Activitatea de Creditare a Unei Banci

CAP. I. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

1.1.           SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA

Sistemul bancar reprezintă ansamblul de bănci diferit organizat in jurul și sub conducerea băncii centrale în vederea coordonării operațiunilor de scont si re-scont de credite, de plasamente si de administrare a depozitelor bancare.

Sistemul bancar include banca centrală, toate băncile comerciale, băncile de afaceri, de depozit, de credit, industriale, agricole si alte instituții de credit existente într-o țară, diferențiate prin atribuțiile și particularitățile funcționarii lor prin prerogativele conferite prin lege.

Sistemul bancar din România s-a constituit odată cu înființarea Băncii Naționale a României (1880). Apoi au apărut bănci mari si mijlocii având capitaluri importante si posibilitățile de obținere a creditelor, atât de la B.N.R, cât și de la mari bănci din străinătate.

Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare parte similar cu cea a celorlalte economii din Europa Centrală si de Est, totuși in anumite privințe era mai rigidă și a avut un rol pasiv în economie. Sistemul bancar românesc dinainte de reformă consta din Banca Națională a României, care juca rolul atât de Bancă Centrală cât și comercială și din Băncile specializate pentru investiții , comerț exterior, agricultură și economii.

După 1990 sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei economii, în sensul că resimte cel mai puternic șocurile induse în economie. Sistemul bancar românesc, deși afectat de falimentul câtorva bănci private, s-a dovedit a avea cea mai bună evoluție, prestația Băncii Naționale influențând hotărâtor atât băncile comerciale cât și evoluția economiei în ansamblu . Reforma sistemului bancar românesc a început în 1991 prin crearea unui sistem pe două nivele, în care Banca Națională își pierde caracterul de bancă comercială (prin desprinderea din BNR a BCR) si, domeniul se deschide noilor operatori bancari. In perioada scursă din 1990, în pofida unor sincope ale câtorva bănci, receptate negativ de către populație, sistemul bancar românesc este vizibil mai stabil și mai bine reglementat decât restul economiei în ansamblul prin: prezența unor bănci străine alături de băncile cu capital mixt român-străin , cerințe de capital minim stabilit de BNR, crearea Bursei de Valori, reglementări prudențiale cum ar fi maximul împrumutului pe un singur client, plasamentele în societății nebancare, cumpărarea pachetelor de acțiuni ce depășesc 5 % din capital; asigurarea depozitelor populației la bănci, cerințe de rezerve minime obligatorii, constituirea fondului de rezervă și a provizioanelor specifice de risc deductibile fiscal, înființarea sistemului de decontări interbancare prin intermediul Casei de Compensație, reglementări în domeniul valutar.

Dubiile care au planat asupra modalității de acordare a creditelor de către băncile comerciale au dus la perfecționarea normelor de creditare a societăților bancare, la scăderea riscului general de creditare în sistemul bancar și la apariția unor fonduri specializate de garantare a creditelor. Ca urmare a șocului resimțit de industria bancară românească în urma dificultăților majore întâmpinate de unele bănci cauzate și de retragerile masive ale depozitelor populației, Banca Națională a instituit Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, apariția Legii nr. 83/1997 privind privatizarea societăților comerciale bancare la care Statul este acționar. Prin intrarea in vigoare a Legii nr. 58/1998 – legea bancară și a Legii nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a băncilor a fost lărgit și îmbunătățit. Începând cu luna ianuarie 1998 realizarea obiectivelor de supraveghere a fost facilitată de introducerea noului plan de conturi pentru sistemul bancar 1998 – 1999 privatizarea primelor două bănci cu capital majoritar de stat, prin achiziționarea pachetului majoritar de către investitorii străini. Crearea AVAB constituie premisele reducerii substanțiale a volumului creditului restant din bilanțul băncilor, prin preluarea de către AVAB a unui volum important de credite neperformante. Si după crearea sistemului pe două nivele și deschiderea domeniului noilor operatori, băncile specializate rămase nu au fost reconfigurate, iar sistemul bancar românesc a fost dominat până în 1999 de cele cinci bănci de stat care inițial aveau o poziție de monopol în sectoarele respective .

Printre carențele sistemului bancar românesc se numărau :

–           restructurarea inadecvată a băncilor comerciale românești;

–           lipsa unui culturi adecvate în domeniu atât în rândul populației cât și a personalului bancar;

–           creditele neperformante și legislația în curs de formare;

–           conducerea corporatistă în formare la nivelul întregii economii.

Chiar dacă bilanțul băncilor pare sănătos în termenii contabili – aceasta este în parte pentru că băncile au fost reținute în extinderea creditului, alegând să se concentreze mai curând pe venitul din comision, decât pe cel din rata dobânzii.

Menținerea distorsiunilor în sectorul real, fluctuațiilor ratelor dobânzilor, ale cursului de schimb al monedei naționale, precum și ale prețurilor de consum și-au pus amprenta asupra sectorului bancar, influențând negativ performanțele financiare ale băncilor și indicatorii de prudență bancară în sensul creșterii ponderii veniturilor nerealizate din dobânzi și din influențe de curs valutar în totalul profitului brut.

Evoluția de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detașată de situația generală a economiei naționale care s-a confruntat cu disfuncționalități majore atât la nivel microeconomic, cât și macroeconomic.

Începând cu anul 2000 apar primele realizări în sistemul bancar:

–           continuarea procesului de restructurare și privatizare;

–           creșterea calității serviciilor prestate și educarea populației;

–           stimularea atragerii economiilor agenților economici și populației în sistemul bancar;

–           modernizarea sistemului de plăți prin dezvoltarea sistemului electronic de plată;

–           intensificarea operațiunilor de piață de capital;

–           dezvoltarea de instituții financiare specializate pentru activități de leasing, brokeraj, asigurări, investment banking, fonduri de investiții, fonduri de pensii.

1.2.           TRANSFORMARI ÎN PRIVINȚA FUNCȚIILOR ȘI ROLULUI SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC, FUNDAMENT AL ORGANIZĂRII SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA.

Conceptul de bancă poate fi definit, în esență, ca o instituție care mobilizează mijloace bănești disponibile, finanțează și creditează persoanele fizice și juridice, organizează și efectuează decontările și plățile în cadrul economiei naționale și în relațiile cu celelalte state, în scopul obținerii de profit. Deși, unii istorici afirmă existența unor instituții de tip bancar încă din antichitate, totuși o mai largă recunoaștere în accepțiunea modernă a conceptului amintit o au băncile italiene din epoca medievală – considerate drept veritabilii precursori ai organizațiilor moderne de profit. Dintre acestea s-au remarcat băncile venețiene, cele din Genova sau Florența. Acestora le-au succedat băncile din Țările de Jos și Germania, cu legături ce țineau de economia nordului Europei.

În evoluția acestor instituții, tradiția și literatura de specialitate acordă un loc important zarafului – prețuitor al monedelor și intermediar al circulației monetare. Agenții economici deținători ai monedelor aveau în acestea un sprijin important în desfășurarea schimburilor și în dezvoltarea economică, însă utilizarea banilor se lovea și de unele impedimente sau deficiențe.

In perioada contemporană, locul și rolul extrem de complexe deținute de bănci în economie pot fi rezumate prin prezentarea funcțiilor principale ale acestor instituții :

a)                  funcția de depozit, care constă în :

–           efectuarea de operațiuni de depozit la vedere și la termen, în cont, cu numerar și cu titluri, constând în atragerea resurselor bănești de la persoanele fizice și juridice, în vederea păstrării și fructificării lor;

–           efectuarea de operațiuni de depozitare și trezorerie pentru obiecte de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice și juridice;

b)                  funcția de investiții care constă în :

–           acordarea de credite în lei și în valută , persoanele fizice și juridice din țară și străinătate;

–           participarea în calitate de acționar la înființarea unor instituții bancare sau nebancare în țară sau în străinătate;

–           achiziționarea de active în nume propriu;

c)                   funcția comercială, care constă în :

–           realizarea de încasări și plăți, în valută și în lei, generate de activități de export, import, prestări – servicii, turism intern și internațional, efectuarea de operațiuni cu caracter financiar, necomercial și alte operațiuni legate de încasări și plăți între persoane fizice și juridice din țară și străinătate;

–           cumpără și vinde, în țară și în străinătate, valută și efecte de comerț exprimate în lei și valută;

–           efectuează operațiuni de scontare și re-scontare a efectelor de comerț;

–           efectuează operațiuni de schimb valutar și operațiuni de arbitrajare pe piețele monetare internaționale, pe cont propriu sau în numele clienților;

–           participă la tranzacții financiare externe de plăți și de credit, încheie cu bănci și instituții financiare străine angajamente și convenții de plată;

–           cumpără și vinde, în țară și străinătate, monede, aur și metale prețioase;

–           emite efecte de comerț (bilete la ordin, CEC-uri, cambii sau trate) în favoarea unor beneficiari din țară și străinătate;

–           efectuează operațiuni de vânzare-cumpărare și alte operațiuni cu titluri emise de stat;

–           prestează servicii bancare, expertizare tehnică, economică & 20320d323u #351;i financiară a diferitelor proiecte, acordă consultanță și asistență în probleme de gestiune financiară și evaluare;

–           organizează lansarea de obligațiuni, asigură mobilizarea împrumuturilor prin emisiunea de obligațiuni, garantează emisiunea și plasează obligațiunile pe piața secundară.

Din cele prezentate mai sus, se desprinde calitatea esențială a băncilor și anume cea de principal intermediar în relația economii – investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică. Instituțiile în cauză creează premizele unei ample redistribuiri de capitaluri disponibile, a căror vehiculare constituia privilegiul exclusiv, în structura sistemului bancar în formare, al băncilor comerciale sau de depozit, iar mai apoi, fiind realizată preponderent prin intermediul acestui tip de bănci.

Locul băncilor în economie este caracterizat de creația monetară ca factor specific al funcționalității acestor instituții; acest element definitor le dă posibilitatea de a pune în circulație creanțe asupra lor înseși, ceea ce sporește masa mijloacelor de plată și volumul circulației monetare. Trăsătura semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor nemonetare în monedă. Emisiunea de monedă, funcție inițial deschisă tuturor băncilor și restrânsă ulterior numai la banca centrală, reprezintă forma principală a creației monetare și cadrul primordial prin care are loc expasiunea masei monetare. Băncile comerciale tipice își aduc și ele un aport important la creația monetară, transformând activele nemonetare (cambii, obligații), fără putere liberatorie, în instrumente de plată. Înscrierea în conturile de la bancă a creditelor acordate (fundamentate sau garantate pe active pe care le monetizează) constituie momentul creației unei monede adiționale specifice – moneda scripturală.

O dată cu începerea perioadei de tranziție în 1990 și cu restructurarea economiei românești, s-a încercat în primul rânționalității acestor instituții; acest element definitor le dă posibilitatea de a pune în circulație creanțe asupra lor înseși, ceea ce sporește masa mijloacelor de plată și volumul circulației monetare. Trăsătura semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor nemonetare în monedă. Emisiunea de monedă, funcție inițial deschisă tuturor băncilor și restrânsă ulterior numai la banca centrală, reprezintă forma principală a creației monetare și cadrul primordial prin care are loc expasiunea masei monetare. Băncile comerciale tipice își aduc și ele un aport important la creația monetară, transformând activele nemonetare (cambii, obligații), fără putere liberatorie, în instrumente de plată. Înscrierea în conturile de la bancă a creditelor acordate (fundamentate sau garantate pe active pe care le monetizează) constituie momentul creației unei monede adiționale specifice – moneda scripturală.

O dată cu începerea perioadei de tranziție în 1990 și cu restructurarea economiei românești, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să acționeze ca un ,, vârf de lance,, în înfăptuirea tranziției.

