Activitatea de Aplicare a Dreptului de Catre Autoritatile Publice Aprecierea Eficientei Si a Principalelor Directii de Perfectionare
CUPRINS
Adnotare în limba română
Adnotare în limba rusă
Adnotare în limba engleză
Întroducere
Capitolul 1. Analiza situației doctrinar-praxiologice în domeniul activității
autorităților publice
Realizări doctrinaire în domeniul aplicării dreptului și a activității de aplicare a dreptului
din partea autorităților publice
Determinarea stării obiectiv-praxiologice a activității de aplicare din partea autorităților
publice.
Concluzii la Capitolul 1
Capitolul 2. Fenomenul aplicării dreptului și manifestarea sa dinamică în funcționalitatea
autorităților publice.
2.1. Aplicarea dreptului și activitatea de aplicare a dreptului.
Formă și conținut.
2.2. Reflectarea complexității activității de aplicare a dreptului prin caracterizarea și
clasificarea actului de aplicare
2.3. Concluzii la Capitolul 2
Capitolul 3. Aprecierea eficienței activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice.
3.1. Conceptul și principiile eficienței activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice
3.2. Factorii ce detrmină eficiența activității de aplicare a dreptului
3.4. Concluzii la Capitolul 3
Capitolul 4. Căile de perfecționare a activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice.
4.1. Erori în activitatea de aplicare a dreptului de către autoritățile publice: cauzele
și circumstanțele (efecte
4.2. Direcții principale de perfecționare a activității de aplicare a dreptului de către
autoritățile publice
4.3. Concluzii la Capitolul 4
Bibliografie
LISTA ABREVIERILOR ȘI ACRONIMELOR
ADNOTARE
Manțuc Elena,`„Activitatea de aplicare a dreptului din partea autorităților publice: aprecierea eficienței și a principaleor direcții de perfecționare”. Teză pentru obținerea gradului științific de doctor în drept. Specialitatea: 551.01 – Teoria generală a dreptului, Chișinău, 2015.
Structura tezei: Lucrarea este structurată în introducere, patru capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografia ce include surse, adnotări în limbile română, rusă și engleză, text de bază pagini. Rezultatele cercetării au fost expuse în publicații științifice.
Cuvinte cheie: Realizarea dreptului, aplicarea dreptului, act de aplicare, activitatea de aplicare, eficiența activității de aplicare.
Scopul și obiectivele lucrării: Scopul tezei îl constituie aprecierea naturii activității de aplicare a dreptului din partea autorităților publice și eficientizarea acesteia prin identificarea principalelor direcții de perfecționare în domeniu. Realizarea scopului propus prezumă detalierea următoarelor obiective: Determinarea locului și rolului aplicării dreptului în sistemul formelor realizării dreptului; Aprecierea activității de aplicare a dreptului ca derminantă funcțională a organelor autorităților publice; Coraportarea aplicării dreptului în calitate de formă a realizării dreptului cu activitatea de aplicare a dreptului; Identificarea conceptul și principiile eficienței activității de aplicare a dreptului de către organele autorităților publice; Analiza factorilor ce detrmină eficiența activității de aplicare a dreptului de către organele autorităților publice; Evidențierea erorilor depistate în activitatea de aplicare a dreptului din partea organelor autorităților publice; Formularea direcțiilor principale de perfecționare a activității de aplicare a dreptului de către organelle autorităților publice.
Noutatea și originalitatea științifică. Caracterul novator al lucrării constă în cercetarea de pionerat în arealul științific al Republicii Moldova, prin care se efectuează analiza detaliată anume a activității de aplicare din partea autorităților publice, determinarea căilor de eficientizare a acestei activități prin identificarea erorilor frecvente și a căilor de înlăturare a lor.
Problema științifică soluționată constă în determinarea naturii activității de aplicare a dreptului de către autorităților publice, fapt ce orientează spre modernizarea structurală și de competență în domeniu, permițând o eficientizare organizațională și funcțională a aparatului de stat.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă. Semnificația teoretică a prezentei lucrări constă în delimitarea clară a fenomenelor aplicării dreptului și a activității de aplicare prin coraportarea lor în scopul eficientizării organizaționale și funcționale a aparatului de stat.
Semnificația practică a lucrării o evidențiem prin valorificarea maximă a fenomenului activității de aplicare a dreptului, ce se prezintă drept indicator a eficienței organizaționale și funcționale a aparatului de stat, a cărei esență praxiologică și explică genul de activitate. Complexitatea fenomenului activității de aplicare a dreptului mai denotă și posibilități evidente, orientate spre identificarea factorilor negativi ce se pot manifesta în determinarea ineficienței în organizarea și funcționarea autorităților publice. Menționăm valoarea practică a problemei supuse cercetării prin posibilitatea amplasării acesteia la baza oricărui proces d reformă sau modernizare a activității aparatului de stat.
Implementarea rezultatelor științifice obținute. Propunerile elaborate în cadrul cercetării, concluziile și recomandările formulate pot fi utilizate multilateral, atât în procesul de perfecționare a programelor analitice și a procesului de desfășurare a cursului de Teorie generală a dreptului și a anumitor cursuri din cadrul masteratului, orientate spre procesul de reforme sau modernizare a legislației naționale și funcționare a autorităților publice. La fel, rezultatele cercetării pot fi utilizate în calitate de suport inițial pentru elaborarea actelor normative în domeniu.
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța problemei abordate. Activitatea de aplicare a dreptului din partea autorităților publice, în abordarea teoretico-juridică prezintă un interes sporit pentru doctrina națională în condițiile actuale de modernizare a societății și a instituțiilor statului. Determinarea acestei activități constă în aprecierea eficienței ei și a principalelor direcții de perfecționare în domeniu, ce și reprezintă esența funcțională a organelor autorităților publice. Altfel spus, determinarea activității de aplicare a dreptului din partea autorităților publice este determinată prin intermediul anumitor criterii de calitate, orientate spre eficiența de activitate și aprecierea direcțiilor de perfecționare în domeniul de competență, în cazul evaluării negative a acestei activități specifice. Interesul exemplificat se explică prin complexitatea cercetărilor în domeniu, ce include în sine nu numai abordări categoric juridice, ci și de natură sociologică, economică și psihologică. Or, identificarea modelului cel mai eficient ce ar caracteriza activitatea de aplicare a dreptului de către autoritățile publice, apare drept cheea succesului într-un proces de modernizare și perfecționare a actului de guvernare – scop sociojuridic al societății noastre. Ne convingem că abordări unilaterale, numai de natură juridică, nu sunt sufieicente și nu demonstrează rezultate eficiente în organizarea și activitatea autorităților publice. Natura complexă a activității în cauză, elemente de natură și economică, psihologică, socială, armonizarea eficientă a acestora, ne orientează spre finalități pozitive ce ar caracteriza activitatea de aplicare supusă cercetării și prin identificarea principalelor direcții de perfecționare în domeniu.
Argumentele invocate prezintă în sine un esențial suport pentru inițierea studiului științific în domeniu. Actualmente, în Republica Moldova se realizează un amplu proces de reformă a activității autorităților publice și aprecierea naturii activității vizate, eficientizarea acesteia și identificarea principalelor direcții de perfecționare în domeniu ar contribui esențial la fortificarea actului de guvernare și aplicare a dreptului.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul tezei îl constituie aprecierea naturii activității de aplicare a dreptului din partea autorităților publice și eficientizarea acesteia prin identificarea principalelor direcții de perfecționare în domeniu.
Realizarea scopului propus prezumă detalierea următoarelor obiective:
Determinarea locului și rolului aplicării dreptului în sistemul formelor realizării dreptului;
Aprecierea activității de aplicare a dreptului ca derminantă funcțională a organelor autorităților publice;
Coraportarea aplicării dreptului în calitate de formă a realizării dreptului cu activitatea de aplicare a dreptului;
Identificarea conceptul și principiile eficienței activității de aplicare a dreptului de către organele autorităților publice;
Analiza factorilor ce detrmină eficiența activității de aplicare a dreptului de către organele autorităților publice;
Evidențierea erorilor depistate în activitatea de aplicare a dreptului din partea organelor autorităților publice;
Formularea direcțiilor principale de perfecționare a activității de aplicare a dreptului de către organelle autorităților publice.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Caracterul novator al lucrării este determinat prin scopul și obiectivele tezei, finalizate prin problema științifică importantă soluționată în domeniul cercetării ce constă în determinarea naturii activității de aplicare a dreptului de către organele autorităților publice, fapt ce orientează spre modernizarea structurală și de competență în domeniu, permițând o eficientizare organizațională și funcțională a aparatului de stat. Această lucrare reprezintă o cercetare de pionerat în arealul științific al Republicii Moldova, prin care se efectuiează o analiză detaliată anume a activității de aplicare din partea organelor autorităților publice, se identifică căile de eficientizare a acestei activități prin evidențierea erorilor frecvente și a căilor de înlăturare a lor. În acest context, menționăm complexitatea studiului, ce depășește domeniul strict juridic, ansamblul acestia incluzând elemente de cercetare de natură sociologică.
Noutatea științifică își găsește reflectarea directă în următoarele formulări teoretice susținute de către autor:
Aplicarea este o formă specială a realizării dreptului, esența căreia este percepută drept o activitate reglementată detaliat prin norme procesuale;
Noțiunea aplicării dreptului necesită o modernizare, în conformitate cu realitățile sociale;
Aplicarea dreptului nu mai este o competență exclusivă a organelor autorităților publice, dar poate fi realizată și de către autorități nestatale, abilitate cu competență din partea statului;
Determinarea conceptului și principiilor eficientizării activității de aplicare a dreptului, orientează spre fortificarea organizațională și funcțională a organelor și instituțiilor din domeniu;
Principalele direcții de perfecționare a activității de aplicare a dreptului de către organelle autorităților publice evidențiază eficientizarea organizațională și funcțională a organelor autorităților publice – cerință inerentă a dezvoltării socio-juridice contemporane.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Împortanța teoretică a prezentei lucrări se exprimă prin delimitarea clară a fenomenelor aplicării dreptului și a activității de aplicare prin coraportarea lor în scopul eficientizării organizaționale și funcționale a aparatului de stat.
Importanța practică a lucrării o evidențiem prin valorificarea maximă a fenomenului activității de aplicare a dreptului, ce se prezintă drept indicator a eficienței organizaționale și funcționale a aparatului de stat, a cărei esență praxiologică și explică genul de activitate. Complexitatea fenomenului activității de aplicare a dreptului mai denotă și posibilități evidente, orientate spre identificarea factorilor negativi ce se pot manifesta în determinarea ineficienței în organizarea și funcționarea autorităților publice. Menționăm valoarea practică a problemei supuse cercetării prin posibilitatea amplasării acesteia la baza oricărui proces d reformă sau modernizare a activității aparatului de stat.
Aprobarea rezultatelor cercetării. Teza a fost elaborată, aprobată și recomandată pentru susținere în cadrul Catedrei Teoria și Istoria Dreptului a Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova. Rezultatele cercetării urmează a fi utilizate în cadrul predării cursului „Teoria generală a dreptului și statului” pentru studenții anului I, și a diferitor cursuri de natură teoretico-aplicativă elaborate pentru ciclul II, pentru masteranzii facultăților de drept. Astfel, diverse aspecte ale studiului, unele concluzii și propuneri de ordin practic au fost prezentate și discutate: 1) în cadrul Conferinței științifico-practice ”” din , realizată sub egida , prin raportul ””;
2) în cadrul Conferinței Internaționale științifico – practice ””, prin raportul – ””.
La fel, cercetările evolutive în domeniul problemei științifice propuse pentru soluționare au fost elucidate în CÂTE? publicații științifice.
Sumarul compartimentelor tezei. Structura lucrării este determinată de conținutul acesteia, scopul, obiectivele cercetării din cadrul tezei de doctorat și este ghidată de o logică de cercetare. Lucrarea constă din introducere, patru capitole, concluzii generale și recomandări și lista surselor bibliografice.
Compartimentele lucrării, prin conținutul lor, reflectă finalități doctrinare în domeniu, cât și investigații științifice proprii, înglobează analiza practică a fenomenului supus cercetării și identificarea interacțiunii dintre statutul magistratului și arealul justiției.
Concluziile referitoare la cercetările exemplificate, sunt prezentate pe larg în în conținutul tezei, sintetizate îndeosebi în partea ei finală. Atașate concluziilor finale, prezentăm un sistem de recomandări, relevând concomitent problema științifică soluționată și perspectivele legate de tema de cercetare.
Introducerea reprezintă o argumentare de cercetare a temei supuse studierii și dezvoltării și include în sine următoarele compartimente: actualitatea și importanța problemei abordate, scopul și obiectivele tezei, noutatea științifică a rezultatelor obținute, problema științifică soluționată, importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei, aprobarea rezultatelor cercetării.
În Capitolul I –
Capitolul II –
Capitolul III al lucrării –
Capitolul IV
Analiza situației în domeniul activității de aplicare a dreptului de către organele
autorităților publice
Capitolul 1. Caracteristica doctrinar-praxiologică a capacității de eficientizare a activității
organelor autorităților publice
Realizări doctrinaire în domeniul activității de aplicare a dreptului din partea organelor autorităților publice și a eficientizării ei
Activitatea de aplicare a dreptului este strâns legată de fenomenul aplicării dreptului. În literatura de specialitate este cercetat prioritar fenomenul aplicării dreptului ca formă a realizării dreptului, activitatea de aplicare fiind lăsată fără o atenție corespunzătoare în cercetările doctrinaire. Transpunerea în viață a prevederilor normelor juridice din partea anumitor subiecți ai statului, sau din partea subiecților nestatali, abilitați cu competență de către stat, prezumă o anumită activitate determinată destul de strict, în dependență de domeniul de reglementare.
Activitatea de aplicare a dreptului prin natura sa prezintă un interes sporit de cercetare. Prezentându-se drept parte componentă a fenomenului aplicării dreptului, activitatea de aplicare a dreptului reflect nemijlocit valoarea praxiologică în complexitatea-i deplină a fenomenului juridic. Anume activitatea de aplicare a dreptului și reflectă acea dinamică în procesul de reglementare a realțiilor sociale ce prezintă un interes pentru stat și societate. Astfel, o putem identifica drept o ”materializare” a unei forme a realizării dreptului, apreciată în literature științifică drept specială, datorită subiecților competenți și a efectelor finalităților în domeniu. Activitatea de aplicare evidențiază funcționalitatea subiecților competenți și evident, ne orientează în procesul de cercetare doctrinară spre depistarea fenomenelor, factorilor care contribuie la diminuarea eficienței acestei activități. La fel, acceptăm și tendința inversă – cercetarea activității de aplicare a dreptului ne determină a ne pronunța referitor la eficientizarea activității de aplicare a dreptului, fenomen ce generează un interes sporit pentru o societate în process de modernizare și evoluție fortificată socială. Activitatea de aplicare a dreptului se prezintă drept parte componentă a fenomenului aplicării dreptului. În calitate de element determinatoriu, se evidențiază din definiția tradițională a aplicării dreptului privită drept o activitate a organelor competente ale statului sau a instituțiilor nestatale, abilitate cu competență din partea statului, specificată printr-o procedură specială, finalitățile căreia sunt acte de aplicare a dreptului ce duc la apariția, modificarea, restaurarea sau stingerea anumittor raporturi juridice.
Mai mulți autori autohtoni, printre care Boris Negru, Gheorghe Avornic, Andrei Negru se expun referitor la aplicarea dreptului, dar tratează fenomenul aplicării dreptului prin prisma realizării acestuia, sau se pronunță cu referință la realizarea dreptului, tratând și aplicarea lui. În cercetările sale din domeniu, Andrei Negru efectuează o reapreciere a fenomenului aplicării dreptului, sub influența realităților sociale existente. El afirmă că competența de aplicare a dreptului nu mai poate fi atribuită în exclusivitate subiecților de origine statală, complexitatea relațiilor sociale ne impune de a accepta această competență și subiecților de origine nestatală. Prezența statului în domeniu nicidecum nefiinde diminuată în domeniu, el având dreptul exclusiv de a abilita cu competență de aplicare subiecții în cauză. Astfel, putem constata modernizarea definiției aplicării dreptului, în calitate de formă a realizării dreptului, păstrându-se esența tradițională a fenomenului aplicării dreptului. Însă cercetări aparte, orientate nemijlocit spre activitatea de aplicare a dreptului, în manifestarea acesteia drept element esențial al aplicării a dreptului, în literature națională nu întâlnim. Evident, activitatea de aplicare a dreptului, într-o formă indirectă a fost supusă cercetării concomitent cu fenomenul aplicării dreptului. Aplicarea dreptului, practic în toate cercetările, este examinată în calitate de formă a realizării dreptului, nefiind percepută în calitate de activitate.
Cercetări fundamentale în domeniul aplicării dreptului în literature autohtonă sunt efectuate de către cercetătoruș Cuznețov Alexandru prin teza sa de doctor în drept cu tema ”Problemele teoretico-practice ale realizării dreptului într-un stat de drept”, cât și prin intermediul unor multiple cercetări ulterioare în domeniu. Cu toate că, chiar inițial apreciem cercetările autorului în domeniul aplicării dreptului drept tangențiale, o atenție deosebită fiind acordată fenomenului realizării dreptului, totuși, structura și conținutul lucrării ne determină a aprecia demersul științific dedicate fenomenului aplicării dreptului. Ca și în cadrul lucrărilor celorlalți autori, Alexandru Cuznețov examinează aplicarea dreptului în calitate de formă a realizării dreptului, fără a se atenționa la activitatea de aplicare a dreptului. Arealul cercetării rămâne același și în cadrul elaborărilor doctrinaire ulterioare. Astfel, efectuând o retrospectivă a cercetărilor autorului în domeniul aplicării dreptului menționăm următoarele reflecții: în publicația Admisibilitatea interpretărilor extensive și restrictive în procesul aplicării dreptului menționează: ” Este supusă cercetării interpretarea dreptului în calitate de fază a aplicării dreptului.”; în publicația Importanța interpretării oficiale, neoficiale și cazuale în procesul aplicării dreptului stabilește: ” Obligativitatea interpretării oficiale duce, în primul rând, la apariția obligației organului de aplicare a dreptului privind studierea sau căutarea explicațiilor și, în al doilea rând, la respectarea lor în cazul apariției divergențelor de concepere a normelor juridice aplicate cu dispozițiile cuprinse în conținutul actelor interpretării oficiale.”; în Conturarea lacunelor în procesul activității de aplicare a dreptului, autorul sexpune astfel: ” Studiul în cauză este dedicat în întregime metodologiei stabilirii lacunelor și activitatea de aplicare a dreptului, însă atenția covârșitor dominantă este orientată spre lacune, activitatea de aplicare evidențiindu-se în calitate de mediu de manifestare a acestora.” O serie de alte articole științifice ale autorului în cauză, care a acordat cea mai mare atenție de natură doctrinară autohtonă fenomenului aplicării dreptului reflectă abordarea fenomenului în calitate de formă a realizării dreptului și nu-l examinează în calitate de activitate. Cercetări elocvente în domeniu Cuznețov Alexandru realizează prin intermediul publicațiilor științifice: Etapele aplicării dreptului (fazele procesului de aplicare); Actele aplicării dreptului prin prisma statului de drept; Conceptul interpretării normelor juridice în procesul de aplicare a dreptului; Procesele ce țin de realizarea dreptului în sistemul relațiilor sociale; Răspunderea juridică – modalitate social-juridică a realizării dreptului. Atât denumirea acestora, cât și conținutul ne dovedesc afirmațiile noastre anterioare – vectorul cercetării autorului menționat este orientat nu spre aplicarea dreptului în manifestarea de activitate, ci în manifestarea de formă a realizării dreptului. Valoarea cercetărilor menționate nu este contestată, dimpotrivă, complexitatea lor determină o valorificare utilă a fenomenului aplicării dreptului, ce ne servește drept pistă elocventă în procesul de cercetare a activității de aplicare a dreptului.
În calitate de activitate, aplicarea dreptului este examinată în literatura națională numai de către cercetătoarea Bloșenco Magda: ”Aplicarea dreptului este activitatea etatică concretizată în emiterea de acte de autoritate cu character individual, acte care duc la îndeplinirea prevederilor normelor de drept.” Însă, în continuare, autoarea nu cercetează fenomenul aplicării dreptului prin prisma activităților subiecților competenți, ci numai în calitate de formă a realizării dreptului.
Valoroase cercetări ale fenomenului aplicării dreptului în calitate de formă a realizării dreptului, evidențiem în cadrul școlii de drept din Federația Rusă. Identificăm și abordări care prezintă un interes științific deosebit pentru studiul nostrum – de abordare a aplicării dreptului prin prisma de activitate. Astfel, dr. Malițev Ludmila menționează:” Aplicarea dreptului poate fi apreciată drept o activitate volițională de soluționare a cauzelor juridice, ce se finalizează printr-o hotărâre individuală, adoptată în baza normelor juridice.”
Încercăm a ne aprecia distinct și succesiv, cu referință la aplicarea normelor juridice și la activitatea de aplicare a normelor juridice printr-o detaliere a deosebirilor conceptuale de formă și conținut ce se evidențiază în coraportul aplicare ca formă a realizării dreptului și activitatea de aplicare a dreptului, ce apare drept conținutul fenomenului inițial. Aplicarea dreptului, în calitate de formă specială a realizării dreptului în doctrina națională își găsește o realizare științifică bogată, datorată originii științifice commune cu cercetările doctrinaire din Federația Rusă în domeniu, care cândva se prezentau drept un tot întreg. La fel, cercetări valoroase în domeniu sunt întâlnite și în doctrina din România, dar acestea poartă totuși un caracter selectiv, ce este datorat la fel tradițiilor istorice de natură doctrinară comună, ce explică elementele commune existente între doctrina națională, rusă și română în entitatea doctrinei socialiste. Aplicarea dreptului în manifestarea sa de formă, posedă o pronunțare preponderent doctrinară și influențează așa domenii ca procesul de creare a dreptului, manifestarea caracterului punitive sau permisiv al normelor juridice în diferite domenii de reglementare juridică sau în caracteristica anumitor subiecți implicați în procesul de aplicare a normelor juridice.
Activitatea de aplicare a dreptului, prezentată drept conținutul formei de aplicare, este la un început de manifestare doctrinară și praxiologică, ce urmează a argumenta manifestarea axiologică a fenomenului juridic în viața socială. În context, menționăm perspectivele de evidențiere prin prisma activității de aplicare a dreptului a factorilor ce stagnează această activitate, a subiecților posibili implicați în activitatea dată, caracteristicile acestora, cât și perspective de eficientizare a activității în cauză și a elementelor ce fortifică calitatea acestui proces, poate chiar prin identificarea anumitor etape, caracterizarea acestora și stabilirea unor interacțiuni dintre ele. Într-o finalitate menționăm valoarea doctrinar-praxiologică a activității de aplicare a dreptului la etapa contemporană de manifestare a fenomenului juridic în viața socială.
În cele din urmă, efectuînd un studiu profund al literaturii de specialitate ce ține de tematica tezei și sintetizînd opiniile savanților am ajuns la concluzia că clarificarea noțiunii de aplicare a dreptului a suscitat discuții și schimbări de opinii. Astfel, Dumitru Mazilu [24], Momico Luburici [13], Dumitru Baltag, A.Guțu [22], V.V.Oksamîtnîi [57], în cadrul definirii conceptului aplicării dreptului pun accentul pe rezultatul specific al acestei activități, și anume – emiterea actului de autoritate ce are un caracter individual, orientat spre îndeplinirea prevederilor normelor juridice. Actul de aplicare emis finalizează, de fapt, activitatea concretă a organului de stat sau a organelor abilitate cu competență din partea statului. Conceptul dat, parțial îl susțin și autorii Ion Craiovan[10], Radu I.Motica, Gheorghe Mihai[86] și Carmen Popa[9], dar care anexează și subliniază importanța respectării unei ”proceduri consacrate juridicește”, definind aplicarea dreptului ca o anumită formă a realizării dreptului, cea care presupune intervenția unui organ de stat competent care elaborează, după o anumită procedură un act juridic – actul de aplicare.
Pe lîngă opiniile prezentate mai sus observăm că este prezentă și o altă opinie – a savanților N.I.Matuzov [39], R.P.Vonica [15], C.Voicu [3], Maria V.Dvoracek și Gheorghe Lupu [89], care tratează conceptul aplicării dreptului ca fiind „…acea formă juridică de realizare a dreptului care constă în elaborarea și realizarea unui sistem de acțiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și sancțiunilor normelor de drept. Fiind vorba despre realizarea dreptului prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise de organele statului în conformitate cu competența stabilită acestora prin lege”. Susținem faptul că prin emiterea actelor de aplicare organele statului stabilesc măsuri de sancționare a celor care nu respectă obligațiile ce le revin, și că, în unele cazuri, activitatea de apicare a dreptului vizează restabilirea ordinii de drept încălcată și aplicarea sancțiunii normei de drept; însă este inexactă opinia acestor autori, deoarece ar rezulta că aplicarea dreptului ar fi legată numai de constrîngerea de stat sau doar la restabilirea ordinii de drept încălcate. Astfel, nu trebuie să se reducă actul de aplicare numai la actul de sancționare, pentru că există numeroase alte exemple care dovedesc contrariul: un act de numire în funcție, un act de înființare a unei societăți pe acțiuni, încheierea unor contracte comerciale etc. – acte care nu stabilesc măsuri de sancționare. [9 p.220] Deci, soluționarea juridică a conflictului nu este suficientă de a considera lichidarea acestuia în plan social. Adică, repararea dreptului subiectiv încălcat și obligarea persoanei la un comportament social anumit nu pot fi scopuri unice ale subiecților aplicării dreptului, important ar fi și lichidarea factorilor, motivelor și condițiilor care au cauzat apariția unui astfel de conflict. De altfel, a restrînge aplicarea dreptului de către organele de stat doar la aplicarea constrîngerii înseamnă să sărăcească procesul aplicării dreptului de o parte importantă a conținutului său. Această părere o împărțim cu cercetătorul Nicolae Popa, care definește aplicarea dreptului ca formă specifică de realizare, strîns legată de procesul traducerii în viață a normelor juridice prin acte individuale și concrete adoptate de organele statului. Domeniile în care intervin organele statului în procesul realizării dreptului sunt determinate de competența acestor organe – în domeniul organizării și al conducerii sociale, al garantării exercitării libere a drepturilor cetățenești, al jurisdicției etc. [20, p.228]
În lumina celor relatate mai sus, rezultă că valoarea și importanța acestei definiții este incontestabilă și prin complexitatea ei de abordare a fenomenului. În aspect teoretic, subiecții implicați în procesul de aplicare a dreptului se prezintă în calitate de criteriu de clasificare a actelor de aplicare a dreptului. Pornind de la această idee, avem posibilitatea de a identifica o nouă clasificare, dictată de realitatea juridică contemporană. Realitatea juridică a suferit transformări considerabile odată cu transformarea realităților sociale. Ca factor determinant în domeniu, putem evidenția relațiile economice bazate pe principiile liberei concurențe. Menționăm, cercul de subiecți în competența cărora se include aplicarea normelor juridice necesită a fi revăzut în direcția extinderii lui. Importanța acestei mici, dar, considerăm, însemnate modificări a conținutului definiției supuse discuției este evidentă – realitatea juridică ne determină să constatăm că în procesul de aplicare a dreptului nu sunt implicate numai instituții și organe ale statului, ci și alți subiecți cu caracter nestatal. Astfel, calitatea unui domeniu important al aplicării dreptului nu se datorează numai competenței instituțiilor și organelor statale, dar și competenței subiecților cu caracter nestatal. Evident, afirmația respectivă nu are un caracter de noutate absolută. Caracteristici de acest gen, cu referință la aplicarea dreptului și îndeosebi la subiecții procesului de aplicare, mai pot fi identificate în literatura juridică. O precizare de acest gen face Mihai Bădescu, care menționează : „Actele de aplicare pot fi emise de către orice organ al statului, iar uneori, în limitele determinate, chiar și de organizații nestatale” [207]. Argumentarea acestei afirmații o putem iniția în procesul de elucidare a funcțiilor aplicării dreptului, și anume: a) actul de aplicare a dreptului are destinația de a individualiza și materializa cele mai importante raporturi juridice ce se pot manifesta în societate; b) actul de aplicare a dreptului acordă raportului juridic generat un caracter de stabilitate; c) prin intermediul actului de aplicare poate fi confirmat de nenumărate ori și într-o perioadă practic nelimitată în timp cuantumul de drepturi subiective și de obligațiuni juridice ale subiecților raportului juridic menționat.
Destinația reală a actului de aplicare a dreptului ne permite să afirmăm prompt că procesul de aplicare a dreptului poate fi realizat nu numai de organe competente ale statului, dar și de organe cu caracter nestatal. Această afirmație este reflectată în cercetările tematice ale lui Andrei Negru, referitoare la aplicarea dreptului. Devine evident faptul că instituțiile statale posedă domenii exclusive de aplicare a normelor juridice, cum este cazul instanțelor judecătorești, organelor de urmărire penală, ministerelor, Guvernului, președintelui statului ș.a. Există însă anumite domenii de competență a aplicării normelor juridice ce pot și sunt atribuite, prin reglementări juridice, nu numai instituțiilor și organelor statului competente în domeniu, dar și instituțiilor și organelor nestatale, abilitate cu competență din partea statului. [art.10, p. ?????]
Domeniul aplicării dreptului, atât ca formă a realizării dreptului, cât și ca activitate a statului este cercetată prin prisma principiilor fenomenului aplicării dreptului de către d-na cercetător Triboi Tatiana în publicația ”Principiile aplicării dreptului”. În publicație se menționează următoarele principii, ce ar caracteriza fenomenul: principiul operativității, obiectivității, oportunității, legalității, echității și justeței, unității în procesul aplicării dreptului.
În viața socială foarte des apare necesitatea intervenției statului în asigurarea realizării drepturilor subiective și obligațiilor juridice a subiecților raportului juridic, fiind vorba despre activitatea de aplicare pentru realizarea dispozițiilor normei juridice. Necesitatea aplicării dreptului își găsește exprimare chiar în scopul general al acestei activități, care constă în acordarea ajutorului subiecților dreptului, chemați la executarea și înfăptuirea normelor juridice, intervenția în procesul realizării dreptului, pentru a controla, a stimula participanții la acest proces și a le ”repartiza” responsabilitățile. Totodată, statul este obligat să determine, în ce cazuri aplicarea dreptului este obligatorie, care sunt hotarele aplicării în domeniul reglementării și ocrotirii relațiilor sociale, care este cercul subiecților care aplică dreptul, și altele. Aplicînd dispozițiile normelor juridice, statul asigură legalitatea și ordinea de drept în societate. [38, pag.286] Cu toate că am determinat deosebirea esențială, existentă între activitatea de aplicare a dreptului și însu-și fenomenul aplicării dreptului, se necesită mențiunea că aplicarea dreptului prin esența sa determină esența activității de aplicare ca parte structurală, componentă a fenomenului. Pierderea monopolului aplicării normelor juridice, ce tradițional era în sfera de competență a organelor puterii de stat, acordă o percepere nouă asupra activității de aplicare prin prisma unui cerc mai larg de subiecți. Această abordare, ne acordă posibilitatea de a ne pronunța referitor la calitatea și eficiența activității în cauză, manifestată din partea diferitor subiecți, de a depista un ansamblu de factori ce stabilesc cauzalitatea ineficienței activității de aplicare a dreptului în anumite situații generice, de a determina modalitățile de fortificare a randamentului activității în cauză. Diversitatea de subiecți implicați în activitatea de aplicare a dreptului ne acordă o posibilitate mai amplă de a stabili acele particularități specifice activității unor sau altor categorii de subiecți, astfel având perspectiva de a pătrunde mai profund în esența fenomenului aplicării dreptului și a determina însu-și eficiența dreptului în reglementarea relațiilor sociale.
Analizînd toate definițiile, trăsăturile și particularitățile descrise mai sus, putem să subliniem faptul că principală trăsătură specifică aplicării dreptului constă în aceea că poartă caracterul organizatoric, se desfășoară în interesul persoanelor terțe și este îndreptată spre asigurarea desfășurării normale și legale a reglementării juridice, a conduitei oamenilor și a organizațiilor acestora. Deci, este instrumentul reglementării juridico-individuale a conduitei oamenilor în societate, întărește și consolidează caracterul autoritar și imperativ al normei juridice, reglementează individual relațiile sociale și totodată asigură atingerea scopurilor reglementării de drept în general. Avînd calitatea mijlocului reglementării juridice individuale, activitatea de aplicare a dreptului servește drept temei cu care norma juridică leagă apariția (modificarea sau stingerea) raporturilor juridice între cetățeni, asociații, persoane juridice și stat. [62, pag.208] Fără un astfel de regulator, cum este activitatea de aplicare a normelor juridice, într-un șir de cazuri nu pot fi atinse scopurile și sarcinile reglementării juridice generale și, respectiv, nu pot fi realizare drepturile și obligațiile cetățenilor. Activitatea de aplicare a dreptului asigură și contribuie la realizarea dreptului, fapt prin care se și precizează destinația sa principală în mecanismul acțiunii dreptului.
În literatura juridică a Federației Ruse, structura actului de aplicare a dreptului este privită ca una clară și precisă, care se compune din patru părți componente. Astfel, după părerea juristului V.D. Perevalov, actul aplicativ se compune din: Partea introductivă – care include denunirea actului (sentință, ordonanță, hotărîre, ordin, etc.), locul și data emiterii, denumirea organului sau funcționarului public care a contribuit la emiterea acestuia asupra unui caz concret. Toate acestea sunt atribuite categoriei de rechizite a actului aplicativ, elementelor care certifică legalitatea actului. Partea descriptivă – în care se descriu faptele, care constituie obiectul cercetării și examinării, cînd, unde, de către cine, în ce circumstanțe și prin ce metode au fost comise acțiunile respective. Aici seunt reflectate toate împrejurările cazului examinat precum și probele acumulate. [37, pag. 243]
Determinarea stării obiectiv-praxiologice a activității de aplicare a dreptului din partea autorităților publice
Dinamica vieții sociale impune noi provocări de origine organizațional-funcțională autorităților publice. Activitatea de aplicare fiind esența unei guvernări democratice, necesită a fi modernizată în permanență, pentru toate elementele sistemice ale autorităților publice. Realitatea social și juridică ne demonstrează suplimentar axiologia activității de aplicare a dreptului, care, într-un regim democratic este de neînlocuit. Nu trebuie a ne pronunța categoric în domeniu, deoarece activitatea de aplicare a dreptului prezintă un interes notoriu și pentru regimurile democratice în proces de formare. Orice reform, orice modernizare în domeniul organizării și funcționării sistemului autorităților publice, în esență apare drept o eficientizare a activității de aplicare din partea acestor autorități. Este important mențiunea însă, că activitatea de aplicare a dreptului nu este un scop în sine și la baza ei este present și principiul legalității.
În condițiile naționale, activitatea de aplicare a dreptului prezintă o importanță deosebită odată cu Decretul despre puterea de Stat, Declarația de Suveranitate și Declarația de Independență. Acestea sunt actele normative orientate spre fundamentarea unui sistem de drept pentru un stat nou – Republica Moldova. Este necesară o mențiune, că orice eveniment juridic, finalitatea căruia este adoptarea unui act normative-juridic acordă o dinamică nouă activității de aplicare a dreptului, îndeosebi manifestată din partea autorităților publice. Putem, într-o generală caracteristică, a menționa adoptarea Constituției Republicii Moldova, Concepția reformei judiciare și de drept, adoptarea noilor coduri în sistemul de drept național. Intenția de clasificare convențională ne permite să amplasăm aceste evenimente juridice într-o categorie secundă. Într-o a treia categorie a clasificării evenimentelor juridice, considerate de noi drept relevante pentru aprecierea activității de aplicare a dreptului în aspect de eficiență și calitate, include evenimentele juridice orientate spre modernizarea sistemului juridic național începând cu anul 2009. Relevante modificări legislative în sfera justiției au fost efectuate și intrate în vigoare la finele anului 2008–începutul anului 2009. Este adoptată o nouă lege cu privire la procuratură. Astfel, pentru prima dată se identifică, în legea menționată, instituția Consiliului Superior al Procurorilor și al colegiilor – de Calificare și Disciplinar, ce acivează ”pe lângă” CSP. La fel, au fost modificate substanțial Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, Legea cu privire la statutul judecătorului, Legea cu privire la colegiul de calificare și atestarea judecătorilor, Legea cu privire la colegiul disciplinar și răspunderea disciplinară a judecătorilor. Modificările în cauză au vizat mai mult modul de formare a instituțiilor menționate, orientate prin organizarea și funcționarea lor spre activitatea eficientă și calitativă a justiției. Este necesar de a evidenția procesul lent și latent de instaurare a unui control asupra acestor procese organizaționale și funcționale ale justiției naționale prin creșterea considerabilă a numărului de membri-profesori în coraport cu membrii-judecători din componența atât a CSM, cât și a colegiilor menționate. Este adoptată în anul 2011 Strategia de reformă a sectorului justiției pentru anii 2011–2016. Este stranie numai perioada de realizare a acestei strategii, conform Planului respectiv de acțiuni, ce finalizează reforma tocmai în anul 2016, adică în afara mandatului politic menționat al Ministrului Justiției. Aici și încercăm a evidenția situația cu referință la activitatea de aplicare a dreptului din partea autorităților publice în condițiile naționale, ce constă dintr-un sistem bine determinat de acțiuni întreprinse de aceste autorități publice, orientate spre reformarea, modernizarea organizațională și funcțională, în scopul eficientizării activității lor. Se prezumă importante modificări legislative și normativ-juridice. Cu regret, menționăm o axare în cadrul Strategiei menționate numai spre modificări tehnico-juridice, cercetări de natură socio-juridică, orientate spre eficientizarea activității de aplicare a dreptului din partea autorităților publice supuse reformei lipsesc. Astfel evidențiem insuficiența de atenție a fenomenului în cauză în realitatea socio-juridică a Republicii Moldova. Numai prin abordări de natură tehnico-legislativă reformele în domeniile vizate nu vor avea rezultate pozitive și eficiente. Or, necesită a fi revăzut nu numai sistemul legislativ în cadrul reformelor declanșate, ci și mediul din cadrul diferitor sisteme de organe ale autorităților publice, rolul managerilor în domeniile vizate, continuitatea activității profesionale, politicile funcționale existente și promovarea lor în entitățile profesionale menționate. Anume ansamblu complex de direcții determinate și poate identifica succese în procesul de reforme, or activitatea de aplicare a dreptului din partea autorităților publice necesită a avea o eficiență maximă în condițiile unui regim politic democratic contemporan.
Orientarea Republicii Moldova spre sistemul valoric european a determinat guvernările ulterioare de a se alinia la procesul de reforme și modernizări, necesare în toate domeniile vieții sociale. În context, menționăm cele mai relevante evenimente juridice: emiterea decretului cu privire la Consiliul Național pentru reforma organelor de ocrotire a normelor de drept, adoptarea Regulamentului de activitate a Consiliului menționat. Eficiența de activitate în domeniul propus al Consiliului în cauză este discutabilă, chiar din considerentul că în anul 2014 au fost realizate numai două ședințe. În scopul evaluării aprecierii importanței activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice, menționăm impedimentele evidențiate în procesul de implementare a obiectivelor reformei în domeniul justiției. Ne convingem că a apreciere corespunzătoare a activității de aplicare a dreptului nu a fost acordată și anume aceasta și a fost unul dintre motivele esențiale ce au determinat eșecurile caracteristice reformei în cauză.
Dincolo de realizări, primul an de implementare a Strategiei și al Planului de acțiuni a demonstrat existența a suficiente provocări și probleme cauzate atât de circumstanțe obiective, cât și subiective: insuficiența de fonduri materiale, insuficiența de resurse calificate, întârzieri și inacțiuni din aceste și alte motive, rezistența unor actori ai sectorului justiției față de reformele semnificative în domeniu ș.a.
Cea mai mare provocare poate fi considerat faptul că implementarea Strategiei și a Planului de acțiuni a început fără a avea toți banii necesari în bugetul pentru anul 2012 și o susținere suficientă din partea donatorilor și a partenerilor de dezvoltare. Implementarea Strategiei și a Planului de acțiuni presupune alocări financiare considerabile, însă Legea bugetului pentru anul 2012 nu au fost alocate resurse suplimentare pentru implementarea Strategiei. Respectiv, instituțiile au fost în situația de a realiza toate acțiunile prevăzute în limitele bugetului aprobat, iar unele acțiuni au fost realizate grație suportului oferit de către partenerii de dezvoltare.
Multe întârzieri sunt Generate de faptul că unele instituții s-au implicat mai lent în procesul de implementare a Startegiei. O cauză principală a fost că Planul de acțiuni s-a publicat cu o mare întârziere – abia peste 4 luni, în iunie 2012.
În multe cazuri, colaboratorii instituțiilor nu fac față solicitărilor atât din perspective numărului de activități, dar și din perspectiva calificării, or, noile tipuri de activități solicită suplimentarea personalului cu angajați de altă calificare și abilități profesionale.
O altă provocare o constituie rezistența unor actori ai sectorului la reformarea mai drastică a sistemului în care activează, cu scopul creșterii nivelului de transparență și reducerii nivelului corupției în sistem.
Multe întârzieri și nerealizări se datorează faptului că pentru unele acțiuni au fost estimate termene prea restrânse de realizare, care din motivul publicării întârziate a Planului de acțiuni, au devenit nerealiste.
Deși s-a reușit atragerea unor donatori pentru implementarea unor activități, aplicarea de către aceștia a unor proceduri complexe și de durată pentru acordarea suportului promis, a dus în final la nerespectarea termenelor și încercarea tardivă a realizării respectivelor acțiuni care, la rândul său, cauzează în lanț alte întârzieri.
În perspectivă, o provocare ar putea să o constituie tendința instituțiilor de a amâna demararea realizării acțiunilor cu termen mare de implementare, ceea ce ar putea provoca întârzieri sau chiar și nerealizări în termen la o etapă ulterioară.
Un efect riscant îl are și tendința partenerilor de dezvoltare de a se retrage din categoria celor care acordă suport substanțial sectorului justiției, sub influența perspectivei suportului bugetar major care va fi acordat de UE.
Implementările invocate, după cum vedem, ne evidențiază și probleme orientate spre activitatea de aplicare, eficiența acestei activități. Astfel, ne convingem de caracterul îngust și deci, nereușit inițial al Strategiei de reformă din domeniul justiției. Considerăm că și suportul financiar acordat de donatorii externi a fost epuizat într-o manieră discutabilă, or procesului nemijlocit a activității de aplicare a normelor de drept nu îi este acordat o atenție și atribuit o importanță corespunzătoare situației. Unicul rezultat aplicativ al funcționării, fiind evidențiat în calitate de succes deosebit, este majorarea salariilor judecătorilor, care în opinie, era o necesitate inevitabilă. Acceptăm drept un rezultat pozitiv al procesului de reformă din sectorul justiției formarea unui sistem de sintetizare și publicare a practicii Curții Supreme de Justiție în formă de culegeri de recomandări, adresate atât instanțelor ierarhic inferioare, cât și altor actori ce contribuie la realizarea justiției. Fenomenul în cauză determină spre o aplicare uniformă a normelor de drept în situații concrete similare de către judecători la elaborarea actului de justiție. În condițiile sistemului juridic național considerăm că acesta este un prim-pas spre recunoașterea precedentului judiciar în calitate de izvor formal al dreptului, care actualmente nu poate fi implementat într-o formă directă, fiind necesară o instruire prealabilă a judecătorilor CSJ în domeniu vizat. Aceasta ar fi o etapă relevantă a procesului de reformă în domeniu și un obiectiv, realizarea căruia ar fi apreciat de mediul profesional și social. Fenomenul în cauză însă nu poate fi considerat un succes al Ministerului Justiției, activitatea în cauză fiind realizată de Curtea Supremă de Justiție.
Perfecționarea statutului funcționarilor publici, a magistraților, în scopul perfecționării și consolidării drepturilor acestor entități profesionale, scoaterea lor de sub influența politicului, formarea și promovarea unui sistem real de drepturi subiective și garanții sociale, asigurarea unei creșteri de carieră transparentă, bazată pe principiile integrității, profesionalismului și devotamentului față de statul respectiv, s-ar prezenta drept etape esențiale a reformelor inițiate. La fel, apare logic și o necesitate de studii a eficienței activității fiecărei instituții în parte, ce se include în sistemul autorităților publice. Limitele reformelor sunt cu mult mai extinse deci, respectiv și finalitățile acestora vor fi cu mult mai rezultative.
Progresul devine vizibil în celelalte documente ulterioare ce relevă discuțiile și polemicile în domeniul vizat. Astfel, evidențiem cerințele schițate față de reforma Procuraturii de către Președintele Republicii Moldova Nicolaie Timofti, înaintate în cadrul ședinței 01/14 a Consiliului Național pentru reforma organelor de ocrotire a normelor de drept din 10 aprilie 2014: ”Dragi colegi, societatea așteaptă o schimbare esențială și structurală profundă a sistemului procuraturii, care nu trebuie să se limiteze doar la modificarea cadrului normativ dar și la implementarea coerentă a acestuia.” În derularea aceleiași ședințe, Șeful Delegației Uniunii Europene în Republica Moldova, Pirkka TAPIOLA atenționează anume la esența fundamentală a procesului de reformă a justiției – activitatea de aplicare a dreptului în domeniul justiției: ” Reforma în sectorul justiției, în special lupta cu corupția, consolidarea ordinii de drept și a instituțiilor democratice sunt domeniile care necesită intervenții pentru a le eficientiza, ceea ce va contribui și la edificarea unui stat cu o economie de piață funcțională. Așteptăm să vedem progrese în implementarea reformelor din justiție, ca aceste reforme să nu fie doar pe hârtie, dar și implementate astfel ca fiecare cetățean, actor economic, persoană fizică, să simtă efectele acestor reforme.” Din vara anului 2013, a fost majorat în mod semnificativ salariul angajaților CNA (atât funcționari publici, cât și angajați cu statut special, inclusiv ofițerii de urmărire penală a CNA). De asemenea în anul 2013 au fost elaborate noi reguli privind remunerarea colaboratorilor MAI, inclusiv a ofițerilor de urmărire penală, în temeiul cărora din 2014 aceștia vor beneficia de un spor de salariu pentru condiții deosebite de activitate de 30%. Cel mai semnificativ progres a fost atins prin adoptarea de către Parlament la 23 decembrie 2013 a Legii privind salarizarea judecătorilor, potrivit căreia începând cu 1 ianuarie 2014 și până la 1 ianuarie 2016 salariile judecătorilor vor fi triplate.
Constatăm însă că evenimentele juridice legate de adoptarea noilor acte normative-juridice, ori modernizarea celor vechi nu duce inevitabil spre o eficientizare și sporire a calității, activității de aplicare a dreptului din partea autorităților publice. Drept exemplu afirmațiilor în cauză evidențiem tentativele ”stângace” de reformă a justiției în care s-ar necesita de a include reforma autorității judecătorești și a procuraturii, reforme în domeniul medicinii și alte domenii ale vieții sociale, ce nu s-au încununat cu succes. Un exemplu diametral opus eset reforma învățământului, care demonstrează rezultate positive atât în procesul de creare a actelor normative-juridice în domeniu, cât și în domeniul eficientizării activității de aplicare a dreptului. Abstractizându-ne de orice interpretare politică, prin exemplificarea acestor reforme – în justiție și în educație, elaborate de două ministere reprezentate de același partid politic, ne permitem a evidenția anumite concluzii în domeniu:
Orice proces de reformă sau modernizare într-un anumit domeniu necesită a fi ghidat, dirijat, administrat de personae versate în domeniu, nu întâmplătoare, cu cunoașterea profundă a problemelor sistemice în sectorul încredințat;
Un proces de reform este o activitate de aplicare a dreptului eficientă numai când este realizată de un colectiv de specialiști. Complexitatea și profunzimea reformelor sau modernizărilor în diferite domenii a vieții sociale demonstrează imposibilitatea capacității unipersonale de a obține succesele preconizate și continuitatea acestora. Reforma, îndeosebi în domeniul reevaluării activității de aplicare a dreptului din partea autorităților publice poate fi realizată cu success numai printr-o conlucrare eficientă și colectivă;
Societatea civilă posedă o destinație aparte în procesul de reform sau modernizare a vieții sociale. Ea are menirea de a monitoriza realizările etapice a procesului de reforme, a evidenția avantajele sau insuccesele lucrului efectuat. Societatea civilă nu poate fi antrenată nemijlocit la guvernare și la implementara reformelor și modernizărilor. Un exemplu elocvent îl avem prin insuccesul antrenării societății civile la formara Consiliului de reform în domeniul justiției, randamentul acestuiea fiind nul. Neantrenara nemijlocită în procesul implementării reformelor o explicăm prin necesitatea experienței profesionale și a diversității cultural sociale și juridice a membrilor societății civile cât și a diversității politice de opinie;
Oricea proces de reformă sau modernizare, care într-o finalitate este orientat spre o eficientă activiate a dreptului din partea autorităților publice necesită a fi însoțit de o eficientă și adecvată mediatizare. Mediatizarea activităților de aplicare din partea activităților publice este un element necesar la etapa contemporană de dezvoltare a societății: într-un regim democratic. Astfel, autoritățile publice implicate în procesele menționate urmează a acorda o atenție deosebită informării proprii și obiective a societății, referitor la etapele realizate și succesele sau insuccesele opținute. În caz contrar, nișa informațională în domeniu va fi ocupată de oponenții politici ori de persoane interesate în eșecul reformelor și modernizării;
Reformele și modernizările urmează a fi effectuate cu oameni integri. Un profesionist de regulă e integru. Realitatea juridică națională ne demonstrează că afecțiunile de integritate, în marea majoritate au fost comise din lipsă de professionalism sau prin manigestarea unui ”profesionalism stângaci”. O integritate afectată a persoanei antrenate în procesul de reform pune la îndoială și chiar în pericol succesul realizării scopului propus. Este foarte relevant în domeniu, de a evita extremitățile de interpretare. Altfel nu este exclus că la un anumit moment să nu fie nici o persoană cu cerințe de integritate solicitate și professionalism în domeniu.
Acestea în opinie sunt cerințele necesare pentru eficientizarea activității de aplicare a dreptului din partea autorităților publice. Concomitent, menționăm posibilitatea evidențierii și a altora, poate chiar total diferite de ale noastre, important este că acestea să posede o încadrare logică în scopul propus – eficientizarea activității de aplicare a normei juridice. Însă aprecierea unui număr sau altul de cerințe orientate spre eficientizarea activității de aplicare a dreptului din partea autorităților publice naționale nu este relevant. Cerințele în cauză reflectă acele realități de natură praxiologică ce caracterizează activitatea de aplicare a dreptului de către autoritățile publice naționale în aspect de eficiență. Realitatea juridică națională urmează a fi completată în rezultatul studiului în domeniul menționat al activității de aplicare a dreptului care, după cum ne convingem, ocupă un loc de importanță deosebită în sistemul juridic național. Ignorarea activității de aplicare a dreptului și abordarea acesteia prin prisma eficienței reduce la minimum calitatea procesului de legiferare și a sistemului legislative național. Drept urmare, perspectivele de realizare a unui regim politic democratic sunt considerabil minimalizate, favorizând un mediu de evoluție a corupției și regimurilor totalitare.
