Activitatea Consilierului de Probatiune In Penitenciar

CUPRINS

Noțiuni introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.2

Capitolul I.Prezentarea generala a probatiunii

1.1 O istorie a probatiunii in Romania. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.4

1.1.a. Vestigii ale probațiunii în România. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.4

1.1.b. Influențe ce au determinat înființarea sistemului de probațiune în România.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. .. . . . . . . . pag.7

1.1.c. Nașterea probațiunii în date și cifre. . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . .pag.16

1.2. Delimitări conceptuale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.25

1.3 Instituția probațiunii în alte state. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.27

Capitolul II. Serviciul de probațiune și consilierul de probațiune

2.1 Statutul personalului serviciului de probațiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.37

2.2 Atribuțiile secțiilor de probațiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.37

2.2.a. Atribuțiile secțiilor de probațiune. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.37

2.2.b. Atribuțiile consilierului de probațiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.37

2.2.c. Codul deontologic al consilierului de probațiune. . . . . . . . . . . pag.38

2.3 Cooperarea serviciului de probațiune cu organele de stat și cu alte instituții.pag.44

Capitolul III. Activitatea consilierului de reintegrate asocială și supraveghere în penitenciar

3.1 Activitatea consilierului de probatiune. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.45

3.2 Dezvoltarea umană în penitenciare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.54

3.2.a. Nevoile educaționale ale deținuților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.56

3.2.b. Ce sunt programele corecționale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. .pag.58

3.2.c. Utilitatea programelor educative în penitenciare . . . . . . . . . . .. pag.59

3.2.d. Evaluarea programelor corecționale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag.61

3.3 Pregătirea deținuților pentru liberare in contextul programelor de reabilitate socială. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.66

Studii de caz. . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.74

Concluzii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.91

Bibliografie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.95

=== Activitatea consilierului de probatiune in penitenciar. ===

CUPRINS

Noțiuni introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.2

Capitolul I.Prezentarea generala a probatiunii

1.1 O istorie a probatiunii in Romania. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.4

1.1.a. Vestigii ale probațiunii în România. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.4

1.1.b. Influențe ce au determinat înființarea sistemului de probațiune în România.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. .. . . . . . . . pag.7

1.1.c. Nașterea probațiunii în date și cifre. . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . .pag.16

1.2. Delimitări conceptuale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.25

1.3 Instituția probațiunii în alte state. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.27

Capitolul II. Serviciul de probațiune și consilierul de probațiune

2.1 Statutul personalului serviciului de probațiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.37

2.2 Atribuțiile secțiilor de probațiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.37

2.2.a. Atribuțiile secțiilor de probațiune. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.37

2.2.b. Atribuțiile consilierului de probațiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.37

2.2.c. Codul deontologic al consilierului de probațiune. . . . . . . . . . . pag.38

2.3 Cooperarea serviciului de probațiune cu organele de stat și cu alte instituții.pag.44

Capitolul III. Activitatea consilierului de reintegrate asocială și supraveghere în penitenciar

3.1 Activitatea consilierului de probatiune. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.45

3.2 Dezvoltarea umană în penitenciare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.54

3.2.a. Nevoile educaționale ale deținuților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.56

3.2.b. Ce sunt programele corecționale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. .pag.58

3.2.c. Utilitatea programelor educative în penitenciare . . . . . . . . . . .. pag.59

3.2.d. Evaluarea programelor corecționale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag.61

3.3 Pregătirea deținuților pentru liberare in contextul programelor de reabilitate socială. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.66

Studii de caz. . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.74

Concluzii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.91

Bibliografie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.95

INTRODUCERE

„Probațiunea" este un termen care definește o instituție a justiției penale. Totodată „probațiunea" necesită a fi concepută și în sensul anumitor servicii.În calitate de concept, probațiunea se referă la menținerea infractorilor în cadrul comunității, cu aplicarea strategiilor de integrare socială și promovare a ideii de siguranță socială.

Probațiunea este o formă a alternativelor la detenție. Tendința dată a apărut cu circa o sută de ani în urmă. În a doua jumătate a secolului XVIII detenția închisorii a fost deseori criticată.

Argumentul principal este că închisoarea nu poate soluționa sarcina principală – reabilitarea socială și corectarea infractorului. În rezultatul criticii permanente, din partea organizațiilor internaționale și diverse forumuri, în a doua jumătate al secolului XX, probațiunea și munca neremunerată în folosul comunității, ca o formă de alternativă detenției, au devenit elementele principale ale sistemului pedepselor penale în multe țări.

Institutul Probațiunii prevede atît alternative la detenție pentru condamnați adulți, cit și pentru cei minori. Insă este de menționat faptul, că condamnații minori sînt o categorie specială de persoane delincvente cu care este necesar de a efectua anumite măsuri cu caracter pedagogic, psihologic si sociologic, prestai de persoane bine pregătite în acest domeniu.

De aceea autoritățile de guvernământ ale țarilor europene au ajuns Ia concluzia, că este necesară crearea serviciilor care vor soluționa problema reintegrării sociale a persoanelor aflate în conflict cu lege. In toate țările europene, !a momentul aciuai activează. Serviciile de probațiune. Dacă să analizăm practica europeană, atunci se observă că Serviciile de probațiune sunt structuri aflate sub autoritatea Ministerului Justiției.

Probațiunea este o institutie cu istorie relativ recentă în sistemul juridic românesc. Rolul său este acela de a facilita, printr-o intervenție specializată, reintegrarea în comunitate a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. În ceea ce privește persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, intervenția consilierilor de probațiune debutează în faza de detenție a acestora, moment în care, împreuna cu specialiștii din unitățile penitenciare, derulează un proces de asistență și consiliere care are ca scop final pregătirea pentru libertate a celor care urmează să părăsească penitenciarul.

În prezent, politica penală propune regândirea rolului probațiunii prin accentuarea importanței acestei instituții în sistemul juridic românesc, în concordanță cu reglementările și evoluțiile de la nivelul Uniunii Europene în materie.

Capitolul I

Prezentarea generala a probatiunii

1.1 O istorie a probatiunii in Romania

1.1.a Vestigii ale probațiunii în România

Dacă vom considera probațiunea într-o accepțiune mai largă, și anume de menținere a infractorilor în libertate, cu obligarea acestora de a respecta anumite măsuri și/sau obligații, putem afirma că prima instituție de drept penal material ce anticipează apariția probațiunii în Țările Române este cea de liberare condiționată, consacrată pentru prima dată în Legea asupra regimului închisorilor din 1874. Prin prevederile sale, această lege a fost considerată la vremea respectivă una dintre cele mai progresiste legi de executare. Spre exemplu, instituția liberării condiționate, combinată cu suspendarea executării restului de pedeapsă, a fost adoptată în Belgia pentru prima dată abia în mai 1888 („conditional liberation” în Loi Lejeune) (Vanstone, în curs de publicare). Tema liberării condiționate a fost principala temă a Congresului Internațional privind penitenciarele, ce a avut loc la Petersburg în 1890 când această instituție funcționa deja în Țările Române.

Fiind elaborată sub directa îndrumare a unui expert francez – Ferdinand Dodun de Perrieres (Ciuceanu, 2001) –, Legea din 1874 mai cuprindea și o altă prevedere la modă în Europa acelor vremuri – înființarea „comisiilor de priveghere” sau a „societăților de patronare liberă”. Se pare că aceste „sociétés de patronage” erau foarte active în state precum Olanda, Belgia, Franța și Elveția. Scopul acestor organizații viza „reforma morală a condamnaților” prin asistența deținuților înainte și după liberare pentru a se îndrepta.

În România, aceste organizații au primit un statut mai clar abia în 1908, când a fost adoptată Legea societăților de patronaj.Următorul act normativ ce cuprinde elemente specifice probațiunii de tip continental este Codul penal din 1936, cunoscut și sub denumirea de Codul lui Carol al II-lea.

Potrivit acestui Cod penal, minorii care săvârșesc fapte penale și răspund penal pot fi sancționați cu mustrare, închisoare corecțională ori detențiune simplă. Dacă pedeapsa aplicată este de închisoare de până la o lună, minorul poate beneficia de libertatea supravegheată, așa cum rezultă din art. 146:

„Art. 146 – Libertatea supravegheată este lăsarea adolescentului în libertate, timp de un an, veghiat de aproape.

Darea hotărârii se amână până la expirarea acestui termen de încercare. Această măsură de siguranță nu se poate pronunța contra adolescentului care a suferit o pedeapsă privativă de libertate mai mare de o lună.

Când instanța pronunță libertatea supravegheată, ea încredințează supravegherea adolescentului reprezentantului său legal, sau îl încredințează unui azil de copii al Statului, ori altei instituții publice, creată în acest scop, sau unei societăți de patronaj pentru minori, ori chiar unei persoane de încredere, care voiește să primească o asemenea sarcină.

Acela căruia i s'a încredințat supravegherea, trebue să o exercite continuu asupra purtării adolescentului, iar la expirarea termenului de încercare, trebue să raporteze instanței respective, fără întârziere, cum s'a purtat adolescentul.”

În cazul în care minorul a avut o comportare corespunzătoare pe durata termenului de încercare, „acțiunea deschisă în contra lui se declară stinsă prin hotărâre judecătorească” (art. 147 Cod penal). Se poate remarca cum a ales legiuitorul interbelic să reglementeze instituția libertății supravegheate ca amânare a pronunțării sentinței sau ca suspendare a sentinței până la împlinirea unui termen de încercare. Această formă juridică reprezintă și astăzi în multe state europene esența probațiunii moderne în loc de pedeapsă, și nu ca individualizare a pedepsei.

În același Cod penal din 1936 este menținută liberarea condiționată ce se poate aplica după executarea unei fracții din pedeapsă, aplicată numai pentru condamnații care au dat dovezi temeinice de îndreptare. Cu ocazia liberării condiționate,

„Cel liberat este obligat:

1. să muncească, potrivit cu puterile și aptitudinile sale, în cazul când existența nu-i poate fi asigurată decât prin muncă;

2. să nu părăsească, fără încuviințarea autorității respective, localitatea unde trebue să muncească și care i-a fost fixată prin hotărârea de liberare.” (art. 41 Cod penal)

Mai mult chiar, dacă partea vătămată nu a fost despăgubită, condamnatul poate fi obligat de instanță să repare daunele. Potrivit aceluiași Cod penal, pedeapsa cu închisoarea de până la 2 ani, detențiunea simplă sau amenda pot fi suspendate timp de 3 ani, la care se adaugă durata pedepsei.

Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să respecte o serie de condiții, printre care să aibă un comportament corespunzător. O bună parte dintre aceste prevederi pot chiar și astăzi să provoace invidie celor care își desfășoară activitatea în serviciile de probațiune.

Cu mici modificări, Codul penal din 1936 a rămas în vigoare până în 1968, când a fost adoptat un nou Cod penal prin Legea nr. 15 /1968. Din perspectiva măsurilor și sancțiunilor comunitare, Codul penal din 1968 prevede pentru adulți, ca modalitate de individualizare a pedepsei cu închisoarea, suspendarea condiționată. De asemenea, este prevăzută liberarea condiționată a condamnaților care dovedesc îndreptare și și-au executat o parte din pedeapsa cu închisoarea. La minori este prevăzută în continuare măsura educativă a libertății supravegheate ce subliniază încă o dată elementul de supraveghere în comunitate specific instituției probațiunii.

Un moment important în evoluția alternativelor la închisoare în România l-a reprezentat a doptarea Decretului nr. 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Prin acest Decret, se intenționa „creșterea rolului unităților socialiste, al organizațiilor obștești, al maselor populare în respectarea legalității, sancționarea și reducerea prin muncă a persoanelor care comit abateri și încălcări de la normele de conviețuire socială și legile țării”. Principala metodă de recuperare socială era munca ce înlocuia pedeapsa cu închisoarea de până la 5 ani.

Minorii între 14 și 18 ani nu puteau fi condamnați la închisoare, ci erau încredințați „colectivelor în care aceștia muncesc sau învață, stabilindu-se, totodată, reguli stricte de disciplină și comportare, a căror respectare va fi urmărită de colectivele de muncă sau învățătură și de familie” (art. 2). În caz excepțional, aceștia puteau fi trimiși în școli speciale de muncă și reeducare între 2 și 5 ani. Această politică penală de dezinstituționalizare forțată a determinat o scădere spectaculoasă a ratei încarcerării în România de la 66% în 1976 la 29,4% în 1979 (Dianu, 1997).

După 1989, prin legi succesive de modificare și completare a Codului penal au fost prevăzute și alte măsuri și sancțiuni comunitare. Printre cele mai importante astfel de măsuri este suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (Legea nr. 104/1992 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 și a Decretului nr. 218/1977), reglementată după modelul francez de sursis avec mise à l'épreuve (art. 738 din Codul de procedură penală francez), adică prin procedura în două etape: aplicarea pedepsei cu închisoarea și suspendarea executării cu impunerea anumitor măsuri și obligații.

Tot Legea nr. 104/1992 a amendat Codul penal din 1968 cu o nouă modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea de până la 5 ani – executarea pedepsei la locul de muncă. Alte elemente de noutate în ceea ce privește măsurile și sancțiunile comunitare au fost și obligațiile de a nu frecventa anumite locuri stabilite, de a nu intra în legătură cu anumite persoane și de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public (prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal), obligații ce pot fi impuse minorului sancționat cu măsura educativă a libertății supravegheate.

1.1.b Influențe ce au determinat înființarea sistemului de probațiune în România

Despre toate aceste instituții de drept penal material, precum și despre nașterea sistemului de probațiune ca organizație, voi discuta în cele ce urmează. Sub acest aspect, există două abordări posibile: fie o prezentare a cronologiei faptelor și etapelor de dezvoltare, fie o prezentare a etapelor, însoțită de o explicare și o conceptualizare a acestora. Având în vedere nivelul de dezvoltare a sistemului de probațiune din România, precum și provocările la care acesta trebuie să facă față în viitorul apropiat, consider că o abordare mai utilă ar fi cea din urmă.

Pentru a prezenta istoria și a oferi o posibilă explicație a ei, este necesară o matrice sau un model teoretic care să pună în ordine coerentă evenimentele și seturile de influențe ce le-au determinat. Un astfel de model teoretic este modelul radical pluralist din teoriile asupra societății ce sintetizează tradiții sociologice diverse: Durkheim, Marx și Weber (Cavadino și Dignan, 2006, p. 12-14). Paradigma radical pluralistă abordează societatea ca fiind rezultatul interacțiunii dintre mai multe grupuri ce au ca interes preluarea puterii și exercitarea acesteia în propriul folos. Aceste grupuri pot fi reprezentate de clase sociale, de grupuri etnice etc.

Statul are datoria să asigure echilibrul social prin medierea dintre aceste grupuri. Evident că statul nu este un mediator perfect și că, de cele mai multe ori, mediază în favoarea elitelor. Pe de altă parte, Marx privește economia ca fiind baza societății, o superstructură care, în ultimă instanță, determină ideologii, politici și legi.

Acest aspect este cu deosebire important pentru explicarea originii probațiunii în contextul trecerii de la o economie socialistă la o economie de piață specifică modelului Europei Occidentale – statul bunăstării (Zamfir, 2004).

Această viziune asupra societății va fi adaptată pentru a explica cum diverse tipuri de influențe au condus la înființarea și dezvoltarea sistemului de probațiune din România.

Graficul 1. O paradigmă a înființării sistemului de probațiune din România

Economia

Probabil că legătura dintre economie și politica penală sau înființarea sistemului de probațiune din România nu este una evidentă, însă există numeroase lucrări care au pus în evidență corelația dintre tipul de economie sau organizare politică cu politica penală dominantă într-un stat (Esping-Andresen, 1990; Mishara, 1999; Dignan și Cavadino, 2003 etc.). Spre exemplu, Cavadino și Dignan (2006) au ilustrat convingător cum unui anumit tip de stat (neoliberal, conservator corporatist, socio-democratic corporatist, oriental corporatist) îi corespunde un anumit grad de inegalitate socială, o anumită relație stat-cetățean, anumite politici de incluziune/excluziune socială etc., precum și o politică penală specifică și un anumit nivel al ratei încarcerării. Toate aceste elemente se află într-o interdependență organică, condiționându-se și interacționând reciproc.

Analizând cifrele statistice din perioada anilor ’90 (Zamfir, 2004), cu deosebire pe cele privitoare la inegalitatea veniturilor, explozia sărăciei și politicile sociale, se poate afirma că România a trecut de la un sistem egalitarist de tip socio-democratic corporatist la unul conservator corporatist, specific Germaniei, Franței și Olandei, fiind caracterizat printr-o inegalitate a veniturilor pronunțată (de la un coeficient Gini de 0,24 în 1989 la 0,35 în 2001, după Zamfir)și drepturi sociale moderate și condiționate (o parte din prestațiile sociale fiind contributorii – ex. ajutorul de șomaj). Acestui tip de stat îi corespunde în opinia lui Cavadino și Dignan (2006, p. 15) o politică penală ce are ca scop reabilitarea infractorilor și o rată a încarcerării moderate.

Pe fondul creșterii inegalităților sociale, a șomajului și a sărăciei extreme și a dezagregării sociale (Zamfir, 2004, Zamfir, Preda, Dan, 2004 etc.) a crescut, cum era de așteptat, și rata criminalității de la 160 de condamnați în 1990 la 496 de condamnați în 1997. Din totalul condamnaților, aproape 50% au fost condamnați pentru săvârșirea unei infracțiuni patrimoniale (ex. furt, tâlhărie etc.). La începutul anilor ’90, și mai pronunțat după adoptarea Legii nr. 104/1992 de abrogare a Decretului nr. 218/1977, sistemul sancționator din România se baza, în ceea ce îi privește pe adulți, pe două sancțiuni: amenda și închisoarea. Pedeapsa cu închisoarea de până la 3 ani putea fi suspendată condiționat, iar cea de până la 5 ani putea fi executată la locul de muncă. Eficiența acestor instituții era însă destul de restrânsă, având în vedere limitele speciale mari ale pedepselor și imposibilitatea obligării agenților economici privați de a accepta ca un condamnat să își execute pedeapsa la locul de muncă.

Minorii puteau fi sancționați cu măsuri educative, amendă sau închisoare, însă modul de reglementare a acestora nu încuraja instanța să uzeze frecvent de măsuri non-custodiale. Spre exemplu, măsura educativă a libertății supravegheate nu era însoțită și de o supraveghere eficientă din partea unui organism specializat, ceea ce a generat o oarecare rezervă a instanțelor în aplicarea ei. În acest context, de creștere a ratei criminalității și a existenței unui aparat sancționator rigid și centrat pe închisoare, rata încarcerării în România a crescut de la 171 deținuți la 100 000 locuitori în 1992 la 194 de deținuți în 1995 și la 200 de deținuți în 1998 (International Center for Prison Studies, 2008).

Această rată a încarcerării era cu mult peste media europeană (în acea perioadă, rata medie a încarcerării în Europa era de cca. 150 de deținuți) și punea o presiune serioasă asupra cheltuielilor cu închisorile. Nu era pentru prima dată când se punea o astfel de problemă. Încă din 1907, America Statistical Association arăta care sunt economiile pe care le-a adus Serviciul de probațiune din Massachusetts prin diminuarea numărului de deținuți (Vanstone, în curs de publicare).

Așa cum comenta un fost director general adjunct, Sorin Dumitrașcu, costul lunar al unui deținut depășește salariul mediu pe economie,ceea ce pune numeroase probleme economice și morale. Probabil că nu întâmplător prima declarație de misiune a Serviciului de probațiune din România a menționat ca scop al acestui serviciu: „…reducerea infracționalității, a costurilor și consecințelor generate de supraîncarcerare.” (document intern al Serviciului de probațiune, Ministerul Justiției, nepublicat).

În concluzie, tipul de economie și problemele sociale asociate cu starea economică s-au reflectat organic asupra politicii penale fie direct, prin creșterea infracționalității, fie indirect, prin nevoia de a reduce costurile asociate supraîncarcerării. Creșterea infracționalității nu a dus nicăieri în lume la dezvoltarea alternativelor la încarcerare în mod automat, însă a pus problema reformei în justiție. Autoritățile au avut două opțiuni: să mărească capacitatea închisorilor (ca în SUA, Marea Britanie etc.) sau să dezvolte alternativele la detenție (ca în Finlanda, Olanda etc.). Ținând seama de celelalte influențe, decizia penală a fost de înființare a sistemului de probațiune și pregătire a unui nou aparat sancționator mai generos cu măsurile și sancțiunile comunitare.

De asemenea, așa cum arăta Weber, modificările din sfera economiei se pot reflecta și asupra dezvoltării birocrației și autorității legale, ducând, în final, la modernizarea societății.

Ideologii

Strâns legat de criteriul economic este cel legat de ideologii. Dacă până spre sfârșitul anilor ’90 practica judiciară se centrează cu deosebire asupra pedepsei cu închisoarea, după această perioadă, magistrații încep să își manifeste dorința de a aplica mai multe sancțiuni comunitare. Mărturie în acest sens stă un studiu realizat de Haine și alții (2002) din care rezultă că 94% dintre președinții instanțelor de judecată considerau că legislația ar trebui să includă mai multe sancțiuni comunitare. La această schimbare de viziune asupra pedepsei au contribuit fără îndoială numeroasele seminarii internaționale și vizitele de studii la care au participat judecătorii desemnați în cauze penale. Aceste strategii de încurajare și promovare a măsurilor și sancțiunilor comunitare și, implicit, a probațiunii au inclus diverse tactici, așa cum rezultă din Bilanțul Serviciului de probațiune pe anul 1999:

„În cursul anului 1999 au fost efectuate vizite de studiu în Marea Britanie de către o delegație compusă din ministrul de justiție, reprezentanți ai Direcției Generale a Penitenciarelor, ai Serviciului de probațiune și ai instanțelor de judecată, precum și de coordonatorii centrelor de probațiune, consilieri de probațiune, judecători și profesori, în vederea schimbului de experiență cu partenerii britanici.” (document intern, nepublicat).

