de pe marginea cărților bisericești din orașul Focșani , în „Milcovia”, I I,
2, Focșani, 1931, p. 237 -246; Ibidem , III, 1-2, Focșani, 1932, p.53 -66; Ibidem , IV, 1 -2, Focșani, 1933, p. 54 -64.
68 D. Bălașa, Schitul Jitia din Râmnicul Sărat , în R.I.B., Craiova, I, 1943, p. 52.
69 G. Dumitriu, Mănăstirea Mera , în „Păstorul Tutovei ”, VI, 1 -4, 1943.
70 N. Ceredarec, Soveja sau Dobromira , în R.A., VI, 2, 1944 -1945.

Dobromira (Mănăstirea bunei în țelegeri) de C. Turcu71. În revista “Glasul Bisericii ” apar de –
a lungul anilor studiile: O ctitorie brâncovenească închinată Sfântului Munte Sinai72; Acte,
note și însemnări despre biserica fost ului schit Brazi de lângă Panciu73; Din trecutul bisericii
Robescu din Foc șani74; Inscrip ții și însemnări din biserici75; Două ctitorii voievodale:
biserica Stelea din Târgovi ște, mănăstirea Soveja din Vrancea înăl țate în semnul împăcării și
prietenie i76.
În anii ’80 văd lumina tiparului un număr relativ mare de texte despre lăcașele de cult
vrâncene. A rhimandritul Nifon Stoica publică în 1982 un „scurt istoric” , după cum el însuși îl
subintitulează, al mănăstirii Sihastru .77 În acela și an, Mănăstirea Soveja este tratată în
lucrarea Ctitoriile lui Matei Basarab de Veniamin Nicolae78, iar alte schituri și foste
mănăstiri din jude ț, printre care Vizantea și Vărz ărești, sunt trecute în revistă în lucrarea lui
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească (secolele IV -XIX)79. Un an mai târziu,
Nicolae Tătaru aminte ște de bisericile „Ovidenia ” [Vovidenia] din Odobe ști și Donie din
Focșani, de schitul Vârte școi – Beciu și de biserica din Lărgă șani – Corbi ța în studiul Valori
în colec țiile muzeale di n Eparhia Buzăului 80, în timp ce u n inventar al a șezămintelor
monahale din jude țul Vrancea este făcut de N ifon Stoica și Nicolae Stoicescu în Așezăminte
monahale din Eparhia Buzăului81. În aceea și culegere de studii este publicat și aportul lui
Paul Mihail, Schitul Poiana Mărului , un centru ortodox cărturăresc82. În anul 1986 , preotul
Gabriel Cocora propune lucrarea Episcopia Buzăului: O vatră de spiritualitate și sim țire
românească83, iar în 1987 apar un studiu istoric asupra mănăstirii Sovej a, Ctitoria lui Matei
Basarab de la Soveja84, semnat de i storicul Anton Paragină ; o comunicare despre mănăstirea
Mera , Mănăstirea Mera – o ctitorie voievodală a familiei Cantemire știlor în ținutul
Vrancei85, de preotul Ionel Ene și un scurt istoric al schitului Brazi din Panciu, Schitul Brazi

71 Constantin Turcu, Știri despre mănăstirea Soveja sau Dobromira (Mănăstirea Bunei înțele geri), în M.M.S.,
XXXIII, 5 -7, 1957.
72 T. G. Bulat, O ctitorie brâncovenească închinată Sfântului Munte Sinai , în G.B., XXII, 11 -12, 1963, p. 1031 –
1049.
73 Victor Brătulescu, Acte, note și însemnări despre biserica fostului schit Brazi de lângă Panciu , în G .B., an
XXIV, 3 -4, 1965, p. 319 -330.
74 A.C. Cozma, Din trecutul bisericii Robescu din Focșani , în G.B., XXV, 3 -4, 1966, p. 343 -351.
75 Victor Brătulescu, Inscripții și însemnări din biserici , în G.B., XXV, 7 -8, 1966.
76 G. Dincă, Două ctitorii voievodale: biserica Stelea din Târgoviște, mănăstirea Soveja din Vrancea înălțate în
semnul împăcării și prieteniei , în G.B., XXX, 5 -6, 1971, p. 511 -523.
77 Nifon Stoica , Mănăstirea Sihastru – scurt istoric , în „ Îndrumător bisericesc misionar și patriotic ”, 1982, p.
204-209.
78 Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab , București, 1982.
79 Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească (secolele IV -XIX), București, 1982, p. 425.
80 Nicolae Tătaru , Valori în colecțiile muzeale din Eparhia Buzăului , în „Îndrumător bise ricesc și patriotic”,
Buzău, 1983, p. 34 -39.
81 Nifon Stoica, Nicolae Stoicescu , Așezăminte monahale din Eparhia Buzăului , în A. Plămădeală, Spiritualitate
și istorie la Întorsura Carpaților , II, Buzău, 1983, p. 274 -176.
82 Paul Mihail , Schitul Poiana Mărulu i, un centru ortodox cărturăresc , în A. Plămădeală, Spiritualitate și istorie
la Întorsura Carpaților , II, Buzău, 1983, p. 356 -384.
83 Gabriel Cocora, Episcopia Buzăului. O vatră de spiritualitate și simțire românească , Buzău, 1986, p. 323 –
337.
84 Anton Paragină, Ctitoria lui Matei Basarab de la Soveja , în „Vrancea – Studii și Comunicări”, V -VII,
Focșani, 1987, p. 45 -49.
85 Ionel Ene, Mănăstirea Mera – o ctitorie voievodală a familiei Cantemireștilor în ținutul Vrancei , în
„Îndrumător bisericesc misionar și patriotic” ; 6, 1987, p. 14 -17.

– Panciu, locul muceniciei fostului mitropolit al Moldovei, Teodosie86, scris de arhidiaconul
prof. Ioan Ivan.
Probabil cel mai documentat din acea perioadă, din punct ul de vedere al izvo arelor
scrise, este studiul referitor la bisericile și mănăstirile ctitorite de dregători domne ști în
Vrancea, publicat în „Glasul Bisericii” de Adrian Gabor87. Concepută ca lucrare de seminar
în cadrul cursurilor de doctorat la Istoria Bisericii Ortodoxe Române, s tudiul trece în revistă
27 de biserici, mănăstiri și schituri din jude ț. Pentru fiecare în parte este prezentat un istoric
foarte bine documentat, fiind evidențiată și importan ța artistică sau arhitecturală a clădirilor
întrucât toate bisericile repertoria te sunt monumente istorice. În final ul articolului, autorul
propune o statistică în care eviden țiază func țiile ctitorilor, secolele în care au fost construite
bisericile, dar și raporturile pe care le -au avut acestea cu mănăstiri mai mari. Astfel, s unt
menționate 13 mănăstiri și schituri și 14 biserici de mir. Numărul celor care au fost
reconstruite pe locul unor biserici de lemn, al celor unde au fost înmormânta ți ctitorii, al celor
unde s -au remarcat opere de artă sau unde au func ționat școli este, de asemenea, indicat88.
Studiul este conceput sub forma unui repertoriu și dispune de informa ții pertinente privind
următoarele monumente , enumerate în ordinea cronologică a ctitoririi lor: biserica
„Adormirea Maicii Domnului ” din Odobasca, comuna Cote ști, bis erica „Sfântul Nicolae ” din
Străoane de Sus, mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului ” din Vărzăre ști, comuna
Ureche ști; mănăstirea Sihastru din comuna Homocea, schitul Galbeni din comuna Tănăsoaia;
bisericile „Ovidenia ” [Vovidenia] și „Nașterea Maicii Domnul ui” din Odobe ști; bisericile
schiturilor Trestieni – Gârbovi, Jitia, Vârte școi, Rogoz din Slobozia Bradului, Scânteia din
Jariștea, Ivănce ști, bisericile „Sfinții Dumitru și Antonie ”, „Sfântul Nicolae ” – Vechi ,
„Sfântul Nicolae ” – Nou, ”Adormirea Maicii Domnului ” (Donie), „Sfinții Voievozi ”, „Sfinții
Arhangheli ” (Caranzulea), „Adormirea Maicii Domnului ” (Jelaboi ), „Sfinții Voievozi ”
(Stamatine ști), „Sfinții Mina și Haralambie ”, „Sfinții Împăra ți” (fostă Capel ă militară), toate
din Foc șani; dar și biserica „Nașterea Maicii Domnului ” a fostei mănăstiri Borde ști,
„Adormirea Maicii Domnului ” din Lărgă șani, comuna Corbi ța; „Sfântul Nicolae ” din
Slobozia Bradului și „Sfinții Împăra ți” din Sihlea. Cu o bibliografie exhaustivă preluată critic
în stabilirea istoricului fiecărui obiectiv în parte , studiul lui Adrian Gabor constituie o lucrare
de referin ță dedicată lăca șurilor de cult din jude țul Vrancea ctitorite până la mijlocul
secolului XIX.
O lucrarea mai apropiată de actualitate este studiul Mănăstirea Soveja. Câteva
considera ții, publicat în „Cronica Vrancei ” din anul 200089, unde Lelia Pavel face u n istoric
al fostei mănăstiri Soveja în perioada secolelor XVII -XVIII. Aceea și autoare eviden țiază
rolul schitului Valea Neagră în articolul Câteva considera ții istorice și artistice privind
schitul Valea Neagră90. De asemenea, semnează studiile privind patrimoniu l Biserica de lemn

86 Ioan Ivan, Schitul Brazi – Panciu, locul muceniciei fostului mitropolit al Moldovei, Teodosie în „Îndrumător
bisericesc misionar și patriotic ”, 6, 1987, p. 39 -41.
87 Adrian Gabor, Ctitoriile de biserici și mănăstiri ale dreg ătorilor domnești din județul Vrancea, în G.B.,
XLVIII, 6, 1989, p. 73 -106.
88 Ibidem , p. 104-105.
89 Lelia Pavel, Mănăstirea Soveja. Câteva considerații , în „Cronica Vrancei” , I, Focșani, 2000, p. 12 -24.
90 Idem, Câteva considerații istorice și artistice privind schitul Valea Neagră , în „Cronica Vrancei” , I, Focșani,
2000, p. 25 -32.

„Sfin ții Voievozi”, a schitului Dălhău ți91 și Biserica de lemn din satul Păule ști, jude țul
Vrancea92.

Textele dedicate istoriei bisericii sunt, de asemenea, surse importante pentru
cercetarea lăcașelor de cult din Evul Mediu târziu și de la începutul modernității din zona
Vrancei. Volumul II al Istoriei Bisericii Ortodoxe Române scris de Mircea Păcurariu93 este un
exemplu în acest s ens. De asemenea, de menționat este lucrarea doctorului în teologie
Valentin Muscă , Biserici mutilate94, care, cu elemente expresiv -emotive caracteristice
publicistic ii, dar cu prinzând informații bine documentat e, trece în revistă toate monumentele
religioase ale jude țului Vrancea ce au fost demolat e în decursul timpului sau care se află în
ruină . Intenția celei din urmă este de a trage un semnal de alarmă asupra stării de degrad are a
patrimoniului religios.
Mai merită amintită un demers publicat în ultimul deceniu de un erudit slujitor al
bisericii, ce are ca subiect chiar istoria cre știnismului vrâncean .95 Primul volum al acestei
lucrări tratează, documentat, apari ția și evolu ția religiei cre știne în spa țiul jude țului Vrancea .
O trecere în revistă a parohiilor din ora șul Foc șani cuprinde, pe lângă informa țiile legate de
istoricul bisericilor și de preo ții ce slujesc aceste parohii, scurte descrieri ale lăcașurilor de
cult.
În fine, p e lângă sintezele și studiile istorice, lucrările de istoria artei constituie utile
instrument e de lucru pentru cercetarea monumentelor medievale târzii. Semnate de autori
precum Nicolae Iorga96, Nicolae Ghica -Budești97, Grigore Ionescu98, Vasile Drăguț99, astfel
de lucrări de referin ță mi -au oferit atât direc ții de cercetare ale evului mediu românesc pe
domeniile amintite , cât și informa ții relevante referitoare la fenomenul artistic.
Nicolae Iorga a fost printre primii care a pus problema reconstituirii istoriei plecând
de la operele de artă rămase de la înainta și. El menționează , de pildă, tabloul votiv al
Cantemire știlor de la mănăstirea Mera în lucrarea Istoria Românilor în chipuri și icoane100.
De referin ță pentru studiul artei medievale române ști sunt lucrările lui Vasile Drăgu ț,
Dicționarul enciclopedic de artă medievală românească101 și Arta românească102. Dintre
studiile în acest domeniu ce fac referire la monumente aflate pe teritoriul jude țului Vrancea
amintim: Vieți de zugravi (1675 -1765) și autobiografia lui Ghenadie Pârvulescu

91 Lelia Pavel, Biserica de lemn „Sfinții Voievozi”,a schitului Dălhăuți , în „Vrancea – Studii și Comunicări” XI,
Focșani, 1997, p. 202 -208.
92 Idem , Biserica de lemn din satul P ăulești, jud., Vrancea , în „ Vrancea – Studii și Comunicări”, XI, Focșani,
1997, p. 224 -229.
93 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române , II, București, 1992.
94 Romeo -Valentin Muscă, Biserici mutilate , Focșani, 2006.
95 Ionel Ene, Istoria creștinismului vrâncean de la origini și până astăzi , Focșani, 2011.
96 N. Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane , București, 1905, p. 50 -51; I dem, Istoria Bisericii Românești
și a vieții religioase a românilor , II, București, 1930.
97 N. Ghica -Budeșt i, Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia , în B.C.M.I., XXIX, 87 -90, 1936.
98 Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România , II, București, 1965.
99 Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească , București, 1976; Idem , Arta
românească , București, 1984.
100 N. Iorga , Istoria românilor în chipuri și icoane , București, 1905.
101 Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească , București, 1976, (despre Focșani p.
145, Mera, p. 202 -203; Străoane, p. 285 cu fotograf ie; Vrâncioaia, p. 319).
102 Idem, Arta românească , București, 1984, p. 360; 391 -93; 437-438; 440.

arhimandritul (22 oct.1805 -6 sept.1873)103, Înveli șurile vechilor noastre biserici104, Pârvu
Mutu și școala sa105, Pârvu Mutu Zugravul106, Bisericile din lemn din Muntenia107,
Observa ții asupra stilului brâncovenesc. Portalul108.
Biserica fostei mănăstiri Bordești face subiectul mai multor texte de istoria artei:
Mihail Mihalcu vorbește despre pictura murală a acesteia, realizată de Pârvu Mutu și
incluzând un autoportret al pictorului, î n lucrarea Valori medievale române ști109; Horia
Constantinescu îl amintește în studiul Meșteri de biserici buzoieni110 pe Meșterul Mira –
sculptor în piatră, considerat autor al stâlpilor de sus ținere dintre pronaos și naos de la
biserica Borde ști iar Mircea Iliescu remarcă pictura acesteia în studiul Decorația bisericii din
Borde ști (Vrancea) și importan ța ei pentru iconografia românească111. Tot un studiu al
picturii, de data aceasta al bisericii fostei mănăstiri Mera, publică Irimia Bogdan : Erminia
tradi țională românească în picturile murale de la Mira C antemire știlor112. Un alt text
interesant este Pictura pe lemn din colec țiile mănăstirii Vizantea113, semnat de Lelia Pavel.
Pe lângă cele privind pictura și sculptura religioasă, l ucrările de istoria artei includ și
studii de arhitectur ă a monumentelor din zonă. L’Art de batir chez les Byzantins114, Bisericile
și mănăstirile moldovene ști din veacurile al XVII -lea și al XVIII -lea115, Evolu ția arhitecturii
în Muntenia și Oltenia116, Istoria arhitecturii în România117, Arhitectura românească
veche118 au făcut parte din baza metodologică a analizei caracteristicilor arhitecturale ale
bisericilor vizate în lucrarea de fa ță. Pe lângă acestea, alte texte relevante sunt Monumentele
de artă din lemn din patrimoniul jude țului Vrancea , publicat de Lelia Pavel împreună cu
arhitecta Rodica Manoliu , și Monumentul de arhitectură populară din Lărgă șeni Vrancea119
inclus î n numărul III al revistei „Vrancea. Studii și Comunicări ”.
Tot în categoria lucrărilor de artă se încadrează două studii de referin ță pentru
monumentele religioase din jude țul Vrancea publicate în volumul colectiv Spiritualitate și
istorie la Întorsura Carpa ților. Dacă în cel dintâi, Tradi ții ctitorice ști la Curbura

103 Constantin Bobulescu, Vieți de zugravi (1675 -1765) și Autobiografia lui Ghenadie Pârvulescu arhimandritul
(22 oct. 1805 -6 sept. 1873), București, 1940.
104 Ion Popescu Cilieni, Învelișurile vechilor noastre biserici , Craiova, 1945.
105 Teodora Voinescu, Pârvu Mutu și școala sa , în S.C.I.A., 1955.
106 Ioana Cristache Panait, Pârvu Mutu Zugravul , în G.B., XXIV, 7 -8, 1965, p. 691 -699.
107 Radu Crețeanu, Bisericile de le mn din Muntenia , București, 1968, p. 13 – 17; 33 – 34; 39 – 43.
108 Teodora Voinescu, Observații asupra stilului Brâncovenesc. Portalul , în S.C.I.A., 15, 1, 1968, p. 17.
109 Mihail Mihalcu, Valori medievale românești , București, 1984.
110 Horia Constantinescu, Meșteri de biserici buzoieni , în G.B., XXXII I, 1-2, 1974, p. 142; vezi și Antonie
Plămădeală, Spiritualitate și istorie la Întorsura Carpaților , II, Buzău, 1983, p. 257 -267.
111 Mircea Iliescu, Decorația bisericii din Bordești (Vrancea) și importanța ei pent ru iconografia românească ,
în B.O.R., XCIV, 1 -2, București, 1976, p. 180 -185.
112 Irimia Bogdan, Erminia tradițională românească în picturile murale de la Mira Cantemireștilor , în B.O.R.,
anul XCV, 1 -3, 1977, p. 177 -183.
113 Lelia Pavel, Pictura pe lemn din colecția mănăstirii Vizantea, în „Vrancea – Studii și Comunicări”, III,
Focșani, 1980, p. 501 -516.
114 Auguste Choisy, L’Art de batir chez les Byzantins , Paris, 1883.
115 G. Balș, Bisericile și mănăstirile moldovenești din veacurile al XVII -lea și al XVIII -lea, București, 1933, p.
214-215.
116 N. Ghica -Budești , Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia , în B.C.M.I., XXIX, fasc.87 -90, 1936, p.109 .
117 Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România , II, București, 1965.
118 Cristian Moisescu, Arhitectura româneasc ă veche , I, București, 2001.
119 Dorinel Ichim, Monumentul de arhitectură populară din Lărgășeni – Vrancea , în „Vrancea – Studii și
Comunicări”, III, Focșani, 1980, p. 483 -500.