Relevanța, în condițiile sistemului juridic național, al activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice, în scopul eficientizării lor, este anume esența oricărui proces de reformă ori modernizare. În scopul elaborării unui proces systemic de reform într-un anumit domeniu, de natură organizațională sau funcțională apare necesitatea unui studiu profund a situației de fapt. Acesta ar permite identificarea factorilot negativi ce duc la ineficiența sau stagnarea eficienței activității de aplicare a dreptului. Anume în baza rezultatelor studiului în cauză și constatarea unei anumite situații, pot fi elaborate etapizări, domenii, măsuri necesare pentru eficientizarea activității de aplicare a dreptului. Este posibilă o concluzie intermediară, cu referință la unele etape realizate în procesul de reform, dar se necesită și un process de monitorizare al rezultatelor positive obținute, cât și transmiterea acestor monitorizări ulterioare anume conducerii autorităților publice vizate. O monitorizare externă permanent nu poate fi realizată în permanență, aceasta fiind o sarcină a însăși autorităților publice și a societății civile. Respectiv, evidențiem relevanța deosebită în condițiile Republicii Moldova a organizațiilor non-guvernamentale anume în monitorizarea domeniilor reformate sau a etapelor de reform în derulare. Valoarea acestor monitorizări va fi incontestabil sporită, dacă menționate ar efectua rapoarte în domeniu succinte, însoțite cu propuneri concrete de viziune a reformei. Astfel apare posibilitatea și perspective unui dialog dintre guvernare și mediul socio-intelectual. Însu-și procesul de reform se necesită a fi discutat cu actorii nemijlociți din domeniu. Nu poate fi realizată cu succes o reform în prezența unei pasivități a subiecților supuși reformării. Constatarea MInistrului Justiției referitoare la pasivitatea din partea societății civile și a mediului științific denotă o ineficiență a ministerului de resort în antrenarea subiecților în cauză, sau o aparență a antrenării lor, fapt care este înțeles clar de subiecții vizați.
Capitolul 2. Fenomenul aplicării dreptului și manifestarea sa dinamică în
funcționarea autorităților publice.
2.1. Aplicarea dreptului și activitatea de aplicare a dreptului. Formă și conținut.
Cerințelor sociale trebuie să li se dea satisfacție prin adoptarea cadrului normativ general al societății. Norma juridică, ca regulă de conduită a oamenilor în societate, necesită a fi tradusă în viață și realizată în activitatea subiecților de drept, la fel și relațiile sociale pe care însăși norma de drept le reglementează. Subiecții se conduc de norme juridice, conformînd prin ele acțiunile lor, similare organelor statului care soluționează în conformitate cu ele litigii, cazuri și sarcini apărute în practică. Însă, existența normelor juridice nu este un scop în sine. Dreptul nu-și îndeplinește funcțiile specifice dacă nu este aplicat. Expresia ”aplicarea normei juridice” desemnează tot ceea ce este necesar pentru transpunerea în viață a acestora și pentru protecția drepturilor subiective. Ordinea, stabilitatea, și echilibrul social determinat, probabil, sunt cele mai semnificative valori sociale, iar ocrotirea lor este cea mai importantă funcție a dreptului. Pentru a fi în prezența unei astfel de ordini juridice, statul trebuie să fie capabil nu doar să creeze norme, ci și să determine realizarea lor efectivă, atît prin acțiuni care să stimuleze subiecții de a se supune voluntar normelor, cît și prin organizarea unei constrîngeri instituționalizate efective. [25, pag.350]
Fenomenul aplicării dreptului poartă un character complex și multiaspectual. În așa mod, aplicarea dreptului poate fi privită ca formă a realizării dreptului ce ține de exercitarea dispozițiilor, prescripțiilor, instrucțiunilor și regulilor pe care le stabilește dreptul prin intermediul normelor juridice. Normele de drept, astfel edictate, trebuie executate, și puse în aplicare, ceea ce ar însemnă implicarea directă a unor autorități publice în procesul de realizare a dreptului. [14, pag.201] Aplicarea dreptului continuă procesul reglementării normative a relațiilor sociale, pornit de activitatea creării dreptului, completîndul cu reglementarea individuală prin stabilirea sau concretizarea drepturilor și obligațiilor subiecților, specificînd poziția lor juridică în situațiile concrete. Activitatea de aplicare a dreptului reprezintă una din etapele mecanismului reglementării juridice ale relațiilor sociale conținutul căruia nu se mai formează din reglementarea normativă și generală, ci din una individuală și concretă.
Prin funcțiile majore pe care le îndeplinește, dreptul ni se prezintă în dimensiunea faptică, concretă, materială, reglementînd cu rigoare conduita oamenilor în societate, drepturile lor fundamentale; el statuează și pune în acțiune mecanismele instituționale apte să asigure aplicarea normelor juridice.[3, pag.228] Într-un stat de drept contemporan, dreptul acționează și se aplică în interesele întregii societăți. Iată de ce aplicarea dreptului se bazează în primul rînd pe conștiința juridică a societății, pe respectarea legislației. Or, și aici, aplicarea dreptului este asigurată (după necesitate) printr-o forță de constrîngere (cu puterea aparatului de stat), însă o astfel de constrîngere se aplică numai față de cei care încalcă ordinea publică, disciplina socială, precum și față de cei care încalcă prevederile legislative în stat. [49, pag.299]
Aplicarea dreptului nu poate fi privită și ca o luptă cu cei care încalcă ordinea publică, ci și ca o organizare autoritară a ordinii publice, a relațiilor dintre subiecții care participă în viața socială. Astfel, aplicarea dreptului poate fi definită ca activitatea juridică autoritară a organelor de stat sau funcționarilor publici abilitați cu împuterniciri speciale pentru organizarea și asigurarea ordinii sociale, stabilității în viața socială, măsurilor de reprimare a încălcărilor din domeniul dat. [44, pag.501]
Conceptul aplicării dreptului, perceput ca formă a realizării dreptului cunoaște un îndelungat proces evolutiv. Mergîndu-se pe această linie, s-a considerat că scopul sau finalitatea dreptului este realizarea unui echilibru de interese, din care trebuie să rezulte armonia socială și satisfacerea intereselor, de ordin moral și material, ale fiecărui om sau ale întregii societăți. Pentru a corespunde acestor cerințe, aplicarea dreptului trebuie să se afle în acelașii sistem de coordonate, sa se bazeze pe respectarea drepturilor omului și ale societății, constituită în statul de drept. Conform principiilor de aplicare a dreptului se disting doi factori: unul care reprezintă ideea de justiție, și celălalt – ideea de ordine. Factorul de justiție cuprinde idealul raporturilor dintre oameni, precum și dintre oameni și autoritatea publică. Factorul de ordine, sau material, cuprinde ordinea și stabilitatea instituțiilor publice, garantarea și siguranța drepturilor și obligațiilor individuale. În acelaș timp, activitatea de aplicare a dreptului nu se poate reduce la simpla aplicare instituționalizată a forței fizice, deci, fiind implicate două tipuri de acțiuni din partea statului, cum ar fi: stimulative și represive. Chiar și normativismul kelsian, cu toate că face din constrîngerea instituționalizată un element definitoriu al ordinei juridice, simte nevoia de a specifica dimensiunea stimulativă a aplicării dreptului. Astfel, Kelsen afirmă: ”Dreptul nu poate fi distins în mod esențial de morală decît dacă este conceput ca o ordine de constrîngere, adică drept o ordine normativă care caută să provoace conduite umane atașînd conduitelor contrare acte de constrîngere socialmente organizate”. Desigur, Kelsen vede doar un aspect al acțiunii statale în vederea obținerii comportamentului conform. În fapt, statul creează un sistem de recompensare a celor care nu încalcă norma juridică sau o realizează fără intervenția sa. Raționamentul Kelsian vede că individul nu fură pentru că statul îi răspunde prin aplicarea sancțiunii, or, lucrurile se petrec și altfel: subiectul sponsorizează cultura, pentru că altfel își reduce impozitele. [25, pag.351] În zilele noastre, concepția despre scopul și finalitatea dreptului s-a extins, cuprinzînd valori fundamentale, cum ar fi: drepturile și libertățile omului, ideea de justiție și de adevăr, stabilită juridic, ”asigurarea respectării ordinii de către autoritățile publice și de către toți cetățeni.” [11, pag.96]
În general, rolul și însemnătatea aplicării dreptului au o importanță atît de mare în viața statului și a societății încît mulți savanți desprind această formă a realizării dreptului de celelalte în una independentă, considerînd că aplicarea, ca și activitatea de creare a dreptului, sunt două direcții deosebite în funcționarea întregului sistem de drept; în paralel făcînd și o deosebire între actele normative și cele de aplicare a dreptului.
Așadar, aplicarea dreptului constituie forma de realizare a dreptului cu implicații juridice deosebit de variate, cu multiple aspecte teoretice și tehnice. De aceea se impun, înainte de toate, unele precizări noționale. Termenul ”aplicarea dreptului” este rezervat, de regulă, în literatura juridică unei anumite activități de realizare a dreptului, și anume activității care îmbracă anumite forme juridice și necesită o anumită procedură. [13, pag.195-196] O altă precizare noțională o determină ca fiind acea formă juridică de realizare a dreptului care constă în elaborarea și realizarea unui sistem de acțiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și sancțiunilor normelor de drept. [15, pag.429] Totodată, în unele cazuri, realizarea are loc fără participarea statului și organelor sale. Cetățenii și organizațiile benevol, cu liber consimțămînt, fără constrîngere și printr-un acord reciproc devin subiecții raportului juridic, în cadrul căruia se folosesc de drepturile sale subiective, îndeplinesc obligații și respectă inerdicții stabilite. Astfel, în unele situații, tipice sau similare, apare necesitatea intervenției statului, fără de care realizarea dreptului este imposibilă. [33, pag.397]
Cu toate aceste interferențe – activitatea organelor de stat, a organizațiilor sociale și a cetățenilor între sferele vieții sociale, statul desfășoară o activitate specifică, avînd nu numai monopolul elaborării actelor normative, ci și un rol deosebit de important în asigurarea realizării prevederilor dreptului. De altfel, organele statului, pe de o parte, ele însele prevederile normative, iar pe de altă parte, ca titulari ai puterii de stat, asigură îndeplinirea și respectarea normelor juridice de către cetățenii și organizațiile sociale, de către toți subiecții de drept care ”aplică”, la nevoie, sancțiuni juridice. Statul realizează reglementarea juridică a relațiilor sociale nu numai la nivel general – prin stabilirea dispozițiilor normelor juridice (elaborarea prevederilor de interes general), dar și la nivelul relațiilor sociale concrete – situații reale din viața oamenilor (cum ar fi, spre exemplu, actul de inmatriculare într-o instituție de învățămînt, emiterea hotărîrii judecătorești etc.).
Natura activității de aplicare a dreptului constă în soluționarea problemelor cu semnificație juridică. Activitatea organelor de aplicare este chemată pentru a contribui la realizarea drepturilor și obligațiilor subiecților prevăzute de legislație. [38, pag.285] Totodată, în situația aplicării normelor juridice, destinatarii normelor juridice nu pot să realizeze drepturile și obligațiile sale (prevăzute de lege) fără așa-numiții ”intermediari”, care, în cazul nostru, sunt organele competente ale statului. Fără decizia organului competent, este imposibil ca oamenii să-și primească pensie, sa-și folosească dreptul la odihnă (de a primi concediu) etc; chiar și atunci cînd este clară prezența tuturor condițiilor necesare pentru apariția drepturilor și obligațiilor. Cu alte cuvinte, o parte din normele juridice sunt realizate numai prin activitatea de aplicare și actele succesoare ale acesteia. Deci, aplicarea dreptului este activitatea autoritară și organizatorică a organelor și persoanelor competente care are ca scop contribuirea destinatarilor normelor juridice la realizarea drepturilor și obligațiilor ce le aparțin, precum și la controlul asupra procesului dat. [40, pag.452]
Rezultă că, în dependență de situația creată, aplicarea dreptului poate fi atît una obligatorie (spre exemplu, aplicarea amenzii pentru contravenția comisă), cît și facultativă (spre exemplu, emiterea hotărîrii de recunoaștere a drepturilor părintești), din care reiese că subiecții aplicării normelor juridice pot fi organele puterii executive, puterii judecătorești, administrația întreprinderilor, diferite inspecții, procuratura, organizațiile obștești (în cazurile delegării împuternicirilor) și altele. [44, pag.502] Totodată, cu scopul activizării participării maselor la conducerea vieții sociale în sfera juridică, unele funcții autoritare ale statului din domeniul aplicării pot fi transmise organizațiilor nestatale. În cazul dat, statul deleghează o parte din competențe ce țin de rezolvarea problemelor de interes individual anumitor organizații obștești (îndeosebi organelor sindicale), fără ca aceste împuterniciri să-și piardă calitățile autoritare. [27, pag.384]
Aplicarea dreptului este o parte a activității de organizare a statului. Dacă să pornim de la aceasta, atunci organele de aplicare a dreptului se caracterizează prin criteriul dirijării sociale, ale cărui sarcini reprezintă acțiunea organizațional-practică asupra sistemului social, în general, sau asupra verigilor separate prin folosirea legităților specifice sistemului obiectiv, în particular. În organizarea sau funcționarea corespunzătoare a relațiilor sociale, aplicarea dreptului naște activități operativ-execuționale și de ocrotire a dreptului. [77, pag.11] Funcția operativ-execuțională este asigurată prin normele juridice individual-reglementative, iar cea de ocrotire a dreptului – prin normele de asigurare a dreptului. [79, pag.95]
Prin urmare, aplicarea normelor juridice are loc prin intermediul organelor competente ale statului sau ale organelor și instituțiilor abilitate cu competență din partea statului:
I. Prin activitatea de realizare pozitivă (operativ-execuțională) – se subînțelege organizarea executării dispoziției normei juridice. Reglementarea relațiilor sociale, garantarea drepturilor subiective și a obligațiilor juridice organele puterii de stat le înfăptuiesc prin emiterea actelor juridice individuale. [38, pag.290]
Cu toate acestea, se aplică dispoziția normelor juridice, ce are conținut pozitiv și nu de interdicție. Deci, este o activitate creatoare de organizare a realizării politicii forțelor sociale dominante în societate. Un stat contemporan, civilizat, este preocupat, în primul rînd de problemele ce țin de garantarea dezvoltării economiei și a altor domenii ale vieței sociale. Iată de ce această formă a aplicării dreptului este una de profilare pentru un astfel de stat. Cu ajutorul ei se unifică și se îndreaptă activitatea ministerelor și departamentelor, întreprinderilor și organizațiilor, se selecționează cadrele, se concretizează sarcinile de plan, se garantează drepturile personale etc.
II. Prin activitatea de realizare negativă (ocrotirea dreptului) – adică activitatea organelor competente ale puterii de stat, se subînțelege ocrotirea relațiilor sociale reglementate de norma juridică. Funcția de ocrotire a organelor de drept la fel este îndreptată spre apărarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului, asigurarea legalității și ordinii de drept. [27, pag.284] Din aceasta fac parte: aplicarea măsurilor de constrîngere a statului față de cei care încalcă norme de drept; garantarea executării pedepselor, precum și luarea măsurilor în scopul prevenirii pe viitor a orice fel de încălcări. O astfel de activitate este caracteristică pentru așa-numitele organe jurisdicționale, organele de control, organele executive, șeful unei instituției sau întreprinderii și organizațiile obștești. De aceea este evident faptul că organele de stat, care execută activitatea de aplicare a dreptului, de regulă, realizează și alte funcții juridice, cum ar fi cea de reglementare și de apărare a dreptului (conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății). Unele din ele, spre ex., instanțele de judecată, ocrotesc drepturile contra încălcărilor numai prin intermediul aplicării normelor juridice, altel, cum ar fi organele MAI, își realizează sarcinile și misiunile și prin intermediul executării normelor juridice, ca formă a realizării dreptului, ocupînd și ea o parte considerabilă. [40, pag.452]
Însă, pe lîngă acestea, ar mai trebui să existe și alte instituții abilitate cu competență prin intermediul cărora să fie ușurat procesul de aplicare a dreptului prin reducerea factorului de timp, cheltuielilor, printr-o procedură mai flexibilă etc. Iată de ce, societățile democratice, unde autodeterminarea socială și populară reprezenta și reprezintă singura voință publică activă, au elaborat reglementări și au poziționat instituția medierii în centrul motorului dezvoltării sociale, rezultatele fiind notabile, în primul rînd, prin conduita creată la nivelul individului față de apariția și stingerea unui conflict sau a unei dispute. Medierea, instituție modernă în statul de drept, poate contribui la degrevarea instanțelor de judecată de acele dosare ce pot fi rezolvate prin metode auxiliare justiției – metode amiabile. Mai mult decît atît, ea poate readuce dialogul în societate; poate aduce o schimbare în sistemul de valori actual. Conform art.2 alin.(1) al Legii RM cu privire la mediere, aceasta reprezintă ”o modalitate alternativă de soluționare a conflictului dintre părți pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane”. [103] Cu cât un număr tot mai mare de persoane va alege medierea pentru a pune capăt divergențelor dintre ele, cu atât vom avea o comunicare mai bună între membrii societății, la orice nivel. Se va realiza astfel un climat general bazat pe respect și încredere reciprocă și între membrii societății. Un climat în care membrii comunităților mai mari sau mai mici, in realizarea propriilor obiective, vor ține cont și de interesele celorlalți. Treptat, gradul de solidaritate al membrilor societății va fi tot mai crescut și mai prezent decât este perceput astăzi. Medierea oferă părților posibilitatea de a-și rezolva neînțelegerile mult mai repede și mai eficient decât în cazul unui proces tradițional. De cele mai multe ori, oamenii pot ajunge la un compromis fără intervenția unui judecător sau, în cazuri mai rare, chiar fără implicarea unui avocat. Medierea poate fi definită ca o „negociere îmbunătățită”. Cu sau fără asistența unui avocat, părțile își prezintă punctul de vedere unui mediator, care este o persoană specializată, neutră, imparțială și care oferă confidențialitate. Ar fi de apreciat o mai mare susținere din partea Ministerului Justiției, atît în sprijinul activității Consiliului de Mediere, cît și în ceea ce privește promovarea medierii în rîndul magistraților, avocaților, justițiabililor etc. În această ordine generalizînd, invocăm că medierea este o modalitate de soluționare a conflictelor, alternativă procesului obișnuit sau arbitral. Această activitate nouă este reglementată prin modificările aduse legislației în domeniu, reprezentînd o armonizare și față de legislația europeană în domeniu. [204, pag. 53] Or, medierea se prezintă drept o formă simbiotică dintre realizarea dreptului prin executarea prevederilor unor norme și a aplicării dreptului ca formă specială a realizării dreptului.
În cele din urmă ar rezulta că toate organele statului, în limitele competențelor sale, practică activitatea de aplicare a dreptului. În general, toate funcțiile de stat (de la cea de creare și fixare a dreptului și pînă la cea de aplicare a acestuia) se realizează și trebuie să se realizeze ca activitatea de aplicare a dreptului de către organele statale și organele nestatale abilitate cu competență prin exercitarea atribuțiilor lor. Cu ajutorul ansamblului acestor acțiuni de aplicare se relevă natura juridică a statului, precum și forma și caracterul legal al activității sale actuale.
În cadrul aplicării normelor de drept, activitatea de realizare a competențelor de către organelor statului și a organelor abilitate cu competența respectivă este condiționată și dictată de drepturile și obligațiile sale, ce ține de soluționarea cazului jurdic concret. Conținutul unui astfel de caz juridic poate fi orice litigiu semnificativ, soluționarea căruia necesită participarea organului de stat competent (intervenția din partea acestuia, precum și luarea deciziilor respective). Deci, aplicarea normelor juridice – este realizarea acestora, în cazurile prevăzute de legislație și forma prescrisă, de către organele statului, înfăptuită în limitele competențelor, ce ține de soluționarea cazurilor respective și emiterea actelor juridice corespunzătoare. [54, pag.483-484] Așadar, aplicarea dreptului, ca orice altă activitate, are nevoie de o finalitate logică. Acesta, în cazul nostru, fiind cuprins și formulat într-un act separat numit actul de aplicare a dreptului, ce se elaborează de organele statului și organele nestatale abilitate cu competență, care, la rîndul său, au misiunea nu numai să asigure reglementarea relațiilor sociale, ci să transpună în viață regulile de conduită instituite prin normele abstracte, prin acte individuale de aplicare și să asigure executarea acestor acte de către cetățeni și organizațiile sociale în concordanță cu prevederile actelor normative. [15, pag.429] Altfel spus, dreptul este realizat prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise de către autoritățile statului în conformitate cu competența atribuită de lege. Actele de aplicare a dreptului nu pot fi elaborate decît de autoritățile statului, subiecții realizînd dreptul prin respectarea și executarea normelor juridice. Fără această diferență nu ar exista nici o deosebire între activitatea statului și activitatea celorlalți subiecți juridici. [19, pag.177 – 178]
Din aceste considerente, în literatura juridică, conceptul de aplicare a dreptului este folosit într-un sens specific, care desemnează o anumită modalitate a realizării dreptului, care presupune intervenția unui organ de stat competent ce elaborează, după o anumită procedură, un act juridic în anumite forme specifice, actul de aplicare. Aplicarea dreptului este un proces cu mult mai restrîns decît cel de realizare a dreptului. În baza celor relatate mai sus putem să identificăm o definiție ce caracterizează procesul de aplicare a dreptului într-o formă complexă și mai exactă, fiind mai aproape realității juridice contemporane, și anume: „Aplicarea dreptului ca o formă specială a realizării dreptului ce este caracterizată ca o activitate a unor organe, instituții competente ale statului sau a organelor și instituțiilor nestatale abilitate cu competență din partea statului, care, conform unor proceduri speciale, emite acte juridice individuale (de aplicare) ce determină apariția, modificarea, stingerea sau restaurarea unor anumite raporturi juridice.”
Luînd în considerație faptul că aplicarea dreptului este o formă specială a realizării dreptului, analizînd definiția propusă și conceptele din literatura de specialitate, este evidentă necesitatea determinării trăsăturilor esențiale ale aplicării dreptului, caracteristice acestei activități, ce vor permite ulterior de identificat și evaluat eficiența activității de aplicare a organelor statului, cît și a organelor nestatale abilitate cu competența din partea statului, și anume:
Aplicarea normei juridice este o activitate desfășurată de către organele de stat, funcționarii publici, cît și organele nestatale abilitate cu competență din partea statului.
Deci, este acea activitate special-juridică autoritară subiecții căreia pot fi numai organele puterii de stat competente, organele administrației publice locale, funcționarii publici, organizațiile obștești și altele, în cazul în care au o astfel de împuternicire din partea statului, acesta constatînd deciziile lor legale și valabile. Pe cînd cetățenii nu pot aplica normele juridice, întrucît lor nu li se conferă prin lege un astfel de drept. [10, pag.272] V.V. Lazarev afirmă că organele în ale căror obligații intră acordarea ajutorului special în realizarea drepturilor și obligațiilor de către alți subiecți ai dreptului sunt definite ca aplicatoare ale dreptului. Totodată, autorul subliniază că în procesul îndeplinirilor funcțiilor de aplicare a dreptului nu are loc formarea dreptului nici în sens obiectiv, nici în sens subiectiv. În procesul aplicării dreptului în baza normelor juridice în vigoare are loc: stabilirea existenței drepturilor subiective și a obligațiilor, inclusiv determinarea mărimii lor, în cazul apariției conflictului privind acestea; identificarea momentului acțiunii sau faptului finisării drepturilor subiective și a obligațiilor; înfăptuirea controlului privind corectitudinea obținerii drepturilor și asumarea obligațiilor. [75, pag.29] [T, pag. 100]
În literatura de specialitate se mai menționează și faptul că subiectul aplicării dreptului nu este destinatarul acelei norme în a cărei realizare ajută terțele persoane. Însă, el însuși, în alte raporturi juridice, poate să nimerească în situația cînd va avea nevoie de ajutor din partea organelor ierarhic superioare. De exemplu, procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la demersul organului de urmărire penală, este nevoit, printr-o ordonanță, să se adreseze la judecătorilor de instrucție privind arestul bănuitului. (art. 177 CP RM) [94] [T, pag.100]
Aplicarea normelor juridice este acea activitate care se caracterizează prin caracterul său autoritar. Caracterul autoritar este datorat, în primul rînd faptului, descris mai sus, că această activitate se aplică numai de organele autoritare ale statului sau organele abilitate cu competență din partea statului. Astfel, putem, evidenția următoarele criterii care determină caracterul autoritar al aplicării dreptului:
de activitatea de aplicare a normelor juridice se preocupă, în limitele competenței sale, organele autorității de stat, organele administrației publice locale, funcționarii publici, unele organizații obștești și cele nestatale etc.;
activitatea de aplicare a dreptului, după conținut, se caracterizează prin emiterea unor acte de autoritate cu un caracter individual, îndreptate către subiecți personal-determinați;
această activitate a organelor de stat, precum și a celor abilitate cu competență din partea acestuia, are un caracter obligatoriu și se bazează, la nevoie, pe forța de constrîngere a statului, care poate fi aplicată pentru a asigura realizarea integrală a prevederilor normelor juridice în fiecare caz concret. [38, pag.286] Nu trebuie, însă, a greși și a considera că această formă de realizare a dreptului s-ar limita la aplicarea dreptului de către organele statului, organele abilitate cu competența din partea statului doar prin aplicarea constrîngerii, întrucît s-ar pierde din vedere aplicarea dispozițiilor normelor juridice, care diferă prin conținut și scop de actele de aplicare a sancțiunii normelor juridice. Așadar, esența actului de aplicare nu trebuie să se reducă numai la unul de sancționare, pentru că există numeroase alte exemple care dovedesc contrariul, de ex.: un act de numire în funcție; un act de înființare a unei societăți pe acțiuni; încheierea unor contracte comerciale etc., nefiind vorba, în aceste cazuri, de prezența unui act de sancționare; [9, pag.220]
activitatea de aplicare se realizează în baza manifestării voinței unilaterale a subiecților aplicării normelor juridice. Dar, în același timp trebuie să menționăm că această formă de realizare a dreptului nu întotdeauna se înfăptuiește prin manifestarea voinței unilaterale numai din partea organelor abilitate ale statului. Astfe, în unele cazuri, pentru a porni o acțiune (proces), este necesară adresarea cetățeanului în organul competent al puterii de stat;
creează consecințe juridice – ceea ce este datorat faptului că orice activitate de aplicare a normelor juridice este succedată de elaborarea unui act de aplicare, care, la rîndul său, se emite cu scopul de a interveni și soluționa anumite raporturi juridice. Și este evident că în urma acestor activități apar și anumite consecințe juridice ce pot, prin urmare, crea, modifica și stinge raporturile juridice apărute între anumiți subiecți determinați;
din caracterul autoritar al aplicării dreptului reiese și o astfel de calitate cum ar fi natura
administrativă. Aceasta înseamnă că aplicarea normei juridice – este o activitate prin intermediul căreia se organizează administrarea statal-socială în domeniul social-juridic. Cu alte cuvinte, activitatea de aplicare a dreptului, alături de activitatea de creare a acestuia, este una din modalitățile influenței juridico-statale asupra relațiilor sociale cu scopul de a le reglementa.
O altă trăsătură rezultă chiar din definițiile formulate mai sus, că organele chemate să aplice legea trebuie să emită acte de autoritate cu caracter individual. Acest lucru este posibil, din motivul că, organele de stat și funcționarii publici sunt investiți de către stat cu puterea autoritară, în virtutea cărui fapt pot lua chiar și măsurile de obligare (constrîngere) a celor ce nu se supun dispozițiilor normelor juridice. [24, pag.267] Ca exemplu putem să aducem: hotărîrile guvernului cu caracter individual, deciziile prim-ministrului, ordinile de numire sau eliberare dintr-o funcție a unei persoane, procesul-verbal de impunere fiscală, procesul-verbal de stabilire a contravenției, decizia de pensionare, eliberarea unui certificat de stare civilă, hotărîrea judecătorească, autorizațiile și licențele, avizele etc.
Aplicarea dreptului este o formă specifică de realizare a lui, strîns legată de procesul traducerii în viață a normelor juridice prin acte individuale și concrete adoptate de organele statului. Domeniile în care intervin organele statului în procesul realizării dreptului sunt determinate de competența acestor organe – în domeniul organizării și conducerii sociale, al garantării executării libere a drepturilor cetățenești, al jurisdicției etc. În acest context, profesorul N.Popa își exprimă rezerve față de împărțirea aplicării dreptului în: aplicarea normativă și aplicare individuală, iar profesorul Gh. Boboș invocă faptul că majoritatea hotărîrilor Guvernului sunt elaborate pentru a aplica prevederi cuprinse în diferite legi. [87, pag.235] [T, pag.100] N.Popa consideră că în aceste cazuri nu ne aflăm în prezența unor acte de aplicare a dreptului, ci este vorba despre realizarea unor atribuții ale Guvernului și ale ministerelor. Ele urmăresc să asigure, prin mijloace normative, cadrul organizatoric, material etc. pentru o bună activitate de aplicare a legii de către toate organele în subordine. [88, pag.266] La fel, susținem ideea că nu poate exista noțiunea de aplicare normativă. Din acest motiv ne exprimăm rezerve și considerăm că în aceste cazuri nu ne aflăm în prezența unor acte de aplicare a dreptului, ci este vorba despre realizarea unor atribuții ale Guvernului și ale ministerelor. Aceste acte, care sunt acte normative, nu sunt acte de aplicare a dreptului la un caz concret, ele sunt elaborate pentru executarea legilor, în temeiul puterii de reglementare a Guvernului.
Cu siguranță, ca rezultat al activității de aplicare a dreptului se emite un act juridic individual – actul de aplicare, avînd o forță obligatorie. Vrem să atragem atenția și asupra faptului că în procesul aplicării dreptului în baza normelor juridice se soluționează un anumit ”dosar” (din punct de vedere juridic, prin termenul ”dosar” se subînțelege totalitatea actelor acumulate ”într-o mapă” în perioda procesului aplicării normelor juridice la un caz anumit). Însă pentru o astfel de hotărîre nu este suficient doar emiterea unui singur act. Deseori, particularitățile dosarului necesită o serie de acte, care se autocompletează reciproc. Astfel, pînă la pronunțarea sentinței precedează ordonanța de intentare a cazului penal, un șir de acte de anchetă etc. La rîndul său, sentința servește drept bază pentru emiterea actelor ce țin de executarea acesteia. De obicei, există un act de bază (principal) și alte complementare, ce pregătesc temelia emiterii actului principal și asigură executarea lui. [58, pag.427]
Din trăsătura precedentă, caracteristică aplicării dreptului, se desprinde alta, care relevă faptul că actele aplicative – avînd un caracter individual, dau naștere, modifică sau sting raporturile juridice. Prin intermediul lor sunt concretizate drepturile și obligațiile subiecților de drept, sau se stabilesc sancțiuni pentru cei care nu au respectat prescripțiile normelor juridice. Raportul juridic apare ca fiind mijlocul cel mai răspîndit și eficient de realizare a normei de drept. Aplicînd dreptul, organele de stat și organele abilitate cu competența din partea statului se manifestă ca purtătoare ale atributelor puterii de stat; actele lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret. Prin intermediul lor sunt concretizate, în limita competenței ce le este repartizată prin normele juridice, drepturile și obligațiile unor subiecți în cadrul raporturilor juridice determinate. De asemenea, prin emiterea actelor de aplicare, organele statului stabilesc măsurile de sancționare a celor care nu respectă obligațiile ce le revin. [88, pag.264]
Trebuie să remarcăm faptul că în raporturile juridice de acest gen are loc doar constatarea drepturilor și obligațiilor de către un organ de stat special abilitat și nicidecum stabilirea, determinarea acestor ex novo. Drepturile și obligațiile participanților la viața socială, ca și obligațiile corelative, își găsesc originea în normele de drept. Organele de stat constată sau recunosc aceste drepturi. Această activitate are valoare juridică deosebită și se înscrie în mod hotărîtor în rîndul formelor juridice de aplicare a dreptului. [20, pag.227]
Activitatea de creare a dreptului se întemeiază pe baza juridico-normativă corespunzătoare, ceea ce rezultă din faptul că însuși temeiul activității de aplicare a dreptului este determinat de legislația în vigoare. Examinînd conținutul și esența aplicării dreptului, ca formă specială a realizării, trebuie de luat în considerație combinarea complexă în activitatea de aplicare a dreptului a diferitor activități. Creînd condiții suplimentare pentru realizarea dreptului pentru un subiect oarecare, organul de aplicare a dreptului utilizează drepturile sale și respectă toate interdicțiile existente, deoarece aplicarea dreptului se bazează pe lege și nu poate să se depărteze de la o oarecare cerință juridică. [73, pag.18] [T, pag.101]
Aplicarea dreptului de către organele de stat, precum și cele abilitate cu competență din partea statului, este desfășurată prin activitatea de aplicare a normelor juridice, fiind o activitate individual–determinată, deoarece se aplică numai subiecților concreți (personificați). Caracterul individual constă în aceea că dispoziția cuprinsă în actul de aplicare conține în sine un ”program” nu al conduitei generale, ci al unei conduite anumite a subiecților individuali. Un astfel de act este adresat personal unor indivizi determinați, vizează reglementarea unei relații sociale concrete și, de regulă, are o singură aplicare (nu se aplică repetat) pentru practica juridică.
7. Aplicarea dreptului este acea formă de realizare care se caracterizează printr-o activitate de aplicare a normelor juridice ce se desfășoară conform unei proceduri speciale (cu scopul garantării soluționării legitime și echitabile a cazurilor (litigiilor)), activitatea dată fiind reglementată de norme juridice în forma strict stabilită de legislație. Evidențierea etapelor procesului de aplicare a dreptului reprezintă importanță atît în plan teoretic, care ar permite să fie organizată mult mai bine activitatea de aplicare a dreptului, cît și din punctul de vedere practic al perfecționării de mai departe a acesteia. Respectarea procedurii activității de aplicare a dreptului, sau ordinea procedurală, servește drept o garanție a protecției și apărării drepturilor și intereselor cetățenilor, statului dar și altor subiecți ai acestuia. În același timp, anume activitatea de aplicare a dreptului a dat naștere dreptului procesual – ansamblul normelor juridice ce determină ordinea, procedura realizării și ocrotirii normelor material – juridice. În majoritatea cazurilor, activitatea de aplicare a dreptului este reglementată de legislația procesuală, care, la rîndul ei, este bazată pe anumite principii, printre care o importanță deosebită o au: a) principiul legalității; b) echității sociale; c) rațiunii; d) temeinicia hotărîrilor luate. [38, pag.287] În ultimii ani, prin procesul juridic se subînțelege nu numai activitatea organelor de justiție, dar și a altor organe statale, care întotdeauna este supusă unei anumite proceduri. [31, pag.565] Există o anumită procedură prin intermediul căreia organele de stat, funcționarii publici și organele abilitate cu competență din partea statului desfășoară activitatea de aplicare a dreptului. Aici ar fi momentul să ne oprim puțin pentru a cerceta această trăsătură, deoarece în literatura de specialitate există o multitudine de păreri ce ține de capitolul dat. Studiul aprofundat al literaturii juridice ne-a arătat că evidențierea etapelor procesului de aplicare a dreptului reprezintă importanță atît în plan teoretic, care ar permite să fie organizată mult mai bine activitatea de aplicare a dreptului, cît și din punct de vedere practic – al perfecționării de mai departe a acesteia. Generalizînd opiniile studiate, am observat că una din cele răspîndite ar fi cea susținută de profesorii Romul Petru Vonică, Nicolae Popa, Ion Craiovan, Costică Voicu și alții, care examinează (evidențiază) în calitate de etape ale procesului de aplicare a dreptului următoarele: a) stabilirea stării de fapt; b) alegerea normei de drept; c) interpretarea normelor juridice; d) elaborarea actului de aplicare.
D. Mazilu propune de a clasifca activitatea de aplicare a dreptului în trei faze: a) stabilirea stării de fapt; b) identificarea normei legale în scopul calificării stării de fapt; c) emiterea actului de aplicare; d) execuția actelor de aplicare. [24, pag.271] Pe cînd savanții Radu I.Motică și Gh. C.Mihai, parțial susținînd etapele descrise mai sus, dar calificînd a II-a etapă drept ca ”aplicarea normei faptelor constante”. [86, pag. 253] Existența tuturor acestor etape în procesul de aplicare a dreptului nu înseamnă nici într-un caz reglementarea rigidă sau fărămițarea procesului de aplicare care este, prin însuși natura lui, un proces unitar. Aceste etape se interpătrund și se condiționează reciproc.
Suntem de acord cu părerea autorilor B. Negru, A. Negru care susțin că: ”… aplicarea dreptului poate fi privită ca un complex ce se desfășoară conform nor cerințe legate atît de necesitatea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, cît și de necesitatea aplicării corecte a normei juridice ce reglementează situația stabilită. Pot fi evidențiate mai multe etape ale procesului de aplicare a dreptului. Aceste faze desigur constituie un proces unic. Fazele aplicării diferă de la caz la altul, în dependență de caracterul normei jurdice aplicate și actul individual adoptat în legătură cu aplicarea.”[23, pag.407] Astfel, se determină natura activității de aplicare a dreptului, ce poate fi diferită, în dependență de caracterul dispoziției normei juridice. Totodată, în baza opiniilor analizate din literatura de specialitate, luînd în considerație domeniul cercetat, activitatea de aplicare a dreptului poate fi individualizată prin următoarele etape ale aplicării dreptului:
a. Stabilirea stării de fapt este prima fază în care se intreprind cercetări pentru a cunoaște situația concretă a împrejurărilor cauzelor ce trebuie să capete soluționare juridică. Organul de aplicare, cercetînd starea de fapt, trebuie să cunoască situația reală astfel încît cauza ce este supusă soluționării să fie lămurită din toate punctele de vedre, fie că este vorba despre o faptă juridică cu caracter licit, sau o faptă care contravine prevederilor juridice. Materialul documentar adunat trebuie să arunce lumină asupra tuturor laturilor problemei cercetate, pentru că numai în acest fel, în cunoștință de cauză, organul de aplicare va putea trece la încadrarea speței într-o reglementare juridică potrivită. Concluziile să fie în perfectă concordanță cu realitatea concretă. O deosebită importanță o constituie strîngerea de probe pe baza de documente, declarații ale martorilor și alte materiale. În acest scop, organul de aplicare desfășoară în concret următoarele activități: consultarea și verificarea documentelor oficiale; identificarea și ascultarea martorilor, părților; efectuarea experimentelor judiciare; solicitarea efectuării de la organele specializate de expertize tehnice, contabile, și multe altele. [2, pag.243] Prin intermediul acestei etape trebuie să ajungă la concordanța dintre faptele aparente, considerate prin ipoteza ca adevărate, cu realitatea obiectiva a desfșăurării lor. Realizarea acestei concordanțe conduce spre ceea ce se înțelege în limbaj juridic ”adevăr obiectiv”. Aici trebuie observată și făcută distincția, pe de o parte, dintre „adevărul subiectiv” — adică, cel care apare ca o realitate stabilită la nivelul simțului comun, al subiectului cunoscător și care reflectă în mod obișnuit aparența faptelor ce sunt acceptate subiectiv ca adevărate — și, pe de alta parte, „adevărul obiectiv”, adică reflectarea faptelor în deplina lor concordanță cu realitatea derulării sau savarșirii lor. Stabilirea stării de fapt diferă de la un act de aplicare la altul, de la cele mai simple la cele mai complexe. Marea diversitate a cazurilor în care se impune aplicarea normelor juridice și specialitatea activităților pe care le reclamă stabilirea stării de fapt, au determinat legiuitorul să elaboreze norme legale de procedură care se aplică obligatoriu în: materie contravențională, materie penală, materie civilă, materie fiscală, vamală etc.
c. Alegerea normei juridice ce urmează a fi aplicată la starea de fapt concretă. Odată stabilite, faptele terbuie confruntate cu conceptele juridice pentru a vedea cu care dintre ele se identifică și pentru a alege norma juridică ce trebuie să fie aplicată. Un fapt nu poate produce efecte juridice prin însuși calitățile lui, ci norma juridică trebuie să-i atribuie o anumită calitate, o semnificație deosebită și anumite efecte juridice. Faptul stabilit trebuie să primească o calificare juridică, luîndu-se în considerație toate împrejurările. Calificarea juridică este o apreciere în care intervin atît elementele de fapt, cît și elementele de drept. Juristul se oprește numai asupra efectelor acelora care permit sau, dimpotrivă împiedică aplicarea normei juridice.[8, pag.261] Altfel spus, este un proces de selecție a dispozițiilor, numit de mai mulți autori ”proces de identificare” sau de ”critică a normei” – în vederea calificării juridice a stării de fapt stabilite. Această fază a procesului de aplicare a dreptului, este etapa care presupune o foarte bună pregătire de specialitate a organului de aplicare, cunoștințe juridice fundamentale și o bună stăpînire a domeniului juridic respectiv.
Se efectuează un control al veridicității textului articolului actului normativ și analiza lui din punctul de vedere a legalității. Organul de aplicare a dreptului trebuie să posede textul exact al actului normativ la rezolvarea cazului concret, pentru evitarea apariției greșelilor și a neînțelegerilor. De aici, este importantă stabilirea textului original al normei, de care de folosește organul de aplicare a dreptului. Textul utilizat, trebuie găsit în sursele oficiale de publicare a actelor normative, cum ar fi, spre exemplu: Monitorul Oficial. Și, desigur, dacă sunt alte izvoare oficiale, în acest caz trebuie luată ultima redactare a publicității oficiale, cu toate modificările și completările la ziua adoptării actului de aplicare a dreptului. Și numai după respectarea unor astfel de cerințe aplicantul va trebui să verifice legalitatea actului juridic, corespunderea lui cu prevederile actelor superioare, dacă au fost respectate limitele competenței organului de aplicare precum și procedura și formele stabilite de lege pentru un astfel de act. Totodată, unui astfel de control pot fi supuse numai actele normative emise de ministere, departamente, organelor administrației publice locale etc. Ceea ce ține de organele puterii supreme de stat, atunci controlul legalității acestora nu intră în competența organului de aplicare a dreptului. [58, pag.430] O categorie numeroasă de acte administrative de autoritate, a căror legalitate este controlată de judecători, constituie procesele-verbale de constatare a contravențiilor. Acest control este instituit prin Codul contravențional al RM. Conform opniei profesorului Gh. Avornic, una dintre cele mai importante modalități de control al legalității unui act administrativ de autoritate de către organele cu activitate jurisdicțională ce funcționează în cadrul unor organe ale administrației publice, este excepția de ilegalitate. Excepția de ilegalitate, ca mijloc procesual, constă în aceea că instanțele judecătorești au dreptul de a verifica legalitatea actelor administrative cînd acestea sunt invocate în procesele pendite înaintea lor, întrucît numai acele acte au putere obligatorie, care sunt emise în conformitatea cu legea și care sunt chemate să o aplice. În asemenea cauze, instanța nu anulează actul, nu-l desființează, ci numai înlătură efectele.[179, pag.199]
c.Controlul acțiunii normei juridice în timp, spațiu și asupra persoanelor, deoarece, după stabilirea normelor juridice aplicabile și elucidarea și precizarea semnificației lor, este necesară delimitarea sferei de aplicare a acestor norme. Această etapă este la fel de importantă din motivul că modificarea legilor, dinamismul din ce în ce mai accentuat al sistemului normativ, face ca problema conflictului de legi în timp să fie esențială în aplicarea dreptului. O altă problemă este cea a delimitării sferei teritoriale de aplicare a legii. În fine, delimitarea cîmpului dde aplicare a normei presupune stabilirea poziției acesteia în cadrul sistemului juridic ierarhizat, precum și a sferei de aplicare asupra persoanelor a acesteia.[25, pag.356]
e. Interpretarea normelor juridice, care constă din operațiuni de lămurire și concretizare a conținutului regulii de drept cuprinsă în norma ce urmează a cîrmui raportul respectiv. Interpretarea juridică este o condiție de mare importanță a unei corecte aplicări a dreptului. Este acea fază a procesului de aplicare care constă dintr-o multitudine de operațiuni, metode, procedee cu care operează tehnica juridică, organul de aplicare, pentru a stabili înțelesul adevărat și deplin al normei juridice. Soluționarea posibilelor colizii între normele juridice și înlăturarea lacunelor în drept formează una din componentele de esență a etapei în cauză. Este știut bine faptul că coliziile sunt divergențele și contradicțiile care apar între diferite acte normative, dar care reglementează aceleași relații sociale sau relații omogene, precum și contradicțiile ce apar între diferite organe competente ale statului sau persoane cu funcții de răspundere în procesul de aplicare a normelor juridice, exercitîndu-și atribuțiile lor. Ele împiedică activității normale și dirijate a sistemului de drept, creînd incomodități în practica de aplicare a normelor juridice etc. Iată de, astfel de mijloace de lichidare cum sunt: interpretarea actelor sau normelor juridice; anularea actului învechit și aprobarea unui nou; introducerea modificărilor și precizărilor respective; sistematizarea legislației; crearea condițiilor de mediere ș.a., ar fi perfecte pentru lichidarea coliziilor în drept. În același timp, majoritatea specialiștilor semnalează frecvent că reglementarea juridică nu este completă, suficientă pentru rezolvarea tuturor cazurilor care urmează să fie soluționate. În literatura de specialitate se face deosebirea între adevărată lacună (reală) care constă în absența normei aplicabile și ”falsa lacună” (închipuită) cînd o anumită situație de caz, un anumit domeniu de relații sociale nu se reglementează prin intermediul dreptului, cu toate că, după părerea unei persoane sau a unui grup de persoane, ar trebui să fie reglementate de norme juridice. Posibil că legislatorul nu consideră necesar de a reglementa acest domeniu de relații sociale prin intermediul dreptului. Se atrage atenția că hotarul dintre ele este extrem de subțire. Existența unei false lacune poate fi dedusă din interpretarea extensivă a unei norme. Totodată, pe lîngă acestea mai pot fi evidențiate și astfel de lacune cum ar fi: lacune inițiale – cînd legislatorul nu a avut posibilitatea de a cuprinde prin intermediul actului normativ toate situațiile din viață ce necesită o reglementare juridică, a comis anumite erori în procesul de formare a unei sau altei norme juridice; și lacune ulterioare – prin manifestarea relațiilor sociale noi, care nu a fost posibil să fie prevăzute de către legislator și respectiv, n-a fost direct reglementate. Conform celor relatate mai sus, este momentul să evidențiem unele metode de înlăturare a lacunelor din drept. Principala metodă de înlăturare ar fi crearea dreptului, adică adoptarea de către organul de stat competent a normei juridice care lipsește. [206, pag.167] Însă pentru primirea acestei hotărîri organului de stat îi sunt necesare anumite condiții, printre care: relații sociale posibil supuse reglementării juridice trebuie să posede un anumit nivel de dezvoltare caracterizat prin stabilitate și conformitate în viața socială; circumstanțele lacunei în drept trebuie să fie examinate minuțios și de determinat faptul de existență a ei; recunoașterea lacunei în drept nu trebuie să contravină politicii statului, atît în aspect general, cît și referitor la categoria concretă de relații sociale; voința societății trebuie să fie destul de clar exprimată (în procesul de studiere a rezultatelor sondajelor de opinie). Din cele relatate rezultă că modalitățile de înlăturare a lacunelor în drept în procesul de aplicare a dreptului sunt analogia legii și analogia dreptului.
g. Emiterea actului de aplicare a normei juridice (emiterea hotărîrii) și transmiterea lui pentru executare. Prin actul de aplicare are loc individualizarea normelor juridice. Aceasta, fiind faza finală a procesului de aplicare a legii, constă în elaborarea și redactarea deciziei juridice care atrage după sine, stabilirea, modificare și stingerea unor raporturi juridice concrete. Elaborarea dreptului este rezultatul unui efort rațional și unei manifestări de voință a organului de stat în vederea satisfacerii unor exigențe a regulilor de drept. Operațiunile de elaborare și redactare a actelor de aplicare a dreptului, presupun îndeplinirea unor cerințe de formă și de conținut, care diferă de la ramură la ramură, uneori de la o categorie de acte juridice la alta. Deci, are loc în primul rînd, o individualizare a dispozițiilor în care se încadrează pe deplin cazul dat; apoi, emiterea actului și redactarea care presupun îndeplinirea unor cerințe de conținut și de formă; după care urmează să fie adus la cunoștința celor interesați și executat. În esență, atît organizarea aplicării dreptului, cît și execuția deciziilor individuale vizează transpunerea în viață a actelor emise de către organele de stat. [24, pag.276] Prin adoptarea măsurilor necesare pentru executarea actelor de aplicare a dreptului se încheie procesul complex al elaborării, adoptării și transpunerii lor în viață, devenind o realitate efectivă. Se confirmă, astfel, faptul cunoscut că actul de aplicare a dreptului percurge etape necesare, care sunt într-o strînsă legătură, se completează și se intercondiționează, fiind interdependente: colectarea și critica datelor realității, controlul veridicității și analiza legalității actului normativ, înlăturarea lacunelor, alegerea normei legale care să permită calificarea lor juridică, interpretarea, elaborarea și adoptarea deciziei precum și asigurarea punerii ei în executare.
Astfel, prin adoptarea măsurilor necesare pentru executarea actelor de aplicare a dreptului se încheie procesul complex al elaborării, adoptării și transpunerii lor în viață, devenind o realitate efectivă. Se confirmă, astfel, faptul cunoscut că actul de aplicare a dreptului parcurge etape necesare, care sunt într-o strînsă legătură, se completează și se intercondiționează, fiind interdependente: colectarea și critica datelor realității, controlul veridicității și analiza legalității actului normativ, înlăturarea lacunelor, alegerea normei legale care să permită calificarea lor juridică, interpretarea, elaborarea și adoptarea deciziei precum și asigurarea punerii ei în executare.