Expunerea la experiențe și strategii moderne de răspuns la infracționalitate a constituit un factor esențial în reorientarea viziunii punitive atât a clasei politice, cât și a practicienilor din domeniul penal. Între 1997 și 2005, Ministerul Justiției din România a fost beneficiarul a numeroase programe internaționale, dintre care cele mai importante au fost: „Probațiunea în România 1998-2003” al Guvernului Marii Britanii prin DFID, Programul Natra al Guvernului Olandei – „Înființarea Serviciului de probațiune în Municipiul București” 2000-2003, „Proiectul-pilot: Justiția restaurativă pentru minori – un posibil răspuns la infracționalitatea juvenilă” finanțat de DFID, împreună cu Centrul de Resurse Juridice etc. Cele mai multe dintre aceste proiecte ofereau asistență tehnică și programe de pregătire pentru personalul de probațiune. Programul DFID „Probațiunea în România”, atât ca întindere (1998-2003), cât și ca buget (cca. 2 mil. lire sterline), a fost cel mai important program bilateral de care a beneficiat Ministerul Justiției din România.

Principalele componente ale acestui program au fost: asistență tehnică pentru dezvoltare strategică, asistență pentru pregătirea personalului, asistență pentru managementul informațiilor și asistență pentru dezvoltarea practicii.

Persoane și personalități

Savelsberg (apud Cavadino și Dignan, 2006) explică stabilitatea sau instabilitatea nivelului și calității pedepsei dintr-un stat prin două mecanisme: centralizarea puterii politice și birocratizarea sau personalizarea procesului de elaborare a politicii penale.

Aplicând cele două criterii, Savelsberg constată că, pe măsură ce un stat este mai descentralizat și mai birocratic, el tinde să dispună de o mai mare stabilitate a politicilor penale(Germania Federală). Dimpotrivă, dacă un stat este mai centralizat și se bazează pe indivizi în elaborarea politicilor, acesta tinde să prezinte variații mari ale politicii penale (Polonia). În acest ultim caz s-a aflat și se află încă România. Cele mai multe reforme politice, penale sau administrative au fost legate de numele unor actori politici influenți. În România se vorbește încă despre „Codul Stănoiu” sau despre „Codul Macovei”.

În ceea ce privește dezvoltarea probațiunii în România, un rol-cheie a fost deținut de fostul ministru al justiției Valeriu Stoica, care, în condiții politice complicate, a reușit să promoveze spre aprobare Ordonanța nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere (fosta titulatură a serviciilor de probațiune). Înainte de a susține acest act normativ, Valeriu Stoica a participat la numeroase discuții cu experți români și britanici și a efectuat o vizită de documentare în Marea Britanie (vara anului 1999).

Din această perspectivă, se pare că experiența românească se apropie de cea a multor alte state. Se pare că primele preocupări de legiferare a probațiunii au avut ca punct de pornire persoane-cheie, cum ar fi: Jules Lejeune – în Belgia, judecătorul Harald Saloman – în Suedia, Lucy Bartlett – în Italia, Edouard Julhiet – în Franța sau Howard Vincent – în Marea Britanie (Vanstone, în curs de publicare). Desigur că și alte nume pot fi asociate momentului de început al probațiunii în România: col. Marin Bucur – fost comandant al Penitenciarului Arad, Graham Gilles – fost președinte al Asociației Europa pentru Europa, cel care a inițiat experimentarea unor elemente de probațiune la Arad, col. Silvestru Bochiș – primul coordonator al unui centru experimental de probațiune etc. Cu toții au avut un anumit rol în susținerea, promovarea sau reglementarea activității viitorului serviciu de probațiune.

Instituții europene

România și-a afirmat pe deplin voința de a deveni un stat de drept odată cu

aderarea la Consiliul Europei, în octombrie 1993. Prin această aderare, România s-a obligat, printre altele, să ratifice Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii.

Prin Legea nr. 30/1994, România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul 11 la această Convenție (prin Legea nr. 79/1995 ) prin care este recunoscută autoritatea judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg. Mai mult, potrivit Constituției României, România recunoaște prevalența convențiilor internaționale în cazul unui conflict de legi în materia drepturilor omului. Pe fondul supraaglomerării penitenciarelor din România, a personalului redus și a pregătirii sale insuficiente, ajung pe rolul instanței de la Strasbourg tot mai multe cauze în care România este condamnată pentru încălcări grave ale drepturilor omului (a se vedea cazurile Petra vs România, Pantea vs România etc.).

Prin Legea nr. 80/1994, România a ratificat și Convenția Europeană privind Prevenirea Torturii prin care se angaja să recunoască autoritatea Comitetului pentru prevenirea torturii și să respecte drepturile tuturor persoanelor private de libertate. Potrivit standardelor elaborate de către CPT, supraaglomerarea penitenciarelor în sine reprezintă un tratament inuman și degradant de aceea statele membre sunt încurajate să dezvolte alternative la închisoare.

Tot în această direcție țintesc și recomandările Consiliului Europei, de care România se obligă să țină seama atunci când reglementează în dreptul intern. În perioada anilor ’80, ’90, îngrijorarea față de tendința de creștere a populației în penitenciare în țările membre, dar și preocuparea pentru respectarea drepturilor omului, în special a celor aflați în custodia statului, a determinat Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei să adopte în jur de 20 de recomandări, printre care aș aminti: R (80)11 privind arestul preventiv, R(87)3 privind Regulile Penitenciare Europene, R (92)16 privind Regulile Europene asupra Măsurilor și Sancțiunilor Comunitare, R (99)22 privind supraaglomerarea penitenciarelor etc. Printre principiile cele mai importante reținute în aceste recomandări se află: utilizarea pedepsei cu închisoarea ca ultim resort, dezvoltarea unui set de măsuri și sancțiuni comunitare trebuie să reprezinte o prioritate pentru state, procurorii și judecătorii trebuie să fie stimulați să aplice măsuri și sancțiuni neprivative de libertate etc.

Multe dintre aceste recomandări ale Consiliului Europei se află citate în preambulul ordinelor ministrului justiției de înființare a centrelor experimentale de probațiune din România, de unde rezultă și importanța lor în arhitectura noului sistem de justiție penală.

O altă organizație din ce în ce mai influentă în ceea ce privește respectarea drepturilor omului este Uniunea Europeană, care, prin Tratatul de la Amsterdam din mai 1999, își propune să devină „un spațiu al libertății, securității și justiției”. Interesul față de problematica drepturilor omului este și mai vizibil după adoptarea la Nisa a Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului (2000).

Această Cartă reprezintă un progres față de Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece include pe lângă drepturile deja consacrate și o serie de noi drepturi sociale și juridice (Snaken, 2006). Un articol deosebit de relevant în ceea ce privește dezvoltarea probațiunii este art. 49.3 al acestui document în care se arată că „nivelul pedepsei nu poate fi disproporționat în raport cu infracțiunea”. Prin urmare, statele Uniunii Europei trebuie să dispună de mecanisme de sancționare flexibile, diverse și acoperitoare pentru toate gradele de severitate. În acest context, desigur că probațiunea, prin poziția sa între pedepsele financiare și închisoare, răspunde la această exigență.

Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a reprezentat pentru România un efort considerabil de armonizare și aproximare a legislației la standardele sau acquis-ul comunitar. În ceea ce privește probațiunea, Uniunea Europeană nu are încă un acquis comunitar, însă toate rapoartele de monitorizare, începând cu anul 1999, au recomandat reforma justiției și îmbunătățirea respectării drepturilor omului prin înființarea și dezvoltarea serviciilor de probațiune. Ca și în cazul Consiliului Europei, Comisia Europeană privea înființarea acestor servicii ca soluție la problema supraaglomerării penitenciarelor.

În Nota de fundamentare a Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere se arăta că „prezenta ordonanță este în concordanță cu reglementările comunitare, precum și cu rezoluțiile și recomandările Consiliului Europei în domeniu…” Prin urmare, se poate considera că presiunea Consiliului Europei (prin Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comitetul pentru Prevenirea Torturii și recomandări) și a Comisiei Europene (prin rapoartele de țară) a constituit un factor determinant la decizia politică de înființare a sistemului de probațiune din România.

Prevederi de drept penal material

Așa cum arătam mai sus, începând cu anul 1992 și 1996, Codul penal din România prevede modalități de individualizare a pedepsei (suspendarea executării sub supraveghere) și măsuri educative (libertatea supravegheată cu posibilitatea impunerii unor obligații de supraveghere) ce presupun existența unei supravegheri efective în comunitate a celui sancționat. Abrogarea Decretului nr. 218/1977 și desființarea comisiilor de muncă și reeducare au lăsat în domeniul execuțional penal un vid legislativ.

Organele de poliție rămase să asigure supravegherea persoanelor menținute în stare de libertate nu puteau asigura decât elementul de control. De aceea, în Nota de fundamentare a OG nr. 92/2000 se arată că „scopul creării serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate…este acela de a realiza supravegherea infractorilor, în cazurile prevăzute de lege, precum și de a le acorda, la cerere, asistență și consiliere specifică, în scopul reducerii riscului săvârșirii din nou a unor infracțiuni”. (document nepublicat)

Este, astfel, definită probațiunea modernă în România, după un model tradițional și consacrat la nivel internațional, ca fiind o combinație între supraveghere și asistență.

1.1.c Nașterea probațiunii în date și cifre

Etapa întâi – etapa experimentală (1996-2000)

Din 1996, Ministerul Justiției a început să promoveze o practică mai creativă în aplicarea actului de justiție. Una dintre primele măsuri luate în acest sens a fost crearea unui centru experimental de probațiune la Arad (OMJ nr. 510/c/18 aprilie 1997). Acest experiment a pus la aceeași masă societatea civilă, Direcția Generală a Penitenciarelor, instanțele locale, precum și autoritățile locale. Intenția a fost de a testa câteva dintre elementele de probațiune (de ex. Referatele de evaluare, supravegherea în comunitate etc.) în contextul penal și social al României.

Inițial, grupul-țintă al acestui experiment a fost reprezentat de minorii care săvârșeau fapte penale și erau menținuți în stare de libertate de către instanță, cu domiciliul în municipiul Arad. Ulterior, grupul-țintă s-a extins și la majori și a acoperit întreg județul Arad. Echipa Centrului experimental din Arad a fost formată, inițial, din voluntari ai Asociației Europa pentru Europa, care au fost ulterior angajați ai Penitenciarului Arad. Următorul centru experimental de probațiune a fost cel de la Centrul de reeducare Găești (mai 1997).

În august 1997 a fost înființat Centrul experimental de probațiune Focșani, ce reunea personal din Penitenciarul Focșani și din Fundația Oameni pentru Oameni. În 1998 au fost înființate centrele experimentale de probațiune Gherla, Dej și Cluj, cu sprijinul Penitenciarului Gherla, al Spitalului Penitenciar Dej și al Fundației Prison Fellowship din Cluj. Cu ocazia înființării acestor centre experimentale de probațiune a fost inițiat și primul program post-universitar de probațiune în cadrul unei universități.

Spre sfârșitul anului 1998, a fost înființat Centrul experimental de probațiune din Iași în cadrul Asociației Alternative Sociale. În anul 1999 au fost înființate centrele experimentale de probațiune din Pitești, Târgoviște (în parteneriat cu Ministerul Justiției-GRADO) și Timișoara (în parteneriat cu Ministerul Justiției-Asociația Umanitară Sf. Petru și Pavel). Ultimul centru experimental de probațiune a fost cel din București, înființat în anul 2000, într-un parteneriat mai larg Ministerul Justiției-GRADO-Fundația pentru Ocrotirea Familiei și Copilului.

Toate centrele experimentale de probațiune au fost înființate prin ordin al ministrului justiției și au fost coordonate tehnic la început de către un compartiment din Direcția Generală a Penitenciarelor și, mai târziu, de către Serviciul de probațiune din Ministerul Justiției. Cele mai multe dintre aceste centre au fost finanțate de către Fundația pentru o Societate Deschisă sau de către Comisia Europeană, prin Fondul Phare. Inițial, experimentul a fost suportat financiar și asistat tehnic de către Know How Fund al Guvernului Marii Britanii.

Din 1998, asistența tehnică oferită de guvernul britanic s-a concretizat într-un proiect pe cinci ani, numit „Probațiunea în România”, care avea ca

scop crearea unui sistem de probațiune la nivel național. Perioada 1996-2000, având în vedere că întreaga activitate de probațiune era desfășurată ca experiment, poate fi denumită faza experimentală a probațiunii în România.

Etapa a doua – de dezvoltare a infrastructurii (2000-2007)

La începutul anului 2000, în România existau 11 centre experimentale de probațiune (Arad, Găești, Cluj, Dej, Gherla, Iași, Pitești, Târgoviște, Focșani, Timișoara și București). Din septembrie 1998, acestea au fost coordonate tehnic de către Serviciul de probațiune din Ministerul Justiției. Rezultatele foarte bune obținute în cadrul centrelor-pilot au condus în septembrie 2000 la adoptarea de către Guvern a Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere.

Potrivit acestui act normativ, serviciile de probațiune aveau ca principale competențe:

– supraveghează respectarea de către persoana condamnată a măsurilor

prevăzute la art. 863 alin.1 lit. a)-d) din Codul penal;

– supraveghează executarea obligațiilor impuse condamnatului de către instanță, prevăzute în art. 863 alin. 3 lit. a)-f) din Codul penal;

– supraveghează executarea obligațiilor impuse minorului de către instanță,

prevăzute în art.103 alin. 3 lit. a)-c) din același cod;

– întocmesc, la cererea instanțelor de judecată, referate de evaluare cu privire la persoanele prevăzute la art. 1 sau cu privire la inculpați;

– colaborează cu instituțiile publice în vederea executării măsurii obligării minorului la prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public;

– desfășoară, la cerere, activități de consiliere individuală a infractorilor în ceea ce privește comportamentul social, de grup și individual;

– inițiază și derulează programe speciale de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni;

– inițiază și derulează, împreună cu voluntarii și reprezentanții societății civile, precum și cu organizații guvernamentale și neguvernamentale române și străine, programe de resocializare a persoanelor prevăzute în art. 1 și art. 3 alin. (2) care au solicitat să participe la aceste programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea condițiilor impuse de instanța de judecată și pentru reintegrarea lor socială;

– colaborează cu instituțiile publice și private, precum și cu persoanele fizice și juridice din raza sa de competență, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor școlare, precum și a celor de calificare sau recalificare profesională;

– orice alte atribuții prevăzute de lege.

Tot în anul 2000 este adoptată și Hotărârea Guvernului nr. 1239/2000 de punere în aplicare a OG. nr. 92/2000 prin care sunt stabilite detaliile procedurale și practice ale activității de probațiune. Aceasta este cea de-a doua etapă în dezvoltarea instituției probațiunii în România și se concentrează pe dezvoltarea infrastructurii la nivel național.

În august 2001, erau înființate 28 de servicii de reintegrare socială și supraveghere în tot atâtea județe (aprox. 60% din România), având angajați un număr de 106 consilieri de reintegrare socială și supraveghere. În decembrie 2002 au mai fost înființate 23 de servicii, cu 80 de consilieri de reintegrare socială și supraveghere, astfel încât la sfârșitul acestui an exista o infrastructură națională a sistemului de probațiune.

Chiar dacă inițial originea instituției probațiunii a fost situată în sistemul penitenciar, iar mai apoi în comunitate, prin intermediul ONG-urilor, din anul 2000, dezvoltarea sistemului de probațiune s-a bazat pe infrastructura tribunalelor.

Serviciile de reintegrare socială și supraveghere (denumirea serviciilor de probațiune din acele vremuri) sunt organizate pe lângă tribunale, independente față de acestea și cu subordonare direct Ministerului Justiției – Direcția de reintegrare socială și supraveghere. Totuși, neavând personalitate juridică și, implicit, nici buget propriu, serviciile de probațiune se află într-o formă de subordonare administrativă față de președintele tribunalului. Cheltuielile Serviciului de probațiune sunt incluse în cheltuielile tribunalului, fără însă a fi prezentate diferențiat.

Din anul 2000, serviciile de probațiune se bucură de legitimitate deplină și recunoaștere legală, ceea ce face ca din ce în ce mai mulți magistrați să utilizeze serviciile acestui sistem. În perioada 2000-2006, numărul persoanelor aflate sub supravegherea acestui serviciu crește constant, de la 314 persoane în 2000 la 2.231 de persoane în 2006. O evoluție asemănătoare se înregistrează și sub aspectul numărului de solicitări de referate de evaluare, de la 397 în 2000 la 7.650 în 2006.

Graficul nr. 2 Evoluția numărului de referate și supravegheri 2000-2006

Sursa: Direcția de Probațiune – Ministerul Justiției

Este de observat că această evoluție ascendentă a volumului de activitate

înregistrat în serviciile de probațiune s-a înregistrat pe fondul descreșterii numărului total de persoane condamnate (de la 75.407 persoane condamnate în 2000 la 69.397 de persoane condamnate în 2004 – sursa: Consiliul Superior al Magistraturii, nepublicat).

O altă observație utilă în ceea ce privește impactul activității serviciilor de probațiune asupra practicii judiciare este aceea că, în condițiile în care structura pe infracțiuni condamnate a rămas aproximativ constantă, iar sistemul sancționator penal a rămas același, proporția pedepselor cu închisoarea a scăzut de la 51,8% în 1999 la 37,4% în 2004. În același interval de timp, proporția suspendării sub supraveghere a crescut de la 1,4% în 1999 la 2,4% în 2004.

Pin urmare, este rezonabil să presupunem că prezența și performanțele sistemului de probațiune din România au contribuit la amplificarea încrederii magistraților în măsurile și sancțiunile neprivative de libertate și, implicit, la scăderea ratei încarcerării și creșterea numărului de sancțiuni comunitare aplicate.

Graficul nr. 3 Proporțiile: pedepse cu închisoarea cu executare și suspendări sub supraveghere 1999-2004. Sursa: Consiliul Superior al Magistraturii (nepublicat)

În anul 2002, Ordonanța Guvernului nr.92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere a fost aprobată și completată de Legea nr. 129/2002. Principala modificare adusă de către această lege se referă la competența serviciilor de reintegrare socială și supraveghere de a întocmi referate de evaluare și la solicitarea organelor de urmărire penală, dar numai pentru inculpați. De asemenea, legea prevede că serviciile de reintegrare socială și supraveghere sunt competente să acorde servicii de asistență și consiliere persoanelor a căror pedeapsă a fost grațiată total sau parțial.

La 1 ianuarie 2005 a intrat în vigoare Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru protecția victimelor infracțiunilor care prevede că serviciilor de probațiune (denumite – potrivit acestui act normativ – servicii de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor) oferă gratuit, la cerere, consiliere psihologică și alte forme de asistență victimelor categoriilor de infracțiuni prezentate mai jos (art. 8):

– victimele tentativei la infracțiunile de omor, omor calificat și omor deosebit de

grav (art. 174 – 176 Cod penal)

– victimele infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală, săvârșite asupra membrilor familiei (art.180 alin.1 și 2 și art.181 alin.1 Cod penal)

– victimele infracțiunilor de vătămare corporală gravă (art. 182 Cod penal)

– victimele infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, ale infracțiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală și corupție sexuală (art. 197, 198, art. 201 alin. 2-5 și la art. 202 din Cod penal), infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 Cod penal)

– victimele infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și

combaterea traficului de persoane, cu modificările și completările ulterioare.

La momentul intrării în vigoare a acestei legi, serviciile de probațiune nu dispuneau de personal specializat și nici de procedurile necesare oferirii acestor servicii. Mai mult, identitatea profesională a consilierului de probațiune era una construită în jurul conceptului de infractor, și nu în jurul noțiunii de victimă. Probabil că acestea au fost câteva dintre motivele ce au determinat ca la sfârșitul anului 2006 numărul de victime care au beneficiat de aceste servicii să fie de 98.

Anul 2006 a reprezentat anul consolidării statutului personalului din serviciile de probațiune, prin adoptarea a două legi de maximă importanță: Legea nr.123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune și Legea nr.327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune. Prin aceste două acte normative, drepturile și obligațiile personalului de probațiune sunt clar și distinct formulate în două legi speciale destinate acestei categorii de personal. Prin Legea nr.123/ 2006, serviciile dobândesc denumirea de servicii de probațiune.

Dar anul 2006 nu a însemnat numai consolidarea statutului consilierului de probațiune, ci și anul preluării de noi competențe materiale. Una dintre cele mai importante astfel de atribuții a fost cea prevăzută în Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, ce instituie obligativitatea participării consilierului de probațiune la comisia de individualizare a regimului de executare a pedepsei cu închisoarea. Această prevedere grevează masiv asupra volumului de activitate din serviciile de probațiune, unul sau doi consilieri de probațiune din fiecare serviciu petrecându-și o mare parte din timp în penitenciar.

Mai mult chiar, finalitatea activității acestui consilier în Comisia de individualizare a regimului este încă destul de neclară, în condițiile în care acesta nu poate oferi informații suplimentare despre deținut decât în cazuri izolate (de obicei, în cazul în care a fost întocmit un referat de evaluare pentru acel deținut sau în situația în care acesta s-a aflat în evidența serviciilor de probațiune în trecut).

Un alt moment critic în evoluția serviciilor de probațiune a fost intrarea în vigoare la 1 aprilie 2007 a Legii nr.356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, prin care s-a introdus obligativitatea întocmirii referatului de evaluare de către Serviciul de probațiune în toatecazurile cu minori. Până la adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.31/2008 privind modificarea art.482 din Codul de procedură penală, această prevedere a blocat activitatea serviciilor de probațiune, acestea fiind obligate să întocmească în 12 luni nu mai puțin de 18.508 referate de evaluare.

A treia etapă de dezvoltare a sistemului de probațiune – consacrarea în sistemul sancționator (după 2007)

Această etapă ar trebui să răspundă la o serie de exigențe care să conducă la o mai bună situare a serviciilor de probațiune în sistemul de justiție penală. Având în vedere că majoritatea influențelor prezentate în subcapitolul 3 se mențin în actualitate și acționează în același sens, putem estima că importanța serviciilor de probațiune va crește de la an la an. Principalele perspective de viitor ale serviciilor de probațiune pot fi organizate pe patru mari dimensiuni: regândirea misiunii și responsabilităților serviciilor de probațiune, reorganizarea sistemului de probațiune ca entitate de sine stătătoare, continuarea profesionalizării sistemului și reforma sistemului sancționator prevăzut de Codul penal.

După cum s-a văzut și în paragrafele anterioare, serviciile de probațiune au atras de-a lungul timpului numeroase atribuții și responsabilități care nu au legătură cu ceea ce înseamnă probațiunea din punct de vedere tradițional. Putem considera că toate aceste inovații se datorează unei identități confuze atribuite acestui sistem nou-creat. Inexistența unei declarații de misiune și a unui mecanism de promovare a instituției în contextul justiției penale a făcut ca acest sistem să fie perceput ca „o fată în casă” care poate oricând să preia alte sarcini ce nu sunt realizate de către alte departamente.