Carpa ților120, bisericile din lemn sunt amintite „numai în treacăt”, accentul căz ând pe
construc țiile de zid , cel de -al doilea , Bisericile de lemn din curbura Carpa ților, trece în
revistă lăcașurile lucrate din lemn din jude țele Buzău și Vrancea121 Primul studiu datează și
încadrează stilistic t oate bisericile construite în secolul XVII , oferind l a notele de subsol și
câte o succintă bibliografie pentru fiecare monument.

Izvoare arheologice

Un rol important în documentarea lucrării de fa ță l-au avut informa țiile ob ținute prin
cercetări arheologice122. În cele ce urmează, vor fi indicate l ucrările de acest tip ce au fost
efectuate la mai multe monumente din zona Vrancei, precum și titlurile sub care au fost
publicate rezultatele cercetărilor.
Arheologul Gh.I. Cantacuzino a supravegheat săpăturile de la biserica „Sfinții
Voievozi ” din Stamatine ști, a căror r ezultate au fost publicate în Cronica săpăturilor
arheologice din „Revista muzeelor și monumentelor . Seria Monumente istorice și de artă ”.123
Acela și autor prezintă concluziile cercetărilor efectuate la Stamatinești, dar și a celor
întreprinse la biserica „ Sfântul Nicolae ” – Nou în Sondaje arheologice în ora șul Foc șani124.
Bisericile „Sfântul Dumitru ” – Centru, „Sfântul Ioan Botezătorul ”, „Proorocul
Samuil ” – toate din Foc șani, precum și biserica „Izvorul Tămăduirii” de la schitul Dălhăuț i au
fost cercetate de către arheologii Victor Bobi și Anton Paragină. Rezultatele acestora nu au
fost publicate, însă au putut fi consultate notele de șantier păstrate în arhiva Muzeului
Vrancei.
Autorul lucrării de față , în calitate de arheolog la Muzeul Vrancei, a efectuat la rându -i
o serie de cercetări arheologice. Rapoartele de cercetare de la bisericile „Adormirea Maicii
Domnului ” din Borde ști125, „Sfântul Gheorghe ” armenească126, „Sfinții Împăra ți” – Capela
militară din Foc șani127, „Sfânta Cruce”128 din Odobe ști și „Sfinții Împăra ți” a fostei mănăstiri
Mera129 au fost publicat e în reviste de specialitate . De asemenea , au fost realizat e sondaje
arheologice , ale căror rezultate nu au fost încă publicate , la bisericile „Sfântul Gheorghe ” din

120 Vasile Drăguț, Tradiții ctitoricești la curbura Carpaților , în A. Plămădeală, Spiritualitate și istorie la
Întorsura Carpaților , II, Buzău, 1983, p. 147 -187.
121 Ioana Cristache Panait, Bisericile de lemn din curbura Carpaților , în A. Plămădeală, Spiritualitate și istorie
la Întorsura Carpaților , II, Buzău, 1983, p. 244 -256.
122 Informaț iile ce urmează au fost deja prezentate în Aurel Nicodei, Cercetarea arheologică medievală și
bisericile de zid din Vrancea , în „Cronica Vrancei” , II, Focșani, 2001, p. 25 -34.
123 Gheorghe I. Cantacuzino, Luminița Munteanu, Cronica săpăturilor arheologice , în R.M.M.M.I.A, XLIII, 2,
1974, p. 95.
124 Idem, Sondaje arheologice în orașul Focșani , în „Cercetări arheologice”, III, București, 1979, p. 252 -256.
125 Aurel Nicodei, Raport preliminar privind cercetarea arheologică de la biserica „Adormirea Maicii
Domnului” a fostei mănăstiri Bordești, jud. Vrancea (Campania 1995), în „Vrancea – Studii și Comunicări”,
XI, Focșani, 1997, p. 73 -82.
126 Idem, Focșani, biseri ca ,,Sfântul Gheorghe armenească ”, în ,,Cronica cercetărilor arheologice din
România”, campania 2000, Bucur ești, 2001, p. 84.
127 Idem, Raport p reliminar asupra supravegherii ș i sondajului arheologic realizate la biserica „Sfinții
Împărați ” din Focșani în anul 2003 , în ,,Vrancea – Studii și Comunicări ”, 12, Focșani, 2005.
128 Idem, Raport asupra supravegherii arheologice de la Biserica Sfânta Cruce din Odobești – campania anului
1997 , în ,, Vrancea – Studii ș i Comunicări”, 12, Focșani, 2005.
129 Cercetările efectuate de Ion Chicideanu în anul 1978 la biserica ,, Adormirea Maicii Domnului ” nu au fost
publicate. Înce pând cu anul 1998 s -au efectuat cercetări arheologice la incinta fostei mănăstiri de către Aurel
Nicodei și Emil Lupu.

Cimitirul sudic Foc șani, „Sfinții Împăra ți” din Odobe ști, „Sfânta Treime ” din Cote ști și la
biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului ” din Văleni130. Concluziile acestor cercetări
arheologice au fost integrate în lucrare a de față, constituind o componentă a capitolului
despre materialele de construc ție și a paragrafelor privind funda țiile bisericilor .
Pe lângă documentarea bibliografică și rezultatele cercetărilor arheologice, un rol
important în lucrare l-a avut documentarea la fa ța locului. Culegerea de informa ții de la
preoți, căutarea eventualelor planuri existente în arhivele bisericilor, măsurătorile efectuate
pentru realizarea unor relevee și, nu în ultimul rând, realizare a fotografiilor fac parte din
mijloacele de cercetare folosite pentru documenta rea lucrării. Releveele și fotografiile
constituie o arhivă imagistică a acestor monumente, surprinzând aspectul lor până în anul
2011.

130 Observațiile arheologice , dar prilejuite de interve nții la respectivele monumente au fost făcute de către Aurel
Nicodei.

CAPITOLUL I. JUDE ȚUL VRANCEA. LA GRANI ȚA DINTRE TREI ȚĂRI:
MOLDOVA, ȚARA ROMÂNEASCĂ, TRANSILVANIA

Considera ții istorico -geografice generale

Teritoriul județului Vrancea se află în zona Carpa ților de curbură, la vest de cursul
inferior al râului Siret, fiind limitat, în linii mari, de râul Trotu ș la nord și de râul Râmnicu –
Sărat la sud. Spre vest, grani ța cu Transilvania este dată de „culmea mun ților” sau „cumpăna
apelor ” ce delimitează bazinele râurilor Siret și Olt. În prezent j udețul Vrancea, ca unitate
administrativ -teritorială , este rezultatul împăr țirii administrative din anul 19681, reunind două
foste jude țe din perioada interbelică : fostul jude ț Putna, din sudul Moldovei, și o mare parte
din fostul jude ț Râmnic (Slam Râmnic ), aflat în nordul Țării Române ști. Axa de simetrie a
acestui teritoriu o constituie râul Milcov, pe care se situa grani ța între cele două țări
medievale române ști: Moldova și Țara Românească. Stabilită încă din 1482 de către Ștefan
cel Mare, domnul Moldovei, și Vlad Călugărul, domnul Țării Române ști, grani ța a rămas
neschimbată până în anul 1862 , când se realizează unificarea administrativă dintre cele două
țări.
Aflat la grani ța sud -estică a Transilvaniei, teritoriul jude țului Vrancea este situat în
zona de intersecție a celor trei state medievale române ști. Unitatea administrativ ă ce s-a
coagulat ulterior a avut la bază Țara Vrancei , ce avea ca nucleu centrul urban ce constitui e
astăzi orașul Focșani. Acesta din urmă s -a format prin u nificarea din 1862 a celor două
târguri de grani ță: Foc șanii moldoveni și Foc șanii munteni2. Teritoriul, propice întemeierii

1 Legea nr. 2 din 20 decembrie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste
România , în „Buletinul Oficial”, nr. 163/20.12.1968, Anexe, p. 352 -362.
2 Dimitrie F. Caian, Istoricul orașului Focșani. Scris cu prilejul Jubileului de 40 ani de domnie a Majestății Sale
Regelui Carol I , Focșani, 1906, passim .
Fig. 1. Harta fostelor județe Putna (galben verzui) și Râmnicul -Sărat (alb).

așezărilor omene ști încă din preistorie, este traversat de la vest la est de mai multe râuri: la
nord, pe o scurtă por țiune, de Trotu ș, apoi de Șușița și de Zăbrău ți, iar în sudul acestora
Putna, cel mai important râu al zonei . Toți acești afluenți fac parte din bazinul hidrografic al
Siretului3. Milcovul , afluent al Putnei, este, după cum a fost indicat, râul de grani ță din care s –
a tras și gârla ce separa cele două foste târguri – Focșanii munteni și Foc șanii moldoveni. La
sud de Milcov se află valea râului Râmna și râul Râmnic ul – Sărat .
Așezările umane s-au format pe linia dealurilor subcarpatice, a depresiunilor
intracolinare și a văilor râurilor. În mod similar, împăr țirea administrativă a urmărit de regulă
valea principalelor cursuri de apă , mai exact a râurilor Putna și Râmnicul -Sărat. Relieful ,
dominat de munți de altitudine relativ joasă4, de domoalele dealuri subcarpatice și depresiuni
intracolinare, a făcut din regiune o placă turnantă între Moldova , Țara Românească, Ardeal și
orașele de la Dunăre – Gala ți și Brăila. Situată în partea vestică a întinderii dintr e Carpa ți și
Dunăre, zona a asigurat legătura dintre cele două țări românești medievale , trecerea spre
Marea Neagră și Penin sula Balcanică, fiind situată pe vechiul drum est -european cunoscut
drept drumul ce duce “de la varegi la greci” , dar și un acces fa cil către Ardeal prin
traversarea Mun ților Carpa ți.
Ca zonă strategică , Vrancea a fost permanent în aten ția marilor state și imperii; ea a
fost regiune limitrofă a Imperiului roman de răsărit în primul mileniu al erei cre știne, a
hanatului tătar și a monarhiei ungare în primele trei secole al celui de -al doilea mileniu5, a
Imperiului otoman și a celui țarist în secolele XV III–XIX. Apartenența statală a teritoriul ui
este printre cele mai târzii documentat e. Prima informație certă cu privire la apartenen ța
Vrancei la Moldova datează din secolul XV, din perioada lui Ștefan cel Mare, în timpul
căruia s -a încercat și stabilirea defini tă hotar ului de aici dintre Moldova și Țara Românească6.
Din primele secole ale mileniului II d.Hr. dispunem de puține informa ții despre
organizarea teritoriului și despre subordonarea administrativă, politică sau confesională a
locuitorilor. Există doar ipoteza că aici a funcționat Episcopia Milcoviei7. De asemenea, se
pare că rezistă în regiune , până în secolul XIX , o „republic ă”, Țara Vrancei , amintită la
începutul secolul ui XVIII de Dimitrie Cantemir8.

Cadrul politic al secolelor XVII – XVIII

Perioada este cuprinsă între două evenimente istorice de prim rang: unirea celor trei
țări române realizată de Mihai Viteazul (1600 -1601) și mișcarea de emancipare politică a
românilor condusă de Tudor Vladimirescu, parte a unei mi șcări mai largi de emancipare de
sub tutela otoman ă a grecilor organiza ți în Eteria (1821). Reflexele politicii general e
europene în această parte de lume, caracterizată de permanente divergen țe între marile state

3 Nicolae Șt. Mihăilescu, Șt. N. Mihăilescu, V. Macovei , Valea Putnei. Cu privire specială asupra Vrancei ,
București, 1970, p. 11.
4 Cel mai înalt vârf din Munții Vrancei, Lăcăuțiul, are 177 7 m.
5 Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII -lea. Între cruciată și Imperiul mongol, București, 1993, p. 61 –
83.
6 Aurel Nicodei, Ștefan cel mare între legendă și adevăr , în R.M., 1, 2005, p. 27 -30.
7 Istoria românilor , vol. III, coord. Acad. Ștefa n Pascu, Acad. Răzvan Teodorescu, Editura Enciclopedică,
București, 2001, p. 391 -392.
8 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei , București, 1978, p. 45.

vecine – Imperiul otoman , Polonia, Imperiul habsburgic , Imperiul țarist – se regăsesc
începând cu secolul XVIII și în politica dusă de domnitorii din Mold ova, Țara Românească și
de principii din Transilvania.
La rândul ei , perioada se împarte în două epoci: epoca domniilor pământene,
dominată de personalită ți precum Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu sau
Gheorghe Rakoczi și care se întinde de la 1601 până la sfâr șitul secolului XVII; apoi epoca
domniilor fanariote pentru Moldova și Țara Românească și a apartenenței la Imperiul
habsburgic pentru Transilvania (integrată Imperiului în 1699), ce durează până la începutul
secolului XIX. Este de r emarcat faptul că indiferent de perioada la care ne referim,
informa țiile referitoare la zona de grani ță dintre Moldova și Țara Românească sunt relativ
succinte. Rolul pe care fiecare domnitor l -a acordat zonei de grani ță poate fi însă descifrând și
interpretând ctitoriile ridicate de ace știa aici.
Secolul XVII debutează în Moldova cu domniile Movile știlor. Ieremia Movilă (1600 –
1606), urmat pentru scurt timp de Simion, apoi de Mihail și de Constantin Movilă (1607 –
1611) , a fost un domnitor c e a dus o politică externă de echilibru între Polonia și Înalta
Poartă9. ”[B]un gospodar ”10, Ieremia vodă a reparat și a ctitorit cetă ți și biserici, printre cea
mai renumită fiind ansamblul mănăstiresc de la Sucevi ța. Urmărind o direcție politic ă de
securizare a frontierelor , el a construit la grani ța de sud -vest a Moldovei mănăstirea – cetate
de la Vizantea. Uitată pe nedrept de cercetători, mănăstirea Vizantea, ctitorită în anii 1600 –
1601, reflectă programul de întărire a grani ței cu Țara Românească. A șezarea mănăst irii pe
drumul ce lega Țara Românească cu Moldova și Transilvania eviden țiază pentru prima dată
după secolul XV importan ța strategică a zonei.
În perioada domniilor lui Matei Basarab, Vasile Lupu și a Rakocze știlor, Țările
române, în ciuda divergen țelor și conflictel or dintre ele, ac ționează oarecum unitar pe plan
politic, încercând să -și men țină autonomia în fa ța vecinilor mai puternici. Construirea
mănăstirii fortificate de la Soveja de către Matei Basarab , ca semn al împăcării cu Vasile
Lupu, în apropier ea trecerii dintre Moldova și Transilvania, poate fi privită și ca o încercare a
celui dintâi de a ține sub control ac țiunile diplomatice ale celui din urmă , care avea rela ții
privilegiate cu Gheorghe Rakoczi I, ambii urmărind să dețină suprema ția politică în
raporturile cu Poarta otoman ă.
Tot î n timpul lui Matei Basarab apare „ căpitanul de margine ”, o dregătorie special
înființat ă pentru paza hotarelor dinspre moldoveni și tătari.11 Această inițiativă are ca urmare
nu doar întărirea puterii militare, ci și a celei economice a unor dregători domne ști din zonă .
În aceste condiții, aceștia vor contribui la construirea edificiilor religioase din zonă. Astfel,
cea mai veche ctitori e din zid din jude țul Vrancea , biserica mănăstirii Ureche ști, a fost
ridica tă în anul 1644 de căpitanul de margine Radu Vărzarul, lăca șul monahal fiind cunoscut
ulterior sub denumirea de schitul Vărzăre ști. Câ țiva ani mai târziu, în 1657, Gheorghe Ștefan
ctitore ște mănăstirea Ca șin, pe valea Oituzului, pe drumul ce ducea peste mun ți în
Transilvania. Apoi, î n 1661 , domnitorul muntean Grigore Ghica ridică la Foc șanii munteni, în
apropierea punctului de vamă dintre Țara Românească și Moldova , o altă mănăstire
fortificată ce avea să aibă un rol important în regiune: mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”.

