Activitatea DE Intelligence ÎN Contextul Dinamicii Mediului DE Securitate Internațional
Tema: ACTIVITATEA DE INTELLIGENCE ÎN CONTEXTUL DINAMICII MEDIULUI DE SECURITATE INTERNAȚIONAL
INTRODUCERE (2-3 pagini)
mediul de securitate
scopul cercetării
argumentul cercetării
metodele folosite
direcții de cercetare (capitolele lucrării)
elemente de noutate
valoare teoretică și practică
utilizarea
Cap. 1: CONSIDERAȚII GENERALE
Dinamica factorilor de risc din mediul de securitate;
Definirea conceptelor.
Cap.2: IMPACTUL AMENINȚĂRILOR ASIMETRICE ȘI HIBRIDE ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE
2.1. Aspecte generale privind amenințările asimetrice;
2.2. Acțiunile hibride și efectele acestora;
2.3. Războiul hibrid – o nouă provocare pentru Alianța Nord-Atlantică.
Cap.3: EFICIENTIZAREA ACTIVITĂȚII DE INTELLIGENCE ÎN COMBATEREA AMENINȚĂRILOR ASIMETRICE ȘI HIBRIDE
3.1. Rolul activității de intelligence în actualul context de securitate;
3.2. Optimizarea activității structurilor de intelligence NATO, în combaterea amenințărilor hibride;
3.3 Adaptarea procesului de intelligence la modificările mediului de securitate.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE REPREZENTATIVĂ
Legislație națională și internațională
Lucrări de autori români
Lucrări de autori străini
Publicații periodice
Surse Internet
ANEXE: (dacă am)
nr. 1
nr. 2
“Every age has its own kind of war, its own limiting conditions, and its own peculiar preconceptions.”
Carl von CLAUSEWITZ
INTRODUCERE
MEDIUL DE SECURITATE
???
SCOPUL CERCETĂRII
Prezentarea și analiza cuprinzătoare a transformărilor din mediul de securitate internațional, prin prisma amenințărilor de natură asimetrică și hibridă.
Totodată, lucrarea își propune identificarea și exemplificarea proceselor optime de eficientizare a activității structurilor de intelligence naționale și NATO, ca răspuns la noile tipuri de provocări globale
ARGUMENTUL CERCETĂRII
Tema propusă este de maximă actualitate. Noile tipuri de amenințări la adresa securității naționale și globale (amenințările asimetrice și hibride) reprezintă o provocare și o preocupare constantă a specialiștilor și experților pe probleme de securitate din cadrul țărilor membre NATO, UE, cât și la nivel global.
Soluțiile proiectate pentru contracararea dinamicii acestor amenințări trebuie să se bazeze pe o activitate de intelligence sharing susținută la nivelul statelor aliate și al partenerilor, adaptată permanent, din punct de vedere conceptual și funcțional, la modificările înregistrate în mediul de securitate internațional.
METODELE FOLOSITE
Metodele de cercetare pe care le voi aborda vor fi, în principal, următoarele:
– documentarea: prin informare și consultare a surselor bibliografice din aria cercetată, materiale publicate în țară și în străinătate, la biblioteci, arhive, precum și pe internet, pe site-urile unor organisme interne și internaționale;
– prelucrarea datelor obținute;
– analiza și interpretarea datelor și a indicatorilor de risc și de impact;
– prognoze și previziuni pe baza rezultatelor obținute.
Fezabilitatea cercetării este apreciată ca fiind ridicată datorită faptului că va avea la bază o documentare amplă, prin materiale actuale, cu grad ridicat de informații. De asemenea, fezabilitatea cercetării este asigurată de resursele bibliografice existente, atât la nivel internațional cât și național.
DIRECȚII DE CERCETARE
Evidențierea elementelor de dinamică a factorilor de risc specifici mediului de securitate internațional și definirea principalelor concepte utilizate în cadrul cercetării.
Aprofundarea conceptelor referitoare la caracteristicile și impactul amenințărilor asimetrice și hibride, precum și a formelor de manifestare complexă a acestora, sub forma războiului de tip hibrid, asupra securității internaționale.
Consolidarea cunoștințelor referitoare la rolul și misiunile serviciilor de informații și ale altor actori globali, pentru combaterea agresiunilor de tip asimetric și hibrid.
Identificarea celor mai eficiente metode analitice pentru optimizarea abordărilor și a parteneriatelor multinaționale în domeniul intelligence, respectiv adaptarea proceselor specifice la exigențele noului mediu de securitate internațional.
ELEMENTE DE NOUTATE
???
VALOARE TEORETICĂ ȘI PRACTICĂ
Tema aleasă pentru proiectul de cercetare științifică se intitulează „Activitatea de intelligence în contextul dinamicii mediului de securitate internațional”, iar pe parcursul derulării programului de cercetare științifică voi urmări să dezvolt și să documentez științific aspectele de interes cu privire la acest subiect.
În acest sens, voi urmări aprofundarea conceptelor atât de natură teoretică, cât și de natură practică, pentru identificarea soluțiilor specifice proceselor de intelligence în elaborarea deciziilor de nivel strategic, care vor constitui și capitolele de bază ale proiectului de cercetare științifică.
UTILIZAREA
Lucrarea reprezintă o abordare interdisciplinară, având un caracter teoretico-aplicativ ridicat, care contribuie la dezvoltarea și consolidarea culturii de intelligence.
În același timp, prezentarea sistemică permite conceptualizarea principalilor termeni și caracteristici esențiale pentru înțelegerea și modelarea proceselor de intelligence, pentru optimizarea răspunsului la noile tipuri de amenințări globale.
Capitolul 1: CONSIDERAȚII GENERALE
1.1. DINAMICA FACTORILOR DE RISC DIN MEDIUL DE SECURITATE
Sursele actuale de amenințare la adresa securității globale, diferă în mod fundamental de cele de la sfârșitul mileniului trecut. Discursul și acțiunea comunității internaționale se adaptează în mod continuu noilor realități. Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre state, ci sunt de natura mult mai complexă. Și-au facut apariția alături de actorii statali, actorii non-statali. Pericolele deși sunt latente, scăpând de multe ori de sub atenția noastră ele pot genera stări de insecuritate cu urmări grave la nivel regional și internațional.
Extremismul, disputele etnice, rivalitățile religioase, crima organizată transfrontalieră, fluxurile masive de refugiați și catastrofele de mediu reprezintă, fiecare, o posibilă amenințare la adresa securității naționale și internaționale, actualul mediu de securitate fiind caracterizat de tendințe reprezentate prin amenințările geopolitice și militare de care națiunile și forțele lor armate vor trebui să țină cont și în viitor.
11 septembrie 2001 a scos la iveală multe lucruri, dar dintre cele mai importante, alături de cele legate de economie și securitate, a fost ineficiența sistemului interstatal în ceea ce privește relațiile dintre societăți și culturi. Realitățile socio-culturale nu mai coincid cu granițele statului-națiune. Consecințele acestui fapt poate fi văzut în reacțiile culturale față de 11 septembrie și în luptele acerbe pentru identitate pe care le observăm pe tot globul.
Ceea ce ar trebui subliniat este faptul că există patru concepte majore de securitate și anume „Securitate Națională”, „Securitate Regională”, „Securitate Zonală” și „Securitate Globală”, acestea evoluând din tradiții istorice și filosofice diferite.
Noile concepte de securitate care includ factori sociali, politici, de mediu, economici și militari subliniază faptul că statele nu mai pot șă-și asigure unilateral securitatea. Aceste concepte sunt adeseori văzute ca parte din noua ordine a securității. Trebuie remarcat faptul că SUA a accentuat în nenumărate rânduri importanța responsabilității comune pe care trebuie să o aibă toate națiunile cu privire la securitate.
11 septembrie a accentuat faptul că securitatea excede dincolo de latura sa militară și având în vedere noile riscuri și interdependențele globale, nu mai este suficientă abordarea securității exclusiv din punct de vedere militar.
Condiția sine qua non de realizare a unui management de securitate comun este reprezentată, pe lângă reformele instituționale, de angajamentul față de principiile transatalantice și ale comunității europene. Aceste principii includ transparența, indivizibilitatea securității, angajamentul regional și global al comunității statelor democrate de întărire a cooperării în confruntarea cu noile amenințări ale lumii globale.
În esență, sistemul securității colective a statelor are un rol preventiv. Securitatea colectivă a statelor este definită ca un sistem al puterii în care fiecare stat și-ar garanta securitatea și independența cu participarea oricarui alt stat. Altfel spus, asigurarea unei stări a relațiilor internaționale, care exclude încălcarea păcii sau a amenințării securității popoarelor în orice formă, cu eforturile comune ale statelor de contracarare a amenințărilor și agesiunilor în contextul cadrului universal sau regional este numită securitate colectivă. Esența acestui model se bazează pe participare și obligativitate.
Cel mai corespunzător mod de a rezolva probleme de securitate este cel de a împuternici autoritatea centrală a sistemului securității colective să facă o astfel de determinare cu putere obligatorie pentru toate statele membre, după cum este prevăzut în articolele 25 și 39 ale Cartei ONU.
Globalizarea a demonstrat că produce anumite efecte de natură economică, politică, socială (demografică, culturală, religioasă), militară și ecologică, ce implică, pe lângă multele efecte pozitive, și diverse riscuri.
În încercarea de contracarare a noilor tipuri de amenințări de securitate – terorismul, eșecul guvernării, proliferarea nucleară, degradarea mediului, foametea, insecuritatea energetică etc. – ONU, în calitatea sa asumată prin Cartă, de garant principal al păcii și al progresului social, se confruntă cu mari dificultăți de consensualizare a unei poziții.
Totodată, asistăm și la globalizarea riscurilor, amenințărilor, pericolelor, vulnerabilităților și agresiunilor perpetuate atât de către actori statali, cât și de către grupuri sau persoane organizate în rețele internaționale, aproape imposibil de controlat, ce pot acționa oriunde în lume.
Comunitatea internațională nu se mai confruntă cu crize predictibile și gestionabile, ci cu provocarea de a identifica soluții noi de contracarare eficientă a noilor tipuri de amenințări, ce au un nivel sporit de impredictibilitate.
Aceste noi tipuri de amenințări globale pot afecta următoarele paliere ale securității statelor:
– securitatea hranei – asigurarea accesului populației la alimentele de bază;
– securitatea economică – garantarea unor venituri minime necesare fiecărei persoane;
– securitatea ecologică – ocrotirea populației față de dezastrele naturale și de deteriorarea mediului;
– securitatea medicală – asigurarea unei protecții minime împotriva bolilor și a unui stil nesănătos de viață;
– securitatea comunității – ocrotirea populației în fața degradării valorilor și relațiilor tradiționale, violenței etnice și sectare;
– securitatea personală – ocrotirea oamenilor împotriva violenței fizice, indiferent de sursa acesteia;
– securitatea politică – asigurarea unui mediu social bazat pe respectarea drepturilor omului.
Este mult mai eficient să avem o abordare unitară a problematicii securității regionale și internaționale și, fără a face o delimitare strictă, am putea efectua analizele în acest domeniu pe un palier comun politico-economic și de securitate.
În pofida existenței unei percepții a unei relative stabilități a stării de securitate regionale si globale, acumulările sunt extrem de fragile, iar perspectivele de evoluție rămân, încă, neclare.
Fragilitatea mediului de securitate este determinată mai ales de factori interni, care țin de slaba guvernare a unor state deja existente, dar și a noilor entități statale apărute: incapacitatea instituțiilor unor state de a asigura respectarea legii (law enforcement), instabilitatea economică și ponderea alarmantă a economiei subterane, distribuirea inechitabilă a resurselor în cadrul societății, corupția, nerespectarea drepturilor omului și minorităților, clivajele etnice și confesionale, insecuritate energetică.
Dintre factorii externi, o influență semnificativă o au politicile unor state față de conaționali din țările învecinate (kinship states) sau ale unor țări musulmane față de adepții aceleași religii islamice și, nu în ultimul rând, incoerența, inadecvarea sau absența unor strategii ale comunității internaționale, realitatea dovedind că nu întotdeauna soluțiile propuse din exterior au corespuns intereselor părților implicate în diverse situații conflictuale.
Analiza mediului de securitate permite identificarea următoarelor tipuri de amenințări de securitate, aflate în egală măsură, în atenția statelor din anumite zone, cât și a comunității internaționale, cu prioritate a SUA, UE și NATO:
• Conflictele nesoluționate și înghețarea acestora, eșecul sau instabilitatea noilor state. Amânarea identificării de soluții viabile și de lungă durată de soluționare a conflictelor din diverse spații și reminiscențele istoriei conflictuale recente (de exemplu cele din spațiul ex-iugoslav – KOSOVO și MACEDONIA, sau din spațiul ex-sovietic – TRANSNISTRIA, ABHAZIA, OSETIA DE SUD) favorizează instabilitatea, întrucât anumite incidente sociale pot lesne degenera în conflicte armate. Acele zone cu instabilitate politico-militară cronicizată au devenit refugii ideale pentru grupări de crimă organizată, radicali islamiști sau mercenari ce pot utiliza aceste areale ca bază de lansare a diverse acțiuni teroriste sau criminale, cu potențial de risc foarte ridicat.
• Intensificarea criminalității organizate. Acest fenomen este favorizat, cu precădere, de către următorii factori: deteriorarea profundă a mediului economic și social, diminuarea autorității statale, conflictele civile, lipsa de perspectivă a adolescenților, procurarea facilă a armelor de foc și susținerea de care beneficiază rețelele de crimă organizată, din partea sferelor puterii. Întrucât aria de activitate a celor mai prolifice rețele de crimă organizată a devenit transfrontalieră, îmbinarea acțiunilor statelor de combatere eficientă a acestui fenomen, ar putea stimula și soluționarea altor probleme existente în relațiile bilaterale.
• Terorismul clasic, bioterorismul și terorismul nuclear. Se menține în continuare ridicat interesul unor state și organizații musulmane de a-și consolida prezența în diferite zone ale lumii. Deși statele occidentale și-au intensificat eforturile de limitare și chiar de interzicere pe teritoriile lor, a activității organizațiilor “de caritate” islamice, suspecte de strângerea de fonduri necesare finațării grupărilor teroriste, aceste organizații migrează către zone vulnerabile din Europa, Asia și Africa. Apariția unor noi baze de operații ale extremiștilor islamici în aceste zone constituie o amenințare directă la adresa statelor democratice și un important factor de instabilitate regională și globală.
• Migrația ilegală. Instabilitatea politică, economică și socială acutizată de apariția unor conflicte armate în țările de origine, generează creșterea fluxului continuu al emigranților clandestini către statele dezvoltate, în ciuda refuzului unor dintre acestea, de acordare a statutul de refugiați. Restricțiile impuse, mai ales, de statele vest-europene imigranților, cresc presiunile asupra unor țări care se bucură de o relativă stabilitate, confruntându-le cu riscuri economico-sociale majore: dezechilibre pe piața autohtonă a forței de muncă, dezvoltarea rețelelor de crimă organizată, amplificarea unor sentimente xenofobe în rândul populației etc.
• Existența unor importante arsenale convenționale sau de distrugere în masă.
Dificultățile în asigurarea pazei obiectivelor și depozitelor militare, în regiuni afectate de crize de autoritate și sociale extrem de grave, au condus la furturi/tranzacționări ilegale masive de armament și materiale militare. Folosite atât în conflictele din diverse regiuni, cât și în acțiunile crimei organizate, acestea constituie un factor permanent de amenințare la adresa stabilității regionale. Menținerea îndelungată a unor conflicte în stare latentă multiplică mișcările de gherilă, care își au suportul logistic mai ales în arsenalele convenționale deținute de anumite state care nu realizează o securizare corespunzătoare a acestora.
Gravitatea acestei amenințări este sporită, pe lângă incapacitatea autorităților unor state slabe de a colecta totalitatea armelor aflate ilegal în posesia populației, de dificultățile unor guverne în controlarea producției, transportului și comercializării armamentului, chiar și a celui de distrugere în masă.
În acest context, pentru a depăși situația dificilă, statele sud-est europene au ales drept garanție a securității naționale integrarea în structurile europene și euroatlantice. Parteneriatele strategice cu NATO și Uniunea Europeană, concretizate în participarea la PfP, MAP și, respectiv, prin încheierea de Acorduri de Stabilizare și Asociere sunt prime demersuri în această direcție.
Rezultatele înregistrate sunt, însă, extrem de eterogene, în lipsa unor evoluții concludente nici NATO și nici UE nu pot defini un orizont concret pentru integrarea tuturor statelor din zonă. Politica "ușilor deschise" promovată de SUA în cadrul NATO și modelele de succes ale unor țări în procesul de aderare la UE îndreptățesc speranțele că asigurarea securității naționale, cât și a celei regionale și mondiale prin integrarea unor vaste regiuni ân structurile euroatlantice reprezintă un proiect fezabil. Un argument important în acest sens îl reprezintă procesul de stabilizare a situației din Kosovo, începând de la declanșarea conflictului în spațiul ex-iugoslav și până în prezent.
Experiențele anterioare privind extinderea, demonstrează faptul că parcurgerea simultană a proceselor de aderare la UE și de integrare în NATO, a adus o contribuție importantă la asimilarea valorilor occidentale de către cetățenii țărilor candidate și la întărirea securității regionale și globale, prin participarea acestor state la operațiuni comune, dezvoltarea superioară a cooperării regionale și alcătuirea unui sistem comun de securitate europeană.
