Activitatea de Finantare In Cadrul Companiei

ABREVIERI

DSVSA – Direcție Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor

DSP – Direcția de Sănătate Publică

APIA – Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură

OJFIR – Oficiul Județean pentru Finanțarea Investițiilor Rurale

ANSVSA – Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor

FRR – Rata financiară internă a randamentului

FRR/C – Rata financiară internă a investiției

FRR/K – Rata financiară internă a capitalului

FNPV – Valoarea netă financiară actuală

IRR – Rata internă a rentabilității

OECD – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

FSE – Fondul Social European

FEDR – Fondul European de dezvoltare regională

IAP – Instrumentul pentru Asistență de Preaderare

PAC – Instrumentul financiar unic al Politicii Agricole

GECT – Gruparea Europeană de Cooperare Teritorială

POR – Programul Operațional Regional

POS – Program operațional sectorial

FNGCIMM – Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijloci

AFIR – Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale

Introducere

Activitatea de finanțare în viața companiilor

1.1 Organizarea companiilor în România și pe plan european.

Întreprinderea în sens economic și juridic este definită ca fiind o unitate autonomă având scop lucrativ, de producție, prestare de servicii sau de comercializare și nu în ultimul rând executarea de lucrări. Ea este unitatea cu patrimoniu propriu juridicește la nivelul căreia se pot lua hotărâri cu caracter patrimonial. Acestea fiind spuse, raporturile întreprinderii cu terții se desfășoară pe bază de contract, în timp ce raporturile cu statul pe baza prevederilor legilor adoptate în vigoare.

În economia românească întreprinderea apare fie sub forma societăților comerciale, fie sub forma regiei autonome acestea diferențiindu-se numai prin caracterul proprietății.

Întreprinderile micro, mici și mijlocii sunt formate din întrepr+inderi care au în subordine mai puțin de 250 de persoane și realizează o cifră de afaceri anuală netă de maxim 50 de milioane de euro și nu în ultimul rând dețin active totale de până la 43 de milioane de euro. (Fragment din Articolul 2 al anexei din Recomandarea 361/2003/CE)

După cum reiese, întreprinderile micro, mici și mijlocii (IMM) au un rol esențial în economia europeană. Acestea reprezintă o sursă de abilități antreprenoriale prin care are loc crearea de noi locuri de muncă inovative.

În prezent Uniunea Eropeană este formată din 28 de țări, fiind alcătuită din aproximativ 23 de milioane de IMM-uri care asigură în jur de 75 de milioane de locuri de muncă. IMM-urile datorită ponderii mari de locuri de muncă create, constituie 99% din totalul întreprinderilor.

O problematică a IMM-urilor ar fi aceea că deseori au dificultăți în obținerea de capital sau credite pentru a-și putea finanța afacerea, mai ales în faza de start-up. Având aceste dificultăți care afectează de cele mai multe ori accesul la resurse, IMM-urile pot totodată să își ‘limiteze’ și accesul la noile tehnologii existente tocmai din cauza acestei problematici și anume aceea a lipsei de fonduri disponibile.

Tocmai din acest motiv, Comisia Europeană acordă un sprijin prioritar IMM-urilor deoarece acestea determină creșterea economică, crearea de noi locuri de muncă inovative și coeziune socială și economică.

Accesul la finanțare este vital pentru a demara sau extinde o afacere, iar UE oferă finanțare firmelor mici, sub diferite forme – subvenții, împrumuturi și, în unele cazuri, garanții. În afara de acestea, UE finanțează proiecte specifice. Finanțarea UE poate fi împărțită în două categorii:

finanțare directă prin subvenții;

finanțare indirectă prin intermediari naționali și locali;

Se acordă o importanță deosebită definiției care caracterizează IMM-urile datorită faptului ca avem o piață unică care nu are granițe interne și astfel este esențial ca măsurile de încurajare a acestora să aibă la bază o definiție comună care are scopul de a îmbunătății eficiența lor și totodată de limitare a concurenței dintre ele.

Prima definiție a IMM-urilor a fost adoptată de către Comisia Europeană în anul 1996. Această definiție a fost aplicată la nivelul întregului teritoriu al Uniunii Europene. Schimbările reflectă evoluțiile economice generale care au început în anul 1996 și prevedere conștientizarea obstacolelor care IMM-urile le pot întâmpina în procesul lor de dezvoltare.

Incepând cu anul 2003 datorită dezvoltării care a început în anul 1996, Comisia Europeană a formulat o nouă recomandare care a intrat în vigoare în anul 2005, recomandare care este aplicată asupra tuturor măsurilor, programelor și politicilor elaborate de Comisia Europeană pentru IMM-uri.

Noua definiție elaborată de Comisia Europeană evidențiază multitudinea de IMM-uri existente pe piață și ia în considerare și diferitele relații pe care acestea le realizează. Cu alte cuvinte ajută la promovarea inovării și la dezvoltarea parteneriatelor tinându-se seama doar de întreprinderile care au nevoie de sprijin financiar și acordând o atenție sporită sprijinirii acestora. Cu alte cuvinte, unul din principalele obiective ale noii definiții este de a asigura măsurile de susținere necesare pentru acele întreprinderi care au nevoie de acestea.

Pentru statele care sunt membre ale Uniunii Europene, folosirea acestei definiții este voluntară, însă Comisia Europeană le recomanda atât lor, cât și Fondului European de Investiții și Băncii Europene de Investiții , să aplice și să utilizeze această definire pe scară largă.

Într-o altă ordine de idei, majoritatea întreprinderilor europene angajează și au în subordine maxim 6 persoane, tocmai din acest motiv o bună parte dintr-e ele pot fi considerate IMM-uri. Cu ajutorul acestei definiri se ia în calcul și posibilitatea realizării anumitor relații financiare importante cu alte întreprinderi, acestea pot să fie sau nu IMM-uri.

Întreprinderile care fac parte din categoria IMM-urilor și doresc să aplice pentru granturi sau credite cu destinație specifică trebuie să dețină în portofoliul lor informațiile necesare pentru a putea vedea dacă îndeplinesc criteriile de egibilitate pentru a putea beneficia de susținere . În situația în care întreprinderile îndeplinesc criteriile de egibilitate, oficialii europeni, naționali, locali sau regionali fac verificări asupra îndeplinirii acestor criterii și nu în ultimul rând evaluează solicitările pentru schemele de susținere a întreprinderilor mici și mijloci.

La nivelul întregii Uniuni Europene se înfințează tot mai multe microîntreprinderi. Cu ajutorul acestei noi definiri se ia în considerare determinarea evoluției prin stabilirea de praguri financiare. Au fost introduse metode de calculare a pragurilor financiare și de personal pentru a se obține a imagine mai amplă și mai realistă asupra situației economice a unei întreprinderi. Datorită evoluției prețurilor și a productivității este necesară ajustarea acestor praguri financiare. Creșterea lor semnificativă va da posibilitatea unui număr important de întreprinderi să își mențină statutul de IMM și să se asigure și mențină eligibilitatea lor pentru programele suport. Așadar, stabilirea pragurilor financiare au ca scop încurajarea adoptării de măsuri ce se adresează problemelor care le au în vedere microîntreprinderile, în special în faza de start-up.

Accesul la capital este o problematică majoră a IMM-urilor și are statutul de permanent datorită faptului că nu pot pune la dispoziție garanțiile pe care creditorii le cer în mod tradițional. Soluționarea acestor problematici este scopul noii definirii a IMM-urilor care facilitează finanțarea egală a acestora prin acordarea de tratamente favorabile unor anumiți investitori, a unor capital cu risc și bussiness angels (persoane sau grupuri de persoane cu activitate obisnuita de investitii cu capital de risc, care investesc capital in afaceri necotate ) fără ca întreprinderile să își piardă statutul de IMM.

Aceată nouă definire implementează trei categorii diferite de întreprinderi care coresepunde unui anumit tip de relație care poate să existe între întreprinderi și anume :

Autonome sunt acele întreprinderi care sunt complet independente sau au unul sau mai multe parteneriate de mici dimensiuni. Nu dețin mai mult de 25% din capitalul social sau din drepturile de vot în una sau mai multe întreprinderi și totodată o altă întreprindere nu deține mai mult de 25% din capitalul social sau din drepturile de vot în cadrul întreprinderii

O întreprindere își poate menține statutul de autonomă chiar dacă acest plafon de 25% a fost depășit de către investitori precum :

Universități sau centre de cercetare non-profit.

Investitorii instituționali, inclusiv fonduri de dezvoltare regionale. Acești investitori instituționali sunt aceia care vând un volum mare de garanții în numele investitorilor individuali mici și care nu se implică direct în conducerea firmei în care decid să investească.

Autorități locale autonome cu un buget mai mic de 10 milioane de euro și cu mai puțin de 5.000 de locuitori.

Corporații de investiții publice, companii cu capital de risc și bussiness angels.

Partenere sunt acele întreprinderi care își desfășoară activitatea realizând activități și parteneriate financiare majore care implică mai multe întreprinderi fără ca una dintre întreprinderi să aibă control direct sau indirect asupra celeilalte. Întreprinderile partenere dețin capital social sau drepturi de vot în cadrul altor întreprinderi de cel puțin 25% sau altă întreprindere deține cel puțin 25% din acestea. Nu este legată de altă întreprindere, cu alte cuvinte drepturile de vot deținute într-o altă companie să nu fie mai mari de 50%.

Legate sunt acele întreprinderi care își desfășoare activitatea realizând activități sub forma de grupuri care își exercită controlul în mod direct sau indirect al majorității drepturilor de vot ale unei întreprinderi sau prin abilitatea de a exercita o influență dominantă asupra acesteia. Depășesc pragul de 50% și dețin majoritatea acțiunilor sau drepturilor de vot în cadrul altei întreprinderi. Totodată își țin contabilitatea consolidată sau sunt incluse în situațiile financiare consolidate ale unor întreprinderi. Un bun exemplu de întreprindere legată ar fi franciza.

Diferențierea întreprinderilor pe categorii este necesară deoarece doar așa se poate stabili o imagine clară asupra situației economice a unei întreprinderi și totodată pentru a le exclude pe cele care nu sunt IMM-uri.

Având în vedere cele trei categorii de întreprinderi, putem afirma faptul că cele mai multe IMM-uri sunt autonome deoarece își desfășoară activitatea într-un mod independent sau stabilesc parteneriate care sunt de mici dimensiuni.

Într-o altă ordine de idei, pentru a putea fi calificat ca fiind un IMM trebuie să existe o întreprindere. Din cadrul întreprinderilor fac parte și persoanele fizice autorizate, asociațiile familiale, parteneriatele precum și asociațiile angajate într-o activitate economică, neținându-se cont de forma legală a acestora.