Așa se explică de ce în sarcina serviciilor de probațiune au căzut și victimele și minorii care nu răspund penal sau cei pentru care nici măcar nu s-a pus în mișcare urmărirea penală. În ceea ce privește ultima categorie, Direcția de probațiune a intervenit și, printro circulară, a arătat că nu se vor întocmi referate de evaluare decât pentru minorii pentru care s-a pus în mișcare urmărirea penală.

Pentru o dezvoltare durabilă, sistemul de probațiune trebuie să își cristalizeze o identitate în jurul ideii de supraveghere și reintegrare socială a infractorilor. Consilierii de probațiune sunt specialiști în domeniul comportamentului infracțional. Nu este realist și nici oportun să soliciți unui consilier de probațiune să se dezbrace de filosofia și valorile sale pentru a lucra cu un minor dimineață, pentru ca după-amiază să își schimbe iarăși recuzita pentru a lucra cu o victimă sau cu un infractor adult.

Reorganizarea sistemului de probațiune este o necesitate ca urmare a acelei duble subordonări – una către Ministerul Justiției și una către președintele tribunalului. Pentru a oferi sistemului de probațiune capacitatea de planificare pe termen mediu și lung, acesta trebuie să dispună de un buget propriu. Pentru a dispune de un buget propriu, serviciile sau măcar Direcția de Probațiune din Ministerul Justiției trebuie să capete personalitate juridică. Forma juridică prin care se împlinește acest deziderat are o importanță secundară. Ceea ce primează este finalitatea: existența unei capacități de decizie și a unui buget clar determinate.

Cuvântul de profesionalizare poate induce cititorul în eroare. Nu este vorba de faptul că actualmente activitatea de probațiune se bazează pe voluntari sau pe persoane nepregătite. Este, mai degrabă, vorba despre continuarea eforturilor de specializare a personalului în lucrul cu persoanele aflate în conflict cu legea. Aceste domeniu reclamă un set de aptitudini, metode, tehnici și proceduri/standarde specifice pe care cei mai mulți dintre consilierii de probațiune nu le-au achiziționat în școală.

Totodată, în sensul profesionalizării, se impune ca o necesitate adaptarea practicii de probațiune din România la practicile europene și la concluziile studiilor asupra comportamentului infracțional. În căutarea unui răspuns cât mai potrivit la comportamentul antisocial, cercetătorii testează noi metode sau chiar noi paradigme de lucru. În prezent, paradigma dominantă de lucru în probațiune este cea cognitiv comportamentalistă. Este posibil ca, în câțiva ani, această paradigmă să fie înlocuită sau completată cu o alta – cea a desistării. Este foarte important ca practica serviciilor să fie conectată la toate aceste schimbări și progrese în știința comportamentului uman.

Odată cu adoptarea, în decembrie 2000, a Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului, Uniunea Europeană își reafirmă intenția de a se implica și mai mult în politicile penale ale statelor membre. Art.49.3 al acestei Carte va reprezenta cu siguranță un fundament puternic al discuțiilor legate de armonizarea sistemelor sancționatoare din Uniunea Europeană, ceea ce va crea o presiune constantă asupra parlamentelor statelor de a adopta măsuri și sancțiuni penale proporționale cu gravitatea faptelor. Aceasta va fi o premisă importantă în dezvoltarea și modernizarea aparatelor sancționatoare ale statelor UE.

În acest sens, se poate observa că România a făcut pași importanți în diversificarea răspunsului penal. Ambele proiecte de cod penal (atât cel adoptat, dar neintrat în vigoare, cât și cel supus dezbaterii publice) avansează în acest sens soluții asemănătoare. Codul penal adoptat în 2005 propune printre altele munca în folosul comunității ca pedeapsă principală. Din practica altor state (Franța, UK, Suedia, Moldova etc.) s-a văzut că munca în folosul comunității se bucură de o largă susținere publică și de o mare popularitate în rândul magistraților. Mai mult chiar, o serie de studii au arătat că cei mai mulți condamnați la muncă în folosul comunității își execută pedeapsa până la capăt, iar recidiva acestora este cu mult mai mică decât cea din alte forme de sancționare neprivativă de libertate. Prin urmare, înlocuind pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani, munca în folosul comunității poate fi considerată o sancțiune comunitară redutabilă, o veritabilă alternativă la închisoare.

Celelalte măsuri sau sancțiuni comunitare, cum ar fi: amânarea pronunțării pedepsei, scutirea de pedeapsă etc. sunt percepute în general ca acte de clemență din partea judecătorilor, și nu soluții reale în fața infracționalității.Cel de-al doilea proiect de cod penal are un alt merit, și anume pe cel de abolire a pedepsei cu închisoarea la minori. Cea mai aspră măsură aplicată unui minor, potrivit acestui proiect de cod, este măsura educativă a internării într-un centru de detenție.

Regula în sancționarea minorului este de aplicare a unei măsuri educative neprivative de libertate, iar măsurile educative privative de libertate sunt expres limitate în proiectul de cod penal în discuție. În ambele proiecte de cod penal, atribuțiile serviciilor de probațiune sunt prezentate pe larg și sunt, uneori, chiar excesive ca număr. Odată cu intrarea în vigoare a unui alt cod penal mai prietenos cu măsurile și sancțiunile comunitare, se va pune cu siguranță și problema lărgirii schemei de personal și a infrastructurii serviciilor până la nivel de judecătorie.

De asemenea, modul de organizare al sistemului de probațiune din România trebuie să fie radical revizuit, în sensul asigurării unei independențe financiare și decizionale. Având prefigurate atribuții din ce în ce mai însemnate și ca număr, dar și ca importanță, sistemul de probațiune nu mai poate să rămână cu un buget incert și o organizare neclară. Un prim pas ar fi atribuirea, într-o formă sau alta, a calității de ordonator secundar de credite pentru Direcția de Probațiune. Această calitate ar atrage după sine alocarea unui buget distinct de cel al curților de apel, ceea ce ar soluționa o bună parte din dificultățile arătate mai sus.

Chiar dacă pentru moment nu pare a fi o prioritate, asistența și/sau supravegherea postpenală a foștilor deținuți se va impune în scurt timp pe agenda politicienilor și a mass-media. Multe dintre recomandările și rezoluțiile Consiliului Europei (ex. Rezoluția (65)1 asupra sentințelor suspendate, probațiunii și altor alternative la închisoare, Recomandarea R (2000) 22 privind îmbunătățirea implementării Regulilor Europene privind măsurile și sancțiunile comunitare, Recomandarea R (2003) 22 asupra liberării condiționate etc.) consideră liberarea condiționată ca fiind o măsură comunitară ce are ca scop asistarea fostului deținut pentru o întoarcere cu succes în libertate. Serviciile de probațiune, dată fiind specializarea lor în lucrul cu infractorii, par a fi într-o poziție privilegiată pentru a prelua această sarcină. De altfel, această atribuțiune, după cum s-a văzut, face parte chiar din filosofia tradițională a probațiunii.

1.2 Delimitări conceptuale

Din punct de vedere etimologic, termenul probațiune provine din latinescul probatio – perioadă de încercare. Acei condamnați care în perioada de încercare și-au schimbat comportamentul, îndeplinind condițiile, obligațiile și restricțiile impuse, erau iertați și eliberați. Nu există o defi niție unică, universal acceptată a probațiunii. Din asemenea considerente, vom prezenta cîteva abordări ale noțiunii de probațiune:

− un program de supraveghere, stabilit în baza legii de către o instanță competentă pentru persoanele care au săvîrșit infracțiuni și a căror vinovăție a fost demonstrată. Acest program presupune anumite limitări și restricții, ce urmează a fi îndeplinite de către cel supravegheat. Totodată, acest program poate fi însoțit de anumite obligații suplimentare, precum prestarea unui număr de ore de muncă în folosul comunității sau recompensarea anumitor prejudicii victimei infracțiunii. Definiția de mai sus întrunește anumite elemente ale probațiunii, fără a îngloba conceptul probațiunii presentențiale și latura de asistență și consiliere psihosocială;

− probațiunea este o sancțiune, o modalitate de intervenție prin activități cu fundament sociopedagogic, caracterizate printr-o îmbinare de asistență și consiliere psihosocială și supraveghere. Ea este aplicată infractorilor în funcție de caracteristicile lor psihosociale, scopul principal fiind de a-i oferi subiectului, benevol, posibilitatea de a-și modifi ca atitudinea față de viața în societate și de a se reintegra în mediul social;

− un sistem de activități în domeniul justiției penale: anchete sociale (referate de probațiune presentențială), intervenții primare, activități ce țin de sancțiunile și pedepsele comunitare, activități în sistemul penitenciar, supraveghere pentru prevenirea recidivei;

− o modalitate de sancționare a infractorilor ce constă în organizarea și executarea supravegherii persoanei învinuite, inculpate sau condamnate prin monitorizarea comportamentului, acordarea de asistență individuală și orientarea acesteia spre un mod de viață corect. Scopul probațiunii este corectarea și reeducarea persoanelor care au comis infracțiuni și reintegrarea în societate a persoanelor condamnate;

− organizarea și executarea supravegherii infractorului, a persoanei învinuite sau condamnate, monitorizarea executării pedepsei nonprivative și privative de libertate, inclusiv a obligațiilor și restricțiilor stabilite, de asemenea acordarea de asistență individuală infractorilor și orientarea acestora spre un mod de viață corect, pentru a întruni condițiile stabilite de instanța de judecată, prin urmare, pentru a remedia relațiile legale și sociale care au fost afectate;

− evaluare psihosocială, control al persoanelor afl ate în confl ict cu legea penală și resocializarea lor, adaptarea persoanelor liberate din locurile de detenție pentru preîntîmpinarea săvîrșirii de noi infracțiuni (Legea RM nr. 8 din 14.02.2008 cu privire la probațiune);

− un program corecțional comunitar, ce reprezintă o alternativă la detenție, stabilit pentru infractorii minori sau adulți; este un instrument al instanțelor de judecată care, prin intermediul consilierului de probațiune, oferă posibilitate infractorului să devină util societății și să respecte legea;

− un statut impus de instanță cu acordul infractorului, prin care acesta nu execută privațiunea de libertate dacă respectă condițiile impuse de instanță: reparația prejudiciului, muncă comunitară, consiliere, programe educative sau „conduită adecvată” etc.;

− o alternativă la detenție ce presupune o libertate condiționată de lipsa de comportamente antisociale ulterioare ale unui anumit infractor.

Analizînd elementele defi nitorii ale probațiunii și subliniind că probațiunea este o măsură comunitară, propunem următoarea definiție:

PROBAȚIUNEA este un complex de activități de evaluare, asistență, consiliere psihosocială și supraveghere în comunitate a persoanei în confl ict cu legea penală (învinuit, inculpat, condamnat) cu scopul de a o reintegra în societate și de a proteja comunitatea de riscul recidivei.

Probațiunea dispune de strategii de intervenție în toate etapele procesului de înfăptuire a justiției penale. Astfel, există probațiune:

􀂃 presentențială – evaluare psihosocială a personalității bănuitului, învinuitului, inculpatului;

􀂃 sentențială: în comunitate – activități orientate spre reintegrarea socială a persoanelor liberate de pedeapsa penală prin asistență, consiliere, controlul comportamentului și supravegherea respectării obligațiilor impuse de instanță și penitenciară

– activități socioeducative desfășurate în penitenciar și activități de pregătire pentru liberare din locurile de detenție;

􀂃 postpenitenciară – acordare de asistență persoanelor liberate din locurile de detenție în scopul reintegrării lor în societate.

În planul serviciilor, probațiunea înglobează activități menite:

􀂃 să sporească eficiența sistemului de justiție penală;

􀂃 să mărească importanța conceptului de individualizare a pedepsei penale.

Diversitatea activităților de probațiune servesc unui dublu scop: protecția comunității prin monitorizare continuă a comportamentului infractorului și reintegrarea socială a acestuia. Avantajele unei asemenea reacții sociale sunt evidente: nu toate tipurile de infracțiuni sunt atît de grave, încît să necesite detenții costisitoare; cei eliberați sub probațiune pot obține sau menține serviciul și pot plăti impozite/taxe; infractorii pot avea grijă de propriile familii și își pot îndeplini celelalte obligații fi nanciare fără să devină o povară pentru stat etc.

1.3 Instituția probațiunii în alte state

Executarea pedepsei penale reprezintă desfășurarea unui complex de activități cu persoanele pentru care a fost pronunțată și intrată în vigoare o sentință de condamnare, ca urmare a faptelor antisociale ale acestora. Știm că pedeapsa și măsurile penale aplicate infractorilor au ca scop principal reeducarea persoanei și reintegrarea socială a acestora, în așa mod, în dependență de gradul de realizare a acestor obiective, într-un final, se urmărește stabilirea unei siguranțe sociale.

Întru reflectarea suplimenfără a importanței desfășurării calitative a activităților de reintegrare socială amintim cauza pentru care oamenii, încă din timpurile străvechi, s-au unit în comunități / state, cauză susținută de marii penaliști, și anume protejarea și conservarea speciei umane împotriva forțelor exterioare, precum și a pericolelor izvorîte din relațiile interumane. Deducem, astfel, un atribut primar al statului – stabilirea siguranței sociale, care, implicit, se realizează prin tot sistemul de justiție penală în general, dar în special prin parcurgerea ultimului segment al acestui proces – executarea calitativă a pedepselor sau a măsurilor penale.

Aceasta ar însemna că succesul activităților desfășurate de către specialiștii implicați în proces va depinde nemijlocit de calitățile particulare ale fiecărui consilier, de posibilitatea acestuia de a antrena toate instituțiile în soluționarea problemelor condamnaților. Originile probațiunii se găsesc în cadrul sistemului de drept anglo-saxon, în Legea justiției de pace din anul 1361 care pentru prima dată în istorie a reglementat instituția suspendării pronunțării hotărîrii de condamnare.

Este evident că probațiunea a fost rezultatul unei succesiuni de fenomene prin care s-a manifestat dorința de umanizare a justiției, precum și spiritul novator și avangardist al unor judecători care, în cadrul sistemului common-law, dispuneau de o autoritate absolută. Alte informații concrete cu privire la originile probațiunii se întîlnesc în sec. al XIXlea, atunci cînd misionarii care activau pe lîngă tribunalele poliției (1876) i-au convins pe judecători să le încredințeze spre îndreptare anumiți delincvenți, în special pe aceia care aveau probleme cu consumul de alcool. Conform opiniei misionarilor, consumul de alcool reprezenta principala cauză a delincvenței, interdicția consumului de alcool fiind, de altfel, principala obligație stabilită în sarcina condamnaților.

Probațiunea este o rezultantă fi rească a evoluției societății omenești în domeniul sancționării celor care, sub diferite forme, încalcă regulile de comportament unanim acceptate. Practic, probațiunea a reprezentat punctul de trecere la un stadiu superior în domeniul sancționării nu prin înlăturarea vechiului sistem bazat exclusiv pe principiul izolării infractorului față de comunitate, ci prin constituirea unui sistem alternativ, bazat pe principiul menținerii și sancționării infractorului în comunitate, consilierea acestuia în vederea adaptării și bunei integrări în societate.

Dintr-o altă perspectivă, se poate afi rma că probațiunea a reprezentat elementul de legătură între pedepsele neprivative de libertate (amenda) și cele privative (închisoarea). Astfel, dacă o societate, într-o anumită perioadă de dezvoltare, cu un grad anumit de apreciere a condițiilor fundamentale ale vieții sociale și cu o anumită ierarhie a valorilor sociale, a stabilit modul de sancționare a faptelor, care aduc atingere ordinii sociale, nu de puține ori realitatea a demonstrat că este foarte greu de atins perfecțiunea în stabilirea unui echilibru între atingerea adusă valorilor sociale și sancțiunea ce trebuie aplicată.

Probațiunea își găsește aplicabilitatea și în cazul sancționării cu închisoarea, durata executării sancțiunii în regim privativ de libertate putînd fi redusă concomitent cu aplicarea probațiunii pe durata ce ar mai fi rămas de executat din pedeapsă.

DANEMARCA

Evoluția istorică a sistemului de probațiune

În Danemarca, de la mijlocul secolului al XIX-lea, organizații private au asistat deținuții după liberarea lor din penitenciare. Încă din 1905 acestea au lucrat cu cei condamnați la probațiune. În 1951 toate societățile de asistență a deținuților au fost unifi cate într-o singură organizație națională – Societatea Daneză de Protecție Socială. Aceasta era o organizație privată, fi nanțată de stat în funcție de numărul de clienți afl ați sub supraveghere și de numărul de anchete sociale întocmite.

Finanțarea acoperea toate cheltuielile administrative, cum ar fi salariile, chiriile, costurile de transport și echipament de birou. Societatea pentru Protecție Socială a lucrat în strînsă cooperare cu Administrația Penitenciară. Din aprilie 1973, activitățile de probațiune și asistență postpenală au fost transferate oficial de la Societatea Daneză pentru Protecție Socială la Ministerul Justiției, Departamentul Penitenciarelor, acesta din urmă fi ind redenumit Departamentul de Penitenciare și Probațiune.

Această schimbare a avut, în primul rînd, un caracter administrativ, instituțiile și birourile existente rămînînd neschimbate, iar personalul devenind angajați publici. Societatea Daneză pentru Protecție Socială continuă să existe și astăzi ca organizație privată. Scepticismul cu privire la închisoare, în special referitor la pedepsele cu închisoarea de scurtă durată ca instrumente utile de politică penală, a deschis calea dezvoltării măsurilor alternative. Suspendarea executării pedepsei a fost deja introdusă în Danemarca printr-un amendament la Codul penal. Această tendință a continuat și a fost din ce în ce mai reprezentată în Codul penal, atît în reforma penală din 1930, cît și în amendamentele ulterioare. Din 1930, Codul penal danez s-a bazat pe concepte atît de prevenție generală, 22 Capitolul I Noțiuni introductive cît și de prevenție specială. Din 1973, un element de prevenție specială, numit tratament, a fost eliminat. Această situație s-a datorat faptului că sancțiunile de tratament (de exemplu terapie ocupațională, detenția preventivă pentru psihopați etc.) a căror durată depindea de rezultatele tratamentului au fost abolite.

Danemarca dispune de un sistem relativ simplu, bazat pe trei tipuri de pedepse: închisoare obișnuită, închisoare ușoară și zi-amendă. În completarea acestora, în cazuri speciale, infractorii periculoși pot fi condamnați la detenție preventivă indeterminată.

Perioada de închisoare variază de la 30 de zile la 16 ani sau pe viață. Închisoarea ușoară variază de la 7 zile la 6 luni. Închisoarea poate fi dispusă ca pedeapsă imediată sau suspendată. De-a lungul anilor, a fost dezvoltată o varietate de alternative la închisoare.

Din 1982, pe baza reglementărilor probațiunii și a suspendării executării pedepsei, a fost inițiat un experiment de muncă neremunerată în folosul comunității. Din 1992, această măsură a devenit permanentă. Structura procesului de urmărire penală în Danemarca este ierarhică. Responsabilitatea politică aparține ministrului justiției, dar, în practică, directorul Ministerului Public se bucură de o largă independență. În competența directorului Ministerului Public intră susținerea acuzării atît la instanțele inferioare, cît și la Curtea Supremă. Cazurile penale grave sînt instrumentate de procurorii districtuali, iar cele mai puțin grave de șeful poliției.

Toți aceștia au absolvit un masterat de drept. Sistemul de organizare a instanțelor este alcătuit din aproape 100 de instanțe districtuale, 2 instanțe superioare și o Curte Supremă. Cu excepția cazurilor minore, în care acuzatul pledează vinovat, la instanțele districtuale și superioare, judecă judecători neprofesioniști. Scopul principal al Serviciului de Penitenciare și Probațiune este de a contribui la reducerea infracționalității. Acest scop este relevant pentru întregul sistem de justiție penală (poliție, parchet, instanțe, Serviciul de Penitenciare și Probațiune).

Rolul Serviciului de Penitenciare și Probațiune este de a pune în executare pedepsele impuse de instanță. Acest rol se aplică atît sentințelor custodiale, cît și măsurilor și sancțiunilor comunitare. Serviciul de Penitenciare și Probațiune are, de asemenea, sarcina de a-i asista pe cei arestați preventiv, de a administra privarea de libertate sub Legea străinilor, de a întocmi rapoarte presentențiale cu privire la inculpați și de a supraveghea infractorii cu tulburări mentale condamnați în baza art. 68 și 69 CP.

Serviciul de Penitenciare și Probațiune trebuie să pună în aplicare pedepsele care presupun control și securitate, dar, în același timp, trebuie să asiste și să motiveze infractorii să nu recidiveze. Aceste două fațete ale aceleiași sarcini sînt complementare și au importanță egală. Principalele aspecte ale activității Serviciului se raportează la următoarele sale responsabilități:

􀂃 întocmirea rapoartelor presentențiale pentru cei găsiți vinovați de comiterea unei infracțiuni

􀂃 supravegherea infractorilor condamnați la probațiune sau la alte pedepse comunitare similare;

􀂃 supravegherea celor liberați temporar din închisoare;

􀂃 supravegherea infractorilor liberați sub cuvînt;

􀂃 activități de asistență a deținuților;

􀂃 colaborarea cu serviciile locale sau de protecție socială pentru includerea socială a infractorilor;

􀂃 colaborarea cu alte autorități și organizații pentru a oferi oportunități multiple de includere socială.

Organizarea serviciului (serviciilor) de probațiune

Întregul Serviciu de Penitenciare și Probațiune, ca parte a Ministerului Justiției, este alcătuit din Departamentul de Penitenciare și Probațiune, 15 închisori de stat și 36 de închisori locale, precum și din 23 de birouri locale de probațiune, 7 centre comunitare și un centru de pregătire a personalului. Departamentul de Penitenciare și Probațiune este agenția centrală a Serviciului de Penitenciare și Probațiune și este condus de către un director general de penitenciare și probațiune. Punerea în aplicare a tuturor sancțiunilor penale și managementul arestului preventiv cad în responsabilitatea directorului general de penitenciare și probațiune. Deciziile cu privire la internarea în spital a infractorilor cu tulburări mentale și tratamentul tinerilor sub 15 ani sînt în afara jurisdicției sale.