După cum se poate observa în zilele noastre, acest proces de cooperare facilitează și accesul statelor partenere la avantajele euroatlantice, în special pe linia stabilității politice și economice, prin valorificarea mecanismelor Alianței și ale UE (Acordurile de Stabilizare și Asociere) în cadrul unor inițiativele regionale de succes – Inițiativa de Cooperare din Europa de Sud-Est – SECI, Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est – SEECP, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est – SEESP, Reuniunea Miniștrilor Apărării din Europa de Sud-Est – SEDM, Brigada Multinațională din Sud-Estul Europei – SEEBRIG etc.
Aceste amenințări la nivel regional și global generează, conform teoriei securității individului, sursele de amenințare directe și indirecte la adresa persoanelor:
• Amenințări directe:
– dezumanizarea: răpirea, sclavia, arestarea opozanților politici etc.;
– drogurile: traficul ilegal, dependența de stupefiante;
– moartea violentă sau incapacitarea: terorismul, uciderea femeilor și copiilor, pogromuri, genocid, revolte, victimele de război, torturarea și/sau uciderea disidenților etc.;
– proliferarea armelor de distrugere în masă;
– disputele internaționale: crizele și tensiunile dintre state;
– discriminarea: acțiunile împotriva minorităților, subminarea instituțiilor politice, legislația discriminatorie etc.;
• Amenințări indirecte:
– maladiile: frecvența apariției bolilor și handicapurilor care amenință viața;
– nesatisfacerea trebuințelor umane de bază (apă, hrană, asistență medicală de bază, educație elementară);
– subdezvoltarea: creșterea greoaie a PIB-ului, nivelul diminuat al PIB/locuitor, șomajul, inflația, sărăcia, inegalitatea, instabilitatea economică, scăderea demografică la nivel național și regional etc.;
– dezastrele naturale și/sau provocate de către om;
– degradarea mediului natural la nivel național, regional, zonal și global;
– dislocarea populației: migrație și refugiați la nivel național, regional, zonal și global.
Devine tot mai evident pentru tot mai multă lume că trăim într-o epocă în care rapiditatea acumulărilor din toate domeniile de activitate determină ca schimbările să capete un caracter exponențial. Acest lucru este evident, desigur, și în domeniul serviciilor de informații, unde, pentru că societatea este deja una informațională, înregistăm un impact deosebit al informației.
Specialiștii consideră că, în acest moment, își fac simțită prezența trei revoluții:
în domeniul politicii mondiale, odată cu implozia Uniunii Sovietice și terminarea războiului rece;
în domeniul bugetului pentru securitate națională, care cunoaște reduceri corespunzătoare semnificative în plan mondial;
în domeniul militar propriu-zis.
Aceste trei revoluții crează, la rândul lor, un număr de cerințe care vizează următoarele trei domenii:
informații, supraveghere și recunoaștere; respectiv, a ști ce se intamplă în orice moment în spațiile de interes;
comandă, control, comunicații, computere și procesarea informației (C4I); respectiv, a înțelege ce se petrece;
precizia deciziilor și acțiunilor; respectiv transformarea cunoștințelor generate de primele două domenii în acțiune.
În acest context, SUA a lansat, în februarie 2003, prin The National Strategy to Secure Cyberspace, cel mai categoric semnal de avertizare. Cu ocazia mesajului transmis către națiune, Președintele SUA, George W. BUSH, a declarat că baza implementării acestei strategii este și va rămâne parteneriatul public-privat.
Americanii dovedesc prin poziția adoptată că recunosc faptul că securitatea statelor depinde de securitatea planetară și că, componenta principală din acest domeniu este spațiul cibernetic, plastic intitulat de către The Economist, Securitatea norilor sau Securitatea digitală.
Actualmente, cu ușurință se pot observa că anumite bombardamente în spațiul cibernetic, îndreptate către anumite zone planetare sau domenii, se transformă în adevărate războaie informaționale.
1.2. DEFINIREA CONCEPTELOR
„INTELLIGENCE-ul reprezintă ansamblul operațiilor de culegere, filtrare, analiză a datelor și informațiilor și de diseminare a produselor de intelligence cu valoare acționabilă pentru a satisface necesitățile unui consumator specific.“ .
Printre multitudinea de concepte care stau la baza existenței structurilor informative moderne se află și cel dezvoltat în Italia secolului XVI de către gânditorul Nicollo Machiavelli cu privire la necesitatea judecãrii acțiunilor politice nu în funcție de principii morale, ci în funcție de utilitatea lor. În contextul în care la baza deciziilor politice, mai ales la baza celor din domeniul diplomației apărării, stau produsele de intelligence rezultate din munca informativã, această activitate, consideratã uneori dezonorantã, devine un instrument necesar și acceptat în politicã.
Deși există un număr mare de definiții ale intelligenței, există posibilitatea ca aceea oferită de CIA (U.S. Central Intelligence Agency) [Waltz, 2003] să fie cea mai reprezentativă: „redus la cei mai simpli termeni, inteligența este cunoștința și modul în care (pre-) simțim lumea din jurul nostru – preludiul deciziilor și acțiunilor politicienilor[…]”.
Conceptul de intelligence, utilizat pe scară largă în statele democratice, nu este tradus în mod fidel în limba română, majoritatea sensurilor în care acesta este utilizat în literatura de specialitate, îmbrăcând următoarele forme:
Activitatea de generare a informațiilor prelucrate;
Produsul finit rezultat în urma procesului de culegere, procesare, integrare, analiză, evaluare și interpretare a datelor avute la dispoziție;
Elementul de cunoaștere potențial a fi codificat în scopul păstrării, prelucrării sau comunicării;
Produsul analitic ce a rezultat din procesarea datelor (informațiilor brute);
Titlul generic atribuit activității de spionaj.
În România, conceptul de intelligence a fost implementat în forma din limba engleză, cu referire strictă la sensurile aferente domeniilor securității (naționale și/sau private) și afacerilor (business intelligence-ul).
La baza acestei implementări, au existat o serie de cauze cum ar fi: necesitatea asigurării interoperabilității teoretice și acționale cu partenerii străini, în abordarea domeniului respectiv; dificultățile de traducere printr-un termen integrator concis, a conceptului de intelligence; necesitatea exploatării optime a literaturii de specialitate, existentă în alte state și valorificării în străinătate, a preocupărilor românești în domeniu.
AMENINȚAREA ASIMETRICĂ poate fi definită ca „evantaiul larg și imprevizibil al operațiilor militare, paramilitare și de informație, conduse de națiuni, organisme, indivizi sau de forțe indigene sau de plasare sub comanda lor, ce vizează în mod specific slăbiciuni și vulnerabilităț i într-o guvernare inamică sau într-o forță armată”.
Asimetria „constă în refuzarea regulilor luptei impuse de adversar, astfel făcând orice operații imprevizibile”. Aceasta presupune utilizarea simultană a mai multor tipuri de forțe, mijloace și metode, din afara războiului convențional, bazate pe elementul surpriză și împotriva cărora sistemele de apărare convenționale nu sunt întotdeauna adaptate. Obiectivul acestor acțiuni îl reprezintă maximizarea efectului de distrugere, prin exploatarea slăbiciunilor adversarului.
Ținând cont de potențialul ridicat de distrugere pe care îl deține o astfel de forță redusă, dar care utilizează tactici asimetrice, acestea sunt în special apanajul structurilor non-statale.
Amenințările asimetrice cuprind o gamă largă de acțiuni (mai ales, terorism) sau de aspecte de securitate (de exemplu, trafic ilicit). Acestea pot fi emanate de către un stat ce utilizează o strategie indirectă, sau de către entități non-statale ce au activități și obiective diverse. În toate cazurile menționate, modul de acțiune presupune evitarea contactului nemijlocit cu forțele militare de apărare și lovirea neașteptată a obiectivelor vulnerabile.
Amenințările asimetrice presupun un număr redus de efective, mijloace și expertiză globală, un atac frontal fiind supus eșecului. Din această cauză, forțele neconvenționale mizează foarte mult pe efectul surprizei în atacurile asupra adversarilor net superiori. Acest efect este obținut prin utilizarea unei tactici noi pe durata operațiilor, atacul producându-se pe fondul nivelului scăzut de alertă, al oponentului și lovirii țintelor mai puțin importante. Acest mod de ducere a luptei a fost exemplificat de atacurile insurgenților talibani asupra forțelor de securitate locale și ale coaliției internaționale din Afganistan.
În mod curent, forțele convenționale sunt angajate în conflictele simetrice, amenințările asimetrice neoferindu-le posibilitatea de a-și demonstra capacitatea de eliminare a unui inamic incert și invizibil. Actorii asimetrici utilizează, ca mediu de luptă, zone cum ar fi munții, jungla sau mediul urban. Acestea le permit atacul și dispariția imediată, în dezavantajul forțelor militare și de securitate ale statelor.
În scopul compensării deficitului de forțe și mijloace, actorii asimetrici maximizează efectele psihologice ale acțiunilor proprii, asupra adversarilor mult mai puternici. Un exemplu în acest sens îl reprezintă utilizarea dispozitivelor explozive improvizate și atacurile sinucigașe, acțiuni ce amplifică sentimentul de teamă și nesiguranță în rândul forțelor de securitate și al populației civile.
În general, confruntarea asimetrică presupune utilizarea de arme sau tactici neobișnuite sau neașteptate în scopul eliminării, diminuării sau depășirii superiorității adversarului. În acest sens, atacurile teroriste asupra SUA, din 11 septembrie 2001, reprezintă un excelent exemplu de acțiune asimetrică: autorii atacurilor au utilizat aeronavele civile într-un mod neașteptat (ca rachete dirijate asupra clădirilor din centrul unei mari metropole), au provocat însemnate pagube materiale, un număr semnificativ de victime, iar impactul psihologic asupra populației statului țintă a fost devastator. Pe de altă parte, teroriștii au suferit pierderi umane și materiale foarte reduse.
În esență, amenințarea asimetrică reprezintă o tentativă de evitare sau de afectare a forțelor unui adversar, exploatându-i vulnerabilitățile prin utilizarea unor metode ce diferă substanțial de modul său obișnuit de acțiune.
AMENINȚĂRILE HIBRIDE reprezintă cel mai nou și mai complex tip de amenințări cu care se confruntă omenirea.
Caracterul hibrid al noilor amenințări de securitate trebuie privit pe de o parte, din prisma faptului că nu sunt apanajul doar al actorilor non-statali, ci dimpotrivă, actorii statali folosesc amenințările hibride atunci când situația și condițiile o impun, iar pe de altă parte prin prisma faptului că beligeranții utilizează orice metodă de luptă și orice mijloc ce le asigură atingerea obiectivelor stabilite, fie că este vorba de cel de natură convențională, fie de cele neconvenționale.
Conceptul de amenințare hibridă este un amalgam sofisticat de activități fără restricție. O amenințare hibridă este caracterizată prin conducerea descentralizată, activități militare și non-militare simultan întrebuințate, combinarea tradiționalului, asimetricului, acțiunilor teroriste și metodelor criminale disruptive, condițiilor de mediu operaționale complexe, toate cu intenția de a folosi timpul și spațiul pentru a realiza decizia adecvată situației.
În literatură există o mulțime de definiții date acestui concept de diferiți analiști și autori. Astfel, în doctrina din 2011, armata SUA definea amenințarea hibridă ca fiind „combinația diversă și dinamică a forțelor convenționale, asimetrice, a elementelor criminale, sau o combinare a acestor forțe și elemente unificate pentru a realiza și beneficia reciproc de efectele produse”.
Pe de altă parte, amenințarea hibridă poate fi reprezentată ca activitatea concertată a unui adversar statal sau non-statal ce încorporează într-o manieră adaptativă și rapidă elemente diverse și dinamice ce țin de convențional, asimetric, terorism și criminalitatea organizată, precum și de mijloace non-militare, simultan, folosind întregul spectru de conflict ca o forță unificată pentru a-și atinge obiectivele.
Cum era și firesc, au apărut și criticii ai conceptului de amenințare hibridă care argumentează că această construcție este, de fapt, un simplu război asimetric pus în practică prin operațiile convenționale. Unii văd acest concept ca un subansamblu de război asimetric și nu ca o amenințare unică într-un continuum operațional. Unii criticii afirmă că există dovezi insuficiente pentru a susține ideea. Alții caracterizează conceptul ca un spațiu pentru mediul activităților non-lineare de amenințare într-un mediu operațional sau locul de aplicabilitate al actorilor non-statali. Astfel, conflictul din 2006 între Israel și Hezbollah este exemplul de amenințare hibridă citat cel mai adesea.
La nivelul Comandamentului Aliat pentru Transformare (ACT) al NATO, amenințările hibride sunt definite în marja unei „abilități a unuia sau a mai multor actori statali, sau a unui grup de actori non-statali, de a folosi un amestec de acțiuni (convenționale și neconvenționale) în spațiul de luptă și dincolo de sfera acestuia, cu efecte negative asupra ciclului decizional al adversarului, în scopul atingerii obiectivelor vizate”.
De asemenea, definițiile întâlnite în litera de specialitate stipulează că amenințările hibride pot fi reprezentate de către „Orice adversar care folosește simultan și adaptat un mix specific de mijloace sau activități convenționale, neconvenționale, teroriste sau criminale în spațiul de luptă operațional. Mai probabil decât să fie o entitate singulară, o amenințare sau o provocare hibridă poate fi compusă dintr-o combinație de actori statali și non-statali”, sau :
„Un adversar care folosește în mod simultan și adaptat diverse combinații de (1) mijloace politice, militare, economice, sociale și de informații, și (2) metode de luptă convenționale, neconvenționale, catastrofice, teroriste și perturbatoare/criminale. Poate include o combinație între actori statali și non-statali”
Conflictele hibride pot fi definite ca situații de criză sau ciocniri ce au un spectru larg și includ o dimensiune fizică și una conceptuală. Dimensiunea fizică reprezintă lupta armată dusă împotriva unui adversar, iar dimensiunea conceptuală presupune acțiunea complexă de obținere a controlului asupra percepției populației locale din zona de conflict, susținerea populației statelor participante la operații și susținerea comunității internaționale.
Războiul hibrid semnifică angajarea simultană de forțe și mijloace de luptă convenționale și neconvenționale, precum și permanenta adaptare a mijloacelor militare, politice, sociale, economice, diplomatice sau informaționale în scopul îndeplinirii obiectivelor politico-militare ale unui stat.
Amenințările hibride, generatoare ale acestui tip de război, însumează o mare diversitate de capabilități convenționale, formațiuni și tactici neregulate, atacuri teroriste, acte violente, acțiuni de criminalitate și coerciție.
Autorii acestor acțiuni pot fi grupuri separate sau aparținând aceleiași unități militare, dar coordonate și direcționate în zona de acțiune, în scopul obținerii efectelor fizice și psihologice ale conflictului, în toate etapele războiului.
Capitolul 2: IMPACTUL AMENINȚĂRILOR ASIMETRICE ȘI HIBRIDE ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE
2.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND AMENINȚĂRILE ASIMETRICE
Amenințările asimetrice pot fi grupate în trei mari categorii: operații de informații, arme de distrugere în masă și operații netradiționale.
• Operațiile de informații (OI) – pot îmbrăca trei forme:
atacuri împotriva infrastructurilor (ex: atacuri împotriva rețelelor informatice, război electronic, distrugere fizică);
înșelăciune (ex: operații de propagandă în mijloacele de comunicare publice, difuzare de informații false etc.);
operații psihologice (ex: luarea de ostatici sau distribuirea de pamflete, difuzarea e emisiuni radio sau de televiziune ori folosirea altor media pentru a semăna frica și descurajarea).
• Armele de distrugere în masă (ADM). Riscurile ce provin de la ADM pot fi:
nucleare. Există grave incertitudini în ceea ce privește securitatea fizică a arsenalului fostei Uniuni Sovietice, și a materialului fizionabil ar putea fi clandestin retras din instalațiile civile sau militare și dobândit de către indivizi sau organizații ostile. Proliferarea este, de asemenea, o problemă la nivelul statelor: India și Pakistan sunt ultimele țări care au produs arme nucleare și alte state, precum Coreea de Nord și Iran, sunt bănuite că posedă programe de înarmare nucleară;
bacteriologice. Comunitatea internațională a creat Convenția privind interdicția punerii la punct, fabricării și stocării armelor bacteriologice (biologice) sau toxinelor și a distrugerii lor. Totuși, unele state nu au semnat sau ratificat documentul, iar actorii non-statali scapă prevederilor acestui act și Convenția nu dispune de nici un mecanism de verificare;
chimice. Ca și în cazul armelor bacteriologice, există un tratat internațional ce interzice folosirea acestor arme, dar încă odată, unele țări refuză să se supună acestei interdicții;
radioactive. Ele sunt destul de ușor de produs și sunt puțin costisitoare, dar distribuția lor prezintă multe dificultăți.
• Operațiile netradiționale – cuprind folosirea de tactici neconvenționale și locuri relativ inedite pentru a ataca adversarul. Ele pot lua forme cum ar fi:
folosirea de tactici și terenuri noi (ex: spațiul urban). O ripostă armată în zone locuite ridică probleme speciale, deoarece numărul ridicat de civili poate împiedica identificarea atacatorilor. În plus, un contraatac ar putea crește și mai mult numărul victimelor civile;
nesupunerea civilă (ex: greve și revolte declanșate, manifestații, ocuparea ilegală a unor puncte importante dintr-o localitate). Acest tip de acțiune neconvențională este din ce în ce mai frecvent utilizat în statele falite (ca Somalia) sau țările care nu-și exercită un control politic asupra teritoriului;
folosirea terorii; acțiuni cum sunt țintirea intenționată a populațiilor civile în regiuni îndepărtate de scena principală a conflictului, luarea de ostatici, răpirile, mutilările, crimele și alte activități criminale pot duce la apariția terorii în sânul populației fără ca atacantul asimetric să se expună unor riscuri înalte.