Modalitatea prin care se poate determina dacă o societate îndeplinește statutul de întreprindere, trebuiesc avute în vedere datele deținute având la bază următoarele trei criterii și anume :

Numărul mediu de salariați

Cifra de afaceri anuală netă

Activele totale

Numărul mediu de salariați este un criteriu esențial deoarece pe baza acestuia se determină categoria din care provine fiecare IMM. Acesta are în componența sa personalul calificat, personalul cu jumătate de normă și nu în ultimul rând cel temporar și cuprinde următoarele :

Salariații sunt persoane fizice care încheie un contract de muncă individual cu o persoană fizică sau juridică și care se obligă să presteze munca în schimbul un sume de bani, numit salariu. Aceștia sunt interesați îndeosebi de securitatea locurilor de muncă și totodată de negocierea salariilor, pentru majoritatea acestora întreprinderea fiind unica sursă de venituri. Salariații sunt interesați de informațiile privind stabilitatea și profitabilitatea întreprinderii deoarece doresc să obțină posibile măriri de salarii, pensii și acordarea altor avantaje, precum și oportunități profesionale.

Proprietarii care au statutul de administratori

Persoanele care desfășoară activități în cadrul întreprinderii, aceștia subordonându-se acesteia și din punct de vedere al legislației naționale aceștia au statutul de angajați în cadrul întreprinderii.

Persoanele care au statutul de parteneri angajați în desfășurarea tuturor activităților normale ale întreprinderii. Aceștia beneficiază de beneficii financiare din partea întreprinderii.

Ca o ultimă concluzie se poate preciza faptul că numărul mediu de salariați sunt exprimați în unități de muncă anuale, în timp ce personalul cu jumătate de normă sau cei sezonieri sunt considerați ca fiind fracțiuni din aceste unități.

Cifra de afaceri anuală netă se determină prin calcularea veniturilor totale pe care întreprinderea le obține într-un an calendaristic din prestări de servicii și vânzări după ce au fost achitate toate datoriile. Acesta nu trebuie să includă TVA-ul sau alte taxe indirecte.

Activele totale reprezintă resurse controlate de întreprindere ca rezultat al unor evenimente care s-au produs în trecut și de la care sunt așteptate beneficii viitoare.

Cu alte cuvinte, activele totale reprezintă valoarea totală a bunurilor deținute de o întreprindere și cuprind : activele imobilizate, activele circulante și nu în ultimul rând cheltuieli în avans.

Acestea fiind spuse, datele deținute de o întreprindere având la bază cele trei criterii trebuie să corespundă nivelului pragului financiar astfel încât să se realizeze delimitarea lor în : microîntreprindere sau întreprindere mică sau mijlocie.

Microîntreprinderile sunt definite ca fiind întreprinderi care au în subordine un număr de până la 9 salariați și obțin o cifră anulă netă sau dețin active totale de până la 2 milioane de euro.

Acestea sunt definite ca fiind entități economice care îndeplinesc cumulativ o serie de condiții si anume : la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent, realizează venituri altele decât cele din activități provenite din domeniul bancar, al asigurărilor și reasigurărilor, al pieței de capital, excepție făcând persoanele juridice care desfășoară activități de intermediere în aceste domenii. O primă condiție ca acestea să fie considerate microîntreprinderi este aceea realizeze venituri care nu depășesc suma de 65 mii de euro și capitalul social este deținut de persoane, altele decât statul și autoritățile locale.

Întreprinderile mici sunt evidențiate ca fiind întreprinderi care au în subordine un număr maxim de 49 de salariați și dețin active totale de până la 43 de milioane de euro sau realizează o cifră de afaceri totală de până la 10 milioane de euro.

În cele din urmă discutăm despre întreprinderile mijloci ca fiind întreprinderi care au în subordine maxim 249 de angajați și realizează o cifră de afaceri de până la 50 de milioane de euro sau dețin active totale de maxim 43 de milioane de euro.

Întreprinderile mici și mijloci își organizează și conduc contabilitatea după reglementările contabile care sunt în conformitate cu Directivele Europene – OMFP nr. 3055/2009 cu modificările și completările ulterioare

Este esențial de precizat faptul că respectarea pragurilor referitoare la numărul mediu de salariați este obligatorie, însă trebuie evidențiat că un IMM are posibilitatea de a alege între cifra de afaceri aferentă unui an sau activele totale pe care să le respecte.

În funcție de categoria în care este încadrată întreprinderea în momentul executării calculelor aferente acestor date trebuie să avem în vedere și datele altor întreprinderi. Ca o concluzie a acestor calcule efectuate prin compararea entităților se evidențiază nivelul pragurilor financiare și de personal cu precizarea că aceste praguri nu trebuie să fie depășite, altfel acestea își vor pierde statutul de IMM.

Referitor la acest aspect trebuie știut că nu este necesară satisfacerea ambelor criterii concomitent și totodată că se poate depăși nivelul pragului fără a se pierde statutul de IMM. Acest aspect a fost formulat tocmai în considerentul în care prin natura lor, întreprinderile nu au cifra de afaceri anuală egală deoarece întreprinderile care aparțin sectorului de comerț și distribuție depășesc nivelul cifrei de afaceri aferent sectorului de producție. Același principiu este valabil și în cazul activelor totale, acestea exprimând starea de bonitate a unei întreprinderi. În urma acestor afirmații, neîndeplinirea simultană a celor două criterii conferă IMM-urilor angajate pe domenii de activitate diverse un tratament egal.

Surse de finanțare la nivelul companiilor

Orice întreprindere, fie că se află în stadiul de dezvoltare a activității sale sau în cea a menținerii capacităților de producție, este nevoită să atragă resurse pentru a-și finanța activitățile desfășurate.

Activitatea de investiții pretinde resurse financiare, a căror formare este antrenată de mecanismele economiei de piață și totodată de pârghiile financiare și fiscale utilizate de stat. Altfel spus, activitatea de investiții necesită resurse financiare, resurse umane și nu în ultimul rând resurse materiale. Toate aceste resurse au importanța lor în viața unei întreprinderi, însă cea mai importantă rămâne existența resurselor financiare.

Sursele din care se poate realiza finanțarea investițiilor se concretizează în surse interne și surse externe. Sursele interne sunt alcătuite din sursele din interiorul țării precum sunt fondurile proprii ale întreprinderilor, emiterea de acțiuni, alocații de la bugetul de stat, sponsorizări și nu în ultimul rând credite bancare pe termen mediu și mijlociu. În ceea ce privește sursele externe acestea se concretizează în împrumuturi bancare și investiții directe de capital.

Una dintre problematicile managerului financiar este aceea legată de tipul de finanțare care este optim de a fi ales. Alegerea tipul de finanțare ( credit bancar sau surse proprii atrase de la acționari, leasing sau credit obligatar) implică și o corectă fundamentare a costurilor pe care această sursă de finanțare îl implică.

1.2.1. Principalii factori determinanți în alegerea tipului de sursă de finanțare

Alegerea tipului de finanțare are la bază o serie de factori determinanți și anume :

Perioada pentru care sursele de finanțare sunt necesare. Acest factor reflectă durata contractului de finanțare care trebuie bine stabilit în funcție de scadența necesităților de finanțare.

Costul surselor de finanțare. Aceste costuri sunt generate în urma capitalurilor atrase și se concretizează în rata de dobândă aferentă creditului contractat sau rentabilitatea ce trebuie oferită acționarilor pentru aportului lor la capitalul întreprinderii. În plus, nu este de neglijat nici faptul că atragerea de surse noi de finanțare implică și costuri de emisiune care se materializează în comisioanele ce trebuie a fi plătite intermediarilor.

Flexibilitatea contractului de finanțare. Datorită nivelul ridicat al incertitudinii existent pe piață, aceste contracte impun o flexibilitate sporită deoarece pot apărea situații neprevăzute în care întreprinderea este nevoită să ramburseze anticipat datoria, să prelungească durata împrumutului și chiar să majoreze nivelul împrumuturilor contractate.

Impactul fiscalității asupra politicii de finanțare a firmei. Fiscalitatea poate să influențeze tipul de sursă de finanțare sau condițiile contractuale alese.

Costurile de mandat. Starea de bonitatea a întreprinderii poate să determine dificultăți în obținerea de surse de finanțare, în special atragerea de capitaluri prin oferta publică. Acest factor presupune identificarea contractelor de finanțare care să diminueze costuri de mandat (agent) și în același timp și monitorizarea activității să nu genereze costuri majore.

1.2.2 Sursele proprii de finanțare

Sursele proprii de finanțare redau în principal sursele care sunt atrase și constituite de către firmă de la acționarii săi. Aceste surse de cele mai multe ori îmbracă forma aporturilor în numerar și/sau în natură în componența capitalului social. Teoretic această modalitatea de finanțare pare cea mai accesibilă și ușoară de accesat, însă în practică aceasta poate întâmpina inconveniențe deoarece procesul de atragere de capitaluri proprii este deseori foarte dificil.

Conform autoarei Victoria Bogdan, finanțarea proprie a mijloacelor economice este asigurată direct de către deținătorul patrimoniului prin contribuția sa sub formă de capital social, dar totodată și prin autofinanțare care constă în capitalizarea profitului, la care se mai adaugă unele resurse proprii cum ar fi rezervele și fondurile proprii.

1.2.2.1. Majorarea capitalului social

Acționarii nu sunt foarte entuziasmați în momentul în care are loc majorarea capitalului deoarece orice emisiune de noi acțiuni poate determina o schimbare a raportului de forțe privind controlul întreprinderii. Aceștia pentru a-și păstra cota parte deținută la capitalul social la întreprinderii sunt nevoiți să subscrie la noile emisiuni de acțiuni, aceste noi emisiuni generând costuri suplimentare pentru aceștia. În cazul aportului în natură lucrurile stau diferit deoarece în această situație dreptul de preferință încetează. Astfel, dacă societatea este interesată să dobândească bunul care se concretizează în obiectul aportului în natură, aceștia trebuie să aibă la bază acțiuni nou emise pentru a se putea realiza majorarea capitalului social , capital pe care să îl poată acorda în schimbul aportului aferent.

Dreptul de subscriere poate fi exercitat de către acționarii existenți ai unei întreprinderi doar în condițiile în care are loc majorarea capitalului prin aport de numerar. Cu alte cuvinte, dreptul de subscriere constituie un mijloc prin care vechii acționari își protejează interesele deoarece exercitarea sa asigură evitarea reducerii beneficiilor deținute de aceștia ca urmare a creșterii numărului de acțiuni. De asemenea, prin exercitarea acestui drept de preferință, vechii acționari își mențin cota de capital investită în cadrul respectivei întreprinderi și totodată își mențin puterea de control asupra activității desfășurate.