9 Istoria Românilor , V, București, 2003, p. 64.
10 Ibidem , p. 69.
11 Ibidem , p. 116.

Deși funcția militar ă a acestor mănăstiri fortificate nu este explicit afirmat ă,
construirea lor la o distan ță de doar câteva ore de mers pe jos una fa ță de cealaltă, într -o zonă
unde se putea trece cu ușurință din Moldova în Transilvania (prin pasurile Oituz – Brețcu, pe
valea râului Oituz, și Greșu – Ojdula, pe valea râului Putnei ), confirmă importan ța lor
strategică în sistemul defensiv al grani țelor Moldovei. Evoluția altor edificii religioase
sprijină această ipoteză: u ltima ctitorie din secolul XVII, ridicată de Constantin Cantemir în
anul 1686 la Mera, în apropierea grani ței de pe Milcov cu Țara Românească , este f ortificată
la începutul secolului XVIII de Antioh Cantemir . Mănăstirea Mera accentuează , așadar,
importan ța pe care zona a avut-o în men ținerea echilibrului dintre Moldova și Țara
Românească , chiar și după finalul secolului XVII .
În Țara Românească, Constantin Brâncoveanul construiește între 1690 și 1694 un
complex „cu cetate împrejur ”12. Ridicarea fortifica țiilor de la Mera , în Moldova , și de la
Râmnicul -Sărat , în Valahia, marchează încheierea unei etape politice, ac eea a domniilor
pământene , și a unei autonomii ridicate față de puterea otoman ă. Căci asemenea ctitorii
fuseseră un răspuns “diplomatic” al domnilor pământeni la interdic ția pusă de otoman i de a
nu se construi „ în întregime din piatră decât mănăstirile ”13.
Secolul XVIII reprezintă o nouă etapă în dezvoltarea societă ții române ști. Zona
Focșanilor , aflată aproximativ la jumătatea distan ței di ntre cele două capitale, Bucure ști și
Iași, a fost în centrul evenimentelor politice și militare care au marcat rela țiile dintre Imperiul
țarist și cel otoman . Conflictul aproape permanent dintre aceste mari puteri, la care sa adaugă
și cea austriacă, face ca zona de grani ță dintre Moldova și Țara Românească să fie traversată
frecvent atât de trupel e militare, cât și de comercian ți. Dregătorii de grani ță făceau fa ță cu
dificultate situa ției. Este cunoscut episodul în care Miron Costin este numit de Constantin
Cantemir staroste de Putna, având greaua sarcină de a face ordine în întreg ținutul Putnei
unde “bandele de ho ți și grupele de solda ți fără căpătâi , prădau, ardeau și ucideau
popula ția”14.
Nici între domnitorii celor două țări nu era ar monie. În această situa ție, Foc șanii, și
cel muntean și cel moldovean, ca târguri de grani ță, jucau un rol de neutralitate, fiind locurile
unde se întâln eau domnitorii pentru a -și rezolva diversele diferende sau doar pentru a
schimba diplomatic amabilită ți. Tot la Foc șani era loc de popas la mutarea domnilor dintr -o
țară în alta sau în drumul dregătorilor afla ți în solie. Mutarea domnului Nicolae Mavrocordat
din Moldova în Țara Românească, la 22 ianuarie 1716, de pildă, a fost pentru dregători un
prilej de a-și manifeste loialitatea: „…. apropiindu -se de Focșani, i -a ieșit în întâmpinare la
gârlele Putnei Vintilă, mare căpitan de margine cu toată slujitorimea și cu toate steagurile,
… și boierii cei mari din Bucure ști … și a intrat cu mare alai în Foc șani”15. Mai târziu, l a 16
aprilie 1733 , Grigore Ghica II și Constantin Mavrocordat se întâlnesc la Foc șani, primul
poposind la „mănăstirea strămo șească” , „Sfântul Ioan ”, din târgul muntenesc, iar cel de -al
doilea “la mănăstirea părintească” , „Maica Domnului ”, din târgul moldovenesc . Domnii au
stat atunci două zile la Foc șani, unde au ținut divan și au cercetat „pricinile de margine ”16.

12 Istoria Românilor, IV, București, 2003, p. 529.
13 Călători străini despre țările române , V, București, 1973, p. 205.
14 Ioan Neculce, Letopisețul Țării Moldovei , București, 1959, p. 99.
15 Cronica Ghiculeștilor. Istoria Moldovei între anii 1695 -1754, București, 1965, p. 193.
16 Ibidem, p. 349 -351.

Semnificativă pentru situa ția politică a regiunii e ra instabilitatea provocată de
mercenari, fie că erau bosniaci17, unguri, nem ți18, turci sau tătari, moscali și cazaci19. Aceștia
reflectau dorin ța celor trei puteri de a -și împăr ți zonele de influen ță sau de a -și extinde
teritoriul. Situa ția nu se ameliorează nici după armisti țiul încheiat între ru și și turci la Foc șani,
în septembrie 1772. Este evenimentul cel mai important la care Foc șanii sunt martori în acea
perioadă . Discuțiile, care s -au desfă șurat la Foc șani și la Bucure ști, s-au finalizat prin
încheierea tratatului de la Kuciuk -Kainargi, în anul 1774. Prin acest t ratat se punea capăt
administra ției militare ruse în Principatele române și a ini țiat procesul de modernizare a
acestora20 sub garan ția marilor puteri europene. Conflictul dintre Imperiul țarist și Poarta
otoman ă nu se sfâr șește însă. Campaniile militare s -au reluat în anul 1789, finalizându -se în
favoarea coali ției ruso -austriece. La victoriile repurtate de generalul rus Suvorov la Foc șani și
Râmnic , în 31 iulie au participat și voluntari români21.
Sfârșitul secolului XVIII, cu toată instabilitatea administ rativă și militară , a oferit
totuși condi ții favorabile dezvoltării economic e și sociale a zonei . Acest fapt este reflectat și
de ctitoriile locale. Nicolae Mavrocordat , domnitor al Moldovei , între anii 1709 -1710 și
1711 -1715 , dar și al Țării Române ști, între 1715 -1716 și 1719 -1730, apoi fiul său, Constantin
Mavrocordat, care a domnit de mai multe ori în ambele țări românești , între 1730 -1769,
precum și Constantin Cehan Racovi ță, domn al Moldovei între 1749 -1753 și 1756 -1757 iar al
Țării Române ști între 1753 -1756 și 1763 -1764, î și lasă amprenta la grani ța dintre cele două
state cu noi ctitorii domne ști ridicate atât în Foc șanii munteni cât și în ce i moldovenești .
Mănăstirile „Precista ”, respectiv „Proorocul Samuil ” din Foc șanii Moldovei și biserica din
cimitirul sudic din Foc șanii munteni sunt ctitorite de ace ști domni. Cu toate neajunsurile lor
politice, domniile fanariote reprezintă cea mai înfloritoare perioadă pentru zona avută în
vedere , cel pu țin prin prisma puterii economice a locuitorilor, pentru care stau mărturie
ctitoriile religioase ridicate de aceștia atunci în cele două târguri de grani ță, dar și în multe
dintre localită țile rurale.

Hotarul dintre Moldova, Țara Românească și Transilvania

Controversele istorice privind traseul hotarului dintre Moldova și Țara Românească
de până în anul 1482, când această problemă a fost tran șată definitiv de către Ștefan cel Mare,
domnul Moldovei , și Vlad Călugărul, domnul Țării Române ști, sunt cunoscute22. Acestea au
în centrul lor problema apartenen ței teritoriului jude țului Putna, cu cetatea de hotar Crăciuna.
După 1482 , hotarul dintre cele două state rămâne neschimbat până în anul 1862, când este

17 Ibidem , p. 177.
18 Ibidem , p. 197.
19 Ibidem , p. 465.
20 Istoria românilor , VI, p. 517 -519.
21 Istoria românilor , VI, p. 638.
22 Despre hotarul dintre cele două țări de până la anul 1482 vezi: C. Mironescu , Hotarul între Moldova și
Muntenia , în „Anuarul de geografie și antropogeografi e”, II, 1910 -1911, p. 87 -122; Radu Rosetti, Hotarele
Moldovei la sud supt Ștefan cel Mare , în: R.I., X, 7 -9, 1924, p. 186 -190; C. Constantinescu -Mircești, I.
Dragomirescu, Contribuții cu privire la cunoa șterea hotarului dintre Moldova și Țara românească de la
întemeierea Princi patelor și până la Unire ”, în S.A.I., VI, București, 1964, p. 61 -91.

surpimat în urma aprobării de către domnitorul Alexandru Io an Cuza a „ raportului de
desfiin țare a grani țelor de dincolo și de dincoace de Milcov ”23.
Hotarul istoric urmează râul Milcov, care izvoră ște din vârful Monteoru al mun ților
Vrancei (având înălțimea de 1334 m24), până mai jos de Odobe ști, în apropierea Foc șanilor.
De aici , în dreptul satului Pântece ști-Flore ști, Milcovul se separă în două brațe: spre sud
curge Milcovul Mare , iar spre nord Milcovul Mic sau „ gârla hotarului ”25. „Gârla” este cea
care desparte Foc șanii munteni de Foc șanii moldoveni . Ea se vărsa în Sire țel la est de actualul
oraș, între Mâ ndreștii moldoveni și Mândre știi munteni26. Hotarul continu a pe acest fost braț
al Siretului până în zona localită ții Maluri, urmând apoi cursul râului principal până la
vărsarea acestuia în Dunăre.
Porțiunea liniei de graniță cuprinsă între Milcov și Dunăre a făcut, de asemenea,
subiectul unor controverse, opiniile oscilând între identificarea acesteia cu râul Putna sau cu
râul Siret. C onsiderăm că acestea au fost , însă, rezolvate de analiza documentar istorică a
zonei avansată de istoricul C. Constantinescu -Mirce ști27. El stabilește că traseul hotarului
coincidea cu albia Siretului . Această concluzie a fost preluată și argumentată geografic și de
autorii monografiei Valea Putnei28.
Reluăm, pe scurt, demonstra ția făcută de autorii cita ți în privința hotarului de la est de
Focșani. Așadar, linia de graniță a rămas neschimbat ă după 1482 . Dar cursul apelor din zonă
a suferit modificări în perioad a secolelor XVI -XIX. Este vorba de cursul Putnei, al
Milcovului și al Sir ețelului – după cum a fost indicat , fost braț al Siretului – în care se vărsau
primele două râuri până în a doua jumătate a secolul XVII. Acest lucru este confirmat de mai
multe izvoare documentare:
 Miron Costin afirmă în Cronica polonă : „Milcovul Mare, Râ bna, Râbnic,
Buzău izvorăsc din mun ții ungure ști și se varsă în Siretul nostru… ” iar Putna „ se varsă în
Siret mai sus de Foc șani”29. Ea se vărsa într -un bra ț al Siretului cunoscut cu denumirea de
Sirețel la nord de Foc șani, între satele Doaga și Străjescu. Fostul traseu al Putnei de până la
începutul secolului XIX este cunoscut acum cu denumirea de Putna S eacă sau Gârla Morilor
și se umple cu apă doar în perioadele ploioase30. Actualul traseu spre sud de Foc șani al Putnei
este posterior anului 16 70, data consemnării acestui fapt de către Miron Costin31.
 Hotărnicia satului Bode ști, azi dispărut, ce se afla în vecinătatea actualului sat
Jorăști, comuna Vănători, realizată de acela și Miron Costin ca staroste de Putna, arată că
hotarul Bodeștilor era pe apa Sire țelului32.
 Un a ct ce se referă la hotarul dintre cele două Principate, încheiat la Foc șani
între delega ții ale ambelor țări, afirmă : „Hotarul țării pe unde a fost de veac, pe acolo trebuie

23 C. Constantinescu -Mircești, op. cit., p. 90.
24 Nicolae Șt. Mihăilescu, Șt. N. Mihăilescu, V. Macovei , Valea Putnei , cu privire specială asupra Vrancei ,
București, 1970, p. 16.
25 Ibidem .
26 Ibidem , p. 54.
27 C. Constantinescu -Mircești , op. cit., p. 90.
28 Nicolae Șt. Mihăilescu, Șt. N. Mihăilescu, V. Macovei , op. cit. , p. 55-59.
29 Miron Costin, Opere ; București, 1958, p. 216 -217.
30 Nicolae Șt. Mihăilescu, Șt. N. Mihăilescu, V. Macovei , op. cit. , p. 58.
31 C. Constantinescu -Mircești , op. cit., p. 66.
32 Ibidem , p. 68.

să stea…, iar Sire țelul de l -au mutat cineva din matca lui , trebuie să -l dea iar pe unde au
fost… ”33.
 Un d ocument din anul 172034 menționează că Sire țelul trece pe mo șia satului
Lămote ști și că prime ște ca afluent Milcovul pu țin mai jos de Răstoaca.
 Harta Stolnicului Constantin Cantacuzino35 reproduce cursul Siretului, având
ca afluent Sire țelul. În Sire țel se varsă Râmnicu -Sărat, Râmna și Milcovul. Râul Milcov se
vărsa în Sire țel prin două bra țe: Milcovul Mare, la sud de Foc șani, la Lămote ști, și Milcovul
Mic, ce trece prin Foc șani, formând hotarul spre Moldova , la Mândre ști36.
Concluzia autorilor, confirmată de configura ția terenului,37 este că Siretul forma în
apropiere de Ciu șlea un bra ț spre vest , cunoscut ca Sire țel. Acesta prelua apele din mun ții
Vrancei – Putna, Milcovul, Râmna, Râmnicu -Sărat – și se unea cu Siretul mai la sud, în zona
localită ții Corbu din jude țul Brăila. Grani ța dintre Moldova și Țara Românească era pe
Sirețel, continuând pe Siret până la Dunăre. După secarea Sire țelului, Putna preia râurile
Milcov, Râmna, Rîmnicul -Sărat, continuându -și curgerea până la Siret, având confluen ța cu
acesta la Lungoci , în apropiere de Năne ști. Hotarul rămâne tot pe linia Sire țelului, cu
deosebirea că se transformă dintr -un hotar natural într -unul conven țional , așa cum este
consemnat în epoca modernă38.
Ținuturile de grani ță erau în Moldova de la vest la est, Putna, Tecuci și Covurlui. În
Țara Românească , ținuturile de grani ță erau Râmnicu -Sărat și Brăila. După ce Brăila este
transformată în raia turcească, se formea ză ținutul Râmnicu -Sărat -Brăila , apoi, din decembrie
1775, ținutul Hotărniceni39.
Situat preponderent în zona de munte și colinară a frontierei , teritoriul actualului jude ț
Vrancea a avut un rol important în strategia de apărare a hotarului Țării Moldovei , cu atât mai
mult cu cât pe aici era și una din trecer ile spre Transilvania. De aceea, î n Foc șanii moldoveni
a fost înființată stărostia de Putna, dregătorie importantă în structura sistemului administrativ –
militar de grani ță al Moldovei40. Atribu țiile delegate staro stilor le depă șeau pe cele ale
pârcălabilor , tocmai pentru a face fa ță sarcinilor de pază la hotar41. În ținuturile de hotar cu
cetate de grani ță erau numi ți de către domnie câte doi staro sti. În anul 1688 , domnitorul
Constantin Cantemir nume ște pe Miron Costin în func ția de staroste de Putna, cu sarcina de a
face ordine în zona hotarului. El a avut împuternicire să recruteze trupe de „ hânsari ” și de
„seimeni ” pentru a face fa ță „tâlharilor și solda ților fără căpătâi ” și pentru a asigura
securi tatea locuitorilor42. Totu și, în secolul XVIII , paza grani țelor nu s-a dovedit foarte
puternică, ea nereu șind să facă fa ță unor grupuri înarmate rebele . Este cazul unui grup de
solda ți bosniaci care, în luna noiembrie 1713, dorind să se întoarcă din Moldova în țara lor,
au mers de -a lungul Siretului, provocând distrugeri localnicilor. Un agă trimis de domnul

33 N. Iorga, în ,,Buletinul societății de geografie ”, 1899, p. 189.
34 C. Constantinescu -Mircești , op. cit.,, nota 1, p. 68.
35 C.C. Giurescu, Harta Stolnicului Constantin Cantacuzino , București, p. 9.
36 C. Constantinescu -Mircești , op. cit., p.68.
37 Nicolae Șt. Mihăilescu, Șt. N. Mihăilescu, V. Macovei , op. cit. , p. 54.
38 C. Constantinescu -Mircești , op. cit., p. 70.
39 Istoria Românilor , VI, p. 322.
40 Ibidem , p. 664.
41 Nicolae Grigoraș, Instituții feudale din Moldova , I., București, 1971, p. 378.
42 Ioan Neculce, Letopisețul Țării Moldovei , București, 1959, p. 99 .