Pentru a crește rolul băncilor în economia de piață, printre primele sectoare restructurate se numără și cel bancar. Această restructurare a vizat următoarele aspecte :

–           desființarea monopolului statului asupra sectorului bancar;

–           reorganizarea băncilor de stat ca societăți pe acțiuni;

–           capitalizarea băncilor;

–           privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;

–           înființarea unui număr foarte mare de bănci;

–           diversificarea tipurilor de bănci;

–           diversificarea produselor și serviciilor bancare;

–           extinderea rețelei teritoriale;

–           realizarea unui management performant, participativ și efectiv;

–           informatizarea bancară;

–           deschiderea către colaborarea cu băncile străine;

–           sprijinirea activității de investiții și de creditare, ca instrumente majore ale construcției economiei de piață;

–           perfecționarea relațiilor cu clienții.

Desigur că unele din aceste obiective nu au fost realizate în totalitate, dar au fost făcute unele progrese și toți factorii de răspundere (politici, economici, specialiști, etc ) sunt de părere că rolul sectorului bancar va fi hotărâtor pentru intrarea în economia de piață.

În ceea ce privește aderarea României la structurile economice și monetare internaționale, criteriile de convergență stabilite în Tratatul de la Maastricht pentru formarea Uniunii Monetare Europene implică respectarea anumitor parametri macroeconomiei, ceea ce presupune adoptarea la nivel național de natură financiară, fiscală si, mai ales, monetară. România trebuie să procedeze la reformarea structurală, atât a economiei reale (prin modificarea ponderii proprietății private în sensul creșterii ei, prin redimensionarea ramurilor economiei naționale, prin ajustări tehnice și tehnologice care să susțină produsele românești în competiția de pe piața comunitară), cât și a normelor și instrumentelor de factură legislativă, fiscală, monetară, necesare pentru realizarea restructurării economiei.

Din cele prezentate, se observă că principalele funcții ale sistemului bancar sunt chiar cele două laturi ale intermedierii, respectiv mobilizarea resurselor și distribuirea creditelor, acestea fiind secondate îndeaproape de calitatea de centru al efectuării plăților între titularii de cont (fapt ce permite băncilor să controleze fluxurile circulației monetare scripturale). Îndeplinirea acestor prerogative presupune efectuarea unor operațiuni specifice – considerate și reunite, după sensul lor, în active și pasive.

1.3.           OPERAȚIUNI ACTIVE ȘI PASIVE ALE BĂNCILOR COMERCIALE

Operațiunile active ale băncilor comerciale se referă la angajarea resurselor acestor instituții în vederea realizării funcțiilor statutare și a obținerii de profit. Operațiunile active pot fi grupate, în principal, în :

–           operațiuni de creditare a firmelor;

–           operațiuni de creditare a persoanelor fizice;

–           operațiuni de plasament

Prima categorie de operațiuni relevă o mare diversitate de tehnici de creditare, adoptate în întâmpinarea cerințelor întreprinderilor . Ele pot fi clasificate, la rândul lor, în două mari subgrupe: creditarea necesităților de capital fix și creditarea cheltuielilor de exploatare.

Prin natura lor, nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor sunt acoperite prin intermediul pieței de capital (utilizându-se emisiunea de acțiuni si/ sau obligațiuni). Firmele fac apel la bănci pentru creditarea mijloacelor fixe (în general, echipamente) , însă băncile comerciale practică mai puțin acest tip de operațiuni, care sunt preferate cu precădere de către băncile de ramură, băncile de credit pe termen mijlociu sau lung, societățile financiare (cele de leasing în principal) ș.a.m.d. A cestea din urmă sunt mai competente în analiza utilității creditului din punct de vedere economic, neezitând să acorde credite de acest gen care, în cea mai mare parte, nu sunt re-creditabile (adică banca își asumă, până la scadență , riscul și acoperirea cu resurse). Intervențiile mai restrânse ale băncilor comerciale, dacă există, vizează tocmai credite re-creditabile, din considerente de precauție.

Creditarea cheltuielilor de exploatare ale întreprinderilor poate fi realizată în două moduri :

a)      prin creditarea creanțelor comerciale ;

b)      prin acordarea de credite de trezorerie

a)     Creditarea creanțelor comerciale constă în preluarea de către bancă, contra monedă, a creanțelor comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor. Dintre modalitățile de creditare în această manieră, cele mai importante sunt : scontarea, pensiunea, împrumutul pe efecte comerciale în gaj și lombardarea.

b)     Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (în general, până într-un an), având drept scop acoperirea necesităților monetare legate de ciclul de fabricație și de comercializare . Formele principale prin care se poate beneficia de aceste credite sunt avansul în cont curent și creditele specializate.

Operațiunile pasive ale băncilor comerciale, ca operații de constituire a resurselor, au ca obiect principal: atragerea depozitelor , re-scontul împreună cu operațiunile similare și capitalul propriu.

Una din principalele funcții ale băncilor în general și ale băncilor comerciale în special este, după cum am mai precizat, constituirea și utilizarea depozitelor bancare. Prin dubla ipostază a depozitelor – cea de obligație a băncilor față de depunători și cea de creanță a acestora față de bancă – ni se prezintă esența acestora, și anume formă de existentă a banilor scripturali (bani de cont) ce exprimă mobilizarea capitalurilor și economiilor temporar disponibile. De natura și termenul acestor depozite și modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare.

Astfel, depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, deoarece titularii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plățile în cont sau chiar și le pot retrage. Cu toate acestea, practica și experiența au demonstrat că, în mod normal (adică în cazul unui număr suficient de mare de deponenți , de ponderi relativ apropriate și care nu acționează concertat/identic), aceste depozite au un grad de stabilitate superior chiar depozitelor la termen – grad concretizat în soldul mediu permanent (care exprimă posibilitățile de fructificare a depozitelor, prin acordarea de credite de către bancă). Cu toate că reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale, nu trebuie abuzat de aceste depozite, ci trebuie operat de o manieră precaută, în măsură să prevină dificultățile generate de ritmuri și volume neprevăzute ale retragerilor din conturi. Depozitele la vedere prezintă mai multe forme de existență, însă contul curent rămâne expresia caracteristică a acestor depozite. Această formă specială de servire bancară vizează operațiuni de casierie, iar degrevarea titularului de cont curent de aceste atribuții (care presupun eforturi laborioase și, implicit , costuri pentru bancă) constituie unul din motivele bonificării reduse prin dobânzi (care, în unele cazuri, nici nu se acordă).

Ca un hibrid între depozitele la vedere și cele la termen, conturile de depozit sunt menite a fructifica economii pe un termen mai îndelungat. De aici apar și posibilitățile mai restrânse acordate titularilor de a efectua încasări , plăți sau chiar retrageri.

Depozitele la termen au ca principală formă de existență în cadrul băncilor comerciale – conturile de depozit de investiții , ce creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse. De asemenea, băncile comerciale deschid clienților conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe), care să asigure regularitate în procesul de economisire.

Rescontul presupune obținerea de resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale (provenit din scontare) unei alte bănci, băncilor de scont sau, de regulă , Băncii de Emisiune. În chiar ziua rescontării, banca de depozit obține un profit rezultat din diferența dintre dobânda la care se scontează (mai mare) și taxa scontului (dobânda practicată de Banca de Emisiune). Similare sunt și operațiunile de lombardare, banca de depozit obținând împrumuturi pe termen scurt de la Banca Centrală prin garantarea acestora cu propriile obligațiuni și bonuri de tezaur (efecte publice). Rescontul și lombardarea sunt operațiuni concrete prin care are loc recreditarea – proces complex, aflat într-o continuă evoluție și extindere. Operațiunile de re-creditare pot fi efectuate numai cu creanțe negociabile, re-creditabile sau agreate la scontare (în principal , chiar de către Banca Centrală), adică tocmai acelea care prezintă un grad de lichiditate substanțial. Restul creanțelor nu înseamnă că nu sunt justificate economic, ci doar că au un pronunțat accent ,, personal,, prin motivație sau modalitate de garantare. În cazul acestora din urmă, banca ce a acordat creditul își va asuma până la capăt răspunderea și efectul, urmând să aștepte rambursarea la termenul stabilit.

Capitalul propriu și fondurile de rezervă constituie din profitul brut au un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor – intermediari prin definiție în reciclarea și valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate societăți pe acțiuni, băncile își formează capitalul propriu prin emisiunea și subscrierea de acțiuni. Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituie treptat prin repartizarea profiturilor anuale ajung sa devanseze chiar capitalul. Legislațiile multor țări îngăduie asemenea proporții, dimensiunile rezervelor fiind îndreptățite prin varietatea și periculozitatea riscurilor bancare.

Conținutul și funcțiile creditului bancar

Apariția creditului este strâns legată de dezvoltarea producției și circulației mărfurilor; evoluția acestor fenomene a impus includerea schimbului – și, odată cu el, și a creditului – în cadrul relațiilor monetare. Creditul reprezintă operațiunea prin care o valoare de întrebuințare actuală este cedată (transmisă) de către un creditor (împrumutător sau investitor) unui debitor (împrumutat) care se angajează să o returneze sub forma unor valori de primit în viitor, în condițiile stabilite în acordul de credit.

Termenul ,, credit,, își are originea în participiul trecut al verbului latinesc ,,credere,, = a crede, mai exact ,, creditum,, = încredere în promisiunea de rambursare a celui ce oferă bunuri, lucrări, servicii sau alte valori în cel care se îndatorează. Limba română a consemnat acest cuvânt ca neologism , el pătrunzând în vocabularul nostru abia în secolul al XVIII-lea prin preluarea din limba franceză a substantivului ,,credit,, = încredere fermă (confiance) din punct de vedere financiar.

Relațiile de credit au existat și în economiile premonetare, însă așa cum schimbul devine din ce în ce mai dependent de haina monetară (prin însăși scindarea sa în cele două acte – vânzarea și cumpărarea ) așa și creditul este tot mai greu de închipuit în lipsa banilor. Apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiți agenți economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face față, creditul constituie una din condițiile desfășurării oricărui proces economic. Depășind sfera proceselor economice interne, creditul a fost extins treptat și în relațiile cu partenerii externi, fie ei simpli agenți economici sau chiar state. Astfel, creditul este văzut ca o pârghie economică indispensabilă, este ca o forță activă ce s-a concretizat în întreținerea de relații între furnizori și cumpărători, în contribuția la formarea de unități productive sau în fructificarea acumulărilor bănești.

Înainte de definirea creditului și a funcțiilor sale, se impune realizarea unei distincții între finanțe, bani și credit. Astfel, trebuie subliniat că, numai în cadrul rotației de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale și monetare , creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanțe; în timp ce finanțele presupun capitaluri deja formate care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile. În acest sens, creditul poate fi considerat o formă specială de mișcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut . Intr-o formă extinsă creditul mai poate fi identificat cu circulația capitalului de împrumut. Numeroasele interpretări reducționiste au furnizat o serie de accepțiuni de genul : creditul = bani și finanțe; creditul = împrumut ; creditul = pârghie; creditul = capital: etc. Una din definițiile demne de reținut indică operațiunea de creditare ca cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosința altui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu , la un termen fixat, suma primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă (Victor Slănescu) .

Elementele comune care se găsesc însă în toate definițiile date creditului sunt următoarele:

–           existența unor disponibilități la unii agenți economici și acceptarea de a fi cedate (împrumutate) altor agenți (debitori);

–           pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul (împrumutant) și instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;

–           obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit scadență, însoțit în mod obligatoriu de dobândă.

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite pe termen scurt și pe termen lung și mijlociu privind operațiile bazate pe înscrisuri sau fără , garantate sau negarantate în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte întreprinderile având conturi deschise la bănci, formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curente sau de recuperare ulterioară, pentru investiții.

Creditul bancar realizează 3 funcții :

–           redistribuirea fondurilor disponibile

–           emisiunea monetară

–           reflectarea și stimulare a eficienței activităților agenților economici

Funcția de redistribuire – Prin intermediul băncilor se mobilizează disponibilități bănești temporare existente la anumite categorii de agenți economici, populație, urmând a fi utilizate drept credite pe termen scurt pentru acoperirea unor nevoi temporare la alți agenți economici. Funcția redistributivă a creditului nu poate pune în evidență dinamica masei monetare în circulație , întrucât în ea se regăsește și se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă, cantitatea rămânând aceeași, așa cum schimbând poziția clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne neschimbată.