Ca o concluzie se poate afirma faptul că dreptul de preferință conferă acționarilor o protecție în cazul în care acesta poate fi exercitat. Astfel, în luarea deciziei de exercitare a dreptului de preferință este esențial să se țină cont și de oportunitățile de fructificare a capitalului existent pe piață.

Costul capitalurilor proprii se concretizează în faptul că majoritatea întreprinderilor sesizează doar într-o mică măsură faptul că sursele atrase de acționari au caracter oneros. Un prim semnal îl primesc acele întreprinderi care sunt cotate pe piața de capital.

Rentabilitatea pentru capitalul investit care este solicitată de acționari este cuantificată în raport cu riscurile pe care aceștia și le atribuie. Într-o altă ordine de idei, societatea trebuie să asigure o remunerare a riscurilor care sunt specifice domeniului de activitate și în același timp a caracteristicilor întreprinderii.

Rezultatul obținut în ceea ce privește nivelul ratei de rentabilitate cerut de acționari va avea ca legătură rata de rentabilitate fără risc la care se va adăuga o primă de risc.

O altă referință cu privire la rata de rentabilitate ce ar trebui cerută o reprezintă rentabilitatea oferită de investițiile care sunt similare în ceea ce privește domeniul de activitate și nivelul de risc. Acest lucru nu este posibil dacă domeniul de activitate este în declin sau rentabilitățile care provin din investiții similare sunt în descreștere.

1.2.2.2. Creditul Bancar

Un alt element al surselor proprii de finanțare este creditul bancar. Studiind mișcarea, formele și evoluția creditului în economie putem afirma că extinderea volumului creditului participă alături de capitalul propriu la activitatea oricărui agent economic. Conform autoarei Daniela Zăpodeanu, activitatea economică aproape că nu există fără ca ea să fie susținută prin credit, indiferent dacă este vorba despre o finanțare directă sau de o finanțare indirectă prin intermediari bancari.

Creditul bancar reprezintă un împrumut care este materializat în bani sau bunuri, fiind acordat pe o perioadă de timp determinată, contra unei sume de bani având caracterul de dobândă. Acesta este acordat de o persoană juridică sau fizică unei alte persoane juridice sau fizice. Cu alte cuvinte, creditul este definit ca reprezentând o formă specială de mișcare a valorilor, concretizată în vânzarea de mărfuri cu plata amânată sau transferul de bani cu titlu de împrumut care servește la desfășurarea tuturor proceselor economice cu scopul de a obține profit.

Cu toate că o metodă clasică de finanțare a activității unei întreprinderi o reprezintă creditul, acest instrument este de departe de a fi banalizat. Banca oferă o gamă variată de tipuri de credite care continuă să se extindă având la bază o politică de personalizare a acestora astfel încât să corespundă cerințelor și nevoilor specifice de finanțare ale întreprinderilor solicitante.

Acordarea de credite de către bancă implică un nivel al riscurilor ridicat deoarece întreprinderile trebuie să corespundă condițiilor de eligibilitate care sunt foarte stricte pentru a putea obține finanțarea solicitată. Aceste „bariere” pe care le preîntâmpină orice întreprindere în momentul solicitării unui anumit tip de credit se referă în special la restricțiile privind gradul de îndatorare acceptat, garanțiile disponibile și nu în ultimul rând nivelul de performanță atins. Tot în cadrul acestor „bariere” se poate regăsi și costul ridicat al unor instrumente de finanțare.

Ca principiu general, gestiunea activității de creditare presupune cei cinci “C”:

Capacitatea de a plăti;

Caracterul care se referă la voința de a rambursa;

Capitalul care se concretizează în averea deținută;

Colateralul care se referă la asigurarea de garanții asiguratorii;

Condiții care pot fi :externe, economice, juridice, economice și politice.

Creditul bancar este oferit întreprinderilor într-o gamă variată și anume :Linia de credit, Creditul pe descoperire de cont, Creditul facilitate de cont, Creditul ipotecar, Credite pentru investiții, Creditul pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere, Credite pentru produse cu ciclu lung de fabricație, Creditul de scont, Credite pe cecuri ,Factoring intern, Credite pentru activitatea de leasing.

Linia de credit reprezintă o formă modernă creditului bancar care se concretizează în stabilirea unui plafon maxim pe o perioadă de timp bine determinată de regulă pe 3, 6, 9 și 12 luni, până la care agentul economic poate să se împrumute, urmând să plătească dobânda aferentă sumei contractate. Acest tip de creditare se acordă pentru activitățile curente de aprovizionare, producție, prestări de servicii, desfacere sau chiar și pentru creditarea unor proiecte sau contracte. Volumul acestui tip de credit este stabilit în funcție de cash-flow-ul clientului care nu poate să depășească volumul încasărilor curente realizate prin bancă în perioada anterioară care este necesară să fie egală ca număr de zile cu perioada viitoare de creditare.

Într-o altă ordine de idei, acest tip de credit pe baza contractului de creditare, banca își ia angajamentul ca pe o perioadă de timp determinată și specificată în contract să ofere agentului economic fonduri pe care le poate utiliza în raport cu nevoile acestuia, dar care să nu depășească plafonul maxim stabilit în contract. Se poate afirma că un avantaj al acestui tip de credit este acela că se pot executa trageri și rambursări multiple.

Un al tip de credit pe care banca îl pune la dispoziția întreprinderii este creditul overdraft. Este un credit care se acordă pentru o perioadă de maxim 7 zile de la data efectuării primei trageri pentru prevenirea lipsei temporare de disponibilități în cont la data decontării unor instrumente de plată de debit emiseși este garantat cu cesionarea încasărilor în favoarea băncii. Acest tip de credit este destinat achitării unor obligații stringente și oferă posibilitatea prelungirii lui pe o perioadă de maxim un an .

Creditul facilitate de cont este un alt tip de cont pus de către bancă la dispoziția întreprinderii. Acest tip de credit se adresează clienților cu performanțe financiare foarte bune pentru a putea face față temporar plăților, fiind acordat pe o perioadă de maxim 30 de zile și este garantat cu gajul general asupra patrimoniului sau cesionarea în detrimentul băncii a fluxului de lichidități derulat prin bancă. Cu alte cuvinte, creditul este acordat pentru acoperirea temporară de lichidități, ca urmare a apariției unor situații neprevăzute în contradicție cu planificarea fluxurilor financiare.

Un credit la care întreprinderile apelează des este creditul ipotecat. Acest tip de credit se acordă persoanelor juridice în vederea construirii, reabilitării, extinderii sau consolidării imobilelor având destinație locativă, comercială sau industrială sau pentru locuințe de serviciu pentru salariații proprii pe o perioadă de 5-10 ani. În cazul creditului ipotecar, nivelul creditului este de 75% din valoarea imobilului și se acordă de către bancă o perioadă de grație de până la 2 ani. Creditul ipotecar poate acoperi și finanțarea unor cheltuieli legate de realizarea investițiilor imobiliare cum sunt : întocmirea de studii și proiecte, pentru obținerea avizelor, acordurilor și autorizațiilor legale necesare ș.m.d.

Banca pune la dispoziție și creditul pentru investiții care este destinat pentru finanțarea activității de investiții, în completarea surselor proprii ale clienților. Nivelul acestui tip de credit este de maxim 85% din valoarea totală a investiției, restul de 15% reprezentând aportul personal al solicitantului și se acordă o perioadă de grație de până la 2 ani.

Creditul pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere este acordat în special pentru produse agricole, agroalimentare, de proveniență vegetală sau animală sau pot face obiectul creditării a agenților economici de profil pentru activități turistice sezoniere, pentru care există contracte și comenzi. Este un credit care se acordă pe o perioadă de maxim un an.

O altă modalitate de creditare este creditul pentru produse cu ciclu lung de fabricație se acordă printr-un cont separat de împrumut eșalonat în funcție de evoluția cheltuielilor în ceea ce privește producția în curs de fabricație pe o perioadă de 12 luni cu posibilitatea extinderii până maxim la 36 de luni, fără a se depăși ciclurile tehnologice de execuție stabilite prin documentația tehnică.

Creditul de scont se acordă întreprinderilor care sunt posesoare legale ale unor titluri de credit și doresc încasarea înainte de scadență a sumei înscrise pe acestea. Este un credit acordat pe o perioadă de maxim un an și scadența acestuia stabilindu-se în ziua încasării sumelor aferente efectelor de comerț scontate.

Un alt tip de credit pus la dispoziția agenților economici este creditul pe bază de cecuri. Este un credit care se acordă întreprinderilor care depun cecuri spre încasare și este destinat activității curente : furnizori, salarii, taxe etc. În general nivelul creditului este de 90% din valoarea nominală a cecurilor.

Factoring-ul intern reprezintă un pachet cu servicii acordat pe o perioadă de maxim 180 de zile, care asigură finanțarea pe baza facturilor și totodată administrarea creanțelor. Acest tip de credit se adresează societăților mici și mijloci care nu au puterea financiară să își susțină creșterea vânzărilor sau nu au suficiente resurse materiale pentru a apela la credit, dar în același timp este adresat și societăților mari care nu dispun de suficiente lichidități.

Și nu în ultimul rând vorbim despre credite pentru activitatea de leasing. Se acordă societăților și instituțiilor specializate în desfășurarea activității de leasing în vederea achiziționării activelor care fac obiectul contractelor de leasing încheiate cu utilizatorii. Acesta este destinat achiziționării de bunuri mobile aflate în circuitul civil care pot să fie noi sau second hand. Perioada pentru care este acordat nu poate să depășească durata contractului de leasing.

Acestea fiind spuse, principalul cost al creditului este constituit din dobânda pe care agentul economic este obligat să o plătească pe toată perioada derulării creditului contractat. Dobânda de plătit către bancă este diversificată și diferă ca și procent în funcție de tipul de credit solicitat și în funcție de perioada pentru care a fost contractat.

1.2.3. Finanțarea prin leasing

Leasing-ul este un acord care dă dreptul de exploatare altei părți asupra unui activ pe o perioadă determinată de timp în schimbul unei sume de bani periodică numită rentă sau plata închirierii și cuprinde : amortizarea bunului utilizat, dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv și nu în ultimul rând marja de profit a societății de leasing.

Conform autorului Negru Ionașcu, leasing-ul este o modalitate de a efectua investiții fără a se recurge la credite. Societatea de leasing achiziționează un bun cu scopul de al închiria și vinde ulterior având la bază contractul de leasing. Părțile contractante sunt lessar-ul care este cel care deține bunul și lessee este cel care primește acordul de a utiliza bunul pe o anumită perioadă de timp. Chiriașul intră în posesia bunului, închiriat la încheierea contractului de leasing, după ce a fost efectuată plata reziduală a bunului, valoare ce a fost stabilită la început.

Avem mai multe tipuri de contracte de leasing și anume :

În funcție de forma în care se stabilesc relațiile contractuale sunt întâlnite :

Leasing direct se stabilește între producătorul furnizor al bunului și beneficiarul utilizator.