Cu alte cuvinte, aplicarea normelor juridice se realizează în formele procesuale stabilite de lege. Ceea ce înseamnă că conținutul, succesivitatea (consecutivitatea), condițiile și limitele perioadelor de timp pentru desfășurarea anumitor acțiuni și operațiuni întotdeauna se stabilesc de legislația în vigoare. De aici reiese că aplicarea dreptului, ca activitate procesual-formulată, se prezintă ca un proces organizațional și autoritar al realizării dreptului treptat, ce acționează în timp și se dezvoltă în conformitate cu normele juridice procesuale. Aceasta permite de a evidenția, în calitate de elemente componente ale procesului de aplicare, următoarele: a) acțiunea procesuală; b) etapele procesuale; c) regimuri procesuale. Elementele date includ în sine sistemul cerințelor necesare, omogene și obligatorii pentru părțile procesului, în scopul optimizării atingerii scopurilor activității de aplicare a dreptului. [72, pag.457] O astfel de ordine are o importanță deosebită în domeniile aplicării normelor dreptului penal și dreptului civil, asigurînd astfel o conduită legitimă, cercetarea aprofundată și multilaterală a circumstanțelor cazului concret. [26, pag.260]
În final, prin prisma fenomenului aplicării dreptului caracterizînd trăsăturile acesteia, ajungem la concluzia că ar fi necesar de a evidenția coraportul termenilor „aplicarea dreptului” și „activitatea de aplicare a dreptului” termene, care la prima vedere ar părea a fi identice, însă, efectuînd un studiu, observăm că dacă uneori aceste definiții se prezintă ca analogice, atunci alteori se simte necesitatea de a efectua o distincție clară dintre acestea. În cadrul examinării (cercetării) compartimentelor consacrate problemelor activității de aplicare a dreptului, putem să constatăm lipsa esenței activității date (adică a conceptului, cercului de subiecți, trăsăturilor caracteristice etc.) și o descriere generală fără de a o separa de aplicarea dreptului ca forma de realizare a acestuia. De aceea suntem de părere că ar fi necesar de a delimita activitatea de aplicare a dreptului de însăși aplicarea dreptului ca forma realizării acestuia. Activitatea de aplicare a dreptului este un fenomen destul de complex, care include o anumită procedură stabilită în normele procesuale; persoane abilitate care elaborează propriile poziții referitoare la problemele aplicării legii, emit hotărîri în cazurile concrete, dar și propun careva modificări legate de perfecționarea legislației etc. Întregul acest mecanism al relațiilor juridico-materiale, procesuale, organizaționale, tehnice, psihologice etc. în ansamblu creează activitatea de aplicara a dreptului.
Astfel, interacțiunea terminologică dintre ”aplicarea dreptului” și ”activitatea de aplicare a dreptului” poate fi abordată în felul următor:
Terminul ”aplicarea dreptului” se referă la o formă specială a realizării dreptului, caracterizată printr-o activitate, determinată și dependentă de modalitatea de reglementare a normelor juridice și valoarea socială protejată de aceste notrme, a unor subiecți ai statului sau subiecți nestatali, abilitați cu competență din partea statului, finalitatea căreia este un act de aplicare ce duce la apariția, modificarea, restaurarea sau stingerea unui raport juridic.
Terminul ”activitatea de aplicare a dreptului” caracterizează esența, conținutul aplicării dreptului în calitate de formă a realizării dreptului și este orientată prin valoarea sa doctrinar-praxiologică spre perceperea și evaluarea calității aplicării dreptului în dinamica sa.
Altfel spus, deosebirea și interacțiunea terminologică supusă cercetării poate fi exprimată prin
coraportul de formă și conținut. În caracterizarea formei intervine aplicarea dreptului, în caracterizarea conținutului – activitatea de aplicare a dreptului. În determinarea respectivă nu este prezent un exces doctrinar. Aplicarea dreptului în manifestarea sa de formă, stabilește diferențieri cu alte forme ale realizării dreptului, stabilind concomitent componentele de structură a acestei forme: procedură specială, subiecți competenți, act de aplicare și deci evidențiază valoarea sa aparte.
Aplicarea dreptului este o formă a realizării dreptului și, spre deosebire de celelalte forme, ea are drept scop transpunerea în viață a prevederilor normelor de drept conform unei anumite procedure determinate. Activitatea de aplicare a dreptului poartă un caracter derivat, deoarece asigură realizarea dreptului de către persoane terțe. Aplicarea concomitentă a unor norme obligă respectarea și executarea altora. Fiind un concept mai vast, aplicarea dreptului reglementează activitatea și regulile comportamentului subiecților în procesul aplicării normelor juridice, ceea ce ar permite o asigurare eficientă a legalității hotărîrilor și deciziilor luate de către subiecții aplicării deptului. Am putea spune că activitatea de aplicare a dreptului este o formă procesuală a aplicării dreptului care asigură dinamica procesului dat; fiind activitatea practică în cursul căreia subiecții competenți transpun în viață prevederile normelor juridice, acționînd ca titulari ai autorității de stat, constituie un aspect, o formă a activității statale, ce se desfășoară în forme juridice oficiale, stabilite prin acte normative. De aceea, desfășurarea acestei activități necesită respectarea unor cerințe procedurale, formale, parcurgerea unor faze obligatorii, iar toate acestea, la rîndul lor, reclamă o pregătire juridică calificată din partea cadrelor implicate. Evidențiem, prin prisma democratizării societății, necesitatea imixtiunii minime a statului în sfera vieții sociale și, concomitent, instituirea răspunderii corespunzătoare a subiecților cu caracter nestatal, investite cu o atare competență din partea statului, pentru activitatea acestora în procesul de gestionare a vieții sociale. Realitatea juridică este supusă unor transformări considerabile, ceea ce creează dificultăți în motivarea economico-juridică a atribuirii în domeniu pe o treaptă exclusivă capacitatea de aplicare administrativă atribuită organelor statului în coraport cu cea a organelor nestatale.
După părerea autorilor I.Dogaru, D.C.Dănișor, Gh.Dănișor, activitatea de aplicare a dreptului trebuie să fie privită ca procesul de elaborare și realizare a unui sistem de acțiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și sancțiunilor normelor de drept. Aplicarea dreptului cuprinde, așadar, toate acțiunile statale necesare pentru a asigura punerea în practică a regulilor juridice și pentru protecția drepturilor subiective. Această formă de realizare implică intervenția unui organ de stat, care acționează în limitele competenței sale, ca titular al puterii de stat, pentru a determina subiecții, prin emiterea unui act individual de aplicare, să se conformeze dispoziției normative. [25, pag.351] În mod necesar, această formă de realizare a dreptului presupune nașterea unui raport juridic în care întotdeauna o parte este un organ de stat. S.A.Komarov identifică activitatea de aplicare a dreptului drept un proces destul de complicat, care se prezintă sub forma: unei posibilități sau metode de organizare a realizării dreptului, ca o etapă a reglementării juridice; ca o faptă juridică; ca element component sau constituitiv al mecanismului reglementării juridice. Activitatea de aplicare a normelor juridice este întotdeauna o acțiune, un fapt, un act al organului de stat îndreptat spre realizarea normei juridice anumite. [48, pag.335] Profesorul Dan Ciobanu, de pildă, observă că ”…s-a distins, în mod tradițional, între aplicarea propriu-zisă a normei juridice de către organele statului (legislative, executive, judecătorești) și respectarea normei juridice de către cetățenii și, în general, de către subiectele de drept cărora li se adresează”. [16, pag.69]
Constatăm că activitatea de aplicare a dreptului de către organele statului este nu altceva decât punerea anumitor cazuri vitale sub o regulă de conduită comună – norma juridică. Totodată, trebuie să menționăm că, în procesul de aplicare participă toate elementele normei juridice: a) ipoteza – arată organului de stat sau organizației obștești abilitate, ce circumstanțe (împrejurări) faptice constituie temeiul pentru realizarea dispoziției normei juridice; b) dispoziția – dă posibilitatea de a stabili ce obligații juridice și drepturi subiective apar la participanții raporturilor juridice în circumstanțele determinate de ipoteza normei de drept; c) sancțiunea – determină caracterul și limitele măsurilor juridice, ce trebuie să fie aplicate în cazul încălcării cerințelor dispoziției în circumstanțele prevăzute de ipoteză.
Aplicarea dreptului poate avea loc strict în cazurile prevăzute de lege, ceea ce ar exclude încadrarea fără temei, ”arbitrară” a aplicării dreptului în procesul realizării dreptului. În practică, însă, astfel de situații, avînd o răspîndire largă, permanent este legată de lezarea drepturilor și intereselor persoanelor (subiecților) și asociațiilor acestora. Ordinea procesuală a aplicării dreptului este supusă pentru a exclude orice fel de abuz de intervenție din partea subiecților care aplică dreptul și de a-i îndemna de a acționa numai în interesele garantării drepturilor și obligațiilor cetățenilor. [62, pag.209]
Trăsătura specifică anume acestei forme de realizare constă în aceea că, spre deosebire de respectare, executare, denumite și ca formele directe ale realizării dreptului (datorită faptului că prin intermediul acestora dispozițiile normelor juridice se realizează de către subiecții relațiilor sociale direct și nemijlocit), aplicarea dreptului intervine atunci cînd în procesul de realizare apare necesitatea intervenției organelor de stat competente, a funcționarilor publici și a organelor abilitate cu competența din partea statului, și fără astfel de intervenții nu este posibil de a garanta realizarea completă și necesară fixată în norma de drept. [45, pag.398]
Așadar, efectuînd un studiu al aspectului teoretic, dar și cel practic domeniului respectiv, am ajuns la comcluzia că necesitatea aplicării dreptului apare în următoarele cazuri:
La comiterea unei fapte ilegale, pentru care neapărat se cere aplicarea sancțiunii, pedepsei față de cel care a comis-o precum și de a-l atrage la răspundere. Aplicarea dreptului în cazul dat este necesară pentru determinarea măsurilor răspunderii juridice pentru fapta comisă la fel ca și celor de constrîngere cu caracter educațional, medical și altele. Astfel, spre exemplu, în cazul comiterii unei încălcări disciplinare, de către un militar, pedeapsa o va stabili comandantul, aplicînd norma corespunzătoare din Regulamentul Disciplinar. În cazul comiterii infracțiunii, măsura pedepsei va fi determinată numai de instanța de judecată, bazîndu-se pe normele dreptului penal. [26, pag.261]
În situațiile în care anumite drepturi și obligații (precum și raporturile juridice corespunzătoare acestora) nu pot apărea din acțiunile unilaterale ale subiecților. Apare necesitatea emiterii, de către organul competent sau persoana cu funcții de răspundere, a actului de aplicare corespunzător (spre exemplu: dreptul de a fi pensionat cetățeanul îl capătă numai după adoptarea deciziei organului competent, la fel ca și intrarea în funcție, transferarea de la un serviciu la altul, premierea, decorarea etc.).
În cazurile neexecutării benevole a obligațiilor (de exemplu: restituirea datoriei, achitarea amenzii, impozitului, plata alimentelor, restabilirea la locul de muncă, respectarea prevederilor contractuale, etc.).
În situațiile apariției anumitor obstacole în calea realizării unor drepturi subiective (spre exemplu: situații în care, în urma obținerii dreptului de proprietate asupra unui imobil subiectul nu-și poate realiza dreptul respectiv din motivul ocupării samovolnice a imobilului dat de către altă persoană, faptul care limitează proprietarul în posesie, folosință sau dispoziție), scopul la fel nu poate fi atins fără implicarea unui act de aplicare care va înlătura astfel de împiedimente ce stopează procesul de realizare a dreptului.
În cazul apariției unor litigii între subiecți în urma conflictului privind anumite drepturi sau încălcări a unor drepturi. Sunt situații în care părțile nu pot să aplaneze unilateral și prin acord comun acest conflict sau să ajungă la o concordanță (spre exemplu: împărțirea proprietății, sau cazurile în care obiectele litigiilor sunt copiii, moștenirea etc.). Nu putem să neglijăm și faptul, precum că soluționarea juridică a conflictului nu este suficientă de a considera lichidarea acestuia în plan social. Adică, repararea drepturilui subiectiv încălcat și obligarea persoanei la un comportament social anumit, nu pot să fie scopuri unice ale subiecților aplicării dreptului, important ar fi la fel și lichidarea factorilor, motivelor și condițiilor care au cauzat apariția unui astfel de conflict.
În situația cînd anumite acțiuni semnificative, datorită importanței lor deosebite, necesită a fi supuse controlului din partea organelor statului sau organelor abilitate cu competență din partea statului. Ceea ce este necesar în scopul verificării corectitudinii, justeței, legitimității, autenticității etc. (de exemplu: contractul de vînzare-cumpărare a imobilului; autentificarea notarială a testamentului; repartizarea terenului de pămînt, eliberarea procurii pentru folosirea automobilului; legalizarea xerocopiilor, certificatelor, diplomelor, atestatelor etc.). Atunci cînd, conform legislației, este necesar de a stabili oficial (în majoritatea cazurilor prin intermediul instanțelor de judecată) existența sau lipsa unui fapt, eveniment, stare (situație) de care legislația în vigoare leagă apariția unor efecte juridice. Spre exemplu: recunoașterea persoanei ca dispărută fără veste sau declararea morții (și ca rezultat stingerea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile); stabilirea aflării în serviciul militar, în relație de rudenie, în căsătorie; obținerea sau pierderea cetățeniei etc. [39, pag.333]
În cazurile cînd este necesar să se determine controlul prevăzut de lege asupra corectitudinii obținerii drepturilor și stabilirii obligațiilor (eliberarea autorizațiilor, executarea îregistrării drepturilor asupra proprietății imobiliare, etc. )
Efectuînd un studiu al cauzelor (circumstanțelor) examinate am ajuns la concluzia că necesitatea socială a aplicării dreptului (care constă în utilizarea mijloacelor individual-juridice în mecanismul acțiunii dreptului) apare în situațiile în care este necesar de: a concretiza drepturile subiective ale cetățenilor – fără de care este imposibilă apariția unor anumite raporturilor juridice; a controla legalitatea contractelor sau altor acte juridice încheiate între subiecți de drept; a soluționa un litigiu între subiecți, dar și înlăturarea unor anumite obstacole în realizarea dreptului; a restitui dreptul încălcat în urma acțiunii ilegale, dar și a atrage subiectul la răspunderea juridică.
Cu alte cuvinte, aplicarea dreptului continuă procesul reglementării normative a relațiilor sociale, pornit de activitatea de creare a dreptului, completîndu-l cu reglementarea individuală prin concretizarea drepturilor și obligațiilor subiecților dreptului, precizarea principiilor juridice pentru situații anumite. Deci, aplicarea dreptului este o activitate deosebită a mecanismului reglementării juridice a relațiilor sociale, conținutul căreia constituie de acum nu o reglementare generală și normativă, ci una individuală și subnormativă. [67, pag.350]
În lumina celor expuse pînă acum, rezultă, că aplicarea dreptului este o formă specifică de realizare a acestuia, strîns legată de procesul traducerii în viață a normelor juridice prin acte individuale și concrete adoptate de organele statului sau de către organele abilitate cu competență din partea statului. Domeniile în care intervin organele statului în procesul realizării dreptului sunt determinate de competența acestor organe în domeniul organizării și al conducerii sociale, al garantării exercitării libere a drepturilor cetățenești, al jurisdicției etc. Pentru acest motiv, ne exprimăm rezerve față de împărțirea aplicării dreptului în: aplicarea normativă și aplicarea individuală. În argumentarea acestei clarificări invocăm faptul că majoritatea hotărîrilor Guvernului sunt elaborate pentru a aplica prevederi cuprinse în diferite legi. [20, pag.228]
Conform celor relatate, am putea constata că, fiind una din activitățile statale, aplicarea dreptului poate avea loc strict în cazurile prevăzute de lege, ceea ce ar exclude încadrarea fără temei, ”arbitrară” a aplicării dreptului în procesul realizării dreptului. În practică, însă, astfel de situații, avînd o răspîndire largă, permanent este legată de lezarea drepturilor și intereselor cetățenilor și altor subiecți de drept. Ordinea procesuală a aplicării dreptului este supusă pentru a exclude orice fel de abuz de intervenție din partea subiecților care aplică dreptul și de a-i îndemna de a acționa numai în interesele garantării drepturilor și obligațiilor cetățenilor.
În concluzie putem spune că, marea majoritate a normelor juridice nu pot fi realizate fără aplicarea dreptului. Această formă a realizării normei juridice este prevăzută de lege și actele normative subordonate legii, în acele categorii de relații sociale unde îndeosebi este necesară o certitudine și o claritate a drepturilor și obligațiilor părților, controlul statal asupra dezvoltării relațiilor, includerea în această dezvoltare a astfel de elemente cum ar fi: stabilitate, constanță, certitudine, precizie etc. [31, pag.564] Menționăm că aplicarea dreptului este nu altceva decît o parte a activității de organizare a statului, și, dacă să pornim de la aceasta, atunci organele de aplicare a dreptului se caracterizează prin criteriul dirijării sociale, ale cărui sarcini reprezintă acțiunea organizațional-practică asupra sistemului social, în general, sau asupra verigilor separate prin folosirea legităților specifice sistemului obiectiv, în particular. În organizarea sau funcționarea corespunzătoare a relațiilor sociale, aplicarea dreptului naște activități operativ-execuționale și de ocrotire a dreptului. Funcția operativ-execuțională constînd în organizarea realizării normelor juridice – în cadrul careia reglementarea relațiilor sociale, asigurarea drepturilor subiective și obligațiilor juridice fiind realizată prin intermediul elaborării actelor juridico-individuale de către organele puterii sau a celor abilitate cu competență din partea statului), pe cînd cea de ocrotire a dreptului – în asigurarea dreptului, fiind îndreptată spre apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea legalității și ordinei publice.
Deci, aplicarea dreptului este o activitate deosebită a mecanismului reglementării juridice a relațiilor sociale, conținutul căreia constituie de acum nu o reglementare generală și normativă, ci una individuală și subnormativă. În lumina celor expuse pînă acum, rezultă, că aplicarea dreptului este o formă specifică de realizare a acestuia, strîns legată de procesul traducerii în viață a normelor juridice prin acte individuale și concrete adoptate de organele statului sau de către organele abilitate cu competență din partea statului. Domeniile în care intervin organele aplicării normelor juridice în procesul realizării dreptului sunt determinate de competența acestor organe în domeniul organizării și al conducerii sociale, al garantării exercitării libere a drepturilor cetățenești, al jurisdicției etc. Activitatea de aplicare a dreptului, în manifestarea sa de conținut contribue la perceperea calității și eficienței aplicării dreptului în complexitatea sa de formă. Anume prin intermediul activității de aplicare a dreptului vom putea da anumite aprecieri obiective funcționalității anumitor instituții și organe ale autorităților publice.
2.2. Reflectarea complexității activității de aplicare a dreptului prin caracterizarea și clasificarea actului de aplicare
Activitatea organelor de aplicare a normelor juridice se finalizează cu întocmirea și emiterea unui act corespunzător, în care se fixează decizia luată, atribuindu-i o importanță oficială și caracter autoritar. Pentru persoane și organe concrete, actul de aplicare reprezintă un ordin sau prescripție obligatorie pentru executare, deoarece prin intermediul acestuia se întruchipează autoritatea și puterea statului. Pentru încălcarea prevederilor sau nerespectarea cerințelor, persoana vinovată poartă aceeași răspundere ca și pentru încălcarea normelor juridice, din motiv că toate actele de aplicare se emit în baza normelor juridice respective. [27, pag. 391]Actul de aplicare a dreptului este un act juridic autoritar, individual cu caracter statal, emis în baza faptelor juridice și normelor de drept generale, orientat spre soluționarea coliziilor juridice și care determină imperativ drepturile subiective și obligațiile juridice ale subiecților participanți la anumite raporturi juridice, precum și la procesul de realizare a dreptului în general.
Două trăsături de bază ale actului de aplicare a dreptului identifică conținutul noțiunii lui. Prima dintre ele – caracterul autoritar-statal. Această trăsătură înrudește actele de aplicare a dreptului cu alte acte juridice, ce emană de la organele statale și au destinația de a reglementa relațiile sociale. Dar, din toate actele asemănătoare, actul de aplicare a dreptului se evidențiază prin a doua trăsătură – individualizarea regulilor generale de comportare – norma juridică, existența în ea a indicațiilor individuale, ce nasc, modifică sau încetează raporturi juridice. [74, pag. 114] Activitatea autorităților publice în realizarea normelor dreptului se elucidează îndeosebi în procesul de elaborare de acte de aplicare, a căror cercetare ne conduce la cunoașterea mai profundă a caracteristicilor specifice ale activității autorităților publice în domeniul aplicării dreptului.
Este evident faptul că actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative, se realizează pe baza acestora și au aceeași esență. Ele sunt acte individuale, care produc anumite efecte juridice concretizate în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, elaborate într-o formă specifică și după o anumită procedură. [15, pag. 432] Astfel, bazîndu-se pe actul normativ și nu pe voința subiectivă a autorității publice care-l elaborează, actul de aplicare are aceeași esență ca actul normativ. Aplicarea dreptului dă expresie unei anumite competențe a autorității publice, competență determinată prin lege și care-i desemnează atribuțiile și limitele exercitării acestora.
Cu toate acestea, actul de aplicare nu se confundă cu actele normative, după cum activitatea de aplicare a dreptului și activitatea normativă sunt două forme ale activității statale. În cadrul școlii normativiste a dreptului s-au făcut încercări de a se fundamenta teoretic ștergerea deosebirii dintre cele două categorii de acte normativ-juridice și de aplicare. Astfel, cunoscutul normativist Hans Kelsen afirma că fiecare act aflat pe o anumită scară ierarhică a forței juridice se comportă față de actul inferior ca un act normativ. Același raționament îl face pe Kelsen să afirme că și hotărîrea judecătorească ar fi o normă individuală. ????? trimitere
Pentru a înțelege mai bine specificul activității aplicării dreptului este necesar să relevăm deosebirile existente între acte normative și acte de aplicare, ele deosebindu-se prin trăsături de formă și conținut, distincția dintre cele două categorii de acte constînd în următoarele aspecte fundamentale:
Activitatea normativă este dată în competența unor organe expres prevăzute în Constituție (Parlamentul care elaborează legi și Guvernul care emite ordonanțe și hotărîri normative), pe cînd activitatea de aplicare poate fi realizată de orice organ al statului și, în limitele determinate, chiar și de organizații nestatale. Actul normativ se deosebește, în principal, de actul de aplicare prin conținutul diferit; scopul și finalitatea deosebită a acelor două categorii de acte. [15, pag. 432] Astfel deci, aceste organe pot elabora, în același timp, nu numai acte normative, ci și acte de aplicare a dreptului (ex.: Guvernul edictează atît hotărîrile normative, cît și decizii individuale), deoarece, în principiu, nimic nu se opune ca un organ care elaborează un act normativ să poată elabora și acte de aplicare (a majori ad minus). [22, pag. 223] Pe cînd activitatea de aplicare a dreptului poate fi realizată de autoritatea publică competentă și în limitele determinate, chiar și de organizații nestatale.
Actele normative au un caracter general-obligatoriu, abstract și tipic (injonctiv și irefragabil), pe cînd actele de aplicare a dreptului trebuie să traducă în viață prevederile actelor normative, concretizîndu-le în actele individuale. [15, pag. 433] Scopul actului de aplicare este determinat de actul normativ, el trebuie să traducă în viață, într-o relație concretă, prevederile normei de drept. Avînd caracter individual și nu general-obligatoriu, actul de aplicare este nemijlocit legat de activitatea unei autorități publice nominalizate și a altor subiecti concret determinați. Faptul că caracterul general al actelor normative are o importanță deosebită este evident, însă fără existența actelor individuale, de aplicare, ca și a altor acte juridice ale organizațiilor nestatale, intenția legiuitorului, a organelor de competență normativă de a determina conduita subiecților de drept nu și-ar atinge scopul. De aceea, pentru a identifica actele normative și actele de aplicare a dreptului înseamnă a pierde din vedere rolul și însemnătatea unei activități complexe și deosebit de diversificate în realizarea normelor de drept. [13, pag. 198]
Activitatea de elaborare a actului normativ se desfășoară potrivit unor reguli metodologice și tehnico-legislative (ex.: o lege fiind votată de Parlament urmează a fi promulgată de Președintele țării și apoi publicată, respectîndu-se Regulamentul cu privire la activitatea Parlamentului). Pe cînd actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în mod foarte diferit de la o ramură de drept la alta și chiar în cadrul aceleiași ramuri de drept de la o instituție juridică la alta (spre exemplu hotărîrea judecătorească într-un proces civil, care trebuie să respecte toate regulile de procedură civilă care o reglementează, să cuprindă denumirea instanței de la care emană, numele și prenumele judecătorilor ce au făcut parte din completul de judecată, numele și prenumele părților, motivul chemării în judecată, descrierea situației de fapt etc.) [22, pag. 224,225] Abundența și varietatea enormă de acte de aplicare fac imposibilă adoptarea și codificarea regulilor privitoare la tehnica actului de aplicare a dreptului, deoarece sunt elaborate într-o diversitate de forme, fiecare act de aplicare fiind întocmit după reguli specifice de adoptare, modificare, reformare, structură și formă. [20, pag. 229]
Actele normative nu creează, de regulă, în mod automat raporturi juridice, în timp ce
actele de aplicare a dreptului modifică sau sting raporturi juridice concrete. Cu alte cuvinte, actele aplicative au ca obiect realizarea conduitei cuprinse în norma juridică, stabilind – în acest sens – drepturi și obligații concrete ale cetățenilor, precum și ale organizațiilor acestora. În cazul în care actul de aplicare apare ca un rezultat al soluționării unor litigii concrete, el va cuprinde măsuri de constrîngere, sancțiuni față de cei ce încalcă normele juridice. Astfel, actele de jurisdicție, actele instanțelor judecătorești au scopul de a determina realizarea în mod concret a sancțiunii cuprinse în norma de drept.
Efectele celor două categorii de acte constituie un alt aspect al deosebirii dintre ele. Actul normativ acționează impersonal și difuz de la intrarea lor în vigoare și pînă la abrogare, ca urmare a apariției unui alt act normativ sau prin ajungere la termen. Actele aplicative sunt emise pentru cazuri determinate, efectul lor în timp realizîndu-se în funcție de natura relațiilor concrete și de conținutul actului individual (actul de aplicare a dreptului își consumă efectele odată cu soluționarea speței deduse). [15, pag. 433]
Actele de aplicare a dreptului se deosebesc de actele normative și în ce privește condițiile lor formale de valabilitate (denumirea, forma întocmirii, conținutul diferit etc.). Denumirea nu întotdeauna poate fi obiect de distincție a actului normativ de cel aplicativ. Un lucru este cert: legile (constituțională, organică, ordinară) întotdeauna sunt acte normative. În ceea ce privește celelalte acte (decretele președințiale, hotărîrile guvernului etc.), ele pot fi atît normative, cît și aplicative. Calificarea și distincția lor depinde de scopul urmărit, conținutul concret, finalitățile sale.
O altă deosebire dintre aceste două categorii de acte constă în momentul întrării acestora în vigoare. După cîte știm, actul normativ intră în vigoare din momentul publicării sale (sau la o dată ulterioară expres prevăzută) și acționează pînă la scoaterea din vigoare. În aceste limite, acțiunea normei este universală și obligatorie, nimeni, prin voința unilaterală, nu poate să se sustragă de la aplicarea normei. Totodată, actul normativ poate să iasă din vigoare din motivul necorespunderii noilor relații sau nevoi ale unei societăți; în caz de revoluție, de schimbări fundamentale în societate poate fi abrogat pentru că vine în contravenție cu anumite principii juridice sau etice. Caracteristic, dar nu categoric, actelor de aplicare este faptul că acțiunea lor în timp coincide cu data comunicării lor sau aducerii la cunoștință părții cointeresate, data de la care curge și termenul pentru uzitarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute în normele juridice, în același timp putînd fi suspendat sau, după caz, anulat de un organ ierarhic superior pentru ilegalitatea lui. [9, pag. 221]
Următoarea deosebire o înaintează juriștii Radu I. Motică și Gheorghe Mihai, formulînd-o astfel: ”…actele de aplicare a dreptului se deosebesc de actele normative și după principiile care stau la baza căilor de atac împotriva lor. Legile pot fi modificate sau abrogate de către Parlament, iar controlul Constituționalității legilor se realizează de Curtea Constituțională, dar în aceste cazuri nu se poate vorbi despre veritabile căi de atac. Controlul legalității actelor de aplicare poate fi un control ierarhic sau un control judecătoresc, fiind realizabil prin modalități aflate la dispoziția părților participante la raportul juridic respectiv. Deci, în cazul actelor normative nu putem vorbi de căi de atac propriu-zis”. [86, pag. 200] Astfel, spre exemplu, o hotărîre judecătorească pronunțată de o judecătorie poate fi atacată în termen stabilit din momentul anunțării sentinței, împotriva unui act administrativ ilegal se poate face reclamație la organul ierarhic superior, care este obligat să rezolve cererea în termen stabilit, iar împotriva soluției date de acesta, cel ce se consideră vătămat se poate adresa judecătoriei, cerînd anularea actului ilegal, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Actele normative pot fi și ele ilegale, necesitatea conformității actelor inferioare cu cele superioare lor fiind și aici dedusă din principiul legalității. Or în acest domeniu se vorbește de ”atac”. Dacă, de exemplu, o lege vine în contradicție cu Constituția, ea poate forma obiectul controlului constituționalității legilor, și pe calea de consecință se ajunge la încetarea acțiunii ei.
9) Subordonarea actelor de aplicare a dreptului față de actele normative este o expresie a principiului legalității. Se degajă de aici concluzia că a ști legile nu înseamnă a fi stăpîn pe vorbele lor, ci pe efectele și însemnătatea lor. Legiferarea, dar și aplicarea legilor, răzbat, prin mentalități, sentimente, stări psihice ale destinatarilor normelor juridice. Decizia judecătorilor se manifestă ca prelungire a voinței și a sensului afirmate de legiuitor, evidențiate a fi valabile pînă în momentul în care legiuitorul va interveni el însuși. [20, pag. 231] Cu alte cuvinte, actul normativ juridic este un act primar, pe cînd actul de aplicare a normei juridice se prezintă ca un act derivat. Actele aplicative rezultă întotdeauna din cele normative și sunt adoptate în baza lor.
10) Actul juridic normativ este izvorul principal al dreptului, inclusiv în sistemul de drept
al Republicii Moldova, în timp ce actul de aplicare, după regula generală, nu poate fi considerat astfel, el nu creează norme juridice noi, ci se emite în baza normelor dreptului în vigoare și servește ca mijlocul (elementul) trecerii stipulărilor obligatorii de stat în sfera cazurilor concrete din viață. [28, pag. 285,286]
11) Actul normativ intervine pe planul elaborării dreptului, pe cînd actul de aplicare a
acestuia – pe planul transpunerii acestuia în viață. Analizînd deosebirile de bază caracterizate mai sus, putem evidenția condiția cea mai importantă – că atingerea scopului normei juridice presupune intervenția unei autorități publice.
Profesorul M. Djuvara atrăgea atenția asupra faptului că ”atunci cînd printr-o măsură individuală un organ etatic aplică spre exemplu strict un text de lege, el judecă în realitate și că legea trebuie aplicată. Analizînd rolul legiuitorului în activitatea de creare a dreptului și corelînd aceasta activitate cu cea desfășurată de organul de aplicare, profesorul Djuvara sublinia că legislatorul ”constată mai întîi o nevoie socială, materială sau morală și îi aplică apoi o serie de aprecieri juridice independente, judecînd dacă acțiunile individuale care corespund acelei nevoi în viața socială sunt drepte sau nu”. Dînsul atrăgea atenția că legislatorul este adeseori inspirat în această operație de conștiința juridică colectivă ”care, la rîndul, ei nu s-a putut forma, desigur, decît printr-un foarte mare număr de aprecieri juridice individuale în experiența trecută. [24, pag. 268]
Totodată, chiar dacă majoritatea savanților descriu deosebiri dintre aceste două categorii de acte, nu putem să excludem faptul că ele au și calități comune. Într-o astfel ordine de idei, Adam Popescu a evidențiat mari asemănări dintre aceste:
atît actele normative, cît și cele de aplicare sunt emanația autorităților publice. Actele normative sunt emanații ale puterii legislative și ale puterii executive, iar hotărîrile judecătorești (spre exemplu) sunt emanații ale puterii judecatorești, ale instanțelor de judecată, care au dreptul să le și aplice. Unii autori susțin că numai autoritățile de stat sunt abilitate să aplice dreptul. Formele organizatorice nestatale și alte subiecte de drept – persoane fizice și persoane juridice – nu ar avea această calitate. Se susține că acestea au doar dreptul și obligativitatea să o respecte. Cu toate acestea, se afirmă că respectarea normelor juridice dă drepturi persoanelor fizice și celor juridice să-și valorifice drepturile sale subiective, [11, pag. 98]
ambele categorii de acte au o formă juridică anumită (strictă), care, neapărat, trebuie să fie în concordanță cu cerințele tehnicii juridice. Să nu ne pară aici că cauzăm o contrazicere cu ceea ce am menționat anterior, referitor la deosebirea dintre aceste acte, ce ține de regulile și metodologia elaborării. Întradevăr, modurile de elaborare a acestor acte sunt total diferite, însă atît actele normative, cît și cele aplicative necesită reguli, metode, forme, principii și alte cerințe obligatorii fiecărei categorii în parte.
o altă asemănare constă în obligativitatea atît a actelor normative, cît și a actelor de aplicare (aici A. Popescu pune accentul pe hotărîrile judecătorești), [11, pag. 98] Obligativitatea este asigurată, la nevoie, prin constrîngerea subiecților raporturilor juridice care au luat naștere în temeiul actelor de aplicare a dreptului, deoarece dispun de putere juridică și executare obligatorie.
Întemeindu-se în actele normative și urmărind respectarea lor, actele de aplicare reflectă în fond aceeași voință de stat. Însă, în timp ce în cazul actelor normative voința de stat este formulată ipotetic în raport cu unele situații posibile, în actele de aplicare ea este concretizată prin raportarea prevederilor generale la anumite subiecte, obiecte, drepturi și obligații determinate. Dacă normele juridice se referă la situații generale, ipotetice și vizează categorii nedeterminate de persoane, actele de aplicare au un caracter concret, [5, pag. 149]
Deci, actele de aplicare a organelor de stat constituie mijloace juridice de înfăptuire a prevederilor actelor normative, de concretizare, la cazuri individuale. Calea parcursă de la actul normativ la cel de aplicare presupune însumarea mai multor operațiuni juridice, cum sunt stabilirea stării de fapt, interpretarea normei juridice, elaborarea actului juridic individual. Actul de aplicare își epuizează scopul prin soluția indicată de el, valabilitatea sa juridică este localizată la cazul de speță respectivă, deci îi lipsește elementul repetabilității specific oricăriu act normativ. [13, pag. 197,198]
Cercetînd amănunțit asemănările și deosebirile actului de aplicare a dreptului, este oportun de a descrie trăsăturile de baza ale actului aplicativ, astfel caracterizînd activitatea de aplicare a dreptului, și anume:
a. Caracterul autoritar al actului de aplicare se manifestă prin obligativitatea statală necondiționată (incontestabilă) pentru toți subiecți cărora li se adresează, precum și celorlalți subiecți interesele cărora le atinge. Calitatea respectivă a actului de aplicare se bazează pe posibilitatea realizării sale forțate în cazurile neexecutării, cu liber consimțămînt, a prescripțiilor conținutului acestuia. Este ca o ”poruncă” întărită de constrîngerea statală. [72, pag. 466]
În literatura de specialitate, majoritatea autorilor privesc caracterul autoritar al actului de aplicare ca o obligativitate statală și ca posibilitatea realizării sale silite (prin intermediul constrîngerii statale). Însă unii savanți, printre care și Lazarev V.V., califică această trăsătură specifică a actului de aplicare ca mijlocul prin intermediul căruia aceste acte întotdeauna au o importanță deosebită nu doar pentru cei ce aplică dreptul, dar și pentru alte persoane. Fiecare act de aplicare are un scop în sine bine determinat: rezolvarea situațiilor concrete, acțiunea asupra unui anumit cerc de persoane. Însă, nu ar trebui limitată importanța juridică a unui astfel de act prin acțiuni unice sau prin comportamentul persoanelor cărora se adresează. De ex.: actele de ”repartizare” a dreptului, acelea cu a căror apariție față de subiecți se recunosc anumite beneficii materiale sau ideale, vor acționa cu putere obligațională pentru toată comunitatea juridică în perioada întregii vieți a acestui subiect, în diversele situații, participant al cărora el va fi. Mai mult ca atît, unele acte de aplicare a dreptului pot să supraviețuiască însuși subiectul și să-și răsfrîngă acțiunea și asupra moștenitorilor, în sensul că actelele emise se răsfrîng nu doar asupra adresaților lor, ci și asupra actelor care emit aceste hotărîri, uneori și asupra moștenitorilor
b. Actele de aplicare, aparținînd ordinii subnormative, adică fiind subordonate, derivate, sunt elaborate după proceduri diferite, caracteristice anumitor autorități publice. Multitudinea actelor de aplicare demonstrează diversitatea metodelor folosite, specificul fiecăruia în parte privind adoptarea, reformarea și modificarea lor. Aceasta face destul de anevoioasă, dacă nu chiar imposibilă, ”codificarea regulilor privitoare la tehnica actului de aplicare”.
c. Actele de aplicare dau naștere, întotdeauna, unor raporturi juridice, pentru că, fiind în toate cazurile acte cu un caracter concret, au drept efect nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. În același timp, actele de aplicare dau naștere, în mod unilateral, unor raporturi juridice între organul care a emis actul de aplicare și alți subiecți sau între subiecții de drept diferiți cu alții decît organul care a emis actul de aplicare. [24, pag. 270]
d. Actele de aplicare nu presupun intervenția vreunui alt act juridic pentru realizarea conținutului lor, întrucît aceste acte sunt elaborate conform realizării dispoziției sau sancțiunii cuprinse în actul normativ. În legătură cu aceasta e de precizat faptul că cetățenii au posibilitatea să realizeze dispoziția cuprinsă în norma juridică, dar nu pot să aplice sancțiuni. Elaborarea actelor fiind de competența organelor statului, acestea sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a traduce în viață prevederile normelor juridice, atît cele imperative, cît și cele prohibitive și permisive, pe cînd cetățenii și organizațiile obștești au posibilitatea să stabilească întinderea drepturilor și obligațiilor prin voința lor proprie, numai pe baza normelor cu caracter permisiv.
e. Caracterul individual al actului de aplicare constă în aceea că, dispoziția cuprinsă în el conține în sine un ”program” nu al conduitei generale, ci al unei conduite anumite a subiecților individuali. Un astfel de act este adresat personal unor indivizi determinați, vizează reglementarea unei relații sociale concrete și, de regulă, are o singură aplicare (nu se aplică repetat) pentru practica juridică.
f. Actul de aplicare este o formă exactă, formal-determinată, prevăzută de lege. Forma sa diferă de la caz la caz și prin intermediul denumirii acestuia, spre exemplu, rezoluție, ordin, decizie, hotărîre, sentință etc., evidențiînd astfel caracterul său oficial, legal și juridic. [45, pag. 466]
g. Actul de aplicare devine obligatoriu din momentul comunicării sale celor interesați. Chiar din momentul comunicării curge termenul înlăuntrul căruia poate fi contestat de către partea nemulțumită. Se știe că, în acest sens, Codul de Procedură Penală și Codul de Procedură Civilă al RM stipulează reguli precise, care urmează a fi aplicate de toți participanții la procesul penal sau civil.
h. Actul de aplicare își epuizează efectele în momentul adoptării sale. Așa, de pildă, cînd instanța de judecată a pronunțat hotărîrea, ea se dezînvestește de cauza ce s-a aflat pe rolul său. Hotărîrea pronunțată de instanță, în baza procedurii stipulate de lege, se referă doar la părțile participante la proces. Aceasta, iarăși confirmînd caracterul individual și concret al actului, care, în cazul menționat, este tocmai hotărîrea instanței de judecată. Actele juridice concrete au menirea să asigure respectarea întocmai a dispozițiilor normative în raporturi juridice concrete. Fiind emise pentru cazuri determinate – un anumit litigiu, o anumită infracțiune, un anumit contract – și efectul în timpul acestor acte este subordonat interesului rezolvării în bune condiții a situațiilor respective. Evident că la reglementarea efectului în timp se ține seama de natura actelor respective (penale, civile, administrative), urgența măsurilor, prevenirea pericolului de răzbunare a eficacității măsurilor, asigurarea posibilităților de control și de revizuire a măsurilor luate etc. [24, pag. 270,271]
Cu alte cuvinte, activitatea de aplicare a dreptului se realizează prin inițierea și desfășurarea a numeroase raporturi juridice care se concretizează într-un rezultat specific numit actul de aplicare. Actele de aplicare a dreptului prin natura și diversitatea lor ne vorbesc elocvent despre caracterul activității respective. Astfel, prin elaborarea unui clasificator al actelor de aplicare, ne orientăm spre o caracteristică complexă a activității autorităților publice și deci, obținem posibilitatea de a o eficientiza. Actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative, se realizează pe baza acestora și au aceeași esență. Ele sunt acte individuale care produc anumite efecte juridice concretizate în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, elaborate într-o formă specifică și după o anumită procedură. [15, pag. 432]
Activitatea de aplicare a dreptului din partea autorităților publice poate fi înțeleasă în complexitatea sa prin efectuarea unei clasificări a actelor de aplicare – finalități a activității menționate. Cele mai cunoscute criterii și clasificări sunt:
1. După ramura de drept din care face parte norma juridică, în temeiul căreia a fost elaborat actul de aplicare respectiv. Astfel, distingem:
acte de aplicare constituționale;
acte de aplicare civile (spre exemplu: Hotărîrea instanței de judecată referitor la limitarea în capacitatea de exercițiu; Ordonanța cu privire la onorarea de către agentul economic a datoriei față de Fondul Social etc.);
acte de aplicare penale (spre exemplu: aplicarea arestului persoanei; emiterea ordonanței de punerea sub învinuire; sechestrarea bunurilor etc.);
acte de aplicare administrative (spre exemplu: eliberarea autorizației pentru construcție, a procesului-verbal cu privire la reținere etc.); [96, art. 434]
acte de aplicare financiare (spre exemplu: decizia cu privire la aplicarea amenzii pentru împiedicarea activității organului fiscal [95, art. 253]; hotărîrea cu privire la sechestrarea bunurilor ca modalitate de asigurare a executării silite a obligației fiscale etc. [95. art. 200];
acte de aplicare de dreptul familiei etc. (spre exemplu: eliberarea certificatului de înregistrare a căsătoriei, divorțului etc.);
acte de aplicare notarială (spre exemplu: eliberarea procurii; eliberarea certificatului de moștenitor, de legalizare a copiilor, semnăturilor etc.);
acte de aplicare vamală (spre exemplu: aplicarea amenzii pentru înstrăinare sub orice formă a bunurilor aflate sub regimul vamal de tranzit etc.). [97, art. 19]
Acestea, la rîndul său, sunt obiectul de studiu amănunțit al științelor juridice ramurale.
2. După subiecții care aplică actele respective, distingem următoarele categorii ale actelor de aplicare a dreptului:
Acte aplicative de administrare (gestionare):
Actele de aplicare a Parlamentului Republicii Moldova – parlamentul are, în primul rînd,
atribuții legislative (fiind unica autoritate legislativă a astatului). Deci ponderea activității o deține elaborarea actelor normative, însă acest fapt nu împietează asupra posibilității de a emite și acte de aplicare a dreptului. Exemple de acte aplicative emise de Parlament pot servi: hotărîrile Parlamentului de numire în funcție, hotărîrile privind votul de încredere acordat Guvernului (moțiunii de cenzură). [110, pag. 357] Așadar, nu toate actele juridice adoptate de Parlament au caracter normativ. Mai sunt și careva acte juridice numite individuale, care creează drepturi și obligații în considerarea unui anumit subiect de drept determinat.
Actele Șefului Statului – Conform Constituiei RM, Președintelui RM, care, în exercitarea
atribuțiilor sale, emite decrete obligatorii (cu caracter individual) pentru executare pe întreg teritoriul statului Dintre actele juridice, ca manifestări de voință unilaterale, emise în scopul executării atribuțiilor conferite Președintelui RM prin Constituție, care produc efecte juridice, fac parte decretele (individuale, normative) și alte acte individuale care nu îmbracă forma decretului. [17, pag. 68] Printre ele deosebim: decretele de acreditare sau rechemare a unui ambasador sau a altui reprezentant diplomatic al RM; conferirea titlului de onoare; acordarea grațierii individuale; acordarea rangurilor diplomatice; conferirea gradelor superioare de clasificare a lucrătorilor din procuratură, judecătorii și a altor categorii de funcționari în condițiile legii etc. [90, art.86,87,88, 94] Rezultă, deci, că majoritatea decretelor Președintelui sunt acte de aplicare a dreptului.
Actele de aplicare ale Guvernului, care, în exercitarea atribuțiilor sale, adoptă, pe baza și
în vederea executării legilor, acte normative, precum și acte cu caracter individual, prin care aplică direct dispozițiile legale la diferite cazuri concrete (ex.: numirea și eliberarea din funcție etc.). Așadar, actele executivului sunt acte cu caracter normativ și cu caracter individual. [83, pag. 148] Însă, fiind exponent al puterii executive – ponderea o ocupă actele de aplicare a dreptului, prin dispoziții date organelor subordonate, în vederea realizării unor sarcini concrete, însă el poate da și acte cu caracter normativ în temeiul delegării legislative, abilitare dată de Parlament. Deci, o mare majoritate a hotărîrilor adoptate de Guvern sunt individuale (nenormative), fie că prin ele se transmite un imobil din administrarea unui minister în administrarea altui minister, fie eliberarea din funcție a unui prefect și numirea în această funcție a altei persoane fizice, fie acordarea de ajutoare de urgență unor persoane fizice. La fel și acte care privesc numirea sau eliberarea dintr-o funcție sau demnitate publică intră în vigoare la data la care au fost aduse la cunoștința persoanelor interesate. [85, pag. 16] Legislația Romîniei, la fel, stipulează că hotărîrile Guvernului pot avea caracter normativ sau individual. Cele cu caracter individual includ în sine numirile și eliberările din funcție, stabilirea statutului profesional al unei persoane, aprobarea renunțării la cetățenie, acordarea cetățeniei romîne etc. [84, pag. 300] Astfel, acestea ar fi acte prin care se stabilesc drepturi și obligații determinate pentru persoane fizice sau juridice cărora le sunt adresate: actul prin care se atribuie un teren pentru construcție, Hotărîrea Guvernului privind înființarea (în temeiul art. 116 (2) din Constituția Romîniei a unui organ de specialitate în subordine, precum și cele de numire a unui prefect sau a unui subprefect. [104]
Actele Ministerelor și Departamentelor. Ministerele emit în primul rînd acte de aplicare
concrete, ce sunt dispoziții adresate organelor subordonate: ordine, circulare, unele dintre ele avînd caracter normativ, dar cele mai multe vizează realizarea unei sarcini concrete.
– Actele administrației publice locale adoptă hotărîri și dispoziții cu caracter individual (deciziile prin care aleg viceprimarii, numirea în funcțiile publice a altor persoane din teritoriu, conferirea titlurilor de onoare etc.); [403, art 14], [404, art.22] Actele administrației publice –produc, în mod direct, efectele juridice asupra celor cărora li se adresează, efecte pe care le are în vedere organul emitent. Astfel, o autorizație de demolare a unei clădiri, care este un act administrativ și totodată un act de aplicare, produce efectele juridice prevăzute de organul ce a emis actul respectiv. [111, pag. 101]
b) Acte de aplicare din sfera justiției:
– Actele de aplicare judecătorești – unitatea sistemului judecătoresc se asigură prin faptul
recunoașterii obligatorii spre executare a tuturor hotărîrilor și sentințelor definitive ale instanțelor judecătorești, care se prezintă nu altfel decît ca acte de aplicare a anumitor norme juridice prevăzute de legislație față de subiecți de drept concreți. Astfel, Constituția RM, prin intermediul art. 120, stabilește caracterul obligatoriu al sentințelor și hotărîrilor judecătorești definitive. Executarea hotărîrilor judecătorești definitive se înfăptuiește de către Ministerul Justiției prin executorii de pe lîngă judecătorii și de Departamentul Instituțiilor Penitenciare [90], care, la rîndul lor se conduc de acte normative, printre care: Legea privind executorii judecătorești [105]; Cod de executare al RM [106]; Legea cu privire la sistemul penitenciar [107], etc.
Ca acte de dispoziție (aplicative) ale instanțelor de judecată deosebim [112, pag. 9]: hotărîrea – instanțele judecătorești asigură realizarea dreptului, executarea obligațiilor subiective, constată existența sau inexistența unor situații de fapt ce constituie temei pentru apariția, modificarea sau stingerea raporturilor juridice, restabilind astfel ordinea de drept. Spre exemplu: arestul persoanei, eliberarea din funcție, acceptarea succesiunii, încuviințarea spitalizării în staționarul de psihiatrie fără liberul consimțămînt al persoanei, restabilirea la locul de muncă etc; încheierea – ca exemplu: refuzul de a primi cererea de chemare în judecată, încheirea unor tranzacții, sechestrul corespondenței, suspendarea provizorie din funcție etc; decizii – prin care instanța dispune în mod unipersonal încasarea unor sume de bani sau revendicarea unor bunuri de la debitor (salarii, datorii, pensii), deposedarea și vînzarea forțată a obiectului gajului (bun mobiliar sau imobiliar) etc. [113, pag. 12-14]
Actele de aplicare ale organelor Procuraturii pot fi: ordonanțe și rechizitorii. Ca exemplu
de acte aplicative pot servi: ordonanța privind reținerea persoanei, aducerea forțată, ridicarea de obiecte și documente, de punere sub învinuire, de recunoaștere ca partea civilă; decizia de aplicare a măsurii preventive, etc. Aceste organe, fiind subiecți ai activității procesuale de aplicare a dreptului, pun în acțiune (într-o formă procesuală stabilită de legislație) mecanismul complex format din: realizarea normelor dreptului procesual, capacității de exercițiu al subiecților acestuia; dau naștere unor relații procesual-penale prevăzute de legislația RM. Aplicarea normelor dreptului procesual constă în realizarea activității procesuale de către organele abilitate (în forma prevăzută de lege); în organizarea activității altor subiecți ai procesului conform împuternicirilor și funcțiilor atribuite etc. Cu alte cuvinte, există o procedură de aplicare a dreptului strict determinată a organelor de urnărire penală, a procuraturii, a organelor judecătorești, de cocrotire a ordinei publice etc., reglementată de normele legislației procesuale. Actele emise de aceste organe reprezintă o manifestare unilaterală de voință din partea organului de stat, reprezintă concluzia raționamentului, fiind acte de aplicare care trebuie să respecte anumite condiții de formă, studiate pe larg atît de dreptul administrativ, cît și de dreptul procesual civil și cel penal.
3. O altă clasificare pornește de la structura normei juridice, distingîndu-se:
actele de aplicare a dispoziției normei juridice, ce constituie marea majoritate a
actelor de aplicare. (ex.: eliberarea certificatului de căsătorie; eliberarea certificatului de urbanism etc);
actele de aplicare a sancțiunii normei juridice, cum ae fi diferite acte de constatare și
sancționare a contravențiilor, hotărîrilor judecătorești etc. (ex.: aplicarea amenzii, hotărîrea instanței cu privire la interzicerea ocupării unei anumite funcții etc.). În legătură cu aceasta – clasificarea actelor de aplicare individuale, este de menționat faptul că unii autori afirmau în mod neîntemeiat că aplicarea dreptului este identică cu aplicarea sancțiunilor juridice sau cu aplicarea prin acte jurisdicționale.