Țării Române ști la Foc șani a vrut să le oprească trecerea, dar ace știa „înjurându -l și pe el și
pe cel care l -au trimis, și-au continuat drumul pe unde le -a fost voia”43.
Pentru a preveni astfel de situa ții, domnia întăre ște punctele de grani ță. Matei Basarab
înființează în 1651 în Focșanii munteni sediul marii căpitănii de margine a Țării Române ști44.
În sarcina acestor dregători cădea și datoria de a asigura cazarea domnitorilor care treceau
prin Foc șani. De asemenea, l ocuitorii satelor de grani ță erau însărcina ți cu atribu ții militare
pentru protec ția hotarului . Conform listei de sate emise la 2/20 iunie 1690 de Constantin
Brâncoveanul , în jude țul Râmnicul -Sărat erau un număr de 15 sate plăie șești de -a lungul
grani ței cu Moldova45.
Hotarul ținuturilor Râmnicu -Sărat (din Țara Române ască) și Putna (din Moldov a) cu
Transilvania este trasat prin zona mun ților Penteleu și a mun ților Vranc ei. Culmile acestora,
cu întinse spații înierbate , au fost cauza mai mult or conflicte „de pă șunat” între vrânceni și
ciobanii din secuime. În anul 1714 , vrâncenii îi alungă pe păstorii ardeleni de pe muntele
Lepșa, iar în 1734 și de pe al ți versan ți46 ai Mun ților Vrancei. Aceste încălcări de grani ță,
consemnate documentar în secolul XVI II, au fost reglementate mai târziu de domnitorii
moldoveni și autorită țile austriece. Constantin Mavrocordat a fost cel care a impu s
convocarea unei comisii mixte moldo -austriece, care, sub conducerea vornicului de Vrancea
și a austriacului locotenent -colonel inginer J. Weiss47, a întocm it o „ hotarnică ”48. Pe baza
acesteia , Grigore II Ghica întăre ște, la 20 ianuarie 1736, dreptul vrâncen ilor asupra pantelor
estice ale mun ților Vrancei , „din vârful mun ților, după cum se scurg apele spre Țara
Moldovei, precum au dat samă și mai înainte din veci au ținut”49. Cu toate aceste
reglementări, divergen țele au continuat , Imperiul habsburgic încercân d să-si impună
interesele economice în regiune. Conven ția din 7 mai 1775 dintre habsburgi și otomani
consemnează unele modificări ale hotarului în sensul mutării acestuia de pe culmea muntelui
pe versantul estic. Vizate erau vârfurile Clăbucu și Giurgiu50, care cădeau sub interes ul
locuitori lor ținutului secuiesc Trei Scaune.

Căile de comunica ție

Zonă de trecere între Moldova, Țara Românească și Transilvania, Vrancea era
străbătut ă de marile trasee comerciale. Drumul ce urma valea Siretului, numit și “drumul
muntenesc”51, unea capitalele celor două țări, Iași și Bucure ști, trecând și prin Adjud,
Focșani, Râmnicul -Sărat. Aceste târguri se formaseră, de fapt , tocmai ca urmare a
intersect ărilor căii de comunica ție principal ă, pe direc ția nord -sud, cu cele s ecundare, pe
direc ția est -vest. Adjudul făcea legătura cu drumul spre Transilvania, Foc șanii cu cel spre

43 Cronica Ghiculeștilor , p. 177.
44 Istoria Românilor , V, p. 663.
45 Ibidem , p. 644.
46 Nicolae Șt. Mihăilescu, Șt. N. Mihăilescu, V. Macovei, op. cit. , p. 98.
47 Ibidem , p. 98.
48 Aurel V. Sava, Documente putnene , I, Focșani, 1929, p. 74.
49 Ibidem , p. 74.
50 Nicolae Șt. Mihăilescu, Șt. N. Mihăilescu, V. Macovei , op. cit. , p. 98.
51 Alexandru I. Gonța, Legăturile economice dintre Moldova și Transilvania în secolele XIII -XVII , București,
1989, p. 33.

Gala ți și spre Valea Putnei, iar Râmnicul -Sărat cu Brăila și cu Buzăul , dar și cu Dumitre știul,
de unde se putea ajunge în mun ții Vrancei și în mun ții Buzăului.
Paralel cu drumul muntenesc, aflat în câmpie, continua să fie folosit și drumul mai
vechi , ce pleca de la Adjud spre Țara Românească. Acesta trecea prin satele colinare
Păune ști, Movili ța, Panciu, Țifești, Bolote ști (Târgul Putnei) 52, Jari ștea, Odobe ști și Olteni53,
urmându -și apoi cursul spre Muntenia prin satele Vârte școi, Cârligele, Cote ști, Bude ști,
Ureche ști, Dumbrăveni (Târgul Cucului) . În Dumbrăveni se unea cu drumul de câmpie ce
ducea spre Râmnicul -Sărat, dar și spre Dumitre ști, Poiana Mărului și, mai departe , spre
Întorsura Buzăului.
Drumurile ce uneau Transilvania cu ora șele-port de pe malurile Dunăr ii, Gala ți și
Brăila, urmau văile Oituzului, Putnei și a Râmnicului -Sărat . De pildă, Târgul Adjudului era
punct de legătură între culoarul Siretului și valea Oituzului , de unde se mergea mai departe
spre Scaunele secuie ști și Bra șov. De la Focșani se putea pleca spre nord pe valea Putnei ,
trecându -se prin Târgul Putnei, apoi prin Mun ții Vrancei, prin Vidra, Vrâncioaia, Bârse ști,
Tulnici, Lep șa și Ojdula , de unde se ajungea la Târgu Secuiesc și, mai departe , la Brașov. Iar
mai spre sud, târgul Râmnicul -Sărat făcea conexiunea între Brăila și Întorsura Buzăului pe
varianta Dumitre ști, Chiojdeni, Poiana Mărului, Bisoca, Lopătari.
Este interesant de remarcat că Mun ții Vrancei, la fel ca și cei ai Buzăului, fiind de
altitudine relativ joasă , pot fi trecu ți ușor atât vara, cât și iarna, mai ales de pede ștri și de
călăre ți izola ți. De aceea traseele peste mun ți au fost utilizate frecvent și de cei ce se fereau
de autorită țile domne ști pentru a scăpa de pedepse, dar și de cei ce doreau să ocolea scă
punctele de vamă domnească. Contrabanda și eludarea taxelor vamale era probabil o
activitate larg răspândită în rândul negustorilor. O anumită libertate în ceea ce privește
trecere a dintr -o țară în alta era caracteristică epocii , controlul vamal domnesc exercitându -se
doar la punctele de graniță aflate „la drumul mare”. Cum o porțiune semnificativă a liniei de
grani ță de pe teritoriul actualului județ Vrancea parcurgea zone colinare sau muntoase
împădurite, posibilită țile de tranzi t erau practic neîngrădite, singura condi ție fiind cunoa șterea
cărărilor lăturalnice. În Cronica Ghicule știlor este relatat un episod din anul 1736, când o
ceată de cazaci au prădat Foc șanii munteni și moldoveni, apoi au plecat la Odobe ști, unde s –
au întâlnit cu al ți cazaci și calmuci . De aici, temându -se să se întoarcă spre Foc șani, au
“trecut în Țara Românească, prin mun ții Vrancei și s-au dus până la Buzău, jefuind și
prădând, fugind apoi în Transilvania”54.
În acela și context este de în țeles și întemeierea marilor mănăstiri de lângă grani ța
moldo -valahă , precum „Sfântul Ioan Botezătorul ” din Foc șanii munteni sau „Precista ” și
Mera din Moldova . Aceste mănăstiri erau mari aducătoare de venituri. Beneficiind de scutiri
de taxe, ele desfă șurau activită ți comerciale diverse în vecinătatea grani ței, uneori chiar
ilegal e, de contrabandă, dar realizat e sub protec ția autorită ților locale.

52 Anton Paragină, Habitatul medieval la Curbura exterioară a Carpațilo r în secolele X -XV, Brăila, 2002, p. 61 –
74.
53 Localitate ce figura în harta din 1546 a lui Reicherssdorf pe granița (râul Milcov ) dintre Moldova și Țara
Românească.
54 Cronica Ghiculeștilor. Istoria Moldovei între anii 1695 -1754, București, 1965, p. 467.

CAPITOLUL II . BISERICA – FACTOR DE COEZIUNE SPIRITUALĂ ȘI SOCIAL –
ECONOMICĂ

Rolul bisericii și al preo ților in comunitatea locală

În Moldova și Țara Românească , Biserica ortodoxă era foarte prezentă în cadrul
comunită ților locale , fiind un factor important de comunicare în perioada Evului Mediu ,
inclusiv în secolele XVII și XVIII. Acest interval reprezintă o perioadă de apogeu spirit ual și
cultural, ce a fo st posibil sub îndrumarea unor mari cărturari afla ți la conducerea bisericii:
mitropoli ții Anastasie Crimca, Varlaam și Dosoftei în Moldova, Teofil, Ștefan, Teodosie,
Antim Ivireanu în Țara Românească.
Alături de domnie, Biserica e ra o institu ție centrală a statului , având nu doar îndatoriri
canonice , ci și laice. Atribu țiile canonice , sintetizate și în hrisoavele de miluire ale
domnitorilor către schituri și mănăstiri , erau, după cum specifica un document emis de
Alexandru Ipsilant i în anul 1775 , „a se ruga lui Dumnezeu pentru împăra ți, pentru domni și
pentru to ți pravoslavnicii cre știni”1. Mai mult, slujitorii bisericii aveau sarcina de a fi alături
de membrii comunit ății în momentele esen țiale ale vie ții individului , precum cel al botezul ui,
al căsători ei, în timp de boală sau în cel al morții. Aceștia erau datori a „sluji serindare,
făcând leturgie și paraclise peste toate zilele ”2.
Mitropoliile celor două țări și centrele episcopale aveau strânse legături cu egumenii
mănăstirilor și schiturilor, precum și cu preo ții mireni din târguri și sate .3 Aceștia din urmă
erau deținători de căr ți religioase , menite să îi ajute în împlinirea rolul ui lor spiritual. Din
documen te s-a aflat că p reotul Ion din Păule ști, de pildă, a cumpăr at în 1722 o psaltire
slavonă de la preotul Toader Străinul4 sau că p reotul Costandin din Podu Lacului de ținea în
anul 1772 un octoih ce a fost cumpărat de preotul Maftei pentru schitul Vrancei5. Însemnările
făcute de sacerdoți pe astfel de cărți biserice ști fac cunoscute evenimente locale sau confirmă
informa țiile aflate din alte izvoare istorice. Un exemplu este însemn area de pe un triod făcută
de popa Soare din Poiana despre o incursiune a tătar ilor în zonă6.
După cum a fost precizat, p e lângă funcția principală , confesional ă, biserica și-a
exercitat dreptul de jurisdic ție și în probleme le civile sau penale ale enoria șilor7. Fiind
singura categorie socială pentru care știința de carte era o oblig ație, clericii, indiferent de
poziția ierarhică a lor, erau permanent în comisiile de împrop rietăriri și de hotărnicii. De cele
mai multe ori , ei erau cei care redactau hârtiile oficiale sau depuneau mărturie pentru
încheierea actelor . Documentele vremii atestă rolul principal pe care ace știa, în calitate de
cunoscători ai legii și scrisului, îl jucau – alături de dregătorii domne ști – în tranzac țiile
imobiliare cu moșii, vii și livezi, mori sau cârciumi. Pentru serviciile aduse ca jurători și
hotarnici , ei prime au privilegii de la domnie.

1 Paul Mihail, Danii voievodale către schitul Poiana Mărului , în ,,Îndrumător bisericesc misionar și patriotic”,
6, 1987, p. 39.
2 Ibidem , p. 39, (Document din 1783 de la Alexandru Constantin Mavrocordat)
3 Istoria Românilor , V, p. 744 -746.
4 Aurel V. Sava, Contribuții la istoria bisericii vrâncene , în „Milcovia”, I, Focșani, 1931 , p. 23.
5 Ibidem , p. 29.
6 Ibidem , p. 23.
7 Istoria Românilor , V, p. 749.

Din izvoare pot fi redate numeroase exemple privind funcțiile și acțiunile clericilor: î n
1640 , popa Sima din Dragosloveni îndepline a și dregătoria de postelnic8; în 21 septembrie
1647 , Popa Dobre a redact at un document9; preoții Vladul din Cârstieni10, Flo rea din
Boghe ști11 și Tudor din Ureche ști12 sunt alți câțiva preo ți ce au redacta t documente. În alte
cazuri , clericii sunt menționați ca martori la vânzarea sau cumpărarea terenurilor: preotul
Murgu din Vrancea13, popa Dobre din Cânde ști, popa Manea din Urech ești14, preoții Mirău ță
din Găge ști și Huiup din Muncel15.
Pe lângă rolul spiritual de duhovnici și cărturari și cel juridic -administrativ , preo ții
satelor , dar și călugării , aveau un rol economic important , făcând par te din categoria celor cu
avere . Pe de o parte, călugării își asumau și sarcini „lume ști”, care le permiteau să -și asigure
existen ța, dar și să își îndeplinească misiunea de ctitor . Pe de altă parte, ei erau proprietari și
administratori ai mo șiilor pe care așezămintele monahale le dobând eau prin danii sau prin
cumpărări. Averea personală era delimitată de cea administrată de obște . În testamentul
mitropolitului Varlaam, de exemplu, averea făcută “cu slujba sa ” este diferențiată de averea
făcută în timpu l păstoririi sale . El dăruie ște mănăstirii Secu ceea ce a agonisit ca
administrator al acesteia , însă nu și „ocinile ” de la Streze ști, pe care „ nu le -a făcut cu banii
mănăstiri, nici cu ai mitropoliei ”16.
Contribuția mănăstirilor și schiturilor la viața economic ă a comunităților este ușor de
dedus din eviden ța cumpărăril or și vânzărilor de mo șii, terenuri și alte proprietăți pe care le
realizează. Exemplele în acest sens, culese din documente , acoperă atât secolul XVII, cât și
secolul XVIII: în 1636 , preotul Cale ș din Borde ști a cumpăr at un teren pentru folosin ță
personală17; doi ani mai târziu , Ionaș co, feciorul popii Baciului din Băle ști, și răzeșii vând
egumenului Partenie păr țile ce li se cuveneau din moară de la Țifești18; mai târziu, în 1661,
preotul Dimitrie, proprietar în Ruget, vinde teren domnitorului Constantin Cantemir pentru
mănăstirea Mera19. În alte cazuri , preoții erau mandatarii locuitorilor pe care îi păstore au
pentru a ridica lăca șuri de cult : în anul 1755, preotul Maftei din Spine ști cumpăr a pământ
pentru a construi schitul Valea Neagră20, spre beneficiul întregii ob ști a vrâncenilor. Avuția
preoților este ilustrată și de cazul unei vânzări a unui răzor din Țigăne ști, pe Putna, de către o
anume Ioana către părintele Ștefan, tranzacție făcută pe timpul marii foamete de la mijlocul
secolului XVII21.
Au fost și situații în care dorin ța de avere a clericilor depă șea regulile cre știne pe care
ei înșiși le propovăduiau : în 1640, domnitorul Vasile Lupu cere staro stilor de la Putna și
preotului Murgu să rezolve pricina dintre călugării de la Mănăstirea Secu și popa Procopie

8 C.D.Ț.R., V , p. 588.
9 Ibidem , doc. 954, p. 360.
10 Ibidem , doc. 913, p. 348.
11 Ibidem , doc. 914, p. 348.
12 Ibidem , doc. 438, p. 172.
13 C.D.M ., II, p. 271.
14 C.D.Ț.R ., V, doc. 1045, p. 388.
15 C.D.M., II, p. 273.
16 C.D.M., III , doc. 267, p. 77.
17 C.D.Ț.R ., IV, p. 340.
18 C.D. M., III, doc . 129, p. 269.
19 Aurel V. Sava , op. cit. , p. 21.
20 Ibidem , p. 26.
21 C.D.M ., II, doc. 1839, p. 363.

privind o moară pe Putna22; în alt caz, preotul Duma din Vrancea este obligat de domnitorul
Moldovei, Gheorghe Duca, să înapoieze negustorului Panait 500 de galbeni, pe care ac esta îi
încredin țase clericului spre păstrare23.