Caracteristicile amenințărilor asimetrice se pot grupa în două categorii: caracteristici generale și caracteristici specifice secolului XXI.
Există o serie de caracteristici generale ale amenințării asimetrice semnalate de diverși autori. Printre acestea se află următoarele:
Mai întâi, nu este vorba de o luptă cantonată la nivelul tactic cu actori bine identificați în număr limitat și în moduri de acțiune relativ cunoscute, ci de o confruntare mult mai globală, depășind câmpurile strict militare de luptă pentru a le îngloba ideologic, politico-etnic, cultural și religios, ca în războaiele de eliberare națională, acțiunile de gherilă, și alte conflicte inter sau mai ales intra-statale care degenerează în acțiune de violență colectivă.
Actorul care folosește acțiunile asimetrice refuză „lupta în direct” pentru a nu fi declasat tehnologic, a valorifica în avantaj propriu vulnerabilităților adversarului, compensând prin surpriză inferioritatea sa numerică. Atacantul va încerca să dispună de inițiativă alegând locul și ora, atunci când știe că apărătorul, datorită constrângerilor legale și a regulilor de angajare, nu poate să întrebuințeze mijloace identice.
În fine, adversarul nu contează în mod unic pe aspectul pur militar al acțiunii sale, dar se sprijină mai mult pe multiplicatori de eficacitate, chiar dacă el nu practică această termen, în cazul ajutorului populației, sau al reacției populației și opiniei internaționale.
Deși există de secole, amenințările asimetrice din secolul XXI au unele caracteristici specifice:
Una dintre ele este caracterul său deliberat. Cele mai multe conflicte asimetrice actuale sunt rezultatul unei alegeri deliberate din partea adversarului cu tradiții și cu mijloace diferite, care urmăresc să minimizeze riscurile și să-și maximizeze șansele de victorie.
Conflictele asimetrice din secolul al XXI-lea sunt modelate și determinate, înainte de toate, prin combinarea, unică acum, a bipolarității și interdependenței. Pe măsură ce crește distanța, în timp, de Războiul Rece, un nou tip de bipolaritate se impune ca efect. Lumea de acum înainte se împarte între națiunile care pot să se adapteze la globalizare și la era informației, și cele care nu o pot face sau nu vor datorită frânelor culturale sau alegerilor politice și economice.
Ceea ce este acum specific este intersectarea mutațiilor socio-economice, politice și nu numai cu era informației, fapt ce se reflectă și în materie de conflicte asimetrice. Prin tehnologiile informației, perdanții globalizării iau cunoștință de situația lor și intră în relații cu semenii lor. Astfel, frustrarea lor se amplifică și se structurează.
Printre formele generatoare de amenințări asimetrice semnificative se află:
Terorismul – reprezintă utilizarea sistematică a terorii, în special ca mijloc de coerciție. Există multe definiții ale terorismului, date de către diferiți autori. În toate aceste definiții, se întâlnesc, sub o formă sau alta, următoarele elemente: actele sunt comise pentru a crea teamă (teroare); au un scop ideologic; aleg deliberat țintele și neglijează siguranța noncombatanților; includ acte de violență ilegală și fac război; terorismul este o formă de război puțin uzuală și de război psihologic; în fine, este un cuvânt încărcat politic și emoțional.
Terorismul transnațional – în prezent, inamicul principal al terorismului cu care se confruntă statele lumii este o mișcare transnațională a unor organizații, rețele și indivizi extremiști – și apărătorii lor de unele state și actori non statali – care au în comun exploatarea Islamului și folosirea terorismului pentru extremism ideologice. Ceea ce unește mișcarea este o viziune comună, un ansamblu comun de idei în legătură cu natura și destinul lumii, și un scop comun al declanșării regulii totalitare. Ceea ce este cel mai unit în această mișcare este ideologia opresiunii, a violenței și a urii. În mentalitatea teroriștilor, violența reprezintă un mod de existență, de gândire și de acțiune, subordonat obiectivelor politice propuse. În scopul maximizării impactului psihologic, prin uciderea unui număr cât mai mare de civili nevinovați, teroriștii nu ezită să utilizeze orice metodă posibilă, de la atacurile armate și actele sinucigașe, până la mașinile capcană.
Narco-terorismul – reprezintă o altă formă a terorismului, organizațiile de acest tip procurându-și resursele financiare prin comercializarea narcoticelor la nivel mondial.
Agresiunea statelor națiune – Deținerea armelor de distrugere în masă sau inițiativele de procurare a acestora de către statele-națiuni semnifică o amenințare la adresa securității globale și un indiciu definitor al agresivității acestor state. La nivel mondial există state care lansează acțiuni de amenințare sau chiar agresiune la adresa statelor vecine. Totodată, se semnalează existența unor state implicate în spălarea de bani, comerțul cu narcotice, înarmarea ilegală a unor grupări paramilitare și alterarea schimburilor comerciale ale statelor vecine.
Ciberterorismul – Însumează atacurile și amenințările ilegale asupra rețelelor informatice, calculatoarelor și bazelor de date, efectuate atât în scopul intimidării, cât și constrângerii unor persoane sau guverne ale statelor de a ceda în plan politic sau social. Datorită impactului lor devastator (accidente de avion, explozii, întreruperea alimentării unor localități cu energie, apă sau alimente), atacurile asupra infrastructurilor critice sunt considerate acte de ciberterorism.
Terorismul nuclear – cuprinde utilizarea sau amenințarea cu utilizarea armelor nucleare ori radiologice în atacurile teroriste, precum și atacurile asupra materialelor și echipamentelor radioactive.
Bioterorismul – presupune eliberarea voluntară a bacteriilor, virușilor ori a altor germeni utilizați pentru a provoca îmbolnăvirea sau moartea persoaneor sau animalelor. Ca mediu de răspândire a agenților biologici, sunt utilizate alimentele, apa sau aerul. Agenții biologici utilizați de către teroriști, pot fi detectați cu mare dificultate și pot cauza îmbolnăvirea întârziată cu câteva ore sau chiar zile. În unele cazuri, agenții bioteroriști se pot transmite de la un individ la altul (ex: virusul variolei).
Pandemiile – Nu este suficient ca o boală sau o maladie să fie larg răspândită și să facă multe victime umane, pentru a fi considerată pandemie, aceasta trebuind să fie de natură infecțioasă. Spre exemplu, deși responsabil de foarte multe decese, cancerul nu poate fi catalogat ca pandemie, deoarece această boală nu este contagioasă sau infecțioasă.
Războaiele pentru resurse naturale (energie, hrană, apă, medicamente). Schimbările climatice cu care se confruntă planeta vor diminua ireversibil resursele naturale, sursele de apă potabilă, terenurile cultivabile, creându-se astfel premizele de apariție a conflictelor pentru obținerea și controlul acestor bunuri.
Dezastrele naturale globale (ex: cutremurele de pământ, erupțiile vulcanice sau alunecările de teren).
Teoretic, conflictele pot avea loc de o manieră simetrică, disimetrică sau asimetrică. În realitate, ele sunt adesea caracterizate printr-o combinație a tuturor formelor.
Într-un conflict simetric, părțile implicate dispun de forțe armate care se aseamănă pe plan doctrinar, structural și al mijloacelor, și care urmăresc obiective tactice, operative și strategice asemănătoare.
În caz de conflict disimetric, una din părțile implicate dispune de forțe armate superioare (pe planul doctrinei, structurilor și mijloacelor). Obiectivele politice și militare rămân totuși comparabile.
În conflictele asimetrice, una din părțile implicate nu vrea sau nu poate duce lupta de o manieră simetrică sau disimetrică pe motiv de inferioritate (pe plan doctrinar, al structurilor și mijloacelor) și încearcă, prin urmare, să exploateze de o manieră țintită vulnerabilitățile adverse (așa cum este opinia politică, sensibilitățile culturale, juridice sau etnice).
Procedând astfel, scopurile operative și tactice se schimbă, în timp ce scopul strategic rămâne același. Conducerea asimetrică a unui conflict este caracterizată adesea printr-o violență particulară ridicată (nu doar împotriva obiectivelor militare, ci și a obiectivelor civile cu o brutalitate mediatică specială). Partea implicată ce duce lupta de o manieră asimetrică caută să distrugă voința celeilalte părți prin angajamente de lungă durată și, adesea, își atinge astfel obiectivele politice. Forțele armate ale statelor trebuie să respecte principiile dreptului internațional al conflictelor armate fără ca partea adversă să facă la fel în mod necesar.
Împotriva amenințărilor asimetrice este necesară adoptarea unei strategii adecvate. Asimetria strategică poate fi pozitivă sau negativă. În primul caz, se folosesc una sau mai multe diferențe pentru a obține un avantaj. Strategia militară a SUA, de exemplu, pune accentul pe antrenament, conducere și tehnologie. Ea vizează să mențină și să valorizeze o superioritate existentă. Asimetria negativă folosește o diferență pentru a exploata slăbiciunile adversarului. Deci, ea este direct constitutivă a unei amenințări.
Există diferite forme de asimetrie. Cel puțin șase tipuri de asimetrie au un impact în domeniul securității naționale și al războiului. Aceste tipuri sunt următoarele:
asimetria metodei, care antrenează folosirea de concepte operaționale și de doctrine tactice diferite de cele ale adversarului, de exemplu, gherila și alte forme de operații non-lineare;
asimetria tehnologică;
asimetria voințelor. Acest tip de asimetrie este cel în care unul dintre beligeranți este dispus să angajeze mari cheltuieli, să-și asume mai multe riscuri, sau să întreprindă acțiuni pe care celălalt dorește să le evite din motive morale și legale;
asimetria moralului;
asimetria de organizare;
asimetria în termeni de răbdare. O asemenea asimetrie poate să apară atunci când un actor intră în război cu ideea că acesta trebuie să se prelungească, în timp ce adversarul său nu contează să producă decât un efort de scurtă durată. De asemenea, concepțiile privind timpul sunt culturale.
2.2. ACȚIUNILE HIBRIDE ȘI EFECTELE ACESTORA
Amenințarea hibridă are o importantă componentă neregulată, deoarece prin terorism, tactici de gherilă, criminalitate, atacuri cibernetice, se pot afecta mai ușor interesele de securitate ale uni stat și este materializată de un oponent care urmărește să acumuleze efectele tactice ale acțiunilor sale în domenii diverse, acestea căpătând magnitudine strategică prin operații de informații și cu sprijinul mass-media favorabilă, totul în scopul afectării voinței de a se continua angajarea.
Se consideră că o amenințare hibridă trebuie să dispună de trei elemente esențiale:
capabilități multiple;
maturitate organizațională;
manifestare într-un teren complex.
Adversarul de acest tip este în măsură să migreze atunci când dorește, între război neregulat și convențional. Acesta va fi capabil să angajeze eficient forțele oponentului, forțându-le să lupte într-o zonă de confruntare extinsă, întrebuințând o paletă variată de capabilități, incluzând aici resurse cibernetice, mass-media, comunicații secretizate, rețele transnaționale de crimă organizată, tehnologie avansată (precum dronele), iar în viitor, chiar roboți.
În actualul context de securitate globală, încă din iunie 1994, un grup format din 41 de experți americani și străini, din domeniul intelligence au elaborat un studiu intitulat „Terorismul anului 2000 – previziuni“. În cadrul acestui studiu sunt semnalate următoarele aspecte de interes pentru structurile militare, fie ele naționale sau multinaționale, care în cadrul operațiilor militare planificate și desfășurate trebuie să ia în calcul un nou tip de riscuri generate de acțiunile asimetrice sau neconvenționale:
– apariția unui nou tip de război, atipic față de cele cunoscute, care necesită o nouă abordare și mentalitate, precum și un nou tip de strategie, multidimensională și multinațională;
– acest tip de război este unul de lungă durată, în care vor fi utilizate metode convenționale și neconvenționale, mediatizat selectiv, silențios, bazat pe informații, fără un front bine definit, desfășurat preponderent noaptea, împotriva unor grupări care nu respectă legile războiului și nu par să aibă nimic de pierdut;
– modul de desfășurare al acestui tip de război este unul vertical, iar tehnologiile, cunoștințele, informațile și modul acestora de operaționalizare, sunt absolut diferite;
– durata războiului de acest tip este imposibil de prevăzut;
– se anticipează că va avea o durată extinsă, va fi greu predictibil, dificil, la nivel global, metodic, cu urmări dificil de anticipat și costisitor;
– va cuprinde o mare diversitate de acțiuni, desfășurate de către un inamic invizibil.
La nivel național au apărut numeroase întrebări și s-au declanșat numeroase discuții cu privire la războiul hibrid care a devenit o realitate de care opinia publică află în mod constant din mijloacele de informare în masă. De cele mai multe ori, cei care vorbesc despre războiul hibrid evită să îl și definească ori să îl explice așa că se produce inevitabil o situație de nedumerire ori confuzie.
La nivel internațional, specialiștii în domeniu au ajuns la un punct de vedere comun conform căruia conceptul de război hibrid a apărut, s-a dezvoltat și a fost analizat în gândirea militară americană a ultimului deceniu, ca un răspuns teoretic la necesitatea de adaptare a forțelor SUA la noile realități ale unui mediu de confruntare marcat din ce în ce mai mult de incertitudine. Vârful de lance în dezvoltarea conceptului analizat l-a constituit o echipă din Corpul de Infanterie Marină al SUA, condusă de către Frank G. HOFFMAN și James N. MATTIS, aceștia fiind considerați părinții studierii conceptului de război hibrid.
Simplistic vorbind, războiul hibrid poate fi definit ca acel război purtat de către unul dintre beligeranți, în mod simultan, atât cu mijloace convenționale, militare, cât și neconvenționale sau non militare. Mijloacele militare în discuție (ex: lansatoare de rachete dirijate anti tanc sau anti aeriene, individuale) pot fi procurate doar de pe piața specializată de armament sofisticat, nefăcând obiectul piețelor libere, legale sau negre. Acest lucru presupune implicarea a cel puțin unui stat în organizarea și sponsorizarea acțiunilor hibride.
Altfel spus, pentru ca un război să fie considerat hibrid, este necesară susținerea insurgenților civili, de către o entitate statală recunoscută oficial. În caz contrar, acest tip de conflict este de tip civil ori neconvențional.
Din perspectivă juridică, vom constata că în marea majoritate a cazurilor, statul implicat din punct de vedere militar într-un conflict de tip hibrid, nu recunoaște acest lucru. Foarte probabil, va apela la negarea plauzibilă, termen tradus din ”plausible deniability”, oficialii statului respectiv afirmând că nu au cunoștință de implicarea structurilor statului în astfel de acțiuni, de tip hibrid. În cazul unei eventuale anchete, cu siguranță nu vor fi descoperite probe sau martori care să contrazică declarațiile oficiale.
Deși comunitățile civile beneficiază de protecția legilor războiului și a principiilor umanitare universale, beligeranții războiului hibrid utilizează mijloacele civile în scopuri militare, acționând militar din interiorul comunităților civile.
Din perspectivă acțională, un stat care în mod normal ar fi fost etichetat ca beligerant, evită acest lucru prin implicarea sa în operații de tip hibrid. Este evitată astfel, catalogarea propriului spațiu aerian, terestru și maritim drept teatru al acțiunilor militare și implicit lovirea unor obiective proprii, ce ar fi putut fi considerate ținte. Statul respectiv își păstrează astfel libertatea de acțiune și inițiativa operativă și strategică. Își va alege liber elementele proprii de luptă, de sprijin și de protecție a forței, pe care le va utiliza în sprijinul celor ce luptă pentru interesele sale.
Cu excepția combinației statal-non statal și convențional-non convențional, există în pactică și alți descriptori observabili, pentru identificarea amenințărilor sau războaielor de tip hibrid. Majoritatea descriptorilor sunt de intensitate, astfel:
eșalonul militar care acționează – de regulă, de nivel companie sau maxim batalion;
gradul de instruire al combatanților – mai înalt decât în cazul insurgenților obișnuiți, dar sub nivelul militarilor profesioniști;
armamentul și echipamentele utilizate – mai sofisticate decât cele utilizate de grupările para-militare sau de gherile, dar nu la fel de sofisticate ca cele deținute de armatele statale;
operațiile psihologice sau de influențare a opiniei publice – mult mai ample decât cele ale insurgenților obișnuiți, fiind aproape similare operațiilor realizate de către state împotriva inamicilor declarați.
În 2007, Frank Hoffman a publicat lucrarea "Conflict în secolul 21. Apariția războaielor hibride", considerată piatră de temelie a conceptului. În lucrare se subliniază adaptabilitatea impresionantă a unor adversari, aceștia pregătind și întrebuințând, în mod inovator, diferite capabilități și metode asimetrice. Drept urmare, conflictele viitorului nu vor putea fi clasificate în mod exclusiv drept convenționale sau neregulate, deoarece cei mai capabili oponenți vor urmări să combine o multitudine de capacități și capabilități într-un amestec tipologic complex, neclaritatea modalităților de abordare devenind o constantă. Provocarea nu va veni de la un stat care selectează o anumită abordare, ci de la state sau grupuri care aleg din întregul arsenal aflat la dispoziție, tehnologii și tactici care se pretează strategic propriei geografii și culturi.
În războiul hibrid, adversarii (state, mișcări susținute de state, sau independente) vor exploata accesul la capabilitățile militare moderne și vor sprijini mișcări insurgente, teroriste și criminale, precum și intervenția unor state care pot combina capabilitățile militare de înaltă tehnologie, cu acțiunile teroriste și operațiile de război cibernetic împotriva țintelor de natură financiară.
Războaiele hibride încorporează deci o varietate de modalități de ducere a luptei, incluzând aici capabilități convenționale, formațiuni și tactici neregulate, acțiuni teroriste (inclusiv violență și coerciție fără discriminare) și dezordine criminală.