4. După obiectul lor, actele de aplicare se clasifică în [1, pag. 417]:
a) dispoziția prin care se indică sancțiunea prin care trebuie să o suporte o anumită persoană ca rezultatul săvîrșirii unei fapte ilicite, sau, acte juridico-constituționale, acte juridico-administrative, acte juridico-penale etc.; sau, acte juridice procesuale sau materiale. În opinia autorului M. Luburici, în realitate, elaborarea unor acte de aplicare a sancțiunilor are o pondere mai redusă, constituie o activitate nedorită de stat, dar la care trebuie să se recurgă atunci cînd toate celelalte măsuri educative, preventive, organizatorice nu și-au atins scopul necesar. [13, pag. 199]
b) dispoziții în care unei persoane i se indică în mod concret, nominal, acțiunea licită pe care trebuie s-o facă.
5. După subiecți, cărora li se aplică, actele respective pot fi clasificate în:
a) Acte de aplicare de importanță juridică individuală – ce se referă la subiecți concreți (spre exemplu: sentința, hotărîrea privind restabilirea la locul de muncă, nașterea, moartea etc.);
b) Acte de aplicare ce au o importanță juridică colectivă – actele care au ca rezultat apariția unui șir de raporturi juridice ce au o întindere asupra unui număr necunoscut de subiecți (spre exemplu: hotărîrea privind rpartizarea ajutorului umanitar etc.).
6. Conform destinației sau importanței lor în procesul aplicării dreptului, ele se împart în [72, pag.469]:
principale, sau de bază (spre exemplu: hotărîrile judecătorești definitive, sentințe,
deciziile organului asigurării sociale cu privire la pensie etc.). Sunt acte ce conțin evaluarea finală a cazurilor cu privire la delicte și finalizează acțiunile de ocrotire a dreptului.
facultative, auxiliare (spre exemplu: hotărîrea instanței cu privire la efectuarea expertizei;
procesul-verbal al cercetării la fața locului; confruntarea; aplicarea sechestrului asupra proprietății; hotărîrea privind intentarea cazului penal; hotărîrea privind înaintarea învinuirii etc.). Sunt acte ce pregătesc emiterea actelor de bază, asigură examinarea corectă a cazului și, de asemenea, realizarea hotărîrilor emise.
7. După durata lor în timp, se împart în:
de o singură acțiune – sunt acte a căror înfăptuire se finalizează cu o activitate concretă
(spre exemplu: amenda, aplicată de controlor față de călător, pentru neachitarea călătoriei; emiterea ordinului privind sancțiuni disciplinare; decorare; premiere; concediere etc.);
permanente sau îndelungate – acte a căror realizare nu se finalizează odată cu terminarea
unei oarecare activități, dar reprezintă în sine situația juridică sau necesită acțiuni ce s-ar repeta periodic (spre exemplu: stabilirea pensiei; înregistrarea căsătoriei; admitere la universitate; perioada aflării în vigoare a hotărîrii instanței de judecată etc).
8. După formă, actele de aplicare a normelor juridice se clasifică în [37, pag. 243]:
avînd aspectul actului individual, cum ar fi: sentința instanței de judecată,
ordonanța privind aplicarea măsurii preventive etc.);
rezoluții (de transmitere a materialelor controlului organelor de anchetă; rechizitoriul,etc.).
9. După funcțiile realizate în reglementarea juridică:
acte execuționale, cu ajutorul cărora se organizează executarea dispozițiilor normelor
juridice prin aplicarea lor la situațiile concrete din viață. Savantul V.N. Hropaniuk califică actele execuționale ca cele care instituie drepturile și obligațiile în legătură cu conduita legitimă (spre exemplu: decretul conferirii titlului de onoare, decizia organului asigurării sociale cu privire la stabilirea pensiei, ordinul rectorului universității de inmatriculare, conferirea gradului militar etc.). [26, pag. 265]
Aceste acte se emit pentru regularizarea (reglementarea) activității sociale pozitive și legale sub forma unor raporturi juridice. Ele constituie majoritatea actelor de aplicare, însă cel mai des le putem întîlni în activitatea organelor executive ale statului, procedura juridică civilă, conducerea (administrarea) zilnică a industriei, agriculturii, culturii etc.
acte de ocrotire a dreptului – cu ajutorul cărora normele juridice îngrădesc de delicte.
Această categorie de acte se emite în legătură cu comiterea de către o persoană concretă a unei fapte ilicite (spre exemplu: sentința instanței de judecată; ordonanța de recunoaștere în calitate de învinuit; ordonanța de începere a urmării penale etc.). Așadar, aceste acte au destinația nu numai de a preveni, dar și de a determina, identifica, înlătura, lichida și repara infracțiuni, încălcări și fapte ilicite, precum și urmările negative ale acestora, ca sop principal avînd aplicarea măsurilor de constrîngere a statului față de cei care încalcă normele juridice.
10. După consecințele create de aplicarea lor:
actele care contribuie la crearea dreptulor subiective, și ca rezultat – apariția, pe parcurs, a raporturilor juridice (spre exemplu: inmatricularea într-o instituție de învățămînt superior);
actele prin intermediul cărora se sting raporturile juridice (spre exemplu: exmatricularea);
actele prin intermediul cărora se modifică raporturile juridice (spre exemplu: transferarea de la studiile secției de zi la cele cu frecvență redusă etc.).
actele prin intermediul cărora are loc restaurarea raportului juridic (spre exemplu: hotărîrea instanței prin care are loc redobîndirea unui drept; reînmatricularea într-o instituție de învățămînt etc.).
11. După modalitatea emiterii, actele pot fi [28, pag. 286]:
colegiale – un organ în comun cu alte organe, sau în cazul în care completul de judecată este compus din mai mulți judecători;
individuale (unitare).
12. După structură, actele de aplicare a dreptului se împart în:
simple;
compuse – formate din partea introductivă, considerentele și dispozitivul.
În categoria dată de acte aplicative ar fi bine să ne referim și la părțile componente ale acestora. Astfel, autorii Ion Corbeanu și Maria Corbeanu, referindu-se la structura actului aplicativ, descriu structura hotărîrii judecătorești, care se compune din trei părți, și anume:
partea introductivă – ce cuprinde denumirea instanței, a membrilor completului de
judecată, a dosarului, a părților din cauză, data cînd a avut loc dezbaterea, cînd s-a pronunțat instanța (cînd instanța are nevoie de timp de a se pronunța, legea îi permite să amîne pronunțarea peste un număr de zile). De asemenea se vor consemna concluziile părților și alte elemente introductive;
considerentele – formează partea cea mai evaluată a hotărîrii, instanța consemnînd
situația de fapt și cea de drept pe care a identificat-o, motivul pentru care va admite sau respinge cererea, aceasta în detaliu pentru ca dispozitivul hotărîrii să poată fi cu ușurință înțeles;
dispozitivul – partea finală, decizia asupra căreia s-a oprit instanța. Aici se arată că dacă
admite sau nu acțiunea, limitele admiterii, drepturile recunoscute părților, obligațiile impuse, termenul în care poate fi exercitată calea de atac pe care trebuie să o precizeze. După care urmînd semnătura magistraților care au compus completul de judecată și a grefierului.
În baza principiilor, subiectul care aplică dreptul face o scurtă analiză a unei relații sociale, care este supusă reglementării juridice. Astfel, se formează temelia (baza) pentru o calificare juridică obiectivă și imparțială. Spre exemplu:
în actul de aplicare judiciar – în partea descriptivă sunt situate expuneri ale probelor acumulate;
în actul de stimulare – partea descriptivă cuprinde descrierea rezultatelor pozitive ale subiectului respectiv.
Considerentele includ examinarea probelor ce confirmă existența sau lipsa circumstanțelor reale, calificarea lor juridică și argumentare, trimitrile la norme procesuale, de care se conduce organul de aplicare. De regulă, are forma unor trimiteri la dreptul procesual, în conformitate cu care se rezolvă un caz anumit. Rolul acestui compartiment, în asigurarea imparțialității, justeței și legalității, este considerabil. Argumentarea juridică demonstrează și subliniază că la luarea deciziei sau hotărîrii nu poate exista samovolnicia și netemeinicia funcționarului public, ci invers, cazul urmează să fie examinat în strictă conformitate cu normele juridice în vigoare, din care să rezulte caracterul legal al deciziilor luate.
Dispozitivul în care se fixează hotărîrea asupra cazului anumit (calificarea juridică a acțiunilor, drepturile și obligațiile părților, răspunderea juridică, sancțiunile aplicate subiecților care au încălcat prevederile legislației, etc.), după care urmează semnăturile necesare.
Toate părțile componente, descrise mai sus, ale actului de aplicare pe deplin se conțin în așa-numite acte clasice (hotărîrile instanțelor de judecată, sentințe, unele acte ale anchetei etc.). În activitatea organelor executive, deseori, sunt întîlnite acte de aplicare prescurtate, care cuprind numai cîteva părți din cele numerotate (introductivă și dispozitivul). Astfel de acte se emit pentru economisirea mijloacelor financiare, precum și pentru reducerea la minimum a aspectului formal (formalitățile) în activitatea juridică. [72, pag. 468]
În scopul eficientizării activității de aplicare a dreptului, formularea actelor juridice este condiționată de posibilitatea utilizării formularelor tipice ce au o formă stabilită. Însă aceasta, uneori, nu este o variantă reușită. Importanță esențială a actului de aplicare o are totuși complexitatea elaborării lor. Aceasta, este legată, în primul rînd, de necesitatea luării în considerație a numărului de cerințe legislative referitoare la formulare. În al doilea rînd, se datorează faptului că în mărimea limitată a actului aplicativ trebuie să fie inclusă informația voluminoasă a conținutului cazului, baza normativă și însuși rezultatul activității organelor de aplicare. Totodată, să nu excludem și faptul că majoritatea cerințelor tehnicii juridice care se referă la limbaj și stilul actelor normative se aplică și actelor de aplicare a dreptului. [50, pag. 18]
Așadar, fiecare act de aplicare a dreptului reprezintă un act-document. Caracterul oficial al actelor aplicative pune o oarecare amprentă asupra perfectării și construcției lor exterioare. În ele, ca și în actele normative, există oarecare rechizite – denumirea, locul și data emiterii, structura strictă, semnăturile, folosirea formulelor specifice ale limbajului juridic (exprimările standarde juridice etc.). Pentru actele aplicării dreptului este caracteristic stilul profesional, exprimarea coerentă, simplă, concretă etc. Trebuie folosiți termenii, ce sunt aplicabili în actele normative corespunzătoare. Cercetînd clasificările actelor de aplicare a dreptului descrise în literatura de specialitate, menționăm existența diferitor categorii de acte aplicative. Actele de aplicare a dreptului servesc drept mijloc de reglementare individual-juridică a relațiilor sociale. Acestea, împreună cu actele normative, reprezintă una din formele dirijării statale cu societatea. În baza actelor emise, organele de stat competente și unele organizații obștești, avînd astfel de drepturi și obligații jurdice determinate de statutul său special, efectuează administrarea tuturor domeniilor sociale. Actul de aplicare a dreptului poate fi totalizat ca fiind expunerea concluziilor, la care a ajuns cel ce aplică dreptul, în procesul rezolvării cazului. [46, pag. 72,73]
Concluzii la Capitolul 2
De vreme ce finalitatea oricărei norme juridice constă în reglementarea relațiilor sociale, putem afirma, într-o formă generică, că o normă este aplicată ori de cîte ori are vreun efect asupra oricărei relații sociale. Astfel, dreptul își consolidează poziția în ansamblul realității sociale prin faptul că este legat indisolubil și implicat efectiv în conducerea societății. Cercetările în domeniu ne-au determinat la următoarele concluzii:
1. Examinarea problemei privid aplicarea dreptului în aspectul activității autorităților publice și a organizațiilor nestatale ce ține de emiterea actului, prin a cărui aplicare se urmărește un rezultat – ”acțiune (proces) – act (rezultat)”, conține raționalități atît din punctul de vedere al scopului și al sarcinii definirii dreptului, cît și din punctul de vedere al funcțiilor aplicării dreptului. Scopurile, sarcinile și funcțiile aplicării dreptului sunt condiționate de puterea statală, care se bazează pe un aparat special al impunerii și se răspîndește asupra tuturor organizațiilor și activităților faptice privind înfăptuirea sarcinilor și scopurilor acestei organizații.
2. Aplicarea dreptului constituie forma juridică de realizare a dreptului prin intervenția organelor de stat competente, formă cu implicații juridice deosebit de variate, cu multiple aspecte teoretice și tehnice. După o analiză profundă a literaturii de specialitate, am ajuns la concluzia că am putea să propunem o altă viziune asupra noțiunii activității de aplicare a dreptului, care se va deosebi de cele existente prin faptul că activitatea de aplicare a dreptului este o activitate nu numai a organelor și instituțiilor competente ale statului, dar și a organelor și instituțiilor nestatale (dar abilitate cu competență din partea statului), care, conform unor proceduri speciale, emit acte juridice individuale (de aplicare). Spre deosebire de alte forme de realizare a dreptului, aplicarea normelor juridice se caracterizează prin faptul că ea impune întotdeauna acțiuni, pe cînd respectarea (de exemplu) impune obținerea de la anumite acțiuni, și acestea sunt obligatorii. Aplicarea dreptului are un caracter derivat, în sensul că ea asigură realizarea dreptului și pentru terțe persoane.
3. În același timp, bazîndu-se pe actul normativ și nu pe voința subiectivă a organului de stat care-l elaborează, actul de aplicare are aceeași esență ca actul normativ. Aplicarea dreptului dă expresie unei anumite competențe autorității publice, competență determinată prin lege și care desemnează atribuțiile și limitele exercitării acestora. Astfel, prin adoptarea măsurilor necesare pentru executarea actelor de aplicare a dreptului se încheie procesul complex al elaborării, adoptării și transpunerii lor în viață, devenind o realitate efectivă. Se confirmă, astfel, faptul cunoscut că actul de aplicare a dreptului parcurge etape necesare, care sunt într-o strînsă legătură, se completează și se intercondiționează, fiind interdependente: colectarea și critica datelor realității, controlul veridicității și analiza legalității actului normativ, înlăturarea lacunelor, alegerea normei legale care să permită calificarea lor juridică, interpretarea, elaborarea și adoptarea deciziei precum și asigurarea punerii ei în executare.
4. Activitatea de aplicare a dreptului poartă un caracter unitar, iar fazele de aplicare nu presupun fragmentarea acestuia, ci impun o relație de condiționare reciprocă permanentă. Fazele aplicării dreptului sunt etape necesare și esențiale în activitatea de aplicare a normelor juridice, ce presupun atât operații de generalizare și abstractizare, cât și activități și procedee tehnice pentru înfăptuirea practică a prevederilor legale. În activitatea de aplicare a dreptului, organul competent este obligat să îndeplinească sarcini inerente soluționării corecte a unui caz concret.
5. Actele de aplicare a dreptului sunt specifice doar autorităților publice și instituțiilor abilitate cu competență din partea statului, cetățenii realizînd dreptul prin executarea sau respectarea normelor juridice. Ștergerea diferențelor dintre cele două forme de realizare a dreptului, ce necesită o acțiune (și anume, respectarea și aplicarea normelor juridice), ar putea conduce la instituirea arbitrariului, nemaiexistînd o linie de demarcație între activitatea publică și activitatea privată, între competențele statului și organelor sale și drepturile subiective. Analizînd diversitatea tipurilor de acte aplicative pe care am prezentat-o într-o amplă clasificare, putem să constatăm faptul că actele de aplicare a dreptului reprezintă o valoare independentă datorită rolului său deosebit, necesității și utilității în mecanismul influenței asupra relațiilor sociale. Valoarea actelor de aplicare a dreptului constînd și în faptul că acestea realizează anumite obiective sociale concomitent cu actele normative. Productivitatea în atingerea obiectivelor ce stau în fața actelor de aplicare a dreptului atestă eficiența acestora, care poate fi înaltă, medie, insuficientă, joasă. Eficiența actelor de aplicare se manifestă prin aceea că ele formează un anumit rezultat împreună cu alte mijloace (precum și cele normative) ale activității sociale și ale celei juririce. Actul de aplicare poate să atingă o eficiență maximă doar atunci cînd obiectivele care s-au aflat în fața acestuia au fost realizate fără investiții economice enorme, în termeni rezonabili și fără careva urmări negative pentru societate.
6. Aplicarea dreptului, după cum am menționat, reprezintă una din modalitățile realizării dreptului, alături de respectarea lui, în cea mai mare parte, de către cei cărora li se adresează și de către autoritățile publice. Din acest punct de vedere, aplicarea dreptului este o activitate vastă pe care o desfășoară autoritățile publice potrivit competenței lor, chemate să aplice dreptul, deoarece își desfășoară activitatea în conformitate cu normele de drept, ca și cetățenii de altfel, numai că autoritățile publice funcționează în numele puterii statale, manifestîndu-se prin acte concrete care au forță de lege la transpunerea lor în viața cotidiană.
7. Aplicarea dreptului caracterizează forma specială a realizării dreptului fiind destinată delimitării de celelalte două forme simple – respectarea și executarea dreptului. Activitatea de aplicare a dreptului reprezintă conținutul formei menționate și posedă capacitatea de evaluare a eficienței și de identificare a principalelor direcții de perfecționare.
Capitolul 3. Eficiența activității de aplicare a dreptului de către instituțiile
autorităților publice
3.1. Abordări conceptuale referitoare la eficiența activității de aplicare din partea instituțiile publice
Activitatea de aplicare a dreptului se reglementează printr-un regim de reglementare permisiv cu utilizarea mijloacelor juridice imperative de o valoare executorie și de protecție, într-o formă strict determinată. Conținutul juridic al activității de aplicare a dreptului își găsește expresia în formele realizării acesteia cu aplicarea mijloacelor juridice procesuale speciale și care poartă un caracter strict formal. O astfel de abordare formală a activității de aplicare a dreptului este îndreptată, în primul rînd, spre garantarea realizării drepturilor și obligațiilor subiective a participanților la astfel de raporturi în conformitate cu normele dreptului material; în al doilea-lea rînd, este îndreptată spre realizarea însăși a activității de aplicare a dreptului în limitele unor proceduri juridice și norme procesuale strict determinate, realizarea cărora contribuie la soluționarea rapidă și corectă a litigiilor de natură juridică.
Mijloacele juridico-procesuale sunt niște instrumente juridice speciale utilizate de cei ce care sunt implicați în activitatea de aplicare a dreptului, fără însușirea și utilizarea cărora nu pot fi respectate cerințele caracteristice activității în cauză, precum și rezultatele acesteia – a actelor de aplicare. Totodată, împuternicirile sau competența organelor care înfăptuiesc activitatea de aplicare a dreptului, legiuitorul, prezumă o activitate productivă a subiecților, fără de care este imposibilă soluționarea problemelor ce stau în fața subiecților competenți în aplicarea norme juridice.
După gradul utilizării mijloacelor juridice, activitatea de aplicare a dreptului este o varietate a activității juridice profesionale. Or aceasta nu este numai datorită faptului că activitatea juridică profesională este permanent legată cu specialitatea juridică. Activitatea de aplicare a dreptului, în orice varietate a sa (judiciară, notarială, administrativă etc.) necesită o pregătire profesională specială, calificare, pricepere, dextiritate, capacitate de a aplica mijloace juridice speciale pentru a soluționa anumite situații juridice. Este posibil ca subiecții unei astfel de activități să nu posede o calificare juridică bazată pe diploma juristului licențiat, ei înșiși trebuie să posede cunoștințe juridice, deprinderi, destinate pentru efectuarea acțiunilor necesare și operațiunilor de aplicare a normelor de drept.
Astfel, un element subiectiv indispensabil al activității de aplicare îl constituie conștiința juridică profesională. Cele mai active subdiviziuni structurale formează o pregătire profesională pentru acest tip de activitate. Anume activitatea profesională a subiecților dintr-un oarecare domeniu al reglementării juridice, emiterea prescripțiilor individuale, necesită un nivel special profesional al conștiinței juridice, cu ajutorul căreia are loc cunoașterea și evaluarea mijloacelor juridice cu scopul utilizării lor practice în procesul activității de aplicare a dreptului. Astfel, activitatea de aplicare este un mijloc pentru atingerea scopurilor ce stau în fața normei de drept. ”Scopurile activității de aplicare a dreptului, după cum menționează E.P. Șikin, sunt predeterminate de baza normativă a mecanismului reglementării juridice, care nu poate avea alte scopuri inadmisibile de legislație”. (121, pag.9) De aceea, eficiența normelor juridice, precum și eficiența activității de aplicare a dreptului se află într-o corelație de general și special.
Trecînd la cercetarea conceptului eficienței, este necesar de a menționa că acesta aparține unui număr de caracteristici mai generale și mai des utilizate în orice domeniu al activității sociale și își găsește aplicarea în diverse domenii științifice, fiind introdus și în dicționarul politicienilor, sociologilor, filosofilor, juriștilor, etc. Prin terminul eficiență, doctrina contemporană subînțelege un raport între rezultatul produs și un temei, fapt care permite de a compara rezultatul respectiv cu cheltuielile care au survenit pentru realizarea acestuia – eficiența economică, sau cu scopul propus eficiența socială. Eficiența dreptului penal, spre exemplu, este determinată ca atingerea obiectivelor reglementării juridico-penale. (122, pag.38) Într-un mod mai general, ”eficiența” se determină ca nivelul corelației între scopul activității și rezultatele obținute. Astfel, eficiența admninistrării este gradul specific al conducerii (administrării), luînd în considerație atingerea scopului, cheltuielile suportate, precum și rezultatul obținut. (124, pag.123)
În literatura juridică, eficiența dreptului este interpretată ca regularitatea, corectitudinea, oportunitatea, temeinicia și justețea normelor juridice; optimalitatea acestora; gradul realizării posibilităților juridice necesare; nivelul realizării obiectivelor dispozițiilor juridice sau raportul între rezultatul obținut de fapt și acelui scop social pentru atingerea căruia au fost adoptate aceste norme; realizarea de fapt a normelor de drept; utilizarea maximală a tuturor metodelor și mijloacelor prevăzute de legislație pentru o realizare deplină a obiectivelor în practica juridică etc. Majoritatea autorilor, care au cercetat problema respectivă acceptă determinarea efecienței activității aplicării dreptului ca gradul realizării obiectivelor, puse de legislator în fața normei juridice, pedepselor penale, activității de aplicare a dreptului. (126, pag.121) Eficiența normelor este capacitatea ei potențială. Datorită acestui fapt este cazul să vorbim despre programarea ei inițială în structura și scopurile nemijlocite ale normei de drept. Calitatea dată, fiind o particularitate generală, obligatorie și permanentă, rămîne neschimbată constantă și în starea statică, dar și în cea dinamică, toată perioada de timp pînă cînd nu se va schimba sau epuiza valoarea înseși a normei juridice.
La rîndul său, orice activitate presupune o oarecare mișcare, proces, succesul căreia depinde nu numai de calitatea normei juridice, dar și, în mare măsură, de posibilitățile și capacitățile unei persoane concrete (sau grup), în cazul nostru a subiectului activității de aplicare a dreptului, care creează cel mai principal element al sistemului aplicării dreptului. Este logic faptul că, potențialul celor care aplică dreptul este diferit – rezultă automat că și limitele eficienței activității de aplicare sunt dinamice și nicidecum pemanente, stabile sau constante. Legătura organică dintre legea și practica aplicării dreptului se caracterizează prin aceea că ”legislația și activitatea organelor care aplică dreptul pot fi privite ca două modele ale interacțiunii: logică și dinamică (de funcționare, acțiune), fiecare din ele garantînd acțiunea celelilalte”.
Astfel, în conținutul activității de aplicare a dreptului, în rînd cu aplicarea nemijlocită a normei înseși, este inclusă și constatarea temeiurilor aplicării acesteia, executarea unui șir de acțiuni, a metodelor și mijloacelor ce garantează realizarea conformă și productivă a normelor juridice. Toate acestea, la fel posedă trăsăturile eficienței. Totodată, de combinarea și alegerea lor corectă depinde eficiența situației concrete de aplicare a dreptului. Într-o astfel de ordine de idei, rezultă că eficiența aplicării dreptului este obținută nu numai datorită trăsăturilor particulare ale normelor juridice, ci în rezultatul realizării calitative a întregului complex de acțiuni ale activității de aplicare a dreptului: dacă într-un anumit element constituitiv al acestei activități nu persistă suficientă calitate și se admit careva omisiuni, atunci chiar și cea mai eficientă și reușită normă nu va aduce efectul necesar. Circumstanțele descrise creează temei de a considera eficiența activității de aplicare a dreptului ca un fenomen mai general, care se creează din eficiența normelor, precum și din toate mijloacele, metodele, procedeele și formele pe care le execută subiectul care aplică dreptul sub forma activității menționate. Or, aceasta nu este o simplă suma de termeni, ci o sinteză obiectivă a posibilităților care se manifestă prin independență și interconexiune.
În același timp, este incorectă trasarea unei laturi impracticabile între eficiența activității de aplicare a dreptului și eficiența normelor juridice, sau absolutizarea acestora. Ca elemente, părțile componente ale unui tot întreg – a întregii reglementări juridice, interacționează una cu cealaltă. Unitatea conceptelor respective se exprimă și prin faptul că eficiența normei, precum și eficiența activității de aplicare a acesteia se stabilesc în baza analizei și evaluării acelorași consecințe, a modificării faptice apărute în rezultatul activității de aplicare. Spre scopul obținerii unui rezultat maximal eficient, este orientat atît conținutul prevederilor juridice, cît și acțiunile și măsurile pentru aplicarea lor.
Eficiența, din punctul de vedere al caracteristicii calitativ-cantitative, se referă la randamentul activității de aplicare a dreptului, realizată de autoritățile publice, și care poate fi relevată pe parcursul cercetării practice și teoretico-generale. Astfel, în noțiunile recomandate conceptului eficienței se evidențiază trei componente obligatorii: 1) scopul propus pentru realizare; 2) cheltuielile de mijloace, suportate pentru realizarea scopului; 3) rezultatul final al activității.
Altfel spus, eficiența poate fi privită și ca o anumită consecutivitate în care anume rezultatul determină valoarea activității, iar scopul fiind conceptul inițial principal care caracterizează orientarea sau direcția activității, rezultatul final își are temelia în scopul inițial. Subliniem că, cu cît rezultatul final în evaluarea activității de aplicare a dreptului este mai reușit, cu atît e mai pronunțată eficiența acesteia, și invers. Scopurile reglementărilor juridice trebuie să fie cunoscute nu numai pentru constatarea eficienței, ci și pentru determinarea gradului acesteia. Numai prin coraportarea rezultatelor aplicării dreptului cu scopurile lor nemijlocite, apare posibilitatea de a aprecia, cît de eficientă este activitatea de aplicare a dreptului. În literatura juridică se menționează: „Unitatea de măsură principală în evaluarea eficienței normei de drept este acel scop pentru atingerea căruia a fost creată norma respectivă”. (128, pag.6) În opinia noastră, poziția dată este relevantă și pentru activitatea de aplicare a dreptului. Eficiența activității de aplicare a dreptului rezultă din realizarea scopurilor acestuia, deoarece la temelia acestei activități, ca și la crearea normelor de drept, se află scopuri strict-determinate, social-utile, dictate de necesitățile obiective ale evoluției sociale. Atunci cînd un model sau un ideal obține o expresie reală, putem afirma că efectul pozitiv a fost obținut: cu cît mai deplină este obținerea unui astfel de rezultat, cu atît mai sporită va fi eficiența. Nivelul eficienței se poate afla într-un raport de egalitate atît față de norma juridică, cît și față de activitatea de aplicarea a acesteia. Aceasta are loc datorită faptului că în cadrul realizării aplicării dreptului valorile reale ale normei nu se denaturează, nu se reduc, ci parvine o variantă optimală de influență pozitivă a mijloacelor de drept. Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. Legiuitorul are în vedere, în procesul elaborării normative, interese sociale majore, urmărește să ofere garanții bunei dezvoltări a raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale. [88, pag.175] Normele juridice sunt elaborate în scopul aplicării, urmărindu-se satisfacerea intereselor sociale majore, protejarea valorilor ocrotite și dezvoltarea relațiilor interumane, prin asigurarea realizării lor, prin garanții etatice. [9, pag.107] De cele trei categorii de acțiune a normelor juridice (în timp, spațiu și asupra persoanei) depinde și eficacitatea normelor juridice, a dreptului în general, gradul de atingere a scopului reglementării juridice, de influența social-politică a dreptului etc. Neconcordanța dintre aceste criterii, punerea urgentă în aplicare a unor acte normative de importanță majoră și voluminoase poate crea multiple dificultăți în activitatea organelor de stat, în soluționarea unor probleme practice, situații nefavorabile pentru unele subiecte de drept ș.a.m.d. [1, pag.253] Există și opinia, conform căreia scopul activității de aplicare a dreptului nu corespund totalmente cu scopurile normelor de drept. Din punctul de vedere al necesității sociale, scopul normei de drept poartă un caracter de subordonare față de scopul activității, chiar dacă la prima vedere ar părea că acțiunea normelor are loc pentru realizarea și ocrotirea normelor existente.
Activitatea de aplicare a dreptului are un scop propriu, destul de determinat, și anume – garantarea aplicării corecte și oportune a normei juridice ce ar orienta spre o variantă optimă, și o influență benefică asupra relațiilor sociale corespunzătoare. Rezultă că activitatea de aplicare a dreptului posedă scopurile sale specifice, ce contribuie la realizarea scopului unei norme juridice concrete.
Scopurile puse în fața legiuitorului se materializează juridic în dependență de funcțiile corespunzătoare ale autorităților publice. Astfel, combaterea criminalității și a ocrotirii ordinii publice se încadrează în funcția prevenirii, investigării și descoperirii infracțiunilor. Acestui scop, actual pentru întreaga comunitate, legiuitorul i-a atribuit normativitate și la repartizat în competența anumitor autorități publice. Atît timp cît acest sistem de norme este actual, noi putem să ne pronunțăm cu referință la eficiența activității de aplicare a dreptului. În situații de insucces și necoordonare a activității autorităților publice cu noile scopuri, are loc diminuarea eficienței în activitatea acestora.
Este necesar a menționa complexitatea în determinarea eficienței activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice.Se datorează faptului că mecanismul statului posedă o structură complexă, în care fiecare autoritate publică își regăsește scopurile sale concrete, de aceea apare necesitatea conformării a diferitor scopuri între ele, precum și între scopurile comune ale sistemului în general. Astfel, desemnarea ierarhiei scopurilor este una din condițiile evaluării eficienței activității de aplicare a dreptului. Scopurile activității de aplicare a dreptului pot fi convențional divizate în sociale și juridice, și ele pot a nu coincide în permanență. O astfel de divizare, într-o oarecare măsură, va fi convențională, însă, cu toate acestea, ea simplifică considerabil soluționarea problemelor ce țin de delimitarea eficienței juridice și sociale a activității de aplicare a dreptului.
Pe parcursul evaluării eficienței activității de aplicare a dreptului trebuie de ținut cont și de volumul resurselor consumate în procesul activității de aplicare a dreptului (resurse de natură materială, socială, umană etc). Conceptul eficienței presupune și un anumit element comparativ. Oricînd e necesar să știm care metode și mijloace vor determina rezultatul maxim, coraporat la un volum minim de resurse. De aceea este relevantă includerea în conceptul eficienței activității de aplicare a dreptului elementul ce determină mijloacele necesare pentru atingerea scopurilor, ce stabilește evaluarea rezultatelor obținute în atingerea acestor scopuri.
Mijloacele necesare pentru atingerea scopurilor sunt diverse. O parte din ele îmbracă forma cheltuielilor de fonduri, fără de care conceptul eficienței nu poate corespunde destinației sale. Mai mult ca atît, cheltuielile de fonduri necesită a fi într-o proporționalitate directă cu rezultatele obținute, ce înseamnă că importanța decisivă o obține principiul atingerii efectului maxim cu cheltuieli minimale. Iată de ce economicitatea, fiind factorul alegerii „dintre opțiunile oferite de legislație” a celor mai raționale, economic mai rentabile pentru stat, mijloace și metode pentru atingerea scopurilor juridice; trebuie a fi privită drept indiciu ce caracterizează eficiența activității de aplicare a dreptului. De aici rezultă că, cu cît mai mici vor fi cheltuielile și mai pozitive vor fi rezultate, în astfel de condiții, cu atît mai eficientă va fi activitatea concretă de aplicare a dreptului.
Reglementarea va fi mai mult apreciată atunci cînd va contribui sau va fi orientată spre prevenirea și excluderea cheltuielilor nejustificate. Practica activității de aplicare a dreptului cunoaște multe exemple de acest gen. Nu sunt rare și cazurile cînd perspetivele de creare a normelor de drept sunt determinate de perspectivele de suportare a unor cheltuieli excesive, ce depășesc limitele admisibile. Evident că în astfel de cazuri nu este oportună perspectiva contopirii ori a coraportării eficienței normei juridice cu eficiența activității de aplicare a normei. Dacă, spre exemplu, abordăm domeniul procesului penal, atunci destul de des vor fi întîlnite circumstanțem cînd datorită diverselor motive neobiective, se admit interogările repetate, legate de distragerea acestora de la procedură, experimente, percheziții, expertize costisitoare, precum și cercetări suplimentare și examinări juridice repetate a dosarelor penale din cauza imperfecțiunilor și erorilor comise la cercetarea lor inițială. Toate aceste situații determină cheltuieli spirituale și materiale, și în cele mai dese cazuri vinovați sunt subiecții care și exercită această procedură penală. Nivelul realizării scopurilor reglementărilor juridice poate fi destul de înalt, însă datorită cheltuielilor sporite în procesul activității de aplicare a dreptului, nu poate fi considerată drept eficientă.
Dacă în activitatea aplicării dreptului lipsesc cheltuielile sau sunt incadrate în limitele acceptabile (stabilite de legiuitor), atunci și normele și acțiunile sunt, în egală măsură, de o eficiență sporită. În situații analogice, eficiența normelor de drept se unifică cu eficiența activității de aplicare a dreptului într-un tot întreg. O astfel de coincidență nu este permanentă, deși dinamica oricărui mecanism juridic mizează pe o funcționare normală și productivă a mecanismului de influență a acestuia, însă studierea practicii activității de aplicare a dreptului confirmă prezența unor erori esențiale, ce duc spre divergențe accentuate dintre rezultatul activității de aplicare a normei cu scopurile acesteia; și cu cît mai mare este disconcordanță, cu atît mai ineficientă devine și activitatea de aplicare a dreptului. În constatarea Lidiei Barac ”…..economiciatea normei juridice rezidă în corelația dintre rezultatul real atins și mijloacele prin care aceasta se realizează (resurse materiale, resurse umane, timporale)”. [116, pag. 62] Reieșind din cele expuse, trebuie să menționăm că în literatura juridică deseori eficiența activității de aplicare a dreptului este determinată ca coraportul dintre rezultatele reglementării individuale și scopul normei de drept.
La evaluarea eficienței activității aplicării dreptului trebuie a se ține cont că unele norme juridice și acte normative sunt deseori orientate, spre atingerea mai multor obiective concomitent. Întîlnim și instituții juridice complexe, normele cărora sunt orientate spre un scop simplu, sau complex, în care evidențierea scopului unei anumite norme juridice nu are sens. Altfel spus, prin eficiența normei juridice se înțelege coraportul dintre faptul realizat, adică rezultatul obținut, și scopul scontat în procesul de adoptare a normele de juridice corespunzătoare. Deci, eficiența exprimă corelația dintre rezultatul real și scopul normei juridice respective. Uneori, prin eficiență se mai subînțelege și gradul de respectare de către subiect a prescripțiilor juridice cuprinse în normă. În aspect teoretic, ne permite să înțelegem mai bine structura normei de drept, construcția intelectuală a acesteia, iar din punct de vedere practic, contribuie la procesul de constituire și elaborare a normei juridice, amplasînd în sarcina legislatorului constituirea unei astfel de norme care, prin conținutul său, să urmărească atingerea celor trei finalități: eficiența, utilitatea și economicitatea, în cel mai înalt grad posibil. [116, pag. 62-63] În mod corespunzător, eficiența activității de aplicare a dreptului poate fi privită atît în raport cu atingerea scopului unei anumite norme de juridice, cît și în raport cu atingerea scopurilor sistemelor de drept la unui nivel generic. În opinie, e posibil de a evidenția eficiența activității aplicării dreptului în cadrul instituțiilor juridice interramurale, ramurii de drept, instituțiilor juridice, eficiența activității aplicării dreptului a unor norme juridice concrete. Însă, eficiența activității aplicării dreptului unei ramuri sau instituții juridice nu se egalează cu un simplu sumar de eficiențe a activității aplicării anumitor norme juridice. În conformitate cu articolul 4 al Constituției Republicii Moldova, scopurile și obiectivele esențiale ale statului sunt recunoașterea, respectarea și garantarea de către stat a drepturilor și obligațiilor persoanelor și cetățenilor conform principiilor și normelor unanim recunoscute de normele dreptului internațional, iar prin intermediul articolului 1 alineatul 3: ”Crearea unui stat de drept, democratic și social, asigurarea ordinii publice și securității naționale, și altele”. [Constituția RM, art.1,alin.(3)] Prevederile menționate trebuie să determine temeiurile funcționării tuturor ramurilor puterii, autorităților publice locale. Nici o autoritate publică, nici un funcționar public nu este în drept să ia o decizie sau să adopte un act normativ, conținutul căruia ar contravine drepturilor, libertăților și obligațiilor cetățenilor prevăzute de Constituție.
Următorul scop esențial al statului, în paralel este și unul al aplicării dreptului de către autoritățile publice, este garantarea ordinii de drept, fiind o stare obiectivă și subiectivă condiționată a vieții sociale, caracterizată prin: coordonare, concordanță internă; reglementarea sistemului raporturilor juridice, bazate pe prevederile normative, principiile dreptății și legitimității, precum și pe drepturile subiective, obligațiile juridice și libertățile democratice, umaniste, etice și morale ale tuturor subiecților de drept. Ordinea de drept este rezultatul juridic spre care tinde statul. Este realizarea dreptului ce determină și reglementează viața socială, rezultatul manifestării dreptului și legalității, la fel ca și voința și interesele realizate ale puterii de stat și ale societății. Ordinea de drept reprezintă „nucleul ordinii sociale, condiția fundamentală a echilibrului social, garanția realizării drepturilor esențiale ale membrilor societății și funcționării normale a instituțiilor. [23, pag.484] O finalitate a activității eficiente a aplicării dreptului este ordinea legală. Ordinea legală nu există fără legalitate, iar legalitatea slăbește dacă apar vicii în ordinea de drept. În orice stat civilizat, în același număr și Republica Moldova, poporul țării are sarcina de a pune capăt abaterilor de la principiul legalității, de a consolida și mai mult ordinea legală existentă, de a forma un stat de drept.
Analizînd rolul organelor de drept în asigurarea legalității și ordinii de drept, nu trebuie să preamărim, și să absolutizăm locul și rolul lor, deoarece eficacitatea activității acestor organe depinde de unele condiții obiective. Numai cercetînd întreg spectrul de condiții pot fi propuse soluții relevante. Observăm că ordinea legală este rezultatul final al legalității, adică al realizării și respectării prevederilor legale. Anume ordinea legală, sau de drept, este scopul reglementării juridice, anume pentru realizarea ei sunt elaborate legile și celelalte acte normative. De nivelul legalității și ordinii de drept depinde nivelul libertății persoanei, nivelul asigurării drepturilor ei, nivelul democrației etc. [1, pag.479]
Ar fi greșit de a considera eficientă activitatea de aplicare a dreptului de către autoritățile publice, în cadrul căreia scopul normei juridice este realizat prin orice metode. De alegerea corectă a metodelor depinde, realizarea scopurilor reglementării juridice, precum și eficiența activității aplicării dreptului în general. Subestimarea, alegerea greșită a metodelor ce își au originea în baza normativă a reglementării juridice, duc la erori în realizarea dreptului, precum și scăderea eficienței activității aplicării dreptului de către autoritățile publice.
Unul din factorii principali ce influențiază, la toate etapele, eficiența și valoarea socială a activității de aplicare a dreptului, considerăm că ar fi respectarea principiilor activității de aplicare a dreptului din partea autorităților publice, care, pînă în prezent, nu și-au găsit o reflectare corespunzătoare, atît în legislație, cît și în cercetările doctrinare. Se menționează că prin „principii generale ale dreptului se înțelege un ansamblu de idei directoare care, fără a avea caracterul precis și concret al normelor de drept pozitiv, orientează aplicarea dreptului și evoluția lui”. [8, pag.163]
Principiile generale ale dreptului reprezintă un factor de stabilitate, adaptare și integrare în ordinea juridică, iar din punctul de vedere al tehnicii juridice ele completează lacuna, corijează excesele și anomaliile în procesul de interpretare și aplicare a dreptului. Astfel, principiile generale ale dreptului nu reprezintă numai o „armatură” a gîndirii juridice, ci sunt și o rezultantă a numeroaselor texte normative, o expresie a „spiritului legii”, ele nefiind exterioare dreptului pozitiv. [10, pag.208] Principiile activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice sunt idei, prevederi, indicații, orientări inițiale și determinante care formează o bază organizațională și logică. Ele determină esența spre care trebuie să fie orientată dezvoltarea activității de aplicare a dreptului, destinația lor regăsindu-se în garantul activității de aplicare juridică legală, echitabilă și imparțială. Principiile sunt destinate să acorde o influență asupra reglementării nu numai la cei care aplică dreptul, dar și asupra creatorului actelor normativ-juridice. Experiența a demonstrat și demonstrează că principiile generale, ramurale și interramurale ale dreptului au un rol excepțional în procesul realizării normelor juridice. Se știe că, nu o dată, opinia publică, comunitățile umane sau chiar cetățeni, acționînd individual, au cerut și cer eliminarea actelor de corupție, nimeni să nu fie favorizat, în activitatea de aplicare a dreptului, pentru că nimeni nu este mai presus de lege.
În activitatea de aplicare a dreptului, autoritățile publice au obligația să țină seama de prevederile legii, așa încît normele prescrise să fie respectate de toți, atît de cetățeni, cît și de autoritățile publice. Se înțelege că în acest proces, acțiunea celui chemat să aplice un anumit text concret de lege are deplin succes, dacă este luminată și de „spiritul” acelui text, care poate fi descifrat, înțeles numai dacă se dă curs exigențelor principiilor dreptului. [21, pag.120] Principiile activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice reflectă aspectele cele mai esențiale ale acestei activități, dar și a structurii și funcționării sistemului organelor abilitate cu o așa competență.
Obligațiuni speciale posedă, în acest sens, judecătorul, care, mai frecvent și în situații mai dificile, ca alte autorități publice, urmează să aplice legea atît în litera, cît și în spiritul ei. Judecătorul are îndatorirea să aplice legea și să realizeze justiția, garantînd legalitatea și legitimitatea soluțiilor pronunțate. În literatura de specialitate s-a subliniat întotdeauna rolul principiilor generale, ramurale și interramurale ale dreptului în activitatea instanțelor jurdecătorești. Principiile activității de aplicare a normelor juridice reprezintă a doua componentă, după scopuri, a lanțului categoriilor juridice. Dacă scopurile determină destinația ramurii legislative a puterii de stat, atunci principiile menționate arată cum trebuie să fie realizate primele. De rînd cu valorile pozitive, o astfel de abordare evidențiază și propriile neajunsuri. În comparație cu normele juridice concrete, ce reglementează diverse domenii de relațiilor sociale, principiile se caracterizează printr-o stabilitate accentuată și pot rămîne intacte o perioadă îndelungată de timp, exprimînd esența activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice, precum și a politicii realizate de stat. Însă nu în toate actele normative acestui aspect îi este acordată atenția necesară.
Împreună cu o reglementare deplină și bine chibzuită a principiilor activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice în actele normative corespunzătoare, este necesară o reflectare legislativă a priorității acțiunii normelor, ce conțin principii ale activității aplicării dreptului asupra tuturor celorlalte norme din actul juridic. Astfel, se va permite autorităților publice, în cazurile depistării unor neconcordanțe, contradicții sau lacune legislative, de a acționa în conformitate cu principiile activității de aplicare a dreptului, iar cetățenilor o percepere mai clară a drepturilor și libertăților personale, precum și capacitatea solicitării respectării acestora de către funcționarii publici. Prin urmare, utilitatea practică a cunoașterii principiilor constă în aceea că aflăm, cu ajutorul lor, liniile directoare pentru întregul sistem juridic, asupra căruia exercită o acțiune constructivă, orientînd activitatea legiuitorului și a practicianului. [86, pag.58] În literatura de specialitate există diferite criterii pentru clasificarea principiilor dreptului. Spre exemplu, putem evidenția principiile fundamentale, interramutale și ramurale ale activității de aplicare a dreptului. Referitor la activitatea aplicării dreptului de către autoritățile publice, este rațională, în opinie, divizarea principiilor activității de aplicare a dreptului în principii general-juridice, de organizaționale și funcționale. La clasificarea principiilor se ia în considerație faptul că unele sunt amplasate la baza dreptului pozitiv, altele însă, formează repere de tehnică juridică în diferite ramuri de drept.
Principiile generale ale activității de aplicare a dreptului pot fi evidențiate următoarele:
a) Principiul libertății. Ideea fundamentală a dreptului este libertatea. În articolul 3 din Declarația Universală a drepturilor omului se stipulează: „fiecare individ are dreptul la viață, libertate și siguranță personală”. Libertatea, ca principiu fundamental al dreptului, presupune elaborarea unor asemenea norme de drept care să garanteze tuturor oamenilor să se realizeze potrivit opțiunilor proprii în relațiile cu ceilalți membri ai colectivității și în cadrul social dat; aplicarea legii de către organele abilitate ale statului în așa fel încît să dea siguranță necesară fiecărui individ că este ocrotir în manifestările și acțiunile sale libere, în măsura în care respectă libertatea celorlalți. Apare cu claritate obligația ca în procesul de creare a dreptului, precum și în cel de aplicare a normelor juridice, să fie corelată libertatea unui individ cu libertatea celorlalți, avînd în vedere că în societatea umană coexistă libertățile, iar această coexistență se realizează pe temeiul ”unor legi drepte”, în sensul că prescripțiilor facilitează și garantează manifestările și acțiunile libere ale fiecăruia, într-o relație firească cu manifestările și acțiunile libere ale celorlalți. [24, pag.133]
b) Principiul legalității – presupune obligația autorităților publice, administrației publice locale, funcționarilor publici, cetățenilor și asociațiilor acestora de a respecta Constituția și legislația Republicii Moldova, care stabilește modalitatea fixă de formare a autorităților publice, atribuțiilor lor, coraportul în exercitarea prerogativelor ce le revin etc. În general, legalitatea are nevoie de două laturi: a) existența reglementărilor juridice, echitabile, argumentate din punct de vedere științific (latura de conținut); b) executarea lor, deoarece numai existența chiar și a celor mai perfecte legi va fi insuficientă (latura profesională). [161, pag.52]
Principiul și cerințele legalității cuprind toate etape activității de aplicare a dreptului. Orice subiect de aplicare a dreptului este obligat să elaboreze acte de aplicare a dreptului în limitele competenței sale și să nu admită acțiuni ilegale altor subiecți; să respecte cu strictețe normele care reglementează ordinea (procedura) examinării cazului și elaborării actului de aplicare; să facă o apreciere juridică justă finisată cu o decizie ce ar corespunde literei șe spiritului legii.
Obligații deosebite are, în acest sens, judecătorul, care – poate mai frecvent și în situații adesea mai dificile, ca alte autorități publice – urmează să aplice legea atît în litera, cît și în spiritul ei. Judecătorul are îndatorirea să aplice legea și să realizeze justiția, să înfăptuiască ”actul de dreptate”, garantînd legalitatea și legitimitatea soluțiilor pronunțate. [24, pag.128]
c) Principiul egalității în fața legii – constă în egalitatea în drepturi, libertăți și obligații, lipsa privilegiilor în utilizarea drepturilor pentru anumite categorii sociale și a anumitor subiecți, indiferent de originea, starea materială sau funcția deținută, apartenența rasială, naționalitate, sex, limbă, religie, domiciliu etc. Menționăm că se efectuează diferențierea între egalitatea în drepturi și egalitatea în fața legii. Există o diferență terminologică, ce poate deruta. O adevărată egalitate în drepturi presupune, cu certitudine, posibilitatea unui control al legiferării. Fără controlul constituționalității legilor egalitatea în fața acestora este ineficientă. [25, pag.81]
d) Principiul echității și justiției – fiind un principiu general-juridic și social, în literatura de specialitate s-a subliniat necesitatea cunoașterii și promovării exigențelor, comandamentelor principiului echității atît în procesul de creare a dreptului, cît și în activitatea de aplicare a dreptului, atenționîndu-se că – în temeiul acestui principiu – trebuie eliminate situațiile de favorizare prin intermediul unor reglementări juridice a anumitor indivizi și defavorizarea altora. Imparțialitatea și obiectivitatea trebuie să fie reguli fundamentale atît pentru judecător, cît și pentru toate autoritățile publice, sociale, competente să aplice norma juridică.
Justiția ca instituție de aplicare a dreptului urmărește stabilirea dreptății, tratează oamenii, excluzînd orice subiectivism și demonstrînd imparțialitate. [2, pag.108] În toate domeniile, în care se aplică dreptul avem de a face preponderent cu restricții, decît cu protecția libertăților individuale și toate acestea în favoarea solidarității sociale, ce are ca scop asigurarea binelui comun.