Rolul social, economic, confesional și cultural al monahi lor

Evolu ția distinctă a vie ții monahale ca parte componentă a vie ții religioase cre știne în
perioada secolelor XVII – XVIII este evidentă. Î n zona județului Vrancea , aceasta este cea
mai înfloritoare tocmai în această perioadă, din punct de vedere cultural -spiritual și
economic , urmărind evolu ția mănăstirilor și schiturilor ce s unt înfiin țate și se dezvoltă în
această parte de țară. Dacă până la sfâr șitul secolului XVI, limita sudică a mănăstirilor
Moldovei se oprea pe valea Trotu șului, iar limita nordică a celor din Țara Românească, pe
valea Buzăului, începând cu primii ani ai secolului XVII , ctitoriile de mănăstiri domne ști de
la Vizantea, Soveja, F ocșani, iar mai târziu Mera, se răspândesc pe teritoriul rămas liber.
În plin progres economic, zona de grani ță dintre Moldova și Țara Românească devine
propice fondării mănăstirilor și schiturilor , îndeosebi în zona împădurită a dealurilor viticole
și a Focșanilor munteni și moldoveni. De și afla ți în apropierea schiturilor din Mun ții
Buzăului, Mun ții Vrancei nu au cunoscut fenomenul „ sihăstriilor ”, acestea fiind ridicate în
zona colinară exterioară Țării Vrancei . Mai ales începând cu jumătatea secolului XVII,
lăcașurile de acest tip au fost ridicate sau dezvoltate urmare a ini țiativei unor călugări sau
ierarhi veni ți din alte părți ale țării. La schitul Babele , spre exemplu, întâlnim în anul 1668 pe
egumenul Daniil, fost mitropolit de Alba Iulia24. Călugări i acestui schit, metoc al mănăstirii
Bisericani din Neamț , de unde provenea ctitorul său, călugărul Partenie , sprijină și construcția
mănăstirii Soveja, ctitorită de Matei Basarab25. Alte cazuri sunt s chitul Brazi, de lângă
Panciu, ridicat de mitropolitul Teodosie al Moldovei26, schitul Bonțești, întemeiat de
Episcopul Mitrofan al Buzăului la sfâr șitul secolului XVII27, și schitul Cote ști, ctitorit de
episcopul Ștefan II al Buzăului în anul 172328.
Exemplul domnitorilor și al vlădicilor este urmat și de dregătorii domne ști care
contribuie prin danii la ctitorirea altor schituri și mănăstiri, ce conduc la dezvoltarea vie ții
monahale . La sfâr șitul secolului XVIII și începutul secolului XIX se ajunge la un număr de
circa 40 de astfel de așezăminte ce funcționau în zona studiată29. Acestora li se adaugă ,
îndeosebi începând cu secolul XVIII , și ctitoriile ob ștești precum schitul Valea Neagră din
Țara Vrancei30.
Aflate sub influen ța vie ții monahale din zona Buzăului sau a Romanului, c e erau
centre episcopale, s chiturile și mănăstirile din Vrance a asigurau o legătură spirituală

22 C.D.M. , II, doc. 1448, p. 298.
23 C. D.M. , III, doc. 410, p, 106.
24 C.D.M., III, doc. 1577, p. 338.
25 C.D.M., II, p. 278.
26 Grigore Popescu, Gion D. Ionescu, Schitul Brazi , Editura Episcopiei Buzăului, 1991, p. 8.
27 Nicolae Stoices cu, Repertoriul localităților și monumentelor feudale din România , I – Țara Românească , vol.
1: A-L, Editată de Mitropolia Olteniei, 1970, p. 81.
28 Ibidem , p. 202.
29 Nifon Stoica, Nicolae Stoicescu, Așezăminte monahale în eparhia Buzăului, în Spiritualitate și istorie la
Întorsura Carpaților , II, Buzău, 1983 , p. 274 -276.
30 Aurel V. Sava, Documente putnene , I, Focșani 1929, p. XIX.

permanentă între Moldova și Țara Românească, între locuitorii celor două Episcopii. Este de
remarcat rolul jucat de schitul Poiana Mărului din Țara Românească asupra dezvoltării
monahismul ui în ținutul Putnei din Țara Vrancei31. Lăcașul a fost înființat de Stare țul Vasile ,
venit de la mănăstirea Sihastru32. Ctitorul Poi enei Mărului îl va influen ța prin activitatea sa pe
Paisie Velicikovski , viitorul stare ț al mănăstirii Neam ț și înnoitorul vieții monahale în a doua
jumătate a secolului XVIII33.
Dezvoltarea așezămintelor monahale și numărul mare de călugări au jucat un rol
important în via ța spiritual -culturală și social -economică a zonei. Viața acestor centre
spirituale era reglementată de c anoane ce stabileau ca principii rugăciunea, ascultarea și truda
pentru binele ob știi. Însă îndeletnicirile monahilor erau complex e, aceștia având și funcții
sociale cu impact semnificativ . Schiturile și mănăstirile au marcat viața comunită ților locale,
acestea fiind dependente de activită țile ce se desfă șurau în jurul lăcașelor de cult .
În ceea ce privește influența spiritual -culturală și educativă, exemple ilustrative sunt
schitul Dălhău ți, unde în secolul XVIII exista o bibliotecă importantă, și Mănăst irea Borde ști,
unde p e la anul 1745 funcționa o școală monahală. În privința impactului socio -economic,
sunt de remarcat mănăstirile „ Sfântul Ioan Botezătorul ” din Foc șanii Munteni și „Nașterea
Maicii Domnului ” de la Mera , din Moldova. Acestea erau p roprie tare de mo șii, chiar de sate
întregi . Dispuneau, așadar, de pământ arabil, vii și livezi, iazuri, mori, prisăci, ob ținute atât
prin danii cât și prin cumpăr are. Bună -starea economică le permite a să-și îndeplinească rolul
de „rugăciune ”, de „ pomenire ” și de “iertăciune ” a păcatelor. De altfel, o parte din averile
schiturilor și mănăstirilor erau primite de la enoriași tocmai în acest scop: aceștia dăruiau
suprafe țe mai mici sau mai mari de mo șii „pentru pomenire [a], lor sau a părin ților”34 sau
pentru iert area păcatelor35. În timp, averea schiturilor și mănăstirilor s -a mărit, acestea
ajungând să de țină, după cum a mai fost precizat, un rol principal în activitatea economică a
zonei.
La mijlocul secolului XIX, mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul ” era cea „mai
bogată și mai impunătoare” din Foc șani36. Proprietățile acesteia se întindea u în secolul XIX
în jude țele Râmnicul Sărat, Brăila și Putna, cupri nzând 17 moșii cu sate , clacă și biserici d in
zid și 17 vii „ păcătoase ” în cele mai importante sate viticole ale zonei: Cote ști, Dălhău ți și
Jariștea. Suprafața viilor ajungea la aproape 70 ha, iar mănăstirea avea în scopul exploatării
acestora crame, pivni țe, șoproane, magazii, grajduri și chiar case, vase și utilaje de vinificat37.
Averea mănăstirii Mera, din M oldova, nu era nici ea mai prejos. Mo șiile provenite din
danii sau cumpărări se întindeau pe valea Milcovului, la Odobe ști, dar și a Putnei, la
Bolote ști. Pe lângă m ori și pive pe râul Putna și hanuri în Odobe ști și Foc șanii Moldovei ,
mănăstirea deținea și părți de sate din Țara Vrancei . Mo șia Stoe ști din pia ța Foc șanilor
moldovene ști încununa averea Merei . Profitul obținut prin arenda crâ șmelor și a vămii din

31 Ibidem , p. 24.
32 Gabriel Cocora, Horia Constantinescu , Poiana Mărului , în G.B. , XXIII, 5 -6, 1964, p 466 – 500.
33 A. Sava, op. cit , p. 24.
34 C.D.M., III, 1653 -1675, doc. 1740, p. 371.
35 C.D.M., II, doc. 1402, p. 290.
36 Epifanie Norocel , Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului importante valori ale patrimoniului ț ării noastre ,
Buzău, 1988, p. 290.
37 Ibidem , p. 289 -290.

Focșani întregea veniturile anuale ale mănăstirii, care se ridicau , în 1852 , la peste 6000 de
galbeni38.
Chiar și u n schit izolat precum Poiana Mărului de pe valea Râmnicului , ce nu deținea
mai nimic la întemeiere, a dobândi t ulterior o situație materială foarte bună . La înființarea
Poienei Mărului ; pe mo șia mănăstirii Râmnicu -Sărat, pe la mijlocul secolului XVIII , schitul
cu 12 călugări nu avea „nici mo șie, nici bucate ”, trăind din munca lor și „milele domne ști”.
Până la sfârșitul secolului XVIII – începutul secolului XIX însă, acesta a devenit proprietar a
35 de pogoane în jurul său și 987 pogoane de pădure , 75 pogoane de fânea ță, un heleșteu, o
vie și moșiile Brăe ști și Valea Fântânii – Toropăle ști. A mai primit în timp zece pogoane de
livadă și 20 ha de pădure, 62 de pogoane în Coca, vie în Ureche ști (unde avea și un metoc ),
trei pogoane pe Milcov, o „ moșioară ” la Slobozia Cioră ști și 190 de stânjeni în Brăila.
Poseda case și acareturi în Bucure ști și Râmnicu Sărat, mori pe apa Slănicului, pe Sără țel,
Milcov și pe mo șia Valea Fântânii , cârciumi la Slăni c, Buzău și în satul Jitia. Avea , de
asemenea, două gârle la Sulina , cu case, cherhana , vase și alte proprietă ți mai mici39. Schitul
a acumulat, așadar, o avere substan țială, ce permitea întreținerea vieții spiritual e a schitului pe
care o inițiase stare țul Vasile și „frații” lui ru și40.
În virtutea valorilor creștine, dar și a stării sale materiale, u n rol important al bisericii
era acela de ajutorare a celor afla ți în suferin ță, mai ales bătrâni sau bolnavi41. Mănăstirile
preluau adesea rolul de îngrijire a celor neputincio și, contribuind nu doar la iertarea păcatelor
lume ști, la înăl țarea spirituală a acestora , ci și bună -starea lor fizică . Pe lângă ajutorul acordat
de ob ște călugărilor bătrâni , în preajma mănăstirilor au fost înființate bolni țe42, unde călugări
pricepu ți în ale tămăduirii trupe ști acord au îngrijiri și bolnavilor din alte comunit ăți. Primul
spital care a funcționat în Foc șanii Moldovei a fost la mănăstirea „Proorocul Sam uil”43,
metoc al mănăstirii „Sfântul Spiridon ” din Ia și44. Unii b ătrâni, chiar dregători domne ști, se
călugăre au către sfâr șitul vie ții, donându -și averea , dacă era cazul, mănăstirilor sau schiturilor
și contribuind, astfel, la capacitatea acestora de a-și îndeplini misiunea caritabilă.
În același timp, însă, r olul economic major jucat de instituțiile bisericești a determinat
și unele abuzuri ale călugărilor î n rela ția cu enoria șii. Astfel de î ncălc ări ale regulilor
canonice au impus necesitatea reglement ării situației de către Domnie ; spre exemplu, la 20
septem brie 1626 și la 20 martie 1627 , domnitorul Miron Barnovschi a emis hotărâri ce
reglementau via ța monahală . Domnii interveneau și în conflicte le privind hotare le între
proprietă ți sau generate de încălcări ale drepturilor de folosin ță asupra unor bunuri, c e se
iscau între călugări și locuitori. În 1634, Moisă Moghilă porunce ște St ărostiei de Putna să
cerceteze pricina dintre mitropolitul Varlaam și Dumitra șco, fost stolnic, privind o moară pe

38 Sergiu Iosipescu, Note istorice despre mănăstirea Mira, ctitorie fortificată a Cantimireștilor , în B.M.I. , XLI,
4, 1972, p. 55.
39 Gabriel Cocora, Horia Constantinescu, op. cit. , p. 480 -481.
40 Ibidem , p. 473.
41 Aurel V. Sava, Contribuții la istoria bisericii vrâncene , în „Milcovia”, I, Focșani, 1931, p. 22.
42 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1992, p. 222.
43 Dimitrie F. Caian, Istoricul orașului Focșani. Scris cu prilejul Jubileului de 40 ani de domnie a Majest ății
Sale Regelui Carol I , Focșani, 1906 , p. 46.
44 Epifanie Norocel , op. cit ., p 321.

apa Putnei45. În 1660, călugării mănăstirii Soveja erau în conflict cu vecinii lor, care se
înțeleseseră să iasă din vecinie46.

Monahi ce au slujit în Vrancea secolelor XVII -XVIII

În prima jumătate a secolului XVII , se remarcă activitatea unui călugăr pe nume
Partenie, venit de la mănăstirea Bisericani din ținutul Neam țului. În anul 1632, a cesta a
ridicat prin „ osteneala și cheltuiala ” sa47 schitul cu hramul „Sfântul Ioan Gură de Aur ”,
metoc al mănăstirii Bisericani . Lăcașul a fost construit pe locul de la „Babe” și avea un vad
de moară pe apa Putnei, ce fusese dăruit mănăstirii Bisericani de locuitorii din Scor țești și
Clipice ști48. Schitul a fost distrus de oastea Țării Române ști, în timpul confruntărilor dintre
Matei Basarab și Vasile Lupu49. Ulterior, însă, primind de la domnitorul Basarab un ajutor ce
însuma 4 00 de banițe de grâu , ieromonahul Partenie construie ște un nou schit, de data aceasta
la izvoarele Șușiței50, în apropiere de Sovej a. Deși rămasă la rangul de schit, ctitori a lui
Partenie capătă o relevanță deosebită în istorie datorită activității lui Dani il, fost mitropolit de
Alba Iulia51, ce a fost egumen al schitului de lângă Soveja între anii 1667 -1668 , dar și datorită
vizitei lui Dosoftei, ce avea să fie episcop al Romanului ( între 1639 -1641), ce a avut loc
anterior anului 1639, când acesta era egumen la mănăstirea Tazlău52. De asemenea,
implicarea mitropolitului Varlaam al Moldovei în asigura rea celor trebuincioase schitului
întărește prezumția că acest așezământ monahal juca un rol important în epocă și în acest
ținut.
Un alt monah ce își lasă amprenta în zonă este egumen ul Calintian al mănăstirii
Ureche ști, care a ctitor it biseric a „Sfântul Anastasie” din Foc șani. Acesta a fost susținut cu
danii făcute prin hrisov domnesc de Matei Basarab , care întăre a „dijma albinelor, gor știna de
porci, oierit, vinăr ici, caii de olac, podvoadă, mertice, conace, și toate slujbele, și
mâncăturile ” pentru mănăstirea pe care o păstore a monahul. Cel mai probabil, lăcașul
înființat de Calintian a fost ulterior condus de e gumenul Filotei, a cărui prezență în Focșani la
1653 este amintită în documente53. Acesta din urmă a ridicat în 1661 mănăstirea „Sfântul
Ioan Botezătorul ” din Foc șani, cu ajutorul domnitorului Grigore Ghica54.
Stare țul Vasile este o altă personalitate remarcabilă , care și-a desfă șurat activitatea în
schiturile Dălhău ți și Poiana Mărului55. De origine rusă, acesta a venit în Țara Românească în
primele decenii ale secolului XVIII , așezându -se la mănăstirea Dălhău ți. A rămas stare ț acolo
„ca la 20 de ani ”56, contribuind la dezvoltarea așezământului . Așa cum a mai fo st precizat, el
a pus bazele schitului Poiana Mărului, probabil prin anii 1730 -1733, cu ajutorul daniilor

45 C.D.M., II, doc. 939, p. 200.
46 C.D.M:, III, doc. 489. p. 122.
47 C.D.M., II, doc. 1343, p. 278.
48 Ibidem , p. 162.
49 Ibidem , p. 369.
50 Ibidem , p. 369.
51 Ibidem , p. 334. 338.
52 C.D.M. II, p. 287.
53 C.D.Ț.R., VII, p. 327.
54 Ibidem , p. 287.
55 Gabriel Cocora, Horia Constantinescu, op. cit. , p. 472.
56 Ibidem , p. 473.

făcute de domnitorul Constantin Mavrocordat57. În anul 1749 , a particip at la o întâlnire
organizată de Constantin Mavrocordat cu patriarhii Alexandriei și ai Ierusalimului, fapt ce
eviden țiază prestigiul de care se bucura în epocă58. Bun organizator al vie ții monahale, după
principii atonite, stare țul Vasile se dovede ște și un activ cărturar , având un rol important și în
răspândirea căr ților în rândul călugărilor59. A murit în anul 1767, lăsând în urmă o frumoasă
amintire . De numele său se leagă și formarea celui care a revigorat viața monahal ă în a doua
jumătate a secolului XVIII , Paisie Velicikovski , care a trăit la schitul Trăstieni în perioada
ucenic iei sale60. Viitor stare ț al mănăstirii Neam țului, acesta a preluat din învă țăturile
bătrânului stare ț Vasile61. Amândoi c ălugări călători de origine rusă, Vasile de la Poiana
Mărului și Paisie Velicikovski aveau să marcheze evolu ția vie ții monahale din cele două țări
române62. În zona Vrancei , viața ascetă a fost influenț ată de activitatea stare țului Vasile,
inclusiv prin înfiin țarea de schituri în regiune63. Ei au ajuns pe aceste meleaguri în urma
reformel or religioase din Rusia, care interziceau călugărilor să trăiască în sihăstrii64. Ambii au
contribui t la întărirea ortodoxismului de aici și a legăturilor cu Imperiul țarist și cu Grecia în
secolul XVIII .
Mitrofan Callerghi a fost, de asemenea, un călugăr căl ător, însă de origine greacă. El a
avut funcția de egumen al mănăstirii Mera, contribui nd „prin cheltuiala sa ” la dezvoltarea
acesteia în deceniul patru al secolului XVIII65. Callerghi a rămas în is torie pentru că a
menținut statutul Merei ca cea mai import antă mănăstire din sudul Moldovei.
Monahii ce au deținut funcții de stareț sau egumen la mănăstir ea Soveja , ale căror
nume a u rămas în documente , conturează un fir istoric al acestei așezări de la 1646 până în
1800 . Printre a ceștia sunt: Partenie, apoi Gherasim, urmat de Leontie, Dositei, Simeon și
Onofrei în 166066. Din alte surse cunoaștem că au urmat Mitrofan, Dionisie, un alt Gherasim
și Ioachim67. Mai sunt consemnați egumenul Ștefan, ce a condus mănăstirea pe la mijlocul
secolului XVII68, și Macarie, egumen din anul 166769. La schitul Babele , metoc al Sovej ei,
este menționat în anul 1668 egumenul Daniil , fost mitropolit de Alba – Iulia70.
Episcopul Ioan al Romanului merită, de asemenea, amintit , întrucât acesta a contribui t
la ctitorirea mănăstirii Me ra punând , împreună cu boierul Mo țoc din Odobe ști, bazele unui
schit71 ce avea să fie transformat în mănăstire a domnească pe care a dezvoltat -o mai târziu
Mitrofan Cal lergh i, amintit mai înainte.