Leasing indirect presupun intervenția societăților specializate pentru preluarea creditării, prestării de servicii, refinanțarea și contractarea.

În funcție de conținutul ratei plătite locatorului, contractul de leasing poate fi :

Leasing brut- acesta presupune că în prețul bunului sunt incluse și cheltuielile de întreținere, service și reparații.

Leasing net – acesta presupune că utilizatorul plătește furnizorului doar prețul bunului închiriat.

În funcție de serviciile propuse amintim :

Leasing time sharing atunci când bunul este închiriat în același timp mai multor utilizatori.

Leasing experimental presupune închirierea pe o perioadă de timp scurte cu scopul de a fi achiziționate ulterior dacă acestea corespund standardelor impuse de utilizator.

Contractul lease back presupune vânzarea de către locator a propriilor bunuri către o societate de leasing și închirierea acestora printr-un contract de leasing.

Contractul de master-leasing reprezintă o formă de leasing care este frecvent întâlnită.

Leasing-ul presupune o serie de avantaje și dezavantaje. Din componența avantajelor amintim : posibilitatea de a obține finanțarea în lipsa resursei, e o cale ușoară de acces la tehnologii, graficul de plăți este mai flexibil ca și la bancă, posibilitatea înlocuirii bunului pe parcursul perioadei de închiriere. În ceea ce privește dezavantajele evidențiem : este mai costisitor ca și un credit, se justifică dacă prin închirierea bunului se poate obține profit, ratele pot deveni dezavantajoase în timp și nu în ultimul rând generează costuri suplimentare în vederea instruirii personalului deoarece există clauze contractuale dure cu privire la întreținerea bunului.

1.2.4 Finanțarea prin emisiune de obligațiuni

Finanțarea prin emisiunea de obligațiuni a întreprinderilor românești se concretizează în acest moment în doar câteva cazuri particulare care sunt finalizate cu succes și sunt tranzacționate pe Bursa de valori București. Pentru a putea susține aceste instrumente de credit, BVB a elaborat norme prin care să se asigure fluidizarea procedurilor necesare tranzacționării în cadrul piețelor secundar și totodată în anumite situații nu a perceput comisioane pentru ofertele primare publice de obligațiuni derulate în cadrul sistemului bursier. Acestea se aplică doar în situația în care cei care lansează un astfel de împrumut au câștigat încrederea celor care subscriu emisiunea acestor obligațiuni.

Un factor esențial al acestui tip de finanțare îl reprezintă rentabilitatea oferită celor care își mobilizează capitalul în obligațiuni emise. În aceste condiții, investitorii vor pune în balanță randamentul pe care îl pot obține și totodată și riscul care și-l asumă de a nu mai recupera capitalul investit.

Cu alte cuvinte, investitorul este interesat să obțină o rentabilitate sporită pentru capitalul pe care îl investește materializat în titluri financiare. Pentru asigurarea succesului emisiunii acestor obligațiuni, emitentul are obligația de a oferi potențialilor investitori un randament care la scadență să fie la un nivel cel puțin egal cu randamentul unor alte plasamente similare sau cu rata de dobândă de pe piața de capital.

Din punctul de vedere al emitentului acest împrumut obligatar implică costuri care fac referire atât la realizarea emisiunii cât și la remunerarea ce este necesară de asigurat celor care decid subscrierea la emisiunea obligațiunilor. Astfel, câștigurile generate pot fi sporite și prin intermediul primelor de emisiune sau rambursare pe care emitentul le acordă pentru a se asigura că va beneficia de finanțarea dorită.

În concluzie, întreprinderea emitentă trebuie să ia în calcul nivelul costului obligatar și în același timp să ia în considerare toate costurile aferente emisiunii și a răscumpărării acestora, acestea implicând și plata cupoanelor.

Investiția – decizie strategică la nivelul companiilor românești

Noțiunea de investiție, într-o accepțiune largă, este sinonimă cu orice acțiune de alocare, dotare și plasare a capitalului în vederea obținerii unor câștiguri. Conform acestei accepțiuni, investiția reprezintă schimbarea unei sume prezente și certe în speranța obținerii în viitor a unor venituri superioare dar probabile.

Într-un sens restrâns, financiar-contabil, investiția reprezintă o cheltuială făcută pentru obținerea de bunuri materiale cu valoare mare și de durată de folosință îndelungată, numite în contabilitate active imobilizate. Conform autoarei Victoria Bogdan, activele imobilizate se concretizează în bunuri și valori de investiții. Activele au următoarele caracteristici: o perioadă de utilizare sau de lichidare care depășește un an, acestea participând la mai multe cicluri de activitate sau circuite economice, nu se înlocuiesc după prima utilizare, sunt păstrate în patrimoniul entității, nefiind destinate comercializării.

Investiția nu poate fi tratată ca fiind o simplă cheltuială deoarece asta ar însemna să neglijăm conținutul material concret al efortului investițional pe care îl face orice persoană fizică sau juridică atunci când întocmește un proiect de investiții. Acestea întocmesc proiectele de investiții din dorința de a obține beneficii economice viitoare. În altă ordine de idei, scopul final pentru care sunt întocmite proiectele de investiții și realizarea investiției efective nu se concretizează doar în obținerea de mijloace fixe precum clădiri, utilaje etc. dar și în obținerea de efecte utile de natură socială, economică și ecologică.

Altfel fiind spus, investițiile pot fi privite și ca un liant între generații deoarece cu ajutorul acestora se creeze noi locuri de muncă pentru generația tânără dar totodată și prin moștenirea de capital fix pe care aceștia o primesc de la generațiile anterioare.

Noțiunea de investiție implică trei elemente definitorii și anume :

Durata investiției.

Riscul investiției

Eficiența investiției.

Investiția mai este privită ca o renunțare la o satisfacție imediată și sigură pentru venituri și profituri în viitor, nesigure.

Autorul Staicu apreciază ideea lui Pierre Masse potrivit căreia investiția este “ o cheltuială pentru un viitor incert”, din care reiese că investiției îi este iminent riscul. Astfel, conform lui Pierre Masse, investițiile echivalează cu a renunța la satisfacția imediată și sigură, pe seama veniturilor si economiilor de care se dispune în prezent pentru obținerea unei speranțe viitoare, al cărui suport îl reprezintă tocmai bunul investit.

Investiția are patru elemente definitorii și anume :

Subiectul care este persoana fizică sau juridică care decide să investească.

Obiectul care se concretizează în construcția, echipamentele, utilajele pentru care se realizează investiția.

Costul care se referă la efortul financiar pentru realizarea obiectivului investiției.

Efectele care se concretizează în rezultatele ce vor fi obținute în viitor ( valori material, economice, financiare)

Scopul final al unei investiții îl constituie obținerea profitului. Într-o altă ordine de idei, investitorul acceptă schimbarea disponibilităților existente în prezent pe o serie de efecte viitoare, doar în situația în care suma alocată realizării investiției, actualizată, este superioară cheltuielilor efectuate inițial. Altfel fiind spus, noțiunii de investiții ii este caracteristic timpul datorită faptului că fondurile investiționale se alocă în prezent cu scopul obținerii unor efecte viitoare. Efectele viitoare așteptate sunt speranțe și nu certitudini.

Astfel se poate pune accent pe rolul investițiilor destinate activității economice productive în vederea realizării suportului solid care determină creșterea avuției. Forța productivă a societății este modernizată și dezvoltată de către investiții.

În viața economică, activitatea de investiții ocupă un loc important atât în sfera producției de bunuri și servicii cât și în sfera consumului, acesta fiind factorul care influențează simultat cererea și oferta.

Întocmirea unui proiect de investiții în sfera producției de bunuri și servicii are ca efect sporirea și diversificarea ofertei, întrucât dacă aceasta este acceptată pe piață conduce la creșterea veniturilor agenților economici. În același timp are loc o creștere a gradului de ocupare a forței de muncă și totodată a caștigurilor salariale care conduc la creșterea cererii de bunuri și servicii. Acestea fiind spuse, putem afirma faptul că în cadrul economic național, activitatea de investiții joacă un rol dublu și anume :

În primul rând agenții economici care pun în mișcare acțiunile investiționale și care implementează diverse proiecte de investiții își diversifică și multiplică oferta de bunuri prin creșterea capacităților productive.

În al doilea rând orice proiect de investiții va determina alocarea suplimentară de nevoi sau cereri în sectoare conexe în amonte (solicitarea de materii prime ) sau în aval (distribuitorii sau consumatorii serviciilor oferite)

Așadar, investițiile constituie instrumentul principal de realizare a modernizării economice prin crearea de noi structuri mai performante. Proiectele de investiții nou întocmite detemină modificări pe piața muncii în sectoarele care pregătesc și realizează acțiunile investiționale cum ar fi : construcțiile, cercetare, dezvoltare și nu în ultimul rând producția de echipamente.

Economiștii diferențiază riguros investițiile financiare de investițiile în active reale. Potrivit acestei diferențieri, o tipologie globală a investițiilor ar cuprinde următoarele categorii:

Investiții imobiliare care se referă la achiziția sau obținerea de bunuri imobiliare destinate locuirii sau de desfășurare a unor activități publice sau administrative.

Investiții financiare care constau în procurarea unor valori mobiliare concretizate în acțiuni, obligațiuni și alte titluri de valoare.

Investiții industriale și comerciale care urmăresc achiziția sau realiarea pe cont propriu a unor active corporale și necorporale indispensabile activităților de comercializare sau producție a bunurilor și serviciilor.

Clasificarea investițiilor se face în funcție de anumite criterii astfel:

După natura lor:

investițiile corporale (mijloace fixe, construcții și activul circulant -stocuri) se materializează în elemente de capital fix și alte categorii de active fixe sau circulante.

investițiile necorporale (know-how, fond de comerț, programe informatice, activități de cercetare-dezvoltare, activități de formare profesională, prognoze de management și marketing)

investițiile financiare presupun tranzacționarea titlurilor de valoare (titluri de participare, împrumuturi pe termen scurt,mediu și lung) , cumpărarea de creanțe.

După obiectivul care se urmărește prin realizarea proiectului :

investițiile productive:

-de expansiune (de extindere), când se creează noi capacități de producție

-de menținere, când se înlocuiește sau se schimbă anumite capacități de producție

-de modernizare, cu scopul creșterii performanțelor tehnice

-de inovare și diversificare a activității

b) investițiile obligatorii, se fac cu scopul de a respecta anumite angajamente luate anterior față de alți agenți economici și cu scopul de a respecta reglementările legale în vigoare.

c) investițiile strategice, se fac în sfera cercetării-dezvoltării sau pentru ameliorarea climatului de muncă.