Oamenii chemați „să facă legea” și „să aplice legea” trebuie să cunoască și să ia în considerație necesitățile și aspirațiile membrilor societății, ținînd cont de statutul lor. Cerințele echității față de actele de aplicare a dreptului semnifică conștientizarea de către aplicantul dreptului importanța exactității deciziei din punctul de vedere al intereselor societății și statului. Echitatea actului de aplicare a dreptului presupune corespunderea deciziei luate cu convingerile morale ale societății în general. Însă latura cea mai importantă a principiului echității ar fi, sigur, imparțialitatea subiectului de aplicare a dreptului, atitudinea obiectvă față de circumstanțele cazului, subiecților participanți, precum și față de decizia finală.
e) Principiul responsabilității – sesizînd responsabilitatea drept o asumare a răspunderii față de rezultatele acțiunii sociale, se admite faptul că acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității, pe de o parte, iar pe de altă parte, că libertatea este o condiție fundamentală a responsabilității. Fiind strîns legată de activitatea umană, responsabilitatea apare drept o corelare cu sistemul normativ. [20, pag.115] Principiul responsabilității se referă atît adresanților, cît și subiecților aplicării dreptului, cum ar fi funcționarii publici, care elaborează acte de aplicare concrete. Ultimii poartă răspundere pentru acțiunile deciziile ilegale ce încalcă drepturile, libertățile și interesele legale ale oamenilor; pentru faptele de corupție, comise în activitatea de aplicare a dreptului; pentru atitudinea formal-superficială în emiterea actelor de aplicare a dreptului. Cu alte cuvinte, ”responsabilitatea devine o coordonată intrinsecă a conduitei sociale, constituind un factor hotărîtor în realizarea dispozițiilor normelor juridice și în apărarea valorilor sociale în mod activ și conștient”. [15, pag.52]
Studiind activitatea de aplicare a dreptului de către autoritățile publice, enumerăm și caracterizăm și principiile organizaționale, de o expresie axiologică accentuată în domeniu:
a) Principiul interacțiunii și colaborării multilaterale. Deseori, pentru autoritățile publice implicate în activitatea de aplicare a normelor juridice e dificil de a emite individual o decizie legală, întemeiată și obiectivă. Sistemul serviciilor publice într-un stat e determinat de un regim centralizat, autonom sau subordonat. Drept urmare, ”în organizarea și funcționarea administrației publice, din punct de vedere istoric s-au conturat două sisteme de organizare administrative: sistemul centralizat și cel descentralizat”. [17, pag.83] Aici se include interacțiunea, sau, cu alte cuvinte, procesul detaliat, orientat spre stabilirea legăturilor între organele statului pentru elaborarea mecanismului efecient al acțiunilor comune, pentru atingerea scopurilor prevăzute de norma juridică. Anume de gradul de detaliere a reglementării normativ-juridice, a productivității mecanismului colaborării și a interacțiunii organelor de aplicare a dreptului depinde eficiența activității de aplicare a dreptului.
b) Principiul subordonării. Acest principiu presupune o subordonare a organelor inferioare celor superioare, ce rezultă din unitatea sistemului organelor de stat, în care competențele ierarhice, caracteristice fiecărei nivel de organe, necesită a fi cert determinat în legislație.
c) Principiul economicității – determină aprecierea obiectiv-profesională nu numai a resurselor materiale, dar și a celor umane, spirituale, psihologice, de muncă, de timp etc. Principiul dat poate fi privit printr-o abordare dublă. Prima abordare – la formarea autorităților publice, se ea în considerație interdependența și interconexiunea structurilor lor interne; A doua abordare – se prezumă economicitatea întregii activități de aplicare a dreptului la toate etapele acestuia. Totodată, acest principiu se răsfrînge nu numai asupra autoritățile publice sau a activității de aplicare a dreptului, dar și asupra normelor juridice care numai urmează a fi aplicate. Iată de ce o normă juridică se consideră optimă doar atunci cînd acțiunea sa este eficientă, utilă și economă. [116, pag.62]
Pincipiile funcționale ale activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice pot fi considerate următoarele:
a) Principiul cercetării obiective, multilaterale, depline, a unui caz anume constă în necesitatea studiului minuțios, exhaustiv și necontradictoriu a tuturor materialelor cauzei și, totodată, evaluarea obiectivă, nepărtinitoare și imparțială din partea subiectului care aplică dreptul a circumstanțelor cauzei. Activitatea de aplicare a dreptului va fi obiectivă, dacă decizia adoptată se va fundamenta pe criterii ce nu depind de voința subiectului aplicator, ci pe fapte și argumente incontestabile, reale.
b) Principiul legalității și temeiniciei deciziei de aplicare juridică. Legalitatea și temeinicia sunt două concepte aflate într-o legătură de reciprocitatea, care, în același timp, au o semnificație proprie. Caracterul legitim fixează conformitatea activității aplicării dreptului cu prevederile normative; aceasta se referă nu numai la deciziile luate pe parcursul acestei activități, dar și la cea ce ține de executarea acestora și altor acțiuni pe care le întreprinde subiectul care aplică normele juridice. Caracterul întemeiat, însă, se referă numai asupra deciziilor, și explică corectitudinea acestora, a conformităților cu factorii obiectivi incluse în dosar ca probe, mărturii. Principiul temeiniciei orientează subiecții activității de aplicare a dreptului spre elucidarea și analiza tuturor circumstanțelor, precum și stabilirea unei legături logice dintre circumstanțele cauzei și actul de aplicare final. Fapte nejustificate, precum și probele obținute cu încălcarea normelor procesuale, nu pot fi luate în considerație și urmează să fie respinse de către aplicantul dreptului. Încălcarea sau nerespectarea principiului temeiniciei determină anularea actului de aplicare emis.
c) Principiul competenței. Prin competență, se înțelege capacitatea unei autorități publice sau a unei persoane fizice sau juridice de a soluționa o anumită problem juridică. În dreptul procesual, prin competență înțelegem capacitatea unei instanțe de judecată de a examina anumite cereri, litigii sau cazuri.[162, pag.27] Fiecare autoritate publică posedă o competență proprie, și anume totalitatea drepturilor și libertăților care determină locul acesteia în sistemul respectiv. Dacă o situație concretă din viață va fi examinată de autoritatea publică ce nu dispune de împuterniciri sau competență necesară, atunci și decizia luată de această autoritate publică va fi neligitimă.
Astfel, categoria juridică de competență determină dreptul și, în același timp, obligația organelor de drept într-o anumită direcție sau în sens negativ, ca o limitare prin care se determină sferele de atribuții ale fiecărui organ. [163, pag.223]
d) Principiul reglementării necesare a procedurii juridice, determină raportul dintre subiecții și autoritățile publice, competente în activitatea de aplicare a dreptului. Activitatea de aplicare a dreptului este realizată într-o anumită formă, luîndu-se în considerație totalitatea regulilor și procedurilor stabilite de legislație ce condiționează detalierea activității subiecților care aplică aceste norme. În unele cazuri, regulile și procedurile intermediază toate etapele activității de aplicare a dreptului, în altele – numai cele mai esențiale acțiuni ale subiecților care aplică norma de drept, precum și ale persoanelor care sunt implicate în procesul aplicării dreptului. Totodată vom menționa că în practică coraportul normelor juridico-materiale și a celor procesuale nu întotdeauna este optim. Uneori o reglementare procesuală detaliată servește drept piedică în mersul realizării dreptului, iar alteori lipsa normelor procedurale poate duce la un abuz din partea autorităților publice care aplică dreptul, a funcționarilor publici, de a căror decizie depinde realizarea drepturilor subiective și obligațiilor juridice ale subiecților.
e) Principiul individualizării. La baza acestui principiu se află anumiți factori social-juridici: individualitatea persoanei – originalitatea și particularitățile unice ale acesteia; trăsăturile specifice ale fiecărui caz examinat; responsabilitatea personificată a fiecăruia numai pentru sine; bazată pe principiul echității, acceptarea aplicării măsurilor responsabilității juridice. Toți factorii enumerați determină caracterul și gradul pericolului social al subiectului faptei – participant la raportul juridic concret, circumstanțele comiterii căruia, precum și personalitatea subiectului fiind determinatorii pentru individualizarea actului de aplicare a dreptului.
f) Principiul publicității presupune publicitatea atît a reglementărilor juridice nou-adoptate, cît și publicitatea etapelor determinate de legislație a activității de aplicare a dreptului, accesul și subordonarea instituțiilor de stat și a funcționarilor publici societății. Principiul în cauză se aplică neuniform, în dependență de apartenența normelor juridice supuse aplicării la o ramură de drept sau alta, ori principiul publicității este orientat ăn aplicarea sa spre evitarea afectării unor interese și drepturi ale anumitor subiecți. În aceste condiții, principiul în cauză posedă o realizare limitată. Accesibilitatea informației, tuturor instituțiilor, a etapelor activității aplicării dreptului de către autoritățile publice sunt orientate spre un controlul social al comunității și spre evitarea unor eventuale abuzuri. Procesul de înfăptuire a justiției dintotdeauna a atras și a interesat membrii societății, acest interes fiind reciproc și util. Legiuitorul respectă exigențele de publicitate a ședinței de judecată pentru a demonstra că în orice situație cînd are loc o încălcare a prevederilor legislației făptuitorul este judecat în condiții legale. Întru realizarea acestui principiu legea prevede posibiliatea admiterii reprezentanților mass-mediei sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foto, audio și video. [98, pag.38, (comentariu la art. 18CPP)] Principiul publicității presupune și asigurarea unei informări complexe a membrilor societății despre activitatea autorităților publice și întreținerea unor legături strînse dintre societate și putere. Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor despre afacerile publice și despre problemele de interes personal (cu excepția cazurilor cînd dreptul la informație prejudiciază măsurile de protecție a cetățenilor sau siguranța națională). [17, pag.38]
g) Principiul raționalității semnifică independența în limtele legii a subiectului de aplicare a dreptului, ce depinde de calitățile lui subiective. Articolul 27 al Codului de Procedură Penală stipulează: ”Judecătorul și persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită”. [94, art.27] Principiul raționalității, în activitatea de aplicare a dreptului, înseamnă alegerea celei mai optimale variante pentru realizarea prevederilor juridice în anumite relații sociale, precum și respectarea anumitor condiții de aplicare a unui sau altui act normativ. Orice normă juridică este formulată astfel, încît ar permite să fie luate decizii diverse în baza acesteia. Acest faptul acordă aplicantului dreptului posibilitatea de a acționa la diligența proprie în alegerea variantei reglementării potrivite a normei juridice respective. Astfel, principiul raționalității exclude și interzice atitudinea formală a subiecților de aplicare a dreptului față de cazul examinat.
Principiile analizate de noi a activității de aplicare a dreptului se află într-o legătură reciprocă sau interdependentă, în care, odată cu nerespectarea unuia dintre acestea, se va reduce esențial randamentul, sau acțiunea celorlalte principii va devine imposibilă. Rezultă, deci, că respectarea principiilor în cauză este o condiție de bază a întregii activități de aplicare a dreptului, ce este nu altceva decît o activitate a organelor de stat competente în aplicarea normelor juridice formată dintr-o procedură oficială concretizată în elaborarea unor acte aplicative, ce constituie temeiul apariției unor raporturi juridice, problema cu privire la care se impun considerații mai ample. [117, pag.131]
Astfel, în opinia noastră, prin eficiența activității de aplicare a dreptului de către autoritățile publice se înțelege cea mai deplină și operativă atingere a rezultatelor unei norme juridice concrete, instituții juridice, ramuri de drept în raport cu obiectivele și scopurile propuse prin emiterea și realizarea actelor de aplicare, cu condiția respectării principiilor activității de aplicare a dreptului și garantării executării lor reale.
La încheierea paragrafului urmează să menționăm că este necesară elaborarea conceptului eficienței activității de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat, care trebuie să fie bazată pe noțiunea „activității de aplicare a dreptului”, dezvăluirea factorilor și condițiilor (care influențează asupra eficienței formațiunii procesuale menționate), aplicarea metodelor (cu ajutorul cărora este posibil un studiu mai detaliat al procesului realizării prevederilor juridice), determinarea criteriilor eficienței activității cercetate.
O abordare complexă și sistematică în domeniu presupune o cercetare la nivelul teoretic al componentelor determinante, care influențează mecanismul eficienței activității de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat. Întradevăr, fără un mecanism coordonat și bine organizat al procesului realizării prevederilor juridice nu pot avea loc nici legalitatea, nici ordinea publică, nici o conduită legală a subiecților raporturilor juridice. Mai mult ca atît, însăși esența normativă a reglementării juridice se pune la îndoială, în cazul în care va scădea calitatea reglementării juridice și a procesului de aplicare a dreptului îndeosebi. Este foarte important de a studia motivele și condițiile care exercită o influență asupra scopurilor și obiectivelor organelor puterii de stat; de a stabili motivele și circumstanțele care scad simțitor eficiența actelor de aplicare elaborate; de a evalua din punct de vedere calitativ activitatea aparatului de stat; de a stabili nivelul încrederii cetățenilor față de puterea de stat.
3.2. Factorii ce detrmină eficiența activității de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat
O activitate eficientă a aplicării dreptului de către organele statului, precum și organele și instituțiile abilitate cu competență din partea statului, are o importanță deosebită pentru întreg sistemul juridic al statului. Motiv pentru care cea mai perfectă lege care contează la o aplicare corectă din partea organelor statului și celor abilitate cu competență respectivă va fi neeficientă dacă practica aplicării acesteia nu va corespunde cerințelor înaintate. În literatura juridică există mai multe clasificări ale condițiilor care asigură o activitate calitativă a organelor de aplicare a dreptului.
Teoreticianul rus V.V. Lazarev clasifică condițiile eficienței activității de aplicare a dreptului în generale și speciale. Printre cele generale autorul evidențiază orînduirea social-economică și politică, precum și cultura acesteia (cultura juridică în special), iar către cele speciale (tangențiale activității de aplicare a dreptului) atribuie: însemnătatea socială, temeinicia și perfecțiunea normelor de drept (calitatea legislației), perfecțiunea normelor procesuale ale activității de aplicare a dreptului, stabilirea de către legislator a însăși necesității, precum și limitele aplicării juridice, legalitatea, organizarea corespunzătoare a organelor de aplicare a dreptului, la fel ca și garantarea acestora prin mijloace tehnico-materiale. (134, pag.101-106)
Un alt specialist, E.P. Șikin, a construit modelul condițiilor eficienței aplicării juridice, care este compus din:
Factorul normei de drept optimale (calitatea legislației);
Factorul adminstrării (nivelul organizării științifice a muncii subiecților care aplică dreptul, structura organizațională a organului care aplică norma juridică, activitatea acestuia, claritatea divizării funcțiilor, competențelor, concordanța și coordonarea tuturor elementelor componente ale sistemului organelor de aplicare a dreptului);
Factorul microclimei (raportul dintre subiectul care aplică norma de drept și membrii colectivității: pricepere, critica creativă și autocritica, birocratismul, formalismul, tergiversarea etc);
Factorul subiectiv (trăsături caracteristice personale ale subiectului de aplicare a dreptului: maturitatea lui politică, cunoașterea dreptului, nivelul conștiinței juridice, etica profesională, autoritatea, experiența, calitățile morale, nivelul cultural general);
Factorul mediului (cunoașterea și înțelegerea dreptului, promovarea dreptului etc);
Factorul tehnico-material (asigurarea subiectului de aplicare a dreptului cu sediu, transport etc.);
Factorul estetic (aspectul exterior și amenajarea încăperii, atractivitatea estetică a subiecților care aplică dreptul etc.). (121, pag.8-13)
Ținînd cont de faptul că orice clasificare poartă, în mod esențial, un caracter convențional la determinarea condițiilor eficienței aplicării dreptului de către organele puterii de stat, ne pare logică acea tratare (abordare) care ia în considerație calitatea acțiunilor aplicative ale dreptului în toate stadiile acesteia. Decizia aplicativ-juridică poate fi eficientă doar atunci cînd pînă la adoptarea ei au fost stabilite toate circumstanțele necesare (baza faptică a cazului), a avut loc alegerea și analizarea normelor juridice, stabilirea conformității între condițiile elaborării deciziei prevăzute în actul normativ și circumstanțele stabilite și clarificate; a avut loc o alegere optimală a variantei de trecere a reglementării din cea normativă la cea individuală; a fost stabilită responsabilitatea executorului. Pe lîngă aceasta, asupra eficienței deciziei adoptate pot influența și unele momente organizaționale, legate de luarea deciziilor și realizarea acestora. Despre fazele procesului de aplicare a dreptului aflăm din sursele juridice. Nerespectarea sau parcurgerea întreruptă (incompletă ) a acestui proces nu-l va face eficient.
Aplicarea dreptului, privită ca un proces complex, se desfășoară în conformitate cu respectarea unor cerințe, legate atît de necesitatea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, cît și de necesitatea aplicării corecte a normei de drept ce reglementează situația stabilită. Astfel, aplicarea dreptului îmbracă forme procesuale care asigură stabilirea adevărului în momentul realizării normelor juridice, ocrotirea drepturilor persoanelor interesate, apărarea împotriva unor eventuale încălcări ale dreptului. Fazele (stadiile) aplicării dreptului constituie etape esențiale și necesare în desfășurarea procesului de aplicare a normelor juridice, implicînd atît operațiuni de conceptualizare, cît și activității tehnico-materiale de înfăptuire practică a prevederilor legale. [20, pag.231]
Principala condiție nemijlocită a eficinței aplicării juridice este evidența maximal-exactă a tuturor circumstanțelor principale ale reglementării juridice, într-un caz concret, cu scopul alegerii variantei deciziei, care va avea cel mai înalt grad de favorizare pentru atingerea scopurilor și obiectivelor reglementării juridice. Într-o mulțime de cazuri, legea conține cerințe directe pentru aplicarea dreptului, legate de relevarea circumstanțelor concrete și reale ale cazului respectiv. Este cazul să menționăm că dependența eficienței aplicării dreptului vizavi de calitățile personale ale funcționarului public (ca unul din cei mai importanți factori,) poate fi întîlnită în toate etapele, nu numai la etapa luării deciziei. Aplicarea dreptului este o activitate a oamenilor cu diferită vîrstă, studii, temperament, caracter, experiență etc., de aici rezultă dependența calității actului de aplicare a organului puterii de stat, precum și a eficienței aplicării dreptului în general de calitățile personale ale celui care aplică norme juridice (pregătirea juridică, experiența practică, nivelul conștiinței juridice și a culturii, etica profesională, caracteristicile psihologice individuale, cointeresarea în luarea deciziei și altele) (145, pag.74) Pe parcurs vom examina doar unele din ele.
Pentru Republica Moldova este destul de actuală problema pregătirii cadrelor, deoarece majoritatea funcționarilor publici nu corespunde cerințelor, care neapărat trebuie să fie înaintate funcționarilor de stat și municipali.
Nivelul profesional al funcționarilor publici este cu mult mai jos decît cel dorit. În majoritatea țărilor lumii funcționarii publici sunt absolvenții celor mai prestigioase instituții de învățămînt, precum Universitatea din Tokyo (Japonia); Oxford(Anglia); Școala Națională de Administrație și ȘcoalaTehnică (Franța) – unde accentul de bază în învățămîntul viitorilor funcționari de stat se pune nu pe cunoștințele teoretice speciale, ci pe dobîndirea și acumularea dexterităților reale în administrarea și conducerea organizațiilor mari, dezvoltarea aptitudinii și capacității de a soluționa probleme practice. Pe cînd în Republica Moldova toată atenția este îndreptată spre nivelul cunoștințelor teoretice, unii funcționari publici susținînd recalificarea într-o modalitate fictivă. Atribuțiile deosebite care revin funcționarilor publici, atît celor care dețin funcții de conducere, cît și de execuție, pun pe prim-plan problema pregătirii și perfecționării lor profesionale, în mod temeinic și într-un cadru organizat.
Informatizarea și automatizarea tot mai accentuată a activităților din administrația publică, sporirea eficienței organelor și instituțiilor publice care realizează aceste activități nu se pot face decît cu funcționari temeinic pregătiți din punct de vedere profesional, care să aibă în permanență cunoștințe la nivelul dezvoltării contemporane a științei și tehnicii de specialitate. O asemenea cerință este de permanentă actualitate, dacă avem în vedere faptul că în administrația publică își desfășoară activitatea un număr important de funcționari, cu profesii și nivel de studii foarte variate, cu grade diferite de înțelegere și conștientizare a rolului social deosebit pe care îl are funcționarul public. Activitatea de pregătire și perfecționare profesională are drept scop actualizarea și îmbunătățirea nivelului cunoștințelor de specialitate, pentru a evita ca ei să fie depășiți profesional, iar eficiența lucrărilor pe care le fac să aibă o calitate îndoielnică. [articolul 1, pag.34]
Pentru o bună pregătire a funcționarilor superiori și de conducere, opiniile converg în sensul că pe lîngă studii superioare care, în prezent, se pregătesc, într-o măsură, în programele facultăților de științe juridice și administrație, candidații sau titularii funcțiilor respective au nevoie și de cursuri postuniversitare, în care accentul se pune pe dezvoltarea abilității de orientare în principiile administrative și în problemele de bază economice, sociale, juridice care apar în administrația publică. Totodată, datorită transformărilor și dezvoltării rapide în toate domeniile de activitate, funcționarii publici, chiar și cei cu studii superioare, au nevoie de continuarea pregătirii profesionale, de anumite cursuri de perfecționare, întrucît cunoștințele teoretice, dacă nu sunt completate și actualizate permanent, devin insuficiente sau perimate, cu consecințe negative asupra activității funcționarilor și implicit a instituțiilor în care muncesc.
Renovarea cunoștințelor și perfecționarea sistematică a pregătirii profesioanle constituie o obligație legală pentru funcționarul public. El trebuie să fie preocupat de formarea profesională continuă și însușirea a tot ceea ce este nou în domeniul său de activitate. [art. 1, pag.35] Cerința de bază este că în orice formă de perfecționare, urmată de funcționarii publici, să se reflecte îmbunătățirea exercitării funcțiilor pe care aceștia le ocupă.
Totodată, referitor la administrația publică, am mai putea menționa, că, printr-un șir de acte normative și administrative se încearcă reglementarea juridică a unei complexe activități în sistemul de administrare. Astfel, se trece de la șabloanele vechi de selectare, recrutare a personalului din administrația publică la unele mult mai variate și obiective, ce ar permite încadrarea în serviciu a unor specialiști competenți care ar fi capabili să elaboreze niște politici, programe adecvate. Aceasta e din motivul că de calitatea funcționarilor publici depinde și modul cum este condus statul. Or trebuie să fim conștienți de faptul că pentru a avea o guvernare bună, trebuie să apelăm la noile tehnologii propuse de știința administrativă, bazată pe profesionalism, obiectivism și transparență.
Dezvoltarea întregului aparat de stat, precum și a unor elemente ale acestuia, generează, întâi de toate, un progres de natură profesională, specific carierei reprezentanților acestor organe și instituții de stat. În procesul edificării unui stat cu un regim democratic, o atenție deosebită necesită a fi acordată reprezentanților organelor de drept, de profesionalismul, corectitudinea și legalitatea activității cărora depinde întreaga activitate a aparatului de stat. Realitatea obiectivă ne determină să conștientizăm că, indiferent de orientarea politică, societatea autohtonă, cât și Republica Moldova, în calitate de stat suveran și independent, și în continuare se vor afla în nemijlocita vâltoare a transformărilor și perfecționărilor democratice. Întru realizarea scopului în cauză, accentuăm importanța perfecționării legislative și a identificării unui mecanism eficient de dezvoltare și de monitorizare a cunoștințelor profesionale ale magistraților. Importanța fenomenului este indiscutabilă: calitatea și eficiența justiției depinde atât de calitatea pregătirii teoretico-practice a reprezentanților profesiei în cauză, cât și de dinamica procesului de consolidare a justiției în complexitatea sa. Abstractizându-ne de la procedura desfășurării examenului de capacitate, care este una dintre multiplele condiții determinatorii pentru accederea la profesia de magistrat, dar și pentru menținerea acesteia, avem intenția de a elucida și caracteriza reglementarea juridică a procesului de atestare propriu-zisă a magistraților.
Este necesar, totodată, de a conștientiza că atestarea profesională a judecătorului este o condiție vitală, orientată spre sporirea eficienței și calității justiției în complexitatea ei. Fenomenul atestării nu poate și nu trebuie transformat într-o simplă formalitate. Importanța procedurii de desfășurare a atestării magistraților implică o atitudine serioasă și consecventă din partea corpului profesional al magistraților la etapa formării Colegiului de calificare a judecătorilor și, respectiv, la etapa selectării în acest organ specializat de autoconducere profesională atât a candidaturilor de judecători, cât și de profesori. Considerăm că ar avea o valoare incontestabilă introducerea în componența Colegiului de Calificare a unor reprezentanți ai organizațiilor create în baza criteriului profesional; avem certitudinea că la alegerea membrilor – judecători din Colegiul de Calificare cuvântul hotărâtor ar trebui să-l dețină anume asociațiile profesionale ale judecătorilor din Republica Moldova. Această influență decisivă trebuie să se manifeste prin prisma competenței Adunării Generale a Judecătorilor, la înaintarea candidaturilor în cadrul tuturor organelor de autoconducere profesională – Consiliul Superior al Magistraturii, Colegiul de Calificare, Colegiul Disciplinar; competența nu se va limita doar la înaintarea candidaturilor judecătorilor, ci și a profesorilor care urmează a completa enumeratele instituții. Evident, în acest context sunt anticipate anumite reglementări legislative referitoare la competența Adunării Generale a Judecătorilor.
În concluzie, menționăm că sistematizarea datelor activității practice a magistraților în condițiile Republicii Moldova nu poartă un caracter obiectiv și public. Explicăm fenomenul în cauză în felul următor: absența principiului publicității în domeniu denotă intenția de a ascunde calitatea activității profesionale a magistraților și categoriile de cauze pe care le examinează un magistrat sau altul. Nu este secret că o simplă evaluare cantitativă a dosarelor nici pe departe nu reflectă capacitatea profesională și competența calitativă a unui magistrat. Tendințele de păstrare a atestării în forma ei veche este orientată spre protejarea stării de fapt existente, când o parte din magistrați lucrează în condiții de neinvidiat, alții însă activează numai în scopul realizării carierei profesionale.[art. 7, pag.6]
Următorul aspect ține de conștiința juridică
Conștiința e o formă superioară de reflectare a realității obiective proprie numai omului. Ea reprezintă unitatea proceselor psihice care participă activ la pătrunderea de către om a lumii obiective și a înțelegerii propriei sale existențe. Ca urmare, conștiința socială se prezintă ca un ansamblu de concepții, teorii, atitudini, sentimente etc. în care se reflectă realitatea socială. Dat fiind faptul că această realitate e complexă, conștiința socială se manifestă sub diferite aspecte. În această ordine de idei putem diferenția conștiința socială, politică, filosofică, morală, juridică etc.
Prin conștiința juridică se subînțelege totalitatea închipuirilor și sentimentelor care exprimă atitudinea oamenilor și a comunităților sociale față de dreptul actual în vigoare sau cel dorit. (146, pag.611)
Totodată, conștiința juridică și normele juridice sunt interdependente și exercită împreună o influență activă asupra mersului dezvoltării sociale, această influență fiind realizată prin reglementarea relațiilor sociale, prin influența perseverentă asupra aprecierii de către oameni a acțiunilor lor cu o însemnătate juridică.
Din punctul de vedere al profunzimii reflectării realității juridice, sunt evidențiate trei niveluri ale conștiinței juridice:
Conștiința juridică cotidiană – care se formează științific sub influența unor condiții concrete de viață, a experienței vitale a cetățenilor și studiilor juridice accesibile populației. Ea reflectă perceperea nemijlocită a fenomenelor juridice concrete și se manifestă mai pronunțat la nivelul conștiinței juridice individuale și de grup.
Conștiința juridică științifică – spre deosebire de cea cotidiană, se formează și se perfecționează în baza generalizărilor și concluziilor făcute în conformitate cu legitățile și metodele științifice de cercetare a realității social-juridice. Conștiința juridică științifică trebuie permanent să servească drept izvor material în procesul de elaborare a dreptului, să contribuie la perfecționarea practicii juridice, deoarece nu este nimic mai trainic decît o teorie bună.
Conștiința juridică profesională – este caracteristică juriștilor (judecătorilor, procurorilor, avocaților și altor). Pe lîngă generalizările, concluziile, legitățile argumentate din punct de vedere științific, proprii conștiinței juridice teoretice, conștiința juridică profesională mai cuprinde și abilități, deprinderi, priceperi de a aplica dreptul. [22, pag.314]
Toate acestea atribuie o însemnătate deosebită elementelor conștiinței juridice specializate, precum și locului acesteia în activitatea practică a subiecților. Ea se formează în baza unei educații juridice speciale (studii superioare), cu ajutorul științei juridice etc., a persoanelor, precum și a grupurilor sociale, activitatea cărora ține de aplicarea dreptului. (120, pag.19)
Conștiința juridică profesională, din punctul de vedere al aprofundării cercetării fenomenelor legale, reprezintă cunoștințele juridice speciale: pricepere, dextiritate, convingeri, sentimente cu ajutorul cărora se realizează activitatea de aplicare a dreptului în domenii concrete. Ea se deosebește printr-o abordare specială a dreptului ca ”instrumentul” activității de aplicare a normelor juridice. În legătură cu aceasta, fenomenele juridice capătă, la nivelul unei conștiințe juridice specializate, o semnificație specifică, ca mijloace juridice speciale care se includ în activitatea de creare a dreptului. Spre exemplu, pentru o conștiință juridică specializată, legea este un instrument profesional, o bază a activității de serviciu.
Totodată, importanța conștiinței juridice rezultă din trei reguli de bază ale funcționării acesteia. Și anume:
Legea trebuie să fie respectată benevol. Ceea ce înseamnă că trebuie să respectăm legislația la moment, care, în același moment, niciodată nu poate fi ideală, însă permanent terbuie să tindem spre ceea ce este progresist, valoros pentru binele întregii societăți, astfel, elaborînd legi noi.
Trebuie să căutăm libertatea și legalitatea numai prin lege, care este cu adevărat utilă atît pentru individ, cît și pentru societate, mai ales dacă legea întărește juridic sau la nivel normativ justețea, echitatea.
A treia regulă este legată de caracterul creativ al conștiinței juridice, care se manifestă nu numai atunci cînd sunt create legi noi, calitative și efective, dar și atunci cînd legile sunt aplicate relațiilor vii dintre oameni în corespundere cu sensul lor adevărat și cu „conștiința juridică”.
De aceea, conștiința juridică specializată este un nivel atît individual, cît și colectiv al conștiinței juridice al juriștilor-profesioniști, precum și a altor specialiști din domeniu, de exemplu, a funcționarilor publici, cei care realizează activitatea de aplicare a dreptului.
Foarte des se scrie că posibilitatea de a gîndi științific despre drept, de a cunoaște profund legislația este o obligație profesională a juriștilor. Ea se formează pe parcursul anilor atît în procesul studiilor speciale în instituțiile de învățămînt, cît și în procesul activității practice în toate domeniile jurisprudenței. De nivelul cinștiinței juridice profesionale depinde calitatea muncii oricărui jurist, iar aceasta, la rîndul său, influențează direct asupra calității procesului de elaborare și de aplicare a dreptului, asupra activității organelor de ocrotire a normelor de drept, etc., făcîndu-i cu mult mai eficiente. [1, pag.466]
Conștiința juridică (specializată – a legiuitorului, sau comună – a poporului) îndeplinește funcțiile de ”percepere” și totodată de ”amortizare”. Percepere – în sensul că primește stimulii pe care-i emite societatea, îi ordonează și îi supune unui examen axiologic, și amortizare – pentru că se interpune între acești stimuli (care se înfățișează de cele mai multe ori ca adevărate comandamente, presiuni din partea forțelor social-creatoare ale dreptului) și realitatea normativă (care-și are regularitățile sale, ritmul său, o dinamică proprie ce nu-i permit să urmeze „orbește” aceste presiuni). Conștiința juridică apare ca o premisă a dreptului (ca fenomen normativ), funcția sa normativă fiind mijlocită de „ipostazele conștiinței”, prin care omul devine propriu-zis subiect. [88, pag.61]
Conștiința juridică exprimă gradul de intensitate al cunoștințelor de drept și posibilitatea de a percepe și a aplica dreptul, conștientizarea de a respecta legile cu sentimentul dezvoltat de legalitate, echitate, justiție. Cu toate acestea, în societatea contemporană sunt suficiente cazurile în care conștiința juridică a indivizilor este într-un fel sau altul deformată, fie în virtutea deficitului de informație, fie a lipsei suficiente de educație juridică, fie a promovării slabe a valorilor juridice, etc. Noțiunea de „deformare”, care este un cuvînt ce provine din latinescul deformatio, înseamnă denaturare, desfigurare. Elementele deformatoare ale conștiinței juridice au apărut fie ca rezultat a faptului că indivizii nu cunosc și nu înțeleg legislația în vigoare, fie că nu au primit instruirea necesară.
În literatura de specialitate, printre cele mai răspîndite defecte ale conștiinței juridice sunt considerate: idealismul, relativismul, subiectivismul, infantilismul și nihilismul juridic (uneori fiind inclusă și ignorarea totală a dreptului), mai răspîndite fiind:
Infantilismul juridic – care se caracterizează prin faptul că conștiința juridică nu a fost formată, individul nu posedă (sau foarte slab) cunoștințe juridice și nu are formate deprinderi de respectare a dreptului.
Nihilismul juridic – reprezintă un comportament de ignorare, cu bună știință, a dreptului efectiv, dar care nu poartă semnele de infracțiune intenționată. Este una dintre cele mai răspîndite forme ale deformării conștiinței juridice și ca fenomen social se întîlnește sub forma de indiferență (nepăsare), scepticism față de normele juridice, neîncredere în drept, atitudinea ostilă față de norma juridică, etc. [art. 2, pag.27] Ar fi oportun de indicat și metodele de înlăturare a acestor fenomene. Astfel, o metodă sigură ar fi ridicarea conștiinței juridice subiecților de drept, prin aprobarea de către legislativ a unui program de stat în domeniul educației și instruirii juridice a cetățenilor; desfășurarea permanentă a unor acțiuni de propagare a dreptului, de informare cu privire la actele legislative și normative elaborate, la spectrul raporturilor sociale reglementate și la mecanismele de aplicare a acestora. O altă metodă ar fi formarea unei ideologii juridice la nivel de stat, care să determine direcțiile de dezvoltare ale sisitemului legislativ și, prin urmare, a conștiinței juridice a indivizilor, creșterea încrederii în imparțialitatea, independența organelor de judecată și, în termeni scurți, de examinare a litigiilor. Subliniind caracterul complex al conștiinței juridice, nu diminuăm rolul elementului rațional, care formează ideologia juridică (nucleul conștiinței juridice) precum și elementul psihologic (psihologia juridică). La elementele ideologice se referă cunoștințele juridice, reprezentările, noțiunile, convingerile, ideile, etc. Ele se manifestă atît în conștiința individuală, cît și cea volitivă. Ideile științifice și concepțiile ideologice promovate la nivelul întregii societăți influențează asupra procesului de elaborare și realizare a dreptului.
Ideologia juridică apare ca un proces de descoperire a conștiinței teoretice, de coordonare și punere în concordanță a diferitelor interese sociale prin atingerea comportamentului social. Ea dispune de un înalt potențial moral, care presupune prioritatea drepturilor și libertăților persoanei, separația puterilor, pluralismul politic etc. Îndreptînd atenția spre psihologia juridică, observăm că aceasta include sentimentele, emoțiile, atitudinile față de drept atît ale întregii societăți, cît și ale unui anumit grup social. Spre deosebire de elementele ideologice, cele psihologice conțin trăiri emoționale referitoare la fenomenele juridice. Astfel, spre deosebire de ideologia juridică, psihologia juridică are o importanță mai mare la nivelul conștiinței juridice individuale. Pe baza elementelor psihologice se formează cele ideologice, iar ideologia, la rîndul său, influențează asupra formării psihologiei, îi servește drept baza spirituală. [164, pag.115-116]
Autorii I.Danișor, D.Danișor și Gh.Danișor menționează că dreptul, în aplicarea sa, este o ”psihologie practică”, însă, poate că din păcate, de cele mai multe ori intuitivă și nu științifică. Orice practician trebuie să uzeze aprecieri psihologice cînd apreciază o mărturie ori intenția culpabilă sau voința internă reală într-un act juridic etc. [25, pag.24]
Deci, ideologia și psihologia juridică, alcătuind cnținutul conștiinței juridice, se află într-un raport de conexiune inversă, influențindu-se reciproc. Astfel, de nivelul de pregătire ideologică a persoanei depinde capacitatea ei de autocontrol. Corespunzător, de psihologia juridică depinde în final recunoașterea dreptului și totodată respectarea sau nerespectarea prevederilor normelor juridice. În acest sens, conștiința juridică are rolul unui filtru prin care se infiltrează toți factorii ce acționează asupra dreptului și conduitei de importanță juridică. [22, pag.312]
Cu alte cuvinte, conștiința juridică creează un context psihologic și ideologic necesar pentru aplicarea dreptului. În baza conștiinței juridice sunt analizate și evaluate probele cazului respectiv, se elaborează actul de aplicare, se lichidează lacunele în drept etc. Prin condiția respectivă a eficienței aplicării dreptului de către organele puterii de stat, care ține de nivelul înalt al conștiinței juridice, este strîns legată de calitatea legislației. O lege imperfectă nu va obține aprobarea din partea unui individ care posedă un înalt nivel al conștiinței juridice. Cu toate acestea, nivelul scăzut al conștiinței juridice poate să reducă la zero acțiunea celei mai perfecte legi.
Astfel, elementele deformatoare ale conștiinței juridice reprezintă o platformă pentru comportamentul social periculos al indivizilor, fapt ce impune instruirea juridică obligatorie a populației, ca instrument legal de inhibare a delincvenței juvenile, dar și a criminalității în general, sporirea transparenței în activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept. [art. 2, pag.32]
În categoria celor mai importante elemente componente ale aplicantului normelor juridice, care-i caracterizează pesonalitatea, se mai includ: temperamentul, mentalitatea și specificul gîndirii.
Deja există o constatare experimentală despre faptul că gîndirea închisă (dogmatică, autoritară) caracterizată prin strictețea indicațiilor, nereceptivitatea informației noi, înclinație spre stereotipuri odată instaurate (insușite cîndva); se caracterizează printr-o așteptare a insuccesului odată cu atingerea obiectivului dorit a aplicării dreptului, lipsa încrederii în realizarea acesteia.
Calitatea deciziei luate în urma aplicării normei juridice și eficiența aplicării dreptului de către organele puterii de stat depinde de cultura generală a funcționarului public și mai ales de cultura juridică. Eficiența aplicării dreptului a organelor puterii de stat urmează să fie apreciată ca o valoare negativă atunci cînd obiectivele normei de drept au fost atinse, principiile au fost respectate, dar a intervenit un efect social nedorit din cauza însăși a activității aplicării dreptului care a fost efectuată astfel încît în locul respectului față de lege, funcționarii publici presoanelor li se creează o convingere contradictorie, care ulterior pot fi reflectate și în acțiunile acestuia.
Cultura juridică este o varietate a culturii generale, care constă în faptul de a poseda cunoștințe variate în domeniul dreptului ca o totalitate de valori materiale și spirituale ce se referă la realitatea juridică. Cultura juridică este strîns legată de conștiința juridică și se bazează pe ea. În calitate de categorie juridică ea este mai largă, deoarece înglobează nu doar elementele social-psihologice, ci și însemnătatea juridică a comportamentului uman, nivelul înalt al elaborării dreptului și perfecționării legislației, legalității și eficacității practicii judiciare, claritatea și precizia dispozițiilor lui etc. [164, pag.114] Totodată, cultura juridică este și o modalitate a culturii spirituale a societății, o parte componentă a culturii ei generale. Ea își găsește expresia în cunoașterea de către cetățeni a bazelor cunoștințelor juridice, în necesitatea transpunerii în viață a prevederilor normelor juridice.
Un nivel înalt al culturii generale a unui popor presupune și un înalt nivel al responsabilității fiecăruia în fața tuturor, a tuturor în fața fiecăruia, a statului față de cetățeni, a cetățenilor față de stat. În condițiile țării noastre, unde nivelul culturii generale, în special al culturii juridice, lasă de dorit, ca urmare fiind redus și nivelul responsabilității, rolul decisiv în pedepsirea răului revine instituției răspunderii juridice, care trebuie să fie aplicată indiferent de voința cuiva, fără consimțămîntul răufăcătorului. [articolul 3, pag.51]
Cu alte cuvinte, morala și cultura subiectului care aplică dreptul sunt prevăzute drept calități profesionale importante ce determină capacitatea lui de a-și executa atribuțiile de serviciu, dorința de a le executa, simțul responsabilității pentru îndeplinirea lor cu maximă eficiență. [art. 4, pag.51] Se știe că în sistemul de drept anglo-saxon normele juridice nu sunt strict codificate. La dispoziția agenților aplicării legii, inclusiv a procurorilor, judecătorilor, sunt puse norme juridice cu prevederi generale. Aceștia avînd o marjă largă de libertate, de apreciere, adică drept discreționar și împuterniciri discreționară, aplică aceste norme generale la cazuri concrete. Și această putere discreționare de care ei dispun nu o folosesc în scopuri personale, abuzive, corupte. Aici nu calitatea legii, ci cultura juridică, profesionalismul, responsabilitatea factorilor de decizie este determinată.
Etica profesională
Filosoful Valeriu Capcelea definește „etica profesională” ca totalitatea regulilor de conduită a unei grupe sociale anumite ce asigură caracterul moral al interacțiunilor determinate sau însoțite de activitatea profesională și, concomitent, o ramură a științei ce studiază specificul manifestării moralei în diverse tipuri de activitate. Ea se răspîndește asupra acelor grupuri sociale față de care sunt înaintate, de obicei, cele mai înalte cerințe morale. Tot V. Capcelea consideră că „etica jridică” este determinată de specificul activității profesionale a juristului, de particularitățile lui morale și de situația socială. Particularitățile activității profesionale ale lucrătorului din domeniul ocrotirii normelor de drept sunt atît de originale și atît de mult afectează drepturile și interesele oamenilor, încît cer niște caracteristici aparte din punctul de vedere al influenței lor asupra conținutului moral al acestei activități. [118, pag.29]
Respectarea legalității și a disciplinei de muncă poate fi asigurată în mare măsură nu atît prin documente, statute sau reglementate de ordine interioară sau prin cerințele conducătorilor, cît prin standarde deontoligice și educație morală a colaboratorilor. În mare parte, acestea influențează eficiența activității juridice, avînd un rol la fel de important ca și competențe profesională. [art. 4, pag.51] În societatea noastră, inclusiv activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept, se află într-o permanentă transformare. Din această cauză, documentele administrativ-juridice reglementează activitatea juristului doar în liniile generale. La aplicarea în situațiile concrete, interpretarea lor adesea este făcută de funcționarul public sau de conducătorul acestuia, reieșind din competența sa profesională.
O altă problemă ar fi că obligațiile funcționarului pot fi îndeplinite diferit. Astfel, se poate lucra la cota minimumului de eficiență, motivînd aceasta prin volumul enorm de lucru, însă se poate lucra transformînd interesele de serviciu în scopul suprem al vieții. Specificul îndeplinirii datoriei profesionale în acest caz este determinat doar de caracterul colaboratorului, de conștiința acestuia. Nu există legi și coduri care să reglementeze acest lucru, ceea ce generează necesitatea unei categorii aparte de norme sau cerințe, aprecieri morale în activitatea de ocrotire a normelor de drept. Aceste norme sunt cuprinse în deontologia profesional-juridică, fiind îndreptate spre perfecționarea grupului profesional, apărarea intereselor membrilor grupului dat, protecția și eficientizarea activității grupului, urmînd să fie completate prin norme estetice, politice, etice, psihologice.
Dacă ne referim la conținutul unui cod de conduită, acesta trebuie să conțină prescripții unice, impecabile, formulate corect și care reflectă situații specifice profesiei date, acele tentații la care pot fi supuși juriștii și acele situații imorale care ar putea distruge autoritatea profesiei juridice. În afara de aceasta, subliniem că un Cod de Conduită trebuie să ofere protecție acelor juriști care acționează în conformitate cu standardele etice și morale, acceptate în societate, deontologico-profesioanale. [articolul 4, pag.53]
Cu părere de rău, cetățenii Republicii Moldova mai suferă enorm și de tergiversare, birocratism, brutalitate, indeferență funcționarilor publici față de ei. Din motiv că problema respectivă capătă o amploare și rezonanță socială tot mai mare sînt itreprinse acțiuni și eforturi de nivel statal de a schimba situația.
Astfel, reglementarea legislativă în sfera dată nu poartă un caracter complex și deplin. Nu sunt elaborate destul mecanismele controlului asupra regulilor conduitei de serviciu profesionale, responsabilității pentru încălcarea acestor reguli, nu există un sistem clar al organelor, chemate să execute controlul respectării regulilor conduitei profesionale de către funcționarii publici.
Considerăm că este necesară elaborarea unui astfel de act normativ, care va cuprinde fixarea legislativă a principiilor comportamentului de serviciu a funcționarilor publici și care va avea o importanță socială deosebită. În actul normativ menționat, pe lîngă cerințele etico-profesionale față de funcționarii publici; se cer incluse și principiile generale ale activității de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat, care le-am caracterizat anterior, precum și răspunderea funcționarilor publici pentru încălcările normelor legislative. Toate acestea vor permite de a schimba esențial raportul dintre stat și societate, va contribui consolidarea legalității, avansarea autorității organelor puterii de stat, organelor administrației publice locale, reputației funcționarilor publici, creșterea încrederii cetățenilor și organizațiilor față de organele și funcționarii sus-menționați, mărirea eficienței activității organelor puterii de stat, acordarea mai multor posibilități cetățenilor de a influența asupra evaluării calității activității organelor puterii de stat, organele administrației publice locale și funcționarilor publici, ceea ce va permite cetățenilor crearea unei imagini clare a standardelor conduitei funcționarilor publici, de a pretinde executarea lor. Toate acestea vor acorda garanții suplimentare contra abuzurilor funcționarilor. În cazurile nerespectării sau încălcării modelului conduitei de serviciu, prevăzută de legislație, de către funcționarii publici, cetățenii și persoanele juridice vor fi în drept de a reclama astfel de încălcări.
În literatura de specialitate se menționează că viața privată și conduita juristului în afara serviciului nu pot fi obiectul deontologiei profesionale. Se argumentează că această conduită rămîne în limita moralei colectivului și nu are legătură cu activitatea profesională. Nu susținem această părere, deoarece în cazul profesiei juridice nu putem delimita hotare de conduită. Odată ce a acceptat să fie în centrul atenției, persoana trebuie să se conformeze idealurilor societății și, alături de alte valori, să dețină o conduită ireproșabilă.
Considerăm că multe dintre problemele enumerate terbuie rezolvate la nivel teoretic, în limitele deontologiei juridice, însă pentru aceasta trebuie să fie analizate minuțios cunoștințele deontologice, esența lor și rolul acestora în ordonarea activității juriștilor.
Calitatea actului de aplicarea a dreptului elaborat de către organele puterii de stat în marea majoritate depinde de cointeresarea funcționarului public în elaborarea unei decizii.
Cercetarea activității de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat, în unele domenii ale activității noastre sociale, certifică faptul că în majoritatea cazurilor nu este posibil de a garanta o obiectivitate veritabilă a subiectului care aplică dreptul. Motive profunde ale apariției unei astfel de situații se află în afara domeniului aplicării dreptului, și pentru înlăturarea acestuia cer luarea unui șir întreg de măsuri sociale și economice. Spre exemplu: aceasta are loc în cazurile unirii unor legături neformale între subiectul care aplică norme juridice și subiectul cărui va fi aplicată o normă sau alta. Dorința de a se eschiva de la aplicarea dreptului sau de a lua o decizie anticipat ilegală poate să apară din cauza tendinței de a îmbunătăți indicii activității organizației sale structurale. Însă în cele mai esențiale deformații ale activității de aplicare a dreptului apar în legătură cu corupția.
Cetățenii RM caracterizează funcționarii publici ca o formațiune „clan” sau „castă”, pentru care îi este specific ierarhicitatea, vizarea necesităților și trebuințelor personale, ostilitatea intereselor comunității în general precum și a persoanelor în parte. Firesc este faptul că practic este imposibil de a lupta cu un astfel de „clan”, luînd în considerație că a depune reclamații împotriva unui funcționar public este posibil doar funcționarului ierarhic superior, faptul care se respinge automat din motiv că în rîndurile lor dominează „solidaritatea”. Cetățenii RM, în egală măsură, sunt neocrotiți nici de criminali, nici de reprezentanții (împuterniciți) puterii de stat. Pe lîngă aceasta, deseori, puterea de stat se consolidează (contopește) cu grupări criminale organizaționale pe baza relațiilor de afaceri și a banilor. Corupția în Republica Moldova probabil, ar fi o categorie politico-economică. Corupția, amploarea, specificul și dinamica ei reprezintă o consecință a problemelor generale sociale, politice și economice la nivel de stat. Nivelul corupției întotdeauna crește cînd țara se află în perioada modernizării. Republica Moldova trăiește la etapa actuală nu doar o simplă modernizare, ci o restructurare completă a tuturor proceselor economice, sociale și politice la nivel de stat. Din aceste motive, nu este de mirare că ea urmează calea modernizării conform regulilor de dezvoltare socială, inclusiv celor care au consecințe negative. Efectele social-politice ale corupției se manifestă prin degradarea funcțională, politică și morală a autorităților publice centrale și locale, care este o rezultantă a extinderii corupției politice, prin diminuarea competenței politice transparente și responsabile, prin creșterea tensiunii sociale. [art. 5, pag.56] În ultimii ani, referitor la problemele ce țin de corupție sunt organizate simpozioane, au loc dezbateri analitice, conferințe etc., sunt adoptate acte normative corespunzătoare îndreptate spre combaterea fenomenului corupției.
Autoritățile administrației publice, organizațiile necomerciale, alți reprezentanți ai societății civile desfășoară, separat sau în comun, activități în domeniul prevenirii corupției prin schimb de informații, de experți, prin cercetare și identificarea cauzelor corupției, instruirea personalului, organizarea sistematică a campaniilor informaționale de sensibilizare a populației, realizarea și difuzarea materialelor publicitare privind riscurile corupției, realizarea unor inițiative social-economice și prin alte acțiuni în domeniu. [art. 6, pag.58]
În același timp, în profida tuturor măsurilor de orice ordin, orientate spre combaterea și prevenirea corupției, acest fenomen antisocial, ale cărui consecințe sunt dintre cele mai grave, nu că s-ar reduce, ci, din contra, este în creștere. Desigur este și o legătură între nivelul scăzut al culturii juridice și nivelul înalt al corupției. Cînd este vorba de corupție, nici o lege, cît de perfectă ar fi ea, nu îl oprește pe mituitor. Dacă va avea sau nu loc, actul de corupție depinde nu de lege, ci de figuranții actului, de nivelul lor de cultură, de sentimentul responsabilității. Or calitatea legilor, felul cum sunt întocmite elementele normelor juridice, ale articolelor pot influența acest fenomen: ori fac posibilă, ori pot stopa luarea de mită. Totodată, după cum ne demonstrează practica, multiple acte normative din acest domeniu nu acționează, conțin contradicții, lacune, formulări incomplete; atunci cînd reglementarea juridică a relațiilor funcțional-statale trebuie să fie consecutivă și să cuprindă nu numai sectoarele separate, ci întregul mecanism statal. În prezent lipsește controlul complex asupra activității de serviciu a funcționarilor publici, deseori nu există o divizare mai clară a împuternicirilor, are loc dublarea și cumularea obligațiilor de serviciu a funcționarilor publici din diverse departamente.
Calitatea actului de aplicare a dreptului de către organul puterii de stat mai depinde și de crearea unui sistem corect, legal de administrare.
Aici putem atribui nivelul organizării științifice a activității organului care aplică dreptul, la fel ca și întregului sistem organelor de stat, ordinea activității acestuia, separarea strictă a funcțiilor, competențelor (atît la nivelul unui organ separat, cît și dintre organele sistemului), alegerea cadrelor; concordanța, coordonarea, interacțiune și condiționarea tuturor elementelor componente ale sistemului organelor aplicării juridice ș.a.m.d.