Funcția de emisiune – Indiciul funcției de emisiune este crearea de noi mijloace de plată în economie, a unei mase monetare suplimentare. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară ci ea trebuie corelată cu realitățile economiei. Atât supracreditarea cât și sub-creditarea au efecte perturbatoare pentru economie. Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare neacoperite prin mărfuri și servicii, cerere ce exercită presiune asupra prețurilor. Subcreditarea expresiei a insuficienței aprovizionării cu bani a economiei frânează activitatea economică, creează dificultăți în finanțarea curentă a activității de producție și conduce la proliferarea plăților restante.

Funcția de reflectare și stimulare a eficienței activității agenților economici. – Eficiența economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situația lor financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate și în gradul de asigurare a capacității de plată. Se poate considera că acționează o lege obiectivă a raportului invers între eficiența în activitatea economică și necesarul de fonduri. Ca urmare, cu cât eficiența economică a unei activități date este mai ridicată cu atât necesarul de fonduri este mai redus. Creditul nu este doar un seismograf al eficienței economice ci și un instrument de influențare în direcția stimulării activității calitativ superioare.

Credite bancare pe termen scurt

După termenele pentru care se acordă creditele pot fi clasificate în :

                     credite pe termen scurt până la 12 luni care se folosesc pentru activitatea economică curentă;

                     credite pe termen mediu până la 5 ani;

                     credite pe termen lung, peste 5 ani care se utilizează îndeosebi pentru investiții

Credite bancare pe termen scurt se acordă de bănci până la 12 luni pentru agenții economici înscriși în Registrul Comerțului, care prezintă garanții ferme, au cont în bancă și lucrează rentabil.

Atât la acordare cât și pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze creditele cu valori materiale și resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puțin egală cu creditul primit. Existența garanției constituie pentru bancă o certitudine că își va putea recupera sumele împrumutate în cazul nerambursării la termen a creditului.

Pentru întreprinderile private mici, creditele se garantează cu întreg patrimoniul existent. Valoarea garanțiilor trebuie să fie cu 20 % mai mare decât creditul acordat. În caz de nevoie se poate apela și la giranți, reprezentând terțe persoane care se oferă să garanteze cu averea și veniturile lor pentru eventualitatea că la scadență debitorul nu poate rambursa creditul.

Termenele de rambursare se înscriu drept clauze în contractul de credit, după negocierea lor prealabilă. Pentru creditele nerambursate la termen banca este în drept să aplice dobânzi majorate și în caz extrem să treacă la recuperarea creditelor din garanțiile constituite sau să se îndrepte, pentru recuperare, asupra giranților.

CREDITELE DE TREZORERIE

Creditele de trezorerie sunt credite deschise de bancă în funcție de situația trezorerie întreprinderii (deficit sau excedent) fără nici o legătură cu alte creanțe sau alte operațiuni.

Astfel de credite pe termen scurt se acordă în cazul deficitului de trezorerie, fără alte garanții deosebite, în vederea acoperirii plăților curente.

Creditele de trezorerie se împart în :

a)      credite pentru facilități de casă;

b)      credite sezoniere;

c)      credite de legătură;

d)      credite pe termen foarte scurt;

e)      credite pentru mobilizarea efectelor financiare

a)      Creditele pentru facilități de casă – se acordă regulat pentru plăți de salarii, furnizori pe un termen, variind de la câteva zile la câteva luni.

b)      Creditele sezoniere – pot fi acordate nu numai întreprinderilor agricole, ci și altor întreprinderi care lucrează sezonier și înregistrează decalaj în timp între încasări și cheltuieli

c)      Creditele de legătură – se mai numesc credite legate de o anumită operațiune financiară sau credite de sudură. Ele apar în situația când întreprinderea resimte necesități de fonduri cu caracter permanent. Creditele de legătură servesc până la obținerea capitalului permanent care finanțează nevoi permanente.

d)     Creditele pe termen foarte scurt (SPOT) – se acordă de la o zi la alta marilor întreprinderi, din disponibilități zilnice de numerar ale băncii. Creditul SPOT nu presupune o aprobare scrisă sau orală a băncii și nici stabilirea prealabilă a unui plafon.

e)      Credite pentru mobilizarea efectelor financiare – sunt credite generale, nu comportă garanții deosebite

. CREDITELE DE MOBILIZARE pot fi :

                     credite de scont;

                     credite pentru mobilizarea creanțelor comerciale;

                     credite pentru mobilizarea creanțelor asupra clienților externi;

                     vânzarea creanțelor către instituții specializate;

                     credite pe stocuri

Creditul de scont – Scontarea tratelor de către bănci reprezintă achiziționarea acestora în schimbul unei taxe de scont. Spre deosebire de creditele generale, creditul de scont este rambursat ca urmare a derulării unei anumite operațiuni comerciale din care banca își asigură recuperarea creditului.

Creditul pentru mobilizarea creanțelor comerciale – permite scontarea nu numai a creanțelor individuale, ci gruparea mai multora la un loc după criteriul timpului în care au fost emise, urmând să se tragă după ele un singur bilet la ordin în vederea prezentării lui la scontare. Creditul pentru mobilizare creanțelor comerciale are rolul de atenua carențelor creditului de scont unde fiecare efect face obiectul unor operații independente. Acest tip de credit se folosește în relațiile băncii cu clienți buni întrucât presupune un risc mai mare decât în cazul creditului de scont.

Creditul pentru mobilizarea creanțelor asupra clienților din străinătate – Pentru a favoriza exportul, banca centrală folosește o procedură de mobilizare a creanțelor asupra partenerilor străini, stimulând băncile comerciale să o utilizeze prin faptul că este de acord să resconteze aceste creanțe în condiții relativ avantajoase pentru acestea.

Vânzarea creanțelor către societățile specializate – Această operațiune nu reprezintă un credit propriu-zis ci o vânzare-cumpărare de creanțe cu riscurile corespunzătoare. In țările unde se folosește, operațiunea se numește ,, factoring,, sau ,, l’affecturage,, .

Creditele pe stocuri – sunt credite pe termen scurt, garantate cu anumite stocuri de mărfuri

CREDITELE DE PREFINANȚARE

Creditul de finanțare a lucrărilor publice. Pentru a acoperi temporar necesitățile de plată ale întreprinzătorilor, anumite instituții financiare își propun ca scop să finanțeze cheltuielile aferente până în momentul încasării contravalorii lor de la buget.

Creditul pentru prefinanțare exporturilor urmărește încurajarea exporturilor ce se fac cu comandă fermă sau fără comandă fermă: credit-cumpărător, credit-furnizor, etc.

Obligațiuni pe cauțiune – Astfel de credite pot fi acordate întreprinzătorilor de către administrația fiscală, care joacă rolul de bancher, sub forma amânărilor de la plata obligațiunilor fiscale (taxe vamale, TVA, etc).

COSTUL CREDITULUI BANCAR PE TERMEN SCURT

Costul creditului pe termen scurt nu se limitează la rata dobânzii, deși aceasta reprezintă elementul principal, ci trebuie să fie luate în considerare și diverse comisioane și taxe percepute de bănci în funcție de :

                     rata dobânzii practicată pe piața monetară;

                     riscul bancar și calitatea garanțiilor oferite de debitori;

                     posibilitățile de refinanțare ale băncilor

Comisioanele bancare pot fi legate de natura creditului însuși sau de diverse servicii făcute de banca debitorilor. Astfel, pot fi cerute comisioane pentru confirmarea scrisă a creditului deschis în contul curent, comisioane de mișcare sau de cont curent.

Costul total al creditului pe termen scurt se majorează și cu un anumit număr de zile în plus fața de termenul creditului, numite zile-valoroase pentru care banca calculează remunerația sa.

DETERMINAREA SUMEI DOBANZII

In general suma dobânzii D de bază plătită de beneficiarii de credite este direct proporțională cu volumul creditului C, rata dobânzii d și timpul de folosire a creditului t :

C x d x t

D = ––––- x 360

100

În condițiile unui anumit nivel al dobânzii , suma acesteia crește proporțional cu volumul creditelor și cu durata de folosire a acestora, astfel încât unitățile trebuie să folosească un volum cât mai redus de credite și pe perioade cât mai scăzute posibil, imprimând o viteză de rotație accelerată activelor circulante.

La creditele pe termen scurt se folosește calculul dobânzii simple, ceea ce înseamnă că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea însăși dobândă.

Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt se aplică dobânda antecalculata, adică suma ei se varsă, împreună cu rambursarea creditului, la sfârșitul anului sau al contractului.

La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplică dobânda antecalculată, adică volumul său se determină și se reține de bancă la începutul contractului de credit; reținerea ei încă de la început din volumul creditului aprobat face ca debitorul să primească un credit efectiv mai mic decât cel aprobat. În aceste condiții rata efectivă a dobânzii este diferită de rata nominală a dobânzii.

Sub aspectele stabilității, dobânda poate fi fixă, atunci când nivelul ei nu se modifică pentru toată perioada de creditare și variabilă, care se modifică anual sau chiar la intervale mai scurte (3 luni) ca măsură de protecție a creditorului sau debitorului împotriva pierderilor ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioadă de timp îndelungată.

DOBANDA COMPUSA

Dobanda compusa se practica atunci cand perioada de creditare sau de depunere este mai mare de un an, iar dobanda este reversibila la fiecare scadenta. Daca perioada respectiva este exprimata in ani intregi , atunci dobanda secalculeaza astfel:

D=Cf-Ci=Ci(1+rd)N-Ci

In care :

Cf =capital fructificat

(1+rd)N =coeficient de fructificare

Ci =capital initial

1.4. RISCUL IN ACTIVITATEA BANCARA

Noțiunea de risc poate fi definit ca un angajament care poartă o incertitudine datorită probabilității de câștig sau pierderi. Etimologic termenul provine din latinescul ,,re-secore,, care înseamnă ruptură într-un echilibru.

In activitatea bancară asumarea riscurilor poate fi cercetată pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operațiunilor speculative pe piețele financiare sau de schimb dar și a posibilelor pierderi imprevizibile. In general asumarea riscurilor este legată de funcția de bază pe care o au băncile în economie și anume funcția de investiții.

Cum riscul este un atribut general al investiților, asumarea acestuia devine inevitabilă și justifică existența băncilor. Resursele împrumutate de bănci – care sunt un multiplu substanțial al propriului capital – sunt așadar investite, iar recuperarea cu întârziere a acestora poate provoca o serie de dezechilibre la nivelul băncii care poate îmbrăca forme diferite ce se pot alimenta reciproc.

Perioada actuală este denumită ,,era managementului de risc,, în domeniul bancar, iar gestiunea riscului constituie o sarcină extrem de complexă și importantă a managementului bancar, căci de obicei asumarea unor riscuri atrage după sine și câștiguri mai mari.

Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activității bancare în trei categorii :

                     riscuri financiare;

                     riscuri comerciale;

                     riscuri de mediu

Riscurile financiare – sunt strict legate de structura bilanțului contabil al băncii. Aceste riscuri sunt singurele care pot fi generate, gestionate , amplificate sau eliminate de către managementul bancar; de aceea cele mai multe dintre riscurile financiare fac obiectul unor reglementări bancare. Formele pe care le pot îmbrăca aceste riscuri sunt:

–           riscul pierderii de capital sau al insolvabilității;

–           riscul imobilizării sau al lipsei de lichiditate;

–           riscul modificării dobânzilor pentru resursele mobilizate;

–           riscul eroziunii capitalul prin inflație;

–           riscul repatrierii capitalului în condițiile creditării externe (riscul valutar și riscul de țară)

                     Riscurile comerciale – sunt generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii și produce, ca urmare a unui slab serviciu de marketing și a unui anti-talent managerial pentru noile piețe. Aceste riscuri se prezintă sub următoarele trei forme :

–           riscul de produs sau serviciu (este rezultatul unei evoluții nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu ca urmare a inabilității băncii privind distribuirea produselor sale);

–           riscul de piață (este efectul dependenței de piață a băncii, iar limitarea sa se poate realiza printr-o extindere pe cât mai multe piețe, rentabilitatea băncii nemaifiind astfel dependentă în exclusivitate de evoluția unei singure piețe);

–           riscul de imagine comercială (constă în percepția negativă a unei bănci de către clienții ei,ca urmare a unei calități generale scăzute de servire a acestora sau a tratării necorespunzătoare a reclamațiilor clienților, fapt ce poate culmina cu articole de presă în defavoarea băncii.