După gradul de risc:

a) investițiile cu risc scăzut, în special investițiile de menținere și de ameliorare

b) investițiile cu risc sporit, cele mai riscante sunt cele de expansiune sau diversificare (inovare).

Din punct de vedere al relațiilor ce se stabilesc între întreprinzători (beneficiarul proiectului) și sursa străină de resurse pentru investiții:

investițiile străine directe, când agentul finanțator străin are posibilitatea de a lua decizii și de control pe linie managerială, tehnologică, marketing.

investițiile străine de portofoliu sunt investițiile care au un plasament pur financiar fără alte implicații în viața proiectului.

După rolul funcțional pe care îl joacă în cadrul proiectului:

investițiile directe, sunt cele care se fac pentru realizarea obiectivului de bază ( achiziționarea utilajelor, montarea acestora, executarea construcțiilor etc. )

colaterale, se materializează în lucrări care asigură utilitățile obictivului de bază (energie, apă, gaze)

conexe – sunt acele cheltuieli care se fac în ramuri sau domenii conexe celui în care se înfăptuiește proiectul.

După structura tehnologică a cheltuielilor:

investițiile în mijloace fixe (echipamente cu montare, instalare, construcții)

cheltuieli preliminarii care cuprind costul proiectelor, licențe, know-how,cheltuieli de constituire

fondul de rulment (capital de lucru)

După cronologia intrărilor și ieșirilor de trezorerie:

o singură intrare, o singură ieșire

intrări multiple în mai multe etape și o singură ieșire

o singură intrare și ieșiri multiple

intrări multiple, ieșiri multiple.

După modul de constituire:

investițiile nete – fonduri bănești ce provin din produsul național la nivel macroeconomic, sau la nivelul agentului economic – profitul

investițiile brute – rezultă din adăugarea amortizării la investițiile nete. Ele au ca și scop creșterea absolută a capitalului fix.

După modul de finanțare:

sursa proprie a agentului economic

sursa străină

alocații bugetare

Activitatea de investiții în cadrul unei întreprinderi are la bază strategia de dezvoltare economică stabilită la nivelul acesteia și se desfășoară pe bază de programe investiționale sau proiecte.

Așadar, proiectele de investiții elaborate în cadrul unei întreprinderi trebuiesc detaliate în vederea implementării lor în cât mai multe proiecte investiționale. Detalierea programelor de investiții necesare se realizează prin proiecte de investiții. Conform autoarei Violeta Sacui, proiectul de investiții este definit ca fiind un program complet și liber de acțiune care implică realizarea unei investiții și totodată exploatarea acesteia pe întreaga durată a sa de viață.

Un program de dezvoltare al unui agent economic cuprinde un portofoliu de proiecte între care pot să existe relații de intercondiționare sau nu. Așadar, pot exista proiecte care se exclud reciproc deși îndeplinesc aceleași funcțiuni , denumite si proiecte incompatibile, proiecte care se pot realiza simultan fără să își afecteze performanțele unuia sau altuia, denumite și proiecte comparabile, dar și proiecte care sunt dependente unul de celălalt care poartă denumirea de proiecte contingentate.

După modul de execuție al proiectelor distingem :

Cu execuție în regie proprie – care se concretizează în execuția unei lucrări cu forțe proprii, fără implicarea unor firme de specialitate.

Cu execuție în antrepriză – care se concretizează în execuția unei lucrări cu ajutorul unor agenți economici specializați.

Cea mai des întâlnită modalitate de execuție a proiectelor este cea în antrepriză. Conform acestei modalități, beneficiarul decide să îsi realizeze execuția proiectului cu ajutorul unui antreprenor specializat. Acest antreprenor pe baza documentațiilor întocmite anterior, realizează integral obiectul investiției astfel încât la finalizarea lucrărilor acesta poate intra în producție. Această relație existentă între investitor și antreprenor se realizează sub forma unui contract de vânzare-cumpărare care se concretizează în transferul de proprietate contra unei sume de bani.

În sinteză, clasificarea proiectelor poate fi realizată astfel :

După viața economică :

Termen scurt

Termen lung

După risc :

De înlocuire

Expansiune

Produs nou

După dependența de alte proiecte :

Independente

Mutual exclusive

Complementare

Proiectele de investiții se întocmesc pe baza deciziei de investiții. Decizia de investiții este definită ca reprezentând procesul prin care resursele întreprinderii (materiale, financiare, umane etc.) sunt utilizate în vederea realizării unor proiecte investiționale destinate obținerii unor profituri în perioadele viitoare.

Activitatea desfășurată la nivelul întreprinderii care se ocupă cu luarea deciziilor de investiții în legătură cu activele de durată sunt poartă denumirea de activitatea de bugetare a capitalului.

Conform autoarei Violeta Sacui, procesul bugetării capitalului poate fi definit ca reprezentând totalitatea deciziilor care se iau la nivelul unei întreprinderi legate de mărimea și modalitatea în care acestea își vor obține resursele financiare, dar totodată și a modalității lor de alocare în funcție de diferitele proiecte de investiții.

Înainte ca o firmă să se gândească la stabilirea bugetului de capital, aceasta trebuie să își definească strategia comună care se concretizează în setul său larg de obiective privind investițiile viitoare. Firma își realizează strategia comună prin efectuarea de investiții în active de durată care vor conduce la maximizarea bunăstării acționarilor.

Oportunități de finanțare a investițiilor

2. Fundamentarea deciziei de investiții in cadrul programelor structurale

Conform autorului Lianu Costin conceptul de asistență externă nerambursabilă este definită ca fiind un transfer de resurse care nu respectă condițiile impuse de piața financiară, dar comparativ cu acestea, sunt transferuri cu titlu gratuit.

Conceptul de asistență externă nerambursabilă a apărut și s-a dezvoltat inițial ca fiind transferuri cu titlu gratuit de bunuri și servicii specializate la transferul de fonduri nerambursabile. Primele fonduri nerambursabile au apărut în urma incapacității de plată a unor țări cu privire la stingerea datoriilor, aceste fonduri erau oferite sub formă de credite de către Banca Mondială sau de alți finanțatori bancari instituționali.

Un factor esențial de înțelegere a acestei asistențe externe este acela că nu toate fondurile acordate sunt și nerambursabile. Trebuie făcută diferența între asistența economică rambursabilă și cea nerambursabilă.

Unul dintre organismele care are ca obiectiv reglementările acestei probleme este OECD. Acesta clasifică țările și tipurile de ajutoare în cadrul unor liste și anume :

Țări în curs de tranziție care sunt beneficiari ale asistenței directe.

Țări emergente care beneficiază de asistență oficială pentru dezvoltare.

Programele de cooperare se numesc granturi în țările receptoare punându-se accent pe caracterul lor de donație/ gratuitate, care nu impune nici un fel de obligație din partea receptorilor. Astfel, conceptul de gratuitate generează pentru receptor costuri implicite, a căror existență nu poate fi ignorată.

Asistența financiară nerambursabilă este un instrument economic-financiar de o importanță sporită în ceea ce privește transferul național/internațional cu caracter nerambursabil de resurse financiare, materiale și know-how, de la țările dezvoltate spre cele care se află în dificultăți economice. Într-o altă ordine de idei, asistența financiară nerambursabilă este considerată un transfer liber cu caracter unilateral, de la emitent la receptor , fiind condiționat de satisfacerea unor interese. În cadrul acestei relații se urmăresc obținerea unor efecte benefice pentru amibele părți și în același timp și îndeplinirea de către receptor a anumitor obligații.

De reținut este faptul că principalele programe de asistență externă nerambursabilă sau programele de finanțare nerambursabilă pot fi considerate instrumente de politică externă și internă cu ajutorul cărora se transferă resurse non-financiare sau financiare primite de către receptor de la donator.

Finanțările structurale din fonduri europene

Comisia Europeană și mai târziu alte organisme ale Uniunii Europene au avut rolul de a transfera ajutoare financiare nerambursabile către statele Uniunii, acestea primind denumirea de Fonduri Structurale Europene

Scopul statelor fondatoare ale Uniunii Europene a fost încă de la început aproprierea nivelurilor de dezvoltare economică a statelor membre, acestea neputându-se realiza fără existența măsurilor de deschidere și liberalizare a piețelor. Un alt scop ar fi și reducerea disparităților de dezvoltare al țărilor membre, îndeplinindu-se astfel cerințele Politicii de Coeziune. Această Politică de Coeziune este definită ca fiind unul dintre cele mai vechi concepte de strategie ale Uniunii Europe în domeniul politic și economic, având la bază instrumente de finanțare specifice.

În perioada 2007-2013 programele de finanțare europene au înregistrat creșteri semnificative. Comisia Europeană a restructurat masiv fondurile europene afla la dispoziția ei. Această restructurare s-a concretizat în diminuarea numărului și gruparea mai concisă a instrumentelor de finanțare structurale având la bază obiectivele politicii europene.

Instrumentele de finanțare specifice utilizate în această perioadă au fost următoarele

Fondul de Coeziune – are ca rol diminuarea diferențelor dintre nivelurile de dezvoltare socială și economică și stabilizarea economiilor țărilor membre.

Fondul Social European (FSE) – are ca scop îmbunătățirea calității locurilor de muncă și posibilităților de ocupare a forței de muncă în cadrul Uniunii Europene.

Fondul European de dezvoltare regională (FEDR) – are de a consolida coeziunea economică și socială în interiorul Uniunii Europene prin diminuarea dezechilibrelor regionale.

Instrumentul pentru Asistență de Preaderare ( IAP) – sprijină țările candidate și potențial candidate la aderare oferind ajutor pentru tranziție și consolidarea instituțiilor, cooperare transfrontalieră, dezvoltare regională, dezvoltarea resurselor umane și nu în ultimul rând dezvoltarea rurală.

Instrumentul financiar unic al Politicii Agricole (PAC) – sprijină politica agricolă comună împreună cu Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA) și Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR).

Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene – preîntâmpină eventualele nevoi și poate fi folosit în cazul unor calamități naturale.

Gruparea Europeană de Cooperare Teritorială (GECT) – este destinat să faciliteze și în același timp să promoveze cooperarea interregională, transnațională și transfrontalieră.

Jaspers – Jeremie – Jessica . Jaspers oferă resurse și expertiză statelor membre pentru a le ajuta să implementeze politica de coeziune. Jeremie are ca obiectiv îmbunătățirea accesului microîntreprinderilor și IMM-urilor din cadrul UE la resursele necesare procesului de dezvoltare. Jessica are ca scop creșterea economică și a numărului de locuri de muncă în zonele urbane, precum și promovarea investițiilor durabile.

În perioada 2014-2020 datorită faptului că perioada de contractare a fondurilor structurale se afla pe final, a constituit un pas important în vederea pregătirii noii perioade de programare și în același timp a stabilirii cadrului comunitar în domeniu. În cadrul acestei perioade se preconizează schimbări majore atât în ceea ce privește Politica de Coeziune, cât și în modul de punere în practica a acesteia.