Dacă până în prezent se utilizau metode convenționale de luptă, în ziua de azi s-a constat că un atac cibernetic bine plasat asupra unor instituții-cheie poate paraliza un întreg sistem de stat, fapt ce ar putea aduce prejudicii grave, dar și dezordine în rândul populației.
Centrul de gravitate al războiului hibrid îl reprezintă populația. Acesta polarizează societatea și destabilizează statele.
Acțiunile Hezbollah împotriva armatei israeliene în 2006, a fost catalogat ca fiind un exemplu reprezentativ pentru dezvoltarea amenințării hibride. Amestecând o mișcare politică organizată, cu celule descentralizate care au întrebuințat tactici adaptabile în zone neguvernate, ajutat masiv de Iran, Hezbollah „a demonstrat că poate da și primi lovituri, fără urmări deosebite. Celulele sale foarte disciplinate, bine instruite și împrăștiate inteligent pe teren, au interzis acțiunile unei forțe convenționale moderne, printr-un amestec de tactici de gherilă și tehnologie, în centrele urbane dens populate”.
În altă ordine de idei, nu trebuie omis faptul că probabilitatea declanșării unui război hibrid are o legătură directă cu satisfacția populației locale și stabilitatea statelor. Specialiștii consideră că în statele eșuate sau în curs de eșuare, securitatea populației și serviciile sunt asigurate adesea de grupările dizidente, facțiunile armate, bandele criminale. Aceste zone devin teren fertil pentru grupările teroriste, fundamentaliste, extremiste cu influență regională sau globală și afectează grav sistemul economic mondial prin facilitarea activităților ilegale.
2.3. RĂZBOIUL HIBRID – O NOUĂ PROVOCARE PENTRU ALIANȚA NORD-ATLANTICĂ
Începând cu anul 2009, NATO a identificat războiul hibrid ca amenințare la adresa securității statelor membre și a inițiat dezvoltarea conceptului operațional fundamental, în acest sens.
Întrucât problemele ridicate de amenințările hibride, sunt foarte complexe și indirect observabile, ete necesară o fundamentare teoretică solidă a acestora, precum și validarea conceptelor teoretice prin modelări, experimente, exerciții, jocuri de război etc.
Principalele întrebări și răspunsuri regăsite în literatura de specialitate preocupată de problematica războiului hibrid, vizează următoarele aspecte:
modificarea/îmbunătățirea caracteristicilor sistemelor militare de comandă și control sau a sistemelor de integrare a categoriilor de forțe și a diferitelor state pentru eficientizarea acțiunilor unei forțe de răspuns la agresiunile hibride;
care sunt implicațiile războiului hibrid asupra activității factorilor decidenți, instruirii planificatorilor, comandanților militari și luptătorilor implicați în combaterea acestei forme de amenințare;
care sunt caracteristicile sistemelor de comunicații, de transport și de armament, ce vor trebui achiziționate de pe piața existentă sau solicitate de la producători, pentru contracararea acțiunilor unui inamic de tip hibrid.
Devine din ce în ce mai clar că, în viitorul apropiat, forțele aliate vor trebui să gestioneze cu egală eficiență ariile vulnerabile atât în cadrul operațiilor de stabilitate și reconstrucție, cât și în cadrul misiunilor de luptă armată. Războiul secolului XXI va fi unul hibrid, prin care se vor proiecta toate elementele puterii naționale, de-a lungul unui continuum de activități complexe, materializat printr-o mare varietate de activități militare și nemilitare, programe, aplicații, resurse de toate tipurile, planificate/întrebuințate pentru a maximiza utilizarea cu persuasiune a influenței politice și economice, astfel încât să se influențeze pozitiv situația generală a statelor eșuate sau în curs de eșuare. Aici sunt incluse: capabilități de informații, armamente neconvenționale (inclusiv neletale), unități de sprijin și echipamente de luptă, disponibile pentru întrebuințare imediată, în cazurile în care elementele adverse regulate, neregulate (insurgenți, teroriști), sau alți actori nonstatali depășesc un anumit prag de ostilitate și devin o amenințare directă.
Războiul hibrid contemporan reprezintă o noutate prin faptul că presupune obținerea succesului simultan, pe toate „câmpurile de luptă” care presupun prezența unor populații. Acesta este dus în zone de conflict populate, cu participarea populației, sub privirile comunității internaționale. Astfel, în opinia multor autori, cele mai grave amenințări vor veni din partea grupărilor extremiste și a ideologiei acestora, care își extrag seva din zonele urbane sărace ale lumii, unde tineretul se confruntă cu mari probleme economice și sociale, militând pentru o schimbare.
La summit-ul NATO din Țara Galilor (4-5 septembrie 2014), SACEUR, gl. Philip BREEDLOVE, a afirmat că acțiunile Rusiei din Ucraina au oferit prilejul de a observa „cel mai uimitor război informațional de tip blitzkrieg văzut vreodată în istoria războiului informațional”. În cadrul aceluiași summit, NATO s-a angajat să fie capabilă să identifice și să răspundă adecvat tuturor provocărilor generate de amenințările războiului hibrid.
Drept urmare, planul Forței de reacție rapidă a NATO – SPEARHEAD, care va deveni operațional începând cu 2016, oferă țărilor membre posibilitatea de a readuce în atenție importanța comunicării la nivel strategic.
Lansat în anul 2002, NRF a fost conceput ca o forță capabilă să reacționeze foarte prompt la o gamă completă de amenințări de securitate, de la managementul crizelor la apărarea colectivă. În septembrie 2014, la Summitul NATO din Țara Galilor, aliații au decis să perfecționeze NRF și să creeze, în cadrul său, Very High Readiness Joint Task Force (VJTF) care va avea capacitatea de a fi dislocată în 48 de ore pentru a răspunde provocărilor care pot apărea (cu adresare imediată la agresiunea Rusiei în Ucraina), forțe denumite și “Spearhead Force” (Vârful de Lance).
Pe lângă aspectele privind descurajarea de tip militar, politica NATO în discuție are și unele minusuri, cum ar fi:
consensul tuturor statelor membre cu privire la sursa conflictului;
insuficiența utilizării doar a forței militare convenționale pentru contracararea acțiunilor hibride; totodată, în funcție de rapiditatea luării deciziilor la nivelul NATO, această forță ar putea fi utilizată cu întârziere;
lipsa de credibilitate a descurajării fundamentată exclusiv pe forța militară, în acest sens fiind necesară flexibilizarea politicii alianței în privința utilizării unei game sporite de instrumente de descurajare.
De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că în încercarea sa de influențare a decidenților politici, adversarul va combina mijloacele militare (ex: zborurile avioanelor de bombardament, exercițiile de amploare cu trupe) cu acțiuni clandestine de tip subversiv, care nu pot fi atribuite statului agresor. Așadar, inexistența pe teren, a unui război covențional generează lipsa de argumente pentru o intervenție a NATO. Din punctul de vedere al Alianței, acest tip de amenințare reprezintă o mare provocare instituțională, ce generează necesitatea intensificării cooperării cu alte organizați internaționale, ca de exemplu Uniunea Europeană.
În ansamblu, experiența și lecțiile învățate rezultate în urma operațiilor militare ale NATO au consfințit ideea că prevenirea și combaterea amenințărilor de orice natură și a efectelor generate de acestea se realizează de regulă prin patru acțiuni principale: de prevedere (previziunea), prevenire, descurajare și intervenție.
Din acest punct de vedere, se poate observa creșterea rolului structurilor de intelligence pentru sprijinul forțelor armate în combaterea terorismului, necesitatea creșterii capacităților de contracarare a efectelor generate de riscurile de orice fel asupra operațiilor militare ale NATO impunând stabilirea de responsabilități specifice domeniului intelligence, menite să asigure coerență și eficacitate în îndeplinirea misiunilor prin:
armonizarea cadrului conceptual (strategii, doctrine, dispoziții, instrucțiuni, regulamente) cu noile condiții existente;
dezvoltarea cooperării informativ-operative între structurile naționale și internaționale cu responsabilități în domeniul securității;
instituționalizarea, idotarea și instruirea unor forțe pentru operații speciale, destinate combaterii cu anticipație a noilor riscuri și amenințări;
perfecționarea activității de planificare/direcționare, culegere, procesare/analiză-elaborare, diseminare și valorificare a informațiilor și cunoștințelor;
adaptarea misiunilor forțelor militate la noile condiții de participare la acțiuni de luptă împotriva terorismului;
îmbunătățirea și suplimentarea măsurilor de protejare a populației civile și a obiectivelor importante ce pot fi considerate ținte în zonele de conflict sau pe teritoriul statelor participante la operațiile militare ale NATO;
instruirea specifică a personalului care urmează să-și desfășoare activitatea în mediile internaționale;
îmbunătățirea și suplimentarea sistemelor de protecție a sistemelor de comunicații și informatice.
Întrebarea cea mai serioasă este legată de posibilitatea aplicării unor contramăsuri de tip hibrid, în cazul unei amenințări de același tip și de posibilitatea contracarării cu mijloace hibride, a unui astfel de război. Iar în cazul unui răspuns afirmativ, care sunt mijloacele cele mai potrivite.
Până în prezent, răspunsul este unul negativ. În cazul unei agresiuni hibride, nu pot fi aplicate contramăsuri de același tip. Acest fapt ar echivalent cu o contraacțiune de tip terorist, ca răspuns la un atac terorist. În consecință este imperios necesară căutarea de noi soluții, excluzând sfera convenționalului.
În acest context persistă întrebarea Care sunt variantele de apărare într-un astfel de război? “Nu te poți apăra cu tancurile împotriva atacurilor și nu poți lansa rachete de croazieră pentru a opri propaganda ostilă. Războiul hibrid sau non-liniar este, un război postmodern, nedeclarat în mod oficial, dar purtat în permanență, cu mijloace militare și non-militare, de la operațiuni sub acoperire la atacuri cibernetice și chiar până la operațiuni masive de lobby”.
În urma dicuțiilor la nivel înalt între liderii NATO și UE, secretarul general, Jens Stoltenberg a anuntat că Alianța îsi va intensifica eforturile in combaterea tehnicilor de război hibrid identificate mai cu seamă în timpul conflictului din Ucraina și dorește să abordeze într-un mod integrat și complementar situațiile de instabilitate mai ales prin dezvoltarea schimbului de informații. Acest mod de lucru ar trebui să aibă ca obiectiv principal garantarea faptului că, în cazul unei amenințări hibride, se va putea determina clar când și de unde provine aceasta.
Alianța Nord-Atlantica a avertizat anterior că în timpul conflictului din Ucraina a observat aplicarea unor tehnici militare hibride, ce combină operațiile militare convenționale și cele paramilitare cu campaniile de dezinformare. În acest context, NATO a intensificat măsurile pentru creșterea nivelului schimbului de informații și de consolidare a apărării cibernetice, anunțând totodată constituirea a două fonduri, unul pentru sprijinirea comunicațiilor strategice și celalalt pentru consolidarea instituțiilor din sectorul apărării.
Pentru a crește eficiența acțiunilor, NATO va spori schimbul de informatii și cu state partenere care nu sunt membre ale Alianței, Suedia și Finlanda fiind doi parteneri valoroși din această categorie. Este din ce în ce mai clar că NATO și statele partenere se confruntă cu o dezinformare sofisticată și cu campanii de radicalizare.
În acest context, arma cea mai puternică împotriva dezinformarii se dovedește a fi informația. Pentru a putea fi combătute, amenințările hibride trebuie mai întâi de toate înțelese. Înțelegerea mediului în care operează adversarul hibrid înseamnă nu doar relief, detalii de planimetrie și forțe și mijloace militare, ci și cultura, religia, situația și satisfacția populației. În privința aspectelor operaționale se subliniază necesitatea realizării cooperării apropiate și interoperabilității dintre forțele regulate obișnuite și forțele pentru operații speciale, împotriva unor adversari hibrizi.
Dat fiind caracterul previzionar al acesteia, activitatea de informații generează continuu noi modificări în organizarea, procedurile, doctrinele și modalitățile de acțiune, pentru a înțelege și contracara totalitatea amenințărilor și pentru a administra cu pierderi minime decalajul de timp existent între acțiunea inamicului și răspunsul structurii de informații. Caracteristicile războiului hibrid din Siria, Irak și Ucraina, au scos în evidență tocmai această necesitate a adaptării continue la tipurile de amenințare și în mod special a înțelegerii și devansării acțiunilor insurgenților și tacticilor complexe ale actorilor statali și non-statali implicați în conflict.
În ansamblu, contracararea amenințărilor de tip hibrid necesită abordări și răspunsuri noi și ajustate, interguvernamentale și în interiorul alianței. Însă, adevărata provocare este reprezentată de tot ceea ce presupun aceste transformări și de măsura în care ele vor fi puse în practică oportun.
Domeniul intelligence, ca factor decisiv al succesului acțiunilor de răspuns la amenințările hăzboiului hibrid, se află în fața unor provocări majore, legate de asigurarea unor structuri capabile de luptă pe frontul informațiilor și de adaptarea la noua postură și noul nivel de reacție.
Capitolul 3: EFICIENTIZAREA ACTIVITĂȚII DE INTELLIGENCE ÎN COMBATEREA AMENINȚĂRILOR ASIMETRICE ȘI HIBRIDE
3.1. ROLUL ACTIVITĂȚII DE INTELLIGENCE ÎN ACTUALUL CONTEXT DE SECURITATE
3.1.1. SCURT ISTORIC AL SERVICIILOR SECRETE
Începând cu secolul XVI activitatea “serviciilor secrete” a cunoscut o amploare deosebitã. Această perioadă a fost catalogată ca fiind perioada romanticã a agenților secreți, plinã de aventuri și înfruntãri sângeroase, între indivizi aflați mai degrabã în slujba unor monarhii decât în slijba unui stat, despre o profesionalizare a muncii de intelligence neputând fi vorba în acea perioadă.
Serviciile secrete în înțelesul modern al termenului au apãrut în urma procesului de birocratizare administrativã caracteristic secolului XIX. Din acest moment spionii aventurieri sunt înlocuiți treptat de rețele bine organizate, care colecteazã și interpreteazã cantitãți semnificative de informații. Simplii agenți conteazã mai puțin, personajul principal fiind în aceste cazuri organizatorul rețelei. În plus, organizarea birocraticã face posibil un control mai strict al acestei “sensibile” activitãți.
Primele servicii secrete erau în general subordonate structurilor militare, cel mai vechi fiind cel din Austria, înființat în 1812, sub numele de Evidenezgruppe. În curând, dupã un model similar și la fel de birocratic s-au organizat și rețelele informative atașate diplomației, cum ar fi Zentral Nachrichtenburo (Biroul Central de Informații) ce funcționa începând din 1866 pe lângã Ministerul de Externe german. Existau așadar încã de la început deosebiri între serviciile secrete militare (terestre sau navale) și cele civile, subordonate Ministerelor de Externe sau de Interne.
O astfel de tipologie poate fi lesne observatã în cadrul serviciilor secrete franceze și engleze. În Franța exista la sfârșitul secolului XIX un Birou 2 al Marelui Stat Major, care se ocupa cu interpretarea informațiilor obținute pe cale legalã, un Serviciu Special ce utiliza cãi ilegale în procurarea informațiilor și Siguranța Generalã, ce se ocupa de contraspionajul intern și era subordonatã Ministerului de Interne. În Anglia, o serie de structuri informative militare și civile au funcþionat pânã în 1907, când au fost reorganizate, pãstrându-se doar un departament de informaþii navale. Secret Service a fost înființat în 1909, cu douã ramuri, una de contraspionaj (MI-5) și una de spionaj (MI-6), și își continuã activitatea și în prezent. De obicei serviciile secrete aveau ca obiect principal de activitate spionajul și contraspionajul.
În unele cazuri însã se ocupau și monitorizarea, contracararea și chiar de reprimarea grupurilor protestatare interne. Exemplul cel mai elocvent este serviciului secret al Rusiei țariste, temuta Ohrana, care a luat naștere ca urmare a uciderii țarului Alexandru al II-lea de cãtre membri unei grupãri anarhiste, în 1881. Ohrana avea la începutul secolul XX în jur de 15.000 de agenți, care supravegheau activitatea grupurilor de opoziție din interiorul și în exteriorul Imperiului.
Secolul XX a marcat apariþia unui nou tip de servicii secrete, slujind nu atât interesele unui stat, cât și anumite ideologii. Primul dintre acestea a fost temuta CEKA, serviciul secret apãrut în Rusia dupã revoluția comunistã din 1917, care încă de la formarea sa și-a îndreptat acțiunile împotriva așa numiților dușmani ai revoluției, reprezentați în plan extern de statele burgheze și în interior de orice formã de opoziție sau criticã a regimului. În paralel cu CEKA, transformat de-a lungul timpului în KGB-ul anilor '80, funcționa și GRU, serviciul de informații al Armatei Roșii. Exemplul sovietic a fost urmat în anii '30 de cãtre Germania Nazistã, unde funcționa serviciul de informații oficial, Abwehr, poliția politicã, Gestapo, dar și un serviciu de securitate al partidului nazist, SD-ul. În aceeași perioadã în Italia funcționa PNF, serviciul de informații al partidului fascist.
Printre ultimii veniți pe “scena servicilor secrete” și activităților de intelligence se numãrã douã organizații care au ajuns în scurt timp foarte redutabile. Este vorba despre Mossad-ul israelian, apãrut în 1951 și Central Intelligence Agency (CIA), serviciul secret american cu atribuții externe, creat în 1947.
Serviciile secrete actuale reprezintã punctul culminant ale unei evoluții care dureazã de secole.