                     Riscurile de mediu

– sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifestă aceste riscuri sunt următoarele :

–           riscul de deficit (produs prin fraudă comisă sau prin jaf);

–           riscul economic (determinat de conjunctura economică la nivelul național și regional);

–           riscul competițional (general de similitudinea produselor și serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituții financiare);

–           riscul de reglementare (are în vedere deciziile ce pot fi luate de autoritățile bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă).

–          

RISCUL INSOLVABILITATII

Riscul neplății la scadență, risc al insolvabilității, se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de credit de către client. Riscul de insolvabilitate creste pe măsură ce dimensiunile creditului cresc. Mai mult, odată cu creșterea volumului creditului cazurile de insolvabilitate cresc în proporție accelerată, expresie a faptului că majorarea proporțiilor creditului aduce în rândul debitorului un număr mult mai mare de persoane, potențial insolvabile.

Dimpotrivă, restrângerea creditului conduce la scăderea cazurilor de insolvabilitate întrucât, în aceste împrejurări, în primul rând clienții cu solvabilitate îndoielnică sunt excluși de la creditare.

Creșterea ratei dobânzii conduce la creșterea cazurilor de insolvabilitate, întrucât, pe de o parte creșterea obligațiilor debitorilor majorează, în general, obligațiile beneficiarilor de credite, iar pe de altă parte , că aceștia, clienți apreciați ca riscanți, au un regim de creditare specific cu dobânzi mai ridicate.

In prevenirea și evitarea insolvabilității se constituie măsuri la nivel macroeconomic. Astfel, în fiecare țară normele de funcționare bancară promovează protejarea deponenților, principali furnizori de resurse a băncilor, prin impunerea unor reguli menite să imprime băncilor o anumită poziție de echilibru în relație cu clienții.

Asemenea dispoziții de reglementare cunoscute sub denumirea de norme prudențiale sunt :

                     obligația unui capital minim;

                     o anumită rată de acoperire a riscurilor, exprimată ca raport între fondurile proprii nete și creditele acordate, ponderate după gradul lor de risc;

                     o rată de diviziune a riscurilor care limitează, în funcție de fondurile proprii ale băncilor, dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui singur client, astfel încât falimentul unuia dintre clienți să nu dăuneze, esențial, echilibrului băncii.

Dincolo de aceste normele generale, riscul insolvabilității trebuie să fie luat în considerare în cadrul microeconomic al politicii de creditare pe care o aplică, fiecare bancă, în sfera operațiunilor sale de creditare, în raport de clienții săi.

Gradul de risc este diferit în funcție de natura clientului, agent economic sau persoană particulară, și în funcție de tipul creditului care, prin natura lui, asigură garantarea sau implică un grad avansat de risc.

Prin natura lor creditele acordate persoanelor particulare au un grad înalt de garantare. Astfel, creditele imobiliare, denumite și ipotecare au, prin ipotecă, un grad înalt de acoperire. Pentru întreprinderi, cunoașterea amănunțită a condițiilor lor de funcționare este în mod implicit și obligatoriu necesară ca o modalitate de prevenire elementară a riscurilor de insolvabilitate. Analiza debitorului presupune o cunoaștere aprofundată a situației din sfera lui de activitate : tendința de dezvoltare , evoluții conjuncturale și în mod deosebit trăsăturile caracteristice ale firmei, factorii de creștere, evoluția și perspectivele desfacerii, evoluția profitului, a fondului de rulment, a soldului contului de la bancă, a indicatorilor de solvabilitate și lichiditate. De asemenea, un rol important îl joacă tipul de operațiuni creditate.

RISCUL LIPSEI DE LICHIDITĂTI

Lichiditatea este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea plăților cerute de creditorii săi. Aceasta înseamnă pentru bănci, plăți directe către clienți, în numerar, sau plăți dispuse de clienți în favoarea altor bănci către alte firme care au conturi deschise la alte bănci.

In mod obișnuit, prin operațiile curente, banca primește fluxuri de monedă centrală în mod automat, efect al serviciilor bancare desfășurate de clienți :

a)      prin operațiunile de depuneri de numerar făcute de clienți pentru conturile lor, când acestea sunt preponderente față de solicitările clienților de numerar din conturi. In acest caz, are loc pentru clienți o conversiune a monedei fiduciare în moneda scripturală bancară. Pentru bancă efectul este de creștere a deținerilor de monedă efectivă.

b)      prin cedarea către alte bănci sau către organele de reglementare valutară a deținerilor în valută aflate în conturile sale (sau ale clienților, când operațiunea se efectuează de regulă la solicitarea acestora). In acest caz are loc o alimentare a contului clientului, în timp ce banca înregistrează o creștere a depozitelor în monedă centrală.

c)      prin soldul favorabil la compensarea plăților interbancare (sold care este determinat de volumul mai mare al încasărilor de la alte bănci pentru conturile clienților, față de plățile ordonate de clienții băncii către alte bănci). In toate aceste cazuri banca are asigurate premize favorabile pentru lichiditate.

In situațiile în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, banca trebuie să apeleze la recreditare, respectiv să recurgă la formele obișnuite de recreditare în relațiile cu banca de emisiune sau să se angreneze ca solicitantă pe piața interbancară.

Aceste credite conjuncturale vor însemna pentru bancă costuri pe care aceasta trebuie să le acopere în condiții în care banca militează pentru profituri înalte și deci pentru minimizare a cheltuielilor.

Asigurarea lichidității este o problemă de conjunctură, iar riscul lipsei de lichiditate odată apărut, poate, de regulă, să fie rezolvat operativ solicitând însă băncii un efort de costuri uneori ridicate.

Deci problema lipsei de lichidități nu se pune în sensul că nu ar fi posibilă obținerea lichidității, ci a prețului ei, a costului de obținere a acestor lichidități. Rezultă că băncile trebuie să studieze permanent gradul lor de lichiditate folosind diferite procedee și să fie astfel în măsură să evite creșterile nejustificate de costuri, în condițiile în care lichiditatea nu este asigurată sau sub o altă expresie, să țină seama de costurile determinate de asigurarea lichidității atunci când alte interese (de regulă profiturile mari preconizate) împing banca să încalce cerințele lichidității.

Lipsa de lichiditate, deși este aparent un element de conjunctură, decurge dintr-o serie de corelații structurale ale resurselor și plasamentelor băncii.

RISCUL DE TARA

Este un tip specific impus de operațiuni financiar-bancare (credite, garanții, asigurări) cu operatori de peste hotare și constă în probabilitatea nerecuperării creanțelor de către banca creditoare. Noțiunea de risc de țară nu este recentă : ea a apărut în jurul anilor 1950 (odată cu desființarea imperiilor coloniale), căpătând consistență în ultimii ani, concomitent cu agravarea crizei datoriei externe din anii 1980, ca o consecință a instabilității politice, economice și financiare din numeroase țări . Riscul de țară nu se utilizează decât în relațiile cu țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. O definire completă a riscului de țară impune o abordare distinctă prin prisma factorilor care-l determină, și anume:

1.      Riscul de țară versus riscul de credit

În timp ce în cazul primului tip de risc incapacitatea de a rambursa creditul se datorează fie declanșării unor tulburări sociale (eventual războaie civile sau schimbări bruște de regim), fie unor catastrofe naturale (cutremure, inundații, ș.a.m.d.) în cazul riscului de credit incapacitatea rambursării este rezultatul exclusiv al degradării financiare a debitorului.

2.      Riscul de țară asociat riscului politic

Riscul politic (numit și risc de suveranitate) este unul din factorii riscului de țară. Instabilitatea politică a unui stat, după amploarea sa, provoacă situații cu diverse grade de gravitate pentru creditor :

   repunerea în discuție sau renegocierea contractelor;

   limitarea sau interzicerea investițiilor de capital;

   limitarea sau interzicerea investițiilor străine;

   repudierea datoriei sau refuzul de plată (spre exemplu, în 1917, Rusia bolșevică nu a mai recunoscut datoriile și obligațiile asumate de Imperiul Țarist);

   naționalizarea cu sau fără despăgubiri (in cazul României postbelice, activele preluate de stat nu au fost însoțite de despăgubiri)

Creanțele deținute în aceste țări instabile politic au un grad ridicat de risc, care culminează cu anularea datoriilor față de străinătate de către respectivele țări.

3.      Riscul de țară asociat riscului economic

Riscul economic apare ca urmare a incapacității autorităților monetare dintr-o țară de a transfera creditorului străin dobânzile și capitalul obținut de întreprinderile publice sau private. Acest risc contemporan, specific multor state de pe toate meridianele Globului, este legat de situația economică și monetară a țărilor debitoare, incapabile să asigure plata la timp a datoriilor. Satisfacerea imediată a unor revendicări sociale printr-o atitudine populistă a guvernanților poate conduce uneori la politici inflaționiste sau chiar naționaliste, acestea din urmă provocând , pe lângă degradarea situației economice, și o izolare față de exterior, în general, față de țările puternic dezvoltate, în special (este cazul guvernărilor Peron și Garcia din Argentina, respectiv Peru).

Riscul economic s-a amplificat începând cu 1973, când primul șoc petrolier a obligat multe țări în curs de dezvoltare să se îndatoreze pentru a putea cumpăra materii prime și energie. Acumularea acestor datorii (din care 60% erau credite bancare ) a condus multe țări la ,, faliment ,, monetar. Ca urmare a acestei situații dramatice, de la începutul anului 1980 s-a trecut la aplicarea unor planuri de redresare a acestor țări, susținute de Fondul Monetar Internațional (F.M.I) , prin reeșalonare datoriilor.

Cei trei factori care determină riscul de țară – riscul politic, riscul economic și riscul de credit – se intercondiționează și se presupun reciproc. Instabilitatea politică se reflectă asupra situației economice și financiare de ansamblu, având drept consecință amplificarea riscului de credit; în sens invers; crizele economice provoacă deseori schimbări de regim politic, de aici rezultând necesitatea unei abordări globale a riscului de țară.

RISCUL DE SCHIMB VALUTAR

Este expresia unor rezultate nefavorabile obținute ca urmare a evoluției ratelor de schimb. Variația rezultatelor este imputabilă atât indexării produselor și costurilor bancare în funcție de cursul de schimb, cât și modificări valorifice a activelor și pasivelor exprimate în devize.

Analiza riscului de schimb este un domeniu clasic al finanțelor internaționale , care, deși a fost dezvoltată mai târziu, ea este utilizată în prezent , atât de către întreprinderile non-financiare, cât și de către instituțiile financiar-bancare. Acestea din urmă, prin activitățile transfrontaliere desfășurate, prezintă concomitent riscuri de rată a dobânzilor exprimate în diferite devize și riscuri de schimb – ambele categorii de riscuri fiind însă intens corelate. Problematica unei gestiuni activ-pasive multi-devize relevă necesitatea unui management integrat al riscurilor de rată și de schimb, întrucât chiar și unii factori cauzali ai acestora sunt comuni ambelor riscuri (este vorba mai ales de factori de mediu precum schimbările normative și de reglementare, conjunctura economică internațională sau crizele regionale).

In opinia lui Milan Kubr, cele mai importante componente ale riscului de schimb sunt :

         Riscul de translatare – face referire la posibilitatea unor pierderi atunci când activele, pasivele și rezultatele unei filiale sunt ,, translatate,, din valută străină în care se țin evidențele de către filială, în moneda națională a Centralei. Asemenea pierderi sunt ,, reale,, în măsura în care ele influențează negativ profitul pe ansamblu al Centralei. Dintr-un punct de vedere, aceste pierderi nu sunt reale, dacă provin exclusiv dintr-o anumită convenție contabilă. După Milan Kubr, schimbarea bazei contabile poate transforma o ,,pierdere,, de translatare într-un câștig de translatare. Pentru o analiză pertinentă, trebuie să se cunoască regulile curente ale autorităților fiscale din țara filialei, precum și gradul de libertate permis de legislațiile din țara filialei și țara Centralei.