Aceste schimbări majore ale politicii europene din domeniul finanțărilor structurale au ca scop îmbunătățirea cooperării economice teritoriale și creșterea numărului de investiții pentru dezvoltarea economică și ocuparea forței de muncă.

2.1.1 Rolul instituțiilor financiar-bancare din România în derularea proiectelor de investiții finanțate din Fonduri Structurale Europene.

Un studiu care a fost publicat în anul 2006 care cuprinde o analiză cuprinzătoare a sectorului privat a evidențiat faptul că majoritatea IMM-urilor utilizează pentru a-și dezvolta afacerea într-o mare măsură surse proprii de finanțare și în același timp credite bancare și facilități de leasing. În baza acestui studiu s-a evidențiat necesitatea surselor externe de finanțare nerambursabile europene sau naționale pentru a majora procesul dezvoltării IMM-urilor. Acestea fiind spuse, se poate afirma că rolul Fondului Național de garantare a Creditelor pentru IMM-uri avea un rol nesemnificativ pe piața financiar-bancară.

În anul 2008 după ce a avut loc lansarea programelor structurale de finanțare europene concentrate pe dezvoltarea competitivă a întreprinderilor mici și mijloci care a generat o schimbare în rândul acestora, tot mai multe IMM-uri au aplicat pentru obținerea fondurilor nerambursabile în vederea realizării investițiilor propuse pe baza programelor de finanțare, respectiv POR și POS. Această posibilitate de finanțare a investițiilor era un prim succes pentru IMM-uri până în momentul în care a apărut o nouă problemă majoră și anume cea a lipsei fondurilor pentru cofinanțarea investițiilor și în același timp pentru susținerea cheltuielilor aferente etapelor de finanțare a respectivului proiect.

În primele etape ale proiectului, beneficiarul are obligația să investească resursele financiare proprii în vederea susținerii proiectul, urmând ca acestea ulterior să fie rambursate prin intermediul Autorității de Management a proiectului în situația în care acestea corespund din punct de vedere eligibil.

Lipsa fondurilor pentru cofinanțarea investițiilor pe bază de proiecte europene a determinat beneficiarii să apeleze la credite bancare. Din acest considerent, băncile au creat produse bancare speciale care să sprijine proiectele de finanțare cu caracter nerambursabil, produse care în primă instanță au fost primite cu surprindere și neîncredere de sectorul bancar.

Acestea fiind spuse, sectorul bancar a pus la dispoziția solicitanților pachete de produse specializate fiind exclusiv dedicate cofinanțării sau prefinanțării și nu în ultimul rând garantării diferitelor tipuri de proiecte de finanțare europene și anume :

Credite pentru cofinanțarea cheltuielilor eligibile și neeligibile în cadrul proiectelor de investiții – acest tip de credit este destinat activităților care sunt aprobate după aprobarea proiectului de investiții până în momentul efectuării plății de către Autoritatea de Management .

Creditul pentru prefinanțarea cheltuielilor pentru obținerea de fonduri europene – acest tip de credit este acordat pentru finanțarea proiectului de investiții înainte ca acesta să fie aprobat până în momentul efectuării primei plăți de către Autoritatea de Management.

Credite pe termen lung acordate pentru finanțarea cheltuielilor eligibile și în același timp asigurarea parțială sau în întregime a susținerii proiectelor de investiții – acest tip de creditare este garantat cu investiția în sine doar dacă există permisiunea din partea Autorității de Management.

Credit pentru finanțarea cheltuielilor care nu sunt eligibile și pentru cele de funcționare- acest tip de credit se concretizează în acordarea de finanțări pe termen scurt și mediu în funcție de nivelul necesității de finanțare.

Creditul de tip punte- acest tip de credit este acordat pentru acoperirea necesarului de finanțare generat de decalajul dintre plățile efectuate în etapele de execuție a proiectului și încasarea tranșelor nerambursabile de autoritățile programului de finanțare.

Scrisoarea de garanție bancară este folosită de către beneficiarii programelor de finanțare în vederea executării unor plăți în avans.

Scrisoarea de confort bancar arată capacitatea financiară a celui care a solicitat creditul de a implementa proiectul propus spre finanțare.

Asistență în managementul de proiect în perioada implementării proiectului sau a pregătirii proiectului.

La baza analizei bancabilității și a eligibilității creditelor, băncile românești utilizează o serie de etape și anume :

În cadrul primei etape de creditate are loc documentația și informarea cu privire la solicitantul de credite, concret, acesta trebuie să ofere ofițerului de credite răspunsuri la o serie de întrebări. Adresarea acestor întrebări de către ofițerul de credite au ca scop stabilirea reputației clientului, a stabilității sale financiare și a poziției sale pe piață. Acest tip de întrebări se regăsesc de altfel și în cadrul documentațiilor de aplicare la finanțări nerambursabile.

Cea de a doua etapă se concretizează în documentarea creditului – colectarea documentelor necesare analizei creditului. Această etapă prevede solicitarea unor documente justificative având ca scop eficiența și profitabilitatea afacerii creditate.

În cea de a treia etapă este cea de analizare a bonității solicitantului de credite și constă în analizarea documentelor existente în vederea acordării creditului solicitat.

În cadrul celei de a patra etapă este analizată capacitatea de restituire a creditului de către solicitant, etapă care analizează atât trecutul companiei și în același timp afacerea care este propusă să fie viabilă și reușită.

În urma prezentării acestor etape se poate afirma că celei căreia i se acordă o importanță deosebită este cea în care se realizează analizarea bonității solicitantului de credite.

Conform autorului Trenca, majoritatea băncilor, în cadrul analizei economico-financiare a procesului de creditare, efectuează următoarele tipuri de analiză și anume :

Analizarea indicatorilor

Analizarea situațiilor contabile, în evoluție

Analizarea cost, profit, venit

Analizarea pragului de rentabilitate

Analizarea previziunilor prin prisma fluxurilor de fonduri și lichidități

În același timp pentru a se putea determina starea de bonitate a solicitantului, băncile definesc și utilizează un set de indicatori interni de evaluare. Principalii indicatori interni de evaluare sunt : indicatorii de lichiditate, indicatorii de gestiune , indicatorii de profitabilitate, indicatorii de solvabilitate, indicatorii de trezorerie : cash-flow

2.1.2. Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri.

De cele mai multe ori, IMM-urile care aplică pentru obținerea de finanțare pentru investiții din Fondurile Structurale Europene, solicită băncii un credit pentru cofinanțare și nu pot garanta în totalitate cu proprietățile deținute sau cu alte active. Având în vedere acest factor, IMM-urile împreună cu băncile apelează la Fondul Național de Garantare a Creditelor (FNGCIMM) .

La baza FNGCIMM stau o serie de obiective strategice și anume :

Creșterea nivelului de investiții realizate de către IMM-uri

Creșterea accesului la finanțare a IMM-urilor care propuneri de investiții viabile, dar care nu dețin garanții adecvate sau resurse materiale.

Susținerea politică economică și socială a guvernului, în special a IMM-urilor.

Fondul cooperează cu instituțiile financiare în baza unui acord. Astfel, majoritatea băncilor din România au încheiat acorduri de colaborare cu FNGCIMM cu scopul de a facilita acordarea de credite destinate IMM-urilor, acestea având acces la fondurile pentru dezvoltarea sectorului productiv alocate de Uniunea Europeană. Fondul va oferi băncilor garanțiile de care acestea au nevoie pentru a permite IMM-urilor să acceseze mult mai ușor creditele solicitate. Garanțiile pe care Fondul le acordă băncilor sunt de două tipuri și anume : garanții standard și garanții plafon.

Garanțiile standard se concretizează în faptul că FNGCIMM preia parțial riscul de credit în proporție de maxim 80% din valoarea acestuia deoarece aceasta are semnate convenții de garantare cu cele mai importante instituții financiare din România. În baza acestor garanții este depășită principala cauză de respingere a cererii de credit și anume cea a lipsei garanțiilor proprii.

Garanțiile plafon preiau parțial riscul de credit având o limită maximă de 700.000 euro (echivalent în lei ) și sunt destinate asigurării capitalului de lucru și a dezvoltării proiectelor investiționale.

Aceste facilitează accesarea fondurilor europene prin garantarea creditelor punte sau de cofinanțare.

În urma celor prezentate mai sus, sistemul bancar are un rol important în asigurarea resurselor financiare nerambursabile necesare derulării proiectelor de finanțare și cofinanțării. Una dintre problemele majore ale solicitanților unui credit este acela că doar proiectele considerate bancabile beneficiază de produse bancare specifice. Termenul de bancabiliate este definit ca fiind proiectul sau propunerea care are garanții suficiente, cash-flow în viitor și o probabilitate mare de succes, astfel încât să fie acceptat spre finanțare pentru creditorii instituționali sau mai simplu spus acest termen reprezintă un proiect care este acceptat de către bancă. Conform unor autori se consideră că un proiect este bancabil în cazul în care creditorii sunt dispuși să îl finanțeze.

Acestea fiind spuse, autorul Laurențiu Droj concluzionează că pentru accesarea unor fonduri nerambursabile trebuie să avem în vedere caracteristicile bancabile ale proiectului și în același timp ale beneficiarului de proiect.

Criterii financiare de selectie a proiectelor de investitii

Alegerea variantelor de investiții se poate realiza pe baza unui criteriu obiectiv și anume acela de maximizare a valorii actuale nete. Acest criteriu este fundamentat în mod obiectiv pe randamentele descrescătoare ale oportunităților de investiții din economie, realizându-se în mod independent de preferințele subiective ale consumatorului.

Având în vedere existența unei piețe monetare nesaturate, rata la care se vor actualiza veniturile viitoare din investiția de capital este rata medie a dobânzii în cadrul acestei piețe.

Într-o altă ordine de idei, oportunitățile de investiții având randamente superioare sau egale ratei dobânzii, în acest context, ele vor fi privilegiate. Astfel, orice reinvestire ulterioară de capital se poate realiza cel mult pe piața monetară nesaturată și nu în oportunități de investire cu randamente inferioare a ratei de dobândă.

Rata dobânzii de piață dobândește astfel rolul de criteriu obiectiv de evaluare a proiectelor de investiții și totodată de selecție a celor care sunt mai eficiente.

Acestea fiind spuse, plusul de rentabilitate care rezultă din selecția și promovarea proiectelor de investiții superioare în cadrul pieței financiare, determină creșterea valorii întreprinderii. Contribuția fiecărui proiect la determinarea creșterii valorii unei întreprinderi se realizează cu ajutorul valorii actuale nete.