Cu părere de rău, trebuie să constatăm faptul că nu întotdeauna la toate nivelele structurii organelor puterii de stat sunt realizate în practică principiile și legile, formarea sistemelor de administrare, este atribuită semnificația cuvenită cercetărilor științifice și propunerilor ce țin de soluționarea acestei probleme. Urmează să mai menționăm că tot mai des la crearea sistemului organelor puterii de stat și celor ale administrației publice locale, la alegerea și repartizarea cadrelor se ține cont de interesele unou funcționari publici, în rezultat, în Republica Moldova a crescut o „armată” a funcționarilor publici de diferite nivele, dar, concomitent, au crescut și cheltuielile pentru întreținerea acesteia.
Eficiența aplicării dreptului de către organele puterii de stat scade în urma studierii neaprofundate a problemelor competenței diferitor organe. În general, conceptul „competență” presupune pricepere, cădere de a se pronunța asupra unei probleme, de a face ceva; capacitate a unei autorități, a unui funcționar etc. Actuală este și problema interacțiunii între organele centrale de stat și organele administrației publice locale, care constă în colaborarea organelor puterii ce reprezintă un proces îndreptat spre instaurarea legăturilor legitime dintre organele puterii publice cu scopul elaborării mecanismului efectiv a activității în comun, ceea ce este necesar pentru o bună funcționare a statului. (147, pag. 49) Cum am menționat deja, în RM în continuu are loc restructurarea sistemului organelor puterii de stat. Unele structuri se desființează, în schimbul lor vin altele, se creează noi instituții. Ca rezultat, ele deseori acționează în mod necoordonat, separat, fără a lua în considerație interesele reciproce, pe cînd atingerea scopurilor aplicării dreptului este posibilă numai prin atitudinea reciprocă și complexă a mai multor organe ale puterii de stat și cele ale administrației publice locale. Aceasta are loc din motivul lipsei la nivelul legislativ a mecanismului interacțiunii organelor statului de diferite nivele, neclaritatea și obligațiile reciproce, ordinea colaborării lor, lipsa responsabilității organelor pentru rezultatele cooperării acestora. Astăzi, problema în cauză are un caracter evolutiv – crearea unui sistem legislativ perfect și consecvent cu limitele clar conturate a competențelor organelor puterii de stat și administrative, precum și mecanismul interacțiunii între organe centrale, locale etc. Factorii examinați, care exercită o influență esențială asupra eficienței activității de aplicare a normelor de drept, reprezintă o simbioză a interpătrunderii și interdependenței, care reflectă sistemul complex al legăturilor și relațiilor sociale. În studiul întregii probleme cel mai dificil evaluarea eficienței activității de aplicare a dreptului. Aceasta reprezintă unul din criteriile calității executării atribuțiilor, care se apreciază prin compararea rezultatelor.
Deoarece aplicarea juridică este strîns legată de factorii economici, politici, ideologici și organizaționali, rezultatele aplicării normelor juridice ating multitudunea valorilor sociale care depășesc limitele juridice, metodica cercetării concrete empirice a eficienței acesteia trebuie să fie construită luînd în considerație metodele juridice și sociologice. Numai o cercetare complexă și multilaterală a acestora în comun poate aduce rezultate veritabile ale procesului aplicării dreptului. Din motivul varietății indicilor obținuți pe parcursul cercetării, apare necesitatea de a apela la mijloacele și procedeele matematice. Aceasta este dictată de tendința de a prezenta eficiența activității aplicării dreptului de către organele puterii de stat sub forma unei valori relativ exacte și cantitativ exprimate.
Dificultatea obiectivă în evaluarea rezultatelor aplicării dreptului constă în posibilitățile limitate de a traduce valorile sociale în limbaj matematic, deoarece aparatul matematic este elaborat în baza fenomenelor fizice și este puțin adaptat pentru reflectarea proceselor sociale, mai ales ale celor care țin de emoțiile, voința și conștiința indivizilor, cu repere valorice ale conduitei. Mai mult ca atît, diverse valori sociale nu au o semnificație identică la o etapă sau alta a dezvoltării societății și statului. Este puțin probabilă posibilitatea de a găsi între ele un raport stabil și constant. (134, pag. 109-110) La utilizarea aparatului matematic pentru reflectarea relațiilor valorice nu este posibil de a folosi mărimile constante, iat acțiunea variabilelor trebuie să fie însoțită de un șir de mențiuni (clauze sau stipulații).
În legătură cu faptul că aplicarea dreptului este bazată pe norma de drept, atunci evident că factorul principal care influențează asupra eficienței este nu altceva decît calitatea normei juridice. Totodată, studierea istoriei sistemelor de drept demonstrează că foarte multe norme trec de la o comunitate la alta, fără a-și schimba conținutul și forma sa exterioară, deși în diferite comunități ele posedă funcții sociale diverse și contradictorii.
Din motivul că eficiența aplicării dreptului este determinată de calitatea normei de drept, evident e că ea depinde de calitățile și de starea obiectului asupra cărui acționează norma dată. Astfel că, identificarea efecienței reale a aplicării dreptului nu va fi posibilă cînd cercetarea va cuprinde numai domeniul normei juridice (obiectul jurisprudenței), ci atunci cînd va cuprinde, pe lîngă aceasta, și condițiile sociale ale funcționării acesteia (obiectul sociologiei).
Atorii N.V. Kudreavțev V.P. Kazimirciuk subliniază că, „ca elemente de pornire ale realizării dreptului servesc două fenomene: norma juridică și situația socială, căreia îi aparține nemijlocit. Prezența a două componente – norma și situația socială – creează un șir de evenimente organizaționale (cînd este cazul organizațiilor, instituțiilor) și psihologice (cînd activează un funcționar public, sau alt subiect de drept); perceperea situației; analizarea normei, și, în sfîrșit, luarea deciziei și acțiunea (inacțiunea), conformă acestei norme sau care contrazice acesteia. Pe parcursul dezvoltării acestor evenimente acționează și unii factori sociali: particularitățile situației, interesele, motivele, calitățile caracteristice ale personalității subiectului, consecințele sociale prognozate etc. ” (148, pag. 85)
Iată de ce, după părerea noastră, este posibilă subdivizarea premiselor, ce influențează asupra eficienței aplicării dreptului de către organele puterii de stat în două subgrupe:
Calitatea normei de drept;
Semnele caracteristice, stările și relațiile obiectelor asupra cărora acționează normele juridice.
Intenționând identificarea unui sistem clar de factori orientați spre caracterizarea eficienței activității de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat ajungem la concluzia că aceste două compartimente de factori evidențiate în clasificarea menționată sunt de natură diferită – juridică și socială. Astfel, fenomenul juridic identifică și o origine sociologică incontestabilă, iar factorii de determinare a eficienței activității de aplicare a dreptului necesită o abordare complexă, sociojuridică, în scopul realizării și explorării unui rezultat obiectiv. Abordarea strict juridică a fenomenului eficienței activității de aplicare a dreptului, identificarea pe aceeași cale a factorilor ce determină această eficiență este una greșită.
Capitolul 4. Căile de perfecționare a activității de aplicare a dreptului de către
autoritățile publice
4.1. Erori în activitatea de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat: cauze și circumstanțe.
Eficientizarea activității de aplicare a dreptului este indisolubil legată de diminuarea și înlăturarea erorilor în acest domeniu. Însă pentru aceasta este necesar de a cunoaște cauzele și condițiile apariției lor, mecanismul de eludare a acestora. Un astfel de studiu are orientare practică – creează baza pentru identificarea la etapa incipientă a erorilor în activitatea unor organe concrete de aplicare a dreptului și permite de a planifica combaterea acestui fenomen și servește drept condiție de dirijare a calității activității de aplicare a dreptului. Complexitatea mecanismului de depistare a mecanismului, motivelor și condițiile de apariție a erorilor constă în faptul că orice eroare concretă reprezintă nu altceva decît un rezultat al acțiunii concomitente a mai multor circumstanțe de natură diversă. În scopul depistării mecanismului de formare a erorilor în activitatea de aplicare a adreptului este necesară analiza tuturor proceselor, stărilor de care sunt determinate; fără de care este imposibil de a depista originea acestora. Ultima, în activitatea de aplicare a dreptului ar fi corect de căutat în deficiențele conștiinței aplicanților dreptului, pregătirii lor profesionale, gradului de integritate și cultură juridică, adică în viciile personalității, în domeniul subiectiv-psihologic al acesteia. Practic, orice eroare este simplu de a o explica prin intermediul unor factori subiectivi, determinați de personalitatea aplicantului.
Cauza cea mai frecventă a erorilor, pentru realitatea juridică națională, este absența cunoștințelor profesionale necesare a subiecților care aplică dreptul. Urmează să concretizăm ce cunoștințe juridice trebuie să posede aplicantul dreptului. Acestuia îi este necesar de a cunoaște amănunțit normele juridice din sfera activității de aplicare și cele ce reglementează nemijlocit activitatea aplicantului în acel domeniu și în acea direcție concretă în care își manifestă competența. Totodată, aplicantul trebuie să se orienteze și în reglementările juridice ce nu țin nemijlocit de domeniul său de activitate. Este imposibilă aplicarea calitativă și corectă a dreptului dacă aplicantul nu cunoaște normele supuse aplicării.
Alegerea normei juridice, sau ”critica” normei juridice, cum mai este denumită această fază a procesului de aplicare a dreptului, este etapa care presupune o foarte bună pregătire de specilitate a organului de aplicare, cunoștințele juridice fundamentale și o bună stăpînire a domeniului juridic. [2, pag.245]
Pe lîngă aceasta, subiectul care aplică dreptul trebuie să cunoască într-o manieră gnoseologică perfecție principiile generale ale dreptului, ceea ce i-ar permite să se orienteze în situațiile dificile și cazurile excepționale; să găsească, prin interpretarea acestora, o soluție optimală în realizarea activității sale. Cunoașterea principiilor este factorul creator al sistemului, ce formează o structură logică, finalitate, interpretarea prevederilor juridice. Dacă aplicantul dreptului nu cunoaște principiile dreptului, orice situație de lacună ar putea provoca comiterea erorii în activitatea de aplicare. Putem evidenția următoarele legități în domeniu:
nivelul insuficient de pregătire în unitățile de învățămînt superior;
neajunsuri în perfecționarea calificării profesionale a aplicantului dreptului;
nedorința proprie de a-și perfecționa cunoștințele profesionale;
Lipsa cunoștințelor profesional-juridice poate fi privită în următoarele două aspecte:
Aspectul obiectiv – volumul exagerat de studiere a unor discipline generale ce nu permit formarea unor deprinderi profesionale concrete;
Aspectul subiectiv – dacă insuficiența pregătirii profesionale este rezultatul indiferenței și lipsei de motivare în ridicarea gradului de profesionalism.
Prin urmare, dacă aplicantului îi lipsesc cunoștințele sau părerea certă despre norma aplicată, precum și despre normele ce reglementează activitatea de aplicare a dreptului – este evident că probabilitatea comiterii erorii în aplicarea dreptului este mare. Insuficiența pregătirii profesional-juridice a aplicantului poate fi manifestată atît prin neînțelegerea sensului normelor juridice, cît și prin necunoașterea terminologiei speciale. Dinamica sistemului normativ-juridic este aproape imposibil de monitorizat în procesul de cunoaștere. Nici specialiștii, cu toate că devin mai specializați, nu posedă concepte globale asupra sistemului juridic. ”Pentru cetățean, dreptul este la fel de abstract, insesizabil, ca în epocile barbare în care dreptul era cunoașterea secretă a pontifilor”. În aceste condiții, maxima nemo censetur ignorare legem devine un model de urmat nu doar pentru cetățean, care este obligat să cunoască legea, ci și pentru legiuitor, care este obligat să facă reală această cunoaștere a legii. Pe lîngă acestea, devine evident că pentru o aplicare corectă a dreptului nu sunt suficiente numai cunoștințele. Erorile pot fi cauzate și de un aplicant care cunoaște perfect cerințele și prevederile normelor juridice. N.L. Granat menționează că nici cunoștințele, nici abilitățile nu pot fi garanții contra încălcărilor legislației fără o atitudine profesională față de drept, principiile acestuia și normele de drept. (182, pag.31) Totodată, este necesară și dorința de a respecta normele juridice stabilite. O astfel de intenție se formează datorită unei stabiliri și orientări psihologice speciale ale aplicantului, esența cărora constă în acceptarea cerințelor legislației, calificării acestora ca imparțiale, întemeiate, realizarea cărora este indiscutabilă. În situația în care o astfel de orientare lipsește, motivul determinant pentru o activitate corectă ar putea fi ”frica” față de diferite tipuri de sancțiuni (disciplinară, penală, critica din partea conducerii, atitudinea negativă din partea societății civile). Atitudinea socială firească a individului este respectul față de legile statului și față de drepturile celorlalți. Astfel, una din condițiile unei activități corecte și calitative de aplicare a dreptului este respectul față de fenomenul juridic. Pentru a nu comite erori în activitatea de aplicare a dreptului, ar trebui respectate toate normele stabilite de actul normativ corespunzător. Este indiscutabil că pentru aplicanții dreptului nu poate exista o divizare a unor astfel de norme în importante (cele care trebuie să fie executate neapărat) și norme care ar putea fi ignorate. Deși, conform celor arătate, s-ar părea că oricînd și oriunde printr-o formă sau alta normele juridice respectate și în consecință realizarea dreptului – finisată, în realitate acestea prezintă un grad de relativitate sporit. Astfel, numeroși autori ai unor fapte antisociale – contravenții sau infracțiuni – rămîn nedepistați de către organele competente în activitatea de aplicare a legeii. Alteori, dreptul însuși, prin instituțiile sale, validează o nerespectare a normei, cum ar fi de exemplu, cazul nepedepsirii unei fapte antisociale, după trecerea unei perioade de timp sau în cazul folosirii îndelugate a unui bun de către o persoană care nu este proprietar. [166, pag.113]
Un alt motiv pentru comiterea erorilor în activitatea de aplicare a dreptului este lipsa unor anumite calități și capacități la aplicantul dreptului.
În primul rînd, ar trebui să ne oprim asupra calităților morale sau etice ale aplicantului. Unii aplicanți recunosc că motivul lor în comiterea erorilor este lipsa calităților morale necesare precum și deformarea acestora. Calitățile morale ale aplicantului influențează asupra formării ”simțului legalității” și imparțialității. Indiferența poate genera o aplicare formală a dreptului și, în rezultat – apariția erorilor în activitatea de aplicare a normelor de drept. De cele mai multe ori, nu o normă juridică este aplicabilă situației de fapt, ci o combinație de norme. Aplicantul nu aplică automat o normă odată ce constată o situație de fapt, ci alege o normă aplicabilă, face o operă de creație, căci a alege înseamnă a crea, chiar dacă această creație nu este arbitrară. Modul în care el alege și combină normele depinde de atitudinea sa filosofică, juridică, morală, politică etc. [25, pag.355] Lipsa principialității, incapacitatea de a-și apăra opinia proprie pot să determine ca aplicantul să fie influențat de persoanele cointeresate anume în emiterea unui act juridic aplicativ eronat.
Lipsa culturii juridice, atunci cînd aceasta este absolut necesară, spre exemplu, la magistrați, care trebuie să manifeste competență și principialitate; la avocați – spirit de justiție și luptă pentru adevăr la procurorii – multă competență și umanism. Agenții educativi în toate compartimentele științei dreptului trebuie să demonstreze cunoaștere și inteligență, finețe și suplețe, permeabilitate și flexibilitatea intelectuală; toate organele puterii legislative să manifeste sensibilitate și receptivitate la permanentele evoluției și salturi în domeniul civilizației contemporane pentru succesul deplin. [167, pag.146] Atitudinea superficială, neglijența pot cauza perfectarea eronată a actului de aplicare, neîndeplinirea tuturor acțunilor necesare procesului de aplicare a dreptului etc. Tot așa va fi lipsită de inițiativă și atitudinea aplicantului față de genul său de activitate, căruia îi lipsește mîndria profesională.
Unele calități ale aplicantului pot să se manifeste negativ în anumite condiții. Spre exemplu, în condiții exterioare mai mult sau mai puțin favorabile, diverse calități personale pot să-i creeze aplicantului discomfort, stres etc., factori care influențează nemijlocit asupra calității activității de aplicare a dreptului. Astfel de calități pot fi: autoaprecierea exagerată, incapacitatea de a face față greutăților psihologice elementare, susceptibilitatea etc.
Alt factor ce condiționează emiterea actelor aplicative, este absența capacităților necesare pentru activitatea de aplicare a dreptului.
Nu oricine poate să devină un specialist de înaltă calificare, chiar și atunci cînd a primit studii într-un cadru profesional competent, sau dacă aplicantul are o experiență bogată. Deci, dacă aplicantul nu dispune de capacități necesare, experința și practica sa nu-l va asigura de o eventuală eroare în viitor. Aplicantul este nevoit să depună eforturi intelectuale considerabile, pentru ca unui caz concret, să-i poată aplica o anumită normă juridică. Neavînd capacitatea unei gîndiri logice, aplicantul riscă să emită un act de aplicare a dreptului lipsit de logică, contradictoriu, inconsecvent și neconvingător în argumentele sale. ”Succesul procesului de calificare se află într-o dependență directă de cunoștințe și de respectarea normelor logice. La comiterea erorilor în activitatea de aplicare a dreptului pot contribui astfel de trăsături ale personalității aplicantului ca lipsa spiritului critic, inerției gîndirii, gîndirii teoretice etc., adică, ce ar crea imposibilitatea de a face legătura dintre conținutul normei juridice și cazul real existent.”(183, pag.26)
Alegerea normei juridice sau critica, presupune o bună pregătire de specialitate a organului de aplicare, o stăpînire a domeniului juridic determinat, dar și de cunoștințe juridice fundamentale. Uneori, se vorbește despre ”critica superioară” a normei și ”critica elementară”, sau inferioară. Critica superioară a normei de drept cuprinde: verificarea autenticității normei; verificarea legalității actului care conține norma respectivă; verificarea acțiunii în timp, în spațiu și asupra persoanelor a respectivei norme. Critica elementară privește strict textul actului, modul său de redactare, sesizarea eventualelor erori de redactare cu ocazia republicării actului etc. [20, pag.234] Lipsa intuiției (aptitudinea de a sintetiza corect careva date haotice și de a prognoza evaluarea evenimentelor), creează o imposibilitate de a-și imagina complexitatea cazului, din motivul căruia ar rezulta că nu va fi atins adevărul obiectiv, iar factorii reali vor îmbrăca o formă denaturată în conștiința aplicantului dreptului.
Cea mai simplă operațiune pare a fi constatarea faptului. Subiectul aplicant constată că există anumite fapte în baza unor probe. De obicei, judecătorul sau administrația își reprezintă faptele, ceea ce implică două tipuri de probleme deloc simple: pe de altă parte, ei își vor reprezenta faptele în raport de cultura lor juridică, filosofică, de poziția lor ideologică, de convingerile politice etc., pe de altă parte, vor căuta să probeze faptele pe care le consideră a priori ca pertinente excluzînd anumite elemente ale situației obiective; faptele sunt probate, în baza unei calificări juridice intuitive. În acest fel, activitatea de calificare juridică a faptelor se amestecă cu cea de constatare a acestora. [25, pag.352-353]
Unul dintre factorii esențiali, ce determină comiterea erorilor este lipsa la unii aplicanți a studiilor juridice, ce creează o opinie mărginită, idei sărace, necunoașterea reglementărilor juridice relevante etc.
Una din cauzele esențiale a comiterii erorilor în activitatea aplicării dreptului este insuficiența de competență a subiecților care aplică norme juridice, majoritatea din ei, neavînd instruire juridică. Acumularea cunoștințelor juridice într-o manieră participativă, conștientă și sistematică, solicită din partea subiectului abilitat stabilirea unor obiective generale și a condiționărilor, în raport cu care în studierea dreptului se pot utiliza un ansamblu de metode și tehnici de muncă intelectuală, îmbogățirea permanentă a ansamblului metodologic propriu, formarea și perfecționarea unui comportament metodic complex, flexibil și creator, apt să contribuie la o învățare eficientă. [10, pag.190]
O altă cauză a apariției erorilor în activitatea de aplicare ar putea fi prezența ideilor preconcepute ale aplicantului dreptului.
Conflictul, la rîndul său, intensifică semnificativ situația, în care anchetatorul, fiind dependent de emoțiile sale, începe să acumuleze probe ce ar compromite oponentul (cel din urmă devinind nu bănuit, ci ”dușman” (vrăjmaș)). Pe un astfel de mecanism complicat sunt întemeiate un număr foarte mare de erori tragice ale organelor de anchetă. (185, pag.321); pe cînd ar trebui de utilizat un procedeu logic – silogismul.
Pornind de la premisa minoră, adică de la faptele supuse soluționării, judecătorul identifică premisa majoră, adică norma juridică aptă să clarifice faptele ce constituie premisa minoră, ajungînd prin apropierea acestor premise, la soluția aplicabilă cazului dat, care reprezintă concluzia silogismului judiciar. [8, pag.256] Deci, premisa majoră este regula juridică (orice hoț este pedepsit), premisa minoră este reprezentată de situația de fapt (s-a dovedit că X este hoț), iar concluzia este soluția cazului (deci X este pedepsit). Iată de ce, cu cît mai puțin va fi preconcepută atitudinea aplicantului dreptului față de presupunerile (închipuirile) sale inițiale, cu atît mai minuțios își verifică versiunea înaintată; cu atît mai atent contrapune concluziile cu realitatea; cu atît mai mult va crește probabilitatea excluderii, de către aplicant, a tutror incorectitudinilor, inexităților și stabilirii adevărului.
Ar fi corect să subliniem că, pe măsura majorării vîrstei și vechimii în muncă, așa calități ca neacceptarea criticii și sineîncrederea la luarea deciziei se manifestă în activitatea subiecților de aplicare a dreptului ca ”un lucru firesc izvorît din stereotipurile comportamentului în situațiile tipice și supraîncărcării emoționale semnificative”.
O altă cauză de prezență a erorilor, în activitatea de aplicare a dreptului de către autoritățile publice, mai poate servi și lipsa experienței aplicantului dreptului.
Volumul insuficient al experienței de a aplicare a dreptului poate să se manifeste prin faptul că subiectul dat încă: nu cunoaște la perfecție toate metodele, mijloacele și procedee activității de aplicare a dreptului, îndeosebi nu posedă suficientă experiențăp pentru a evalua toate circumstanțele existente (subestimează sau, din contra, supraestimează importanța unor sau altor circumstanțe. Apare probabilitatea, că un aplicant lipsit de experiență poate să omită unele circumstanțe importante, luarea în considerație a cărora este relevantă pentru emiterea unui act aplicativ legal. Situația este importantă pentru stabilirea stării de fapt, un astfel de subiect al aplicării dreptului nefiind suficient de competent în ierarhizarea corectă a tuturor factorilor existenți, evidențierea celor determinanți pentru calificare și aprecierea factorilor secundari.
Insuficiența experienței profesionale influențează mult asupra realizării calificării. La aceasta contribuie și caracterul contradictoriu al sistemului legislativ în ansamblu, precum și neclaritatea unor anumite dispoziții ale acestuia. O problemă sensibilă a delimitării dintre drept și fapt o reprezintă calificarea legală a faptelor, în opinie fiind apreciată ca o problemă de drept. Considerăm că această interacțiune ce se efectuează între drept și fapt, numită califcarea legală, este deja o problemă de drept, căci ea se distinge în mod clar de simpla constatare a faptelor. Într-o situație complexă și dificilă, aplicantului îi vine greu de a califica anumite fapte, el este nevoit să consulte literatura de specialitate sau să se adreseze colegilor, conducătorului. Un aplicant cu o experiență complexă în domeniu, va acționa mai eficient, bazîndu-se pe propria experiență. Astfel, un aplicant competent predictează ”perspectiva” actului aplicativ ce urmează a fi emis. Or, astfel de subiecți ai activității de aplicare a dreptului admit un număr mai mic de erori în activitatea lor profesională.
Statul de drept are drept scop esențial asigurarea unui maxim de previzibilitate. Totul urmează a fi realizat pornind de la reglementări generale, pe care subiecții le pot predicta și ale căror consecințe nu-i mai surprind ca o activitate administrativă arbitrară. Înseși motivele nu sunt suficiente de a da naștere erorilor în activitatea de aplicare a dreptului, decît în prezența anumitor condiții. Pentru a explica comiterea anumitor incorectitudini, este necesar ca motivul să interacționeaze cu anumite condiții, reprezentate prin anumiți factori externi.
Condițiile care contribuie la comiterea unor incorectitudini în procesul activității de aplicare a dreptului sunt foarte diverse, și cacterizează:
Latura faptică a cazului analizat – complexitatea stabilirii adevărului obiectiv, insufuciența probelor, opozabilitatea persoanelor cointeresate, dificultatea demonstrării anumitor circumstanțe, imperfecțiunea expertizelor etc. Distincția între problemele de drept și problemele de fapt este foarte importantă, deoarece, în condițiile anumitor căi de atac, judecătorul nu mai poate interveni asupra constatării faptelor, ci doar asupra problemelor de drept;
Organizarea activității subiectului de aplicare a dreptului exprimată prin lipsa caracterului planificat al activității, a uniformității activității, diminuarea controlului din partea organelor ierarhic superioare etc;
Condițiile generale ale activității vitale a subiectului de aplicare a dreptului – oboseala, afectarea stării psihologice, situația familiară defectuasă etc;
Latura juridică a cazului – volumul mare a materialului normativ, sistematizarea necorespunzătoare a acestuia, lipsa actelor normative departamentale, complexitatea construcțiilor juridice, instabilitatea practicii juridice, dificultățile activității de aplicare a dreptului etc;
Aglomerația normelor juridice specifică statului de drept, este efectuată adesea fără să se țină cont de un anumit echilibru dintre normele juridice și aplicarea lor. ”Se creează astfel niște toleranțe din ce în ce mai mari în aplicarea normei, a cărei prescripție este oarecum redimensionată în funcție de mijloacele de aplicare, și chiar o non-aplicare a normei.” [25, pag.355]
Examinăm detaliat următoarele condiții esențiale ce contribuie la comiterea erorilor în activitatea de aplicare a dreptului:
calitatea joasă a bazei normativ-juridice. În literatura juridică, fenomenul insuficienței negative a calității joase a actelor normativ- juridice asupra activității de aplicare a dreptului este întîlnit destul de des. (187, pag.6)
”Se mai poate arăta că, promisiunile electorale sunt însoțite de propuneri de reformă legislativă ce se regăsesc în proiecte de legi, a căror existență îmbracă chiar înaintea oricărei dezbateri parlamentare, în concepția unor persoane mai puțin informate, un caracter cvasiobligatoriu, cînd ele provin de la partidul care se află la guvernare. La acestea se adaugă abundența de reglementări, emanînd de la organele administrației publice, care întărește fenomenul inflației de reglementări. Aceste tendințe orientează diverse modificări ale legislației existente devenită într-un fel mai instabilă decît în trecut.” [15, pag.359]
Profesionalismul insuficient, lipsa de predicție a legislatorului în reglementarea normativ-juridică determină o contribuție esențială la apariția erorilor în activitatea de aplicare a dreptului. Apar situații, cînd norma de drept și propria convingere a aplicantului nu permit de a emite un act de aplicare a dreptului bazată pe materialele real-existente. În situație, există probabilitatea că norma juridică va fi aplicată altfel, diferit de ce este prevăzut în actul normativ. Este corect a menționa că norma juridică ce vine în contradicție cu interesele societății nu poate fi realizată. Practica activității de aplicare a dreptului în astfel de cazuri se abate de la o respectare strictă a prevederilor normelor juridice.
Un alt obstacol pentru o aplicare juridică corectă ar fi caracterul cazuistic al unor norme juridice și gradul insuficient al generalizării. Astfel de norme conțin o pluralitate de derogări, ce-i complică aplicarea și frecvent cauzează erori. În situație, instabilitatea are loc frecvent, iar înlocuirea unor astfel de reglementări normative, poate influența și mai negativ asupra corectitudinii și uniformității aplicării dreptului.
Pe lîngă normele cu caracter cazuistic mai există și norme declarative. ”Pericolul normelor în cauză se exprimă prin lipsa mecanismului realizării dispozițiilor cuprinse în normele juridice date, precum și ignorarea totală sau parțială a premiselor economice, organizaționale etc, ce garantează o aplicare corespunzătoare a dreptului.” (157, pag.22-25) Calitatea joasă a actelor normativ-juridice se manifestă prin abundență de formulări neclare, expresii echivoce, idei sau noțiuni abstracte, marcarea fenomenelor prin termeni diferiți, sau invers, cînd un termen anumit marchează fenomene diferite. O atenție necesară și relevantă urmează a fi orientată la existența neargumentată în legislație a unui număr mare de concepții estimative.
Pentru a preveni situațiile dificile ce pot apărea în activitatea de aplicare a normelor juridice, ca urmare a utilizării unui limbaj complicat și pretențios, abundat cu neologisme și expresii academice, înțeles cu greu chiar și de juriști, legiuitorul trebuie să procedeze așa cum se exprima foarte plastic, Ihering, că ”legiuitorul trebuie să gîndească ca un filosof și să se exprime ca un țăran.” Redactat, concis și riguros textul legii va fi înțeles corect de către oricine. [2, pag.206] Iată de ce astfel de situații necesită a fi lăsate la diligența aplicantului, fenomen care, deseori, duce la emiterea unei decizii greșite. Este necesar de a da o determinare clară concepției estimative de fiecare dată cînd va fi inclusă în actul normativ-juridic. Concomitent, anumite acte normative pot conține careva noțiuni – generale sau nejuridice, ce au o semnificație abstractă sau multilaterală, ceea ce facilitează apariția erorilor în activitatea de aplicare a dreptului. Caracterul cultural insuficient al unor acte normative se manifestă în multitudinea contradicțiilor juridice: actele juridice noi sunt coordonate mai puțin cu precedentele, dar și între ele, în situații, fiind lipsă legătură dintre legea materială și cea procesuală.
Cu alte cuvinte, acțiunea legiuitoare implică tendințe de schimbare, de inovare atît ca fond, cît și ca formă a instituțiilor juridice, soluțiilor noi, fiind apreciate ca superioare în raport cu cele din reglementările existente. [15, pag.359]
Influența negativă asupra procesului de aplicare a dreptului o au și coliziile de drept. Ultimele ”atrag erori în activitatea de aplicare a dreptului , ca rezultat, duc la lezarea drepturilor sau aplicarea obligațiilor suplimentare asupra subiecților raportului juridic, la neîncrederea față de puterea și echitatea acțiunii dreptului, neajunsurile conștiinței juridice, nihilismul juridic etc. (188, pag.94)
Coliziile în drept împiedică activității normale, dirijate a sistemului de drept, deseori fiind
lezate drepturile cetățenilor, se răsfrîng asupra eficacității reglementării juridice, asupra stării legalității și ordinii de drept, coștiinței și culturii juridice. Ele creează incomodități în practica de aplicare a normelor juridice, cultivă nihilismul juridic etc. În asemenea situații pot apărea și posibilități pentru diferite abuzuri atît din partea cetățenilor, cît și din partea diferitelor persoane cu funcții de răspundere, sub pretextul alegerii unei sau altei reglementări mai convenabile, fără a putea fi trase la răspundere, deoarece statul, în persoana organelor sale, este obligat să nu admită asemenea situații sau, în cazul depistării lor, cît mai operativ să le lichideze. [164, pag.136-137]
O anumită influență la comiterea erorilor juridice de către subiecții aplicării dreptului este exercitată de administrarea la un nivel necorespunzător asupra acestor subiecți.
Anumiți conducători încearcă să soluționeze problema dintr-o dată, atît cea a legalității, cît și cea a disciplinii, în schimbul tendinței spre o bună organizare a lucrului cu subalternii și sporirea răspunderii personale pentru realizarea acestuia. Deseori, șefii organelor de drept nu acordă ”atenție” necesară cadrelor de conducere ale verigilor de administrare la nivel inferior și cel mijlociu, ocolind cu apeluri formale, cum ar fi: ”de a îmbunătăți”, ”de a spori”, ”de a consolida”, în locul organizării corespunzătoare a instruirii dexterității comunicării și colaborării cu subalterni.
Mai rămîn acute problemele organizării educării culturii administrării, calităților morale și eticii profesionale a conducătorilor organelor de aplicare a dreptului precum și adjuncților lor. În schimbul lucrului minuțios cu efectivul (personalul), creării unei atmosferi de intoleranță față de
unele încălcări sau abateri, unui sistem determinat de control, pentru o instruire și educare, prioritatea este acordată unor sancțiuni disciplinare sau administrative. O astfel de înclinație a lucrului educativ, îndreptat spre aplicarea măsurilor cu caracter administrativ și disciplinar influențează negativ asupra atmosferei moral-psihologice într-un astfel de colectiv, atrăgînd după sine diminuarea/reducerea interesului de a executa scurpulos (conștiincios) obligațiile de serviciu de către anumiți colaboratori.
Uneori, încălcările legalității, precum și a erorilor în aplicarea dreptului, este rezultatul firesc al neexecutării de către conducere a cerințelor ce țin de analizarea multilaterală a personalității; pentru numirea acesteia la un post de conducere, înăsprirea controlului asupra activității și comportamentului subalternilor, la fel și reacționarea obiectivă și oportună la admiterea de către aceștia a unor încălcări.
Unul din cei mai frecvenți factori care contribuie la comiterea erorilor în aplicarea dreptului sunt condițiile nefavorabile pentru realizarea activității de aplicare a dreptului.
Condițiile de muncă (moral-psihologice, tehnice etc.) în mare parte determină caracterul atitudinii aplicantului dreptului față de obligațiile sale. Aceste condiții pot contribui sau la identificarea calităților profesionale, în activitatea de aplicare a dreptului, sau, dacă aceste condiții sunt nefavorabile, la apatie, indiferență, nedorința de a lucra la o capacitate maximă.
Așadar, printre condițiile nefavorabile nominalizate, este important să menționăm, în primul rînd, supraîncărcarea majorității subiecților de aplicare a dreptului, mai ales a celor care activează în organele de drept, fiind cauzată, în principiu, datorită unor motive obiective (spre exemplu: creșterea nivelului criminalității). Lazarev V.V., referindu-se la cercetările sociologice date, constată confirmarea dependenței inverse dintre volumul sarcinii de lucru a subiectului de aplicare a dreptului și calitatea activității sale. (134, pag.155)
O supraîncărcare duce la oboseală, stres etc., fenomene ce pot influența negativ asupra calității activității. Pe lîngă aceasta, din cauza supraîncărcării persoana este lipsită de timp pentru studierea literaturii de specialitate și pentru o pregătire minuțioasă la luarea unei anumite decizii aplicative, precum și pentru ridicarea nivelului profesional în general.
Influența psihologică negativă asupra aplicantului dreptului poate să mai fie cauzată și de sarcina neuniformă (spre exemplu: creșterea neuniformă a numărului de dosare în baza cărora trebuie să ia o decizie). În mare parte, o astfel de situație poate să apară din motivul unei conduceri necalificate cu colectivul subiecților care aplică dreptul.
O problemă separată este nivelul organizării activității aplicanților dreptului. Aici, condiția care contribuie la scăderea calității activității de aplicare a dreptului ar putea fi lipsa sau insuficiența literaturii de specialitate, comentariilor, publicațiilor relatărilor practicii de aplicare a dreptului etc. Toate acestea sunt atît de evidente încît nu necesită o demonstrare scurpuloasă. Părerea dată este susținută și de Voplenko N.N., care scrie: ”Nu sunt necesare argumente sofisticate pentru un factor evident că aprovizionarea insuficientă cu o informație juridică poate să cauzeze prejudicii semnificative unei activități corecte și efeciente a organelor de aplicare a dreptului”. (189, pag. 171)
Factorul care contribuie la comiterea erorilor în activitatea de aplicare juridică poate servi și complexitatea obiectivă a aplicării dreptului. O dificultate deosebită reprezintă lipsa informației depline și exacte (veridice) pentru luarea unei decizii corecte. Cercetătorul rus P.S. Zabotin subliniază că, nu ar fi, probabil, justificată ideea că cercetătorul, din orice ramură a științei, este nevoit să facă o concluzie în situația în care el nu este capabil să răspundă la toate întrebările ce țin de problema dată”. (190, pag.96) O astfel de afirmație este actuală și pentru activitatea de aplicare a dreptului. În legătură cu aceasta, sunt destul de frecvente situațiile în care, deși se depun eforturile și utilizarea tuturor mijloacelor, accesibile este practic imposibil de a obține probe necesare de a stabili veridicitatea acestora, precum și de a spulbera toate confuziile și impreciziile. Luarea hotărîrii într-o astfel de situație poate duce la o eroare în aplicarea dreptului.
Erorile în activitatea de aplicare a dreptului condiționează obiectiv o varietate semnificativă a urmărilor. Un mare pericol social reprezintă erorile, comise în activitatea de aplicare a dreptului, de către organele ierarhic superioare ale puterii de stat. Astfel de erori influențează negativ asupra conștiinței persoanelor, formînd o atitudine la fel de negativă față de oricare decizie a organelor puterii de stat.
Cele mai grave urmări ale erorilor în activitatea de aplicare a dreptului apar în sistemul judiciar. Circumstanțele juridice sunt legate nu numai de factorul calificării greșite a infracțiunii, acuzării neîntemeiate sau achitare, dar și de aplicarea unei măsuri de pedeapsă necorespunzătoare cu cea săvîrșită. Pe cînd, în cazul unei privațiuni de libertate neîntemeiate, aceasta atrage limitarea considerabilă a drepturilor (restricția esențială în drepturi) garantate de Constituția Republicii Moldova, și mai ales în libertatea alegerii specialității, domiciliului, de a fi membru al diferitor organizații și uniuni obștești etc. Totodată, persoana poate fi îndreptată să-și ispășească pedeapsa într-o instituție de corecție cu un regim mai sever, și aici la fel este importantă temeinicia aprecierii (evaluării) juridice de care depinde liberarea condiționată înainte de termen, stingerea și ridicarea antecedentelor și alte circumstanțe procesual penale.
Calificarea faptului necorespunzător legii, pe lîngă circumstanțele penale, mai poate cauza și urmări procesual civile: pierderea dreptului asupra unui spațiu locativ, plata prejudiciului material, precum și cheltuielile de judecată, rezilierea contractului de muncă la inițiativa administrației, desfacerea căsătoriei etc. Cel mai nedorit fenomen fiind condamnarea celor nevinovați, însă nu mai puțin de negativă are semnificația eliberarea de la răspunderea penală a celor vinovați. Iată de ce, în vederea emiterii unui act de aplicare întemeiat, în acord cu realitatea, organul de aplicare trebuie să-și fundamenteze actul pe baza unei informări veridice, complexe, capabilă să scoată la iveală aspectele esențiale ale cauzei. În acest scop, organul de aplicare va consulta documente oficiale, va asculta martori, va utiliza rezultatele unor cercetări științifice, etc. [20, pag.232]
Una din circumstanțe obligatorii care neapărat trebuie să aibă loc la cauzarea erorilor în aplicarea dreptului este tragerea la răspunderea persoanei care a comis-o, iar în cazurile în care au fost aduse careva prejudicii, aceasta din urmă să fie obligată să le repare. Cu toate că în Republica Moldova au fost întreprinse careva măsuri în scopul stabilirii răspunderii statului și organelor sale față de cetățeni, și anume prin elaborarea „Legii privind repararea de stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de judecător în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești”[108], „Legii cu privire la statutul judecătorului” [109], pînă în prezent, în practică, conceptul răspunderii statului și a organelor față de cetățeni nu este realizat pe deplin. Ideea responsabilității statului a pornit de la conștientizarea faptului că puterea de stat trebuie să aibă responsabilitatea tuturor acțiunilor sale. Responsabilitatea organelor puterii de stat reprezintă o condiție esențială a democrației, a statului de drept. Avînd în vedere faptul că miniștrii (funcționarii publici) au libertate deplină de decizie, s-a considerat că este drept ca ei să fie răspunzători pentru actele abuzive sau ilegale pe care le comit. [168, pag.159] Puterea autoritară se bucură de imunitate de la răspunderea în cazurile acțiunilor ilegale și incorecte ale funcționarilor publici, precum și în cazurile unei urmări penale neîntemeiate (incorecte). Motivele acestora constînd în necointeresarea politicienilor și juriștilor de a elabora mecanismele atragerii la răspundere atît a statului, cît și a structurilor acestuia. Statul mereu era privit ca absolut suveran, autoritar și perfect, iar cetățenii ca supuși sau obiecți ai experimentării. Răspunderea juridico-civilă a funcționarilor publici purta un caracter extrem de limitat. Totodată, procedura în cauză necesită o reglementare foarte atentă, în sopul păstrării esenței funcționaliste a aplicanților dreptului.
Sistemul responsabilității organelor puterii de stat instituit a devenit unul dintre principiile democratice în majoritatea statelor. El constituie fundamentul sistemelor de guvernămînt democratice, sub toate cele trei aspecte ale sale – responsabilitatea politică, penală și civilă. [168, pag.234]
Răspunderea statului pentru acțiunile ilegale nu căpăta o întruchipare legislativă, deși această problemă era ridicată de nenumărate ori. Putem să constatăm că în Republica Moldova situația puțin s-a schimbat, deorece, atît timp cît răspunderea este stabilită doar pentru nerespectarea normelor de drept din partea cetățenilor, iar cei care adoptă sau execută aceste norme (statul, autoritățile publice și funcționarii acestora) fie că sunt scutiți de răspundere, fie că răspunderea lor este reglementată într-o formulă destul de vagă, nu putem afirma că suntem în prezența unui stat de drept. [169, pag.218].
Actualmente, temeiurile formale ale răspunderii civile a statului se conțin în: Constituție, legislația civilă și contractele civile la care statul este parte. Prin urmare, este deosebit de important faptul că responsabilitatea statului față de cetățean este recunoscută la nivel constituțional, aceasta fiind garantată, potrivit articolului 134 alin.(3) din Constituția RM., de către Curtea Constituțională. [90,art.134 alin.(3)]
În afara de prevederile constituționale, mai există și alte acte care reglementează răspunderea civilă contractuală și cea delictuală. Astfel, conform art.58 din Codul Civil al RM., statul, ca subiect de drept civil, participă la relațiile contractuale, în cadrul cărora, cu tot caracterul său specific, fiind pasibil de răspundere civilă contractuală, este chemat să răspundă în aceleași condiții ca și ceilalți subiecți. [99, art.58 alin.(1)]
Cu mult mai semnificativă, în condițiile actualei democratizări, se prezintă a fi răspunderea civilă delictuală a statului. Actualitatea răspunderii, adică repararea sau recuperarea prejudiciilor cauzate prin/în activitatea organelor și funcționarilor săi.
Concomitent, Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în art.3 al Protocolului №7) și Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice (în art.14 pct.6) prevăd posibilitatea și necesitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciile aduse prin erorile din procesele penale, obligînd statele să răspundă patrimonial pentru astfel de prejudicii. [100].
În mod corespunzător, răspunderea juridică delictuală a statului este reglementată atît de Constituție cît și în acte normative speciale. Astfel, potrivit art.53 alin.(2) din Constituția RM.: Statul răspunde patrimonial potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvîrșite în procesele penale de către organele de anchetă și instanțele de judecată.
Dezvoltarea acestor prevederi o regăsim în cuprinsul Codului Civil al RM, în care art. 1405 stipulează: ”Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma declarației scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în calitate de sancțiune administrativă a arestului, muncii neremunerate în scopul comunității, se repară de către stat integral, indiferent de vinovăția persoanelor de răspundere ale organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii sau ale instanțelor de judecată” (alin.1). ”Statul se exonerează de răspundere în cazul cînd persoana vătămată a contribuit intenționat și benevol la producerea prejudiciului prin autodenunț”.(alin.2) Totodată, de rînd cu repararea prejudiciului material, legislația civilă prevede și posibilitatea reparării prejudiciului moral. [99, art.1422 alin.(3)]
Dispozițiile constituționale au fost dezvoltate și în Cuprinsul unei legi speciale. E cazul ”Legii privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești” [101], care se prezintă a fi actul legislativ de bază ce reglementează cazurile, modul și condițiile de răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciul cauzat prin acțiunile ilicite comise în procesele penale și administrative de organele de urmărire penală, de procuraturii și instanțelor de judecată. [169, pag.222]
Deși se observă un progres legislativ, în Republica Moldova persistă o oarecare opunere concepției răspunderii statale pentru erorile comise, fiind chemată probabil din considerente pragmatice (îngrijorarea necesității apariției unor compensații astronomice) precum și nedorința de a se elibera de la tradiția înviolabilității (imunității) statale. Inutilizabilitatea vechilor principii și reguli, care permiteau statului și funcționarilor săi insolvabili de a se eschiva de la obligația reparării prejudiciului, adus cetățenilor Republicii Moldova în domeniul justiției, este evidentă. De aceea, actualmente, este necesară argumentarea și traducerea în viață a conceptului responsabilității și răspunderii reprezentanților puterii publice, asigurarea unei distribuiri echitabile (imparțiale) a cheltuielilor, parvenite din cauza erorilor inevitabile umane ale judecătorilor, anchetatorilor și altor funcționari publici.
Prin urmare, este de competența instanței de contencios administrativ de a stabili, în fiecare caz, în mod individual, gradul de vinovăție a statului (care răspunde pentru patrimoniul său) și a funcționarului public (care răspunde pentru propriile erori cu propriul patrimoniu), aplicînd principiile răspunderii administrative, și nu a celei civile.
În același timp, răspunderea administrativ-patrimonială a funcționarului public este grevată de o coerență, și anume, lipsește consacrarea legală a procedurii prin care statul să poată chema la răspundere pe funcționar pentru daunele reparate deja, din contul bugetului său, executînd hotărîrile irevocabile ale instanței de contencios administrativ, ca în cazul răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare.
Răspunderea juridică a funcționarului public intervine ca urmare a săvîrșirii unei fapte ilicite în timpul executării funcției sau în legătură cu executarea acesteia. În legislația RM s-au conturat următoarele forme de răspundere juridică a funcționarilor publici: disciplinară, administrativă, penală, civilă.
Răspunderea disciplinară – se aplică atunci cînd prin abaterea în timpul exercitării funcției se încalcă obligațiile ce decurg din raporturi juridic de serviciu sau dăunează prestigiului funcției. Astfel, Legea serviciului public stabilește practic o singură sancțiune disciplinară expusă în art.30 alin. (4). [401] Totodată, menționăm faptul că pentru un șir de categorii de funcționari sunt prevăzute sancțiuni disciplinare distincte de cele din Codul Muncii (care prevede răspunderea disciplinară în art.206, prin intermediul mustrării, avertismentului, concedierii) [402], în Statute disciplinare (MAI, MA, etc.) cu indicarea organelor (persoanelor) competente să le aplice și a procedurii de aplicare specifice. Spre ex.: p.14 din Statutul disciplinar al organelor afacerilor interne. Astfel, autorii Orlov.M. și Belecciu Șt. susțin: „Ar fi mult mai rezonabil ca răspunderea desciplinară a funcționarilor publici să fie prevăzută în Legea privind statutul juridic al funcționarului public, sau într-un statut disciplinar-cadru, aprobat de către Guvern – „Statut disciplinar al funcționarului public”, în baza căruia să fie elaborate Statute disciplinare pe ramuri sau domenii, după modelul celor existente.” [17, pag.119]
Răspunderea civilă (materială) – intervine atunci când printr-o faptă ilicită în legătură cu ori în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu funcționarul public cauzează un prejudiciu direct serviciului public în care își desfășoară activitatea sau particularilor (persoanelor fizice și juridice). Răspunderea materială constă în stabilirea obligației de reparare a daunei efectiv cauzate. Conform art. 53 alin.1 al Constituției Republicii Moldova, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei. Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a cere despăgubiri fie de la funcționarii vinovați de producerea pagubei, fie de la organele administrației publice unde activează respectivii funcționari (autoritatea având dreptul la acțiune în regres asupra funcționarului public). Răspunderea pentru pagubele pricinuite în urma îndeplinirii unor însărcinări nelegale o poartă persoana cu funcție de răspundere care a aprobat executarea lor.
Răspunderea penală – survine în cazul săvârșirii de către funcționarii publici a unei infracțiuni, conducătorul autorității publice fiind obligat în cazurile când acțiunile funcționarului, legate de îndeplinirea obligațiilor de serviciu, întrunesc elemente componente ale infracțiunii, să prezinte materialele respective organelor de cercetare sau anchetă penală, și, în baza deciziei acestora, să-l înlăture de la executarea obligațiilor de serviciu.
Răspunderea administrativă – se aplică în cazul abaterilor administrative de către funcționarul public (persoana cu funcții de răspundere) prin care se încalcă un raport de serviciu sau se săvîrșește o contravenție. Ia îmbracă trei forme: răspunderea administrativ-disciplinară (despre care am vorbit mai sus); răspunderea administrativ-contravențională (prevăzută de art.16 alin.(6)) [96]; răspunderea administrativ-patrimonială (care se aplică în cazul comiterii pagubelor materiale și morale, produse printr-un act administrativ ilegal, fiind prevăzută de Legea contenciosului administrativ). [405]
Totodată, ținînd cont de faptul că răspunderea materială este o instituție a dreptului privat, Codul Civil, în art. 1404 stabilește în ce constă răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică, însă este absolut contradictorie prevederea din alin.(5) al aceluiași articol care consacră: „Autoritatea publică nu răspunde pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l adopta, sau prin omisiunea de a pune în aplicare o lege”. Instituția contenciosului administrativ constituie un succes al procesului de democratizare din țara noastră și vine să traducă în viață prevederile art.53 din Constituția RM: – persoana vătămată într-un drept al său prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri , este îndreptată să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei. [90] După cum observăm, prevederile Codului Civil vin în contradicție nu numai cu normele dreptului administrativ, ci și cu Legea fundamentală.
Astfel, consecințele dăunătoare ale faptei ilicite pentru care răspunde un organ al administrației publice să fie strămutate, pînă la urmă, asupra funcționarului vinovat de săvîrșirea acelei fapte, împotriva căruia organul de stat obligă față de persoana vătămată, se poate îndrepta cu o acțiune în regres, în limita și condițiile stabilite de lege.