         Riscul de tranzacție – apare ori de câte ori o bancă se angajează în operațiuni cu valute ce presupun schimbări în valoarea devizelor, comparativ cu moneda locala a băncii. Riscul de tranzacție este cu atât mai mare cu cât instabilitatea monetară dintr-o țară este mai mare. Întotdeauna însă, datorită riscului de tranzacție , un partener câștigă și unul pierde.

         Riscul economic este mai complex și se referă la impactul schimbării cursului valutar asupra profitabilității pe termen lung a băncii, neimplicând efectele pe termen scurt ale unor operațiuni izolate.

Analiza riscului de schimb presupune metode care nu se rezumă la simpla analiză financiară și de bilanț. Aceasta vizează reducerea la minimum a cheltuielilor sau pierderilor datorate variațiilor cursului de schimb . Întrucât nu toate activele sau pasivele sunt expuse în aceeași măsură la risc, se pune problema stabilirii poziției de schimb pentru fiecare caz în parte : una este situația creanțelor și datoriilor pe termen scurt și altfel se pune problema riscului asociat datoriilor pe termen lung sau al activelor investite în străinătate. Poziția de schimb se stabilește pe baza unor coeficienți de risc (aferenți probabilităților sau gradului de expunere), ținând-se cont de repartiția în timp, respectiv scadența creanțelor și datoriilor. Acest indicator prezintă o serie de variante – adaptate nevoilor curente de gestiune, dintre care mai frecvent uzitate în practica sunt :

      poziția schimbului în valută – constă în determinarea pentru fiecare tip de valută a creanțelor și datoriilor pe care banca le are. Indicatorul în cauză reprezintă diferența dintre totalul creanțelor și totalul angajamentelor într-o anumită monedă. Prin total creanțe, se înțelege suma soldurilor conturilor în valută din activul bilanțului, plus creanțele în valută care rezultă din tranzacțiile valutare la vedere sau la termen, încheiate de o societate bancară în nume și în cont propriu. Pe de altă parte, totalul angajamentelor reprezintă suma soldurilor conturilor în valută din pasivul bilanțului, plus angajamentele în valută care rezultă din tranzacțiile valutare la vedere sau la termen reflectate în afara bilanțului. Din acest punct de vedere, o bancă se poate afla în două situații sau poziții : scurtă și, respectiv , lungă. O bancă se găsește în poziția scurtă atunci când deține mai puține creanțe în valuta ,,X,, decât datorii exprimate în aceeași valută; situația va fi favorabilă pentru bancă în cazul deprecierii valutei ,,X,, și nefavorabilă când cursul de schimb valutar al aceleiași monede va crește în următorul interval de timp. Invers, o bancă se găsește în poziția lungă atunci când deține mai multe creanțe în valuta ,,X,, decât datorii exprimate în aceeași valută; situația va fi favorabilă pentru bancă în cazul aprecierii valutei ,,X,, și nefavorabilă când cursul de schimb valutar al aceleiași monede se va deprecia în următorul interval de timp.

      poziția globală a schimbului la un moment dat – se definește ca soldul net rezultat în urma diferenței dintre creanțele în valută și datoriile în valută ale băncii. Acest indicator nu este edificator, deoarece toate valutele sunt tratate la un loc. Poziția valutară totală reprezintă diferența dintre pozițiile valutare lungi și totalul pozițiilor valutare scurte, în echivalent-monedă națională. Calculul în cauză se face numai în condițiile în care autoritățile impun băncilor ca la sfârșitul fiecărei zile să aibă o poziție valutară egală cu zero.

      poziția schimbului în numerar pe loc și poziția schimbului la termen – operația premergătoare schimbului valutar la termen este fie cumpărarea cu plata pe loc, fie vânzarea cu plata pe loc a valutei; odată achiziționată sau vândută, apare riscul de schimb pentru bancă. Dacă nu se vinde sau cumpără valuta în vederea efectuării schimbului valutar la termen, se poate împrumuta sau da cu împrumut valută, în care caz apare și riscul de dobândă. Așadar, orice operație de schimb la termen creează un risc de schimb și unul de rată a dobânzii.

Limitarea cursului de schimb presupune atât diversificarea portofoliului de active și pasive în valută, cât și utilizarea unor tehnici de reducere a riscului. Diversificarea portofoliului de către bănci ia în considerare necorelarea care există între evoluția cursului diverselor valute, ducând astfel la micșorarea expunerii acestor instituții. Instrumentele derivate sub forma operațiunilor tip FORWARD, FUTURES, OPTIONS, FRA, COLLAR, SWAP, sunt utilizate atât ca instrumente de hedging a riscului ratelor dobânzilor și a riscului de schimb, cât și pentru operațiunile de transfer al riscului în cadrul gestionării globale a acestora. Răspândirea acestor produse – trăsătura esențială a mediului financiar modern – permite modificarea eficientă și flexibila a caracteristicilor de risc ce însoțesc o serie de titluri sau valori financiare. In acest sens, se pot schimba structura sau moneda în care sunt exprimate dobânzile sau se poate opta, potrivit momentului valutar conjunctural, pentru un anumit tip de operațiune la termen (simplă, swap, hedging, etc) . Instrumentele preferate rămân însă operațiunile swap de dobânzi, alături de cele swap cu valute sau combinația între cele două (monede-dobânzi).

Tot în scopul ameliorării expunerii la riscul de schimb valutar, băncile sunt îndrumate să-și dezvolte :

–           un sistem de evidență care să permită atât înregistrarea imediată a operațiunilor valutare, cât și determinarea pozițiilor individuale și a pozițiilor valutare totale;

–           un sistem de control permanent pentru verificarea procedurilor interne, necesare îndeplinirii dispozițiilor de mai sus.

Limitarea riscului de schimb poate fi realizată, de asemenea, prin stabilirea unor plafoane, atât pentru poziția schimbului într-o anumită valută, cât și pentru poziția valutară totala. Astfel, în România, poziția valutară totală la sfârșitul zilei nu va putea depăși 10% din fondurile proprii ale băncilor.

Riscul de schimb se măsoară, de regulă, prin determinarea poziției de schimb aferente fiecărei valute în parte, ținând cont de scadența creanțelor și datoriilor. Acest lucru presupune întocmirea unui grafic pe scadențe în care sunt incluse toate valutele, banca putând calcula astfel, pentru fiecare tip de deviză, pierderea înregistrată ca urmare a variației nefavorabile a cursului de schimb; suma totală a pierderilor suferite reprezintă expunerea totală a băncii la riscul de schimb. Gestiunea riscului de schimb constă fie în neutralizarea acestuia prin ajustarea zilnică a poziției de schimb valutar (astfel încât să elimine poziția scurtă sau lungă) , fie în acoperirea riscului de schimb prin utilizarea numeroaselor tehnici amintite pe care banca le are la dispoziție.

RISCUL RATEI DOBANZII

Se datorează fluctuațiilor în nivelul ratei dobânzii, atât la activele, cât și la pasivele din portofoliul băncii. Acest risc se repercutează asupra băncii sub două forme :

         pierderi datorate diminuării venitului din dobânzi (ca urmare a unei variații neconvenabile a ratei dobânzii);

         deteriorarea situației patrimoniale a băncii (diminuarea capitalului propriu ), ca urmare a variației ratei dobânzii;

Pe baza acestor forme s-au dezvoltat două mari componente ale riscului de rată a dobânzii :

                     riscul de exploatare – este riscul de a înregistra o creștere a cheltuielilor sau o reducere a veniturilor;

                     riscul de bilanț (risc de capital) – este riscul de a înregistra o reducere a valorii activelor sau o creștere a datoriilor.

Riscul de rată este rezultatul a două elemente : poziția ratei și incertitudinea ratelor de pe piață. Poziția ratei este reprezentată de pozițiile din bilanț afectate de mișcările de pe piață. Incertitudinea privind marja dobânzii crește cu volatilitatea ratei, pe de o parte, și cu expunerea la riscul de rată, pe de altă parte. Analiza pozițiilor de rată constă în identificarea expunerilor ale căror rate se încadrează într-o anumită perioadă. Instrumentul clasic de măsurare a poziției ratei este impasul ratei sau ,,gap-ul ,, ratei. Este vorba de diferența dintre activele și pasivele a căror rată variază pe o anumită perioadă.

Riscul ratei dobânzii apare atât în cazul deținerii de active și pasive cu dobândă fixă (nesensibile) – care, în plus, diferă ca scadență și condiții de remunerare, cât și în cazul deținerii de active și pasive cu dobândă variabilă (sensibile) – care se adaptează în mod diferit la fluctuațiile ratei dobânzii (perioadele de reevaluare sunt mari sau bazele de indexare sunt diferite). O rată este fixă pe o anumită perioadă dacă nivelul său nu este afectat de modificările de pe piață din aceea perioadă. O rată variabilă este specificată, de obicei, printr-un indice, prin rata pieței care servește ca bază de calcul a ratei variabile, printr-o periodicitate a revizuirilor și printr-o scadență. Ratele pieței sunt : rate ,,monetare,, ; rate pe termen scurt; rate pe termen lung sau ratele împrumuturilor publice. Reviziile pot fi cvasipermanente , de exemplu zilnice, sau mai puțin frecvente (lunare sau trimestriale). Această frecvență depinde de rata de referință aleasă. O rată variabilă ,,de pe o zi pe alta,, este flotantă dacă indexările sunt mai depărtate în timp, dar regulate. Ratele variabile (sau revizuibile în mod regulat) sunt fixe între două revizii. Dacă indexarea se face la o rată predeterminată la începutul perioadei, atunci avem de-a face cu rate predeterminate. Din contră, ratele postdeterminate – stabilite pe baza mediei calculate pe perioada scursă – nu sunt cunoscute decât la finele perioadei aceste rate nefiind niciodată sigure. Alte rate variabile sunt indexate de o manieră neregulată și fără repere fixate în avans. Aceste rate sunt revizuite într-un mod ,,discreționar,, sau ,,specific,, (de exemplu , ratele reglementare). Distincția ,,fixă – variabilă,, este strâns legată de perioada luată în considerație. Modalitățile de indexare a ratelor sunt,așadar, foarte diverse : rate fixe, rate revizuibile regulat în funcție de rata pieței, determinate la începutul sau la finele perioadei de revizie, rate neindexate cu ratele pieței, rate reglementare revizuite neregulat, ș.a.m.d. Din punct de vedere al riscului de rată , distincția care contează este cea a atributului de „sigură-nesigură” ce poate fi adăugat ratei dobânzii, pe o perioadă dată, curentă și/sau viitoare.

Gestiunea riscului de rată a dobânzii constă în acoperirea poziției ratei sau în conservarea pozițiilor ratelor, în scopul unei evoluții cât mai bune în baza ratelor anticipate. Alegerile legate de lichiditate, considerate chiar independent de pozițiile ratei, pun problema arbitrajului ratei. Dacă anticipările privind rata sunt „a la hausse”, trezorierul poate opta pentru contractarea unor finanțări în avans . Dacă, dimpotrivă, anticipările privind rata sunt „a la baisse”, atunci va fi preferată amânarea unor noi finanțări . Problema constă în a ști cum să anticipeze evoluția ratelor, pentru a putea iniția astfel de arbitraje la momentul oportun și de o manieră cât mai profitabilă.

Factorii care influențează apariția și dezvoltarea riscului ratei dobânzii sunt și ei de două tipuri :

                     factori endogeni,determinați de condițiile specifice ale băncii : strategia băncii, structura activelor și pasivelor , volumul și calitatea portofoliului de credite, eșalonarea scadențelor creditelor, scadența fondurilor atrase , etc;

                     factori exogeni, determinați de evoluția condițiilor economice generale: evoluția pieței interbancare, tipul de politică economică, monetară și financiar-valutară practicată de autorități, corelarea politicii monetare cu politica fiscală, factori de ordin psihologic, etc.