Rolul directorului general de penitenciare și probațiune cuprinde, de asemenea, amînarea sau exceptarea de la plata amenzii, supravegherea condamnaților la închisoarea cu suspendarea executării, condamnaților la probațiune sau la munca neremunerată în folosul comunității, a deținuților liberați sub cuvînt, a subiecților amînării pronunțării pedepsei și a exceptării de la executarea pedepsei cu închisoarea (grațiere totală sau parțială).

În sarcina directorului general cad și serviciile de penitenciare și probațiune din Groenlanda și Insulele Feroe. Codul penal danez și sistemul sancțiunilor danez se aplică și în Insulele Feroe. În Groenlanda se aplică un alt cod penal, cu propriul său sistem de sancțiune.

Directorul general de penitenciare și probațiune se subordonează direct ministrului justiției în toate deciziile cu privire la aplicarea pedepselor, precum și cu privire la aspectele de personal. În celelalte probleme, în special în problemele de buget, directorul general de penitenciare și probațiune raportează la Departamentul Ministerului de Justiție. Fiecare instituție raportează direct la Departamentul de Penitenciare și Probațiune. Inexistența unui organ administrativ la nivel regional sau local, ci doar a departamentului ,este o caracteristică a sistemului danez de penitenciare și probațiune.

OLANDA

Evoluția istorică a sistemului de probațiune

Serviciul olandez de probațiune și-a sărbătorit cea de-a 175-a aniversare în anul 1998. De-a lungul istoriei sale, serviciul a cuprins una sau mai multe organizații private independente. Pe parcursul primului său secol de existență, nu a existat nicio relație oficială cu guvernul. Serviciul s-a dezvoltat dintr-o inițiativă volunfără spre un sistem de un înalt profesionalism, cu o puternică tendință spre centralizare, în ultimii ani. Accentul acestei activități s-a schimbat, în cea mai mare parte în ultimii douăzeci de ani, de la o concentrare exclusivă pe infractor la o mult mai puternică accentuare a rolului organizației în societate și în relația cu autoritățile judiciare.

Serviciul a fost fondat în anul 1823, sub denumirea de „Societatea pentru Dezvoltarea Morală a Deținuților”. Fondatori au fost trei comercianți, puternic inspirați de exemplul englez dat de John Howard. La început, activitatea Serviciului a constat, în principal, în vizitarea deținuților și distribuirea de materiale scrise. Scopul era acela de a influența în bine infractorii, de exemplu prin conturarea unei orientări educaționale și religioase, astfel încît ei să se abțină de la alte acțiuni infracționale. Persoane particulare, dedicate aceluiași ideal, au asigurat fondurile așteptate. Activitatea de probațiune a fost desfășurată în întregime pe baza voluntariatului. Din 1910, guvernul a început să participe oficial la subvenționarea activităților societății.

O secțiune specială în legea olandeză a fost dedicată relației dintre Stat și organizațiile de probațiune: prima lege a probațiunii a intrat astfel în vigoare. Între timp, au mai fost înfi ințate un număr de alte organizații centrate pe probleme apropiate, cum ar fi întreținerea săracilor, lupta împotriva consumului de alcool și crearea de locuri de muncă pentru infractorii condamnați. În anul 1912, o secțiune specială a Armatei de Salvare (Salvation Army), care desfășura activități de probațiune, a fost recunoscută în mod oficial.

La fel de timpuriu, în anul 1913, un număr de organizații ce desfășurau activități legate de probațiune la nivel național au început să coopereze și să lucreze împreună, formînd Societatea Serviciilor de Probațiune (Verenigung van Reclasseringsinstellingen). În anii următori, Societatea a fost completată de cîteva organizații fondate după 1913. Printre acestea au fost Societatea Probațiunii Catolice (1916), Societatea Dr. Mezers pentru infractorii cu tulburări mentale, la acea vreme numită oficial „Societatea Centrală pentru Îndepărtarea de Interesele Societății a Acelora cu Boala Nervilor și a Sufletului” (1924), și Serviciul de Probațiune Creștin Protestant (1928).

Diferite alte organizații funcționau încă în număr mare prin activitatea voluntarilor. După cel de-al doilea război mondial, gîndirea nouă în penologie și criminologie, bazată pe cercetări științifi ce de psihiatrie și psihologie a condus, printre alte lucruri, la creșterea accentului pus pe profesionalism în activitatea de probațiune. De aceea, în noua Lege a probațiunii din anul 1947, guvernul a impus ca lucrătorii din probațiune să fi e instruiți profesional ca asistenți sociali.

La jumătatea drumului, prin 1970, cele patru servicii naționale rămase s-au unit într-o societate mai largă, Societatea Generală de Probațiune, și și-au întărit colaborarea. De atunci, au avut loc mai multe reorganizări, în parte ca urmare a solicitărilor Ministerului Justiției.

Federația Națională a Instituțiilor de Probațiune, fondată în anul 1986, a fost forma de cooperare a nouăsprezece fundații independente, una în fi ecare jurisdicție. A fost creat un Birou Național, unde au fost localizate serviciile de ajutorare și un departament pentru dezvoltare politică. Federația a avut o strînsă colaborare cu cele două organizații mai largi cu licență rămase în probațiune: Armata de Salvare și Departamentul de Probațiune al Asociației Olandeze a Biroului de Consultare pentru Alcool și Droguri.

Fiecare dintre cele nouăsprezece fundații locale avea propriul consiliu de conducere și propriul manager. Federația avea, de asemenea, propriul său consiliu de conducere și reprezentanți din consiliile locale ce discutau probleme de interes reciproc și luau decizii în întîlnirile Consiliului Federal. Mai mult, Federația însăși avea propriul său manager național care prezida întîlnirea locală lunară a managerilor locali. Ministerul Justiției avea o relație separată, bilaterală, fi nanciară, cu fiecare dintre fundațiile locale, la fel ca și cu Federația. Această structură a fost însă considerată ca fiind prea complicată, din punct de vedere managerial, atît de către Minister, cît și de către organizațiile de probațiune.

Ca rezultat, a avut loc o altă reorganizare în anul 1995, ce a țintit, printre alte lucruri, la o organizație de probațiune mai centralizată. Astfel, s-a ajuns la situația actuală. Contactul dintre Ministerul Justiției și Serviciul de Probațiune este realizat acum prin șeful biroului noii Federații Olandeze de Probațiune (Stichting Reclassering Nederland sau SRN). Un raport detaliat al activității Serviciului olandez de Probațiune va fi prezentat în Capitolul IV. Pe plan istoric, au apărut însă principalele sarcini dezvoltate ale Serviciului, cum ar fi pregătirea rapoartelor sociale și asigurarea sprijinului și asistenței pentru infractori. În decursul ultimelor două decenii, accentul s-a transferat gradual, de la concepte de ajutor și grijă la cele de supraveghere și control.

Chiar dacă aproape jumătate din bugetul anual este încă folosit pentru sprijinirea infractorilor, acest aspect al muncii Serviciului este subiectul unor condiții cu mult mai stricte decît au fost vreodată în trecut. Astfel, pînă la începutul anilor 1980, activitățile Serviciului (serviciilor) de Probațiune erau, în primul rînd și mai presus de orice, direcționate către ajutor și sprijin pentru cei care veneau în contact cu autoritățile legale. În 1981, guvernul a dispus să fi e realizat un experiment cu ordinul serviciilor de muncă neremunerată în folosul comunității. Serviciul de probațiune a fost solicitat să pună în aplicare sentința prin recrutarea organizațiilor în care infractorii puteau fi puși să lucreze, supraveghind progresul aplicării pedepsei și raportînd autorităților judiciare. Acceptarea acestui rol, inițial, a condus la mai multe discuții în interior legate de credibilitatea relației serviciului cu infractorul sau „clientul”, într-o sarcină îndeplinită pe jumătate de sistemul judiciar. Experimentul s-a dovedit a fi un succes și ordinul de serviciu de muncă neremunerată în folosul comunității a fost introdus în legea olandeză ca pedeapsă principală în 1989, alături de închisoare și amendă.

Serviciul de Probațiune a rămas să supravegheze această sentință și acest lucru continuă și în prezent. Serviciul de Probațiune a cooperat cu autoritățile judiciare timp de mulți ani prin supravegherea clienților, ca o condiție specială a pedepsei condiționate. Un exemplu al modului în care lucrează Serviciul de Probațiune în prezent poate fi observat într-o inițiativă de acest gen, derulată în cîteva orașe olandeze. Ea se concentrează pe infractorii care încalcă în mod repetat legea, comițînd infracțiuni patrimoniale, de violență sau acte de vandalism. Inițiativa este numită Apropiere Sistematică de Infractori: infractorilor li se oferă oportunitatea de a primi maximum de suport din partea Serviciului de Probațiune în probleme cum ar fi cea a locuinței, dependenței de droguri sau consum în exces de alcool, ajutor social, educație, angajare și relații sociale.

Sprijinul este condiționat, prevăzîndu- se ca infractorii să se abțină de la viitoare activități infracționale și să se supună supravegherii intensive a probațiunii, iar Serviciul poate cere efectuarea testelor de urină a infractorului sau lăsarea unei chei a casei la lucrătorul de probațiune. Dacă infractorul refuză această ofertă, devine subiectul unei supravegheri și unui control intensiv al poliției și al autorităților judiciare. Dacă el cooperează strîns, atunci rămîne subiect al condițiilor proiectului pînă îndeplinește douăsprezece luni fără să comită o nouă faptă.

La începutul anilor ‘90, Serviciul de Probațiune a introdus sancțiuni educative pentru adulți, urmînd exemplul Consiliului de Protecție a Copilului, care lucrează cu probațiunea pentru minori pînă la împlinirea vîrstei de șaptesprezece ani. Aceste programe pot consta în inițiative educaționale sau motivaționale și uneori sînt centrate pe instruirea comportamentală. Acestea includ, de exemplu, instruirea în abilități sociale, un curs în finanțare sau înțelegere a ceea ce li se întîmplă victimelor infracțiunilor.

Sub autoritatea Departamentului de probațiune al Armatei de Salvare, zece centre de pregătire zilnice sînt operaționale în mod curent în toată țara, centre în care elemente de angajare și instruire sînt combinate cu abilități comportamentale în decursul unui program de trei luni pentru infractori cu vîrste cuprinse între 15 și 25 de ani. Acest tip de sancțiune poate încă să fi e realizată fi e pe baza voluntariatului sau ca o condiție specială a unei sentințe condiționate. Oricum, o modifi care legislativă a fost de curînd propusă, pentru a da sancțiunilor educative un statut legal deplin. Parlamentul este așteptat să decidă pe baza acestei propuneri în viitorul apropiat.

Capitolul II

Serviciul de probațiune și consilierul de probațiune

2.1 Statutul personalului serviciului de probațiune

Personalul serviciului de probațiune se constituie din angajații aparatului central al serviciului și consilierii de probațiune. În cadrul serviciului de probațiune pot activa voluntari. Personalul serviciului de probațiune dispune de legitimație de serviciu și insignă, ale căror modele sînt aprobate de Guvern. Modul și condițiile de satisfacere a serviciului de către personalul serviciului de probațiune sînt reglementate de actele legislative și normative pentru activitatea funcționarilor publici și de Regulamentul de activitate al serviciului de probațiune.

2.2 Atribuțiile secțiilor de probațiune

2.2.a Secțiile de probațiune au următoarele atribuții:

a) prezentarea referatelor presentențiale de evaluare psihosocială a personalității;

b) ținerea evidenței persoanelor condamnate la pedepse neprivative de libertate și liberate de pedeapsa penală

c) supravegherea unor categorii de beneficiari

d) coordonarea executării pedepselor nonprivative de libertate

e) supravegherea asupra executării măsurilor de constrîngere cu caracter educativ

f ) acordarea de asistență și consiliere beneficiarilor, la solicitarea acestora;

g) implementarea diverselor programe pentru beneficiari

h) colaborarea cu instituțiile penitenciare în partea pregătirii persoanelor spre liberare;

i) pregătirea și prezentarea raportului statistic, a altor informații referitor la activitatea de probațiune, solicitate de organele ierarhic superioare;

j) încheierea acordurilor cu beneficiari pentru asistență și consiliere.

2.2.b Atribuțiile consilierului de probațiune

În activitatea sa, consilierul de probațiune acordă o atenție sporită copiilor aflați în conflict cu legea, elaborînd și exercitînd activități de probațiune specifice pentru aceste categorii de persoane. În cadrul fiecărui serviciu de probațiune sînt numiți consilieri de probațiune specializați în domeniul justiției juvenile.

Consilierul de probațiune este obligat:

a) să ia la evidență persoanele referitor la care au parvenit hotărîri ale instanțelor de judecată;

b) să supravegheze beneficiarii liberați de pedeapsă penală;

c) să controleze executarea pedepselor nonprivative de libertate;

d) să efectueze activități necesare pentru întocmirea referatului presentențial de evaluare psihosocială și să-l prezinte solicitantului la termen;

e) după necesitate, să inainteze demersuri, interpelări la instanța de judecata, alte organizații, instituții;

f ) să examineze cererile beneficiarilor;

g) să colaboreze cu organe publice locale, alte organisme;

h) să participe la ședințele judecătorești unde se examinează cauzele minorilor aflați în probațiune;

i) să verifi ce stadiul lucrului de educare a minorilor în instituțiile de învățămînt, la locul de muncă etc.;

j) să acorde asistență și consiliere beneficiarilor cu care este semnat acordul.

Consilierul de probațiune are dreptul:

a) de a cita beneficiarii pentru desfășurarea măsurilor de probațiune;

b) de a stabili beneficiarilor unele obligațiuni, în corespundere cu legislația;

c) de a vizita beneficiarii la domiciliu, locul de învățătură, muncă etc.;

d) de a permite beneficiarilor de a pleca din localitate pe o anumită perioadă, conform legislației;

e) în cazurile și in ordinea stabilită de legislație, de a aplica sancțiuni disciplinare și menționări beneficiarilor;

f ) de a exercita controlul executării de către administrația organelor competente a cerințelor pedepselor nonprivative de libertate;

g) de a solicita informația necesară cu privire la beneficiari din diverse organizații, instituții și întreprinderi;

f ) de a semna referatele de evaluare;

g) de a semna procesele-verbale de consultare a dosarelor.

2.2.c Codul deontologic al consilierului de probațiune

Codul etic reprezintă o reflectare a valorilor, servește la simbolizarea principiilor după care un grup profesional sau o organizație se definește pe sine.Este mai mult decît un document administrativ, mai mult decît o lista de reguli dupa care un membru al organizației sau al unui grup profesional poate identifica sau exclude comportamentul deviant.

Principiile deontologice ale consilierilor de probațiune:

1. confidențialitatea – semnifică nevoia de a păstra secretul problemelor clienților și al datelor colectate ;

2. respectul individualității – fiecare beneficiar este o persoană care are dreptul la respect și înțelegere, dreptul de a fi acceptat așa cum este, fără a se emite în discuții judecăți de valoare;

3. sinceritatea – discuții cu beneficiarul și abordarea cît mai realistă a situațiilor, crearea unei imagini cît mai sincere și cît mai clare a problemelor întîmpinate;

4. recunoașterea propriilor limite – profesionistul trebuie să apeleze la un coleg sau la un alt specialist în vederea soluționării cazului, atunci cînd singur nu poate găsi soluțiile;

5. negociere a soluțiilor și respectarea deciziilor beneficiarilor – acest principiu se referă la nevoia de a-l face pe fiecare subiect al demersului nostru să înțeleagă soluțiile, ceea ce presupune discutarea cu beneficiarii a tuturor pașilor programului de intervenție și sprijinirea lui în luarea deciziilor;

6. nediscriminarea – respectul identității culturale, etnice, religioase, sociale etc. a beneficiarului;

7. acordarea unor servicii integrate – apelul la profesioniști diferiți în anumite momente (asistenți sociali, medici, juriști ș.a.). Este necesar ca între profesioniștii implicați și beneficiari să existe legături multiple, în favoarea rezolvării problemelor puse în discuție. În echipa de profesioniști fiecare are rolul său, interferențele de roluri și activități se realizează în favoarea beneficiarilor, iar responsabilitatea soluțiilor este comună.

CODUL DEONTOLOGIC al consilierului de probațiune

DISPOZIȚII GENERALE

Art. 1 – În exercitarea atribuțiilor specifice, în raporturile cu persoanele aflate în evidența serviciilor de reintegrare socială și supraveghere și cu colaboratorii, personalului din cadrul acestor servicii îi revin drepturile recunoscute prin lege și obligațiile reglementate, de asemenea, prin lege.

Art. 2 – Prezentul Cod deontologic reglementează standarde de conduită profesională a personalului din domeniul probațiunii, pentru ca aceasta să fi e conformă cu onoarea și demnitatea profesiei sale.

Art. 3 – Respectarea standardelor de conduită prescrise de Codul deontologic revine fiecărui consilier de probațiune, șefilor serviciului de probațiune. În caz contrar, se va angaja răspunderea disciplinară în conformitate cu legislația în vigoare.

Art. 4 – Prezentul Cod este aplicabil:

a) consilierilor de probațiune;

b) șefilor serviciilor de probațiune;

Art. 5 – În desfășurarea oricărei activități, consilierii de probațiune, șefii serviciilor de probațiune trebuie să aibă un comportament care să nu prejudicieze credibilitatea și imaginea instituției în care își desfășoară activitatea.

Art. 6 – Consilierii de probațiune, șefii serviciilor de probațiune au îndatorirea să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, Constituția și legile țării, prevederile reglementărilor interne și să îndeplinească dispozițiile legale ale șefilor ierarhici privind activitatea profesională.

Art. 7 – Atît în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cît și în societate, consilierii de probațiune, șefii serviciilor de probațiune sînt datori:

a) să se abțină, în toate cazurile, să discrimineze vreo persoană pe temei de naționalitate, cetățenie, rasă, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie politică sau orice altă opinie, apartenență politică, avere, origine socială sau alte asemenea temeiuri;

b) să se abțină, în toate cazurile, să impună beneficiarilor serviciilor furnizate propriile convingeri filosofice, religioase, morale sau de altă natură;

c) să respecte demnitatea, integritatea fizică și morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile desfășurate înaintea lor. Nici un motiv nu poate justifica recurgerea la tratamente degradante sau umilitoare ori lezarea integrității fi zice, a sănătății sau demnității persoanelor.

d) să păstreze confidențialitatea în legătură cu documentele pe care le dețin, conform legii, în scop profesional. Punerea la dispoziția organelor judiciare, în condițiile prevăzute de lege, a acestor documente și a altor informații deținute în virtutea exercitării funcției, nu reprezintă o încălcare a confidențialității, serviciile de reintegrare socială și supraveghere avînd obligația de a colabora cu organele judiciare, la solicitarea scrisă a acestora. Informațiile referitoare la cazurile aflate în evidența serviciului, precum și orice informații cu privire la organizarea și desfășurarea activității în cadrul acestuia vor fi puse la dispoziția presei exclusiv prin intermediul persoanelor desemnate de conducerea direcției de specialitate și cu respectarea confidențialității datelor personale ale beneficiarilor serviciului respectiv.

Art. 8 – (1) Consilierii de probațiune sînt datori să aducă, de îndată și în scris, la cunoștința șefului ierarhic superior orice situație în care au sau ar putea exista aparența că ar avea vreun interes de orice natură în cazul respectiv, în vederea desemnării unui alt consilier responsabil de caz.

(2) Obligația prevăzută în art. 8 alin. (1) incumbă și șefului serviciului de probațiune. Acesta, de îndată ce a luat cunoștință de existența cazului de incompatibilitate, este obligat să informeze, în scris, șeful direcției de specialitate.

EXERCITAREA ÎNDATORIRILOR PROFESIONALE ȘI DE SERVICIU

Art. 9 – Personalul din domeniul probațiunii este dator să îndeplinească cu profesionalism, loialitate, corectitudine și în mod conștiincios sarcinile de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii instituției în care își desfășoară activitatea.

Art. 10 – (1) Consilierii de probațiune, șefii serviciilor de probațiune sunt datori să depună diligența necesară în vederea îndeplinirii cu celeritate, cu respectarea termenelor legale, iar în cazul în care legea nu prevede, înăuntrul unor termene rezonabile, a lucrărilor care le revin, conform repartizării.

(2) În acest scop, sînt obligați sa respecte programul de lucru și să nu se angajeze în activități a căror desfășurare ar afecta timpul pe care ar trebui să-l aloce îndeplinirii îndatoririlor profesionale și a celor de serviciu.

Art. 11 – Consilierii de probațiune, șefii serviciilor de probațiune trebuie să impună ordine și decență în timpul desfășurării activităților specifice, prin adoptarea unei atitudini echilibrate, demne și civilizate, față de persoanele aflate în evidența serviciului și de celelalte persoane cu care intră în contact în calitatea lor.

Art. 12 – Consilierii de probațiune, șefii serviciilor de probațiune au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decît cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate, cu excepția colaborării cu organele judiciare în cadrul procesului penal, la solicitarea scrisă a acestora.

Art. 13 – (1) Consilierii de probațiune, șefii serviciilor de probațiune sunt obligați să folosească resursele și mijloacele materiale care le sînt puse la dispoziție conform destinației lor, exclusiv în interesul serviciului.

(2) Ei au îndatorirea de a menține în bună stare mijloacele și dotările care le-au fost încredințate pentru desfășurarea activității în condiții optime.

Art. 14 – (1) Consilierii de probațiune, șefii serviciilor de probațiune au îndatorirea de a se preocupa în permanență de actualizarea cunoștințelor profesionale și de menținerea la un nivel corespunzător de competență profesională.

(2) În acest scop, ei pot efectua stagii de pregătire sau, după caz, de specializare ori perfecționare profesională la instituții de învățămînt superior ori în cadrul formelor organizate de Ministerul Justiției, ONG-uri.

(3) Personalul din domeniul probațiunii are îndatorirea de a contribui la fondul de cunoaștere în domeniu și de a disemina către colegi cunoștințele dobîndite.

Art. 15 – (1) În exercitarea atribuțiilor, șeful serviciului de probațiune are îndatorirea de a organiza activitatea personalului și de a utiliza mijloacele materiale cu maximum de eficiență, de a manifesta inițiativă și spirit de responsabilitate. În luarea deciziilor, el trebuie să acorde întotdeauna prioritate intereselor instituției în care își desfășoară activitatea și ale persoanelor aflate în evidența serviciului.