3.1.2. PROCESUL DE INTELLIGENCE
Procesele de intelligence definesc cu precădere de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, care sunt implicațiile strategice, operaționale și tactice ale acțiunilor derulate și care sunt cele mai bune cursuri de acțiune care trebuie adoptate de către decidenți.
De regulă, acestea au la bază modelul de mai sus care are 5 faze:
1. Formularea/Evaluarea cerințelor de informații – ce nevoi informaționale au consumatorii implicati în relația cu structurile de intelligence; ce probleme trebuie identificate și care este tipul de decizie pentru care se solicita suport?
2. Planificarea colectării informațiilor necesare – ce tipuri de surse de informații vor fi folosite? Care este procentajul optim de colectare între diferitele surse și ce abilități specifice trebuie avute în vedere pentru echipa de colectori?
3. Colectarea (culegerea) efectivă – prin intermediul diferitelor surse ce pot avea acces direct sau indirect la informații, folosindu-se proceduri si metode specifice. Aceste surse și metode sunt cele mai fragile și protejate elemente ale procesului. Principalele surse de informații sunt de următoarele tipuri: HUMINT (human intelligence), IMINT (imagery intelligence), SIGINT (signals intelligence), ELINT (electromagnetic signals monitoring), OSINT (open source intelligence). În afara acestora mai există multe altele, mai mult sau mai puțin accesibile sau mai mult sau mai puțin legale.
4. Analiza – transformarea informațiilor colectate, după un proces de colaționare, filtrare și reevaluare în intelligence acționabil.
5. Diseminarea produselor de intelligence (briefing-uri, rapoarte zilnice, analize de impact strategic, rapoarte de avertizare strategica timpurie) catre utilizatorii finali.
Deoarece intelligence-ul are un fundament bazat pe cunoaștere, devine dificil de cuantificat valoarea pe care o aduce o asemenea activitate pentru interesele naționale ale unui stat.
Cu toate acestea, putem identifica 4 tipuri specifice de rezultate ale intelligence-ului care pot avea uneori efecte de o valoare incomensurabilă pentru apărarea intereselor naționale ale unui stat:
– Prima categorie implica aspectul predictiv, din acest punct de vedere, rezultatul intelligence-ului putând fi constituit dintr-o descriere cuprinzătoare și o explicare a tendințelor importante din domeniile conexe cu diversele domenii ale securității (social, economic, politic și militar și posibilele implicațiile asupra intereselor naționale ale unui stat a unuia sau mai multora dintre acești factori).
– Categoria secundară implică furnizarea unor informații de o valoare semnificativă care „să asigure îndrumarea factorilor de decizie, evidențiind scopuri precise, precum și diverse mijloace alternative pentru îndeplinirea acestora“.
– O a treia categorie de intelligence furnizează „avertismente” referitoare la evenimentele majore, posibile atacuri la adresa intereselor naționale și estimări pe termen scurt, mediu și lung, tendințe și evaluări ale unor evoluții bazate pe analize clare bazate pe argumente, dar, uneori și pe probe empirice.
Deși procesul apare sub forma unui ciclu, în fapt acesta operează ca o acțiune continuă, cu nenumărate feedback-uri (reacții inverse), precum și feedforward (reacții în avans) fapt ce presupune intensificarea colaborării dintre beneficiarii produselor de intelligence, culegători (colectori) și analiști.
În cadrul acestui proces, analiza reprezintă căutarea modelelor. Ea „necesită selectare, separare, comparare cu alte date și, în cele din urmă, includerea într-o unitate mai mare“ (Roy Godson „intelligence-un punct de vedere american“, din lucrarea „Concepția britanică și americană asupra intelligence-ului“, editată de K.G. Robertson). Aceasta implica transformarea informațiilor colectate în formă primară într-un produs de intelligence care are și o valoarea adaugată.
„Domeniul intelligence este asemenea unei povești fără sfârșit, fiind un domeniu aplicabil în audit, în managementul riscurilor, diplomație sau activități de lobby, alte tendințe abia conturându-se. Cheia succesului stă în capacitatea de a lua decizii mai bune și într-un timp mult mai scurt decât adversarii sau chiar alți competitori, apărarea intereselor naționale și securitatea unui stat într-o epocă a globalizării depinzând din ce în ce mai mult de astfel de decizii, fapt ce face imposibil de negat beneficiul adus structurile de intelligence”.
3.1.3. CULTURA DE INTELLIGENCE
Într-o epocă a societății cunoașterii care include societatea informațională, care se bazează pe utilizarea, cu prioritate, a informației, cât și societatea informatică, ca parte a societății informaționale care utilizează, pentru culegerea, stocarea, prelucrarea, transmiterea și utilizarea informațiilor, tehnologiilor informației și comunicațiilor IT&C (Information Technology and Communications), putem afirma cu deplină convingere că de fapt ne aflăm într-o eră a incertitudinilor și în care marea majoritate a evoluțiilor se desfășoară în zona gri. În acest context, serviciile de informații sunt singurele care pot să dea o oarecare predictibilitate a evoluțiilor viitoare și prin aceasta să permită luarea unor decizii care să nu fie bazate doar pe experiență, presupuneri, speculații, sau pe instinctul politic, acolo unde acesta există cu adevărat.
În relația servicii de intelligence – beneficiari este deosebit de importantă participarea reală și sinceră a ambelor entități la elaborarea deciziei de către beneficiar, pe baza produselor de intelligence. Pentru ca acest obiectiv să devină o realitate eficientă este necesară disponibilitatea, dar și contribuția celor două entități pentru dezvoltarea culturii de intelligence în rândurile beneficiarilor produselor de intelligence, numai în concordanță cu standardele impuse de activitățile din cadrul ciclului informațional.
În contextul abordării relației, încă nepusă la punct în totalitate, dintre serviciile de intelligence/informații și beneficiarii produselor de intelligence/decidenții politici, trebuie să subliniem faptul că atitudinea opiniei publice față de aceste servicii este diferențiată: de la o abordare romantică, idealistă față de o profesie pe care un mare număr de persoane și-ar dori-o, până la detestarea acestei profesii din cauza unei pretinse imoralități sau a suspiciunilor privind nerespectarea cu premeditare a drepturilor omului.
Din analizele efectuate, prima abordare se referă cu predilecție la ofițerii care lucrează în domeniul intelligence, iar cea de a doua la cei care lucrează în domeniul counterintelligence. Într-o abordare pragmatică însă, marea majoritate a populației consideră că această muncă nu este numai deosebit de grea, dar și utilă pentru societate, pentru asigurarea securității cetățeanului.
Diagnoza concretă a culturii de intelligence, pentru diferite segmente sociale, dezvăluie aspectele următoare:
a) segmentul decidenților politici:
menținerea confuziilor conceptuale în sfera securității naționale;
preocupări reduse în privința formării unei minime culturi de securitate, pentru persoanele cu funcții importante, din cadrul partidelor politice;
slabe preocupări de formare a culturii de securitate și de intelligence, atât pentru candidații la diverse funcții eligibile, cât și pentru personalul diplomatic implicat în activități de negociere;
politizarea acccentuată a problematicii referitoare la securitatea națională, aspect ce generează dificultăți deosebite în procesul selecționării informațiilor relevante actului politic decizional, în domeniul securității;
preocupări minime pentru proiectarea și implementarea reformării substanțiale a sistemului de securitate națională.
b) elitele intelectuale și societatea civilă:
Implicare redusă în privința fundamentării științifice a politicilor securității naționale.
c) la nivelul imaginii publice:
viziune deformată, aproape paranoică, în privința activității serviciilor de informații;
atitudine tributară "principiului vinăvăției" față de serviciile de informații;
inducerea continuă a lipsei de încredere în structurile informative naționale.
d) efecte posibile asupra serviciilor de informații românești:
apariția de presiuni nejustificate asupra personalului acestor instituții;
scăderea moralului personalului operativ;
disiparea personalului și resurselor în diverse acțiuni ce vizează prevenirea și explicarea atacurilor mediatice.
Măsuri propuse pentru creșterea nivelului culturii de inteligence în rândul decidenților politici, cu implicarea directă a membilor Comunității Naționale de Informații:
modificarea politicilor de management ale resurselor umane, proprii partidelor politice;
includerea obligatorie a pregătirii în domeniul securității naționale (cu prioritate în domeniul intelligence și diplomație) în cadrul programelor de formare a liderilor politici;
implicarea la un nivel superior, a mediului academic, în cadrul procesului de pregătire a liderilor politici, în domeniul securității naționale;
asigurarea accesului la informații clasificate pentru persoanele eligibile să ocupe diverse funcții în sfera diplomației și securității;
inițierea unor programe de formare continuă a decidenților politici, în domeniul securității naționale.
Întrucât formarea culturii de intelligence se constiuie ca fiind una dintre prioritățile procesului de eficientizare a activității structurilor de intelligence, direcționarea activității factorilor implicați (medii academice, ONG-uri, instituții cu atribuții în domeniu) ar putea reprezenta o nouă responsabilitate pentru Comunitatea Națională de Informații.
3.1.4. ARMONIZAREA ACTIVITĂȚII SERVICIILOR DE INTELLIGENCE CU PRINCIPIILE RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI
Preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene face cunoscut faptul că „Uniunea se fondează pe valorile indivizibile universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; ea se sprijină pe principiul democrației și principiul statului de drept. Ea plasează individul în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii Europene și creând principiul libertății, securității și justiției".
Drepturile se repartizează pe trei axe:
· drepturile civile: drepturile omului și drepturile procedurii juridice, precum cele garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și stabilite de Consiliul Europei;
· drepturile politice care sunt specifice cetățeniei europene stabilită prin tratate;
· drepturile economice și sociale enunțate de Carta comunitară a drepturilor sociale ale lucratorilor adoptată în 1989.
În Carta drepturile sunt clasate în 6 capitole: Demnitate, Libertate, Egalitate, Solidaritate, Cetățenie și Justiție. Un al șaptelea capitol definește dispozițiile generale.
Cutremurul produs de atacurile teroriste din ultimii ani, a zguduit din rădăcini echilibrul sistemului internațional de securitate. Unul dintre răspunsurile date de marile puteri celei mai grave amenințări la adresa securității naționale și internaționale, la începutul secolului XXI, este apariția unor proiecte îndrăznețe de control și monitorizare strictă a individului. În acest context, se naște întrebarea: Cine poate da garanții că, în numele luptei antiteroriste, aceste programe nu încalcă drepturile și libertățile garantate de statul de drept, de însăși societatea pe care ar trebui să o protejeze?
În cadrul noului context creat de evenimentele de la 11.09.2001 din SUA, activitățile din cadrul etapei colectării informațiilor au suferit transformării semnificative, inducându-se percepția că s-a ajuns la granița respectării drepturilor fundamentale ale omului și, uneori, la depășirea acesteia tocmai de acele societăți a căror funcționare se bazează pe principiul respectării drepturilor omului.
Nu trebuie să omitem faptul că activitatea de colectare a informațiilor înseamnă dobândirea acestora prin orice metode specifice și implică folosirea atât a surselor deschise cât și a surselor clandestine, cum ar fi spionii, agenții sau defectorii.
Colectarea presupune adunarea informaților prin metode precum:
. informații din surse deschise – adunarea de informații accesibile tuturor, precum cele din presă sau din publicațiile academice;
. informații de la persoane – informații adunate de la agenți, defectori, diplomați sau din rapoartele operațiunilor de contraspionaj, interogatorii, discuții cu angajați străini etc.;
. informații tehnice – date și informații adunate prin interceptări; monitorizarea și localizarea emisiunilor radio, microunde, radar și a altor mijloace de emisie electromagnetică; informații obținute prin interceptarea comunicațiilor; informații electronice; informații telemetrice; informații obținute prin analiza traficului; informații codificate; informații prin emisiuni electromagnetice; informații prin fotografii aeriene; informații fotografice și exploatarea rețelei informatice.
Putem aprecia că serviciile de informații au legitimitate doar atunci când atribuțiile lor excepționale decurg dintr-o legislație pertinentă adoptată în acest sens. Legile care reglementează activitatea serviciilor de informații trebuie să prevadă un mandat specific și clar, care să includă:
. zonele geografice de responsabilitate;
. subiectele care pot face obiectul activităților de investigație;
. limitele competențelor și restricțiile impuse activităților desfășurate;
. relațiile între serviciile de informații și modul lor de coordonare;
. mijloacele prin care serviciile sunt responsabilizate pentru activitățile pe care le desfășoară, inclusiv mecanismele de control al Guvernului și Parlamentului, cât și cel și de revizuire judiciară în funcție de realitățile existente;
. mijloacele legale de a soluționa plângerile în caz de rea conduită din partea agenției.
Având în vedere că scopurile și obiectivele colectării de informații în mediu extern diferă de cele ale colectării de informații în mediu intern, la fel ca și riscurile pe care le implică cele două activități, este foarte important ca prevederile cadrului legal să fie în concordanță cu aceste aspecte și să impună servicilor de informații respectarea standardelor și normelor democratice.
În acest context, este semnificativ de subliniat avertismentul Comisiei de la Veneția cu privire la riscurile la adresa drepturilor omului, în caz că un stat decide să supravegheze prezența și activitățile cetățenilor care se află în locuri publice. Această practică, care începe să se extindă, inclusiv în democrații de tradiție din Europa, mai ales dupa 11 septembrie 2001, nu ar fi conformă întru totul cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului (ECHR).
Comisia amintită atrage atenția că filmarea indivizilor fără acordul lor reprezintă o amenințare la adresa garanțiilor privind respectarea vieții private și libera circulație a persoanelor și ridică probleme privind protejarea datelor personale colectate în acest mod, în lipsa unor prevederi legale care să se refere explicit la siguranța băncilor de imagini care se creează în urma activității de supraveghere. Raportul comisei menționate, dat publicității, face o serie de recomandări tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, pentru a limita orice încălcări ale drepturilor omului.
În acest context, se înscrie solicitarea Comisiei de la Veneția care cere ca supravegherea video să nu încalce articolul 8 din ECHR, privind inviolabilitatea dreptului la viață privată, ce poate fi încălcat numai în cazuri de speciale care privesc securitatea națională și siguranța publică expres prevăzute de lege. O altă solicitare constă în aceea că statele membre ar trebui să înființeze câte un organism național care să monitorizeze echipamentele de supraveghere, dacă acestea sunt instalate legal și dacă cei care le operează respectă normele impuse de ECHR și de alte documente internaționale privind culegerea și protecția datelor cu caracter privat. Recomandările experților de la Veneția vizează oricare stat membru al Consiliului Europei și e un organism cunoscut poporului român după ce, în 2001 a decis că prevederile "legii maghiarilor de pretutindeni", adoptată de guvernul ungar condus de premierul Viktor Orban, contravin normelor ECHR privind minoritățile naționale.
În România, procesul de legiferare a activității serviciilor de informații trebuie să identifice răspunsuri la întrebări ce apar inevitabil în cazul oricărei societăți aflate în proces de sedimentare a principiilor și valorilor democratice. Aceste întrebări vizează următoarele aspecte:
misiunile serviciilor de informații ale unui stat democratic;
competențele legale de utilizare a mijloacelor secrete, fără lezarea drepturilor și libertăților cetățenești;
modul de recrutare și formare profesională a personalului, în actualele condiții de desfășurare a activității.
modalitățile de eliberare a conduitei profesionale de unele mentalități retrograde, în scopul respectării drepturilor și libertăților cetățeanului;
Prin inițiativele sale susținute, de actualizare a legislației în domeniul managementului activității serviciilor de informații, clasa politică din România va trebui să ofere un răspuns profesional și pertinent la întrebările formulate anterior și la multe altele, la fel de legitime, în contextul unei societăți bazate pe principiul respectării drepturilor omului.
O expresie a succesului inițiativelor de armonizare legislativă a activității serviciilor de informații, concomitent cu respectarea acestui principiu, o reprezintă promulgarea de către președintele României, la data de 09.10.2015, a Legii nr. 235/2015, privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice.
În prezent, asistăm la dinamica unui amplu proces de modernizare, adaptare și restructurare a serviciilor de informații, simultan cu schimbarea de mentalitate a celor care lucrează în aceste servicii. Dacă în această perioadă societatea civilă nu le va acorda încredere, acest proces va deveni frustrant, cu efecte negative pentru schimbare și implicit pentru securitatea națională.
Acești oameni nu mai sunt “băieții răi cu ochi albaștri”, ci sunt cetățeni onești care fac o muncă grea în folosul societății. O adevărată societate democratică trebuie să sesizeze momentul schimbării mentalității acestora și să sprijine procesul.
3.2. OPTIMIZAREA ACTIVITĂȚII STRUCTURILOR NATO DE INTELLIGENCE, ÎN COMBATEREA AMENINȚĂRILOR HIBRIDE
După campania NATO din Afganistan, aportul comunității de intelligence, deși evidențiat în numeroase ocazii, a fost adus în discuție din perspectiva nivelului avantajului informațional. Nu se poate afirma că s-a produs o superioritate informațională sau un alt nivel al avantajului informațional în cazul intervenției NATO în Afganistan, întrucât au fost foarte puține manifestări de natură acțională în domeniul informațional din partea insurgenței, care să determine o analiză comparativă.
Comunitatea de intelligence a realizat cu adevărat dimensiunea proiectelor de transformare pe care le va avea de parcurs până la realizarea capacității operaționale complete a unor structuri capabile să sprijine Forța de reacție rapidă a NATO, doar atunci când Rusia a schimbat paradigma relației cu NATO, trecând de la parteneriat, la conflict.