Analiza financiară se realizează cu scopul de a utiliza previziunile fluxului de numerar al un proiect pentru a se calcula ratele randamentului adecvate, în special rata financiară internă a randamentului (FRR) sau a investiției (FRR/C) sau a capitalului (FRR/K) și nu în ultimul rând valoarea netă financiară actuală corespunzătoare (FNPV).

Analiza financiară permite previzionarea directă a resurselor ce urmează să acopere viitoarele cheltuieli. Acestea fiind spuse, analiza financiară permite :

Să se verifice și în același timp să se garanteze echilibrul monetar.

Să se calculeze indicii randamentului financiar a proiectului de investiții bazat pe fluxurile de numerar degresive nete, acestea fiind legate exclusiv de unitatea economică care determină declanșarea proiectului.

Acestea fiind spuse, analiza financiară este alcătuită dintr-o serie de tabele care colectează sursele de finanțare, fluxurile financiare ale investiției, costurile și veniturile aferente exploatării și nu în ultimul rând analiza fluxului de numerar pentru durabilitatea financiară. Într-o altă ordine de idei, analiza financiară ar trebui în final să se concretizeze în două tabele care să rezume fluxurile de numerar și anume :

Primul tabel trebuie să cuprindă : veniturile investiției care reflectă capacitatea veniturilor nete de a susține costurile investiției, indiferent de modul de finanțare al acestora.

Al doilea tabel trebuie să cuprindă : veniturile și capitalurile proprii calculate, care în fluxurile de ieșire reprezintă capitalul propriu al investitorului privat, veniturile pentru fluxurile de intrare, contribuția la cele trei nivele – local, regional și central, și nu în ultimul rând , creditele financiare în momentul în care sunt rambursate, adunate la costurile de exploatare și a dobânzii aferente acestora.

În vederea întocmirii corecte a acestor tabele, trebuie să se aibă în vedere următoarele elemente : Orizontul de timp, Determinarea costurilor totale, Veniturile generate de proiect, Valoarea reziduală a investiției, Ajustarea la inflație, Verificarea sustenabilității financiare, Selectarea corespunzătoare a ratei dobânzii, Determinarea principalilor indicatori de performanță : Rata financiară a Randamentului și Valoarea netă financiară asupra investiției și capitalului , și nu în ultimul rând Determinarea ratei de cofinanțare.

Orizontul de timp reprezintă numărul maxim de ani pentru care se fac previziunile, acestea privesc tendința viitoare a proiectului care trebuie să fie formulate pentru o perioadă adecvată vieții sale economice, dar în același timp, suficient de lungă pentru a se lua în considerare impactul pe care îl poate avea pe termen mediu și lung. Numărul maxim de ani pentru care se face previziunea determină durata de viață a proiectului, fiind legați de sectorul în care este realizată investiția. Acestea fiind spuse, se poate afirma că orizontul de timp nu ar trebui să fie atât de lung încât să depășească durata de viață a proiectului.

În vederea determinării costurilor totale ale unui proiect, datele aferente sunt furnizate de suma costurilor investiției si a costurilor de exploatare. Suma costurilor investiției se concretizează în terenuri, clădiri și licențe. În calcularea costurilor de exploatare în vederea determinării ratei interne a rentabilității financiare, toate cheltuielile care au generat cheltuieli monetare efective trebuie să fie excluse. Acestea fiind spuse, articolele excluse care nu sunt în concordanță cu metoda valorii actuale nete sunt :

Amortizarea și deprecierea, deoarece nu reprezintă plăți efective de numerar.

Orice rezerve pentru costurile viitoare de înlocuire.

Orice rezerve neprevăzute.

Venitul generat de proiect evidențiază faptul că anumite proiecte pot genera venituri proprii din vânzarea bunurilor și a prestărilor de servicii. Aceste venituri obținute vor fi determinate prin intermediul previzionării cantităților de servicii furnizate și în același timp pe baza prețurilor relative pentru analiza financiară cu venitul din exploatare. Aceste venituri pentru realizarea analizei financiare sunt, de regulă, acelea care apar la proprietarul infrastructurii.

Printre articolele referitoare la venituri la finalul anului regăsim valoarea reziduală a investiției. Acestea fiind spuse, valoarea reziduală este valoarea de lichidare. Valoarea reziduală este luată în considerare întotdeauna pentru calcularea ratei financiare a investiției sau a capitalului. Această valoare reziduală poate fi calculată în două moduri și anume :

Valoarea reziduală a tuturor activelor și pasivelor.

Luarea în considerare a valorii de piață reziduale a capitalului fix, considerând ca acesta ar fi vândut la sfârșitul orizontului de timp luat în considerare.

În ceea ce privește adaptarea la inflație, în analiza proiectului, se obișnuiește să se folosească prețuri constante, ceea ce înseamnă prețuri ajustate la inflație și fixate pe baza anuală. Calcularea rentabilității financiare a investiției poate fi afectată de creșterea generală a indicelui prețurilor sau oscilațiile prețurilor relative. Tocmai din acest motiv este recomandat utilizarea prețurilor curente, în schimbul celor relative, deoarece acestea sunt prețuri nominale observate efectiv an de an.

Planul financiar trebuie să demonstreze sustenabilitatea financiară, care semnifică că proiectul nu trebuie să se expună la riscul de a rămâne fără bani, deoarece planificarea primirii fondurilor și a efectuării plăților poate fi esențială în vederea implementării proiectului. Într-o altă ordine de idei, aplicanții trebuie să evidențieze modul în care sursele de finanțare și orizontul de timp al proiectului vor egala plățile care necesită a fi efectuate an după an.

În vederea determinării indicatorilor de performanță, indicatorii utilizați pentru analiza financiară sunt :

Valoarea financiară netă prezentă a proiectului este definită ca :

NPV(S) = = / + / + /

Unde : = factorul financiar de actualizare ; balanța fondurilor bănești la momentul n .

Valoarea actuală netă este un indicator de performanță foarte concis al proiectului de investiții. Într-o altă ordine de idei, acest indicator reprezintă suma actuală a tuturor fluxurilor nete generate de investiție care sunt exprimate într-o singură valoare.

Rata financiară internă a rentabilității (IRR) este definită ca rata dobânzii a unui flux de venituri sau de cheltuieli care duce la zero valoarea netă prezentă a investiției. Având în vedere definiția și formula aferentă acestui indicator, în calcularea și determinarea nu este necesară nici o rată a actualizării.

NPV (S) = / = 0

Această rată financiară a rentabilității este utilizată de către examinator cu scopul aprecierii viitoarei performanțe a investiției, aceasta putând contribuii și la stabilirea ratei cofinanțării. Rata cofinanțării reprezintă procentul care definește cât din costurile eligibile sunt acoperite din finanțarea Uniunii Europene prin intermediul granturilor.

În scopul aprecierii performanței viitoare a investiției, examinatorul utilizează în general rata financiară a rentabilității.

O rată financiară a randamentului foarte scăzută sau chiar negativă nu înseamnă în mod necesar că proiectul nu mai răspunde obiectivelor Fondului. Aceste obiective se concretizează în :

Stimularea mediului de afaceri în mediul rural astfel încât se contribuie la sporirea numărului de activități non-agricole.

Dezvoltarea activităților non-agricole deja existente prin crearea de noi locuri de muncă și în același timp determinarea creșterii veniturilor populației aflate în mediul rural.

Acestea fiind spuse, valorile ratei rentabilității oferă informații cu privire la investiție, concret dacă aceasta este sau nu profitabilă din punct de vedere financiar. Într-o altă ordine de idei, IRR este un criteriu de evaluare pentru aprecierea proiectului, astfel încât daca valoarea specifică a IRR este sub o anumită valoare, investiția trebuie să fie considerată ca fiind una necorespunzătoare.

Conform informațiilor regăsite pe site-ul www.apdrp.ro , sprijinul nerambursabil va fi de 90% din costul total al proiectului și anume : nu va depăși 200.000 €/ beneficiar pe 3 ani fiscali și în același timp va respecta prevederile Regulamentului 1407/2013 cu privire la sprijinul de minimis.

Ambii indicatori trebuie să fie calculați atât pentru investiții cât și pentru capitalul investit. Cu alte cuvinte, este necesar și util ca acești doi indicatori ( NVP și IRR) sa fie considerați împreună pentru a se evita posibilele cazuri ambigue.

2.3. Finanțarea investițiilor în domeniul agrementului în mediul rural

Submăsura 6.4 „ Sprijin pentru investiții în crearea și dezvoltarea de activități neagricole „ , conform Regulamentului nr. (CE) 1305/2013, articolul 19, se încadrează în măsura 06 și anume „ Dezvoltarea exploatațiilor și a întreprinderilor” și în același timp contribuie la domeniile de intervenție :

6A care se concretizează în facilitarea diversificării, a dezvoltării, a înființării de întreprinderi mici și nu în ultimul rând crearea de noi locuri de muncă.

5C care se concretizează în facilitarea furnizării și a utilizării surselor regenerabile de energie, a deșeurilor și a reziduurilor, precum și a altor sub-produse și a altor materii prime nealimentare, având scopul bio-economiei.

Acestea fiind spuse, submăsura 6.4 are o serie de scopuri și anume :

Determinarea creșterii numărului de activități neagricole în zonele rurale și în același timp stimularea acestuia.

Dezvoltarea activităților neagricole deja existente.

Crearea de noi locuri de muncă și totodată a veniturilor populației rurale.

Reducerea sau chiar eliminarea diferențelor dintre mediul rural și urban.

Într-o altă ordine de idei, submăsura 6.4 sprijină o gamă diversificată de domenii neagricole dintre care amintim :

Activități de producție cum sunt : fabricarea produselor textile, fabricarea produselor chimice și farmaceutice, fabricarea de produse electrice și electronice, fabricarea de produse lemnoase, etc.

Activități meșteșugărești cum sunt : activități de artizanat și alte activități tradiționale neagricole.

Activități turistice cum sunt : serviciile turistice de agrement și alimentație publică, servicii agroturistice de cazare.

Furnizarea de servicii în vederea realizării de construcții, reconstrucții, chiar și modernizări

Fabricarea de brichete și peleți din biomasă.

Conform datelor regăsite pe site-ul www.apdrp.ro, finanțarea se realizează pe o perioadă de maxim 3 ani (36 de luni ) cu posibilitatea prelungirii acesteia cu maxim 6 luni și contribuția publică totală aferentă anului 2015 a acestei sub-măsuri este de cca. 57 de milioane de euro, contribuția repartizându-se astfel :

85% Contribuția Uniunii Europene.

15% Contribuția Guvernului României.