Evident că în gestionarea riscului de rată a dobânzii, bancherii pot interveni numai asupra primei grupe de factori. Pentru minimizarea expunerii la această grupă de riscuri, teoria și practica bancară au generat, după cum am mai amintit, numeroase instrumente și mijloace care pot fi utilizate în acest scop.

Pentru a obține creditul necesar întreprinderea este solicitată să depună o documentație economică și financiară.

CAP. 2. FUNDAMENTAREA SI ADOPTAREA DECIZIEI DE

CREDITARE PE TERMEN SCURT

2.1  . PREZENTAREA SOCIETATII SOLICITATOARE DE CREDIT PE TERMEN SCURT

Societatea Comercială „ ART LAND ” S.A. Constanța este o societate pe acțiuni. Ea este condusă de Consiliul Director și controlată de AGA.

Fondul Proprietatii de Stat detine 40% din ctiuni si Fondul Proprietatii Private 60% din actiuni.

Activitatea este organizata si coordonata de Consiliul Director format din Director General, Director Economic si Director Tehnic, care au in subordine cinci compartimente functionale, trei departamente operationale si o baza de reparatii.

De asemenea, referitor la timpul, proportia si locul executiei, repartizarea (9 grupuri/ateliere) navelor poate fi organizata si subordonata de un coordonator autorizat – Sef Santier.

S.C. « SC ART LAND SA» S.A. a fost infiintata in aprilie 1997, ca parte din Complexul Constructiilor Hidrotehnice (infiintata in 1953) si care a fost destinata sa coordoneze toti agentii economici implicati in :

– extinderea sau construtia porturilor Constanta, Constanta-Sud, Mangalia, Midia si canale ;

– lucrari de intretinere in porturi maritime si fluviale de pretutindeni ;

Ca rezultat al cresterii si diversificarii tipurilor de activitate, componentele CCH au devenit unitati independente.

S.C. SC ART LAND » S.A. Constanta este specializata in executarea lucrarilor de construtii hidrotehnice la nivelul structural (canale navigabile, bazine portuare, cheiuri, diguri de protectie) ca si servicii portuare maritime si fluviale.

In prezent in dotarea companiei intra in principal nave tehnice pentru executarea urmatoarelor tipuri de lucrari :

–          derocari subacvatice cu exploziv pana la -22 m adancime;

–          punerea in opera a materialelor de constructie (blocuri de cheu, stabilopozi, etc);

–          excavarea cu greifer pentru intretinerea bazinelor ;

–          remorcaj cu remorchere de max.1000 CP ;

–          ridicare si manuire greutati cu macarale plutitoare de max.100 Tf ;

–          transport maritim si fluvial ;

–          intretinere plaji turistice, lucrari de consolidare si protectie ;

–          aprovizionare nave cu combustibil, ulei, apa ;

–          instalare conducte in canale si stramtori ;

–          alte servicii specifice ;

Pentru întreținere functionalitatii celor 100 piese de echipament naval, a fost necesara crearea unei baze de reparatii nave, care este situata in Agigea (in incinta portului Constanta-Sud).

Aceasta baza detine un complex de ateliere pentru executarea tuturor tipurilor de reparatii, cum ar fi :

–          lucrari de santier (curatare corp nava, sablare, vopsire, reparatii sisteme de propulsie) ;

–          lucrari de cazangerie, lacatuserie ;

–          atelier electric ;

–          atelier instalatii hidraulice ;

–          atelier galvanizare;

–          atelier vulcanizare ;

In aceasta baza se pot repara si alte tipuri de nave mici.

De la infiintarea ei, S.C. «  ART LAND  » S.A. Constanta a realizat mai mult de 5.5 mil. mc explozii subacvatice cu exploziv, mai mult de 22 mil mc lucrari de dragaj, 27 km diguri de protectie, 34 km cheu, 14 km instalatii conducte si multe alte lucrari in porturile maritime si fluviale (Galati, Braila, Tulcea, Cernavoda). A participat de asemenea la extinderea portului Constanta, la constructia portului Constanta-Sud Agigea, Mangalia si Midia si la lucrari de constructii in Maroc, Liban, Tunisia, Grecia si Turcia.

Cu echipajul din dotare S.C. « ART LAND   » S.A. Constanta poate executa toate tipurile de servicii si lucrari portuare.

Societatea solicită un credit în valoare de 3.600.000.000 lei pe termen de 12 luni. Scopul creditului solicitat îl constituie procurarea de materii prime și materiale pentru realizarea în bune condiții a producției .

In gestiunea financiară a întreprinderii se înregistrează pe parcursul anului decalaje între necesarul și existentul de disponibilități bănești. Aceste decalaje sunt generate de două cauze principale:

1.                 diferența dintre imobilizările totale în activele firmei (mai mari) și fondurile proprii (mai mici);

2.                 dereglări în încasarea rezultatelor economice, dereglări care determină un deficit de trezorerie;

Având în vedere aceste fenomene, sistemul băncilor comerciale răspunde prin acordarea de credite pe termen scurt adecvate decalajelor dintre activele curente , pe de o parte și sursele proprii și pasivele stabile, pe de altă parte.

Punctul de plecare în stabilirea tipurilor de credite pe termen scurt îl reprezintă situația patrimoniului la sfârșitul trimestrului precedent și previziunile de creștere a activelor în trimestrul prognozat. Cu ajutorul informațiilor respective se întocmește planul de trezorerie – baza de referință pentru stabilirea tipurilor de credite pe termen scurt solicitate de către firmă.

1.                  Planul de trezorerie

a) Deficitul de trezorerie pe un trimestru

2.                  Active în afara planului de trezorerie

b) Active în stocuri temporare –

12 luni

c) Active în stocuri aferente producției de export –

12 luni

d) Active în documentele remise spre încasare –

45 zile

e) Active blocate în decontări (facilități de cont) –

15 zile

1.      Credite de trezorerie (pentru capitalul de lucru)

Nivelul acestui credit depinde de diferența dintre activele curente și pasivele curente, fiind destinat să acopere obligațiile de plată pe termen scurt ale întreprinderii . Acest credit determinat trimestrial se acordă agenților economici prin contul curent pentru a acoperi deficitul de trezorerie în trimestrul prognoza.

2.      Credite pentru active constituite temporar

Formarea unor stocuri și efectuarea de cheltuieli în afara activelor cuprinse în planul de trezorerie se datorează unor cauze economice determinate de primirea în avans, întreruperea producției, greutăți în expedierea produselor, etc. Termenul maxim de acceptare la creditare a acestor stocuri și cheltuieli este de 12 luni.

3.      Credite pentru producția de export

Imobilizările cerute de realizarea exportului au în vedere perioada de producție ( aprovizionarea cu materii prime, materiale, subansamble, combustibil, etc din țară și din import), precum și perioada de decontare cu partenerii străini (pe baza documentelor). Perioada de imobilizare admisă este de 12 luni.

4.      Credite pe documente remise spre încasare

Aceste credite au în vedere imobilizările de active în decontări cu clienții, imobilizări consemnate în documente remise de firmă spre încasare. Perioada de creditare este de maxim 45 zile, numai dacă activele respective nu au fost cuprinse în planul de trezorerie sau nu au asigurată o altă sursă de finanțare.

5.      Facilități de cont

Pentru agenții economici cu o situație economico-financiară bună, dar care din anumite cauze bine justificate nu pot face temporar față plăților se pot acorda credite pe termen de până la 15 zile și într-o sumă limitată.

Acestea sunt cazurile în care o bancă comercială vine în întâmpinarea firmelor cu capital integral sau majoritar de stat.

Pentru firmele private se are în vedere deficitul de resurse pe trimestre (diferența dintre plăți și încasări) generat de constituirea unor stocuri de materii prime, combustibil , piese de schimb, etc, precum și de efectuarea anumitor cheltuieli necesare producției, executării de lucrări și prestări servicii.

2.2. ANALIZA MANAGERIALA SI ECONOMICO-FINANCIARA A FIRMEI SOLICITATOARE DE CREDIT

a)      cererea de credite semnată și ștampilată de persoanele autorizate să reprezinte societatea, completată în mod obligatoriu cu toate informațiile solicitate

b)      documentația de constituire a societății compusă din :

–           contract de societate;

–           statut;

–           hotărâre judecătorească;

–           certificat de înmatriculare la Registrul Comerțului;

–           cod fiscal

c)      ultimul bilanț (balanță) contabil(ă) vizat de Finanțele Publice, respectiv Direcția Județeană a Controlului de Stat, contul de profit și pierdere;

d)      situația veniturilor și cheltuielilor ce urmează a fi realizate în anul în curs și preliminate în perioada pentru care se solicită creditul. Situația va fi întocmită în corelare cu bugetul de venituri și cheltuieli sau cu declarația de venituri;

e)      Studiul de fezabilitate în cazul unor solicitări de credite pentru realizarea obiectivelor de investiții;

f)        Lista bunurilor materiale și a valorilor ce constituie garanții pentru bancă în vederea acordării creditului solicitat. Această listă va avea la bază documentele prin care se dovedește dreptul de proprietate asupra bunurilor ce urmează a fi ipotecate sau gajate;

g)      Alte documente necesare, solicitate de bancă.

In fața băncii comerciale, firma trebuie să vină în primul rând cu o activitate ce nu reprezintă riscuri majore în perioada de utilizare a creditului.

Pentru aprecierea firmei contează foarte mult metodele de marketing aplicate de managerii săi, competitivitatea produselor și stabilirea segmentelor de piață cucerite.

Condițiile economiei de piață cer și o analiză a calităților manageriale ale conducătorilor firmei. Intre însușirile analizate se înscriu înclinația spre inovare și creativitate, cunoștințele în domeniul financiar, în marketing, în managementul producției și al personalului, etc.

ANALIZA MANAGERIALA

ANALIZA MANAGERIALA PENTRU SC ART LAND   SA CONSTANTA

ANALIZA PERFORMANTELOR ECONOMICO –

FINANCIARE

Pentru a analiza performanțele economico-financiare ale societății se folosesc datele din bilanțul contabil și balanța de verificare întocmite de unitate la data de 31.09.2002 . Aceste informații economico – financiare sunt :

INFORMATII ECONOMICO – FINANCIARE (MII LEI)

Pe baza datelor prezentate, situația financiară a societăților se prezintă după cum urmează

                    active imobilizate la valoarea rămasă în total activ reprezintă 52 % din care clădirile reprezintă ponderea principală de peste 65 %;

                    activele circulante reprezintă 48 % din total activ, ponderea cea mai mare având-o stocurile de materiale.

Aceste active sunt acoperite în acest interval în următoarele proporții cu surse astfel:

        capitaluri proprii : 56 %

        surse atrase : 43 % (din care ponderea cea mai mare o dețin creditele bancare cu 60%)

La finele perioadei analizate, activitatea economico-financiară a societății se prezintă astfel

                    cifra de afaceri : 48.117.670 mii lei

                    venituri totale : 82.330.680 mii lei

                    cheltuieli totale : 82.171.560 mii lei

                    rezultatul exercițiului (profit) : 59.120 mii lei

Lista bunurilor materiale ce constituie garanții asiguratorii pentru bancă în vederea acordării creditului, de la SC ART LAND   SA CONSTANTA:

Înainte de a trece la analizarea concretă a cererii de credit, prudența bancară solicită și o analiză în dinamică a bonității agentului economic pe cel puțin 3 ani anteriori (din care, ultimul an se detaliază și pe trimestre) la următorii indicatori:

A.- INDICATORI DE LICHIDITATE :

Lichiditatea (L) – reprezintă capacitatea agentului economic de onorare a obligațiilor către terți și de rambursare a creditelor și dobânzilor datorate.

Totalul activelor circulante – Stocurile materiale

L = –––––––––––––––––––––––––– x 100

Total obligații

Lichiditatea este cu atât mai bună cu cât rezultatul obținut este mai mare (peste 100 %) . Cu cât lichiditatea este mai mare, cu atât activitatea agentului economic este mai buna, deoarece gradul de acoperire a obligațiunilor de plată este mai mare.