Așadar, în noul context de securitate, NATO se vede nevoită să-și ridice nivelul structurilor de intelligence pentru o posibilă confruntare cu un adversar comparabil – Rusia, care se află, aparent, într-un avantaj temporar într-un mediu operațional pe care îl cunoaște mai bine decât NATO. În context, se poate afirma că sistemele informaționale ale NATO și Rusiei se află într-o hiper-competiție.
Mai mult, structurile de intelligence ale NATO sunt orientate și asupra altor zone de interes, cum ar fi nordul Africii și fostele teatre de operații (Irak, Afganistan, Balcani) care pot influența mediul de securitate al Alianței, dar și asupra potențialilor actori globali care ar putea împrumuta rețeta războiului hibrid pentru exercitarea controlului asupra propriilor zone de influență (China, Iran).
Așadar, comunitatea de intelligence a NATO va trebui să parcurgă câțiva pași importanți pentru abordarea comprehensivă a amenințărilor de tip hibrid:
Evaluarea nivelului de ambiție în domeniul intelligence și a liniilor de acțiune
Campania din Afganistan a fost cel mai important indicator care a arătat capacitatea NATO de a coordona misiuni pe scară largă în afara teritoriului său. Chiar și spre sfârșitul campaniei, nemulțumirile au fost evidente, în privința limitărilor logistice, operaționale sau de efectiv, precum și a tendințelor guvernelor naționale de a impune restricții referitoare la anumite aspecte, precum unde și cum să opereze trupele proprii. Sesizând această disfuncționalitate, comandantul ISAF, gl. Stanley McChrystal a cerut foarte ferm, în cursul anului 2009, o schimbare în cadrul ISAF – o schimbare în cultura sa operațională, în modul în care funcționează și încetarea campaniilor de luptă separate.
Amenințările războiului hibrid pot genera o regândire a întregului sistem de intelligence la nivelul NATO (și implicit la nivel național), pe următoarele trei direcții: integrare – adaptare – transformare-interoperabilitate.
De asemenea, pentru comunitatea de intelligence NATO va fi foarte important să-și reafirme angajamentul comun, să restabiliească nivelul încrederii suficiente pentru bunul mers al cooperării și să identifice partenerii credibili din interiorul unei organizații care nu este ferită de subminarea efortului colectiv de unele țări care au făcut până de curând un obiectiv național din aderarea la NATO.
Alinierea strategică și integrarea structurilor de intelligence ale NATO va cuprinde, în principal, trecerea de la starea de conducere a operațiilor, specifică misiunii ISAF din Afganistan, la starea de așteptare a situațiilor de contingență și crearea tuturor condițiilor pentru integrarea capabilităților.
Definirea inamicului
Uneori negarea evidențelor amenințărilor hibride de către decidenții din domeniul politicii militare și cel al politicii de apărare, împreună cu incapacitatea structurilor de informații de a previziona complet și oportun evoluțiile rapide ale situației de securitate au creat condițiile unei cunoașteri insuficiente a adversarului/inamicului și a intențiilor acestuia. Nu de puține ori am fost martorii unor acțiuni reactive, în detrimentul celor proactive.
În mare măsură, de modul în care structurile de intelligence ale NATO vor identifica pașii strategici ai oponentului, depinde pregătirea acestor structuri și normalizarea rapidă a capabilităților pentru a face față noilor amenințări. Un criteriu important în acest context îl reprezintă flexibilitatea proiectării forțelor de intelligence și atitudinea proactivă/anticipativă față de amenințările hibride.
Să ne amintim ce declara fostul director al CIA, George Tenet, despre liderul Al-Qaida, Osama Bin Laden: prima informație pe care Agenția a lansat-o în Sinteza Prezidențială Zilnică (P.D.B.), adresată președintelui american Bill Clinton, la 4 decembrie 1998, cu trei ani înainte de 9/11, avea titlul "Bin Laden pregătește deturnarea de avioane civile americane și alte atacuri". Ne gândim la faptul că factorii de decizie nu răspund în legătură cu modul de utilizare a informațiilor puse la dispoziție de serviciile de informații.
Planificarea exercițiilor și a antrenamentelor comune
Odată cu teminarea campaniei din Afganistan, resursa umană din domeniul intelligence s-a regăsit în afara situației în care și-a desfășurat activitatea în ultimii 12 ani. Drept urmare, menținerea resursei umane calificate la un nivel care să-i permită trecerea cu ușurință în noua concepție a Forței de reacție rapidă a NATO/NRF reprezintă un deziderat important al planificatorilor.
Aliații au decis ca NRF să execute o manevră multinațională denumită “Trident Juncture 2015” găzduită de Italia, Portugalia și Spania, urmând ca în 2016 să se execute aplicații mai complexe, în cadrul cărora NFR să fie elementul cheie. Efectivele NRF urmează a fi aproape dublate, de la nivelul actual de 13.000 militari, acesta depinzând și de misiunile ce le va avea de îndeplinit.
Conducerea și componența VJTF va fi asigurată prin rotație, pe baze anuale, de Franța, Germania, Italia, Polonia, Spania și Marea Britanie, stabilindu-se ca, la Summitul NATO de la Varșovia din 2016, această forță să fie pe deplin operațională. Deja o formă de tranziția a VJTF a fost creată de Danemarca, Germania și Olanda, având la bază forțele germano-olandeze de la Münster, deja aflate în cadrul NRF, ca element de comandă pentru anul 2015.
A devenit foarte clar că, noile provocări ale războiului hibrid necesită noi modalități de antrenament. Prin urmare, directiva exercițiilor și antrenamentelor comune ar putea fi revizuită și adaptată noilor scenarii care să corespundă actorilor mediului operațional specific războiului hibrid. În acest sens, va crește rolul centrelor de excelență NATO din domeniul intelligence.
Utilizarea de noi capabilități în sprijinul optimizării procesului de intelligence
Pentru realizarea sprijinului cu informații, NATO ar putea lua în considerare utilizarea de noi capabilități destinate optimizării obținerii acestora. Utilizarea datelor biometrice, data mining, crearea de capabilități comune GEOINT, creșterea contribuției cyber intelligence sau integrarea în JISR a OSINT, SOCMINT și cyber intelligence sunt câteva dintre acestea. Constrângerile pot apărea acolo unde echilibrul dintre nevoia de securitate și drepturile civile ale cetățenilor ar fi afectat. Aceste constrângeri vor determina implicit și viteza de schimbare sau adaptare la noile cerințe; spre exemplu, procesul de accelerare, maturizare și uniformizare a accesului și competențelor aspectelor tehnice din domeniul intelligence.
Este necesar ca decidenții politico-militari să aibă în vedere o abordare devansată, timpurie a unui actor global care utilizează amenințările hibride, înainte ca acesta să devină prea puternic. În context, este de remarcat creșterea contribuției domeniului intelligence pentru asigurarea decidenților cu informații oportune și relevante necesare în elaborarea unui răspuns ferm și rapid, de natură să determine descurajarea unor potențiale dezvoltări ale amenințărilor hibride. NATO se pronunță pentru o abordare globală, din perspectiva sprijinului de intelligence, referitor la mutațiile și provocările suferite de aceste tipuri de amenințări. În esență, amenințările hibride nu sunt noi pentru NATO, dar acestea constituie o provocare majoră deoarece sunt greu de anticipat atât ca eveniment, cât și ca potențial distructiv. De exemplu, chiar pe timpul desfășurării războiului hibrid din Ucraina se planifică conflictele viitoare, prin crearea unor enclave psihologice în alte țări țintă, prin susținerea și influențarea unor guverne corupte sau preluarea controlului asupra unor infrastructuri critice prin intermediul unor acțiuni cibernetice de mare amploare. Odată cu operaționalizarea securității cibernetice, care presupune acțiuni concrete de prevenire și ripostă, NATO a abordat frontal și oportun una dintre amenințările de tip hibrid favorite ale Rusiei în Ucraina.
În viitorul apropiat, o provocare majoră o va constitui identificarea formei, a cadrului legal și a cuantumului utilizării informațiilor operaționale în mod preventiv, înaintea începerii ostilităților, fără ca aceste acțiuni deliberate să blocheze sau să determine întreruperea eforturilor diplomatice.
În cadrul NATO, comunitatea de intelligence trebuie să se adapteze rapid noilor provocări, să evalueze și să identifice nevoile de adaptare, să folosească sistemele de culegere dezvoltate și experiența campaniilor de contrainsurgență, pentru a fi în poziția unui avantaj informațional în competiție cu o structură politico-militară de nivel statal. De exemplu, se poate aduce în discuție anvergura utilizării HUMINT la nivel strategic, dat fiind riscul crescut la care se expun agenții în confruntarea cu un adversar superior în ceea ce privește nivelul pregătirii operative, care se află în situația dominației unui spațiu de influență cu mult înaintea desfășurării structurilor de intelligence ale NATO.
NATO va trebui să identifice atât răspunsurile optime la amenințări hibride cât și modalitățile de adresare din punct de vedere al provocărilor societale (non-militare) pe care agresorul le exploatează, din perspectiva intelligence, precum tensiunile interetnice, corupția instituțională, dependențele de natură economică și energetică.
3.3. ADAPTAREA PROCESULUI DE INTELLIGENCE LA MODIFICĂRILE MEDIULUI DE SECURITATE
Serviciile de informații ca rețele
În cei 25 de ani de la finalul Războiului Rece, a crescut exponențial complexitatea amenințărilor de securitate și a actorilor implicați. Aceștia au renunțat la modul de organizare de tip piramidal, adoptând organizarea sub formă de rețele.
Aceasta implică necesitatea reorganizării interne a serviciilor de informații, de o manieră mult mai flexibilă, mai dinamică și mai eficientă. Așa cum vom încerca să demonstrăm în acest capitol, se impune tranziția către o structură compatibilă cu actualul mediu de securitate – structura de tip rețea.
Serviciile de intelligence structurate după modelul piramidal, au ca algoritm de funcționare „Ciclul Informațional”. Acesta s-a dovedit însă, incompatibil cu organizarea de tip rețea, fiind necesar un soft mai exact și mai complex, care să asigure o producție dinamică și eficientă de intelligence. Noul tip de algoritm, dedicat sistemelor de tip rețea, se bazează pe modelul teoretic propus cu câțiva ani în urmă de Robert M. CLARK: „Abordarea Centrată pe Țintă” (ACT).
Misiunea fundamentală a serviciilor de intelligence o reprezintă înțelegerea și anticiparea mediului în care acestea operează, iar miza transformării este însăși creșterea capacității proprii de înțelegere și anticipare. Procesul de schimbare este în plină desfășurare. Serviciile cele mai agile și caracterizate de spirit antreprenorial, adoptă deja noua paradigmă, în demersurile lor de obținere a unor avantaje competitive. Timpul o va demonstra că și celelalte servicii care își doresc să supraviețuiască, vor adopta noua formă de organizare.
După modelul tuturor evoluțiilor actuale, cel mai probabil vom asista la transformarea relativ rapidă a serviciilor de informații. Astfel, unul dintre obiectivele acestei lucrări este informarea oportună a cititorului privind coordonatele de funcționare ca rețele, a serviciilor de intelligence, operate după paradigma ACT, acesta fiind un model nou, actualmente destul de puțin aplicat, dar cu un potențial de expansiune deosebit.
Evenimentele începutului de secol XXI au generat o dilemă majoră pentru activitatea serviciilor de intelligence: menținerea structurii piramidale tradiționale sau renunțarea la aceasta și evoluția către structura de tip rețea.
Aceasta este o decizie greu de luat, deoarece în ultimul secol care s-a scurs de la înființarea serviciilor de intelligence în accepțiune modernă, acestea au reputat numeroase succese, funcționând eficient după modelul simplu și logic al structurii piramidale. Însă realitatea externă, mediul de operare al serviciilor de informații, suferă schimbări rapide și radicale, de neimaginat cu câteva zeci de ani în urmă.
Globalizarea și progresele fulminante din domeniul IT au generat transformarea radicală a societății umane actuale. În mai puțin de 20 de ani, comunicațiile au înregistrat o explozie la nivel global. În mediul virtual, informațiile circulă cu viteze și capacități considerabile, fiind disponibile la toate nivelurile organizaționale și încetând de mult timp, a mai fi privilegiul exclusiv al unei elite conducătoare restrânse.
Lumea actuală a renunțat la modelul de piramidă și funcționează ca o rețea. Elementele componente nu mai sunt interconectate doar prin legături bidimensionale (verticale – cu șeful direct și cu câțiva subordonați, respectiv orizontale – cu un număr redus de colaboratori), în prezent funcționând modelul legăturilor multidimensionale, ce presupune relaționarea cu orice element de interes, existent în mediu.
Modelul de evoluție al societății a fost adoptat și de către adversarii serviciilor de informații. În consecință, izolarea și anihilarea nucleului de comandă unei entități adverse, nu mai are același efect devastator, ca în cazul eliminării conducerii unei organizații de tip piramidal. Elementele constituente rămase au suficientă autonomie pentru a-și putea continua activitatea. Totodată, modul de repartizare a sarcinilor și reponsabilităților între „nodurile” rețelei, crează dificultăți în identificarea nucleului de comandă al acesteia.
Nici măcar logica mizei privind confruntările dintre serviciile de intelligence (ori, mai exact, dintre entitățile statale de care aparțin) și inamicii acestora, nu mai este identică. Pe durata Războiului Rece funcționa o logică unică: aceea a sumei zero. Ceea ce reprezenta o pierdere pentru o parte, constituia un câștig pentru cealaltă. În prezent, entitățile aflate în conflict sunt interconectate. Astfel, „anularea” unui adversar poate genera prejudicii proprii, atât timp cât barierele existente între diferite entități pot fi estompate de către interconexiuni foarte complexe, uneori chiar vitale. Spre exemplu, între un serviciu de intelligence occidental și unul din Orientul Mijlociu sau din Asia, poate exista o strânsă relație de cooperare în domeniul anti-terorist, însă cele două servicii se confruntă în mod direct pentru câștigarea supremației într-un alt spațiu.
Acesta este motivul necesității de a înțelege relațiile existente în interiorul serviciului advers și conexiunile pe care acesta le are cu mediul în care lucrează, cu organizațiile partenere și chiar cu entitatea statală de care aparține.
Adoptarea de către un serviciu de informații a organizării de tip rețea are ca scop creșterea capacității de percepere și de înțelegere a mediului înconjurător într-un mod multidimensional, comprehensiv, ca rețea. Acest salt este unul semnificativ, asemănător trecerii de la radiografiile bidimensionale, la tomografiile computerizate. În acest fel sunt evitate un număr foarte mare de erori de percepție (prin analiza tuturor detaliilor de relaționare) ori de interpretare (sistemele piramidale au tendința de percepere în aceeași paradigmă a realității externe).
Totodată, structura internă a serviciilor de tip rețea este total diferită de a celor tradiționale. Aceasta a renunțat la separarea pe linii funcționale, fiind structurată pe mai multe module multifuncționale, superioare ca autonomie. Acest tip de modul este încadrat cu personal specializat în toate domeniile de activitate relevante (inclusiv analiști și culegători). În acest fel, modulul respectv se comportă ca un nod al rețelei interne a serviciului, cu sarcina de a contracara un alt nod din rețeaua adversă.
Deși acționând individual, un astfel de modul nu poate gestiona anumite situații complexe, capacitatea sa de comunicare și de coordonare cu module asemănătoare generează cristalizarea unui efort colectiv al tuturor componentelor rețelei (superior sumei energiilor fiecărui modul), efort orientat împotriva rețelei adverse.
Modulele ce intră în compunerea unei agenții de tip rețea pot fi relaționate și cu alte elemente din exteriorul organizației. În acest mod, „explozia” conectivității se produce atât în interiorul serviciului, cât și în exterior, având un impact considerabil asupra sporirii numărului surselor (în mod special în sfera cooperării) și al beneficiarilor.
Întrucât rețelele adverse, de o complexitate ridicată, trebuie analizate în profunzime (așa cum am precizat anterior), iar costurile exploatării unor surse exclusive ar fi extrem de ridicate, este esențială creșterea volumului de informație prin intermediul cooperării cu un număr crescut de surse externe.
În sistemul tradițional, cooperarea se realizează prin intemediul unui canal unic, special destinat acestui scop, situat în partea superioară a piramidei organizaționale. Acest sistem nu beneficiază de aceeași viteză de transfer și de același volum de informații, rezultate prin însumarea relațiilor dezvoltate în mod independent și autonom, de către modulele unui serviciu de tip rețea.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale mediului de securitate actual, este dinamica acestuia. Dar ritmul de producere a schimbărilor nu este unul liniar, acesta putând fi accelerat iar apoi întrerupt brusc (exemplul dezvoltării economice din ultimii 15 ani). Pentru un serviciu de informații performant este esențială agilitatea de anticipare și adaptare la toate evoluțiile posibile.
Sistemele tradiționale nu se pot adapta eficient unui ritm atât de dinamic, însă organizațiile modulare, de tip rețea, pot fi rapid reconfigurate prin dezactivarea și activarea diverselor conexiuni interne și ulterior, alocarea de noduri independente sau chiar subrețele, pentru rezolvarea noilor probleme identificate. Nefiind necesară reconfigurarea relațiilor interne ale fiecărui modul, timpul necesar adaptării organizației la schimbările de mediu va fi substanțial redus. Agilitatea serviciilor de informații de tip rețea este comparabilă cu aceea a adversarilor de tip rețea, caracteristică nedefinitorie pentru organizațiile tradiționale.