57 Ibidem , p. 471.
58 Ibidem , p. 473.
59 Paul Mihail, Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox, cărturăresc , în A ntonie Plămădeală, Spiritualitate și
istorie la Întorsura Carpaților , I, Buzău, 1983, I, p. 383.
60 Gabriel Cocora, Horia Constantinescu, op. cit. , p. 475.
61 Istoria Românilor , VI, p. 343; vezi și Mitropolitul Serafim, Isihasmul tradiție și cultură românească , 1994, p.
129-150.
62 Mitropolitul Serafim, p. cit ., p. 113.
63 Aurel V. Sava, Documente putnene , I, Focșani, 1929, p. 125.
64 Mitropolitul Serafim, op. cit ., p. 115.
65 Epifanie Norocel , op. cit. , p. 374.
66 Adrian Gabor, Ctitoriile de biserici și mănăstiri ale dregătorilor domnești din județul Vrancea, în G.B.,
XLVIII, 6, 1989, p. 78; vezi și C.D. M., III, p. 78.
67 Epifanie Norocel , op. cit., p. 352.
68 Ibidem , p. 305, p. 184.
69 Ibidem , p. 334.
70 C.D. M., II, p. 338.
71 Aurel V. Sava, op. cit , p. 30.

Din secolul XVII mai există atestări documentare și pentru alți stare ți și egumeni .
Dintre ace știa sunt de notat egumenul Theodosie al mănăstirii Ureche ști (în anul 1653 )72,
egumenul mănăstirii Vizantea, Atanasie (la 1670 )73, și egumenul Elisei de la schitul Trestieni
(în 1685 )74.
În ceea ce privește secolul XVIII , atest ările documentar e sunt mai generoase. Există
mai multe mărturii privind, spre exemplu , călugării mănăstirii Bordești: apar în documente
egumeni i Petroniu (1710) și Grigore (1768)75, iar egumenul Ghenadie apare în anul 1780 într-
o însemnare făcut ă de preotul Zaharia pe paginile unei Cazanii de la Mănăstirea Dealu76. De
la mănăstirea Sihastru, s unt cunoscu ți egumenii Sevastian (mijlocul secolului XVIII ),
Nicodim (după anul 1780) și Samoilă (după 1790) , acesta din urmă , venit de la Neam ț, fost
ucenic al lui Paisie, înfiin țând în cadrul așezământului o școală monahală77. Episcopul
Ioanichie al Romanului a desfă șurat o activitate remarcabilă, fiind cel care, în anul 1775, a
ridicat din piatră biserica mănăstirii „Profetul Samuil ” din Foc șani, la ini țiativa domn itorului
Constantin Cehan Racovi ță. Mai mult, episcopul prevedea în testamentul său mai multe danii
pentru acest a șezământ monahal78.
Epigrafia pune la dispoziție, de asemenea, u nele informații . Este, de pildă, cazul unei
inscripții în marmură, a mplasată lângă un izvor captat și amenajat în anul 1800 în incinta
Mănăstirii Mera de către egumenul Arsenie, care a rămas cunoscut prin astfe l de fapt drept un
bun gospodar79.
Documentele men ționează și alți stare ți, dar fără detalii concrete privind viața
acestora. Întâlnim în izvoare nume precum Teofil, Theofan, Misailă, Isaie, Nictavie, dar fără
date despre activitatea lor sau despre locul unde au păstorit80.

Rolul social, economic și spiritual al ctitoriei. Ctitori

Legată de evolu ția politică a secolelor XVII și XVIII, institu ția ctitoriei religioase
apare ca un „ întreg program ideologic ”81 al rezisten ței ortodoxie i, care se extinde în
condi țiile presiunii politice otoman e asupra statelor române ști.
În secolele XV și XVI, teritoriul de gr aniță de pe Milcov este lăsată î n afara sferei de
interes a domniei, și din Țara Românească și din Moldova. Începând cu sfâr șitul secolului
XVI această zonă începe să prezinte interes mai ales datorită noilor familii domnitoare. La
inițiativa familie i domnitoare a Movile știlor se ridică prima mănăstire fortificată din zonă,
Vizantea. Secolul XVII , aflat sub semnul unora dintre cele mai stabile domnii pământene, dar
și secolul fanariot , se constituie ca o perioada fertilă în privin ța ctitoriilor religi oase, zona
județului Vrancea nefăcând excep ție de la caracteristicile generale ale vremii. Scurgerea

72 C.D.Ț.R., VII, p. 313.
73 C.D.M., III, p. 411.
74 Ibidem , p. 79.
75 Adrian Gabor, op. cit. , p. 89 -90.
76 Însemnare pe o cazanie de la mănăstirea Dealu (1644) aflată în Depozitul de carte veche a protopopiatului
Focșani, inform ație inedită oferită de Mihaela Boldeanu, Muzeul Vrancei.
77 Adrian Gabor, op. cit. , p. 97.
78 Epifanie Norocel , op. cit., p. 321.
79 Ibidem , p. 378.
80 Aurel V. Sava, op. cit. , p. 142, nota 5.
81 Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și mode rn, II, București, 1987, p. 10.

secolului XVII este jalonată de construirea de mari ctitorii voievodale pentru acest ținut :
mănăstirea Vizantea, Mănăstirea Soveja, mănăstirea „Sfântul Ioa n Botezătorul ” din Foc șani,
mănăstirea Mera. Alte câteva ctitorii ale unor dregători domnesti, bisericile schiturilor
Vărzăre ști din Ureche ști și Borde ști, sau bisericile „Adormirea Maicii Domnului ” din
Domne ști și cea din Foc șani82 ale so ției domnitorului putnean Eusta tie Dabija, doamna
Dafina, confirmă rolul important jucat de această zonă.
Secolul XVIII este aflat sub semnul unifica tor al ortodoxismului slavo -româ no-grec,
favorizat de domniile fanariote, de circula ția în Țările Române a călugărilor greci și ruși care
domină via ța monahală. Ca un răspuns la acest fenomen, se remarcă amploarea pe care o iau
construc țiile religioase ridicate de dregătorii locali mărun ți, de ob știle săte ști sau de târgove ți.
Dincolo de aspectul politic , ctitorirea bisericilor83 reprezintă ce a mai de prestigiu parte
a activită ții pământene a cre știnilor ortodoc și, încununând rela țiile dintre individ și divinitate.
Aceasta reprezintă supremul omagiu pe care muritorul îl poate aduce Divinită ții, în speran ța
mântuirii , lăcașul de închinăciune fiind locul unde prezen ța divină este cel mai ușor
perceptibilă .
Relația ctitor -ctitorie reflectă filosofia epocii, în care sentimentul mistic era
predominant. Ctitorul era cel care avea motiva ția și, de cele mai multe ori , resurse le
financiare pentru a susține o investi ție costisitoare , concretizată într -un monument religios –
ctitoria. Aceasta presupunea fie numai clădirea bisericii, centru l al activității religioase, fie se
constituia , în cazul mănăstirilor și schiturilor , într-un întreg ansamblu . Ctitorii sunt
considerați atât cei care înfiin țează și construiesc biserica sau așezământul monahal, cât și cei
care, ulterior , înzestrează lăcașul sau îl reconstruiesc, repară ori extind. Mai mult, p e lângă
construc țiile propriu -zise, ctitorii asigurau slujitorilor așezământului și mijloacele economice
necesare traiului și între ținerii activită ții religioase: mo șii, prisăci, iazuri, păduri, mori etc.
În epocă , cele două înțelesuri ale titulaturii erau deosebite . În actul de ctitorire a
schitului Valea Neagră se specifică „obștea locuitorilor, proprietari din Vrancea și ctitorii
sfântului schit numit Valea Neagră, împreună cu noi am avut și pe dumnealui medelnicerul
Asanache Pan țile din Odobe ști, fiind adevărat ctit or al sfântului schit, singur pe deoparte și
noi to ți pe de altă parte.. .”84. Actul subliniază că cel care a înzestrat lăcașul cu mo șii, menite
a asigura existen ța schitului din punct de vedere material, poartă cu mai multă îndreptățire
titlul de ctitor dec ât cei ce au construit așezământul. Așadar, sensul de întemeietor al
termenului este diferențiat de conotația de „înzestrător” a cuvântului ctitor .
Primul ctitor al unei biserici din jude țul Vrancea , care este atestat documentar , se
numea Stan Cotea și era căpitan în oastea Țării Române ști a lui Radu cel Frumos . În 1479,
acesta ctitore ște o biserică din lemn în satul Cote ști, cătunul Odobasca, drept mulțumire
Domnului că a scăpat cu via ță dintr -o confruntare militară din zonă, purtată împotriva lui
Ștefan c el Mare, domnul Moldovei85. Cam în aceea și perioadă , în jurul anului 1477, o altă

82 Fosta biserică Domnească din partea moldoveană a Focșanilor, demolată în anii 1977 -1978.
83 O amplă analiză a temei în lucrarea V oica Maria Pușcașu, op. cit.
84 Aurel V. Sava, Contribuții la istoria bisericii vrâncene , în „ Milcovia”, I, Focșani, 1931, p. 26.
85 Ilie Dumitrescu, Petre Râpeanu, Cotești 500 , 1972, p. 23.

biserică din lemn este ridicată î n satul Străoane de către localnici , cunoscu ți prin tradi ție ca
luptători în oastea lui Ștefan cel Mare86.
Categoria „înzestrătorilor ”, a celo r care fac danii mănăstirilor, schiturilor și
bisericilor, este cea mai largă . Informații privind acest tip de ctitori se găsesc din abundență
în documentele vremii, în deosebi în cele ce reglementau proprietatea asupra bunurilor
mobile și imobile . Un act de donație de la 1610, de pildă, îi indică pe Dobra și soțul ei, Ion,
care au dărui t mănăstirii Vizantea o parte din satul Vităne ști, cu grădini, vii și vad de moară,
pentru pomenirea lor87. Din aceea și perioadă există mențiunea unui Gheorghe Bogdan, pitar,
care a donat mănăstirii Bistri ța o vie în satul Găge ști, pe Putna, pentru pomenirea părin ților
săi88. Din anul 1632, întâlnim informații despre un anume Boldescu , ce a oferit mănăstirii
Bisericani , împreună cu al ți oam eni din Scor țești și Clipice ști, locul de biserică de la Babe, cu
tot cu un vad de moară , pentru ridicarea unui schit89. Un alt document o pomenește pe
Acsinia, fata lui Bro ștoc, și pe ginerele acestuia din urmă pentru c ă, în 1636, au dat mănăstirii
Bistri ța un vad de moară pe Putna , la Găge ști90. Un alt exemplu este cel al lui Constandie
Gălă țeanul, căpitan, care a dărui t mănăstirii Ureche ști-Vărzăre ști, în 1653, „niște vii în dealul
Runcii ”, fără a condi ționa explicit dania .
Mai multe informații găsim în izvoarele scrise despre schit ul „Babe”: un anume
Stoica , alături de alți ctitori , au donat acestui lăcaș partea lor de ocină și moșie din Putna, cu
vad de moară91; săteni din Scor țești, Cucuie ți, Giule ști, Clipice ști, Valea Sării, Ruget și
Muncel , la rândul lor ctitori ai schitul ui, au dat mărturie pentru egumenul Partenie că „via
mănăstirii a fost făcută într -o pădure numai cu osteneala și cheltuiala egumenului”92; printre
cei care au înzestrat așezământul se mai numărau Ursul Vartic, fost vornic, ce a făcut dania
„pentru pomenire ”93, și Rusul din Scor țești, care a donat „pentru iertarea păcatelor sale și
ale părin ților”94. Fostul vornic, ce mai ctitorise și schitul Galbeni, dăruie ște lăcașul de la
Babe mănăstirii Dobromira sau Soveja în 1660.
Domnitorii apar, de asemenea , frecvent în izvoare, ei oferind terenuri sau alte bunuri ,
uneori chiar în scopuri diplomatice : domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, îi dăruie ște lui Matei
Basarab, ca să facă mănăstire, locul Dobromira și plaiurile Răchita ș și Zboina „ pentru fră ția
noastră și mare priete șug”95; în 1667 , domnitorul Gheorghe Ștefan „ miluie ște” mănăstirea
Vizantea cu 12 po șlusnici , fiind de aceea trecut în pomelnic printre ctitorii96.
Marii ierarhi ai bisericii lăsau , de obicei , din averea lor mănăstirilor. S-a menționat
deja că mitropolitul V arlaam a lăsat , la moartea sa, în 1658, din ocinile și bucatele sale
mănăstirii Secu97. La fel procedau și monahii de rang mai puțin înalt: p reotul Toader din

86 Ioana Panait Cristache, Bisericile de lemn din curbura Carpaților , în A. Plămădeală, Spiritualitate și istorie la
Întorsura Carpaților , II, Buzău, 1983, p. 25 4.
87 C.D.M., I, p. 332.
88 Ibidem , p. 332.
89 C.D.M., I, p. 224.
90 C.D.M., II, p. 237.
91 Ibidem , p. 260.
92 Ibidem , p. 268.
93 Ibidem , p. 339.
94 Ibidem , p. 290.
95 Ibidem , II, p. 369.
96 C.D.M., III, p. 76.
97 C.D.M., III, p. 90.

Colacu, călugărit sub numele de Teofan, i-a lăsat , după moartea sa , episcopului Romanului ,
Pahonie , „șase pogoane de vie la Țifești, cu cramă, vase, teascuri și alte cinci ciosvârte ”, ca
recuno ștință pentru că a fost stare ț98.
Nici oamenii de rând nu se l ăsau mai prejos. Numele unui oarecare Dabija apare în
documente întrucât , în 1662, a dăruit o țigancă mănăstirii Dobromira pentru pomenire99, iar
văduva Grozava este amintită pentru că donase mănăstirii Vizantea un pogon de vie pentru
pomenirea so țului ei100. Tot pentru pomenire, Gheorghe Birăul a dat mănăstirii Dealul Mare o
vie în Crucea de Jos101, iar preotul Ciochină din Vrancea împreună , cu fiul său , au dăruit
mănăstirii Mera , în 1687 , „a noastră dreaptă ocină și moșie” ca „să ne fie pomană în veci la
sfânta mănăstire și să ne scrie în pomelnic, să ne pomenească la sfânta liturghie ”102.
Este necesară , însă, delimitarea ctitorului individual – de obicei o persoană cu rang
înalt în societate (domnitor, dregător domnesc sau ierarh bisericesc ), pentru care îndeplinirea
sarcinii de ctitorire era o obligație a rangului de ținut, o îndatorire de prestigiu – de ctitorii
colectivi sau de ob ște. Aceștia din urmă contribuiau la înființarea lăcașelor de cult de cele mai
multe ori dintr -o necesitate a comunită ții: urmăreau să asigure serviciul religios pentru
întreaga comunitate. Edificiul ctitorit , de regulă o biseri că de mir , era o institu ție colectivă, în
care oficia un preot , deci având o funcționalitate spiritual -religioasă, menită binel ui tuturor
indivizilor ob știi103. În epoca respectivă, r idicarea unei biserici era o necesitate , la fel ca
săparea unei fântâni. Toți membrii comunită ții aveau un rol în ridicarea ei și beneficiau de
serviciile religioase oficiate în acea biserică.
Atât în calitate de finan țatori ai construc ției religioase , cât și în cazul în care
“înzestr au” schiturile și mănăstirile cu cele necesare traiului călugărilor , ctitorii aveau toată
viața o relație cu ctitoria lor, pe care o transmi teau și urma șilor.