(2) În luarea deciziilor, șeful serviciului de probațiune va respecta opiniile profesionale ale membrilor serviciului pe care îl conduce și va crea un mediu de lucru bazat pe spirit colegial, responsabilitate și exigență profesională.

(3) Șeful serviciului de probațiune are îndatorirea de a verifica orice sesizare în legătură cu modul de exercitare a atribuțiilor de serviciu, de a lua măsurile ce se impun conform competenței legale și de a înștiința, de îndată, direcția de specialitate din Ministerul Justiției.

(4) Șefii serviciilor de probațiune nu pot folosi prerogativele pe care le au pentru a interveni, altfel decît le este permis prin lege, în activitatea consilierilor de probațiune.

Art. 16 – Consilierii de probațiune, șefii serviciilor de probațiune sînt obligați să se abțină de a face aprecieri cu privire la dosarele penale aflate pe rolul instanței sau la hotărîrile judecătorești pronunțate de către aceasta, precum și la orice alt caz aflat în lucru în cadrul serviciului de probațiune.

DEMNITATEA ȘI ONOAREA PROFESIEI

Art. 17 – (1) Atît în exercitarea atribuțiilor profesionale cît și în afara acestora, personalul serviciului de probațiune este dator să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate.

(2) Personalul serviciului de probațiune trebuie să apere prestigiul instituției în care își desfășoară activitatea printr-un comportament adecvat în relațiile cu persoanele aflate în evidența serviciului, cu colegii și cu colaboratorii.

Art. 18 – (1) Consilierilor de probațiune, șefilor serviciilor de probațiune nu le este îngăduit să pretindă sau să accepte să-și rezolve interesele personale, familiale sau ale altor persoane, altfel decît în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, fiindu-le cu desăvîrșire interzis să se folosească de calitatea lor pentru a obține avantaje sau priorități în rezolvarea unor astfel de interese.

(2) Consilierilor de probațiune, șefilor serviciilor de probațiune nu le este permis să intervină pentru a influența în vreun fel deciziile, să accepte sau să determine pe alții să o facă în interesul lor atunci cînd aspiră la o promovare, transfer sau o desemnare de orice natură.

Art. 19 – (1) Relațiile consilierilor de probațiune, șefilor serviciilor de probațiune cu colegii lor trebuie să fi e corecte, bazate pe respect și bună-credință.

(2) Șefii serviciilor de probațiune vor aduce, în scris și de îndată, la cunoștința direcției de specialitate cazurile în care este afectată imaginea instituției, precum și probitatea profesională și morală a personalului.

Art. 20 – Consilierii de probațiune, șefii serviciilor de probațiune pot colabora la publicații de specialitate, precum și la cele cu caracter literar, științific sau social ori la emisiuni audiovizuale numai dacă nu sînt afectate imaginea și interesul instituției în care își desfășoară activitatea, precum și credibilitatea acestei instituții în societate.

Art. 21 – (1) Personalul din domeniul probațiune este liber să formeze doar asociații sau organizații profesionale, avînd ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statutului lui, poate adera la asociații profesionale locale, naționale sau internaționale și poate participa la reuniunile acestora.

(2) În nici una dintre aceste situații însă, personalul din domeniul probațiunii nu trebuie să accepte responsabilități, nici să se angajeze, fără un mandat expres din partea direcției de specialitate, în activități care ar putea afecta negativ desfășurarea activității profesionale sau care, prin natura, modul de fi nanțare ori modalitatea de acțiune, ar putea, în orice formă, să impieteze asupra îndeplinirii cu corectitudine, imparțialitate și în termenele legale a îndatoririlor profesionale.

Art. 22 – (1) Șeful serviciului de probațiune are obligația de a aduce la cunoștința consilierilor din subordine dispozițiile Codului deontologic al consilierului de probațiune și de a le înmîna, sub semnătură, o copie de pe acesta.

(2) În cazul consilierilor nou angajați, obligația prevăzută la alin. (1) se aduce la îndeplinire în cel mai scurt timp, dar nu mai tîrziu de 30 de zile de la data angajării consilierului de probațiune.

2. 3 Cooperarea serviciului de probațiune cu organele de stat și cu alte instituții

În activitatea sa consilierul de probațiune urmărește utilizarea optimă a resurselor autorităților publice și societății civile pentru a facilita realizarea scopului activităților de probațiune. În acest scop consilierul de probațiune colaborează cu angajații Ministerului Afacerilor Interne, organelor procuraturii, cu reprezentanții administrației publice locale, cu organele protecției sociale, cu instituțiile de învățămînt, sanitare, penitenciare, cu comunitățile religioase, agențiilor teritoriale pentru ocuparea forței de muncă, asociațiile obștești, fundațiile etc., serviciul de probațiune semnînd, după caz, acorduri de colaborare.

Serviciile de probațiune cooperează cu personalul specializat în asistență și consiliere din cadrul serviciului socioeducativ și probațiune din instituțiile penitenciare, în scopul îndreptării și reintegrării sociale a persoanelor condamnate la o pedeapsă privativă de libertate.

Consilierul de probațiune poate fi asistat în activitatea sa de către ajutori netitulari (asistenți sociali), care, în mod gratuit sau cu plată, prin propriul concurs și la solicitarea consilierului de probațiune, poate facilita exercitarea activităților de probațiune. Modul de desemnare a persoanei în calitate de ajutor netitular și statutul acesteia este stabilit prin ordinul Ministrului Justiției.

Consilierul de probațiune, în modul stabilit de Ministerul Justiției, este în drept să delege exercitarea unor funcții de probațiune altor autorități publice și/sau organizațiilor nonguvernamentale. Faptul delegării unor funcții nu absolvă sau diminuează responsabilitatea funcțională a consilierului de probațiune.

Consilierul de probațiune va asigura familiarizarea periodică a opiniei publice cu evoluția situației privind activitatea de probațiune.

Capitolul III

Activitatea consilierului de reintegrare socială și supraveghere în penitenciar

3.1 Activitatea consilierului de probatiune

O privire de ansamblu asupra sistemului integrat al tuturor deciziilor și proceselor care privesc deținutul poate fi reliefată sub forma a trei cercuri concentrice:

– managementul pedepsei;

– planificarea pedepsei;

– evaluare.

Nu este vorba de un proces care curge pe traseul – evaluare – planificarea pedepsei-managementul pedepsei sau unul răsturnat de tipul: managementul pedepsei-planificarea pedepsei-evaluare, este mai degrabă un proces care poate fi sintetizat în felul următor:

În cadrul unui sistem general și integrat al deciziilor și proceselor care privesc deținutul, numit managementul pedepsei, are loc un proces continuu de la evaluare spre planificarea pedepsei (care include și intervenția propriu-zisă) și din nou la evaluare. O reprezentare grafică a managementului pedepsei este mai aproape de jocul unor cercuri concentrice:

– evaluarea riscului

– planificarea pedepsei

– evaluarea riscului

– planificarea pedepsei.

Managementul executării pedepsei

Debutul procesului constă în centralizarea primelor informații disponibile astfel încât să fie posibilă realizarea clasificării, categorizării și repartizării deținuților. Această etapă conține o primă predicție asupra riscului.

Scopurile managementului pedepsei:

a.) Pentru penitenciare și pentru serviciile de reintegrare și supraveghere:

• Utilizarea eficientă a resurselor acestora;

• Identificarea regimului și programelor cele mai apropiate de nevoile deținuților;

b.) Pentru public:

• Reducerea riscului recidivei prin identificarea domeniilor de risc și realizarea

unor planuri de acțiune adecvate ;

c.) Pentru deținuți:

• Reducerea efectelor negative ale contagiunii penitenciare;

• Utilizarea constructivă a timpului pe perioada detenției;

• Oferirea unei strategii de evitare a recidivei;

• Pregătirea revenirii în comunitate.

Obiectivele managementului pedepsei:

• Un flux cât mai eficient al informațiilor necesare evaluării și luării celor mai corecte decizii;

• O coordonare a intervențiilor astfel încât să se evite suprapunerea acestora;

• Asigurarea continuității intervențiilor în cazul transferului sau eliberării;

• Luarea celor mai bune decizii având în vedere păstrarea echilibrului între nevoile deținutului, resursele instituției și constrângerile operaționale.

Pentru a realiza aceste obiective generale, spațiul penitenciar trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții:

1. Să dispună de regimuri de atenție nuanțate și să ofere cât mai multe oportunități și programe de resocializare

2. Să dispună de regimuri senzitive, sensibile la nevoile deținuților.

Obiectivele specifice ale planificării pedepsei sunt:

1. Să identifice factorii relevanți care ar putea conduce la :

a. Reabilitare;

b. Protecția publicului;

c. Prevenirea unei viitoare infracțiuni;

2. Să-l pregătească pe deținut pentru eliberare (la termen sau condiționat);

3. Să dezvolte și să consolideze abilitățile sociale, cognitive sau de autocontrol ale deținutului

4. Să utilizeze în mod constructiv timpul petrecut în penitenciar

5. Să informeze pe cei care decid eliberarea condiționată

6. Să ofere un punct de plecare a planului de supervizare după eliberare

Evaluare-planificare-reevaluare

Planificarea este procesul aflat între evaluarea inițială și acțiunile de schimbare comportamentală sau de alt tip. Intr-o accepțiune mai largă, planificarea face parte din procesul de evaluare inițială.

Această accepțiune subliniază în special interdependența dintre cele două procese – evaluare și planificare. Evaluarea deținutului nu are nici o rațiune dacă ea nu conduce la o intervenție individualizată iar planificarea este dependentă de calitatea evaluării. De aceea se spune că planificarea este deplasarea de la definirea problemei la identificarea soluțiilor de rezolvare a acesteia. Planificarea și intervenția, ca procese specifice asistenței sociale, au în vedere două domenii:

1. Individul – cu nevoile sale și aspirația sa de împlinire;

2. Mediul – cu particularitățile sale.

Asistentul social/consilierul de reintegrare trebuie să combine aceste coordonate, astfel încât să adapteze individul la exigențele mediului și, în același timp și în aceeași măsură, să ajusteze și mediul la nevoile și particularitățile individului. Stabilirea echilibrul optim dintre mediu și individ ține de știința dar și de arta asistenței sociale.

Aceste precizări au rolul de a sublinia ideea că intervenția consilierului de reintegrare se poate orienta spre individ (terapie, consiliere, orientare, empowerment etc.) sau spre mediu (reprezentare – advocacy, organizare comunitară etc.).

Planificarea executării sentinței sau, pe scurt, planificarea sentinței, este un proces complex care are ca principale obiective:

A. Clasificarea, categorizarea și repartizarea deținuților;

B. Resocializarea și reabilitarea acestora și

C. Repartizarea la muncă sau diverse programe social-educative.

A.Categorizarea,clasificarea și repartizarea

Primul stadiu al planificării pedepsei îl constituie un demers compus din trei etape cunoscut în limbajul de specialitate sub numele de categorizare, clasificare și repartizare a deținuților. La baza acestui demers se află evaluarea inițială care se realizează prin utilizarea următoarelor surse:

• Interviu

• Buletin de cunoaștere (întocmit de serviciul educativ al penitenciarului)

• Referatul de evaluare pre-sentențial (întocmit de serviciul de reintegrare și supraveghere)

• Dosarul de penitenciar

• Rezultatele monitorizării intervențiilor pe parcursul procesului penal.

Hotărârea judecătorească definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii sau măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, îl poate găsi pe inculpat fie în situația de arestat preventiv (în arestul poliției sau în penitenciar) fie în libertate supunându-se anumitor interdicții (ex. – să nu părăsească localitatea).

Categorizarea, clasificarea și repartizarea sunt procese care se realizează după condamnarea definitivă a inculpatului fără ca aceasta să însemne că administrația penitenciară nu poate realiza o evaluare a persoanelor aflate în detenție indiferent de statutul juridic al acestora. De asemenea sunt posibile intervenții de natură educativă, psihologică. Caracteristicile principale ale acestor trei etape sunt complementaritatea, intercondiționarea și dimensiunea dinamică.

Categorizarea

Se referă, în principal, la evaluarea riscului pe care fiecare deținut îl prezintă și totodată la includerea lor în categorii de risc proporțional cu dimensiunea acestuia. În conformitate cu legislația actuală categorizarea deținuților se realizează în funcție de anumite criterii precum: fapta, durata pedepsei executate, comportament pe timpul detenției, legătura cu familia etc. Categoriile de securitate ce decurg din aceste criterii sunt în principal: fără pază (deținuți care muncesc în afara locului de deținere fără supraveghere directă), deținuți care pot fi scoși la muncă în exteriorul locului de deținere în perimetre păzite, deținuți care nu pot fi scoși la muncă în exteriorul locului de deținere dar care pot fi implicați în diverse activități educative, lucrative în afara camerelor de deținere fără măsuri speciale de securitate, deținuți în regim restrictiv pentru care se iau măsuri de securitate suplimentare la scoaterea lor din camerele de deținere etc.

Din punct de vedere juridic și al respectării principiilor de separațiunii (distribuirea pe camere de deținere separate, secții separate sau chiar penitenciare separate) există categorii precum: minori, tineri, recidiviști, ne-recidiviști, arestați preventiv, femei. Trebuie menționat faptul că sistemul penitenciar este în plin proces de reformă și actuala formă de organizare, regim, tratament reglementate de Legea 23/1969 vor fi radical schimbate dacă ne gândim numai la demilitarizarea acestei instituții. În realitate, sistemul a depășit deja multe din reglementările caduce ale Legii 23, prin ordine interioare sau decizii la nivelul Ministerului Justiției (ex-numirea directorului general și a multor directori de penitenciar civili).

Planificarea pedepsei așa cum o prezentăm în materialul de față este una teoretică, bazată pe proiectul de lege privind executarea pedepselor privative de libertate, pe exigențele în practica în materie din diferite sisteme penitenciare occidentale. Este posibil ca în practică reglementările să nu impună ad literam modalitatea prezentată mai jos dar fără îndoială că principiile fundamentale care stau la baza planificării pedepsei nu pot fi definite într-un mod radical diferit.

Un prim principiu este cel al lucrului în echipă a reprezentantului administrației penitenciare (care este de cele mai multe ori educatorul) și a consilierului de reintegrare. Produsul acestei munci în echipă trebuie să fie un referat de evaluare care să permită includerea deținutului într-o categorie de securitate.

Algoritmul de alcătuire a acestor categorii de securitate poate fi foarte divers. Prezentăm în continuare un model inspirat din practica de mulți ani din diverse penitenciare din Europa Occidentală și adaptat realităților noastre:

a.) Categoria de securitate de gradul 0

• Include acei deținuți care în situația evadării ar constituii un real pericol pentru public sau pentru securitatea instituțiilor statului

• Deținuți care constituie un real pericol pentru personal

b.) Categoria de securitate de gradul I

• Deținuți pentru care sun necesare anumite condiții suplimentare de securitate

• Deținuți cunoscuți cu intenții de evadare

• Deținuți care reprezintă un real pericol pentru alți deținuți

c.) Categoria de securitate de gradul II

• Deținuți care pot fi scoși la muncă în exterior

• Deținuți care nu pot fi scoși la muncă în exterior dar pot fi selecționați pentru diverse activități lucrative, educative în interiorul locului de deținere. Sunt deținuții cazați pe secțiile de deținere obișnuite.

d.) Categoria de securitate de gradul III

• Deținuți în care se poate avea încredere și nu necesită pază.

Procesul prin care se realizează această categorizare – care reamintim că este una inițială și prin urmare este fundamentată pe evaluarea riscului – poate fi descris pe scurt în felul următor:

• Vor fi incluși în categoria de gradul III, toți deținuții cu excepția celor care:

– au o pedeapsă mai mare de 2 ani pentru infracțiuni cu violență

– sunt sau au mai fost condamnați pentru o infracțiune sexuală

– sunt sau au mai fost condamnați pentru o infracțiune legată de droguri

deținuți categ.lll restul deținuților

• După efectuarea primei selecții se trece la alcătuirea categoriei de securitate de gradul II în care vor fi incluși toți deținuții (reprezentați în graficul de mai sus cu culoare deschisă) din care vor fî excluse alte câteva categorii precum:

– deținuți care au fost condamnați la pedepse mai mari de 5 ani pentru infracțiuni cu violență sau infracțiune sexuale

– au o sentință ce depășește 10 ani

– au evadat sau au încercat să evadeze

-categoria III restul deținuților, categoria II

Selecția va continua în felul acesta până la categoria 0 care în multe sisteme penitenciare face obiectul supervizării de către administrația centrală.

Este evident că serviciul de reintegrare socială prin consilierii săi nu are resursele și nici ca obiect de activitate să se implice integral în acest proces atât complex dintr-o fază inițială altfel decât în mod excepțional, pentru minori să spunem. Mai degrabă, consilierul de reintegrare va fi chemat să participe împreună cu reprezentanți ai penitenciarului la etapele de recategorizare ce se realizează cu o frecvență de circa șase luni. Chiar și în aceste situații este de preferat să se implice în acele cazuri care în general fac obiectul intervenției unui serviciu de probațiune de oriunde în lume, în speță în cazul infractorilor care nu prezintă un pericol social ridicat. Toate acestea vor depinde de constrângerile legislative adaptate, sperăm, posibilităților reale de intervenție ale serviciilor de reintegrare.

Clasificarea

In momentul de față majoritatea penitenciarelor sunt așa numitele penitenciare regionale, care pot fi întâlnite în aproape fiecare județ și care au în custodie condamnați definitiv cu pedepse mai mici de 10 ani precum și arestați preventiv sau condamnați în primă instanță care au domiciliu în raza de competență a acestora. Există de asemenea un penitenciar pentru minori și tineri, unul pentru femei, penitenciare pentru recidiviști cu pedepse mai mari de 10 ani, pentru ne-recidiviști cu pedepse mai mari de 10 ani, penitenciare de tranzit, spitale penitenciar. Este tot mai vehiculat termenul de penitenciar de maximă siguranță fără ca acesta să fie deplin consacrat din punct de vedere juridic.

Proiectul de lege privind executarea pedepselor prevede adaptarea sistemului penitenciar românesc la exigențele europene în materie de legislație și execuțional penală.

Este foarte importantă diferențierea regimului de detenție în acest fel deoarece se poate realiza o mai bună individualizare a pedepsei, se poate imagina o planificare a pedepsei care să permită reîntoarcerea graduală a deținuților în societate.

Repartizarea

În majoritatea țărilor care aplică acest sistem, repartizarea se face de către o comisie, fie în cadrul unui centru național de triere, fie la nivelul penitenciarului dacă nu cumva există o prevedere expresă a instanței de judecată asupra locului de executare a pedepsei.

Am văzut cum sunt diferențiați deținuții în funcție de categoria de risc, respectiv cum sunt diferențiate penitenciarele în funcție de gradul de securitate. Procesul de repartizare nu este altceva decât identificarea tipului de penitenciar/secție potrivite pentru un deținut plecând de la evaluarea riscului pe care îi reprezintă acesta.

Și în această privință pot fi imaginate o multitudine de modele de repartizare, în materialul de față vă prezentăm unul care poate fi aplicat în demersul pe care administrația penitenciară, serviciul de reintegrare trebuie să-l întreprindă în acțiunile subsumate planificării pedepsei

Repartizarea deținuților se face așadar în funcție de următoarele priorități:

a.) nevoia de securitate

b.) nevoia de control

c.) nevoia de a folosi la maxim spațiile disponibile pentru pregătirea deținuților

d.) nevoile individuale ale deținuților

Planificarea executării pedepsei este un sistem complex, integrat, prin care penitenciarul și serviciile de reintegrare socială și supraveghere sprijină deținutul în dobândirea abilităților și cunoștințelor necesare reinserției sociale printr-un proces diacronic și totodată repetitiv, pe coordonatele: evaluare-intervenție-reevaluare.

– Ce se urmărește?

Identificarea factorilor relevanți pentru:

– reabilitarea deținuților

– protejarea publicului

– prevenirea recidivei

– pregătirea deținuților pentru punerea în libertate

– dezvoltarea abilităților profesionale ale deținuților

– folosirea constructivă a timpului petrecut în penitenciar

– o corectă informare privind evaluările deținutului

– identificarea celor mai bune soluții în sensul intervențiilor care-1 privesc pe deținut

– asigurarea continuității și coerenței intervențiilor în perioada de ulterioară liberării

– Când începe?

Dacă deținutul a fost pe perioada anterioară condamnării definitive în același penitenciar și există suficiente informații despre el, planificarea poate fi realizată imediat după sentință.

Dacă deținutul este de curând depus în penitenciar sau nu există suficiente informații pentru a realiza planificarea pedepsei, aceasta poate fi realizată la cel mult câteva luni de la data sentinței definitive.

Acesta fiind momentul de debut al pregătirii pentru liberare trebuie specificat că sunt două principii care conduc procesul de planificare a sentinței:

– Detenția este doar o etapă din viața deținutului, etapă care trebuie utilizată în

interesul acestuia.

Privarea de libertate este o pedeapsă suficientă de aceea nu trebuie să impunem și alte pedepse decât cele administrative (cu ocazia unor incidente).

– Cum?

După ce am analizat prima etapă a planificării pedepsei în care am pus în evidență rolul evaluării inițiale se trece la ceea ce înseamnă planificare în sens propriu: intervenție, evaluare și reconsiderarea intervenției.

Prima etapă – colectarea informațiilor necesare pentru adoptarea unor decizii adecvate.

Cele mai importante surse de informații sunt:

– evaluarea inițială, după recomandările acestei lucrări și fișele de

– interviul cu deținutului

– raportul consilierului de reintegrare din comunitate

– dosarul de penitenciar.

Pentru aceasta:

– va fi solicitat consilierului de reintegrare din comunitate un referat mai amplu decât cel prezentat instanțe, cu informații referitoare la contextul familial și comunitar al acestuia. De asemenea, el prezintă resursele acelei comunități și propune modalități de resocializare și reabilitare care să poată fi valorificate după eliberare. De aceea este necesar ca imediat după emiterea sentinței definitive să fie trimisă o cerere de întocmire a unei anchete sociale de către Serviciul de reintegrare socială sau Serviciul social din zona de domiciliu a deținutului.

– se realizează evaluarea riscului

– centralizarea tuturor datelor despre evoluția deținutului în primele luni de executare

a pedepsei, solicitând informații de la psiholog, medic, educatori, supraveghetori etc.

A doua etapă – identificarea nevoilor deținutului.

Când ne referim la nevoile deținutului avem în vedere acele nevoi a căror împlinire ar conduce la orientarea pro-socială a individului.