Așadar, răspunderea patrimonială a administrației publice și a persoanelor cu funcție de răspundere pentru consecințale cauzate prin acte administrative ilegale ar constitui în dreptul RM un important mijloc de ocrotire a drepturilor patrimoniale ale persoanelor fizice și juridice și un factor efecient de continuă întărire a legalității în activitatea organelor administrației publice și de perfecționare a activității aparatului de stat. [169, pag.252]
Funcționarul public, indiferent că este național sau internațional, trebuie să-și aducă la bun sfîrșit atribuțiile, nu pentru că așa i se impune, ci fiindcă e convins că ele reprezintă rostul său profesional. Nu trebuie interpretat în sensul că o singură formă de răspndere specifică funcționarilor comunitari ar fi răspunderea lor disciplinară. Ca și funcționarii naționali, în afara accestei forme de răspundere mai găsim și răspunderea lor patrimonială, penală. [205]
În SUA există o doctrină oficială care distinge imunitatea absolută și limitată a funcționarilor. Imunitatea absolută este atribuită judecătorilor și altor funcționari (aceștia fiind subiecți care realizează funcțiile alăturate celor judecătorești (judiciare) cum ar fi legislatorii, procurorul etc.), indiferent de prezența intenției sau stabilirea caracterului ilegal al acțiunilor acestora, cu condiția că cele din urmă au avut loc în limtele împuternicirilor de serviciu. Imunitatea limitată revine ofițerilor de poliție, agenților FBI și presupune că colaboratorii poliției nu sunt supuși răspunderii pentru prejudiciul cauzat în rezultatul acțiunilor lor în limitele împuternicirilor, cu condiția că cele din urmă au fost întreprinse cu bună-credință.
Funcționarii publici sunt trași la răspundere în acele cazuri, extrem de rare, cînd acțiunile lor depășesc limitele jurisdicției, însă, chiar și atunci acești subiecți au mari șanse de a cîștiga procesul. Starea financiară a reclamanților, pe cînd și nivelul cultural al acestora, nu întotdeauna sunt suficiente pentru înaintarea și susținerea acțiunilor la judecătorie sau procuratură. Această problemă este frecventă în Federația Rusă, și se caracterizează prin aceea că, chiar dacă reclamantul reușește să ”învingă” mecanismele de apărare utilizate de pîrît (de a demonstra comiterea de către judecător a acțiunilor ilegale în lipsa jurisdicției; de a dovedi lipsa temeiniciei juridice a privațiunii de libertate ilegale, lipsa temeiului rațional (judicios) a urmăririi penale etc.), aceasta nu înseamnă că el va reuși să trezească ”simpatia” din partea juraților care examinează o cauză ce ține de repararea prejudiciilor.
Actualmente, în SUA, toate acțiunile intentate împotriva judecătorilor federali sunt bazate pe legea drepturilor cetățenilor din anul 1871, care prevede :” Cînd persoana care sub pretextul oricărui statut, decret, ordonanță sau obiceiul statului ori teritoriului îl lipsește pe cetățeanul SUA sau o oarecare altă persoană de drepturi, privelegii sau imunități acordate de Constituție și legi, sau este motivul pentru astfel de încălcări și cu toate că acționează în limitele jurisdicției sale, ea poartă răspundere în fața pătimitlui… prin intermediul acordului celui din urmă a dreptului de intentare a acțiunii sau alte proceduri corespunzătoare”.
Practica judiciară americană demonstrează că la realizarea doctrinei apar anumite dificultăți: lipsa bilanțului dintre principiile compensației și independenței judiciare. Pentru modificarea doctrinei existente, juriștii americani propun ca imunitatea absoltă a judecătorilor să fie condiționată de respectarea de către aceștia a tuturor cerințelor procedurii necesare, garanțiilor procesual-juridice, și, totdată, de a acorda judecătorilor imunitate limitată, ceea ce ar însemna de a-i atrage la răspundere juridică pentru acțiunile judiciare în cazurile intenționalității sau neglijenței.
Autorii Gh.I.Mihai și Radu I.Motica privesc această problemă astfel: ”dacă luăm termenul de politic în sensul binelui public (toate acțiunile care privesc realizarea binelui public formează lumea politicului; dreptul participă la împlinirea acestui bine public, dar indirect, prin obiectul său constant – justiția; justiția contribuie la binele public, fără să fie el însuși), magistrații au datoria să respecte normele politice, normele morale, normele juridice, adică le revin toate cele trei forme de răspundere; un magistratimoral ruinează justiția, ca și un magistrat lipsit de profesionalism, la fel ca un magistrat nepăsător de binele public. [170, pag.121]
O astfel de soluționare a problemei, în condițiile justiției Republicii Moldova, este practic imposibilă. În primul rînd, dacă pentru fiecare decizie greșită (și după cum ne arată practica judiciară din ultimii ani, majoritatea deciziilor ilegale este rezultatul neglijenței și neatenției) judecătorul va purta răspundere materială, atunci întregul sistem judiciar al RM se va ruina. În al doilea rînd, juriștii americani vin cu propunerea de a influența asupra conștiinței judecătorilor și morala lor profesională.
Conform doctrinei imunității absolute a judecătorilor, principiul imunității limitate reprezintă un obstacol destul de mare pentru compensarea prejudiciului persoanelor care au suferit în rezultatul încălcării drepturilor lor de către organele de poliție. Ofițerii de poliție, după cum am menționat, nu poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat în urma acțiunilor întreprinse în limitele împuternicirilor lor și cu bună-credință. Reclamantul va fi obligat să demonstreze că el este lipsit de drept ”sub pretextul legii”, iar colaboratul poliției a aplicat ilegal puterea acordată de stat și a acționat cu rea-credință.
Judecătorii americani susțin poziția că, deoarece statul este creatorul și izvorul întregului sistem de drept, el este superior legii, și nimeni nu poate înainta acțiuni împotriva statului în instanțele lui de judecată și fără acordul acestuia. O astfel de încercare de a determina și de a confirma imunitatea statului trebuie să fie supusă unei criticii serioase, indiferent de faptul dacă această imunitate absolută este o urmare a regulilor monarhice ori o simplă demonstrare a puterii; sau, fiind bazată pe argumente logice abstracte, ea, oricum, vine în contradicție ideilor democratice cu privire la răspunderea morală a statului. Concepția imunității reprezintă un obstacol pentru partea vătămată în restabilirea drepturilor sale. Dacă în Republica Moldova nu există o atare concepție, oricum, restabilirea drepturilor este la fel de dificilă. Este necesar de a renunța la doctrina imunității statului prin intermediul anulării acesteia de către instanța de judecată sau legislație. Totuși, imunitățile, cu ajutorul cărora funcționarii publici se apără de la înaintarea acțiunilor de judecată, deseori pătrund în concepția și practica răspunderii statului. Imunitatea statului se identifică cu imunitatea funcționarilor publici, deoarece la temelia acestora se află idei politice analogice: funcționarii de stat, probabil, nu vor fi în stare să-și execute corespunzător obligațiile, dacă vor fi îngrijorați de faptul că acțiunile lor vor atrage răspunderea statului. Repararea prejudiciului din contul statului este exclusă în cazurile privațiunii de libertate ilegale, arestului ilegal, urmăririi penale intenționate etc.
Aceste prevederi se conțin în majoritatea statelor. Statutele țărilor care recunosc (consideră) statul ca fiind responsabil pentru unele delicte ale funcționarilor conțin mențiuni referitoare la aceea că ele nu se aplică atunci cînd acești funcționari realizează împuternicirile discreționale (autoritare). Astfel, atît în SUA, cît și în Republica Moldova, răspunderea statului practic este exclusă în sfera justiției, și nu numai în cazurile lipsei vinovăției în acțiunile funcționarilor publici, dar și atunci cînd această vinovăție există. Principiul dreptului delictual privat – ”statul este responsabil la fel ca și persoanele private” – este diluat (slăbit) considerabil la aplicarea lui în domeniul public. Refuzul de a recunoaște răspunderea statului în toate actele ilegale ale funcționarilor este principala lacună a dreptului american.
Restricțiile (limitele) principiului răspunderii statului în domeniul justiției țin de îngrijorarea că, dacă statul va fi plasat pe același nivel de tragere la răspundere ca și cel al cetățeanului de rînd, atunci asuprirea financiară asupra vistieriei statului va fi extrem de mare. Statul, după părerea susținătorilor imunității, trebuie să fie eliberat de acțiunile arbitrare, fiind bazate pe temeiurile (motive) fictive, majoritatea cărora își fac apăriția odată cu excluderea(?) imunității. Astfel, ideea răspunderii statale pentru prejudiciul cauzat în procesul urmăririi penale inechitabile a fost sacrificată interpretării greșite a realismului și pragmatismului.
Imposibilitatea soluționării problemei reparării prejudiciului cetățenilor nevinovați în comiterea infracțiunilor în baza principiului răspundereii funcționarilor vinovați a condiționat în SUA recunoașterea treptată a necesității stabilirii răspunderii stricte a statului în cazurile achitării, spre deosebire de Republica Moldova. Prioritățile răspunderii unui stat suveran față de răspunderea funcționarului se manifestă, în primul rînd, printr-o mare siguranță din punctul de vedere al apărării intereselor cetățeanului care a suferit în rezultatul funcționării mecanismului justiției. Practica țărilor familiei de drept romano-germanice demonstrează că pericolele presupse în legătură cu renunțarea posibilă la doctrina imunității suveranului nu sunt serios argumentate. Spre exemplu, Franța a reușit să se dispenseze ușor de la toate amprentele acestei doctrine. Capacitatea praxiologică a principiului răspunderii statului este demonstrată de practica: Germaniei, Italiei, Marii Britaniei, Elveției etc. Statelor Unite, conform opiniei mai multor savanți, i-ar fi necesar nu numai să recunoască statul ca absolut responsabil în toate cazurile de urmărire penală incorectă, ci și de a baza această răspundere pe o altă temelie decît cea a dreptului delictual privat.
Recunoașterea propriei răspunderi de către cei care nemijlocit au adus prejudicii are o mare semnificație, în special, ca mijloc de disciplinare a acestora. Lipsa propriei răspunderi (personale) este intolerabilă, deoarece exclude motivul stimulator al activității funcționarului, cum ar fi cea de a respecta dreptul la executarea obligațiiloro ficiale.(?) Însă, în practică, regula respectării obligației funcționarului public vinovat, de a repara prejudiciul cauzat în urma acțiunilor sale, nu se respectă. Deci, ar trebui să admitem faptul că nerecunoașterea deplină a obligației societății de a repara prejudicii în cazurile condamnării și tragerii ilegale la răspundere penală își găsește explicația în ignorarea faptului că urmărirea penală a unui cetățean nevinovat nu întotdeauna este ”delictuală”, în sensul că organele statului au acționat intenționat sau neglijent. Lipsa vinovăției, de fapt, înseamnă excluderea posibilității intentării și reușitei acțiunii de judecată. Pe cînd îsăși vinovația este o condiție subiectivă a răspunderii juridice, deoarece presupune recunoașterea capacității celor în cauză de a acționa cu discernămînt. Ea presupue existența unui comportament – concretizat într-o acțiune sau inacțiune – pentru care a optat deliberat persoana respectivă, asumîndu-și riscurile încălcării legii. [21, pag.317]
Iată de ce comportamentul funcționarului de stat, în asfel de situații, ar trebui tratat ca o acțiune ilegală a întregii societăți, și că povara prejudiciului ar trebui repartizată între toți membrii acesteia. Astfel, erorile în activitatea de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat sunt niște fenomene negative și extrem de nedorite. O mare semnificație juridică și socială le atribuie faptul că ele sunt comise de către funcționarii publici obligați să apere și să consolideze legalitatea și ordinea de drept. Cel mai mare pericol au încălcările pe care le conțin actele soluționării cazurilor (dosarelor) în esență. Orice eroare, în cele din urmă, va fi observată și înlăturată, iar cazul va fi soluționat corect, însă orice ilegalitate tergiversează procesul de lucru, consumă eforturi și timp din partea aplicanților, persoanelor cointeresate și a altor participanți ai procesului.
4.2. Direcțiile principale de perfecționare a activității de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat
În fiecare domeniu de aplicare a dreptului, luat în parte, există o anumită specificație în mecanismul de înlăturare a lacunelor. (191, pag.78) Însă, persistă și careva momente comune, caracteristice oricărui domeniu de activitate de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat. Ne vom opri asupra unor căi mai importante, din punctul nostru de vedere, de perfecționare a activității de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat.
Prima condiție pentru o activitate de aplicare juridică eficientă ar fi existența unei baze informaționale maximal precise și largi.
Unul din izvoarele de obținere a datelor (informației) pentru organele de aplicare a dreptului este statistica. ”Statistica juridică – este știința care studiază fenomenele și procesele din natură și societate, relațiile dintre fenomenele economice și cele sociale, legăturile cantitative în funcție de cele calitative”. [171, pag.12] Prioritatea evidentă a statisticii constă în cuprinderea tuturor fenomenelor practicii de aplicare a dreptului la care se referă, cît și cazurile de încălcare a legalității. Această metodă a obținut cea mai mare extindere în practica judiciară și cea a organelor MAI.
Scopul principal al statisicii judiciare este evidența încalcărilor legale care se examinează de către organele de urmărire penală și de judecată, precum și analiza măsurilor de combatere a acestor încălcări. Rolul statisticii judiciare în îmbunătățirea activităților organelor judecătorești, ale procuraturii și poliției este extrem de importantă, întrucît, împreună cu alte surse, ea dă posibilitatea de a stabili cum lucrează organele de ocrotire a dreptului și, respectiv, cum aplică dreptul. [171, pag.41] ”Satistica judiciară este instrumentul de căutare și găsire a căilor de perfecționare a efecienței activității organelor justiției și judecătorilor”. Un rol important în perfecționarea practicii de aplicare a dreptului îl au generalizările. Acestea permit de a depista erorile aplicanților dreptului și a duce o activitate subordonată scopului de înlăturare a acestora. Datorită lor, se simplifică soluționarea problemei ce ține de depistarea (relevarea) motivelor și condițiilor care provoacă erori. Generalizarea juridică se formează prin inducție în aceleași condiții și cu aceeași certitudine ca aceea a științelor exacte. [172, pag.517] O mare însemnătate pentru generalizare o are alegerea corectă a programului, conform căruia ea va fi realizată. Pentru alcătuirea unui program al generalizării ar însemna evidențierea tuturor problemelor care urmează a fi studiate. În opinia noastră, în activitatea de aplicare a dreptului o astfel de schemă trebuie să aibă următorul conținut: absolut toate datele referitoare la esența erorii comise (în ce anume constă această eroare); motivele nemijlocite care contribuie la apariția acesteia; căile posibile de înlăturare; ce măsuri de înlăturare a erorii au fost întreprinse, care nu, și de ce. Această schemă este forma inițială a evidenței, un fel de ”bază de date”. (192, pag.354) Totalitatea acestor ”cartele” formează ”banca” erorilor de aplicare a dreptului. La formarea acestei bănci ar fi bine să se țină cont de faptul că acivitatea de acumulare a informației trebuie să poarte un caracter constant de căutare și nu unul episodic. Numai cu o astfel de condiție este posibil de a stabili tendințele caracteristice în domeniul ordinei de drept, motivele schimbărilor ce au loc, și apoi, în baza acestora, de a descoperi cele mai semnificative deficiențe (neajunsuri) în acivitatea subiectului de aplicare a dreptului. Pentru astfel de scopuri, în cadrul Curții Supreme de Justiție activează Direcția de evidență a legislației și informatică, care, în baza atribuțiilor sale, ține evidența legislației; selectează și sistematizează practica judiciară; creează banca de date a legislației și practicii judiciare pentru întregul sistem judecătoresc etc.[406, art.23]
După aceasta, avînd ca temei o analiză complexă, utilizînd date obținute în rezultatul generalizării și cercetările statistice, se evidențiază legalitățile în procesul apariției erorilor și se marchează căile principale de depășire a cestora. În acest scop, în cadrul Curții Supreme de Justiție a fost creată Direcția de generalizare a practicii judiciare și analiză a statisticii judiciare, care, conform Legii cu privire la Curtea Supremă de Justiție, are următoarele atribuții: asigură generalizarea practicii judiciare conform programelor aprobate și prezintă rezultatele generalizării colegiilor respective; efectuează analiza statisticii judiciare etc.[406, art.22], precum și Regulamentul cu privire la organizarea și funcționarea Curții Spreme de Justiție, stipulează că Direcția de generalizare a practicii judiciare și analiză a statisticii judiciare este condusă de șeful direcției și are în structura sa următoarele compartimente: – Secțiile respective din Direcția de generalizare a practicii judiciare și analiză a statisticii judiciare au următoarele atribuții: efectuează generalizarea practicii judiciare cu întocmirea notelor informative respective și prezentarea rezultatelor generalizării fiecărui Colegiu; trimestrial analizează erorile comise de instanțele judiciare la examinarea cauzelor cu întocmirea notelor informative respective ce urmează a fi discutate în Colegiu și expediate în instanțele judecătorești sau, după caz, publicate în Buletinul Curții Supreme de Justiție; efectuează analiza statisticii judiciare; acordă asistență metodică instanțelor inferioare în problemele de generalizare a practicii judiciare și analiză a statisticii judiciare; etc. Pentru a-și exercita atribuțiile, Direcția de generalizare a practicii judiciare și analiză a statisticii judiciare este în drept: să solicite: – de la instanțele de judecată dosarele necesare, precum și informații referitoare la rezultatele generalizării practicii judiciare efectuate de către instanțele respective și date statistice despre activitatea instanțelor; – de la Ministerul Justiției date despre statistica judiciară; etc.¸ – să utilizeze datele din arhivă; să studieze dosarele nemijlocit în instanța de judecată; să înainteze propuneri atît referitoare la temele generalizării, cît și la termenele de executare etc. [407, art.26]
Totodată, pot fi create diferite statistici utile Ministerului Justiției și Procuraturii. Ele pot oferi date prețioase privitoare la evoluția fenomenului infracțional și a modului de prevenire a acestuia, pot preciza frecvența proceselor pe ramuri de drept etc. Alte statistici pot aduce prețioase informații de sociologie judiciară, ca de pildă: cauzele divorțului, psihologia judecătorilor în raport cu vîrsta, fapt ce poate impune unele concluzii privind alcătuirea completului de judecată, tendința de folosință a compromisului în cauze incerte etc. Cu alte cuvinte, gestiunea informatică a instanțelor urmărește optimizarea funcționării lor prin reducerea timpului mediu de soluționare a spețelor. [174, pag.65-67]
Programul generalizării materialelor poate fi elaborat în colaborare cu specialiștii cu o experiență bogată în domeniul aplicării dreptului (procurori, judecători, savanți ai instituțiilor de învățămînt etc.). Orice nivel al administrării ar putea să aplice măsuri de lichidare (în limitele competenței sale) a factorilor care contribuie la apariția erorilor în aplicarea dreptului. Ulterior, aceste materiale vor urma să fie transmise în instituții de aplicare a dreptului ierarhic superioare pentru a fi generalizate, deja, la nivelul întregului stat. Astfel de retrospective ale erorilor în aplicarea dreptului poate să devină fondul informațional, bază pentru emiterea indicațiilor și recomandărilor de către organele statului, îndreptate spre prevenirea comiterii erorilor în aplicarea dreptului. Aceste acte vor fi mai bine argumentate (justificate), mai puțin abstracte de unde reiese că sunt mai eficiente. Pe lîngă retrospective, ar fi rațional de a forma o ediție departamentală – buletin, în care urmează să fie examinate problemele activității de aplicare a dreptului și a departamentului dat în toate direcțiile; se va examina experiența pozitivă de înlăturare a motivelor și condițiilor care contribuie la apariția erorilor de aplicare a dreptului, pentru ca ulterior de această experiență să profite și toate celelalte organe. În Republica Moldova, astfel de buletin, și anume "Buletinului Curții Supreme de Justiție”, este editat de Direcția de evidență a legislației și informatică din cadrul instituției respective.
Factorii care condiționează comiterea erorilor în aplicarea dreptului într-o subdiviziune concretă pot fi relevate și studiate cu ajutorul cercetărilor sociologice (sub forma anchetării, sondaje etc.). Totodată, metodele sociologice trebuie să fie consolidate prin analiza statistică. Analiza dată, realizată sistematic și regulat, va demonstra multitudinea anumitor tipuri de erori în anumite subdivizuini, numărul total și caracterul erorilor, oportunitatea corectării acestora. Pe lîngă aceasta, analiza practicii aplicării dreptului de către colaboratori, precum și generalizările realizate sistematic într-o anumită subdivizuine (domeniu) dau posibilitatea de a concluziona corect care anume erori în aplicarea dreptului sunt caracteristice unui anumit colaborator.
Cea mai importantă direcție ce ține de măsurile de prevenire a erorilor ar fi cea a educației juridice a subiecților de aplicare a dreptului. Educația juridică este o influență anumită, consecventă a scopului, asupra conștiinței și psihologiei indivizilor și grupurilor sociale supuși acestei educații, cu scopul formării la aceștia a unor închipuiri, sentimente, convingeri constante și profunde, precum și a unei culturi juridice înalte. O educație juridică intenționată, sistematizată, scientizată și continuă, realizată pe baza unor indicații, lămuriri, măsuri, sprijinită de unele materiale de specialitate, accesibile și de largă popularitate, ar fi de un bun augur pentru a completa acest mare registru de probleme. [167, pag.35]
După părerea noastră, problema de bază în educația juridică a aplicanților dreptului este crearea la aceștia a simțului responsabilității pentru deciziile luate, legalității și echității, atitudinii conștiincioase față de cerințele normelor juridice. Este important ca subiectul de aplicare a dreptului să aibă și o atitudine critică față de legislația existentă, precum și față de practica aplicării dreptului. Atitudinea critică nicidecum nu înseamnă nihilism, sau atitudinea neglijentă față de fenomenele menționate. Critica normei juridice presupune o bună pregătire de specialitate a organului de aplicare, o stăpînire a domeniului juridic determinat, dar și cunoștințele juridice fundamentale. [20, pag.234] Posedînd o înaltă cultură juridică, elementul căreia este respectarea dreptului, recunoașterea valorii sale sociale, aplicantul dreptului trebuie să găsească și neajunsurile legislației care influențează asupra practicii aplicării normei de drept, precum și acele fenomene negative care condiționează comiterea greșelilor în aplicare. Cultura juridică sistematizează noțiunile, deprinderile, obișnuințele și priceperile dobîndite în contextul educației juridice. Toate mediile educaționale sunt guvernate de legi care reglementează raporturile interumane. Fiecare lege, normă, cerință de ordin juridic adaugă plusuri de cunoaștere și facilitează aplicantului capacitatea de orientare și de reflectare, de adeziune și de integrare în spiritul justiției. [167, pag.33] Una din direcțiile principale a educației juridice este corectarea deformării conștiinței juridice a subiecților de aplicare a dreptului. Baranov P.P. susține că este imposibil de a corecta totalmente această deformare. Astfel, am putea vorbi numai despre o luptă pentru un nivel relativ mic al afecțiunii, deformării. (187, pag.81)
Or, după cum vedem, mai importantă este profilactica deformației, prevenirea acesteia prin metodele educației juridice, decît influența asupra conștiinței juridice deja formate a unui colaborator concret. În mare parte, nivelul conștiinței juridice, al culturii juridice se determină prin genetica persoanei, educației acesteia etc. Este foarte greu de a ridica ”de la zero” nivelul culturii juridice a aplicanților de drept, în timp ce fonul general pentru activitatea lor, deseori, este nihilismul juridic – în societate, pe întreaga scară ierarhică a puterii. Se pare, efectul maximal poate fi atins numai datorită autoeducației. Fără aspirația aplicantului dreptului de a-și extinde orizontul său profesional, de a studia și analiza minuțios experiența existentă nu poate fi nici creșterea măiestriei profesionale. O astfel de tendință și cointeresare a funcționarului în ridicarea nivelului său profesional ar putea fi ”trezită” prin stimularea activității de aplicare a dreptului calitative.
Cu alte cuvinte, nu putem să lăsăm neobservat faptul că rezultatul scontat nu va fi atins, dacă fiecare judecător, procuror, funcționar în parte nu va fi pătruns de simțul responsabilității personale și de a-și ridica continuu nivelul profesional pentru cunoașterea noului cadru legislativ, a practicii judiciare și a aspectelor problematice ce țin de implementarea noilor reglementări, de a analiza permanent erorile judiciare, pentru a evita repetarea lor, de a înțelege că orice eroare duce la încălcarea unui drept ocrotit de lege, în consecință diminuează actul de înfăptuire a justiției, sau actul de aplicare. De aici rezultă că orice aplicant al dreptului este obligat nu numai să participe la pregătirea profesională organizată de instituțiile specializate, dar să întreprindă și măsuri de autoinstruire. Din aceste considerente, este important ca legislația în domeniul pregătirii profesionale să prevadă reglementări suplimentare ale precesului autoinstruirii, inclusiv măsuri ce ar facilita autoinstruirea, ar stimula activitatea de autoinstruire a subiecților care aplică dreptul. [173, pag.89]
Una din metodele reducerii numărului erorilor în aplicarea dreptului comise de o persoană concretă ar fi crearea ”motivării activității de aplicare a dreptului corecte”. Neindeferența față de rezultatele activității sale ar îmbunătăți calitatea acesteia.
Tendința către o activitatea corectă și precisă poate fi stimulată, prin două modalități: sancțiuni pentru comiterea erorilor sau favorizarea pentru lipsa acestora. Credecăm, că nu este posibil de a se limita numai prin intermediul formelor motivării aplicării corecte a dreptului, îndreptate spre formarea, la aplicantul dreptului, simțului răspunderii, obligațiunii, etc. La reducerea numărului erorilor contribuie și o astfel de formă cum ar fi frica de a fi pedepsit, poziția conformistă, frica de a nu fi apreciat negativ de către colectivul în care activează aplicantul dreptului; motive carieristice. Și astfel de motive negative ar putea să oblige ușor persoana de a realiza o aplicare a dreptului calitativă.
O cerință de bază a legalității este asigurarea disciplinei de stat. La rîndul ei, întărirea disciplinei de stat creează condițiile necesare unei respectări stricte a normelor juridice. Disciplina de stat impune, în primul rînd, respectarea legilor și a altor acte juridice care reglementează activitatea personalului încadrat în muncă și stabilește obligațiile de serviciu. Pe lîngă aceasta, disciplina de stat presupune ca personalul să execute exact atribuțiile sale de serviciu, să lupte împotriva tergiversărilor și birocrației, să execute rapid și exact ordinele și dispozițiile superiorilor săi, să păstreze secretul de serviciu, etc. [13, pag.215] Însă, efectul maxim în consolidarea (stabilirea) disciplinei, activismului și calității muncii aplicanților dreptului au măsurile stimulării (de premiere). V.V.Lazarev formulează astfel: ”Sigur, stimularea aplicantului dreptului ar putea fi asemănată (comparată) cu o oarecare altă stimulare pentru activitatea muncii….Însă, esența celei din urmă pentru subiectul aplicării dreptului constă în traducerea exactă și fermă a dreptului în viața socială, și, astfel, premiile, bunurile materiale și ideale ar căpăta o funcție specifică cu scop bine determinat”. (145, pag.78)
Stimularea conștiinței juridice și a profesionalismului aplicantului dreptului poate fi realizată sub forma stimulării morale. O astfel de varietate a stimulării, bineînțeles, este foarte importantă, însă nu este suficientă pentru apariția interesului față de serviciu, mai ales că unele forme ale stimulării morale provoacă o atitudine eronată a celor din jur,de aceea, este de dorit ca la o stimulare morală să fie adăugată și una materială. Nu ar trebui să pierdem din vedere că stimularea subiectului, care are ca urmare circumstanțe juridice, este o varietate a activității de aplicare și, prin urmare, trebuie să fie bazată pe principiile generale ale acestei forme de realizare a dreptului. Aceasta ar însemna că premierea subiectului cu cadouri de preț, conferirea gradului special etc. trebuie să fie bazate pe principiile legalității, echității, rațiunii, de unde ar rezulta necesitatea de a fi supravegheată, supusă controlului din punctul de vedere al procedurii juridice corespunzătoare. (194, pag.70) Legislația RM conține și ea prevederi ce țin de stimularea funcționarilor publici, astfel, conform art.26 din Legea serviciului public, ”funcționarii publici pot fi stimulați pentru exercitarea exemplară a atribuțiilor, spirit activ și spirit de inițiativă, pentru munca îndelungată și ireproșabilă”. Măsurile de stimulare pot avea caracter moral și caracter material. Printre acestea se numără: mulțumirea; premierea cu cadouri de preț sau bani; acordarea unui concediu suplimentar plătit; ridicarea sancțiunii disciplinare; decorarea; conferirea anticipată a gradului special următor; decorarea cu distinții de stat etc. [17, pag.116]
Metodele de influență alese corect, îndreptate spre crearea motivării unei activități corecte (exacte), ar trebui să aducă la aceea că aplicantul dreptului de sine sătător să lichideze un șir de factori ce contribuie la apariția erorilor în activitatea sa. Stimularea maximală pentru o activitate efecientă și corectă a aplicării dreptului ar putea acorda o combinare rațională și diversă (în dependență de anumite circumstanțe) a stimulării și constrîngerii. Alegerea unei anumite forme de stimulare este determinată, în mare parte, de trăsăturile individuale ale persoanei. Conducătorul ar trebui să fie un bun psiholog pentru a putea aplica subalternului său forma optimală de stimulare, formă care va fi percepută de către acesta și va acorda un efect maximal.
Un factor important pentru sporirea efecienței activității organelor puterii de stat ar putea servi legea ”cu privire la principiile activității de aplicare a dreptului”, necesitatea elaborării căreia este evidentă. Deja există o mulțime de legi care reglementează diferite domenii ale aplicării dreptului (procuratura, notariatul, poliția, etc.). Însă, cu părere de rău, pînă în prezent nu există un act juridic normativ fundamental, care ar consolida în contextul său ”esențialul”, specific pentru orice direcție a activității de aplicare a dretpului.
În mod corespunzător, elaborarea unei astfel de lege ar crea o temelie pentru formarea instituției complexe a eficienței activității de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat. Parte componentă obligatorie a acestei instituții ar trebui să fie relațiile, referitoare la depistarea și înlăturarea erorilor în activitatea de aplicare a dreptului de către subiectul acesteia.
Așa cum susține și autorul Petru Miculescu, că ”Dezvoltarea jurisprudenței pe principiile generale ale dreptului a permis ”umplerea spațiilor legalității” este asemănată cu capcane, iar judecătorul nu le abordează decît cu prudență: principiile generale ale dreptului sunt acolo pentru a sancționa actele mai puțin justificabile ale administrației”. [175, pag.212]
Unul din factorii de perfecționare a aplicării dreptului este examinarea colegială a dosarelor. Volumul și complexitatea multor dosare este că circumstanțele acestora nu pot fi cercetate multilateral, deplin și obiectiv de către un singur subiect de aplicare a dreptului. Procedura pe așa categorii de cauze trebuie să fie efectuată de către mai mulți aplicanți ai dreptului. Tarasov A.A. menționează că metoda cercetării în echipă a dosarelor penale oferă posibilități ce nu sunt caracteristice (specifice) cercetării individuale: manevrarea tactică, adică repartizarea rațională a participanților la anchetare (printre ofițeri de urmărire penală); redestribuirea, în caz de necesitate, a participanților; concentrarea eforturilor membrilor grupului în cel mai dificil și important sector al anchetării; utilizarea simultană a cunoștințelor, experienței, calităților personale a mai multor ofițeri de urmărire penală; depășirea (lichidarea) subiectivismului (caracteristic unei gîndiri individuale). (195, pag.56) Utilizarea metodei activității în echipă servește drept mijloc pentru sporirea eficienței și calității anchetării, care a determinat răspîndirea sa largă în practica organelor de aplicare a dreptului.
O direcție importantă a măsurilor pentru prevenirea erorilor în aplicarea dreptului ar fi crearea unor condiții corespunzătoare pentru realizarea aplicării dreptului, adică crearea unei ambianțe psihologice favorabile, comfortabile, precum și organizarea rațională a lucrului aplicanților dreptului. Este cunoscut faptul că persoanele care aplică dreptul trăiesc des emoții negative, ajung în situații de stres, care, la rîndul lor, contribuie la comiterea erorilor. Aplicantul dreptului este o ființă umană, sensibilă, adevărat influențabilă, care înțelege, dorește se bucură, suferă, se supune sau se opune. Astfel, atunci cînd este pus în condițiile optime pentru a-și desfășura întreaga sa activitate, vine el însuși în întîmpinarea măsurilor, a normelor, a acțiunilor care sunt întreprinse, potrivit acestora și chiar le depășește limitele, manifestînd atitudini proprii față de colectivitate, față de acțiunile ei și de rezultatele acesteia, față de sistemul de valori și sistemul normativ, etc. [176, pag.123] Iată de ce este necesar de a cerceta factorii, care provoacă stresuri, și, utilizînd la maximum propriile eforturi (resurse), de a face totul posibil pentru a le înlătura, a compensa stările psihologice, de a feri subiecți de aplicare a dreptului de la urmările acestora. Serviciile medicale și psihologice ale organelor de aplicare a dreptului ar trebui să exercite, prin eforturi comune, măsuri de profilactică a stresurilor, de a înfăptui măsurile de restabilire și reabilitare necesare. Pentru aceasta, fiecare aplicant al dreptului trebuie să fie sub supravegherea lor permanentă. Pe lîngă aceasta, serviciile date ar putea să acorde, pe baza cercetărilor științifice, recomandări referitoare la completarea unei anumite subdiviziuni, pentru ca în colectivul acestora să persiste o atmosferă de muncă comfortabilă (sănătoasă) etc.
Influența nivelului raționalizării muncii subiecților de aplicare a dreptului asupra aplicării dreptului a fost menționată de mai mulți savanți. Astfel, Iusupov V.A. susține că sporirea calității activității de aplicare a dreptului este imposibilă fără respectarea condițiilor organizaționale. (196, pag. 124) Lazarev V.V. demonstrează că ”lucrul optimal organizat al aplicantului dreptului asigură toate componentele eficienței actului: productivitatea, economicitatea și operativitatea”. (134, pag.151) Credem, că organizarea științifică a activității de aplicare a dreptului include: divizarea rațională a muncii; divizarea rațională a competenței aplicative a dreptului între subiecți de aplicare a normelor juridice; raționalizarea procesului aplicării normelor; urilizarea într-un astfel de proces a mijloacelor tehnico – științifice moderne și experiența progresivă cu scopul sporirii efecienței aplicării dreptului.
Gestiunea informatică a instanțelor urmărește optimizarea funcționării acestora prin mijlocirea calculatorului, automatizînd constatarea dosarelor, modernizînd fișierele, cazierele și registrele, reducînd timpul mediu de soluționare a cazurilor, întocmind statistici cu caracter sociologic, judiciar etc. Pe de altă, parte se pot extrage din dosare informații utile referitoare la activitatea globală a instanțelor automatizate, fapt ce îngăduie, la rîndul său, noi orientări în îndrumarea activității jurisdicționale pe plan local sau național.
Pentru o activitate corectă a subiectului de aplicare a dreptului este extrem de importantă asigurarea acesteia cu informația necesară.
Fiecare subiect de aplicare a dreptului trebuie aprovizionat cu totalitatea actelor necesare; să fie informat la timp despre modificările din legislație ce țin de domeniul său de activitate. Pentru toate acestea este nevoie de anumite alocări de mijloace financiare precum și crearea unor baze de date computerizate. Pe lîngă actele normative, în fiecare subdiviziune ar fi rațional de creat o bibliotecă cu literatură științifică referitor la probleme legate de activitatea aplicării dreptului, pentru ca orice funcționar să-și poată perfecționa cunoștințele sale profesionale. Întradevăr, se tinde, astfel, spre învățarea reală, care nu este acumularea de cunoștințe, ci dobîndirea unei competențe pentru situații viitoare, dar, în care cunoștințele și informația sunt departe de a fi unicele componente. [10, pag.203]
Una din formele de perfecționare a activității organelor de aplicare a dreptului este instruirea continuă deoarece majoritatea subiecților implicați în activitatea de aplicare a dreptului din partea autorităților publice, la etapa actuală, determină o insuficientă pregătire în domeniile profesionale. O asemenea cerință este de permanentă actualitate, deoarece în administrația publică își desfășoară activitatea un număr considerabil de funcționari cu profesii și nivel de studii foarte variate, cu grade diferite de înțelegere și conștientizare a rolului social deosebit pe care îl deține funcționarul public, cât și alți subiecți implicați în activitatea de aplicare a dreptului. Totodată, conștientizând inevitabilitatea transformărilor sociale și a dezvoltării rapide a tuturor domeniilor de activitate, funcționarii publici au nevoie de o continuare a pregătirii profesionale, de anumite cursuri de instruire continuă, întrucât cunoștințele teoretice, dacă nu sunt completate și actualizate permanent, devin insuficiente sau perimate, cu consecințe negative asupra activității funcționarilor, magistraților și implicit a instituțiilor în care activează. Astfel se trece de la standardele vechi de selectare, recrutare a personalului din administrația publică, magistratură și procuratură la unele mult mai variate și obiective, ce ar permite încadrarea în serviciu a unor specialiști competenți, capabili să elaboreze și să promoveze niște politici, programe adecvate realității prin dezvoltarea lor. Calitatea activității de aplicare a dreptului de către subiecții organelor statale determină calitatea actului de guvernare în ansamblu. Însă este necesară conștientizarea faptului că pentru a avea guvernare democratică și eficientă trebuie să apelăm la noile tehnologii propuse de știința juridică, bazate pe profesionalism, obiectivism și transparență. [articolul 9, pag.18]
Evident, în această situație, statul are obligația morală de a crea noi condiții pentru instruirea continuă și individuală a magistraților. Procesul de instruire continuă trebuie, implicit, să fie unul logic, inițiat și desfășurat în rezultatul unui studiu complex al particularităților de exercitare a justiției în instanțele judecătorești, elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii și realizat de Institutul Național al Justiției. În bugetele instituțiilor respective urmează a fi incluse și asemenea cheltuieli, ceea ce ar contribui, în viziunea noastră, și la evitarea seminarelor „de formă”, întâmplătoare, organizate cu scopul de a asigura instruirea și perfecționarea continuă a magistraților, dar care nu prezintă, practic, interes ori sunt anticipate realității juridice a Republicii Moldova, unicul motiv de selectare a tematicii și metodicii de instruire fiind finanțarea din exterior. Instruirea individuală, care are loc în perioada nemijlocit anterioară atestării, are drept scop ajustarea cunoștințelor teoretice și a abilităților practice ale magistratului la acel minim profesional impus de realitatea juridică respectivă. Este acceptabilă și opinia „uzurii” profesionale, odată cu majorarea stagiului. În scopul diminuării influenței fenomenelor invocate asupra procesului de evaluare profesională, reiterăm necesitatea acordării unei pauze profesionale, care să fie utilizată de magistrat anume în domeniul perfecționării teoretice. Posibilitățile financiare avansate ale statului pot asigura și o pregătire avansată a magistraților în domeniu. Este extrem de important de privit procesul de perfecționare profesională a magistraților ca o parte a obligațiunilor de serviciu, care urmează a fi exercitate în mod separat de obligațiunile specifice nemijlocit activității profesionale.
O importanță deosebită pentru relevarea la timp și înlăturarea erorilor aplicării dreptului are una din funcțiile politicii aplicării dreptului – organizarea corespunzătoare a controlului asupra activității de aplicare a dreptului. (197, pag.147) Controlul și verificarea executării deciziilor luate este mijlocul efecient în lupta contra iresponsabilității, caracterului declarativ; care mai este și o condiție de bază în ”educarea cadrelor în spiritul respectării stricte a legalității și disciplinei de serviciu”. Există două categorii cărora li se adresează normele juridice. O primă categorie o formează destinatarii primari, adică cei care trebuie să-și conformeze conduita modelului prevăzut de normă, în situația vizată de ipoteza ei. O a doua categorie de destinatari ai normei juridice sunt cei chemați să controleze modul în care s-au comportat destinatarii primari, adică destinatarii din prima categorie. Destinatarii din cea de a doua categorie formează o rețea de agenți și organe care aparțin statului. Orice putere organizată dispune, în principiu, de persoane oficiale desemnate pentru a supraveghea aplicarea corectă a normelor juridice. [8, pag.253] Toate acestea îi îndeamnă pe aplicanții dreptului de a activa corect, fără comiterea erorilor. Existența organelor de control îl obligă pe aplicantul dreptului să fie prudent. Precauția, la rîndul ei, în măsura calității pozitive contribuie la protecția contra erorilor. Deci, controlul activității desfășurate de autoritățile administrației publice nu este un scop în sine, ci urmărește realizarea cît mai efecientă a obiectivelor actelor decizionale în conformitate cu sensul și finalitățile legii, a cărei aplicare o asigură. Scopul respectiv poate fi realizat numai în cazul în care controlul are efeciență maximă. Aceasta presupune îndeplinirea unui șir de condiții. (art. 8, pag.28-29) Un loc important în lucrul organizatoric al organelor de aplicare a dreptului ocupă controlul interdepartamental. Ultimul cuprinde atît controlul organizațiilor ierarhic superioare, cît și controlul de către șeful organului, serviciului, secției, subdiviziunii asupra activității colaboratorilor subalterni.
În procesul controlului interdepartamental se verifică executarea reală a hotărîrilor Guvernului, a legilor și actelor subordonate acestora, a instrucțiunilor, regulamentelor, directivelor și a altor acte normative departamentale. Practica controlului interdepartamental ne arată că în baza studiului minuțios se descoperă nu numai neajunsurile activității, dar și căile de înlăturare a acestora. Principala parte componentă a controlului interdepartamental este controlul șefului subdiviziunii respective, care poate să reacționeze înaintea celorlalte structuri de control, la emiterea actului de aplicare a dreptului de către subalternul său. Cu alte cuvinte, efectuarea controlului trebuie să fie îndeplinită, pe cît posibil, de înșiși conducătorii instituțiilor, întrucît funcția de control este inseparabilă de funcția de conducere (se are în vedere necesitatea organizării controlului intern în cadrul organelor de stat). (art. 8, pag.29)
Totodată, o astfel de varietate a controlului poate să fie efectuată numai în anumite forme, fără depășirea hotarelor stabilite. În unele cazuri, șeful aplicantului dat se bucură de dreptul de a anula deciziile acestuia. Însă o astfel pe posibilitate juridică nu se acordă permanent. Spre exemplu: șeful secției de anchetă poate să influențeze subalternii săi prin intermediul indicațiilor administrative. În același timp, ofițerul de urmărire penală, fiind subiectul procesual, relativ independent. În cazul respectiv, în cele mai complicate cazuri și la emiterea unui sau altul act de aplicare a dreptului (în limitele competenței sale) subiectul care aplică dreptul este independent. De regulă, conducătorul exercită o funcție de control asupra erorilor deja comise. Totodată, el mai este în drept să exercite și un astfel de control care ar aduce la minimum posibele erori, adică, să efectueze controlul profilactic. În legătură cu aceasta, conducătorul, periodic, trebuie să aprecieze nivelul respectării legalității în subdiviziunea încredințată acestuia. Pentru aceasta, el ar trebui să analizeze activitatea fiecărui subiect de aplicare a dreptului subordonat și să stabilească următoarele:
În primul rînd, cunoașterea principiilor generale ale dreptului, a legislației în domeniul respectiv, a actelor normative (ce determină statutul).
În al doilea rînd, aplicarea corectă a normelor de drept pentru soluționarea problemelor – interpretarea conținutului normelor ca puncte de reper sau restricție, informarea despre normele (ce țin de soluționarea problemei), tendința de a face legătura între normele juridice cu acțiunile practice și rezultatele;
În al treilea rînd, evidențierea posibilităților de a-și realiza împuternicirile, neadmiterea neglijenței, apatie funcțională, aplicarea consecutivă a tuturor atribuțiilor;
În al patrulea rînd, intoleranța față de fărădelegile, dorința și capabilitatea de a releva și analiza cauzelor încălcărilor legalității, abilitatea de a formula propuneri pentru înlăturarea lor, cunoașterea modurilor și procedeelor de restabilire și apărare a drepturilor și intereselor cetățenilor, colectivelor, întreprinderilor etc.
În al cincilea rînd, sporirea sistematică a nivelului culturii juridice, creșterea competenței juridice, atitudinea conștiinciosă și premeditară față de respectarea legalității.
Conformarea față de conduita fixată prin normele de drept este rezultatul direct al acțiunii mai multor factori, cum ar fi: conținutul dreptului, acceptarea legii, ridicarea gradului vieții materiale și spirituale, sporirea nivelului de cunoștințe, instruire etc. [20, pag.225]
Rolul important al conducătorului în formarea la subalternii săi a astfel de calități necesare unui aplicant de drept sunt profesionalismul înalt, loialitatea profesională, o vijilență și compasiune permanentă, tactul și încrederea în oameni, cultura generală precum și simțul răspunderii. Aceste trăsături se formează în procesul sporirii neîntrerupte a calificării personale, bazată pe exemple concrete a lucrului educativ individual. Și aici iarăși revenim la conceptul de ”responsabilitate”, deoarece conducătorului, ca și altui subiect de aplicare a dreptului, nu poate să-i lipsească o astfel de trăsătură, care are un conținut larg și elevat, ea raportîndu-se la activitatea desfășurată de către acesta, din propria inițiativă, pe baza alegerii libere a obiectivelor, dintre mai multe posibile, și a căilor de realizare a astfel de obiective. [176, pag.122] Aici ar trebui să participe activ conducătorii tuturor organelor. Ei sunt obligați să demonstreze propriile exemple, să dea dovadă de exigență, de o poziție de viață activă, precum și o lupta cu tot ce ar dăuna cauzei. Toate acestea sunt necesare deoarece anume conducătorii urmează să creeze o atmosferă moral-psihologică sănătoasă ce ar contribui la o muncă de înaltă productivitate. Este important ca fiecare conducător, să cunoască munca și viața privată a subalternilor săi, să se preocupe de creșterea constantă și continuă a profesionalismului, satisfacerea necesităților și cerințelor lor legale. Există organe de control care își concentrează eforturile, de regulă, asupra înlăturării erorilor în aplicarea dreptului deja comise. Pe lîngă aceasta, controlul interdepartamental poate fi executat la toate fazale (etapele) de aplicare a dreptului. Alte tipuri de control se caracterizează printr-o anumită episodicitate și neregularitate. Pe de altă parte, organele controlului interdepartamental au o atitudine mai obiectivă față de acțiunile și deciziile subiecților de aplicare a dreptului, deoarece nu iau în considerație interesele departamentale. Conducătorii nemijlociți ai subiecților de aplicare a dreptului, fiind îngrijorați de indicii activității subdiviziunii sale, probabil, că vor fi mai toleranți față de unele erori comise de subalterni. Iar pentru organele controlului interdepartamental indicii ”pozitivi” ar putea semnifica și inversul. Cu cât mai multe încălcări vor fi relevate în activitatea aplicantului dreptului, cu atît mai efecientă și mai productivă va arăta activitatea sa în general. Unul din tipurile controlului interdepartamental în aplicarea dreptului este controlul judiciar. Anume instanța de judecată, deseori, este inițiatorul relevării și înlăturării erorilor de anchetă.
O altă formă a controlului activității de aplicare a dreptului este supravegherea procuraturii. Aceasta poate să se realizeze atît sub formă procesuală, cît și neprocesuală. Actele de aplicare a dreptului emise sunt verificate din punctul de vedere al legalității acestora precum și de caracterul lor întemeiat. Pornind de la prevederile art.124 din Constituția RM și Legea RM cu privire la procuratură, procurorul, potrivit sarcinilor ce-i revin, exercită supravegherea asupra executării exacte și uniforme a legilor în activitatea organelor de anchetă preliminară și cercetare penală în locurile de recluziune, de executare a pedepsei și a altor măsuri de constrîngere stabilite de instanță de judecată, precum și în instituțiile de psihiatrie judiciară. O sarcină importantă a procuraturii în acest sens constă în luarea măsurilor pentru repararea daunelor materiale cauzate cetățenilor, agenților economici, organizațiilor obștești și a altor persoane juridice, precum și constatarea cauzelor și a condițiilor ce favorizează comiterea infracțiunilor și luarea măsurilor pentru lichidarea lor. [178, pag.122]
Dacă procurorul consideră că un anumit act de aplicare a dreptului este greșit, el sau îl anulează sau suspendă acțiunea lui. Pe lîngă aceasta, procurorul este în drept, prin acțiunile sale, să înlăture circumstanțele (urmările) dăunătoare (negative) ale deciziilor greșite aplicării dreptului (spre exemplu: a prezenta un demers către instanța de judecată cu privire la schimbarea măsurii preventive). În unele cazuri, procurorul poate să ajute persoana în evitarea comiterii erorii în aplicarea dreptului – prin intermediul indicațiilor obligatorii (în limitele competențelor sale).
O mare însemnătate are și controlul din partea avocaturii. În ultimii ani, rolul avocatului în urmărirea penală a crescut considerabil. Avocatul poate să indice aplicantul dreptului, care emite un act de aplicare a dreptului anumit, incorectitudinea acestuia, și dispune de dreptul la apel (recurs) pentru hotărîrile emise de aplicantul dreptului. Obiecțiile corecte și juridic întemeiate ale avocatului obligă subiecții care aplică dreptul să fie concentrați, atenți și critici. În orice caz, orice tip de control trebuie să fie efectuat de persoane competente, bine pregătite profesional cu experiențe în domeniile controlate, care să poată analiza în mod profesionist activitatea și celelalte aspecte, verificate și să poată înainta propuneri pertinente de îmbunătățire a acestora. (art. 8, pag.29)
La fel, rolul organului de control nu încetează cu prezentarea concluziilor și a măsurilor. El trebuie să urmărească în continuare modul în care organul controlat acționează pentru lichidarea deficiențelor constatate. [177, pag.247]
Activitatea celorlalți subiecți care exercită controlul asupra persoanelor cu funcții de răspundere din alte organe de drept, reprezentanților organelor de stat, mijloacelor de informare în masă, persoanelor private etc., poartă un caracter secundar. Ei pot să aducă la cunoștința organelor competente datele și faptele cunoscute, să expună punctul lor de vedere referitor la decizia greșită a aplicantului dreptului. Însă astfel de păreri nu reprezintă o poziție oficială, pînă cînd nu vor fi confirmate de o decizie corespunzătoare a organului competent, ele nu vor avea nici o putere juridică proprie. Un mijloc eficient pentru sporirea calității activității de aplicare a dreptului de către organele puterii statului este elaborarea și utilizarea în practica aplicării dreptului a planurilor tip (tipizate) de activitate.