Acestea fiind spuse, solicitanții care pot beneficia de fonduri nerambursabile aferente acestei sub-măsuri 6.4 sunt :

Întreprinderile mici neagricole și microîntreprinderile existente și cele aflate în faza de start-ups din mediul rural. Atât întreprinderile mici cât și microîntreprinderile trebuie să fie înregistrate și să își desfășoare activitatea propusă prin proiect în mediul rural. În ceea ce privește microîntreprinderile, acestea sunt considerate ca fiind în faza de start-up doar în condiția în care este înființată în anul în care a fost depusă Cererea de Finanțare sau în situația în care nu a înregistrat activitate până în momentul depunerii acesteia, dar nu mai mult de 3 ani fiscali consecutivi.

Membrii unor gospodării agricole sau fermierii care sunt autorizați cu statut minim pe PFA și care își diversifică activitatea de bază agricolă prin dezvoltarea activităților neagricole în mediul rural.

În ceea ce privește categoriile de solicitanți eligibili acestei sub-măsuri 6.4 sunt : persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale, întreprinderile familiale, societate în nume colectiv, societate pe acțiuni, societate în comandită simplă, societate în comandită pe acțiuni, societate cu răspundere limitată, societate comercială cu capital privat, societate agricolă, societate cooperativă agricolă de gradul 1 și societăți cooperative meșteșugărești și de consum de gradul 1, medicul veterinar și nu în ultimul rând medicul urban.

Solicitantul pentru a primi sprijin în cadrul sub-măsurii 6.4 trebuie să îndeplinească o serie de condiții dintre care amintim :

Să se încadreze în categoria beneficiarilor eligibili.

Investiția pentru care se solicită sprijinul trebuie să se încadreze în cel puțin unul din tipurile de sprijin pe care le prevede această sub-măsură.

Activitatea aferentă investiției să se desfășoare în mediul rural.

Demonstrarea capacității de a asigura cofinanțarea investiției.

Prezentarea viabilității economice a investiției pe baza prezentării unei documentații tehnico-economice.

Investiția va fi precedată de o evaluare a impactului preconizat asupra mediului și în același timp dacă aceasta poate avea efecte negative asupra mediului.

În continuare voi prezenta tipurile de operațiuni și cheltuieli eligibile aferente sub-măsurii 6.4. Tipurile de operațiuni specifice conform sub-măsurii 6.4, regăsite la anexa 7 al Ghidului solicitantului sunt :

Investiții pentru producerea și comercializarea produselor neagricole – fabricarea produselor textile, fabricarea produselor chimice și farmaceutice și nu în ultimul rând activități de prelucrare a produselor lemnoase.

Industrie metalurgică, fabricarea de mașini, construcții metalice, echipamente și utilaje.

Investiții pentru activități meșteșugărești.

Investiții legate de furnizarea de servicii.

Investițiile privind infrastructura în unitățile de primire turistică și a proiectelor de agrement.

Investiții pentru producția de combustibili din biomasă cu scopul comercializării acestora.

Cheltuielile eligibile aferente acestor tipuri de operațiuni sunt :

Cheltuieli generate de construirea, extinderea, chiar și modernizarea și dotarea respectivelor clădiri.

Cheltuieli efectuate pentru achiziționarea de utilaje, instalații și echipamente , inclusiv costurile acestora de instalare.

Cheltuieli generate de investiții intangibile cum sunt : achiziționarea de licențe, brevete, marcă, drepturi de autor, precum și achiziționarea sau dezvoltarea de software.

Acestea fiind spuse, investițiile care sunt realizate cu scopul de a crea și dezvolta activități neagricole, funcționează pe baza principiului finanțării nerambursabile și anume acela al rambursării costurilor eligibile suportate și plătite de către beneficiar.

În vederea obținerii de fonduri nerambursabile pentru finanțarea activităților neagricole trebuie întocmit dosarul cererii de finanțare. Acest dosar conține Cererea de finanțare însoțită de anexele tehnice și administrative conform listei documentelor. Obținerea finanțării se realizează prin parcurgerea a mai multor pașii și anume : completarea cererii de finanțare, depunerea on-line a dosarului cererii de finanțare – accesarea site-ul AFIR , autentificarea, pregătirea documentelor pentru încărcare și în final încărcarea Cererii de finanțare, a anexelor tehnice și administrative și etapa finală concretizându-se în verificarea dosarului cererii de finanțare.

Parcurgerea tuturor pașilor în vederea obținerii de fonduri nerambursabile pentru activități neagricole se încheie cu acceptarea sau respingerea dosarului de finanțare. Pentru proiectele selectate, AFIR va înștiința beneficiarul referitor la selectarea Cererii de Finanțare în vederea prezentării documentele necesare obținerii finanțării în termen de maxim 5 zile lucrătoare de la data primirii înștiințării, precum și a documentelor originale depuse în copie la Dosarul Cererii de Finanțare, astfel încât expertul AFIR să poată verifica conformitatea documentelor existente cu cele originale. Verificarea concretă a dosarului de finanțare de către expertul AFIR se va finaliza cu notificarea beneficiarului în vederea semnării Contractul de Finanțare.

Semnarea Contractului de Finanțare se va realiza în termen de maxim 5 zile lucrătoare de la primirea Notificării privind selectarea Cererii de Finanțare, ceea ce va solicita beneficiarului să se prezinte la sediu OJFIR cu un exemplar original al dosarului Cererii de Finanțare și a anexelor aferente pe suport de hârtie, în vederea comparării acestora cu documentele depuse on-line.

Beneficiarul are obligația de a depune pe lângă cele menționate mai sus și următoarele documente cu caracter obligatoriu, în maxim 3 luni de la data primirii notificării privind selectarea Cererii de Finanțare. Aceste documente cu caracter obligatoriu sunt :

Documentele care dovedesc capacitatea și sursa de co-finanțare a investiției care sunt emise de o instituție financiară în original în termen de maxim 90 de zile de la data primirii notificării Cererii de Finanțare. Pe lângă aceste documente, se va depune și un document de la instituția financiară conținând datele de identificare ale acesteia și ale contului aferent proiectului și totodată al cazierului judiciar al responsabilului legal.

Certificate care să ateste lipsa datoriilor sociale și fiscale, care sunt eliberate de către Direcția Generală a Finanțelor Publice și de primăriile aflate în zona unde se află sediul social și punctele de lucru.

Document emis de DSVSA – dacă este cazul și este solicitat.

Document emis de DSP județeană.

Acordul de mediu realizat fără studiu de impact în cazul proiectelor care nu implică și necesită evaluarea impactului asupra mediului.

Acordul de mediu însoțit de studiul de impact în cazul proiectelor care implică și necesită evaluarea impactului asupra mediului.

Și nu în ultimul rând cazierul judiciar al responsabilului legal.

2.4. Criterii de eligibilitate a proiectelor desfășurate în mediul rural

Conform informațiilor regăsite în Ghidul Solicitantului, evaluarea proiectelor se efectuează lunar pentru proiectele care dețin un punctaj estimat mai mare sau egal cu pragul de calitate lunar menționat în licitației anuale de proiecte. Pentru sub-măsura 6.4, pragul minim este de 15 puncte. Aceste puncte reprezintă pragul sub care nici un proiect nu poate beneficia de finanțare.

Într-o altă de idei, Cererile de Finanțare care nu îndeplinesc acest prag minim vor rămâne cu statutul de amânate. Acestea fiind spuse, este foarte importantă precizarea punctajului estimat înaintea depunerii cererii de finanțare.

În vederea evitării estimării subiective ale solicitanților, având scopul evaluării cu prioritate a Cererilor de Finanțare depuse, în situația în care estimarea punctajului de către solicitant este mai mare cu cel puțin 20% decât punctajul care rezultă în urma realizării evaluării, selecția Cererii de Finanțare va fi amânată pentru ultima fază procedurală sub rezerva disponibilului alocat pentru sesiunea în cauză.

Pentru exemplificarea concretă a acordării acestor punctaje avem la bază o serie de principii și criterii de selecție și anume :

Principiul diversificării activității agricole a fermelor existente de către activități neagricole având 15 puncte.

Principul prioritizării sectoarelor cu potențial de creștere având maxim 40 de puncte.

Principiul stimulării activităților turistice în sensul prioritizării activităților cu destinație agroturistică care sunt desfășurate în zonele cu potențial turistic ridicat sau în destinații ecoturistice sau chiar în zonele cu arii naturale protejate având maxim 20 de puncte.

Principiul desfășurării activităților anterioare ca activitate generală de management a firmei, în vederea unei mai bune gestionări a activității economice având maxim 25 de puncte.

În urma exemplificării a celor 4 principii și criterii de selecție a proiectelor se poate observa că însumând punctajele aferente acestora obținem un total de 100 de puncte.

Un aspect important al estimării acestui punctaj este acela că acesta se face pe propria răspundere a solicitantului, iar toate activitățile pe care acesta se angajează să le facă prin Studiul de Fezabilitate pentru care a primit punctajul de selecție se transformă în condiții obligatorii în vederea menținerii sprijinului pe toată perioada de valabilitate a Contractului de Finanțare.

Acestea fiind spuse, exploatația trebuie să îndeplinească o serie de condiții și anume :

Aceasta să fie înregistrată obligatoriu în Registrul Unic de Identificare- APIA, în Registrul exploatațiilor- ANSVSA și în Registrul Agricol cu cel puțin 12 luni înaintea depunerii Cererii de Finanțare.

Solicitantul finanțării să se încadreze în categoria de întreprindere mică sau microîntreprindere.

În vederea structurilor de primire agroturistice este necesară realizarea unor precizări și anume :

Beneficiarul trebuie să respecte cerințele de mediu care sunt specifice investițiilor în perimetrul ariilor naturale protejate.

Beneficiarul trebuie să își ia angajamentul că va introduce obiectivul investițional în circuitul turistic.

În ceea ce privește investițiile noi în structurile de primire agroturistică, suprafața de teren aferentă investiției trebuie să fie în conformitate cu prevederile legislației naționale, având scopul evitării fragmentării excesive a peisajului natural și a supra-aglomerării.

Agro-pensiunile vor fi în conformitate cu normele de clasificare ale legislației naționale în vigoare și anume Ordinul nr. 65/2013 în vederea aprobării normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice care au funcțiuni de alimentație publică și cazare, a brevetelor și a licențelor de turism. În ceea ce privește calitatea serviciilor și a confortului propuse prin proiect trebuie să atingă standardului de calitate de minimum o margaretă. Acestea fiind spuse, schimbarea destinației unei locuințe în structură de primire agro-turistică este considerată investiție nouă.

Ca o concluzie se poate afirma că sprijinul public nerambursabil trebuie să respecte prevederile R(CE) nr. 1407/2013 în vederea obținerii finanțării pe o perioadă de maxim 3 ani fiscali în sumă de 200.000 € maxim, echivalent în lei, cursul de schimb fiind stabilit de către Banca Națională a României. În cazul în care această sumă maximă este depășită, proiectul va fi declarat neeligibil.