Cele mai importante nevoi criminogene sunt corelate cu:

– situația familială

– locul de muncă și calificarea

– educația și școlarizarea

– sănătatea

– stima de sine

– abilitățile sociale și cognitive

– fenomenul dependenței

– autocontrolul

– discriminare și marginalizare

– nevoi speciale etc.

Sunt considerați cu nevoi speciale cei care:

– au dificultăți de învățare (numiți incorect și handicapați mental)

– au diverse dezabilități fizice care le afectează mobilitatea

– au vedere sau auz parțial

– au probleme psihice

– bolnavi cronici

– deținuții în vârstă sunt membri ai unei etnii minoritate cu nevoi particulare etc.

Etapa a treia – combinarea nevoilor cu resursele penitenciarului și ale comunității.

In această etapă membrii comisiei confruntă nevoile deținutului cu resursele și oportunitățile penitenciarului și ale comunității în vederea stabilirii unei strategii de intervenție realistă și cât mai aproape de nevoile deținutului. In măsura în care penitenciarul nu dispune de anumite oportunități (calificare, școlarizare, programe terapeutice, pastor etc.) acestea pot fi identificate în comunitatea din care vine deținutul.

Etapa a patra – planificarea propriu-zisă și contractul.

Odată creat tabloul complet al situației deținutului atât din punct de vedere juridic cât și al aspectelor sociale, educaționale, profesionale, medicale putem realiza, împreună cu acesta, planul de executare a pedepsei.

Pentru o mai bună precizare a obiectivelor intervenției și pentru a consolida participarea deținutului la programul de resocializare este util să se încheie un contract între comandantul penitenciarului sau educatorul desemnat și deținut. Documentul va fi semnat de deținut respectiv de educator/consilier de reintegrare.

Obiectivele care sunt consemnate în acest document trebuie să fie subsumate imperativului clarității, conciziei, concepute potrivit regulii SMART:

S-specifice fiecărui deținut

M-măsurabile

A-posibil de atins

R-realiste

T-stabilite pe coordonata timpului orar

Aceste planificări sunt flexibile, adaptabile și constituie reperul unor evaluări ulterioare a deținutului. Ele sunt consemnate în Buletinul de cunoaștere.

Etapa a cincea – implementare și monitorizare

În aplicarea planului de intervenție este necesar să se utilizeze cât mai multe metode și tehnic.

Rolul educatorului/consilierului de reintegrare în raport cu deținutul poate fi:

1. Broker – sprijinind deținutul să obțină serviciile de care are nevoie oferind informații despre oportunitățile existente,

2. Avocat – reprezentând deținutul în obținerea serviciilor de care acesta are nevoie,

3. Evaluator – culege și analizează informații cu privire al deținut și propune planuri de intervenție,

4. Profesor – învață pe deținut anumite abilități,

5. Agent al schimbării comportamentale – coordonează activitățile de schimbare comportamentală,

6. Mobilizator – mobilizează resursele penitenciarului sau ale comunității și creează noi programe,

7. Organizator comunitar – sprijină comunitatea să întâlnească nevoile deținutului după eliberare (specific consilierului de probațiune),

8. Depozitar de informații – colectează și înregistrează informațiile cu privire la deținut,

9. Administrator – planifică și oferă servicii și programe.

În funcție de modul cum se derulează programul, acesta poate fi modificat sau adaptat dar, atenție! nu înseamnă că planificarea poate fi schimbată în fiecare săptămână.

Etapa a șasea – reevaluarea

În funcție de modul în care au fost îndeplinite obiectivele consemnate în acordul de colaborare, de rezultatele unei noi evaluări a riscului, pot fi luate următoarele decizii:

– recategorizarea și reclasificarea

– continuarea programului

– întocmirea unui referat care să vizeze o recompensă (învoire, suplimentarea unor drepturi etc.)

– un referat pentru comisia de propuneri de punere în libertate

– închiderea cazului etc.

După cum am observat, planificarea sentinței este un proces în care sunt implicați doar deținuții care au primit sentința definitivă. Ținând seama de făptui că, anual, peste 40% dintre deținuți sunt considerați arestați preventiv, National Framework for Throughcare of Offenders in Custody – Marea Britanie recomandă următoarele activități pentru cei arestați preventiv:

1. sprijin pentru adaptarea la mediul penitenciar,

2. sprijin pentru rezolvarea unor probleme sau nevoi urgente legate de: familie, copii, sănătate și dependență.

3. furnizarea de informații privind: cauțiunea, recursul, apelul etc.

4. educație pentru sănătate: tuberculoza, HIV/SIDA etc.

5. sprijin pentru păstrarea locului de muncă și a relațiilor cu familia.

• Un proces continuu

Avem astfel întreg tabloul al intervenției serviciilor de reintegrare: contribuția la individualizarea pedepsei prin întocmirea referatului de evaluare pre-sentențial conținând implicit o primă evaluare a riscului – planificarea pedepsei-închiderea cazului la finalizarea.

3.2. Dezvoltarea umană în penitenciare

3.2.a. Nevoile educaționale ale deținuților

Mare parte din cei care ajung în închisori, nu sunt dintre cei mai buni cetățeni: au un nivel de cultură redus, deseori nu au familie, nu au locuință și nici o bună sănătate. La acestea se adaugă uneori învățări patologice și dependență de alcool sau droguri. Cu alte cuvinte „De profesie: disperat". (Mircea lorgulescu: „Dilema" nr. 428)

Ca urmare, ideologia tratamentului penitenciar a afirmat cu putere ideea că omul, deci și delincvenții, reprezintă o valoare pentru societate. De aceea, pedeapsa este lipsită de conținut și însemnătate și nu are o justificare morală dacă nu-i ajutăm pe toți deținuții să devină membrii utili ai societății. Instituția penitenciară exercită atâta putere asupra celor privați de libertate încât este justificat să ne întrebăm ce este bun și util pentru ei.

„Psihologia devianței nu ar trebui să se limiteze numai la studiul schizofrenie, ea ar trebui să includă și cinismul, autoritarismul, pierderea „valorilor, prejudecățile, lăcomia, egoismul împreună cu fenomenele și caracteristicile acestora. Din punctul de vedere al sistemului de valori, acestea sunt cele mai serioase maladii".( Maslow, 1876 citat de Dragon Petrovec în „Psychotogy and Criminal Justice", Berlin, 1998, pag.279 ). În toate domeniile principiul eficienței pare să convină tuturor, dar mai ales politicienilor deoarece se pune accent doar pe rezultatele imediate. Acest lucru este cerut și de la închisoare, iar atunci când evaluarea activităților culturale și educative nu oferă motive de optimism în privința reducerii ratei de recidivă, este blamat întregul sistem penitenciar. Astfel, se așteaptă prea mult de la închisoare în condițiile în care cauzele recidivei (cel puțin) se află în afara ei.

O altă problemă actuală în ce privește dezvoltarea umană în penitenciare, este posibilitatea existenței penitenciarelor fără tratament: dacă se exagerează măsurile de securitate în virtutea unei anxietăți nejustificate decât subiectiv, va fi afectată comunicarea educativă dintre personal și deținuți cu toate consecințele care decurg de aici. Doar relațiile umane purtătoare de valori pot ameliora scara de valori a deținuților. Toate aceste probleme ar trebui să preocupe publicul larg și nu numai personalul de educație din penitenciare.

Plictiseala și monotonia par să fie dominante în toate închisorile de oriunde: șansa de a munci nu există decât pentru puțini deținuți și de obicei pentru perioade scurte de timp. în general, între 80 și 90 % din deținuți stau în penitenciare fără să facă ceva deosebit: programul de dimineață inclusiv micul dejun, ieșirea la curtea de plimbare aproximativ o oră, masa de prânz, masa de seară, discuțiile interminabile cu colegii de cameră și mai ales, privitul la televizor. Și asta, ani și ani de zile.

După câțiva ani de ședere în penitenciar, liberarea devine într-adevăr o problemă de adaptare: cunoștințele, opiniile, regulile învățate în penitenciar, modul în care concep viața lor viitoare, devin obstacole pentru ceea ce numim competența de viață în lumea actuală. Și să nu uităm că mulți deținuți au carențe educaționale, școlare și psihologice care deseori explică infracțiunile comise în mod repetat.

Deținuții pot fi clasificați în diverse moduri: bărbați și femei, adulți și minori, recidiviști și ne-recidiviști, cu familie și fără familie, sănătoși și bolnavi somatic, cu nivel de cultură ridicat și cu nivel de cultură scăzut, români și străini, apți de muncă și inapți de muncă, din mediu urban și din mediu rural etc. Ca urmare, nevoile lor educaționale, psihologice, sociale și terapeutice sunt imense. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că mulți sunt abandonați de familiile lor și nu au minime posibilități de întreținere după liberarea din închisoare, vom avea imaginea completă a ceea ce personalul educativ și specialiștii în probleme umane – psihologi, sociologi și asistenți sociali – au de corectat, amplificat, tratat, modelat în ce-i privește pe deținuți.

Pedeapsa penală nu are nimic de-a face cu educația: ea nu face altceva decât să „fixeze" individul într-un loc o anumită perioadă de timp. Dar în tot acest interval (A. Pleșu) sunt atâtea de făcut în registru uman, încât nu reușești să faci ceva într-adevăr folositor decât pentru puțini deținuți. Mă refer la ameliorarea cunoștințelor școlare, la optimizarea deprinderilor sociale, la creșterea abilităților fizice, la descoperirea sau amplificarea unor aptitudini. Dar cea mai importantă construcție va fi desigur voința morală -voința de a fi un tată bun, un soț bun, un cetățean bun, un fiu bun și chiar un deținut bun …. O asemenea „calificare" nu este atestată printr-un certificat »oficial dar ea contribuie la dezvoltarea unui om întreg într-un context instituțional care nu pare potrivit acestui scop. De aceea, educatorii din penitenciare au un rol atât de important în umanizarea acestei instituții.

3.2.b. Ce sunt programele corecționale

Toate sistemele penitenciare din orice țară urmăresc să amelioreze condiția umană a deținuților, oferindu-le cunoștințe, tratându-le diferitele tulburări fizice și psihice, dezvoltându-le competențe, utile pentru o viață cinstită după liberare.

Ca urmare, programele oferite de administrația unui penitenciar pot fi clasifîcate în programe de educație, programe de formare (profesională, în principal) și programe de terapie. Finalitatea acestor programe este comună: să-i ajute pe deținuți să gândească și să se comporte într-un mod acceptat social astfel încât să nu mai recidiveze.

Înțelegerea unui program corecțional depinde în mare măsură de viziunea asupra rolului instituției penitenciare în comunitate și desigur, a cauzelor criminalității. în acest context, James McGuire – profesor la Universitatea din Liverpool, Anglia ne oferă câteva definiții asupra programelor corecționale: prima, concepe programele ca fiind un ansamblu de activități având un obiectiv precis și implicând un număr de elemente interlegate; a doua definiție, le concepe ca o serie planificată de ocazii de învățare pentru deținuți cu scopul general de a le reduce riscul de recidivă. „Pentru a ajunge să operăm o schimbare de comportament, este necesar să adoptăm o abordare constructivă, adică să moderăm comportamentele nedorite aplicând o metodă axată pe întărirea pozitivă și tehnică de creștere a repertoriului".(James McGuire: „Defmir les programmes correctionneles" în FORUM 2/2000, pag. 6 ).

Un punct de vedere interesant propune D.L. MacKenzie care clasifică intervențiile în domeniul penal în șase categorii:( D.L. MacKenzie: „Criminal Justice and crime prevention" în „Preventing Crime: What Works, What Doesn't, What's Promising", Washington, DC, Office of Justice Programs, 1997 )

• neutralizarea: a reduce capacitatea delincventului de a mai comite o infracțiune, de obicei prin încarcerare;

• disuasiunea: pedepsele au efecte neplăcute care pot face delincvenții să renunțe la infracțiuni;

• readaptarea: delincventul participă la programe care îi schimbă modul de gândire, sentimentele și comportamentul;

• măsuri de control în comunitate: prin supraveghere și alte măsuri asemănătoare delincventul este împiedicat să participe la proiecte infracționale;

• structură, disciplină și stimulare: se referă la activități fizice și uneori mentale, concepute să influențeze pozitiv atitudinile persoanei și dorința sa de a comite infracțiuni;

• readaptare și măsuri de control: implică o combinație de metode de tratament, de supraveghere și restrângere a libertății, astfel încât persoana să fie forțată să respecte normele

Autorul menționat consideră că trebuie făcută o distincție între acțiunile justiției penale care decurg direct din stabilirea pedepsei și eforturile serviciilor penitenciare și altor organizații de a introduce factori activi de schimbare într-un mediu definit. El continuă spunând că deseori publicul crede că pedepsele impuse de tribunale au efecte asupra comportamentului delincvenților. Ori pedeapsa în sine, nu are astfel de rezultate: pedeapsa este doar punctul de plecare pentru programele de intervenție.

Ca urmare, programele pentru deținuți se pot diferenția după obiectivul urmărit (eliminarea nevoilor criminogene), după numărul și durata activităților desfășurate, după locul întâlnirilor (în penitenciar sau în comunitatea liberă), după categoria deținuților participanți (cu pedepse lungi sau scurte etc), după gama de programe oferite de o unitate de detenție (unități specializate în diminuarea violenței, unități specializate în prevenirea sinuciderii etc.)

Personalul care asigură desfășurarea programelor trebuie să aibă o pregătire aprofundată, iar resursele materiale puse la dispoziția sa să fie suficiente.

3.2.c. Utilitatea programelor educative din penitenciare

Dacă scopul așteptat prin executarea pedepselor privative de libertate este reducerea recidivei, se va considera că eficiența programelor educative și terapeutice va fi măsurată prin numărul deținuților reveniți în închisori. Punând astfel problema, se va eluda rolul factorilor criminogeni, lungimea carierei infracționale și caracteristicile personalității delincvenților, aspecte care cu greu pot fi combătute în perioada de ședere în penitenciar.

Experiența practică din penitenciare arată că există o serie de condiții care au un rol decisiv în succesul unui program educativ: o bună formare a personalului, o politică educațională adecvată, existența unei concepții bazate pe ideea de tratament și ameliorare umană, o structură organizațională gândită pentru suport și progres uman. Desigur, sunt necesare evaluări aprofundate ale deținuților înainte, în timpul și după programul educativ sau terapeutic în care au fost incluși. Până la măsurarea efectelor prin recidivă, par mai importante cele privind adaptarea la normele specifice penitenciarului, atitudinile relevate în relațiile interpersonale, modificările apărute în trăsăturile de personalitate. Unii deținuți prezintă tulburări de personalitate care se asociază aproape sigur cu recidiva: impulsivitatea, exprimarea verbală greoaie, recurgerea la forță și minciună pentru a rezolva orice problemă, dizarmonii evidente ale personalității, toate acestea putând explica eșecul oricărei forme de terapie în mediul carceral. Chiar dacă pe termen scurt programele educative au efect, ele sunt deseori ineficiente pe termen lung: acest lucru impune măsuri de prevenire a recăderii sub forma altor programe special concepute.

Toate acestea conduc spre o serie de principii obligatorii pentru programele corecționale într-adevăr folositoare: un fundament teoretic solid, intervenție plecând de la factorii criminogeni specifici, achiziționarea aptitudinilor sociale și a stăpânirii de sine, motivarea și formarea personalului potrivit, neutralizarea influențelor nocive pe perioada programului, recurgerea la sprijinul familiei, evaluarea schimbărilor observate în comportamentul deținutului și introducerea elementelor de prevenire a recăderilor.( Friedrich L: „Des programmes correctionnels efficaces" în Forum, vol. 8, nr. 3, septembrie 1996, revistă editată de Serviciul Corecțional Canadian ).

Studiile făcute în diverse țări referitor la eficacitatea programelor corecționale, cu un punct comun în a considera că prin aplicarea lor se reduce cu 10 % recidiva. „Programele ineficace sau nepotrivite sunt în general cele care au la bază un model psihodinamic non-directiv sau medical, strategii slab axate pe o educație sau formare profesională de grup, acțiuni sau o altă împrejurare care nu a fost concepută în funcție de factorii criminogeni". (Ibidem, pag. 39-40)

Factoriî care condiționează realizarea unor programe eficace în penitenciare – conform lui Paul Gendreau și și Claire Goggin – sunt cele referitoare la:

a) evaluarea factorilor de risc pentru fiecare deținut (exemplu vârsta) și a celor dinamici (criminogeni) care pot influența evoluția tratamentului; cei doi cercetători propun programe diferențiate pentru delincvenții cu risc înalt (programe intensive);

b) caracteristicile tratamentului, abordarea comportamentală pe termen lung (3-4 luni) fiind cea mai indicată. Tratamentul va fi personalizat și axat pe întărirea pozitivă a comportamentelor prosociale

c) factorii legați de contextul general: credibilitatea celui care a conceput programul, pregătirea personalului și aptitudinile de consiliere, supravegherea schimbărilor care apar la deținuți în cursul programului și mai ales după program. Ca regulă generală, programele derulate în mediul natural al delincvenților (modelul socio-ecologic) oferă rezultatele cele mai convingătoare privind readaptarea. (R Gendreau -^C Goggin: „Les principes â la base des programmes correctionnels efficaces" in Forum, 3/1996, pag. 38 )

3.2.d. Evaluarea programelor corecționale

Cât de utile sunt programele corecționale reprezintă o problemă la care nu este ușor de răspuns. întotdeauna deținuții și specialiștii implicați în conceperea și desfășurarea lor, vor face aprecieri elogioase la schimbările pozitive determinate și la atmosfera optimistă privind viitorul participanților. De aceea, revine o mare răspundere pentru evaluatori să considere că prin munca lor măsoară activitatea unor profesioniști care lucrează într-o instituție care experimentează permanent în folosul comunității.

Cel mai frecvent sunt solicitate informații cantitative despre programe și despre participanți: câte programe se desfășoară într-un penitenciar, câți deținuți participă, câți au trebuit să fie convinși că programul este în binele lor. Dar, evaluarea trebuie fondată întotdeauna pe o teorie care să indice cum intervenția va schimba comportamentul uman. Mai mult, furnizorii de programe vor trebui să facă obiectul unei evaluări calitative.

Astfel, devin importante întrebări precum: ce sentimente trăiesc participanții, care sunt punctele forte și cele slabe ale programului, cum evoluează participanții de când sunt în program, care este natura relațiilor dintre personal și deținuți ?(Gerry Gaes: „Evaluation d'un programme… „ în Forum nr. 2/2000, pag. 56-57 )

Ca urmare, programele corecționale sunt într-o permanentă ameliorare pentru a-și atinge scopurile pentru care au fost concepute, a fi adaptate la trebuințele clientului, pentru a înțelege eșecurile sau succesele practice. în ultimă instanță, ceea ce interesează la sfârșitul unui program, este calitatea vieții fiecărui participant, progresul pe care acesta simte că 1-a făcut și gradul în care este satisfăcut de sine însuși.

Într-un articol foarte interesant, Shelley L. Brown abordează problema costurilor unui tratament corecțional eficace.(Shelley L .Brown:„Traitement correctionnel efficace par raport au cout" în Forum nr. 2/2000 pag. 59-60) Autoarea consideră că lupta pentru resurse limitate se intensifică și deci, evaluarea raportului cost-avantaje trebuie să joace un rol de prim plan în elaborarea politicilor corecționale. Parcurgând analizele făcute în penitenciare canadiene și americane, autoarea găsește argumente convingătoare în favoarea continuării programelor corecționale: fiecare dolar alocat programelor de educație de bază sau formării profesionale generează economii între 1,71 și 3,23 dolari; de asemenea, programele de consiliere și cele privind căutarea locurilor de muncă, aduc economii între 2,84 și 4 dolari.

Programele de tratament pentru toxicomani au beneficii modeste (1,69-2,18 dolari la 1 dolar investit), dar totuși pozitive. în ce privește analizele cost-avantaje privind tratamentul delincvenților sexuali, studiile realizate în Canada, Australia și America sunt contradictorii: unele afirmă că beneficiile care rezultă din tratamentul a 100 de delincvenți aduc economii între 4 și 7 milioane de dolari, iar altele că beneficiul este de doar 25 de cenți la un dolar cheltuit pentru programe.

Dincolo de avantajele pecuniare trebuie amintite costurile greu de exprimat cantitativ: dureri, traumă, infirmități, nevroze, pierderea vieții la victimele actuale sau potențiale.

Oricum, va merita întotdeauna să cheltuim pentru un program de învățare a competențelor familiale și parentale pentru a diminua agresivitatea copiilor, decât să luptăm cu efectele violenței crescânde a acestora în lipsa unui asemenea program.

Un interesant studiu privind caracteristicile morale ale delincvenților, a realizat David Thornton și pe care îl prezentăm în continuare. (David Thoraton – „Moral development theory" în Applying psychology to imprisonment, Her Majesty's stationery office, London, 1987, pag. 129-150 )

El consideră că există o relație între comportamentul infracțional și etapa morală în care se află persoana. Pentru a face mai clar acest lucru, autorul amintește cele cinci etape ale dezvoltării morale propuse de Kohlberg:

I. prima etapă apare în copilărie în perioada 4-8 ani: copilul nu are o concepție morală și se poartă astfel încât să evite sancțiunile impuse de cei puternici din jurul său; pedepsele și teama de a fi etichetat ca un „copil rău" explică la această vârstă conduitele corecte;

II. a doua etapă are la bază înțelegerea motivelor și intereselor altor persoane: acțiunea bună este cea care ține cont de interesele personale dar și ale altora de care îi pasă. Ca urmare, dorințele personale sau ale altora constituie criteriul acțiunii cerute: fiirtul va fi considerat greșit doar dacă există riscul de a fi prins;

III. etapa a treia este centrată pe ideea că un comportament bun este cel care protejează și menține o relație: individul caută să fie la înălțimea așteptărilor persoanelor semnificative;

IV. în etapa a patra, individul consideră că instituțiile sociale sunt baza vieții și relațiilor cotidiene. Ideea de sistem, roluri și autoritate binevoitoare sunt înalt valorizate;

V. în etapa a cincea, persoana consideră ordinea socială ca o ierarhie de valori, de drepturi și principii pe care se întemeiază orice societate corectă formată din indivizi raționali. Autorul acestei structuri consideră că ultimele etape sunt mai solicitante din punct de vedere intelectual (în general, indivizii mai puțin inteligenți, au dificultăți în a le explica). în consecință, persoanele incapabile să explice ideile definitorii pentru o etapă, nu vor putea elabora în mod spontan argumente morale adecvate acesteia.