Analiza lichidității se face indiferent de durata acordării creditului.

1. Lichiditatea imediată în mărime absolută (La)

La = Apts – Ppts

în care: Apts – active pe termen scurt

Ppts – pasive pe termen scurt

2. Lichiditatea imediată în mărime relativă numită și lichiditatea patrimonială (Lp) :

Ac – Pi – Sfpv Apts

Lp = –––––––– x 100 = –––– x 100

Ob + C + I Ppts

în care : Ac – active circulante

Pi – pierderi

Sfpv – stocuri fără posibilități de valorificare

Ob – obligații

C – credite

I – împrumuturi

3.                  Lichiditatea la o anumită dată

Pentru a determina lichiditatea la o anumită dată (Ld) sau coeficientul solvabilității la o anumită dată se au în vedere disponibilități bănești proprii și împrumutate din situația patrimoniului (Db), încasările posibile de realizat până la data limită prevăzută (I) , creditele bancare și împrumuturi de la alți agenți economici ce se pot obține în intervalul respectiv (C), precum și plățile exigibile în aceeași perioadă (PE).

Db + C + I

Ld = ––––––– x 100 Ld > 100

PE

B. – INDICATORI DE SOLVABILITATE :

Solvabilitatea (S) reflectată gradul în care capitalul propriu asigură acoperirea creditelor pe termen scurt, sau capacitatea agentului economic de a-și onora obligațiile asumate față de terți cu ajutorul activelor sale .

Capitalul propriu

S = ––––––––––––––––– x 100

Capitalul propriu + Total credite

Indicatorul este considerat optim atunci când rezultatul obținut depășește 40 %. Un rezultat sub 40 % demonstrează situația financiară delicată a acestuia, el având un grad mai mare de îndatorare.

1. Solvabilitatea patrimonială (S)

Cp

S = –– x 100

Tp

unde: Cp – capitaluri proprii

Tp – total pasiv

2. Solvabilitatea la o anumită dată Sd = Ld

Se calculează ca și lichiditatea la o anumită dată

C. INDICATORI DE RENTABILITATE

1. Rentabilitatea capitalului social (Rcs) :

Pn

Rcs = ––– x 100

Cs

unde: Pn – profit net

Cs – capital social

2. Rentabilitatea capitalului propriu (Rcp) :

Pn

Rcp = –––- x 100

Cp

unde : Pn – profit net

Cp – capital propriu

3. Rentabilitatea în funcție de cheltuieli se calculează ca raport între profitul net și cheltuieli totale .

Pn

Rc = ––––

∑ Qc

unde : Pn – profit net

∑Qc – costuri

Nivelul considerat acceptabil al acestui indicator trebuie să fie peste 5 %.

D. INDICATORI DE ECHILIBRU

1. Gradul de îndatorare (GI) este un indicator de echilibru care arata limita până la care agentul economic este finanțat din alte surse decât fondurile sale proprii și se calculează astfel :

Ob + C + I + D

GI = ––––––– x 100

Ta

unde: Ob – obligații

C – credite

I – împrumuturi

D – dobânzi aferente creditelor

Ta – total active

Acest indicator trebuie să fie subunitar. Cu cât raportul dintre părțile exigibile este mai mic (sub 30%), cu atît gradul de îndatorare al agentului economic este mai mic. Un grad de îndatorare mai mare de 50 % este un semnal de alarmă pentru bancă.

2.Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri este tot un indicator de echilibru care se calculează astfel :

Venituri medii

G.a.ch.v = ––––––––– x 100

Cheltuieli medii

Nivelul acestui indicator este cu atât mai mare cu cât este peste 100% și arată că activitatea agentului economic este profitabilă.

3.Capacitatea de rambursare a agentului economic

se calculează după următoarea formulă :

C.r. = Profit net + Amortizare + Dobânzi plătite

Acest indicator se analizează pe perioada expirată și se va extrapola la perioada de rambursare pentru a vedea posibilitatea agentului de a restitui împrumutul față de bancă.

În urma analizei manageriale și a performanțelor economico-financiare, solicitatorii de credite se grupează în 5 categorii.

Acestea sunt :

Unitățile economice din categoria E, și uneori D, nu sunt admise în procesul de creditare, în timp de solicitanții din categoria A și B au prioritate în aprobarea cererilor de credite.

2.3. ANALIZA EFECTIVA A SOLICITARII DE CREDIT

IDENTIFICAREA SCOPULUI SI A NIVELULUI

CREDITULUI SOLICITAT

Scopul solicitării trebuie precizat foarte clar sub forma deficitului de resurse pe care îl va suplini creditul cerut. De asemenea, cererea de credit trebuie să se încadreze în prevederile legislației bancare (Legea nr. 33/1991) și în Normele metodologice de lucru ale băncii comerciale respective.

După stabilirea și acceptarea nivelului valoric al creditului, echipa de decizie trece la negocierea dobânzii și a comisioanelor ce revin băncii.

IDENTIFICAREA SURSELOR DE RAMBURSARE A CREDITULUI

În cazul creditelor cu risc redus, banca solicită o singură sursă de achitare; pentru celelalte tipuri de credite cu risc ridicat, băncile solicită și o a doua sursă de rambursare. Prima sursă este reprezentată de lichiditatea ce rezultă din circuitul economic normal al firmei. Sursa colaterala, reprezentată de regulă de garanția depusă de firmă, trebuie identificată clar și corect de către inspector și echipa de decizie.

IDENTIFICAREA GARANTIILOR CREDITULUI

Pentru asigurarea recuperării creditelor, în situația în care împrumutatul nu-și respectă obligațiile contractuale de rambursare a ratelor scadente, plata dobânzilor și celorlalte obligații rezultate din contract, din cauze care nu au putut fi prevăzute la acordarea creditului, banca va solicita împrumutaților garanții asiguratorii, care pot fi oferite atât de debitori cât și de terțe persoane fizice sau juridice, numite garanți.

Garanțiile asiguratorii sunt de două feluri :

         garanții reale;

         garanții personale

A.                        GARANTIILE REALE reprezintă bunuri mobile sau imobile din patrimoniul debitorului sau a unui terț oferite pentru îndestularea în mod preferențial a unui creditor. Din grupa garanțiilor reale distingem :

1.                        Ipoteca – garanție imobiliară care nu comportă deposedarea celui ce o constituie. Ipoteca practicată de bancă în relațiile cu clienții săi este o ipotecă convențională, întrucât are la bază înțelegerea intervenită între bancă și constitutorul ipotecii, care poate fi debitorul (împrumutatul) sau un garant al lui, persoană fizică sau juridică. Bunul ipotecat se ia în calculul garanției creditului în funcție de valoarea acceptată de bancă sau în funcție de valoarea de contabilitate pentru imobilele aparținând persoanelor juridice, corectată cu uzura acestora și procentul admis de bancă pentru bunurile imobiliare. Mecanismul ipotecii permite băncii ca în caz de neplată a împrumutului, să urmărească acest bun, indiferent în posesia cui se află, solicitând scoaterea lui la vânzare și încasarea cu prioritate.

Pentru a fi acceptată garanția bunurilor imobiliare, acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiții :

         să fie proprietatea constitutorului și să se afle în circuitul civil;

         să existe o piață sigură pentru bunurile ipotecate;

         bunurile imobiliare să fie situate în zone de interes;

         să fie asigurate la o societate de asigurări

2.                        Gajul se constituie asupra bunurilor mobile corporale cât și a bunurilor necorporale și poate fi tratat sub două forme :

        cu deposedare;

        fără deposedare

Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin care debitorul (împrumutatul) sau garantul, după caz, remit băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. Aceste bunuri pot fi corporale sau necorporale.

Gajul cu deposedare numit și „amanet” presupune depunerea lui la bancă. De regulă această formă de gajare se adresează bunurilor mobiliare de volum mic și valoare mare (metale prețioase, tablouri, etc).

Gajul fără deposedare se practică pentru bunurile voluminoase (autoturisme, frigidere, etc) sau care sunt legate de pământ (recolte, utilaje, etc)

3.                        Bunurile cumpărate prin credite se iau în cadrul garanției chiar dacă celelalte două elemente, ipoteca și gajul, acoperă valoarea creditului și a dobânzilor datorate.

4.                        Cesiunea de creanță este o convenție scrisă prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane.

Părțile cesiunii sunt :

                     cedentul – creditorul care transmite creanța sa;

                     cesionarul – persoana către care se transmite creanța;

                     debitorul cedat – debitorul creanței transmise

Efectul cesiunii constă în aceea că din momentul realizării acordului de voință, creanța trece în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care le conferă cedentului.

B.                       GARANTII PERSONALE

Garanția personală este angajamentul asumat de o persoană fizică sau juridică, după caz, prin care acestea se obligă să execute obligația debitorului în cazul neexecutării ei de către împrumutat.

1.            Garanția bancară reprezintă un înscris prin care o altă bancă (garant) se angajează necondiționat și irevocabil ca, în cazul în care un debitor nu va executa obligația de a plăti la o dată bine stabilită o sumă de bani determinată, să plătească suma neachitată, în favoarea băncii beneficiare (împrumutator).

2.            Depozitul bancar reprezintă o garanție materială sub forma unei sume de bani depusă de debitor la bancă în favoarea beneficiarului în anumite condiții stabilite și comunicate băncii de către debitor.

Debitorul poate constitui depozitul bancar la

societatea bancară care acordă creditul sau la o

altă societate bancară, încheindu-se un contract

de depozit.

2.4. ADOPTAREA DECIZIEI DE CREDITARE PE TERMEN SCURT

CORELAREA CU DISPONIBILITATI DE RESURSE

Corelația se realizează prin situația trimestrială privind prognoza și administrarea resurselor și plasamentelor bancare. În faza de proiectare pe baza situației resurselor și a plasamentelor, băncile își întocmesc programe de credit, cu defalcări pe tipuri de credite, pentru agenții economici cu capital de stat și, respectiv, privat. Aceste defalcări, sub formă de plafoane, sunt transmise sucursalelor, constituind limite maxime de angajare de credite pe trimestrul respectiv.

În perioada de realizare, zilnic, sucursalele județene ale băncilor raportează nivelul creditelor angajate, iar săptămânal se analizează creditele grupate pe categorii după obiectul creditat, cauze ale nerambursării la termen.

Pe lângă corelațiile de ordin cantitativ, băncile urmăresc și respectarea unor constrângeri de ordin juridic în legătură cu acordarea de credit.

Astfel, legea privind activitatea bancară interzice acordarea de credite unui agent economic într-un volum mai mare de 20 % din capitalul și rezervele băncii respective

-ANALIZA RISCULUI GENERAL AL MEDIULUI

– ANALIZA PRODUSELOR SI PIETELOR

– ANALIZA PRODUCTIEI SI STRATEGIILE DEAPROVIZIONARE

– ANALIZA MANAGEMENTULUI

– ANALIZA PERFORMANTELOR FINANCIARE CURENTE

– ANALIZA PERFORMANTELOR FINANCIARE ESTIMATE

 DE

ANALIZA

AFACERII

CIZIA

-IDENTIFICAREA CONSTRANGERILOR

– IDENTIFICAREA CAUZEI SI SCOPUL ÎMPRUMUTULUI

– IDENTIFICAREA SURSEI DE RAMBURSARE

– ANALIZA SUSTINERIISUPORTULUI ÎMPRUMUTULUI

– ANALIZA INTERDEPENDETELOR

STRUCTURA SIPRET

 DE

C

ANALIZA

CREDITULUI

REDIT

–         NEGOCIERECU CLIENTUL

–         APROBARESAU REFUZ

–         DOCUMENT

–         PLATA

ACTIUNEA

DE

CREDITARE

 ARE

ADOPTAREA SI COMUNICAREA DECIZIEI DE CREDITARE

După adoptare, decizia de creditare este comunicată solicitantului. Acesta, împreună cu unitatea bancară care acordă efectiv creditul, procedează la încheierea contractului de credit.