Există diferențe esențiale între logica de funcționare internă a unui serviciu de tip rețea și aceea a unui serviciu tradițional. Dacă în cazul organizației tradiționale, este adoptată o abordare secvențială a problemelor și soluționarea „pas cu pas” a acestora, serviciile de tip rețea adoptă modelul rezolvării simultane a problemelor (multitasking), iar progresele sunt obținute în salturi. Astfel, problemele foarte complexe sunt fragmentate în „subprobleme”, iar acestea sunt repartizate mai multor module interne, în scopul soluționării. Colectarea și prelucrarea datelor și informațiilor sunt gestionate de către fiecare modul, reducându-se considerabil timpul de răspuns în cazul întrebărilor complexe.
Coordonarea elementelor rețelei este atributul „modulelor de comandă”, acei centri nervoși cărora le revine sarcina de a repartiza sarcinile curente. Comparativ cu sistemele piramidale clasice, în care un anumit „modul de comandă” gestionează structuri grupate pe funcțiuni (colective formate exclusiv din culegători sau exclusiv din analiști), în cazul sistemelor tip rețea, modulele de execuție sunt constituite particularizat pe anumite misiuni, probleme sau cerințe ale beneficiarului (în componența modulelor intră analiști, culegători și uneori, chiar benficiari).
Organizarea unui serviciu de informații după noul model presupune o modificare radicală a percepției la nivelul leaderilor acelui serviciu. Organizarea internă pe funcțiuni va trebui înlocuită cu organizarea centrată pe ținte, pe misiuni, iar în acest fel vor dispărea și disputele dintre compartimentele de culegere și cele de analiză, privind modul inegal de alocare a resurselor de către fiecare dintre aceste structuri. Se va realiza trecerea de la mentalitatea de tip pasiv („dispunem de următoarele capacități, în consecință abordăm următoarele probleme…”) la mentalitatea pro-activă („ne confruntăm cu următoarele probleme, ce resurse vom aloca?”).
Relația Beneficiar – Serviciu de informații
La baza constituirii și funcționării oricărui serviciu de intelligence se află relația acestuia cu beneficiarul produselor sale finite. Satisfacerea cererilor de informații ale beneficiarului reprezintă rațiunea de a exista a unei astfel de organizații. Clientul solicită informații, iar serviciul produce materiale informative oportune și de calitate. Acest mecanism simplu funcționează din totdeauna, fără modificări substanțiale.
În prezent ne confruntăm însă, cu o situație inedită, prin prisma dispariției monopolului serviciilor de intelligence în furnizarea de informații către proprii beneficiari. Explozia informațională actuală le oferă acestora posibilitatea achiziționării, fără costuri semnificative, a unei uriașe cantități de date și informații care îi pot influența în luarea deciziilor.
Televiziunile de știri, agențiile de presă, ONG-urile, grupurile de lobby, diverse organizații sau persoane private emit opinii, transmit diverse știri, postează informații pe bloguri, expediază e-mail-uri și furnizează o sumedenie de materiale decidenților politici, pretinzând că informarea se desfășoară „în timp real”. Acest amestec de „zgomot” și informație relevantă reprezintă fundalul pe care serviciile de intelligence trebuie să-și livreze produsele.
Relevanța acestor produse scade însă, dacă sunt generate cu întârziere. În acest timp, beneficiarii, expuși bombardamentului informațional, riscă să își formeze, uneori neintenționat, opinii greșite cu privire la un anumit aspect de interes. Produsele informative furnizate ulterior vor reuși cu greu să modifice opiniile deja formate. În consecință, pentru evitarea acestor situații, serviciile de informații vor trebui să reducă timpul de generare a producției de intelligence.
Serviciile de intelligence tradiționale relaționează în mod centralizat cu Beneficiarul. Cererile de informații sunt preluate de către un compartiment special desemnat, iar produsele finite de intellignece sunt furnizate prin intermediul structurii de diseminare. Astfel, relația beneficiarului cu celelalte structuri implicate în ciclul de intelligence este redusă la minim. Consecințele acestui vid de comunicare apar ulterior și au efecte dăunătoare asupra acestei relații, cum ar fi:
– posibilitatea neînțelegerii exacte a cerințelor beneficiarului, datorită transmiterii repetate a acestora de la o structură la alta, conform Ciclului Informațional (efectul „telefonului fără fir”);
– perspectiva incertă, aproximativă a beneficiarului, privind capabilitățile serviciului de informații. Acesta este rezultatul imaginii cosmetizate sau cenzurate oferite beneficiarului, în privința mecanismelor de funcționare internă ale serviciului;
– neadaptarea în sens pozitiv sau negativ, a volumului și tipului de informații solicitate, la posibilitățile serviciului de intelligence;
– neîncredrea și imaginea deformată asupra serviciilor de intelligence (în special, în cazul statelor din fostul bloc comunist)
Este foarte important ca serviciile de intelligence să ofere beneficiarului o imagine clară și realistă asupra propriilor posibilități și limite. Datorită înclinației spre secretizare, această „transparență controlată” este manifestată cu mari restricții, în defavoarea comunicării optime cu beneficiarul.
Optimizarea comunicării dintre cele două entități, crează următoarele avantaje:
– diferența dintre cerințele de informații formulate de către beneficiar și ceea dorește de fapt (nevoile reale – ceea ce îi este cu adevărat necesar) va fi redusă la minim sau chiar va dispărea. Stabilirea nevoilor de cunoaștere ale beneficiarului și ulterior, formularea cerințelor de informații ale acestuia vor trebui efectuate împreună cu reprezentanții serviciului de intelligence, pornind de la conștientizarea beneficiarului asupra realității mediului extern și de la clarificarea obiectivelor beneficiarului;
– se realizează o revizuire permanentă a raportului dintre produsele de intelligence și cerințele beneficiarului, produsul finit fiind foarte apropiat sau identic cu nevoile beneficiarului;
– înțelegând procesul de producție al produselor informative (proces în care va fi implicat) beneficiarul va deveni mai receptiv la acestea. Apropierea exagerată dintre beneficiar și serviciul de intelligence este o alternativă preferabilă stabilirii de către beneficiar a soluțiilor propriilor probleme, bazându-se pe informațiile din mass-media sau din alte surse subiective, de obicei partizane, dornice de manipulare și motivate material. Un serviciu de informații profesionist trebuie să aibă sinceritatea de a recunoaște față de beneficiar, propriile limite ale cunoașterii, obicei rar întâlnit în cazul mass-media;
– furnizarea de către beneficiar, cel puțin în faza incipientă a procesului de intelligence, a unor informații esențiale despre „țintă”. Este regretabil faptul că în prezent, există foarte multe informații despre problema în cauză pe care beneficiarul le deține deja și care nu intră în posesia serviciului de informații, datorită lipsei comunicării. Acest aspect generează culegerea și transmiterea către beneficiar a unor informații cunoscute anterior de acesta și implicit, la irosirea resurselor serviciului.
În concluzie, remodelarea relației dintre beneficiar și serviciul de intelligence, prin implicarea beneficiarului în producția de intelligence (activitate specifică Abordării Centrate pe Țintă), generează o creștere a eficienței serviciului și un nivel superior de satisfacere a cerințelor beneficiarului.
Relația Culegător – Analist
În capitolul anterior am identificat limitele serviciilor de informații tradiționale privind relaționarea cu persoane externe organizației, respectiv cu beneficiarul. În continuare vom aborda problematica relațiilor de cooperare și comunicare în cadrul serviciului, între categoriile de angajați angrenați în producția de intelligence.
Principalele categorii de specialiști ai unui serviciu de intelligence sunt culegătorii și analiștii. Ceilalți angajați, cum ar fi cei pe probleme de planificare, politici, diseminare, personalul administrativ, tehnic și personalul de conducere desfășoară, în esență, activități de sprijin al producției de intelligence.
Fără a diminua importanța acestor categorii de personal, a căror pondere în cadrul serviciului, nu trebuie să fie prea ridicată, în continuare vom aborda relația dintre culegător și analist, relație esențială pentru funcționarea optimă a oricărui serviciu de intelligence.
În cadrul unui serviciu tradițional, relația culegător-analist este guvernată de următoarele principii sistemice:
1. Fiecare dintre cele două categorii de specialiși este organizată separat, într-un departament propriu: există structuri de culegere (denumite și structuri de „colectare”) și structuri de analiză (sau de „de producție”). Această separare creează premizele apariției și dezvoltării unor bariere comunicaționle și de cooperare între cele două departamente, atât în plan fizic (dispunerea în locații separate), cât și psiho-cultural (apariția unei culturi specifice grupului). În acest fel, cooperarea culegătorilor cu analiștii devine pur instituțională.
2. Conform Ciclului Informațional (ca model teoretic tradițional, de generare a producției de intelligence), în serviciile tradiționale, fiecare departament este concentrat asupra propriei etape a procesului de producție. Astfel, specialiștii din etapa de planificare și direcționare primesc cerințele de informații de la beneficiar și le direcționează către culegători (etapa a doua). Culegătorii transmit noile informații obținute către analiști (etapa a treia), iar analiștii elaborează produsele finite de intelligence și le pun la dispoziția compartimentului de diseminare (etapa a patra), pentru a fi furnizate beneficiarului.
3. În cazul apariției unor disfuncționalități de producție, acestea vor fi identificate de fiecare dintre departamente ca fiind preponderent, în responsabilitatea celorlalte. Deficiențele de comunicare sunt accentuate în situația în care un anumit compartiment primește sarcina de a evalua activitatea altuia (de exemplu structurile de analiză apreciază valoarea informațiilor furnizate deculegători).
4. Corectarea acestor „erori de sistem” presupune o intervenție permanentă a conducerii serviciului, prin medierea divergențelor și stimularea comunicării dintre departamente.
Aspectele prezentate anterior dovedesc faptul că principalele disfuncținalități existente în relația culegător – analist sunt generate de modelul structural și funcțional al serviciilor tradiționale de informații. Aceste disfuncținalități își vor pierde fundamentul în cazul structurării de tip rețea a serviciului de intelligence și implicit, grupării culegătorilor și analiștilor în module tip Joint.
Organizarea modulară va sta la baza eliminării deficiențelor de ordin structural (bariere fizice, psihologice și culturale), iar funcționarea serviciului conform paradigmei ACT, va reduce la maxim cauzele funcționale.
În cadrul noului tip de relație, culegătorul și analistul au o colaborare nemijlocită, personală, fiecare dintre aceștia fiind familiarizat până la nivel practic, cu o parte din sarcinile celuilalt. Astfel, analistul participă, în calitate de secundant, la unele misiuni de culegere, iar culegătorul efectuează o analiză primară a datelor și informațiilor obținute. Binomul culegător-analist își desfășoară activitatea întrunit, în toate etapele de producție a materialelor informative și nu la nivel secvențial, pe o anumită fază.
Nu numai activitatea celor doi este comună, ci și responsabilitatea pentru calitatea produsului finit, iar calitățile și defectele fiecăreia dintre părți sunt foarte vizibile în cadrul echipei.
Așa cum spuneam anterior, noua paradigmă stimulează participarea analistului la misiuni de culegere, acesta nemaifiind „captiv” în birou. Analistului îi sunt permise deplasările pe perioade scurte de timp și poate participa împreună cu culegătorul, chiar și la întâlniri cu sursele umane.
Un exemplu edificator în acest sens, îl consideră decizia generalului Michael T. FLYNN, fost șef al strucuturii de intelligence din cadrul ISAF-Afganistan. Acesta a dispus trimiterea periodică, pentru scurte perioade de timp, a analiștilor din cadrul comandamentelor regionale și de brigadă, în zonele de desfășurare a luptei, pentru a participa la misiuni de culegere și diseminare a informațiilor. Prezența în teren și vizitele făcute culegătorilor le-au permis analiștilor să-și îmbunătățească percepția asupra situației reale, obiective, să orienteze activitatea culegătorilor și să colecteze informații utile și veridice privind realitatea câmpului de luptă.
Posibilele critici la adresa noii abordări a binomului culegător-analist se pot referi la periclitarea securității surselor umane și la diminuarea obiectivității analistului. Examinate atent, aceste critici nu au un fundament solid.
Indiferent de modelul de funcționare a serviciului de informații, obiectivitarea analistului este rezultatul informării dintr-un număr cât mai mare de surse independente și aplicării corecte a tehnicilor și metodelor de analiză. Cunoașterea nemijlocită a mediului de interes are rolul de a amplifica obiectivitatea analistului și de a elimina percepțiile alterate de primirea indirectă a informațiilor din mediul respectiv.
În altă ordine de idei, responsabilitatea nemijlocită a asigurării securității surselor, revine în continuare culegătorului, indiferent de relația acestuia cu analistul, sau de forma organizațională a serviciului de informații. În activitatea de intelligence, barierele artificiale și structurale nu sunt necesare în cazul respectării bunelor practici profesionale și totodată nu pot preveni eșecurile apărute pe fondul incompetenței și lipsei de profesionalism.
Acestea fiind spuse, putem concluziona că noul tip de relație culegător-analist, reprezintă un element de progres și un stimulator al calității produselor de intelligence.
Conceptul de „Țintă”
În limbaj militar „Ținta” semnifică o suprafață geografică sau un obiectiv care trebuie distrus sau capturat prin mijloace militare. Forma pe care o ia ținta este diferită în funcție de nivelul la care se ia decizia militară. Astfel, la nivel strategic, ținta poate fi un stat, la nivel operativ – un centru de comunicații, un punct de comandă sau un depozit de muniție, iar la nivel tactic – o mitralieră sau un luptător advers.
În condițiile războiului modern însă, țintele considerate de nivel tactic au căpătat importanță strategică: o instalație de rachete tactice, montată pe platforma unui camion, poate declanșa un război la nivel regional, iar o singură celulă teroristă are capacitatea de a paraliza sistemul de transport al unui stat.
Aceste exemple facilitează definirea noțiunii de „țintă” în domeniul intelligence. Un element al unui sistem devine țintă în momentul în care are o semnificație deosebită în cadrul sistemului respectiv, iar o acțiune împotriva acelui element generează o reacție amplificată, de modificare a proprietăților inițiale ale întregului sistem.
Definirea ca „țintă”, a unui element din mediul de interes, este condiționată de necesitatea unei posibile acțiuni împotriva sa, iar eficiența acțiunii este direct proporțională cu valoarea țintei alese. Principiul eficienței (amplificarea efectelor, cu consum redus de resurse) este cel care stă la baza acțiunii împotriva unei singure ținte, în schimbul acțiunii împotriva întregului sistem advers.
Un exemplu de eficiență în alegerea și lovirea țintelor este cel oferit de organizațiile teroriste. Acestea beneficiază de o structură internă modulară, de tip rețea, își selectează ținte a căror lovire se realizează cu resurse minime, dar are un impact uriaș asupra populației (de exemplu, atacurile de la 11 septembrie comise de către un număr redus de indivizi, slab echipați, care au declanșat o uriașă isterie la nivel global).
Referindu-ne la domeniul intelligence, „ținta” poate fi definită ca oricare element dintr-un mediu de interes, care poate schimba proprietățile mediului, dacă sunt exercitate acțiuni asupra sa.
Întrucât domeniul militar reprezintă doar o latură a activității serviciilor de informații, țintele de intelligence îmbracă o multitudine de forme. De asemenea, în afara acțiunilor militare, beneficiarul produselor de intelligence, poate utiliza o gamă largă de mijloace de acțiune împotriva acestor ținte.
Indiferent de gradul de diversitate al țintelor, serviciile de intelligence au în atenție două categorii principale: indivizi (lideri politici/economici/militari, specialiști în anumite domenii, formatori de opinie etc.) și obiective antropice (elemente de infrastructură, instituții, sisteme IT, instalații industriale etc.).
Pentru identificarea unei ținte se recurge la studierea amănunțită a sistemului de apartenență al acesteia, trecându-se de la imaginea de ansamblu, la elementele semnificative de detaliu, de la aspectele generale la cele particulare. Ținta apare treptat, gradual, în urma parcurgerii repetate a procesului de intelligence. De aceea serviciile de informații studiază inițial problematici vaste și în final își concentrează atenția asupra unor aspecte esențiale, punctuale.
Serviciile de informații care se limitează doar la imaginile de ansamblu, înregistrează de obicei eșecuri. Pentru fundamentarea unei decizii dificil de luat, beneficiarului îi sunt necesare cât mai multe detalii și argumente.
Principalele misiuni ale serviciilor de informații tradiționale, care operează după modelul „Ciclului Informațional”, vizau urmărirea țintelor mari, lente, cunoscute de ani întregi. Amenințările cu care se confrunta un serviciu de intelligence în perioada Războiului Rece, rămâneau nemodificate uneori zeci de ani. Țintele acelor ani erau greu perisabile (de exemplu o instalație de rachete nucleare, definită ca țintă, era urmărită cu mult înaintea intrării în funcțiune, încă din etapa de proiectare). Erau foarte rare cazurile în care adversarul obținea avantajul surprinderii, prin acțiuni ce depășeau viteza de reacție a serviciului de informații inamic.
În prezent, gama amenințărilor care trebuiesc contracarate și implicit, natura țintelor de urmărit, au căpătat proporții inimaginabile cu 30-40 de ani în urmă, însă cele mai multe servicii de intelligence nu și-au schimbat complet modul de organizare și operare. Adversarul actual poate fi o grupare teroristă înființată cu o lună în urmă, un insurgent care prin răpirea a trei jurnaliști poate influența retragerea unui stat dintr-o coaliție militară, un hacker care fără a ieși din casă, întrerupe energia electrică dintr-un mare oraș, o societate comercială care prin speculații financiare, ruinează în jumătate de zi, economia unui stat.
Serviciile tradiționale actuale sunt asemănătoare dinozaurilor care pot distruge un inamic uriaș, dar nu reușesc să prindă un mamifer de câteva kilograme (dar rapid și letal), care le mănâncă ouăle din cuib, periclitându-le viitorul speciei. După astfel de întâmplări repetate, ajung să conștientizeze natura amenințării, însă structura și modul lor de acțiune nu le permit „fixarea țintei”.