Kohlberg consideră că fiecare etapă morală implică o dezvoltare intelectuală paralelă și o etapă de adaptare a unei perspective morale: indivizii care au dobândit pre-condițiile intelectuale specifice unei etape ulterioare celei în care se află, pot progresa moral printr-o stimulare adecvată.

Astfel, învățarea morală va fi favorizată dacă persoanei îi vor fi prezentate argumentele etapei ulterioare sau argumente în conflict. Deși grupurile de dialog au un anumit efect asupra învățării morale, s-a constatat că oamenii se dezvoltă mai rapid în mediul care le oferă ocazii să își asume roluri și să ia decizii reciproc avantajoase. Acest lucru se explică prin tendința oamenilor de a fi atrași de argumentele unei etape superioare pe care le includ în propriul repertoriu moral după ce le înțeleg funcționalitatea. De obicei, atunci când oamenii iau decizii în comun, fiecare participant se expune argumentelor etapei superioare: ca urmare ei vor valoriza cooperarea și înțelegerea reciprocă, acestea fiind modalități eficiente de a-și realiza propriile aspirații.

Autorul studiului pe care îl prezentăm în aceste pagini consideră că anumite grupuri – familie, școală, închisoare etc – pot dezvolta o atmosferă morală independentă de etapa morală în care se găsesc membrii componenți. El consideră că natura climatului moral al grupului depinde de procentul membrilor aflați în etape morale avansate și de puterea socială a celor aflați în etape diferite.

Climatul moral dominant va influența atât conduita membrilor cât și judecățile morale emise de fiecare în parte.

In general, se consideră că un eu puternic poate fi un mediator între intențiile persoanei și acțiunile pe care le alege astfel încât aspectul lor moral să fie evident. într-un experiment realizat, subiecții aflați în etape morale superioare au fost mai puțin înclinați să înșele, deși aveau această posibilitate fără a se expune unor riscuri mari. Ca o concluzie, etapa a cincea de raționare morală, fiind mai solicitantă din punct de vedere intelectual, nu poate fi atinsă de majoritatea oamenilor obișnuiți.

Abia acum înțelegem prin intermediul lui David Thornton, că circumstanțele în care cineva se va gândi că încălcarea legii poate fi justificată, depinde de etapa morală în care găsește: în prima etapă, încălcarea legii va fi acceptată dacă nu vei fi pedepsit, în a doua dacă beneficiul va fi mai mare decât riscul, în etapa a treia, dacă doar astfel se pot păstra relațiile cu cei apropiați, în etapa a patra, dacă infracțiunea este în folosul colectivității, iar în etapa a cincea, dacă promovează justiția socială sau protejează astfel drepturile de bază ale omului. Ca urmare, persoanele care utilizează raționamente din primele trei etape sunt mai predispuși să comită infracțiuni decât cele aflate în ultimele două.

Aceasta deoarece ultimele două tipuri de raționamente morale determină o consecvență mai mare între atitudine și comportament. Cu alte cuvinte, stilul de viață antisocial este frecvent asociat cu raționamentele morale pre-convenționale (primele trei etape).

Studiile experimentale au mai demonstrat că la indivizii stabili emoțional legătura dintre judecată și conduită este mai strânsă decât la cei labili. Indivizii care nu au încredere în sine sunt mai ușor de convins să acționeze după argumentele altora decât ale lor proprii. S-au constatat și frecvente cazuri când indivizii instabili emoțional au acționat impulsiv și irațional.

Particularizând cele de mai sus la problematica delincvenților și a instituției penitenciare se pot trage mai multe concluzii.

Prima ar fi aceea că raționamentele delincvenților reflectă deseori subcultura grupului sau a închisorii și mai puțin vederile lor personale. De asemenea, judecățile pre-convenționale sunt mai frecvente în mediile sărace din care provin cei mai mulți condamnați dar și în familiile din care lipsește tatăl.

În ce privește lumea închisorilor, s-a constatat că deseori noii deținuți își modifică atitudinile și opiniile pentru a le face compatibile cu ale celor în mijlocul cărora trăiesc sau pentru a-și justifica retrospectiv infracțiunea comisă.

Toate acestea au desigur o influență apreciabilă asupra programelor de tratament care se desfășoară în penitenciare și care urmăresc dezvoltarea lor morală: ele pot fî de patru feluri și anume, cele care se desfășoară sub forma grupurilor de dialog, programe ale comunității corecte, (la care participă deținuți, personal și voluntari din afara închisorii), programe educative intensificate și programe de tratament multimodale.

Grupurile de dialog sunt formate din deținuți care dezbat dileme morale astfel alese încât să creeze un dezacord între participanți în timpul rezolvării acestora. Desigur deținuții sunt selectați de așa manieră încît unii să aparțină primelor trei etape de judecată morală, iar ceilalți ultimelor două etape. Conducătorul acestor grupuri va urmări ca discuțiile să rămână doar în zona dezbaterilor morale, să le ceară participanților să-și justifice opiniile și să nu permită ca grupul să fie dominat de anumite persoane.

Chiar dacă s-a constatat că utilizând această metodă cei implicați au progresat de la etapa a doua la etapa a treia, se consideră totuși că ambianța penitenciară nu permite schimbări profunde în conduita deținuților. Aceasta deoarece subcultura de penitenciar este centrată la nivel pre-convențional iar deținuții consideră că nu pot acționa diferit de majoritatea colegilor de detenție.

Programul comunității corecte se desfășoară pe o secție a unui penitenciar unde se creează un mediu receptiv din punct de vedere moral. La o asemenea comunitate participă deținuți, personal sau/și voluntari din afara unității iar atunci când apare o problemă care implică o decizie, fiecare participant are dreptul doar la un vot. în această comunitate sunt definite normele de conduită, responsabilitățile și procedurile disciplinare, deciziile fiind luate în reuniuni obișnuite sau de urgență. Efectele nu au întârziat să apară: deținuții considerau regimul ca fiind corect iar personalul aprecia că deținuții s-au schimbat în bine. De asemenea, au diminuat agresiunile, actele de vandalism și tentativele suicidere. Mai mult, deținuții liberați au recidivat în mai mică măsură decât cei care nu participaseră la un astfel de program.

Acest tip de program are totuși câteva limite: schimbările comportamentale reflectă mai degrabă modificările aduse mediului penitenciar pe secția pe care se desfășoară decât schimbările produse în gândirea morală a deținuților. Deținuții – majoritatea voluntari -s-au dovedit sensibili la ameliorările administrative. Unii membrii ai personalului cuprinși în program au considerat că își pierd prestigiul în fața deținuților: de aceea succesul unui asemenea program este condiționat de un personal înțelegător și format adecvat.

Programele educative intensificate amplifică avantajele relevate de „comunitățile corecte". în esență aceste programe au două componente: predarea unor cursuri umaniste intensive care să favorizeze dialogul moral și asumarea de roluri și stabilirea unor relații speciale între educatori și deținuți, care să le confere acestora din urmă puteri decizionale în probleme de interes pentru ei. Efectele pe termen lung asupra deținuților au fost evidențiate prin numărul mult mai mic de reîncarcerări comparativ cu cei care nu au parcurs un asemenea program.

Programele multimodale desfășurate în penitenciare combină o componentă a educației morale cu elementele altor tratamente precum egalarea emoțională și autocontrolul, formarea deprinderilor sociale, terapia de familie. La adolescenții care au parcurs asemenea programe s-au constatat ameliorări importante în rezultatele școlare, în relațiile cu profesorii și chiar cu poliția.

Componenta cea mai importantă a acestui tip de program este asumarea de roluri sociale importante pentru evoluția viitoare a persoanei. Când aceste programe și altele de același tip, sunt o constantă în regimul penitenciar, ele contribuie la dezvoltarea și menținerea unei atmosfere morale constructive pentru marea masă a deținuților.

3.3 Pregătirea deținuților pentru liberare in contextul programelor de reabilitate socială

Pregătirea pentru liberare, face parte din procesul de reabilitare al deținuților și are drept scop sprijinirea acestora în vederea unei cât mai bune reintegrări sociale.

Durata pregătirii pentru liberare este nedeterminată, procesul având doar un început clar: momentul depunerii în penitenciar. Ideea centrală a pregătirii pentru liberare este aceea că detenția constituie doar o etapă din viața deținuților, iar aceasta trebuie folosită cât mai eficient în scopul recuperării sociale a acestora.

În general, pregătirea pentru liberare a deținuților, trebuie să țină cont de două imperative:

• necesitatea ca întregul sistem penitenciar să fie preocupat de această problemă (un climat de preliberare îndreptat spre exterior și spre viitor);

• necesitatea unor programe speciale derulate de specialiști în asistență socială.

Aceste componente sunt complementare și indispensabile. Dacă pregătirea în vederea liberării constă doar într-un program educativ, care nu beneficiază de sprijin din partea regimului penitenciar, prin alocarea de timp și spațiu adecvat pentru deținuți, un astfel de program riscă să fie simbolic și ineficient.

Educația socială pentru liberare desemnează orice formă de educație care vizează sprijinirea deținuților să trăiască și să se regăsească în comunitate.

Această educație are o importanță deosebită în special pentru persoanele care, în comunitate, sunt marginalizați, sau fără apărare, așa cum sunt numeroși deținuți înainte de a fi închiși. Inevitabil, excluderea din societate și experiența penitenciarului, în general, le vor agrava sentimentul de alienare față de comunitate și de inadaptare socială.

La începutul acestui an, Direcția Generală a Penitenciarelor a încheiat un Protocol de colaborare cu Direcția de Reintegrare și Supraveghere din cadrul Ministerului Justiției. Cooperarea dintre cele două Direcții din Ministerul Justiției creează premisele aplicării eficiente a unor programe unitare de resocilizare a deținuților asigurându-se astfel o continuitate în procesul de reintegrare a acestora.

Potrivit acestui protocol, OBIECTIVUL prioritar este elaborarea unei strategii comune pentru reintegrarea persoanelor care au săvârșit o faptă penală și cărora li s-a aplicat o sancțiune privativă de libertate.

În conformitate cu această strategie, etapa de pregătire pentru liberare a deținuților este parte a unui complex de intervenție educativă și socială ce se realizează în urma planificării executării pedepsei.

PLANIFICAREA va cuprinde următoarele etape:

1. Evaluarea (psihologică, socială, educațională, vocațională, profesională a abilităților sociale și criminologică).

• Serviciul de Reintegrare și Supraveghere Socială va transmite penitenciarului:

a) Referatul de evaluare, în cazul persoanelor pentru care instanța a dispus evaluarea presentențială;

b) Referatul de evaluare socio-familială (centrat pe nevoile educaționale și însoțit de documente justificative cu privire la nivelul de școlarizare, calificare ș.a.), în cazul persoanelor pentru care instanța a dispus executarea pedepsei cu închisoarea, dar nu a cerut un referat presentențial.

• Serviciul educativ din penitenciar va realiza:

a) Evaluarea psihologică a deținutului;

b) Evaluarea nevoilor sociale, de educație, școlare, profesionale ș.a.

2. Alcătuirea planului de intervenție

a) Planul de intervenție va fi întocmit de către educatorul responsabil de caz și va constitui o piesă a „Dosarului de intervenție socio-educativă”;

b) La întocmirea planului de intervenție socio-educativă, educatorul va putea solicita, dacă va considera necesar, sprijin consilierului de reintegrare și supraveghere; Obiectivele planului de intervenție trebuie să fie specifice fiecărui deținut, măsurabile, posibil de atins, realiste și clare din punct de vedere al termenelor;

c) Foarte important este ca deținutul să înțeleagă conținutul planificării, să fie subiect activ al propriei resocializări.

3. Intervenție educativă

a) Consilierul de reintegrare va avea în vedere în special legătura cu comunitatea și medierea între deținut și familie;

b) Educatorul responsabil de caz va pune în aplicare planul de intervenție pentru fiecare deținut și va hotărî includerea acestuia în diverse programe educative.

ETAPELE PROGRAMULUI DE PREGĂTIRE PENTRU LIBERARE

1. Educatorul va întocmi un referat de evaluare psiho-comportamentală (care va reflecta comportamentul în perioada detenției), ce va fi prezentat în cadrul Comisiei de propuneri pentru liberare condiționată (termen – cu o lună înainte de comisie).

2. Consilierul de reintegrare socială va întocmi un referat de evaluare socio-familială (care va pune accent pe perspectivele întoarcerii deținutului în comunitate și o evaluare a gradului de permisivitate comunitară).

3. Serviciul de evidență deținuți al penitenciarului va întocmi un Proces-verbal încheiat în urma ședinței Comisiei de propuneri pentru liberare condiționată.

4. Toate aceste documente (împreună cu dosarul deținutului) vor fi înaintate instanței ce va judeca cererea de liberare condiționată.

5. Includerea deținutului în programul de pregătire pentru liberare:

„PRO LIBERTATE”

OBIECTIVE

1. Derularea unor programe care să corespundă nevoilor deținuților: de consolidare a abilităților sociale și a autocontrolului și de reorientare comportamentală;

2. Păstrarea și consilierea legăturii cu familia (acolo unde există);

3. Menținerea legăturii cu comunitatea;

4. Oferirea de informații despre instituțiile ce pot asigura asistență și suport după liberare

ACTIVITĂȚI

a) Programe de consolidare a abilităților sociale:

• de comunicare verbală și non-verbală;

• susținerea unui interviu și căutarea unui loc de muncă;

• rezolvarea conflictelor;

• interacțiune comunitară.

Principalele tehnici de lucru, utilizate în cadrul acestor programe, sunt: jocul de rol, psihoterapie, consiliere, ș.a.

b) Programe de consolidare a autocontrolului pot fi realizate împreună cu psihologul penitenciarului și au drept scop dezvoltarea capacității autocontrol în situații limită.

La începutul acestui an, la ințiativa Direcției Generale a Penitenciarelor, în parteneriat cu Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere din cadrul Ministerului Justiției, s-au deschis primele CENTRE DE RESOCIALIZARE din România. Proiectul își propune să ofere deținuților posibilitatea de a participa la programe de pregătire pentru liberare și de a accesa după liberarea din penitenciar, o sursă de informare completă, orientare profesională, juridică și de a găsi un suport social viabil.

Scopul proiectului vizează creșterea securității comunitare prin reintegrarea socio-profesională a foștilor deținuți. Finalitatea acestui proiect va contribui la reducerea gradului de marginalizare a grupului țintă prin îmbunătățirea serviciilor psiho-sociale oferite în perioada detenției și prin formarea unui grup de suport social după liberare.

Formarea rețelei inter-instituționale județene, presupune implicarea atât a organizațiilor neguvernamentale, non-profit cât și a celor guvernamentale în crearea unei metodologii de lucru cu foștii deținuți, ce se dorește a se constitui într-o politică eficientă de abordare a problemei reintegrării socio-profesionale a persoanelor care au executat o sancțiune privativă de libertate.

S-a constatat că în primele șase luni de la liberare, riscul de recidivă este foarte mare. Cel care a ispășit o sancțiune privativă de libertate trebuie susținut și sprijinit mai ales în această perioadă delicată.

La ieșirea din penitenciar, cei mai mulți se văd puși într-o situație aparte: de multe ori părăsiți de familie, prieteni, se simt stigmatizați de comunitatea de care au fost izolați o perioadă de timp.

Lipsa de sprijin și suport din partea familiei, a comunității în ansamblul ei în perioada de după liberare face ca recidiva să apară de multe ori ca o ultimă soluție. Astfel, prin deschiderea Centrului de resocializare se va asigura o continuitate a programului desfășurat în detenție, iar foștii deținuți vor beneficia de asistență post-penală: consiliere psihologică, asistență juridică și orientare profesională.

Prezența educatorului din penitenciar, a asistentului social, psihologului în activitățile de reintegrare din cadrul Centrului nu poate fi decât benefică într-o cât mai eficientă reinserție socială a foștilor deținuți, sub cel puțin două aspecte:

a) cunoscându-i pe educatori din timpul detenției, după liberare, deținutul are încredere în oamenii ce l-au pregătit pentru resocializare;

b) specialiștii din penitenciar cunosc cel mai bine care sunt nevoile de adaptare socială a fostului deținut.

Persoanele eliberate din detenție pot fi clasificate convențional în 3 categorii:

1. Persoane care s-au schimbat/corijat în perioada detenției;

2. Persoane cu defecte educaționale;

3. Persoane care nu s-au schimbat în perioada detenției.

Succesul adaptării sociale depinde de 3 grupe de factori:

1. Personalitatea deținutului eliberat: concepția de viață, trăsăturile de caracter, temperament, intelect, morală, etică, specialitate, deprinderi de muncă, etc.

2. Condițiile mediului social pentru integrare: prezența locuinței, înscrierii, familiei și relațiilor cu familia, loc de muncă, gradul de satisfacție de muncă și relații cu colegii de serviciu, comportamentul tacticos al lucrătorilor de poliție.

3. Condițiile din penitenciar în care s-a aflat deținutul și care influiențează comportamentul lui în primele luni de eliberare: organizarea procesului de muncă, structura grupului de deținuți, termenul de detenție, instruirea, intervențiile educative ale administrației, etc.

Procesul de adaptare al deținutului eliberat din penitenciar durează, de regulă, de la 1 pînă la 3 ani. Cea mai grea perioadă de adaptare este de la 3 până la 6 luni.

Etapa de integrare socială o putem împărți în 3 perioade corespunzător nivelului de integrare a individului – fost deținut:

A/ nivelul integrării sociale – în care se armonizează relațiile dintre delicvenți și cei apropiați, alte grupuri de oameni; contactele interpersonale sunt intense, atitudinile sunt cele împărtășite de tot grupul; individul aderă la scopurile comune și are un rol social relativ bine determinat în cadrul grupului.

B/ nivelul integrării psihosociale – conduita delicventului depinde de statutul social actual, sursele de stres devin mai puține (își pierd semnificația) sau își diminuiază forța.

C/ nivelul integrării subculturale – la acest nivel foștii deținuți deja au interiorizat sistemul de valori și norme informale ale grupului de apartenență, devenind purtători activi a acestora în viața de zi cu zi în perioada executării pedepsei și după eliberare.

Adaptarea și integrarea socială este posibilă și este eficientă numai în totalitatea acțiunilor serviciilor medicale, organelor de justiție, eforturilor pedagogilor și psihologilor, lucrătorilor sociali.

Probabilitatea cea mai mare de recidivă/săvîrșirea repetată a delictului este în primul an după eliberarea subiectului. Acest an trebuie să devină un an de reabilitare socială a subiectului eliberat axată pe:

• Asigurarea social-legislativă în condițiile vieții “noi”;

• Asigurarea controlului social, coresunderii comportamentului subiectului reabilitat așteptărilor/expectațiilor sociale;

• Contribuirea procesului de consolidare a legăturilor pozitive a persoanei reabilitate cu mediul social.

Principiile, realizarea cărora favorizează perfecționarea lucrului sociologic, psihologic și educațional:

• respectarea priorității valorilor general umane, apropierea de standarele mondiale vizînd toate elementele structurale ale sistemului social;

• abordarea diferențiată/individuală a condițiilor de viață a delincvenților în dependență de protecția legislativă, obiectivele morale și juridice, starea de sănătate și protecția socială existentă;

• atitudinea umană față de delincvenți, excluderea dictatului și a tuturor factorilor care duc la dezumanizarea relațiilor;

• respectarea principilului libertății conștiinței și orientării religioase.

Posibilitățile ONG-lor în integrarea postpenitenciară:

• asigurarea protecției foștilor deținuț:

– protecție socială: asistență în restabilirea legăturilor pozitive cu familia, persoanele de contact (este binevenit să se înceapă în perioada detenției); încadrare în programe de instruire, profesionalizare, reciclare. Aici pot să se implice ONG-le care prestează servicii de instruire, de asistență și consliere a familiilor.

– asigurarea controlului social după comportamentul deținutului eliberat. În acest domeniu de intervenție pot să se implice și ONG-le specializate pentru prestarea serviciilor sociale specializate, care lucrează cu diverse categorii de persoane aflate în risc sau cu potențial risc: ONG-ri de tineret, care lucrează în domeniul prevenirii narcomaniei, etc.

– monitorizarea procesului de respectare a drepturilor omului – ONG-le care funcționează în domeniul legislativ.

• consilierea moral-psihologică:

– reabilitarea personalității fostului deținut;

– ajutor în restabilirea legăturilor sociale dereglate: diverse servicii consultative.

• crearea unui serviciu multidisciplinar specialiizat: Centru de plasament temporar/azil pentru reintegrarea socială a persoanelor eliberate din detenție rămase fără familie și lipsite de loc de trai cu asistență diferențiată pe nivele, în funcție de eforturile personale pentru reintegrare realizate.

Avantajele implicării ONG-lor în integrarea postpenitenciară:

• lărgesc aria de influiență de rînd cu implicațiile guvernamentale;

• completează golurile în sistemul de protecție guvernamentală existent;

• crează posibilități de comunicare nonformală, confidențială, la egal;

• crează posibilitate pentru implicarea societății civile în procesele de reintegrare socială pentru contingentul dat.

Probleme și obstacole în participarea ONG-lor în integrarea postpenitenciară:

• lipsa serviciilor specializate pentru asistența persoanelor în procesul reintegrării postpenitenciare, lipsa structurilor/specialiștilor în structurile teritoriale care ar coordona serviciile de reintegrare postpenitenciară;

• numărul extrem de mic de ONG-ri care activează în domeniul dat;

• incapacitatea accesului în mediile penitenciare, la deținuți pentru participare la pregătirea lor pentru eliberare, stabilirea contactelor;

• imperfecția bazei legislative care ar prevedea posibilitatea implicării societății civile în procesele de reeducare și reintegrare a deținuților.

Studiu de caz nr.1

1. Prezentarea generală a cazului

Un minor în vârstă de 19 ani este condamnat la 1 an și 6 luni închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere pentru săvârșirea infracțiunii de punerea în circulație de monedă falsă, înșelăciune, asociere în vederea comiterii de infracțiuni. Acesta a mai fost implicat în săvârșirea a două infracțiuni de furt.

2. Cadrul metodologic

Tehnici utilizate:

Documentarea prin studierea dosarului de supraveghere;

Intrevederea cu minorul în cauză;

Genograma;

Ecomapa;

Observația.