Tipuri de ctitorii

Schiturile sunt treapta de bază în ierarhia organizării monahale, îndeplinind acele ași
rol ca mănăstirile, dar la un nivel mai restr âns. Astfel de lăcașe au fost de regulă întemeiate ,
în epoca luată în discuție de călugări călători, cu mijloace financiare modeste . Tocmai de
aceea, biserici le erau construite cel mai adesea din lemn. Întemeiate în zon e colinare , izolate
de drum urile foarte frecventate, dar, de regulă, în apropierea unei localită ți, schiturile au
influen țat major via ța spirituală a comunită ților rurale.
A fost prezentat deja cazul călugărul ui Partenie de la mănăstirea Bisericani , cel care
ctitore ște schitul „ zis Babe pe apa Putnei ”104 în anul 1637 . Tot Partenie reconstruie ște lăcașul
după distrugerea lui de oastea munteană în apropierea Sovejei, cu „300 mer ți de grâu” primite

98 Aurel V. Sava, op. cit. , p. 22.
99 C.D.M., III, p. 184.
100 Ibidem , III, p. 166.
101 C.D.M., II, p. 371.
102 Aurel V. Sava, op. cit. , p. 22, 35.
103 Voica Maria Pușcașu, op. cit. , p. 199.
104 C.D.M., II, p. 319.

de la Matei Basarab ca despăgubire105. Conform atestărilor documentare, hramul schitului,
cel puțin la 1632, era “Sfântul Ioan Gură de Aur ”106.
Cea mai veche ctitorie din zid din regiunea Vrancei este cea a căpitanului de margine
Radu, supranumit Vărzarul – de unde și denumirea lăcașului pe care l -a întemeiat: Vărzăre ști.
Fiind ridicat ă lângă satul Ureche ști, așezarea monahală , ctitorită inițial ca schit a ajuns
cunoscută și sub o a doua denumire, Ureche ști107. Biserica de zid este ridicată în anii 1643 –
1644108.
Mai târziu, în anul 1689 , preotul Fătul ctitorește schitul Peletic , la Dealul Lung, ca
metoc al mănăstirii Râmnicu Sărat109. Cam în aceeași perioadă, Episcopul Mitrofan al
Buzăului a ctitor it biserica din zid a schitului Bon țești. În anul 1694, clădirea se afla încă în
construcție. Ea este terminată, conform pisanie i, în an ul 1703. La jumătate de veac mai târziu ,
în anul 1755, preotul Maftei din Spine ști a construit schitul Valea Neagră în calitate de
reprezentant al ob știi vrâncenilor110. Totuși , ctitor al schitului e ra considerat chiar de către
întemeietori cel care l -a înze strat cu mo șii – „medelnicerul Asanache Pan țile din
Odobe ști”111.
Schiturile constituie o adevărată salbă a Subcarpa ților de Curbură, în șirându -se de pe
valea Trotu șului până la valea Râ mnicul -Sărat , la o distan ță de cel mult o zi de mers între
unul și altul. Sihăstria de la Homocea, Trotu șanu de la Fitione șiti, Jari ștea, Dălhău ți, Cote ști,
Vărzăre ști-Ureche ști, Recea, Slobozia Bradului, Trestieni, Poiana Mărului lângă Chiojdeni,
toate sunt schituri în care s -a desfă șurat o activitate intensă în secole le XVII -XVIII .

Schiturile funcț ionează întodeauna drept lăcașuri închinate unei mănăstiri. În anumite,
cazuri, acestea , au fost transformate în mănăstiri. Mănăstiri le sunt așezări monahale mai
extinse, ce includ de cele mai multe ori un întreg ansamblu de clădiri, anexe necesare vieții
cotidiene de obște fiind construite în jurul lăcașului de cult. Organizarea instituțională a
mănăstirilor este de asemenea complexă, rolurile monahilor fiind clar stabilite.
Un exemplu de schit transformat în mănăstire este cel de la Urechești, deja menționat,
sau așezarea monahală de la Vizantea, înființat ă la sfârșitul secolului XVI, ca schit, dar care a
fost ctitorită ca mănăstire la începutul secolul ui XVII . Ea este consemnată drept prima
ctitorire domnească din regiune, cu toate că identificarea întemeietorului său cu I erimia
Movilă nu este una certă. Deși biserica este din lemn, m ărimea incintei fortificate și ziduri le
masive din piatr ă susțin ipoteza unui program de construcție domnesc. Mai mult decât atât,
domnitorul Ierimia Movilă (1595, 1600 -1606) este menționat pe tr ipticul pomelnic rămas de
la sfâ șitul secolului XVII112, alături de Ș tefan II Tom șa (1611 -1615), Miron Barnovschi
Movilă (1633), Ștefăni ță Lupu (1659 -1661), Eust ratie Dabija (1661 -1665) și Gheorghe Duca
(1665-1666, 1668 -1672, 1678 -1683). Toți aceștia sunt cel mai probabil domnitorii care au

105 Ibidem , p. 272.
106 Ibidem , p. 162.
107 Ibidem , p. 18.
108 Zosima Târâlă, Istoricul Mănăstirii „Vărzărești” și al comunei Urechești din jud. Râmnicul Sărat , București,
1934, p. 12.
109 Aurel V. Sava, Documente putnene , I, Focșani 1929 , p. 115.
110 Idem, Contribuții la istoria bisericii vrâncene , în „Milcovia”, I, Focșani, 1931 , p. 26.
111 Ibide m, p. 26.
112 Aurel V. Sava, op. cit ., p. 141 -143.

făcut danii mănăstirii sau au întărit proprietă țile acesteia. Pe lângă domni, pomelnicul
amintește și de acei „Ctitori ce au întemeiat din zona aceasta sfânta mănăstire ”113. Această
precizare eviden țiază că lăcașul a beneficiat la întemeiere de ctitor colectiv, incluzând domnii
sau membri de familii princiare (cneaghina Maria) , ierarhi ai biserici i și preoți (preotul
Ciochină) , dar și localnici (Boștoc)114. De și este redactat mai târziu fa ță de momentul
înfiin țării, pomelnicul mănăstirii Vizantea reprezintă un pre țios document pentru studiul
ctitorilor.
Ctitorii inițiali ai mănăstirii Mera au fost, de asemenea, înalți ierarhi și boieri:
documentele îi amintesc – anterior anulu i 1686 – pe boierul Mo țoc din Odobe ști și pe
episcopul Ioan al Romanului115. După moartea lui Mo țoc, so ția acestuia îi cedează dreptul de
proprietate și de ctitorie domnitorului Constantin Cantemir116.
Implicarea persoanelor de rang înalt în întemeierea așezăm intelor monahale explică
apariția bisericilor d in zid în zona actualului județ Vrancea . Construirea lor cerea o putere
financiară mare. Cele mai importante ctitorii ale secolului XVII , biserici le și mănăstiri le din
zid, stau sub semnul ini țiativei ctitoric ești a domnitorilor , la care se adaugă și ctitorii mai
modeste a le dregătorilor domne ști. O parte dintre rezultatele acestui fenomen au fost deja
indicate: Matei Basarab a ctitor it în 1645 mănăstirea Soveja cu biserica „Nașterea Maicii
Domnului ”, Grigore Ghica a ridicat în 1661 mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul ” din
Focșani, Dafina – soția domnitorului Eusta tie Dabija – a contribuit în 1665 la înființarea
biseric ii „Adormirea Maicii Domnului ” din Domne ști, iar Mănăilă, căpitan de margine din
Buzău, a construit în anii 1698 -1699 biserica mănăstirii Borde ști, închei nd lista ctitorilor de
biserici din zid din secolul XVII .
La nivel documentar, s ecolul XVIII este caracterizat prin diversificarea categoriilor
sociale din care provin ctitorii. Erau ridicate în continuare așezăminte sub ocrotire
domnească, precum biserica „Adormirea Maicii Domnului ” a fostei mănăstiri „Precista ” în
partea moldavă a Foc șanilor, construită din dorința lui Nicolae Mavrocordat (1709 -1710)117,
sau precum biserica mănăstirii „Proorocul Samuil ”, clădită din lemn de domnitorul
Constantin Racovi ță și apoi din zid , între anii 1756 -1757118, de către episcopul Ioanichie al
Romanului, care primise această sarcină de la domnie119. Însă numărul lăcașurilor crește prin
ctitoriile realizate de dregătorii domne ști, dar și de comunită țile de târgove ți sau de cele
sătești. În fapt, cei din urmă contribuie în deosebi la ridicarea mai multor schituri și biserici
de mir, mai modeste ca aspect și dotare decât cele domne ști, totuși cu un rol importa nt în
viața respectivei comunită ți.

Biserici le de mir sunt așezăminte religioase construite în mjlocul comunităților. Ele
nu sunt destinate vieții monahale , ci mirenilor, un preot paroh asigurând serviciul religios.
Rolul central pe care biserica îl avea în societatea medievală românească , este sugerat
de faptul că nu doar domnii sau marii dregători își asumau astfel de proiecte ci și comunitățile

113 Ibidem , p. 142.
114 Ibidem , p. 143.
115 Ibidem , p. 30.
116 C.D.M., II, p. 258.
117 Epifanie Norocel , op. cit. , p. 308.
118 Ibidem , p. 319.
119 Ibidem , p. 320.

locale. Satele, bresl ele din târguri sau alte tipuri de comunități, precum cele etnice , își ridica u
biserică din resurse proprii . Astfel de lăcașe erau însă de dimensiuni modeste, evoluând din
planul construc țiilor de tip locuin ță120, și erau făcute de cele mai multe ori din lemn.
În secolele XVII și XVIII princip alii ctitori ai bisericilor erau comunită țile săte ști, ce
acționau la îndemnul preoților locali sau al călugărilor. Acest fenomen a fost posibil și
deoarece în zonă erau doar sate libere. Biserici le de mir erau construite cu ajutorul danii lor
făcute de mai mulți poporeni. Membrii comunităților contribuiau după puteri, în bani sau în
muncă. Lucrările se desfășurau nu doar la inițiativa, ci și sub directa supraveghere a
preotului din comunitate. Bisericile erau clădite din lemn, material u șor de găsit în zonă și de
prelucra t. O confirmare arheologică a acestei stări de fapt o constituie un bolovan
inscripționat, folosit pentru sprijinul tălpii bisericii , descoperit la funda ția bisericii d in lemn
din satul Văleni, comuna Străoane, pe care s -a putut descifra următorul text, sc ris cu alfabet
chirilic: “Popa Gheorghe, anul 1783”121. Astfel de lăcașe de cult , împreună cu preo ții care le
slujeau, au jucat un însemnat rol confesional , fiind în centrul comunită ții, fie ea rurală sau de
târgove ți.
Focșanii, și cel moldovenesc și cel muntenesc, au cunosc ut pe parcursul secolul ui
XVIII un fenomen intensificat de ridicare a bisericilor din zid, având drept ctitori dregători
locali sau comunitatea locală a târgove ților. În paginile anterioare au fost în mai multe
rânduri enumerate lăcașuri le ctitorite de famili i, bresle sau alți membri ai comunității
focșănene: „Adormirea Maicii Domnului ” – Donie, „Nașterea Maicii Domnului” – Săpunaru ,
bisericile „Ovidenia”, „Sfântul Nicolae” și „Sfinții Voievozi” – Curt din Tăbăcari , „Sfântul
Gheorg he” și „Sfânta Maria” construite de comunitatea armenilor.
Dintr -un total de 24 de biserici aflate la începutul secolului XIX în Foc șani, 16 erau
construite în secolul XVIII . Numărul lor nu este surprinzător dacă se ia în considerare că
Focșanii moldoveni erau considera ți pe la 1769 un „târg mare ”, alături de Ia și, Gala ți,
Boto șani și Roman122. Prosperitatea economică a celor două ora șe de grani ță de pe Milcov
oglindea și în numărul bisericilor construite de locuitorii acestora. Comparativ cu ora șele
învecinate, în care , în aceea și perioadă, au fost construit doar câte trei (în Râmnicu -Sărat) sau
patru biserici ( în Gala ți și Buzău ) ori una singură ( în Tecuci ) sau chiar nici una (în Bacău )123,
Focșanii au cea mai semnificativă activitate ctitoricească din zona de grani ță.
Așadar, î n secolul XVIII , fenomenul ctitoricesc se generalizează, mai ales în
condi țiile în care ctitoria nu mai era doar apanaj ul celor puternici și boga ți, ci fiecare
contribui a după puterea sa la ridicarea și între ținerea unui lăcaș de cult. Totodată , numărul
bisericilor d in zid l-a depășit atunci pe cel al lăcașurile din lemn124: în acea perioadă au fost
înființate trei ctitorii domne ști și opt ale dregătorilor locali, toate din zid , și 22 de biserici
ridicate de către obștile să tești sau oră șenești, dintre care șapte din zid, .

120 Ion Cherciu, Biserici de lemn din Țara Vrancei factor de identitate culturală , București, 2003, p. 34.
121 Cercetare arheologică realizată de Aurel Nicodei, la fundația respectivei biserici, după ce a fost distrusă de
incendiu în anul 2001.
122 Documente privitoare la istoria economică a României. Orașe și târguri (1776 -1861 ), Seria A, Moldova , II,
București, 1960, p. VI.
123 Voica Maria Pușcașu, op. cit. , indici, posesiuni, passim .
124 Aurel Nicodei, Cercetarea arheologică medievală și bisericile de zid din Vrance a, în „Cronica Vrancei ”, II,
Focșani, 2001, p. 28 -31, passim .

CAPITOLUL III . MEȘTERI CONSTRUCTORI
AI BISERICILOR VRÂNCENE

Pe teritoriul actualului județ Vrancea, există m onumente religioase ridicate fie de
familiile domnitoare moldovene ști ale Movile știlor (Vizantea) și Cantemire știlor (Mera), fie
de domnul muntean Matei Basarab (Soveja ) sau de dregători ai lui Constantin Brâncoveanu
(Borde ști), care se află unele față de altele la distan țe ce pot fi acoperite în câteva ore de mers .
Între Borde ști, cea mai nordică ctitorie brâncovenească, și Mera, ctitorită de Cantemire ști
după modelul mănăstirilor fortificate moldovene ști, este mai pu țin de o zi de mers pe jos.
Pe lângă acestea însă, mai există un număr semnificat iv de construcții mai modeste ca
mărime, lăsate ca mărturie a priceperii și destoiniciei unor meșteri constructori ce au rămas,
de cele mai multe ori , anonimi . În această arie restrânsă , au fost ridicat e 12 biserici din
această categorie în secolul XVII și nu mai pu țin de 50 în secolul următor. Astfel de
monumente înglobează elemente tehnice și artistice comparabile cu cele ale clădirilor
reprezentative din epocă.
Demersul de identificare a me șterilor de biserici construite în zonă trebuie să
depă șească obstacolul lipsei de „ documente, știri sau inscrip ții despre autorii monumentelor
vechi ” prin studiul „ structurii și stilului clădirii ”1. Plecând de la considera țiile generale
disponibile privind activitatea constructorilor, valabile pentru întreaga perioa dă a Evului
mediu românesc, în acest capitol se încearcă să se formuleze un studiu particularizat asupra
zonei Vrance i, identificând elemente le documentare și arheologice ce constituie „amprenta”
meșterilor constructori de biserici din această regiune .
Documentele vremii nu amintesc de me șterii constructori ai vreunei biserici din zid.
Timpul a păstrat doar opera lăsată de min țile și mâinile lor. Lipsa aproape totală a
informa țiilor scrise sugerează că în epocă se respecta cutuma conform căreia numele
meșterului nu trebuia cunoscut , pentru ca edificiul construit să reziste în timp. În același timp,
ctitorul era consider at a fi cel care finanța ridicarea bisericii .
Pentru regiunea studiată este de luat în calcul un factor particular: frecven ța și
intensitat ea cutremurelor ce ridicau probleme constructorilor bisericilor din zid. Cei care nu
aveau experien ță în zonă au clădit biserici ce nu au rezistat seismelor , devenind necesară
reconstruc ția acestora pe funda ții mai adânci și mai late, capabile să preia sarcinile
suplimentare ale clădirii în caz de mi șcare seismică. Acest fapt este documentat arheologic în
cazul biseric ii „Sfântul Gheorghe ” a comunită ții armenilor din Foc șanii munteni , după cum se
va vedea în capitolele următoare . Se poate presupune în mod rezonabil că a cesta a fost unul
dintre motiv ele principal e pentru care , până către începutul secolului XVIII , au fost preferat e
bisericile din lemn, ce nu sunt doar mai puțin costisitoare, dar și mai adecvate solicitărilor în
caz de cutremur . Nu este cunos cută nici o biserică ridicată din zid înainte de mijlocul
secolului XVII , iar primele lăcașe cunoscute astfel construite, precum „Adormirea Maicii
Domnului ” a schitului Vărzăre ști (datată în anul 1644 ), sunt de mici dimensiuni.
În epocă, a spectul unei viitoare construc ții era rezultatul în țelegerii dintre ctitor (fie
acesta domnitor, dregător domnesc, stare ț sau preot în calitate de reprezentant al enoria șilor)

1 Petre Antonescu, Meșteri și arhitecți români din trecut în ,,Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului ”,
București, 1947, p. 13.