Misiunea unui serviciu de informații nu este de înțelegere aposteriori a unei amenințări, ci de anticipare și contacarare a acesteia. Așadar sunt necesar servicii ușor adaptabile la noile tipuri de amenințări și ținte, cu posibilități adecvate de contracarare a acestora. Soluția propusă în cadrul acestei lucrări sunt structurile de tip rețea, care funcționează după modelul ACT.
Tranziția de la modelul „Ciclului Informațional” la paradigma ACT nu presupune descoperirea conceptului de „Țintă” și introducerea sa în activitatea serviciilor de informații (acesta exista anterior), ci adaptarea modului de operare al serviciilor la țintele actuale, precum și eficientizarea activității acestora prin evidențierea țintei, față de informația din fundal.
Abordarea Centrată pe Țintă – ACT
ACT reprezintă paradigma de funcționare a procesului de intelligence concepută pentru serviciile de informații moderne, ce au o structură de tip rețea. Scopul acestui model este de înlocuire a „Ciclului Informațional”, contribuind astfel la eficientizarea și dinamizarea procesului de intelligence. Modelul ACT a fost propus pentru prima dată, de către Robert M. CLARK, în cadrul lucrării „Intelligence Analysis: A Target Centric Approach”, fiind dezvoltat ulterior de către specialiștii DIA.
Conform acestui model, procesul de intelligence se întrepătrunde cu procesul decizional și acțional al beneficiarului și are un rol organic în sprijinirea acestuia. În felul acesta se produce eliminarea „sterilului” (acele informații care nu sunt necesare beneficiarului) și implicit, creșterea eficienței procesului de intelligence.
Totodată, se observă participarea dinamică a beneficiarului în cadrul procesului de intelligence, acțiune nedesfășurată în cazul „Ciclului Informațional”.
Procesul de intelligence este dinamizat și prin reconfigurarea relațiilor funcționale dintre specialiștii implicați în procesul de intelligence. Conform noului model, procesul succesiv și ciclic este înlocuit de trei cicluri desfășurate simultan. Aceste cicluri operează în planuri diferite dar se intersectează în scopul definirii „țintei” și variantelor de abordare a acesteia.
În figura 1 este prezentat modelul complet al ACT.
Figura 1
Primul dintre cele 3 cicluri ACT (prezentat în figura 2) este preluat din activitatea compartimentelor de operații militare și a fost denumit F3EA, conform acronimelor asociate celor 5 etape ale sale, definite de către dezvoltatorii conceptului (Forțele Armate ale SUA):
identificarea țintei – FIND;
stabilirea coordonatelor țintei – FIX;
recomandarea metodelor optime de angajare – FINISH;
exploatarea consecințelor angajării – EXPLOIT;
evaluarea efectelor acțiunii – ASSESS.
Figura 2
În mod curent, procesarea F3EA intră, în cea mai mare parte, în sarcina Analiștilor, ei fiind cei care stabilesc relațiile cu Beneficiarii și coordonează activitățile Culegătorilor.
În cadrul funcționării ACT, acest ciclu are rol integrator și asigură dimensiunea aplicată, acționabilă a întregului proces de intelligence.
Prezentarea schematică a ACT, așa cum a fost propusă de către Robert M. CLARK, mai cuprinde următoarele elemente:
– Pornind de la o potențială Problemă/Amenințare constatată de Beneficiar, se procedează la identificarea exactă a nevoilor de informații ale acestuia, formularea întrebărilor esențiale și obținerea informațiilor pe care Beneficiarul le deține deja, despre posibila Țintă. Aceste activități sunt posibile printr-o cooperare strânsă între Analiști și Beneficiari și alcătuiesc segmentul superior al celui de al doilea ciclu (figura 3);
– Prin intersectarea F3EA cu acest ciclu va fi clarificată identitatea Țintei și vor fi evaluate consecințele angajării acesteia, în raport de Problema/Amenințarea existentă.
Figura 3
– Cel de al treilea ciclul este dezvoltat pe relația dintre Analiști și Culegători (figura 4). Pornind de la necesitatea eliminării lipsurilor informative cu privire la Țintă (identificate în cadrul ciclului F3EA), în cadrul acestui ciclu sunt culese și ulterior introduse în ciclul F3EA, noi informații referitoare la Țintă.
Diferența fundamentală dintre acest ciclu și etapa de culegere a Ciclului de intelligence clasic, constă în relația Culegător-Analist, prezentată anterior.
Figura 4
– În cazul în care noile informații introduse în ciclul F3EA sunt suficiente, vor fi generate noi materiale informative (răspunsuri) cu privire la Țintă, care ulterior vor fi introduse pe segmentul inferior al celui de al doilea ciclu (figura 5).
Figura 5
– Eliminarea Țintei se realizează prin reluarea simultană a celor trei cicluri, până la rezolvarea Problemei și implicit, până la îndeplinirea Misiunii.
Fiecare dintre cele trei cicluri are propriul ritm de procesare, iar funcționarea lor simultană și semi-independentă poate constitui o premisă esențială pentru obținerea succesului (sau eșecului) întregului proces. Factorul „cheie” il reprezintă comunicarea permanentă și optimă dintre Analiști, Culegători și Beneficiari.
Fără a fi părtinitori, trebuie recunoscut faptul că rolul principal în sincronizarea acestui mecanism plurivalent, le revine Analiștilor.
Avantajele și dezavantajele Abordării Centrate pe Țintă
Deși anumite aspecte au fost deja menționate, consider necesară o grupare a principalelor avantaje ale ACT, după cum urmează:
– Până la momentul actual este unicul model teoretic aplicabil unui serviciu de informații structurat ca rețea;
– Reprezintă un model pragmatic, pro-activ și ofensiv, capabil să aducă beneficii superioare „Ciclului Informațional”;
– Fiind orientat către „ținte”, economisește resursele necesare studiului aprofundat al unor evenimente sau fenomene lipsite de importanță;
– Contribuie la întărirea relațiilor dintre beneficiar și serviciul de informații, prin cooperarea nemijlocită și implicarea beneficiarului în procesul de intelligence;
– Produsele de intelligence rezultate au o utilitate crescută și sunt mult mai bine însușite de către beneficiar, acesta înțelegând raționamentele care au stat la baza elaborării lor;
– Generează o creștere a nivelului de cooperare și al responsabilității colective, în rândul specialiștilor implicați în procesul de intelligence.
– Reduce posibilitatea apariției eșecurilor de intelligence, printr-o comunicare permanentă și nemijlocită între culegător, analist și beneficiar.
În mod cert, ACT prezintă și unele dezavantaje, dintre care putem enumera:
– Fiind un model nou de abordare, utilizat de puține servicii de informații, este nevoie de timp pentru a-și demonstra pe deplin utilitatea și pentru a dezvălui posibile limitări, greu de anticipat;
– Nu este compatibil cu organizarea ierarhică piramidală a majorității serviciilor de informații, iar implementarea sa forțată într-un astfel de serviciu (nerestructurat sub formă de rețea), se va solda aproape sigur cu un eșec;
– Ca orice schimbare substanțială de paradigmă, necesită o perioadă mai lungă de timp pentru a modifica mentalitățile conservatoare și a oferi timpul necesar pregătirii personalului care va aplica modelul ACT la standarde ridicate;
– Datorită remodelării legăturilor de cooperare (atât în cadrul serviciului de informații, cât și cu exteriorul) și eliminării unor filtre funcționale și ierarhice, se amplifică pericolul diseminării de informații către persoane neautorizate. Acest risc poate fi limitat prin creșterea nivelului de responsabilitate și al profesionalismului fiecăruia dintre angajații serviciului.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
În era terorismului global, creșterea eficienței serviciilor de informații constituie un element obligatoriu pentru creșterea capacității de anticipare și de acțiune pro-activă a structurilor de securitate naționale și aliate. Aparent, disputa cu teroriștii sinicigași pare a fi una foarte dificilă din cauza faptului că aceștia au înțeles că, guvernele și servicile de informații ale țărilor vizate le respectă drepturile la fel ca și pe cele ale propriilor cetățeni, acest lucru fiind, în special, o caracteristică a statelor cu democrații consolidate. O astfel de abordare poate fi valabilă pe termen scurt, deoarece, pe termen lung, această abordare ar putea fi contracarată prin demonstrarea superiorității societății în care principiul respectării drepturilor omului și cultivării conceptului prosperității individului este unul foarte important.
Pentru realizarea acestui obiectiv foarte important, între serviciile de informații și guvernele statelor lor trebuie să existe o colaborare perfectă pentru abordarea următoarelor două priorități politice paralele:
eliminarea condițiilor de natură economică, socială, etnică și religioasă care permit grupărilor teroriste să recruteze adepți ai acestor tipuri de acțiuni;
îmbunătățirea capacităților pentru a face față provocărilor teroriste și pentru dezvoltarea atitudinii proactive în relația cu grupările teroriste.
Fără pretenție de exhaustivitate, pentru creșterea eficienței serviciilor de informații într-o societate democratică am putea enumera următoarele măsuri:
guvernele ar trebui să abordeze cu mult mai multă bunăvoință “comunitatea de informații” pentru că în final aceasta este un multiplicator al rezultatelor pozitive ale guvernării;
Comunitățile de informații care dispun de mecanisme funcționale eficiente reușesc eliminarea paralelismelor, suprapunerilor și redundanțelor, acestea fiind expresia sintetică a deficiențelor care decurg din derularea simultană a unor activități identice de către entități independente.
În funcție de gradul de funcționalitate atins, comunitățile de informații pot asigura o gestionare mai bună a resurselor, practici uniforme și considerabil mai eficiente – inclusiv în termeni de costuri – de atragere, formare și dezvoltare a capitalului uman, eficiență ridicată a operațiunilor, calitate înaltă a produselor de intelligence și satisfacție crescută a beneficiarilor.
factorii de decizie care vor fi în final beneficiarii informațiilor trebuie să prezinte cât mai clar și în formă scrisă informațiile de care au nevoie în procesul de elaborare al deciziei politice;
serviciile de informații trebuie să pună la dispoziția factorilor de decizie atât informațiile, cât și variante de soluții cu posibile consecințe în cazul aplicării acestora;
trebuie acordată o atenție crescândă capabilităților HUMINT în culegerea de informații;
activitatea serviciilor de informații trebuie restrânsă la activitățile clandestine care trebuie să fie cât mai clar definite din punct de vedere legal și în același timp bine protejate;
comunitatea națională de informații trebuie să fie o componentă a rețelei internaționale a comunităților de informații în ceea ce privește schimbul de informații, întrucât în actualul context de securitate globală, niciun stat nu se mai poate apăra singur, iar atât timp cât se confruntă cu amenințări transfrontaliere (terorism, crimă organizată, proliferare ADM) de natură globală, trebuie să fie parte la o strategie de securitate de tip global;
munca serviciilor de informații trebuie să aibă în societate, percepția ca o muncă în sprijinul națiunii, nu ca o munca murdară;
se cere ofițerilor de informații să acorde în primul rând prezumția de nevinovăție fiecărui cetățean. Este necesar ca și societatea să acorde prezumția de nevinovăție, deci de bună intenție ofițerilor de informații.
Serviciile de informații trebuie să fie profesioniste și nepartizane și ele trebuie să servească națiunea în mod eficient, în contextul drepturilor și libertăților democratice și indiferent de schimbările de guvern sau politică.
În confruntarea cu atentatorii care urmăresc să provoace cât mai multă suferință unor entități nevinovate, guvernele și serviciile de informații din statele democratice trebuie, pe de o parte, să respecte drepturile omului, iar, pe de altă parte, să caute să prevină producerea unor acțiuni teroriste care pun în pericol viața altor indivizi. Găsirea unui echilibru între aceste două imperative este o operațiune foarte dificilă, dar nu imposibilă, acest lucru fiind imperios necesar pentru susținerea modului de viață democratic, apreciat în SUA și Europa, mai ales în noile state democratice care au apărut după sfârșitul Războilui Rece.
Astfel, o democrație care promovează o reacție exagerată împotriva amenințărilor asimetrice, mergând până la încălcarea drepturilor omului, poate promova involuntar imaginea și interesele grupărilor teroriste.
Este adevărat că serviciile de informații trebuie să mențină un nivel ridicat al standardelor în activitatea specifică, dar, în acelați timp, trebuie să respecte drepturile omului și, totodată, să cultive un mod de a gândire permanaent în afara șabloanelor, pentru a explora și înțelege, pentru a preveni și susține valorile democratice. Acest lucru înseamnă că serviciile de informații trebuie să depășească granițele propriilor comunități, când cultivă gândirea în afara șabloanelor, deoarece trebuie să exploateze și expertiza altor specialiști din alte domenii și alte structuri de informații străine pentru a dezvolta capacitatea de a anticipa chiar și necunoscutul necunoscut.
Creșterea eficienței sectorului de securitate națională este determinată și de un control eficient, flexibil și pro-activ asupra serviciilor de informații. Identificarea unor soluții legislative adecvate și contribuția societății civile vor crește nivelul de transparență instituțională, dar și percepția populației asupra importanței rolului serviciilor de intelligence în procesul de realizare a unui nivel înalt de securitate individuală.
Nu trebuie să uităm faptul că, restrângerea unor drepturi cetățenești prin adoptarea în plan legislativ a unor reglementări de multe ori cu caracter foarte restrictiv, atinge însăși esența societății democratice.
Plecând de la cele menționate în paragraful 36 al Conceptului Strategic adoptat cu prilejul Summit-ului de la Lisabona (19-20 noiembrie 2010) – ,,NATO este o alianță ce asigură securitatea și care întrunește forțe militare capabile să conlucreze și să desfășoare misiuni în orice mediu” – structurile de informații resimt nevoia acută de integrare, adaptare și transformare în interiorul noii structuri create – Forța de reacție rapidă a NATO – SPEARHEAD.
Mai mult, se simte nevoia creșterii semnificative a nivelului partajării informațiilor și a nivelului de interoperabilitate la nivelul forțelor multinaționale.
Operaționalizarea unor forțe multinaționale care să fie în măsură să răspundă eficient și oportun unei amenințări reprezintă o provocare pe măsura rolului structurilor de intelligence. Asigurarea cerințelor critice de informații pe timpul prepoziționării echipamentelor militare și pregătirea informativă a unui mediu operațional specific războiului hibrid pentru desfășurarea rapidă a câtorva mii de forțe terestre, sprijinite de forțe navale, aeriene și forțe speciale, reprezintă provocări pe care structurile de intelligence le pot aborda în cadrul acestui proces de integrare – adaptare – transformare.
Diversitatea și complexitatea problemelor puse de amenințările hibride demonstrează necesitatea depășirii răspunsurilor la actualele întrebările de natură tehnică sau sectorială. Prioritară în acest sens este elaborarea unei strategii colective de securitate, care să ofere cadrul necesar ducerii luptei împotriva amenințărilor hibride, de o manieră eficace, operativă și unitară. Ulterior, vor trebui realizate și implementate noi dispozitive de luptă adaptate modurilor de acțiune hibridă.
Prin urmare, este necesară înfăptuirea programelor de înzestrare a armatei cu echipamente moderne și performante utile asigurării securității și apărării naționale și, implicit, asigurării interoperabilității depline la nivelul NATO.
Pentru a-și asigura succesul activității în noul mediu internațional de securitate, dominat de acțiuni asimetrice și hibride, serviciile de informații trebuie să întreprindă schimbări organizaționale și funcționale fundamentale, evoluând de la un model birocratic de comandă – control la o abordare integrată, colaborativă, în rețea. Pentru transformarea acestora și realizarea avantajului decizional, opinăm că trebuie îndeplinite următoarele cerințe:
renunțarea la structurile tradiționale (piramidale) și implementarea unor structuri de intelligence de tip rețea, care să permită sporirea capacității de percepere și înțelegere a mediului înconjurător într-un mod multidimensional, comprehensiv, în scopul identificării și abordării celor mai dificile ținte;
creearea unui model de intelligence direcționat de client, prin remodelarea relației serviciului de informații cu clientul, acesta devenind o parte activă a procesului de intelligence;
eliminarea disfuncționalităților din relația Analist – Culegător. Aceștia urmează să lucreze în module de tip Joint, fapt ce permite creșterea obiectivității analistului, prin eliminarea percepției deformate de primirea indirectă a informațiilor.
trecerea procesului de intelligence de la modelul „Ciclului Informațional”, la „Abordarea centrată pe țintă”, specifică structurii de tip rețea, menționată anterior;
dezvoltarea capabilităților integrate necesare abordării eficiente a provocărilor emergente;
îmbunătățirea abilităților de a anticipa și apreveni surprizele de nivel strategic, sesizând și evaluând semnalele slabe ale apariției acestora, dezvoltând ipoteze alternative și scenarii diverse pentru o mai bună înțelegere a complexității mediului gloabal;
Apreciem că viitorul informațiilor constă în capabilități integrate și colaborative, care pot anticipa și răspunde rapid la o gamă largă de amenințări și acțiuni ostile și că accelerarea continuă a schimbărilor mediului internațional de securitate va provoca serviciile de informații să răspundă prin inovație.
Succesul în acțiunile de combatere a amenințărilor hibride și a efectelor generate de acestea, este determinat de calitatea și cantitatea informațiilor, viabilitatea comunicațiilor, siguranța sistemelor și a mijloacelor de război informațional și eficacitatea forțelor pentru operații speciale care sunt caracterizate de o mare flexibilitate, putere de lovire și grad înalt de autonomie.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Activitatea DE Intelligence ÎN Contextul Dinamicii Mediului DE Securitate Internațional (ID: 108715)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.