Contractul de credit precizează suma acordată de bancă, obiectul creditat, modalitatea de efectuare a plăților de credit, eșalonarea acordării, dobânda și ratele de rambursare, garanțiile, alte drepturi și obligații, sancțiuni.

Contractul de credit este întocmit în trei exemplare, cu destinațiile :

         exemplarul 1 este păstrat într-un loc stabilit de conducerea băncii;

         exemplarul 2 este predat împrumutatului;

         exemplarul 3 se păstrează în dosarul economic al agentului respectiv, până la rambursarea integrală.

ANALIZA REALIZARII DECIZIEI DE CREDITARE

Pe parcursul perioadei de utilizare, băncile analizează evoluția stării economice și financiare a debitorului, precizând nivelul riscului de nerambursare a creditului angajat. Această analiză este efectuată de serviciul datoriei, folosindu-se următorii indicatori :

1.      Acoperirea dobânzii (Ad)

Pb

Ad = –––- Ad > 1

Dp+Dd

unde: Pb = profit brut

Dp = dobânda plătită la începutul anului

Dd = dobânda datorată și neachitată

Sensul favorabil apare când indicatorul Ad este mai mare ca 1

2.      Creditele restante : ca sumă absolută și ca pondere față de totalul creditelor angajate la data respectivă de către angajații economici debitori ai băncii în cauză .

3.      Plăți restante : pe total și din care către furnizori. Pe baza acestor indicatori, concluziile serviciului datoriei pot fi următoarele:

         bună pentru firmele care rambursează majoritatea creditelor la scadență și plătesc dobânzile la termen; creditele restante la acești agenți economici sunt sub 20 % din total și nu au vechime mai mare de 3 zile;

         slabă pentru agenții economici cu credite restante mai mari de 20 % din totalul creditelor angajate și cu o vechime a restanțelor mai mare de 30 zile;

         necorespunzătoare: în cazul firmelor care nu rambursează creditele și nu achită dobânzile

Aceste concluzii sunt asociate cu categoriile de clasificare a întreprinderilor în funcție de performanțele manageriale și economico – financiare (categoriile A,B,C,D,E,) , pentru a determina calitatea portofoliului de împrumuturi și , pe această bază, pentru a stabili politica viitoare a băncii față de debitori.

Începând cu creditele substandard, atenția băncii comerciale este substanțial mărită, aceste credite fiind insuficient asigurate pentru rambursare de către rezultatele economice ale firmei.

Dacă pentru categoriile A și B de întreprinderi se manifestă prudență când concluziile serviciului datoriei sunt slabe și necorespunzătoare, pentru firmele din categoriile D și E se poate adopta decizia de refuz la creditare pentru noi solicitări; dacă se constată abateri de la condițiile contractuale, se poate lua hotărârea de a întrerupe imediat, fără preaviz utilizarea creditului aprobat.

Atât decizia de refuz, cât și cea de întrerupere a utilizării creditului aprobat se comunică firmelor în cauză, cu consecințe directe asupra fluxurilor de fonduri către și de la întreprindere.

2.5.     FLUXURILE DE FONDURI DETERMINATE DE CREDITUL

PE TERMEN SCURT

Adoptarea deciziei de creditare are menirea de a veni în întâmpinarea necesarului de fonduri din întreprindere. Între bancă și firma solicitatoare de credit pe termen scurt se realizează un flux de fonduri benefic pentru echilibru gestiunii financiare.

Fluxurile către unitatea economică sunt completate de fluxurile financiare, dar și monetare care leagă cele două instituții : banca și firma.

După confirmarea aprobării creditului, o parte din resursele băncii comerciale (pasive) se îndreaptă către plasamentele pe termen scurt 1a, cealaltă acoperind activele interbancare (rezerva obligatorie la B.N.R.), prin legătura 1b. Apoi, fluxul de fonduri se îndreaptă către întreprindere 1c, intrând în principal în componența deciziei financiare privind mijloacele circulante Yvn.

In unele cazuri, creditul pe termen scurt poate fi localizat și în deciziile financiare privind reparațiile mijloacelor fixe, cercetarea științifică.

Creditul primit se alătură prin legătura 1e fluxului intern al autofinanțării pentru a acoperi cheltuielile financiare generate de procesul de consum necesar formării, refacerii și dezvoltării elementului mijloace circulante al structurii economice a firmei (cheltuieli de tipul Ycp).

Pe parcursul utilizării creditului și la scadență se stabilește și un flux invers, de la întreprindere către bancă. Plata dobânzilor, a comisioanelor și rambursarea creditului preiau o parte din veniturile financiare ale firmei; aceste venituri ajung la bancă, refăcând resursele de creditare și acoperind o parte din cheltuielile de funcționare ale băncii.

2.6. STUDIUL PRIVIND FUNDAMENTAREA SI ADOPTAREA

DECIZIEI DE CREDITARE PE EXEMPLUL UNOR BANCI

COMERCIALE REPREZENTATIVE PENTRU TARA

NOASTRA

ANALIZA SOCIETATII COMERCIALE „SERVICII SI CONSTRUCTII MARITIME” SA CONSTANTA LA PRINCIPALELE BANCII COMERCIALE DIN TARA NOASTRA

Bonitatea unui agent economic cuprinde elementele care redau capacitatea societății de a-și acoperi obligațiile pe care și le asumă prin semnarea contractului de credite. Componentele principale care configurează noțiunea de bonitatea sunt :

                                                                                                                                                                                                   lichiditatea;

                                                                                                                                                                                                   solvabilitatea;

                                                                                                                                                                                                   rentabilitatea

Imaginea bonității se completează și cu elemente cum sunt : corectitudinea , receptivitatea, promptitudinea.

Bonitatea este verificată de organele bancare pe baza unor surse de informare directă (bilanț contabil, balanță contul de profit și pierderi și alte documente), și indirectă (de la partenerii de afaceri sau terțe persoane), constituind un factor decisiv în acordarea creditelor și, în general, în întreaga activitate de creditare.

De remarcat este faptul că stabilirea criteriilor pe baza cărora se evaluează performanțele financiare ale clienților a fost lăsată la latitudinea societăților bancare, ceea ce poate genera o supraevaluare a calității serviciului datoriei ca urmare a unor raționamente subiective ce pot fi avute în vedere la alegerea criteriilor de către fiecare bancă în parte.

CREDITUL BĂNCII COMERCIALE OTP BANK S.A.

Banca Comercială OTP BANK determină performanțele financiare și economice ale clienților săi în funcție de 5 indicatori principali :

1.       Gradul de îndatorare (Gi) :

Credite + Obligații

Gi = –––––––––- x 100

Total active

2.       Lichiditatea imediată (Li) :

Total active lichide

Li = ––––––––––- x 100

Datorii pe termen scurt

3.       Solvabilitatea patrimonială (Sp) :

Capitaluri proprii

Sp = –––––––––––– x 100

Capitaluri proprii + Credite

4.       Rentabilitatea în funcție de capital (Rc) :

Profit net

Rc = –––––––– x 100

Cheltuieli totale

5.       Gradul de acoperire (Gcv) :

Venituri medii lunare

Gcv = –––––––––––- x 100

Cheltuieli medii lunare

Pe baza nivelului acestor indicatori, OTP BANK stabilește 5 clase de performanță, fiecare clasă primind un număr de puncte :

                    10 puncte pentru fiecare indicator din clasa 1 ;

                    9 puncte pentru indicatori din clasa 2 ;

                    8 puncte pentru indicatori din clasa 3 ;

                    7 puncte pentru indicatori din clasa 4;

                    5 puncte pentru indicatori din clasa 5.

În funcție de punctajul obținut, firma se încadrează într-una din cele 5 grupe notate de la A la E :

        categoria A: punctaj total între 40 și 50 puncte – credite standard;

        categoria B : punctaj total între 30 și 40 puncte – credite de supravegheat;

        categoria C : punctaj total între 20 și 30 puncte – credite de substandard;

        categoria D : punctaj total între 10 și 20 puncte – credite de îndoielnice;

        categoria E : punctaj total între 0 și 10 puncte – activitatea nerentabilă.

În cazul în care solicitantul de credite se încadrează în categoriile B, C și D, banca își ia măsuri de siguranță suplimentare, determinate de prudența bancară, realizând o analiză a bonității firmei pentru o perioadă anterioară de cel puțin 3 ani.

CRITERII DE CLASIFICARE A PORTOFOLIULUI DE CREDITE LA OTP BANK

ANALIZA PERFORMANTELOR ECONOMICO – FINANCIARE

LA SC ART LAND   SA CONSTANTA

Credite + Obligatii 40615540

Gi = ––––––––- x 100 = –––––– x 100 = 43,48 %

Total active 93404460

Total active lichide 44335160

Li = ––––––––––– x 100 = ––––– x 100 = 109,16 %

Datorii pe termen scurt 40615540

Capitaluri proprii 52689510

Sp = –––––––––––– x 100 = ––––– x 100 = 56,47 %

Capitaluri proprii + Credite 93305050

Profit net 59120

Rc = ––––––- x 100 = ––––– x 100 = 0,12 %

Capital social 48668250

Venituri medii lunare 82330680

Gcv = –––––––––– x 100 = ––––– x 100 = 100,19 %

Cheltuieli medii lunare 82171560

Capacitatea de onorare a datoriei se stabileste astfel :

                    capacitatea buna – daca agentul economic nu are rate si/sau dobanzi restante, sau daca acestea sunt restante pe perioade mai mici de 30 de zile ;

                    capacitate slaba – daca agentul agentul economic inregistreaza rate si/sau dobanzi restante pe perioade cuprinse intre 30 si 90 zile;

                    capacitate rea – daca agentul economic inregistreaza rate restante la credite si/sau dobanzi pe perioade mai mari de 90 de zile.

Societatea Comerciala ART LAND  S.A. aduce in garantii imobile in suma de 4.804.480.000 lei, acoperirea generala asupra garantiei fiind 103,595 %.

DECIZIA PRIVIND ACORDAREA IMPRUMUTULUI

SOLICITAT

Imprumutul solicitat de SC ART LAND  S A este in valoare de 3.600.000.000 lei, suma necesara pentru procurarea de materii prime, materiale si mijloace fixe, in vederea realizarii in conditii bune a productiei.

DERULAREA SI RAMBURSAREA CREDITULUI

In situatia in care OTP BANK incadreaza societatea in categoria „A” , credite standard, rezulta ca SC ART LAND   SA apeleaza la aceasta banca pentru procurarea creditului.

Creditul acordat este de 3.600.000.000 lei pe termen de 12 luni cu o perioada de gratie de 3 luni si cu o dobanda de 45 % / an.

Creditul a fost acordat la data de 6.10.2002 . Ratele scadente si dobanda trebuie achitate pe data de 10 a fiecarei luni, ultima rata scadenta fiind pe data de 10.09.2003.

Cu 10 zile inainte de data ratei scadente, administratorul de credite al OTP BANK trebuie sa atentioneze societatea comerciala cu privire la rata si dobanda pe care o are de platit in luna respectiva.

Esalonarea rambursarii creditului si a dobanzilor aferente este prezentata in tabelul urmator.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.IOANA DUCA Moneda si credit ;Editura Renaissance Bucuresti 2004

2. ANGHELACHE, G. Piețele de capital și tranzacții bursiere; Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

3. NICOLAE DARDAC , TEODORA VASCU Moneda si credit

4. BOGDAN, I. Managementul în afaceri; Editura Universitară, București, 2006

5. BOGDAN, I. (coordonator), SMEDESCU. I, TUDORACHE, D. ș.a. Tratat de management financiar bancar, Editura Economică, București, 2002

6. GHEORGHIU, A. Caiet de lucrări aplicative la disciplina „Analiza economico – financiară"; Editura Sylvi, București, 2000

7. MĂRGULESCU, D. Analiză economico – financiară a societăților comerciale;

Editura Tribuna Economică, București, 1999

8. STANCU. Finanțe; Editura Economică, București, 1998

9. TUDORACHE, D. Monedă, credit, bănci; Editura Sylvi, București, 2001

10. TUDORACHE, D. Politici și tehnici bancare; Editura Andrei Șaguna, București, 2001