și conducătorul tehnic al lucrării, adică meșterul2. Caracteristicile monumentelor create de
acești me șteri anonimi sunt dovada existen ței mai multor echipe de constructori, me șteri și
salahori, probabil formate ad -hoc, pentru punerea în operă a unui proiect ctitoricesc.
Era normal ca m eșteșugarii să urmeze o specializare în construc ții religioase, la acea
vreme existând adevărate școli monahale , deși erau în special pe ntru meșteșuguri cu nuanță
artistică : producerea de obiecte liturgice din aur și argint, de miniaturi și broderii liturgice,
pictur a de icoane sau pictur a murală religioasă3. Pregătirea meșteșugari lor diferea și în funcție
de locul de ob ținere sau prelucrare a materiilor prime , ei devenind, de pildă, șindrilari sau
vărari . Aceștia formau așezări ai căror locuitori se specializa u în aceste m eșteșuguri,
transmițându -le din genera ție în genera ție. Este cazul satelor Varni ța din comuna Răcoasa, pe
râul Șușița, Șindrilari de Sus din comuna Reghiu, pe partea munteană a râului Milcov , și
Șindrilari de Jos, comuna Mera, pe partea moldoveană a Milcovului4. O altă categorie era cea
a cărămidari lor, ce formau cartiere sau cătune, de regulă în apropierea mănăstirilor sau
schiturilor.
Lucrările erau realizate în întregime sub directa comandă și supraveghere a „vătafului
zidăriei ”5 sau a “maistorului ”6, care , de obicei, cuno ștea mai multe meserii. Acesta era cel
care negocia direct cu ctitorul asupra concretizării ctitoriei, în vederea căreia erau tocmite
echipe de meseria și, al căror număr varia în func ție de complexitatea lucrărilor. Pe lângă cei
care contribuiau efectiv la ridicarea construc ției – zidarii – erau implicați cei care asigur au
materialele necesare : cărămidari, vărari, lemnari și șindrilari, pietrari, fierari. Munca începea
numai după ce avusese loc „împăcăciunea” : negocierea pre țului pentru lucrare , respectiv
calculul cantită ților de materiale necesare și a costurilor acestora .
Constructorii mai erau nemijlocit sprijini ți de dulgheri , care executau cofrajele ,
ridicau schelele, întăreau zidăriile prin sistemul de tiran ți din lemn ascun și în grosimea
acestora7, făceau structura și aster eala acoperi șului. Apoi, c onstruc ția nu putea fi finalizată
fără aportul șindrilarilor8 sau a tinichigiilor9 care definitivau învelitoarea. Totodată, pietrarii
montau portalul intrării, ancadramentele ferestrelor și, după caz, st âlpii de rezisten ță din piatră
sculptată (cum este cazul bisericii de la Borde ști). Nu în ultimul rând, t âmplarii aduceau ușa și
ferestrele.
Odată ce construc ția era acoperită , urma o perioadă de repaos , zidurile având nevoie
de timp pentru uscare . Venea apoi rândul zugravilor și a zugravilor de sub țire – a pictorilor
– să decoreze interiorul biseric ii conform ermini ei cultului ortodox. Uneori erau pictate și
porțiuni din exteriorul bisericii. În acest timp , sculptorii în lemn erau însărcinați cu realiza rea
catapetesm ei și a mobilierul necesar: strane, jil țuri. Ctitori i achiziționau icoanele pentru
iconostas, indiferent dacă acesta e ra scu lptat în lemn sau construit tot din zidărie.

2 Cristian Moisescu , Procedee tehnice , materiale și meșteri constructori români în Evul Mediu, în
R.M.M.M.I.A., 1, X VI, 1985, p. 28.
3 Ștefan Olteanu, Constantin Șerban, Meșteșugurile din Țara Românească și Moldova, în Evul Mediu , București,
1969, p. 54 -57.
4 Ibidem , p. 248.
5 Petre Antonescu, op. cit , p. 20.
6 V. Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazan, Viața feudală în Țara Românească și Moldova (sec. XIV -XVII) ,
București, 1957, p. 49.
7 Cristian Moisescu, op. cit., p. 29.
8 Ștefan Olteanu, Constantin Șerban , op. cit. , p. 277, 323, 380.
9 Nicolae Stoicescu, Câteva documente despre acoperișurile vechilor biserici , în B.M. I, XL, 2, 1971, p. 65 -66.

Zidarii

Echipa constructorilor cuprindea în primul rând zidarii , care aveau sarcina turnării
funda țiilor și a ridicării zidurilor , astfel încât constituiau categoria cea mai importantă de
meșteri în ridicarea construcțiilor de zid. Aceștia erau cei care puneau în operă proiectul
gândit de maistorul lucrării împreună cu ctitorii. E chipa zidarilor este formată din mai mul ți
membri, afla ți pe diverse trepte ale priceperii în meserie: me șteri, calfe, ucenici și salahori.
Odată ce vătaful lucrării sau maistorul trasa planul construc ției, erau săpate șanțurile
de funda ție de către salaho ri. Apoi, sub directa supraveghere a me șterilor , se trecea la
turnarea funda ției din bolovani de râu și cărămidă spartă înecate în mortar hidraulic din nisip
cu var. Ulterior, meșterii zidari orizontalizau funda ția deasupra nivelului solului cu două -trei
asize legate cu mortar. Se continua ridicarea zidurilor autoportante, a stâlpilor de rezisten ță, a
arcelor și a bolților. Pe măsură ce zidurile erau ridicate, interveneau dulgherii cu tiranți din
lemn, meniți să susțină zidăria proaspătă: un prim rând se mont a la nivelul brâului inferior, la
circa 60 -100 centimetri de la nivelul solului , și un al doilea la nivelul corni șei. După uscarea
parțială a zidăriei din cărămidă, urma tencuirea pe interior și pe exterior a construc ției și
pregătirea pentru pictură a zidurilor.
Documente le referitoare la activitatea de zidărie din zonă sunt puține , dar ea se
desfă șura la fel ca și în alte regiuni est -carpatice din perioada Evului Mediu. Există, totuși, o
atestare a numărului de meșteri constructori ce activau la înce putul secolului XIX în Foc șanii
munteni : 9 zidari, 4 cărămidari și un lutar10. Ultimele două categorii de meșteri erau la rândul
lor esențiale pentru efectuarea unei lucrări: z idarii nu -și puteau începe activitatea fără a avea
la dispozi ție materialele nece sare – cărămid ă, nisip și var. De aceea c ărămidarii erau printre
primii care î și începeau activitatea atunci când era demarat un proiect, asigurând materia
primă pentru zidari. Activitatea cărămidarilor în zonă este atestată în Rece nsămintele
populației Moldovei din anii 1772, 1773 și 1774, unde este amintit un anume „Dumitru
cărămidar din Lărgă șeni”11, în apropiere de Adjud. Tradi ția din regiune sugerează că ace știa
erau de obicei țigani, robi ai mănăstirilor din Foc șani și ai schiturilor din Ureche ști, Cotești,
Dumbrăveni și Borde ști, unde meșteșugul confec ționării de cărămizi s -a păstrat până aproape
de zilele noastre.

Lucrătorii în lemn

A fost stabilit că, p ână în secolul XVIII , cele mai multe biserici erau construite din
lemn. Me șteșugul lemnului e ra tradițional în zona împădurită a jude țului, fiecare sat având
mai mul ți meșteri lemnari. Este de presupus că nu to ți dintre aceștia construiau și lăcașe de
cult, dar mul ți aveau cel puțin cuno ștințele necesare și pentru o astfel de lucrare . Câteva nume
ale unor me șteri de biserici s-au păstrat tocmai datorită lemnarilor: i nscrip ția găsită pe
frontonul bisericii „Cuvioasa Parascheva ” din Valea Sării, ridicată din 1772 până în februarie

10 Arhivele Statului, București , fond Visteria Țării Românești , 2360/1811, apud Ștefan Olteanu, Constantin
Șerban, op. cit. , p. 382.
11 Moldova în epoca feudalismului , vol. VII, partea I, p. 592 -594.

177312, aminte ște, contrar tradi ției de anonimat , meșterii care au contri buit la realizarea
ctitoriei. Pisania îi consemnează pe meșterii Pavel, Lazăr, Merică și Stan, aceștia numărându –
se, probabil , printre ctitorii lăca șului: „pomene ște doamne pre robii sfin ții tale me șter[i]
sfintei biserici fa ță Pavel Lazăr Merică Stan – 7280 noiembrie 11 ”13. Nu se poate ști dacă
aceștia se formaseră pe plan local în prelucrarea lemnului sau î și făcuseră ucenicia în altă
parte14. Însă modul în care este sculptată pisania, cu un duct sigur, respectând regulile grafiei
timpului , sugerează că cel pu țin unu l dintre ei era știutor de carte, având, desigur , o pregătire
superioară nivelului celorlal ți meșteri locali.
Lucrătorii în lemn cooptați în echipele de construcție a bisericilor trebuia să fie
dulgheri , tâmplari, stoleri . A fost deja explicat că, de pildă, dulgherii asigurau întărirea
zidăriei cu tiran ți, ridicau schelele, confec ționau, când era cazul, cofraje pentru arcade sau
cupole , dar r ealizau și aster eala acoperi șului după terminarea zidurilor. Șindrilarii, în schimb,
confecționau șindrilele din lemn de brad pentru acoperirea clădirilor, în timp ce stolerii
confecționau ușile și ferestrele edificiilor. O mențiune documentară a unui stoler apare în
Rece nsămintele popula ției Moldovei , unde este trecut numele lui Ion Cala ipod, stoler din satul
Lărgă șeni15.
Un rol aparte îl aveau sculptorii în lemn , adică cei care realizau catapetesme, u și
sculptate , strane, jil țuri, obiecte ce împodobeau biserica. Date istorice despre ace ști arti ști nu
sunt cunoscute nici din izvoare le scrise ale vremii, dar nici prin operele lor, care cu greu au
ajuns până în zilele noastre , fiind, în general , degradate în timp și scoase din uz . Biserica
fostei mânăstiri Borde ști mai păstra , totuși, la începutul secolului XX , ușa originală de la
intrar ea în pronaos . Aflăm , datorită un or texte scrise în primele două decenii ale secolului
trecut , de această c apodoperă sculpturală a un ui meșter anonim din secolul XVII16. Se pare că
aceasta era f ormată din 18 panouri sculptate diferit, av ând înscris pe unul dintre ele „luna
ianuarie, ziua 30, 7207 ” (1699), considerat anul ridicării bisericii17. Chiar dacă, în afara
acestei excepții, nu există documente referitoare la sculptorii în lemn, tradiția acestui
meșteșug s-a păstrat până în zilele noastre.

Pietrarii ș i prelucrătorii de metale

Pietrarii se alăturau echipei constructorilor pentru a pregăti lespezile pentru trepte ,
piatra brută pentru ancadramentele ferestrelor, portalurile u șilor, coloane și pisanii18 –
„accesorii” ce completau zidăria. Ei î și începeau activitatea în carierele de piatră, unde tăiau
materia primă, pe care o fasona u apoi în func ție de destina ție. Deși nu sunt disponibile

12 Lelia Pavel, Rodica Manoliu, Monumentele de artă în lemn din județul Vrancea , în ,,Vrancea – Studii și
Comunicări”, I, Focșani, 1978, p. 216.
13 Ibidem , p. 217.
14 Horia Constantinescu, Meșteri de biserici buzoieni , în G. B., XXXIII, 1 -2, 1974, p. 133 -145.
15 Dorinel Ichim, Monumentul de arhitectură populară din Lărgășeni -Vrancea , în ,, Vrancea – Studii și
Comunicări”, III, Focșani, 1980, p. 487.
16 Ion D. Traianescu, Gh. Plăcintaru, Monumente naționale din România , II, Releveuri ale Școlii superioare de
arhitectură din București , București, 1923.
17 Virgil Drăghiceanu, G rigore Pișculescu, Biserica fostei mănăstiri Bordești – Râmnicu Sărat , în A.C.M.I.,
1915, p. 46.
18 Ștefan Olteanu, Constantin Șerban, op. cit , p. 128.

informații în acest sens, există presupunerea că piatra se exploata pe Valea Milcovului, în
apropiere de comu na Reghiu.
O categorie specială o constituiau , însă, pietrarii sculptori . Aceștia dădeau via ță
pietrei tăiate, executând decora țiile. Și ace știa au rămas anonimi, dar măiestria lor a rezistat
timpului , încântând și astăzi privitorul. Există o singură exce pție privind identitatea meșterilor
sculptori în piatră : biserica de l a Borde ști, a cărei sculptură în piatră este atribuit ă lui Mira,
conform unei inscrip ții identificat e de V. Drăghicescu într -un cartu ș, pe fa ța vestică a
capitelului coloanei nordice19. Identificarea este , însă, ipotetică. Mircea Iliescu , de pildă,
consideră, analizând stilistic decora ția sculptată, că echipa de pietrari de la Borde ști era
formată din doi me șteri20.
Fierarii sau „ faurii ”21 contribuiau la rândul lor cu artefacte – cuie, piroa ne, scoabe –
și reparau uneltele necesare celorlal ți lucrători. N ici despre aceștia nu există date
documentare , dar se poate presupune că se stabileau în așezări rurale sau urbane, unde își
transmiteau meșteșugul din genera ție în genera ție.
Argintarii și aurarii își dădeau obolul cu candelabre, sfe șnice și alte obiecte de cult22.
Nu există informa ții care să confirme că aceste meserii se practicau în zona Vrancei, dar, dacă
se practicau, o ipoteză rezonabilă este aceea că me șterii lucrau pe lângă marile măn ăstiri din
Focșani.

Zugravi i și pictori i

După ce construcția era deja ridicată și acoperită, puteau să își înceapă munca zugravii
și „zugravii de sub țire”23 sau pictorii de biserici . Aceștia transpuneau pe pere ții clădirii cele
mai importante scene și chipuri din Vechiul și Noul Testament24. Zugrăvitul se învă ța în
atelierele mănăstire ști, majoritatea zugravilor fiind călugări sau preo ți25. În ceea ce privește
atestarea documentară a acestor meșteri, există un izvor din 1689 ce îl menționează pe un
anume Mihai Zugravul din Focșani26.
Cel mai cunoscut pictor al epocii, Pârvu Mutu , a realiz at, ajutat de Radu Zugravul,
pictura bisericii „Adormirea Maicii Domnului ” din Borde ști. Este singurul monument din
județul Vrancea la decorarea căruia a contribuit un pictor renumit și a cărui pictură s -a păstrat
până în secolul XXI. Mai mult, pictorii și-au „semnat” opera, realizând în glaful u șii de
intrare în pronaos un tablou cu chipurile lor27. Întrucât Pârvu Mutu este co nsiderat un
precursor al picturii moderne rom ânești, opera sa de la Borde ști dobândește importan ță
națională. De altfel, cea mai mare parte a picturii a fost extrasă prin anii 1963 și depozitată la
Muzeul de artă al României. Restaurarea bisericii, începută în anul 1993, și consolidarea

19 Mircea Iliescu, op.cit., p. 182.
20 Ibidem , p. 181 -182.
21 Moldova în epoca feudalismului , vol. VII, partea I, p. 280 -281.
22 Ibidem , p. 281.
23 Ștefan Olteanu, Constantin Șerban, op. cit., p. 103, 193 -194, 250, 279 -280.
24 I. D. Ștefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești , București, 1973, p. 48.
25 Ștefan Olteanu, Constantin Șerban, op. cit., p. 259.
26 N. Iorga, Studii și documente , VII, p. 323.
27 Mircea Iliescu, Decorația bisericii din Bordești (Vrancea) și importanța ei pentru iconografia românească , în B.O.R. ,
XCIV, 1 -2, București, 1976, p. 182.

acesteia a u permis ca pictura rămasă să fie , de asemenea, restaurată , creându -se condițiile ca
și pictura extrasă să fie adusă la loc.
Alți pictori de biserici din secolele XVII și XVIII nu sunt cunoscu ți, pictura originală
a bisericilor din această perioadă fiind de regulă acoperită cu versiuni mai târzii , din a doua
jumătate a secolului XIX sau chiar din secolul XX, realizate de pictori locali, fără o relevan ță
artistică deosebită.
Cunoscut e sau nu, numele me șterilor de biserici sunt mai pu țin important e. Lucrările
lor stau mărturie asupra calită ților profesionale, tehnice și artistice, constituind un prilej de
studiu și reflec ție asupra civiliza ției medievale și moderne de la Curbura Carpa ților. Cert este
că întreaga comunitate de lucrători, de la salahori la me șteri, care contribuiau la ridicare unei
biserici până când aceasta era „sfin țită” și dată cultului, era plătită prin eforturile financiare
ale ctitorilor. Este recunoscut , faptul că , în secolele XVII -XVIII , meșterii care activau pe
numeroasele șantiere din Țările Române erau români28. În această perioadă a par tot mai mul ți
constructori locali , care vor ridica „loca șuri mai modeste” , dar care vor urma „linia savantă a
arhitec ților de clasă adu și de domnitori sau de înal ți ierarhi biserice ști”29.

28 Cristian Moisescu , Procedee tehnice , p. 29.
29 Petre Antonescu , op.cit., p. 14.