Corect ar fi ca în astfel de planuri tip să fi prezenate un șir de întrebări pentru descrierea circumstanțelor cazului dat, spre exemplu: după formula lui Vasiliev A.N. (cine, ce, unde, cu ajutorul cui, de ce, cînd și în ce mod). (200, pag.148) După care se vor formula măsurile, rezultatul cărora avînd o însemnătate pentru toate versiunile înaintate. Ulterior se va enumera toate situațiile posibile care vor indica direcția acțiunilor. O insuficientă cunoaștere a faptului poate conduce la soluții juridice nefondate, poate oferi o falsă imagine asupra efectelor sociale cu toate consecințele negative ce pot să apară. [20, pag.206]
Pentru înlăturarea consecințelor erorilor activității de aplicare a dreptului și restabilirea drepturilor încălcate, o mare importanță au măsurile правовостановительные. Intervenția normei juridice, însoțită de aparatul coercitiv, exprimă un aspect negativ al acțiunii normei juridice. Ordinea introdusă cu forța în viața socială nu este decît un înlocuitor al perceptului de conduită. Multe dintre sancțiuni, fie ele represive sau nu, reprezintă o constatare a eșecului. Plata unor daune interese victimei unui delict sau quasidelict, anularea unui act administrativ ilegal, privarea de libertate a unei persoane vinovate de săvîrșirea unei infracțiuni reflectă contactul dreptului cu aspectele negative ale vieții sociale și reprezintă reparații întîrziate și incomplete. [8, pag.254]
Astfel, sancțiunile правовостановительные, îndeosebi procesual penale, pot fi aplicate sub forma anulării sau modificării actului ilegal, precum și a executării silite a obligației. Sancțiunea sub forma anulării sau modificării actului ilegal se relizează în baza stabilirii unui fapt ai necorespunderii actului procesual adoptat cu cerințele legalității și teminiciei. Sancțiunea sub forma executării silite a obligației are un caracter personificat mai pronunțat. Realizarea acesteia ține de amplasarea în seama persoanei care încalcă dreptul unor îndatoriri de natură juridică, îndreptate spre restabilirea legalității prin constrîngerea executării obligației procesuale.
La apariția erorilor în aplicarea dreptului, actul urmează să fie anulat în mod obligatoriu, ceea ce prezintă un mijloc efecient pentru restabilirea raportului juridic. Spre exemplu, anularea de către instanța de judecată a ordinului, emis ilegal cu privire la spațiul locativ ocupat garantează realizarea raportului juridic de locațiune. Tot astfel, anularea sentinței instanței de judecată (în cazul comiterii erorii de către aceasta) restabilește dreptul încălcat al învinuitului și asigură corespunderea conduitei reale cu drepturi și obligații.
Pentru anularea actului procesual este suficient de a stabili că acesta este ilegal și neîntemeiat. Ceea ce ține de vinovația persoanelor concrete, care au emis un astfel de act, această problemă va fi soluționată ulterior, în afara procedurii judiciare. Excepția de ilegaliltate, ca mijloc procesual, constă în aceea că instanțele judecătorești au dreptul de a verifica legalitatea actelor administrative cînd acestea sunt invocate în procesele pendinte înaintea lor, întrucît numai acele acte au putere obligatorie care sunt emise în conformitate cu legea și care sunt chemate să o aplice. În asemenea cazuri, instanța nu anulează actul, nu-l desființează, ci numai înlătură efectele. [179, pag.199]
În limitele problemei legate de apărarea drepturilor cetățenilor care au pătimit în rezultatul erorii de anchetă sau judiciare, victimele infracțiunii merită un interes deosebit al institutului de reabilitare. El reflectă acel fapt regretabil că, deși au garanții legislative, nu este posibil de a exclude totalmente cazurile tragerii neîntemeiate a cetățenilor la răspundere și condamnare.
Cererea restituirii drepturilor încălcate și repararea prejudiciului este dreptul inalienabil al cetățeanului, recunoscut, în mod corespunzător, nevinovat. Datoria statului este de a garanta, în plină măsură, realizarea acestui drept. Una din problemele de bază a activității de aplicare a dreptului este lipsa profesioniștilor, persoanelor special instruite pentru activitatea juridică. În afara de aceasta, practica ne demonstrează că, chiar persoane cu diplome de jurist dispun de cunoștințele superficiale. De aceea, perfecționarea sistemului de învățămînt și a sistemului selectării candidaților în organele aplicării dreptului este una din cele mai importante direcții de înlăturare a erorilor în aplicarea dreptului. Procesul pregătirii juristului în instituția de învățămînt este îndreptat spre studiul ”pozitivismului” – modelul conduitei corespunzătoare și corecte. Însă cunoașterea modelului ideal al activității nu este suficientă pentru încadrarea în activitatea practică. În procesul studiului este necesar de a studia și experiența practică, cea mai mare valoare reprezentînd acea experiență care ne arată cum să evităm ”greșelile” în lucru.
Un element important al sporirii calității activității de aplicare a dreptului este selectarea profesională și bine organizată. În prezent, nivelul prestigiului activității juridice a crescut considerabil, ceea ce permite de a avea o atitudine mai exigentă la selectarea candidaților, care pretind la ocuparea anumitei funcții (ceea ce este prevăzut de legislația RM). Astfel, activitatea tuturor instanțelor judecătorești este efectuată, în persoana judecătorului. [180, pag.81]
Articolul 1, alin.(2) din Legea RM cu privire la statutul judecătorului, stabilește că judecătorul este persoana investită constituțional cu atribuții de înfăptuire a justiției pe care le execută în baza legii. În exercitarea atribuților sale, judecătorii sunt independenți, imparțiali și inamoviabili și se supun numai legii. Numirea judecătorilor se efectuează astfel: în instanțele judecătorești, după susținerea concursului, sunt numiți în funcție de Președintele RM la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. [102, art.1, alin.(2)] Pentru asigurarea selectării candidatului la funcția de judecător și constatarea nivelului de pregătire profesională al acestora, pe lîngă Consiliul Superior al Magistraturii, activează Colegiul de Calificare, reglementat prin Legea RM cu privire la colegiul de calificare și atestare a judecătorilor. În general, activitatea judecătorilor are ca scop evaluarea profesionalității judecătorilor, stimularea creșterii ei, precum și ridicarea resposabilității în respectarea legislației la judecarea cauzelor. [181, pag.251]
Atitudinea minuțioasă față de selectarea candidaturilor reprezintă o necesitate. Cunoaștem faptul că în ultimii ani s-au înființat numeroase instituții de învățămînt private, printre care se numără și instituții care pregătesc juriști licențiați. Ar părea că, în cadrul învățămîntului în bază de contract nivelul pregătiruu juriștilor ar fi cu mult mai bun. În realitate însă lucrurile sunt total diferite. Spre deosebire de țările civilizate, unde învățămîntul cu plată, de regulă, garantează nivelul înalt al procesului de studiu și obținerea calificării corespunzătoare, în societatea noastră plata pentru studii deseori reprezintă ”indulgență” contra exmatricularea la timp a studentului din cauza nereușitei. Preconezînd un program educațional juridic, este important de a nu neglija pregătirea specialiștilor în acest domeniu. Din păcate, în RM această problemă nici pînă astăzi nu a fost abordată în mod frontal. Aceasta se răsfrînge negativ asupra calității procesului educațional. Iată de ce considerăm că, pentru a soluționa la un nivel înalt problema abordată, este necesară urgentarea pregătirii specialiștilor în materie. [23, pag.464] De aceea este necesar de a întreprinde măsuri suplimentare pentru a ”feri” corpul aplicanților dreptului de persoane care au numai diplomă dar nu și cunoștințe.
Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor reclamă nu numai persistența și fidelitatea informației însușite, ci și profunzimea, mobilitatea, actualizarea lor în alte contexte. Astfel, sunt temeinice acele cunoștințe bazate pe intuiție, pe practică, sistematizate în mod logic, însușite prin efortul propriu la nivel de înțelegere creatoare. Iată de ce, dobîndirea cunoștințelor juridice, care tinde spre obiectivele menționate mai sus, implică un studiu premeditat, sistematic, care să țină seama de factorii ce îi condiționează efeciența. [10, pag.191]
Concomitent, trebuie să fie prevăzute și măsurile de pregătire aprofundată a candidaților pentru activitatea de aplicare a dreptului. Astfel, practica pregătirii candidaților pentru funcția de judecător este larg răspîndită în țările europene. Spre exemplu, în Franța, juristul licențiat care pretinde la funcția de judecător trebuie să fie și absolventul Școlii Naționale a Magistraților, termenul de studiu constituind 24 de luni. Totodată, candidatul la funcția de judecător, de regulă, trebuie să facă stagierea în instanța de judecată în calitate de ”ajutor de judecător” sau consultant. În Italia, un atare de candidat trebuie să activeze în calitate de auditor judiciar nu mai puțin de doi ani. Numai după respectarea accestor condiții persoana va fi admisă la examen pentru ocuparea funcției vacante a judecătorului (în Germania, de la un astfel de examen sunt eliberați numai profesorii universitari). Așadar, observăm că, în recomandările internaționale privind independența judecătorilor, tot mai insistent își face loc necesitatea de formare a magistraților la un nivel mai avansat și organizat. O bună pregătire a magistraților nu presupune doar cunoașterea legislației. Mult mai importantă este capacitatea de a aplica corect legile, capacitate care, în mare parte, depinde de calitățile morale ale magistratului, precum și de o bună cunoaștere a societății, a problemelor de protecție juridică a cetățenilor. [173, pag.87]
O mare influență asupra activității aplicării dreptului au normele juridice. Caracterul unei astfel de activități precum și starea legalității, după cum obsearvă Afanasieva V.S., ”depinde nu de numărul normelor, ci de calitatea acestora și de perfecțiunea legislației”. (203, pag.27) Actualmente, nivelul bazei normative nu prea corespunde cerințelor societății. Aceasta are loc din cauza că în condițiile trecerii către un alt sistemă al relațiilor sociale în mare parte continuă să acționeze legislația veche, iar modificările și completările acesteia nu reușesc să meargă în pas cu procesele sociale actuale. Cu toate acestea, actele normative elaborate nu pot corespunde totalmente realității existente intereselor dezvoltării sociale.
Astfel, după cum menționează Nicolae Popa, ”creșterea semnificației dimensiunii juridice a realității sociale, în condițiile amplificării și ale adîncirii complexității relațiilor interumane, ridică în fața aplicantului aspecte noi. Apar, astfel, domenii noi de reglementare, cum ar fi: domeniul concurenței, domeniul dezvoltării, domeniul cosmic, spațiul submarin etc. Abordarea acestor domenii implică o specializare accentuată, o înțelegere a corelațiilor interne și internaționale, în procesul reglementării și aplicării, o înarmare cu cunoștințele noi. Necesitatea cunoașterii aprofundate a realităților, îl obligă și pe legiuitor să îndeplinească investigagții prealabile economice, sociologice, de psihologie socială. În acest proces complicat el trebuie să asigure, pe baza unui studiu aprofundat al realității, corespondența necesară între fapt și drept”. [20, pag.205]
Iată de ce, pentru ridicarea nivelului calității aplicării dreptului este necesar ca statul să tindă spre corespunderea normelor dreptului cu dezvoltarea progresivă a relațiilor sociale, intereselor și necesităților. Existența unei astfel de corespunderi va garanta respectarea benevolă, executarea prevederilor juridice și va contribui la lupta contra nerespectării legalității. Pentru aceste motive și pentru alte cîteva în plus, relevate pe parcursul prezentului capitol, raportul dintre dinamica și statica dreptului nu este doar o chestiune de politică juridico-legislativă, el ține de însăși rațiunea dreptului, de menirea sa socială încărcată de izul normativității. [86, pag.147]
O aplicare calitativă a dreptului nu este posibilă fără înlăturarea erorilor în crearea dreptului, este necesară legalitatea însăși a ctelor normative, conformitatea acestora cu normele dreptului internațional, Constituția, cu alte acte ierarhic superioare (după conținut, formă, procedura adoptării). Ilegalitatea legilor și a unor acte normative va aduce la aceea că respectarea lor va însemna încălcarea legalității. La fel, este necesară corespunderea normelor dreptului cu normele morale, cu obiceiurile, ideile binelui și umanismului, valorile sociale etc. Existența necorespundereii va cauza încălcări în masă a cerințelor juridice.
Una din condițiile aplicării reușite a dreptului este claritatea și accesibilitatea prevederilor juridice, care asigură corectitudinea interpretării voinței legiuitorului și executarea uniformă a acestor prevederi; la fel de importantă este determinarea corectă a nivelului reglementării juridice, ce trebuie să fie inclus în Constituția RM, în legi și alte acte normative.
Direcția principală spre perfecționarea activității de creare a dreptului, cît și înlăturarea erorilor în aplicarea dreptului este depășirea contradicțiilor între normele juridice. Cele mai tipice colizii apar, în primul rînd, din cauza subestimării și nerespectării principiului constituționalității actele juridice; în al doilea rînd, din cauza contradicțiilor ”permanente” dintre lege și actelor subordonate legii; în al treilea rînd, din motivul că deseori contractele, acordurile (ca regulatoare normative) sunt încheiate contrar legii. Soluționarea acestora la apariția lor într-o situație concretă se realizează cu ajutorul normelor colizionale și interpretarea normelor de drept intrate în colizie. Totodată, mecanismul soluționării coliziilor normelor juridice, în prezent, nu este perfect, este necesar un studiu suplimentar al problemei interacțiunii normelor și regulilor colizionale. Important este de a stabili ”ierarhia regulilor colizionale și a determina perspectivele consolidării (fixării) lor normative”.
4.3. Concluzii la Capitolul 4
Pentru a reduce și înlătura erorile comise în acest domeniu de activitate, este nevoie de a cunoaște mecanismul, cauzele și condițiile apariției lor. Orice eroare concretă reprezintă nu altceva decît un rezultat al acțiunii concomitente a mai multor circumstanțe. Pe parcursul studiului amănunțit a unor astfel de circumstanțe, precum și a viciilor personalității aplicantului dreptului (deficiențele conștiinței, pregătirii lor profesionale, nivelului eticii și culturii juridice), am ajuns la concluzia că originea erorilor în activitatea de aplicare a dreptului ar fi corect de a le căuta în deficiențele conștiinței aplicanților dreptului. Iată de ce în contextul acestui capitol, în primul rînd, au fost prezentate cauzele subiective, legate de personalitatea aplicantului, printre care: lipsa cunoștințelor profesionale necesare ale subiecților care aplică dreptul, lipsa unor calități morale sau etice ale aplicanților, lipsa la unii aplicanți a studiilor juridice (necunoașterea dispozițiilor principiale), prezența unor idei preconcepute, lipsa experienței profesionale a aplicantului dreptului etc.
Totodată, după cum am observat, înseși cauzele subiective nu sunt suficiente, deoarece pe lîngă acestea mai există și anumite condiții (reprezentate prin anumiți factori externi) cu care interacționează motivul comiterii erorilor în aplicarea dreptului și care, în principiu, nu depind de calitățile personalității aplicantului dreptului. Aceste condiții fiind calitatea joasă a legislației (în care se include și volumul mare al materialului normativ, sistematicitatea necorespunzătoare a acestuia, lipsa actelor normative departamentale, complexitatea construcțiilor juridice, abundența formulărilor neclare, a expresiilor echivoce, a ideilor sau noțiunilor abstracte etc.); existența coliziilor în drept; condițiile de muncă nefavorabile (moral-psihologice, tehnice etc.); supraîncărcarea majorității subiecților de aplicare a dreptului (caracterizată prin sarcina neuniformă); o dificultate deosebită reprezintă lipsa informației depline și veridice pentru luarea deciziei corecte etc.
În concluzie: cauzele și condițiile enumerate mai sus, care duc la calificarea necorespunzătoare a legii și faptului, pot cauza atît circumstanțe penale, cît și urmări procesual civile. Este evident faptul că cele mai negative și grave consecințe juridice a unei astfel de calificări fiind atît condamnarea celor nevinovați, cît și eliberarea de la răspunderea penală a celor vinovați.Urmările nejuridice ale unei calificări greșite a infracțiunii sunt și ele diverse. Eroarea justiției poate se creeze, la mare parte a populației, părerea că atît sistemul judiciar, cît și întreg sistemul de aplicare a dreptului sunt practic ineficiente, în același timp ea aduce o mare daună morală și materială celor ilegal condamnați, familiilor acestora, rudelor, colegilor de serviciu etc.
Studiul practicii activității de aplicare a dreptului ar permite (releva) de a determina circumstanțele și condițiile ce determină comiterea erorilor caracteristice și tipice acestei activități. Ar fi rațional de a alcătui, cu o anumită periodicitate, la nivelul organelor superioare de aplicare a dreptului, retrospective sistematizate și tipice ale erorilor aplicării dreptului cu expedierea lor celorlalte organe ierarhic inferioare. În ele fiind menționate cazurile concrete, esența erorilor, evaluarea lor din diferite puncte de vedere, analiza motivelor și circumstanțelor comiterii, sancțiunile aplicate colaboratorului care a elaborat actul de aplicare a dreptului într-o formă greșită. În opinia noastră o astfel de modalitate orientată spre prevenire dar și spre o ulterioară înlăturare a erorilor ar fi cea mai eficientă. Exemplul prezentat este cel mai eficient. Ar mai fi cazul de menționat cerințe prezentate tipului dat de acte de aplicare a dreptului. Pe lîngă retrospective, factorii care condiționează comiterea erorilor în aplicarea dreptului pot fi relevate și studiate cu ajutorul cercetărilor sociologice, metodele fiind consolidate de o analiză statistică, acestea acordând posibilitatea de a concluziona corect care anume erori în aplicarea dreptului sunt caracteristice unui anumit colaborator.
Cercetînd factorii care condiționează comiterea erorilor, apare necesitatea de a căuta și argumenta direcții de perfecționare a activității de aplicare a dreptului de către organele puterii de stat. Luînd în considerație că, cauzele importante în comiterea erorilor fiind cele subiective, credem că punctul de reper ar fi educația juridică a subiecților de aplicare a dreptului, crearea la aceștia a simțului responsabilității pentru deciziile luate, legalității și echității, atitudinii conștiincioase față de cerințele normelor juridice. Aceasta poate fi privită atît în sens direct, adică ridicarea nivelului învățămîntului superior, cît și aspirația aplicantului dreptului de a-și extinde orizontul său profesional, ridicarea nivelului dar și profilactica conștiinței juridice etc. Interesul funcționarului în perfecționarea nivelului său profesional ar putea fi ”trezită” cu ajutorul stimulării activității de aplicare a dreptului calitative, acesteia atribuindu-se atît măsurile de premiere, cât și de anumiți factori externi, cum ar fi: crearea unor condiții corespunzătoare (crearea unei ambianțe psihologice favorabile, organizarea rațională a lucrului aplicanților dreptului, utilizarea mijloacelor tehnico – științifice moderne și experiența progresivă, crearea unor baze de date computerizate ), precum și: selectarea profesională și bine organizată a candidaților care pretind la ocuparea unei anumite funcții; corespunderea normelor juridice cu dezvoltarea progresivă a relațiilor sociale; organizarea corespunzătoare a controlului asupra activității de aplicare a dreptului (de către conducătorii nemijlociți ai subiecților de aplicare a dreptului, controlul interdepartamental, controlul judiciar, supravegherea procuraturii, controlul din partea avocaturii).
Analizînd cele relatate mai sus, ajungem la concluzia că erorile reduc sensul educațional al procesului de aplicare a dreptului, influențează negativ asupra autorității persoanelor care le comit. Lucrul necalitativ al persoanei care aplică dreptul poate crea o închipuire greșită a cetățenilor referitor la orientarea activității acestuia, ceea ce scade brusc efeciența aplicării dreptului și discreditează subiecții acestuia.
Concluzii generale și recomandări
Literatura:
1. Gh. Avornic ”Teoria generală a dreptului” Chișinău 2004, Ed. Cartier, 656 pag.
2. Costică Voicu ”Teoria generală a dreptului”, București 2002, Lumina Lex, 408 pag.
3. Costică Voicu ”Teoria generală a dreptului” ediția a III-a, București 2001, Editura Sylvi, 358 pag.
4. Ion Pîrău ”Teoria generală a dreptului” (note de curs și scheme de reper), Chișinău 2006, Universitatea de studii Aplicate din Moldova, Tipografia Bons Offices, 152 pag.
5. Ioan Humă, ”Introducere în studiul dreptului”, Editura fundației Chemarea, Iași 1999, 157 pag.
6. Ion Pîrău ”Bazele statului și dreptului” Chișinău 2006, tipogr. Dinamo, 172 pag.
7. I. Frunză, I. Dulschi, M. Cușmir, L.Cușmir, I. Postu ”Teoria generală a statului și dreptului” (în întrebări și răspunsuri), Chișinău 2003, Inst. Nistrean de Economie și Drept, tipogr. Biznes-Elita, 126 pag.
8. Sofia Popescu ”Teoria generală a dreptului” București 2000, Lumina Lex, 366 pag.
9. Carmen Popa ”Teoria generală a dreptului”, București 2001, Lumina Lex, 320 pag.
10. Ion Craiovan ”Tratat elementar de terorie generală a dreptului”, București 2001, ALL Beck, 384 pag.
11. Adam Popescu ”Teoria dreptului”, Editura fundației Romînia de Mîine. București 1999, 200 pag.
12. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan ”Introducerea în teoria generală a dreptului”, București 1993, Editura ALL, 128 pag.
13. M. Luburici ”Teoria generală a dreptului” București 2000, Editura Oscar Print, 229 pag.
14. Ion Corbeanu, Maria Corbeanu ”Teoria generală a dreptului” București 2002, Lumina Lex, 320 pag.
15. Romul Petru Vonica ”Introducere generală în drept”, București 2000, Lumina Lex, 600 pag.
16. Dan Ciobanu ”Introducerea în studiul dreptului”, București 1992, Editura Hyperion XVI, 208 pag.
17. Maria Orlov, ștefan Belecciu ”Dreptul administrativ”, Academia ”ștefan cel Mare”RM – Cahul ”Elena-V.I.”, 2005, 270 pag.
18. Gheorghe C.Mihai, Radu I.Motică ”Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului”, București, Editura ALL, 250 pag.
19. N. Popa, M.-C. Eremia, D.-M. Dragnea ”Teoria generală a dreptului” Sinteze pentru seminar, București 2005, Editura ALL Beck, 230 pag.
20. Nicolae Popa ”Teoria generală a dreptului”, București 2002, ALL Beck, 304 pag.
21. Dumitru Mazilu ”Teoria generală a dreptului” București 1999, ALL Beck, 392 pag.
22. Dumitru Baltag, Alexei Guțu ”Teoria generală a dreptului” (curs teoretic), Chișinău 2002, Tipograf. Reclama, 335 pag.
23. Boris Negru, Alina Negru ”Teoria generală a dreptului și statului”, Chișinău 2006, Bons Offices, 520 pag.
24. Dumitru Mazilu ”Teoria generală a dreptului” ediția a II-a, ALL Beck 2000, București, 440 pag.
25. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănișor, Gheorghe Dănișor ”Teoria generală a dreptului”, București 1999, Edit. științifică, 466 pag.
26. В.Н. Хропанюк «Теория государства и права», Москва 2001, Издательство Интерстиль, 382 стр.
27. А.С. Пиголкина «Теория государства и права», Москва 2003, Издательский дом Городец, 544 стр.
28. Л.А. Морозова «Теория государства и права», Москва 2003, Юристь, 414 стр.
29. С.А. Комаров, А.В. Малько «Теория государства и права» Краткий учебник для вузов, Москва 2003, Издательство Норма, 440 стр.
30. И. А. Ильин «Теория права и государства», Москва 2003, Издательство Зерцало, 398 стр.
31. М. Н. Марченко «Теория государства и права», Москва 2000, Зерцало, 611 стр. (под редакцией).
32. В.В. Лазарев «Общая теория государства и права», Москва 2000, Юристь, 520 стр. (под редакцией).
33. В.М. Корельский, В.Д. Перевалов «Теория государства и права» Учебник для вузов Издание II-е, Москва 2001, Издательство Норма, 595 стр.
34. М.Н. Марченко «Общая теория государства и права» Академический курс, Том-2,Москва, Издательство Зерцало, 640 стр.
35. А.В. Клименко, В.В. Румынина «Теория государства и права», Москва 2002, Издательство Мастерство, 220 стр.
36. В.Н. Хропанюк «Теория государства и права», Москва 2003, Издательство Интерстиль, 377 стр.
37. В.Д. Перевалов, С.С. Алексеев «Теория государства и права» Учебник для вузов Издание III-e, переработанное и дополнённое, Москва 2005, Норма, 485 стр.
38. М.И. Абдуллаев «Теория государства и права», Санкт – Петербург 2003, Питер, 397 стр.
39. Н.И. Матузов, А.В. Малько «Теория государства и права», Москва 2004, Юристь, 512 стр.
40. В.К. Бабаев «Теория государства и права», Москва 2004, Юристь, 592 стр.
41. А.Б. Венгеров «Теория государства и права» Издание III-e, Москва 2000, Юриспруденция, 528 стр.
42. В.В. Глущенко «Теория государства и права» системно – управленческий подход, Московская область г. Железнодорожный 2000, Крылья, 416 стр.
43. С.С. Алексеев «Право» Опыт комплексного исследования, Москва 1999, Статут, 712 стр.
44. А.Б. Венгеров «Теория государства и права», Москва 2004, Омега-Л, 608 стр.
45. В.Я. Любашиц, А.Ю. Мордовцев, И.В. Тимошенко «Теория государства и права» Учебный курс, Ростов-на-Дону 2002, Издательский центр Март, 512 стр.
46. В.С. Нерсесянц «Проблемы общей теории права и государства» Учебник для вузов, Москва 1999, Издательская группа Норма-Инфр.М, 832 стр.
47. М.Н. Марченко. С.Н. Кожевников «Теория государства и права», Москва 2002, Норма-Инфа.М, 616 стр.
48. С.А. Комаров «Общая теория государства и права» 7-е издание, Санкт – Петербург 2004, Питер, 512 стр.
49. М.М. Рассолов, В.О. Лучин, Б.С. Эбзеев «Теория государства и права», Москва 2001, Юнити-Дана, 640 стр.
50. Е.С. Шугрина «Техника юридического письма», Москва 2000, Издательство Дело, 272 стр.
51. С.Н. Братановский «Теория государства и права», Москва 2003, Приор – издат., 176 стр.
52. В.М. Сырых «Теория государства и права» 3-е издание, Москва 2004, Юридический Дом Юстицинформ, 704 стр.
53. Е.А. Певцова, А.Г. Важенин «Теория государства и права», Ростов-на-Дону 2003, Феникс, 528 стр.
54. В.С. Нерсесянц «Общая теория государства и права», Москва 2000, Норма – Инфра.М., 552 стр.
55. Р.Т. Мухаев «Теория государства и права», Москва 2002, Приор, 464 стр.
56. М.Н. Марченко «Теория государства и права» 2-е издание Учебник, Москва 2004, Проспект, 640 стр.
57. В.В. Оксамытный «Теория государства и права» Учебник для вузов, Москва 2004, Импэ-паблиш, 563 стр.
58. Г.К. Фёдоров «Теория государства и права», Кишинёв 1998, Концерн Presa, 531 стр.
59. А.И. Косарёва «Теория государства и права», Москва 2000, Юнити-Дана, 207 стр.
60. Д.Н. Бахрах «Действие норм права во времени» Теория, законодательство, судебная практика, Москва 2004, Норма, 224 стр.
62. В.И. Червонюк «Теория государства и права», Москва 2003, Инфра – М, 256 стр.
63. Л.И. Спиридонов «Теория государства и права», Москва 2001, Проспект, 304 стр.
64. В. Бужор, Т.Бужор «Общая теория государства и права», Кишинэу 2003, tipograf. Orhei, 192 стрю
65. В.К. Бабаев, В.М. Баранов, В.А. Толстик «Теория права и государства» в схемах и определениях, Москва 2000, Юристь, 256 стр.
66. К.М. Петров «Теория государства и права», Ростов-на-Дону 2004, Феникс, 224 стр.
67. В.В. Лазарев, С.В. Липень «Теория государства и права», Москва 2001, Спарк, 511 стр.
68. А.В. Поляков «Общая теория государства и права», Санкт-Петербург 2004, Гос. Университет, 864 стр.
69. В.В. Лазарев, С.В. Липень «Теория государства и права» Хрестоматия, Юристь 2001, Москва, 640 стр.
70. В.В. Лазарев, С.В. Липень «Теория государства и права» Хрестоматия, Том-2, Юристь 2001, Москва, 640 стр.
71. А.Ф. Черданцев, С.С. Алексеев «Теория государства и права» Учебник для вузов, Москва, Юрайт, 2002, стр. 432.
72. М.Н. Марченко «Общая теория государства и права» Академический курс в 3-х томах, Том-2, Зерцало-М, Москва, 2002, 528 стр.
73. И.Я. Дюрягин «Применение норм советского права», Свердловск, Средне-Уральское Книжное Издательство, 1973, 247 стр.
74. Горшенев В.М. «Способы и организационные формы правового регулирования в социалистическом обществе», Москва, Издательство Юрид. Лит., 1972, 256 стр.
75. В.В. Лазарев «Применение советского права», Казань, Изд. Татполиграф, 1972, 200 стр.
76. Ф.М. Бурлацкий «Государство. Политика», Москва, Изд. Наука, 1970, 523 стр.
77. В.В. Лазарев «Правоприменительные акты и их эффективность в условиях развитого социалистического общества», Москва, Изд. Юрид. Лит., 1972, 205 стр.
78. Лебедев М.П. «Государственные решения в системе управления социалистическом обществе», Москва, Изд. Политиздат, 1974, 177 стр.
79. К.М. Маликов «Проблемы реализации права», Иркутск, Изд. Иркутского ун-та, 1988, 138 стр.
80. «Проблемы теории государства и права» под ред. Алексеева С.С., Москва, Изд. Юрид.лит., 1987, 446 стр.
81. П.М. Рабинович «Общетеоретические вопросы реализации советского права», Львов, Вища школа, Изд-во при Львов. Ун-те, 1983, 203 стр.
82. П.Е. Недбайло «Применение советских норм права», Москва, Изд. Юрид. Лит., 1960, 511 стр.
83. ”Curs de drept administrativ” pentru studenți facultăților de drept, vol. I, Catedra de Drept Public, Univer. de studii Umanistitice, Epigraf, 2003, 336 pag.
84. Ion Corbeanu ”Dreptul administrativ” București, Lumina-Lex, 2002, 398 pag.
85. Valentin I. Prisăcaru ”Actele și faptele de drept administrativ”, Lumina-Lex, București, 2001, 404 pag.
86. Radu I. Motică, Gheorghe Mihai ”Teoria generală a dreptului”, ALL Beck, București, 2001, 280 pag. (pe pag 5 nu mai este, de verificat daca a mai ramas in teza pe alta pag) Dreptul pozitiv organizează și asigură executarea normelor de către organele de stat abilitate, care au autoritate s-o facă potrivit competențelor atribuite lor prin lege și conform actelor speciale de aplicare a dreptului. [86, pag.198] (de scos!!!!!)
87. Gh. Boboș ”Teoria generală a statului și dreptului”, Cluj-Napoca, Editura Didactică și pedagogică, 1983, 278 pag.
88. N. Popa ”Teoria generală a dreptului”, București, editura Actami, 2000, 336 pag.
89. Maria V. Dvoracek, Gheorghe Lupu ”Teoria generală a dreptului”, Iași, Editura Fundației Chemarea, 1996, 391 pag.
110. Ion Guceac ”Curs elementar de drept constituțional” vol.II, Chișinău 2004, USM RM, ipografia Centrală, 496 pag.
111. Victor Guțuleac ”Bazele teoriei dirijării de stat”, Chișinău 2000, Academia de Poliție ”Ștefan cel Mare” MAI, 272 pag.
112. Dumitru Visternicean, Elena Belei, Valeria Șterbeț, Mircea Roșioru, Sergiu Furdui, Stella Beșleagă, Veaceslav Dedâc, Maria Zlotea ”Metodologia întocmirii actelor” suporturi de curs, Institutul Național de Justiție, Chișinău 2009, Editura ”Elan Inc”, 336 pag.
113. Mihai Poalelungi ”Modele de acte judecătorești” ediția a II-a, adnotat cu legislație și jurisprudență CEDO, Procedura civilă, Chișinău 2005, Tipografia ”Reclama”, 512 pag.
114. Dumitru Roman, Adrian Cerbu, Tatiana Vîzdoagă, Sergiu Ursu ”Organizarea și activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept în Republica Moldova”, Tipografia ”Reclama”, Chișinău 2004, 220 pag.
115. Агеева, Е.А. Юридическая ответственность в государственном управлении (социально-правовой аспект)/ Е.А. Агеева. – Л.: Изд-во ЛГУ, 1990, 141с.
116. Lidia Barac „Elemente de teoria dreptului”, Editura All Beck 2001, București, 288 pag.
117. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan „Introducerea în teoria generală a dreptului”, Editura All, București, 186 pag.
118. Valeriu Capcelea „Etica Juridică” Chișinău 2004, Tipografia Sirius, 240 pag.
119. А.С. Пиголкин, М.Н. Николаев, М.С. Студеникина «Правоприменение в советском государстве»; Отв. Редактор И.Н. Кузнецов, И.С. Самощенко. – Москва: Юридическая литература, 1985, 303 стр.
120. Н.Я. Соколов «Професиональное сознание юристов», Отв. Редактор Е.А. Лукашева; АН СССР, Ин-т государства и права.- М.: Наука, 1988.- 222 стр.
121. Е.П. Шикин «Основные условия эффективного применения права»: автореф. Дисс. … канд. юрид. Наук; СЮИ. – Свердловск, 1971. – 20 стр.
122. Н.Ф. Кузнецова «Проблемы изучения эффективности уголовно-правовых норм и институтов», Москва: МУ МВД СССР, 1973. – 40 стр.
123. Берекашвили Л.Ш. «Проблемы оценки деятельности органов внутренних дел», Москва: МУ МВД СССР, 1981. – 68 стр.
124. Дюрягин И.Я. «Право и управление», Москва: Юридическая литература, 1981. – 168 стр.
125. Кудрявцев В.Н. «Эффективность правовых норм», Москва 1980, Юрид.Лит., 280 стр.
126. Шергин А.П., Саввин М.Я., «Административно – юрисдикционная деятельность органов внутренних дел и пути повышения её эффективности», Москва 1977, Акад.МВД СССР, 181 стр.
127. Тихоморов Ю.А. «Теория закона», Москва 1982, Наука, 257 стр.
128. Самощенко К.С. «Изучение эффективности действующего законодательства», советское государство и право 1968, №8. – С. 3-10.
129. Кудрявцев В.Н. «Правовое поведение: Норма и потология», Москва 1982, Наука, 287 стр.
130. Экимов А.И. «Интересы и право в социалистическом обществе» Ленингр. Гос.универ., Ленинград 1984, Изд-во ЛГУ, 134 стр.
131. Ипакян А.П. «Методологические основы оценки эффективности деятельности органов внутренних дел», Москва 1976, Акад.МВД СССР, 134 стр.
132. Трубников Н.Н. «О категориях «цель», «средство», «результат»», Москва 1968, Наука, 367 стр.
133. Приголкин А.С., Николаева М.Н., Кузнецов И.Н., Самощенко И.С. «Правоприменение в советском государстве», Москва 1985, Юрид.Лит., 303 стр.
134. Лазарев В.В. «Эффективность правоприменительных актов. (Вопросы теории)», Казань 1975, Издательство КГУ, 207 стр.
135. Люблинский П.И. «Основания судейского усмотрения в уголовных делах», СПб, 1904, 43 стр.
136. Манохин В.М. «Правовое государство и проблема управления по усмотрению», Советское государство и право, 1990, №1, стр. 26-34.
137. Антропов В.Г. «Правоприменительное усмотрение: понятие и ормирование (логико-семантический аспект)», дисс…канд.юрид.наук, Волгоград 1995, Волгогр.Ин-т МВД России, 145 стр.
138. Регельсбергер Ф. «Общее учение о праве», Москва 1897, 264 стр.
139. Гегель, Георг Вильгельм Фридрих «Философия права», Авт.вступ, стр.3-43, и примеч. Нерсесянц В.С., Москва 1990, Мысль, 524 стр.
140. Маликов М.К. «Проблемы усмотрения правоприменителя: природа, признаки, пределы. Тексты лекций», Уфа 1990, БГУ, 68 стр.
141. Мамчун В.В. «Правоприменительный риск», автореф. дис….канд.юрид. наук., Нижний Новгород 1999, Нижегор.юрид.ин-т МВД России, 23 стр.
142. Альгин А.П. «Новаторство, инициатива, риск», Ленинград 1987, Лениздат, 63 стр.
143. Овчинникова Г.В. «Виды профессионально-хозяйственного риска», Известия высших учебных заведений. Правоведение, 1990, №4, стр.60-68.
144. Гранат Н.Л., Колесникова О.М., Тимофеев М.С., «Толкование норм права и правоприменительной деятельности органов внутренних дел», Москва 1991, Акад.МВД СССР, 81 стр.
145. Лазарев В.В. «Социально – психологические аспекты применения права», Казань 1982, Изд-во Казан. ун-та., 144 стр.
146. Матузов Н.И., Малько А.В. «Теория государства и права», Москва 2001, Юристь, 596 стр.
147. Симонова Н.В. «Взаимодействие органов публичной власти на территории приграничного субьекта РФ: Конституционно правовые аспекты», дисс…канд.юрид.наук., Воронеж 2003, Воронежский гос.ун-т, 255 стр.
148. Кудрявцев В.Н. «Современная социология права», Москва 1995, Юрист, 297 стр.
149. Вопленко Н.Н. «Ошибки в правоприменении: понятия и виды», Советское государство и право 1981, №4, стр.23-30.
150. Игнатенко В.В. «Правовое качество законов об административных правонарушениях: Теоретические и прикладные проблемы», дисс…д-ра юрид.наук, Екатеринбург 1999, УрГЮА, 343 стр.
151. Карбонье Ж. «Юридическая социология», перевод с франц. и вступ. Туманова В.А., Москва 1986, Прогресс, 351 стр.
152. Самощенко И.С. «Методологическая роль системного подхода к изучению структуры законодательства», Вопросы философии 1979, №2, стр. 65-70.
153. Тихомиров Ю.А. «Как готовить законы», Москва 1993, Известия; Верховный Совет Рос. Федер., 58 стр.
154. Алексеев С.С. «Философия права: История и современность. Проблемы. Тенденции. Перспективы.», Москва 1999, НОРМА, 329 стр.
155. Нашиц А. «Правотворчество. Теория и законодательная техника», Москва 1974, Прогресс, 256 стр.
156. Поленина С.В. «Теоретические проблемы системы советского законодательства», Москва 1979, Юрид. Литер., 164 стр.
157. Поленина С.В. «Законотворчество в Росссийской Федерации», Москва 1996, ИГПАН, 145 стр.
158. Алексеев С.С. «Теория права», Москва 1993, Бек, 222 стр.
159. Калинина Н.П. «Лингвистическая экспертиза законопроектов в Государственной Думе», Москва 1998, Подготовка и принятие законов в правовом государстве, стр. 27-32.
160. Ioan Vida „Manual de legistică Formală”(Introducerea în tehnica și procedura legislativă), Lumina Lex, București 2000, 324 pag.
161. Tudor Osoianu, Victor Orîndaș ”Procedura penală (partea generală)” Curs universitar, Chișinău 2004, Tipografia Orhei, 256 pag.
162. Ina Dorfman ”Drept procesual civil”, Universitatea de Criminologie, Tipografia Orhei, Chișinău 2003, 100 pag.
163. Vasile Păvăleanu ”Drept procesual penal” Partea generală. Editura Lumina Lex, București 2001, 520 pag.
164. Gh. Avornic ”Tratat de teoria generală a statului și dreptului” (vol.I), Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău 2009, 440 pag.
165. Ion Pîrău ”Răspunderea juridică”, Chișinău 2004, Primex-Com, 64 pag.
166. Dorel Moțiu ”Teoria Generală a dreptului”, Cluj-Napoca 1996, ”Ardealul”, 166 pag.
167. N.Ceaușescu ”Pedagogie juridică”, Lumina Lex, București 2001, 384 pag.
168. Gheorghe Costachi ”Statul de drept. Între teorie și realitate”, Chișinău 2000 (editura nu este), 243 pag.
169. Costachi Gheorghe ”Direcții prioritare ale edificării statului de drept în Republica Moldova”, Tipografia Centrală, Chișinău 2009, 327 pag.
170. Radu I.Motica, Gh.I.Mihai ”Fundamentele dreptului”, All Beck, București 1999, 208 pag.????? ????????????????????????????????????????????????????
171. Oxana Rotaru ”Statistica juridică. Curs de lecții”, Chișinău 2009, ULIM, Tipografia Foxtrot, 148 pag.
172. Mircea Djuvara ”Teoria generală a dreptului. (enciclopedia juridică) Drept rațional, izvoare și drept pozitiv”, București 1999, All Beck, 608 pag.???????????????????????????????????????????
173. ”Evaluarea necesităților sistemului judecătoresc din Republica Moldova”, Chișinău 2006, Conducător de ediție Valeria Șterbeț (articolul lui Eugen Rusu, M.Martînenco, S.Pogolșa, V.Rotaru… ……….”Pregătirea profeională a judecătorilor”(pag.84-91)???????????????????????????????
174. Vladimir Hanga ”Calculatoarele în serviciul dreptului” Lumina Lex, București 1996, 127 pag.
175. Petru Miculescu ”Statul de drept”, Lumuna Lex, București 1998, 310 pag.
176. Mihai Bădescu ”Teoria răspunderii și sancțiunii juridice” Lumina Lex, București 2001, 131 pag.
177. M.Preda ”Drept administrativ” Lumina Lex, București 2000, pag?????????????
178. Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoaga, Andrei Grigoriu ”Organele de ocrotire a normelor de drept”, Cartier juridic, Chișinău 2001, 280 pag.
179. Gh.Avornic ”Tratat de terorie generală a statului și dreptului” (vol.II), Tipografia Centrala, Chișinău 2010, 577 pag.
180. Alin Gvidiani ”Elemente de drept”, Ch.: Adriga – Vis SRL, Chișinău 2009, 551 pag.
181. ”Justiția în Moldova”, conducător de ediție Alexei Barbăneagră, responsabil de ediție Maria Hadîrcă, tipărit la ”Tipografia – Sirius”, Chișinău 2004, 432 pag.
182. Гранат Н.Л. «Правовые и нравственно-психологические основы обеспечения законности на предварительном следствие: автороферат дисс.. доктора юр.наук/Н.Л.Гранат; Академия МВД РФ.-Москва 1992, 31 стр.
183. Наумов А.В. «Законы логики при квалификации преступлений», Москва 1978, Наука, 253 стр.
185. Васильев В.Л. «Юридическая психология», 5 изд., доп. И перераб. – СПБ.: Питер, 2002, 654 стр.
187. Баранов П.П. «Профессиональное правосознание работников органов внутренних дел (теоретические проблемы)», Москва 1991, ВЮЗШ, 127 стр.
188. Лаврентьев А.Р. «Колизииинститута юридической ответственности в России», Нижегород. Юрид.ис-т. МВД России. – Нижний Новгород, 1999, 200 стр.
189. Вопленко Н.Н. «Социалистическая законность и применение права», под ред. М.И.Байтина – Саратов, 1983, изд-во Сарат. Ун-та, 184 стр.
190. Заботин П.С. «Преодоление заблуждения в научном познании» МЫСЛЬ, Москва 1979, 276 стр.
191. Карташов В.Н. «Профессиональная юридическая деятельность: вопросы теории и практики», Ярославль: Б.и., 1992, 88 стр.
192. Баранов В.М. «Истинность норм советского права: Проблемы теории и практики», Изд.-ство Сарат. ун-та., Саратов 1989, 397 стр.
193. Чугунов В.Е. «Применение кибернетических устройств для анализа ошибок в судебной и следственной практике», Советское государство и право №11, 1966, стр.39-44.
194. Вопленко Н.Н. «Законность и справедливость поощрительного правоприменения» (Проблемы развития правоохранительных органов), Москва 1994, 71 стр.
195. Тарасов А.А. «Производство расследования несколькими следователями – важное условие качества и эффективности следствия по сложным делам» (Вопросы укрепления законности и устранения следственных ошибок в уголовном судопроизводстве), Москва 1988, 56 стр.
196. Юсупов В.А. «Теория административного права», Юрид.Лит.,Москва 1985, 160 стр.
197. Рудковский В.А. «Правоприменительная политика: сущность и содержание: Учеб. Пособие», Изд-во Волгогр.ни-та экономики, социологии и права, Волгоград 1999, 162 стр.
198. Селиванов Ф.А. «Проблемы теории ошибок» (Проблемы методики и логики наук), Ученые записи №85, Омск 1970, 66-70 стр.
199. Бойков А.Д. «Следственные ошибки, их причины и пути устранения на предварительном следствии и в суде» (Вопросы борьбы с преступностью), Вып.46, Москва 1988, 183-190 стр.
200. Васильев А.Н. «Следственная тактика», Юрид.лит., Москва 1976, 197 стр.
202. Dogaru Danișor Danișor ”Teoria generală a dreptului”, București 1999, ????????????????????????????????????
203. Афанасьева В.С. «Обеспечение законности»: автореферат дисс…д-ра юрид.наук: 12.00.01. Акад.МВД России – Москва 1993, 40 стр.
204. Frunză Iurie „Organizarea profesiei de avocat în Republica Moldova”, Chișinău 2011, Edit. „Valinex”, 344 pag.
205. Constanța Călinoiu, Verginia Vedinaș „Teoria funcției publice comunitare”, Lumina Lex, București 1999, 447 pag.
206. negru Andrei, Zaharia Victor Teoria general a statului și dreptului în definiții și scheme (note de curs). Chișinău: Mi. Educației și Tineretului, Univer. de Stat din Moldova, Fac. de Drept, Catedra Teoria și Istoria Dreptului: 2009. 200 p.
207. Bădescu Mihai. Concepte fundamentale în teoria dreptului. București: V.I.S. PRINT, 2003. 107 p.
ACTE NORMATIVE
90. Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, a intrat în vigoare la 27 august 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.1 din 12.08.1994 (cu modificările și completările ulterioare).
91. Codul jurisdicției constituționale, Nr.502 – XIII din 16.06.1995, Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 53-54/597 din 28.09.1995.
92. Republica Moldova. Curtea Constituțională: Culegere de hotărîri și decizii, 2001, Chișinău, Editura Cartier juridic, 2002, 240 pag.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 58/641 din 19.10.1995.
94. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, Nr. 122-XV din 14.03.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 104 – 110/447 din 07.06.2003.
95. Codul Fiscal al Republicii Moldova, aprobat la 16 iunie 2000.
96. Codul Contravențional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008 publicat Monitorul Oficial nr. 3-6 art.nr.15, intrat în vifoare 31.05.2009.
97. Codul Vamal al Republicii Moldova nr. 1149 – XIV, adoptat la 20.07.2000, publicat în Monitorul Oficial nr. 160 – 162 din 23.12.2000.
98. Codul de procedură penală. Comentariu. Raisa Botezatu, Igor Dolea, Dumitru Roman……., Chișinău 2005, Editura Cartier, Tipografia ”Centrală”, 768 pag.
99. Codul Civil al RM., adoptat prin Legea №1107-XV din 06.06.2002//Monitorul Oficial al RM №82-86/661 din 22.06.2002.
100. Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New York//ratificat de RM prin hotărîrea Parlamentului №217-XII din 28.07.1990 (în vigoare din 26 aprilie 1993).
101. Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, №1545-XIII din 25.02.1998//Monitorul Oficial №50-51/359 din 04.06.1998.
102. Legea cu privire la statutul judecătorului, nr. 544 – XIII din 20.07.1995, republicată în Monitorul Oficial al RM nr. 117-119 din 15.08.2002.
103. Legea cu privire la mediere, nr. 134—XVI din 14.06.2007
104. Constituția Romîniei
105. Legea privin executorii judecătorești nr. 113 din 17.06.2010, publicat în 23.07.2010.
106. Cod de executare al RM nr.443, din 24.12.2004 publicat 03.03.2005 în Monit.Ofic. nr. 34-35, întrat în vigoare 01.07.2005.
107. Legea cu privire la sistemul penitenciar nr. 1036-XIII din 17.12.1996, Monit.Ofic. nr. 015 art. 154, 1997.
108. Legea privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești. Nr. 87 din 21.04.2011, publicat în Monit.Of. nr.107-109.
109 (102). Legea cu privire la statutul judecătorilor, nr. 544 din 20.07.1995, publicat în Monit.Of. nr.117-119.
403. Legea privind administrația publică locală Nr.436 din 28.12.2006, publicat 09.03.2007 Monit.Of. nr.32-35 art. Nr:116
404. Legea privind statutul municipiului Chișinău nr. 431-XIII din 19.04.1995, Monit.Of. al RM nr.31-32/340 din 09.06.1996.
401. Legea serviciului public nr.443-XIII din 04.05.1995, Monit.Of. nr.61 din 02.11.1995 art.681.
402. Codul muncii RM nr.154 din 28.03.2003 publicat Monit.Of. nr. 159-162 art.648.
405. Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000, publicat 18.05.2000 în Monit.Of. nr.57-58 art.375, intrat în vigoare 18.08.2000.
406. Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție nr.789 din 26.03.1996, publicat în Monit.Of. nr.196-199 art.nr.764 data intrării în vigoare 30.05.1996.
407. Regulamentul cu privire la organizarea și funcționarea Curții Supreme de Justiție nr.34 din 24.10.2003.
ARTICOLE:
1. Florin Dascălu „Evaluarea funcționarului public”, pag. 32-35, Revista Legea și Viața ianuarie 2009.
2. Marina Calmîc „Considerații cu privire la elementele deformatoare ale conștiinței juridice”, pag. 26-32, revista Legea și Viața August 2010.
3. Dumitru Postovan „Rolul culturii generale, în special al culturii juridice, în dezvoltarea societății”, Revista Națională de Drept, decembrie 2007, №12, pag. 50-52
4. Tatiana Ciobanu „Reglementarea activității organelor de drept prin deontologia juridică”, Revista națională de drept, №12, decembrie 2008, pag. 51-55.
5. Al. Sosna, S. Iachimov, L.Dobjanskaia „Corupția în Moldova”, Legea și Viața, mai 2008, pag. 55-58.
6. Alexandru Sosna „Lupta anticorupție în Republica Moldova”, Legia și Viața ianuarie 2009, pag. 55-58
7. Negru Andrei ”Opinii cu privire la organizarea, abordarea metodologică și sarcinile atestării magistraților”.????????????????????????????????
8. Mihai Daiconu ”Formele controlului exercitat asupra administrației publice și condițiile de eficiență a acestuia”, Legea și Viața, iunie 2011, pag. 28-29.
9. Andrei Negru, Elena Manțuc „Factorii care determină eficiența activității de aplicare a dreptului de către oganele autorităților publice”, Revista Națională de Drept, nr.5, mai 2011, pag.16-21.
10. Negru Andrei. Aplicarea dreptului – formă specială a realizării dreptului. Dimensiunea științifică și praxiologică a dreptului. Materialele Conferinței științifice internaționale „Contribuții la dezvoltarea doctrinară a dreptului”. In: Honorem Elena Aramă, doctor habilitat în drept, profesor universitar. Om emerit. Chișinău, 14-15 martie 2009. Chișinău: Bons Offices, 2009, p.87-91.
Internet:
300. http://www.scribd.com/doc/52832408/Institu%C8%9Bionalizarea-medierii-in-Republica-Moldova
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Activitatea de Aplicare a Dreptului de Catre Autoritatile Publice Aprecierea Eficientei Si a Principalelor Directii de Perfectionare (ID: 108706)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.