3. Date privind persoana minorului

Mediul familial și social

Tânărul provine dintr-o familie legal constitutită, formată din șase membri:

Mama: 46 de ani, absolventă a unei școli profesionale, lucrează ca confecționer;

Tatăl: 50 de ani, absolvent al unei școli profesionale, lucrează ca șofer;

Fratele: 25 de ani, absolvent al unei școli profesionale, este angajat în muncă;

Fratele: 20 de ani, absolvent a X clase, lucrează;

Fratele: 23 de ani, absolvent a X clase, lucrează;

Tânărul în cauză.

Veniturile familiei sunt constitutite din salariul mamei (500) și salariul tatălui (650). La acestea se mai adaugă salariul tânărului, în valoare de 450 lei. Ceilalți membri ai familiei contribuie și ei cu diverse sume la întreținerea familiei. Părinții afirmă că veniturile sunt suficiente pentru acoperirea nevoilor familiei.

În ceea ce privește relațiile din cadrul familiei, acestea sunt bazate pe respect și susținere reciprocă. Părinții îi acordă sprijin tânărului în vederea depășirii situației prezente.

Tânărul își petrece timpul liber împreună cu familia, frecventând sălile de internet sau jucând footbal cu prietenii.în prezent tânărul nu frecventează un grup de prieteni cu preocupări sau atitudini infracționale. Fumează și consumă băuturi alcoolice ocazional.

Cu privire la faptele pentru care este judecat, părinții le dezaprobă și declară că au aflat despre fiului lui din mass-media locală. Aceștia susțin că nu s-au așteptat să mai fie implicat în săvârșirea altor infracțiuni, având în vedere experiențele anterioare cu privire la comiterea altor fapte penale.

Nivelul instrucției școlare și profesionale

Tânărul a absolvit VIII clase, s-a înscris în clasa a IX la liceu, însă la sfârșitul ultimului semetru nu s-a mai prezentat la cursuri deoarece a plecat în Spania să lucreze. Ulterior din cauza numărului mare de absențe a fost declarat repetent și nu a mai reluat cursurile școlare.

Cu priviere la comportamentul acestuia în mediul școlar, nu a creat probleme deosebite, fiind în general liniștit și scultător. Părinții se interesau în mod constant de situația sa școlară.

În ceea ce privește planurile de viitor, acesta afirmă că intenționează să lucreze în continuare la aceeși firmă și să-și reia studiile.

Trecutul infracțional

Tânărul a mai fost implicat în săvârșirea a două infrațiuni. Prima faptă penală a fost săvârșită la vârsta de 12 ani, furând vin. A doua infracțiune a fost săvârșită în anul 2005, iar pentru aceasta a primit o pedeapsă de 3 luni închisoare cu suspendarea excutării pedepsei.

Puncte slabe (factori favorizanți ai comportamentului infracțional)

Existența unui debut infracțional la o vârstă timpurie(12 ani):

Gradul relativ ridicat de influențabilitate;

Dorința de a dispune de sursa proprie de venituri;

Influența negativă a grupului de prieteni;

Relația de prietenie cu celălalt coinculpat.

Puncte tari (factori de natură să inhibe comporatamentul infracțional)

Suportul afectiv și material acordat de către membrii familiei;

Existența unor modele pro-sociale în cadrul familiei;

Intenția de a relua cursurile școlare;

Motivația crescută pentru schimbarea comportamnetuluo pe fondul experienței trăite pe durata procedurii judiciare.

4. Date despre resursele comunității necesare sprijinirii clientului

Membrii familiei constituie o importantă resursă întrucât tânărul beneficieză de suportul afectiv și material acordat de către aceștia.

5. Observații și recomandări

Tânărul conștientizează gravitatea faptelor comise și prezintă disponibilitate și interes pentru îndeplinirea măsurilor impuse de instanța de judecată. Prezența antecedentelor penale, abandonul școlar și gradul ridicat de influențabilitate ar putea contribui în viitor la reeditarea unui comportament deviant. Dorința de a-și continua cursurile școlare, faptul că are un loc de muncă, precum și motivația crescută pentru schimbarea comportamentului pe fondul experieței trăite pe durata procedurii judiciare, sunt factori care pot contribui la reintegrarea tânărului în societate, la asimilarea de către tânăr a comportamentelor pro-sociale.

Plan personalizat de intevenție

În urma evaluării nevoilor individuale, tânarul va fi inclus într-un program de reabilitare și reintegrare socială. Nevoile de realizare identificate la tânăr sunt: școlarizare, calificare profesională, preocupări, hobby. Scopul programului este de a oferi modele pozitive necesare schimbării comportamentului.

Genograma

Legendă:

Bărbat

Căsătorie

Femeie

Ecomapa

Consilier

Legendă

Relație solidă

Persoana care se implică mai mult

Relație tensionată

Relație tranzitorie

Studiu de caz nr.2

1. Prezentarea generala a cazului

Un tânăr în vârstă de 19 ani se află în supravegherea serviciului de probațiune Vaslui, termenul de încarcare fiind de cinci ani. A fost condamnat pentru infracțiunea de furt calificat la 3 ani inchisoare cu suspenadrea executării pedepsei sub supraveghere, fapta fiind săvârșită în minorat.

Acest tânăr nu este la prima abatere de natură penală. A mai fost condamnat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de furt calificat la pedeapsa închisorii. S-a implicat în săvârșirea de fapte antisociale în jurul vârstei de 13-14 ani, prin sustragerea de fier vechi.

După comiterea faptelor penale pentru care a fost judecat, inculpatul a fost arestat și transferat în Centrul de Reeducare Târgu Ocna (2006-2007). La împlinirea vârstei de 18 ani a fost eliberat, aflându-se în supravegherea serviciului de probațiune.

2. Cadrul metodologic

Tehnici utilizate:

Documentarea prin studierea dosarului de supraveghere;

Intrevederea cu minorul în cauză;

Genograma;

Ecomapa;

Observația.

3. Date privind persoana minorului

Mediul familial și social

Tânărul provine dintr-o familie alcătuită din trei membri:

Tatăl, 44 de ani, absolvent a X clase, în prezent lucrează ca zilier;

Mama, 41 de ani, absolventă a XII clase, este plecată în Franța.

Tânărul, 19 ani.

Părinții sunt despărțiți în fapt de aproximativ 5 ani și jumătate. Motivul prezentat de tânăr cu privire la despărțirea părinților este consumul de alcool al tatălui și frecvența crescută a scandalurilor provocate de către acesta.

În urma separării părinților, tânărul a locuit când cu mama, când cu tatăl, mai ales în timpul frecventelor deplasări ale mamei în afara țării. În această situație a beneficiat de sprijinul bunicii materne, împreună cu care a locuit pe perioada frecventării cursurilor școlare.

Tatăl domiciliează într-o garsonieră, propietate personală, în condiții modeste de trai, iar mama s-a stabilit în Craiova, unde s-a implicat într-o relație de cocubinaj.

Bunicii, alături de care tânărul a locuit anumite perioade de timp, deține o casă compusă din 5 camere, condițiile de locuit fiind, de asemenea, modeste. Acesta nu avea un domiciliu stabil, fiind posibil ca membrii familiei de origine să-și fi transmis responsabilitatea creșterii și îngrijirii minorului de la unul la altul.

Veniturile familiei în care locuia tânărul erau: bunica beneficează de pensie în valoare de 420 pe lună, iar bunicul de o pensie în valoare de 320 lei pe lună. Tatăl tânărului lucrează ca zilier pe la diferite firme realizând un venit în valoare de 600 lei pe lună. În perioada în care mama acestuia a fost plecată în Franța a trimis periodic sume de bani cuprinse între 100-150 Euro pentru întreținere minorului. În perioda cât a locuit cu tatăl nu a beneficiat de nici un sprijin financiar din partea părinților și mergea zilnic la bunici să mănânce.

Relațiile din cadrul familiei sunt caracterizate de către tânăr ca fiind de bună întelegere și bazate pe sprijin reciproc. El vorbește despre o relație bună cu tatăl său cu care locuia înainte de a fi arestat și alături de care a lucrat în diferite zone ale țării în construcții. Cu toate acestea minorul a fugit de nenumărate rânduri de acasă. Nu a păstrat legătura cu tatăl lui după arestare, deoarece nu-i răspunde la corespondență, singura care l-a vizitat în detenție fiind bunica.

Bunica susține că, datorită dezechilibrului manifestat de către părinți, precum și a faptului că aceștia plecau foarte des din țară, a crescut mai mult la ea (de la 7-8 ani).atmosfera familiei era tensionată, în special datorită consumului abuziv de alcool.

Își petrece timpul liber împreună cu bunicii, plimbându-se prin oraș cu prietenii sau muncind cu ziua pe la diferite persoane din comunitate. El recunoațte că făcea parte dintr-un grup de prieteni cu atitudini și preocupări infracționale. Fumează și consumă băuturi alcoolice ocazional.

Cu privire al fapta pentru care a fost condamnat, atât bunicii cât și tatăl, consideră că el a ajuns în acestă situație datorită infleunței negative a grupului de prieteni. Bunicii mai declară că și neimplicarea părinților în educația minorului a contribuit la situația prezentă.

Nivelul instrucției școlare și profesionale

Tânărul a absolvit II clase în cadrul unei școli normale. Deoarece nu a reușit să absolveze clasa a III-a a fost transferat la o școală specială. În cadrul acestei instituții de învățământ a absolvit clasa a III- a și a IV-a, în clasa a V rămânând repetent și a abandonat școala.

Cu privire la comportamentul său în cadrul școlii, acesta se mai implica în conflicte cu ceilalți elevi și obișnuia să lipsească de al cursuri împreună cu alți copii din zona în care locuia.

Cu privire la situația școlară, tânărul a renunțat la studii la vârsta de 14 ani când a plecat în Franța alături de mama saa. După ce a revenit în țară un an mai târziu, nu s-a mia înscris în nici o fromă de învățâmânt, timp în care se implicase în comiterea de infracțiuni, alături de alți tineri din mediul în care trăia.

În cadrul Centrului de Reeducare minorul este înscris în clasa a Via și a urmat un curs de calificare în meseria de tâmplar.

Trecutul infracțional

Acest tânăr nu este la prima abatere de natură penală, fiind condamnat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de furt calificat la pedeapsa închisorii. A fost internat și într-un Centru de Reeducare pe timpul unui an până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Cu privire la aceste aspecte, minorul susține că în perioada comiterii acestor fapte locuia cu tatăl său, care nu era interesat de situația sa și nici nu-i oferea sprijin material sau financiar. Aceste infracțiuni le-a săvârșit și datorită influenței anturajului, afirmă el.

Puncte slabe (factori favorizanți ai comportamentului infracțional)

Antecedentele penale;

Persistența în comiterea de infracțiuni după sancțiunile aplicate anterior;

Lipsa unei susțineri consecvente în familia de origine;

Apartenența la un grup de prietni cu preocupări și atitudini infracționale;

Dezechilibrul creat prin despărțirea părinților;

Prezența unui model parental negativ;

Obișnuința de a obține venituri cu ușurință prin mijloace ilicite;

Probleme de ordin financiar ale familiei;

Sistemul precar al valorilor sociale.

Puncte tari (factori de natură să inhibe comporatamentul infracțional)

Susținerea bunicii materne;

Interesul tânărului pentru continuarea cursurilor școlare în vedera onținerii unei calificări;

Asumarea responsabiltății pentru fapta comisă;

Motivația crescută pentru schimbarea comportamentului pe fondul experienței trăite în Centrul de Reeducare.

4. Date despre resursele comunității necesare sprijinirii clientului

Tânărul beneficiează de susținerea bunicii materne.

5. Observații și recomandări

Tânărul prezintă un comportament infracțional structurat în timp pe fondul săvârșirii a numeroase infracțiuni. Prezența antecedentelor penale, lipsa suportului parental, nivelul scăzut de școlarizare, lipsa unui model parental pozitiv sunt aspecte care ar putea contribui în viitor la reeditare unui comportament deviant. Continuarea cursurilor școlare, obținerea unei calificări profesionale în vederea dobândirii unor abilități practice într-un domeniu lucrativ precum și faptul că își asumă responsabilitatea cu privire la săvârșirea faptei pentru care este condamnat ar putea ajuta la asimilarea de către tânăr a comporatmentelor pro-sociale necesare reintegrării sale în comunitate.

Plan personalizat de intevenție

Planul individualizat de intervenție urmărește să sprijine tânărul în completarea nevoilor identificate (lipsa unei susțineri consecvente în familia de origine, apartenența la un grup de prieteni cu preocupări conflictuale, nivel de școlarizare redus) ale acestuia.

Genograma

Legendă:

Bărbat

Femeie

Separare

Relație de concubinaj

Ecomapa

Consilier

Legendă

Relație solidă

Persoana care se implică mai mult

Relație tensionată

Relație tranzitorie

Studiu de caz nr.3

1. Prezentarea generală a cazului

B.L. este un tânăr de 21 de ani care a ajuns în Penitenciarul cu Regim Închis ca urmare a comiterii unor fapte penale,determinate fiind de fuga sa de acasă în urma unei discuții foarte tensionate cu tatăl său. A fugit de acasă și a intrat într-un anturaj de tineri care aveau ca principală ocupație furtul. În scurt timp a ajuns să comită fapte alături de tinerii anturajului în care intrase și a ajuns să fie arestat în urma unei tâlhării cu un telefon și niște bani.În prezent și-a ispășit 2 ani din cei 3 pe care îi are de executat.

2. Cadrul metodologic

Tehnici utilizate:

Documentarea prin studierea dosarului de supraveghere

Intrevederea cu minorul în cauză

Genograma

Ecomapa

Observația

3. Date privind persoana minorului

Mediul familial și social

Familia lui B.L. este compusă din:

• Mama,are 45 ani și lucrează ca administratoră.

• Tatăl,are 56 ani și este pensionar,după o carieră militară de peste 40 ani.

• Sora,are 19 ani și este elevă, lucrând pentru a sae întreține.

• Fratele,are 26 ani și este student.

Nivelul instrucției școlare și profesionale

Tânărul este absolvent a X clase, având calificare de tinichigiu vopsitor auto. A urmat și cursurile de barman ospătar în cadrul Agenției Județene de Ocupare a Forței de Muncă. Pe o perioada de un an de zile a lucrat în Brașov, dar a renunțat din motiv că nu era plătit. În prezent nu este angajat.

Trecutul infracțional

Tânărul nu are antecedente penale.

Puncte slabe (factori favorizanți ai comportamentului infracțional)

Gradul relativ ridicat de influențabilitate

Relația de prietenie cu celălați inculpați.

Dorința de a dispune de venituri proprii

Prezența unui model parental negativ

Puncte tari (factori de natură să inhibe comporatamentul infracțional)

Abilitatea tânărului de a efectua activități în diverse domenii;

Asumarea responsabiltății pentru fapta comisă;

Doreste să reia cursurile școlare;

4. Date despre resursele comunității necesare sprijinirii clientului

Tânărul afirmă că are sprijin din toate părțile ,bazându-se însă foarte mult pe sprijinul unor unchi,mătușe,cunoștințe și prieteni.

5.Observații și recomandări

Clientul este o fire deschisă și comunicativă. Din limbajul folosit și din modul de gândire și conștientizare a gravității faptelor comise pot fi observate o serie de capacități intelectuale, un potențial ce ar trebui exploatat.Tânărul are aspirații mari,are o ordine precisă în ceea ce privește lucrurile pe care le va face când va fi eliberat și este matur în gândire,

Spre deosebire de alți tineri de vârsta lui.A fost puternic influiențat de comportamentul sever al tatălui iar purtatrea unei discuții referitoare la aceasta îl determină să îi dea lacrimile și să-și amintească că el voia măcar o dată să audă o vorbă bună,nimic mai mult.Cu toate că latura afectivă a fost mult influiențată negative de tatăl său, acest lucru nu la determinat să adopte modul sever al tatălui ci să adopte un model total opus celui similar în familia sa.

Clientul are un regret mare pentru ce a făcut și este hotărât să-și schimbe comportamentul în bine indiferent în fața cărei situații va fi pus.

Plan personalizat de intervenție

Tânarul în cauză este un client care în prezent este privat de libertate și are nevoie de anumite servicii și programe atât in interiorul Penitenciarului cât și în afara acestuia.

1.Plan personalizat de intervenție în Penitenciarul cu Regim Închis Vaslui:

2. Plan personalizat de intervenție realizat împreună cu asistentul social în Penitenciarul cu Regim Închis Vaslui pentru perioada care începe de la eliberarea clientului (Asistentul social ajută doar la realizarea planului dar nu mai poate interveni în afara mediului penitenciar).

Genograma

Legendă: Căsătorie

Bărbat

Femei

Ecomapa

Consilier

Legendă

Relație solidă

Persoana care se implică mai mult

Relație tensionată

Relație tranzitorie

CONCLUZII

Un moment important în evoluția alternativelor la închisoare în România l-a reprezentat o adoptarea a Decretului nr. 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Prin acest Decret, se intenționa „creșterea rolului unităților socialiste, al organizațiilor obștești, al maselor populare în respectarea legalității, sancționarea și reducerea prin muncă a persoanelor care comit abateri și încălcări de la normele de conviețuire socială și legile țării”.

După 1989, prin legi succesive de modificare și completare a Codului penal au fost prevăzute și alte măsuri și sancțiuni comunitare. Printre cele mai importante astfel de măsuri este suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (Legea nr. 104/1992 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 și a Decretului nr. 218/1977).

Pentru a prezenta istoria și a oferi o posibilă explicație a ei, este necesară o matrice sau un model teoretic care să pună în ordine coerentă evenimentele și seturile de influențe ce le-au determinat. Statul are datoria să asigure echilibrul social prin medierea dintre aceste grupuri. Evident că statul nu este un mediator perfect și că, de cele mai multe ori, mediază în favoarea elitelor.

Pe fondul creșterii inegalităților sociale, a șomajului și a sărăciei extreme și a dezagregării sociale a crescut, cum era de așteptat, și rata criminalității de la 160 de condamnați în 1990 la 496 de condamnați în 1997. Din totalul condamnaților, aproape 50% au fost condamnați pentru săvârșirea unei infracțiuni patrimoniale (ex. furt, tâlhărie etc.).

Minorii puteau fi sancționați cu măsuri educative, amendă sau închisoare, însă modul de reglementare a acestora nu încuraja instanța să uzeze frecvent de măsuri non-custodiale. În acest context, de creștere a ratei criminalității și a existenței unui aparat sancționator rigid și centrat pe închisoare, rata încarcerării în România a crescut de la 171 deținuți la 100 000 locuitori în 1992 la 194 de deținuți în 1995 și la 200 de deținuți în 1998 (International Center for Prison Studies, 2008).

În concluzie, tipul de economie și problemele sociale asociate cu starea economică s-au reflectat organic asupra politicii penale fie direct, prin creșterea infracționalității, fie indirect, prin nevoia de a reduce costurile asociate supraîncarcerării. Creșterea infracționalității nu a dus nicăieri în lume la dezvoltarea alternativelor la încarcerare în mod automat, însă a pus problema reformei în justiție.

Între 1997 și 2005, Ministerul Justiției din România a fost beneficiarul a numeroase programe internaționale, dintre care cele mai importante au fost: „Probațiunea în România 1998-2003” al Guvernului Marii Britanii prin DFID, Programul Natra al Guvernului Olandei – „Înființarea Serviciului de probațiune în Municipiul București” 2000-2003, „Proiectul-pilot’’.

În ceea ce privește dezvoltarea probațiunii în România, un rol-cheie a fost deținut de fostul ministru al justiției Valeriu Stoica, care, în condiții politice complicate, a reușit să promoveze spre aprobare Ordonanța nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere (fosta titulatură a serviciilor de probațiune).

România și-a afirmat pe deplin voința de a deveni un stat de drept odată cu aderarea la Consiliul Europei, în octombrie 1993. Prin această aderare, România s-a obligat, printre altele, să ratifice Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii.

Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a reprezentat pentru România un efort considerabil de armonizare și aproximare a legislației la standardele sau acquis-ul comunitar.

Codul penal din România prevede modalități de individualizare a pedepsei (suspendarea executării sub supraveghere) și măsuri educative (libertatea supravegheată cu posibilitatea impunerii unor obligații de supraveghere) ce presupun existența unei supravegheri efective în comunitate a celui sancționat.

Chiar dacă inițial originea instituției probațiunii a fost situată în sistemul penitenciar, iar mai apoi în comunitate, prin intermediul ONG-urilor, din anul 2000, dezvoltarea sistemului de probațiune s-a bazat pe infrastructura tribunalelor.Prin urmare, este rezonabil să presupunem că prezența și performanțele sistemului de probațiune din România au contribuit la amplificarea încrederii magistraților în măsurile și sancțiunile neprivative de libertate și, implicit, la scăderea ratei încarcerării și creșterea numărului de sancțiuni comunitare aplicate.

Anul 2006 a reprezentat anul consolidării statutului personalului din serviciile de probațiune, prin adoptarea a două legi de maximă importanță: Legea nr.123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune și Legea nr.327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune.

Un alt moment critic în evoluția serviciilor de probațiune a fost intrarea în vigoare la 1 aprilie 2007 a Legii nr.356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, prin care s-a introdus obligativitatea întocmirii referatului de evaluare de către Serviciul de probațiune în toatecazurile cu minori.

Pentru o dezvoltare durabilă, sistemul de probațiune trebuie să își cristalizeze o identitate în jurul ideii de supraveghere și reintegrare socială a infractorilor. Consilierii de probațiune sunt specialiști în domeniul comportamentului infracțional.

Personalul serviciului de probațiune se constituie din angajații aparatului central al serviciului și consilierii de probațiune. În cadrul serviciului de probațiune pot activa voluntari. În activitatea sa, consilierul de probațiune acordă o atenție sporită copiilor aflați în conflict cu legea, elaborînd și exercitînd activități de probațiune specifice pentru aceste categorii de persoane.

Atît în exercitarea atribuțiilor profesionale cît și în afara acestora, personalul serviciului de probațiune este dator să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate. În activitatea sa consilierul de probațiune urmărește utilizarea optimă a resurselor autorităților publice și societății civile pentru a facilita realizarea scopului activităților de probațiune.

O altă problemă actuală în ce privește dezvoltarea umană în penitenciare, este posibilitatea existenței penitenciarelor fără tratament: dacă se exagerează măsurile de securitate în virtutea unei anxietăți nejustificate decât subiectiv, va fi afectată comunicarea educativă dintre personal și deținuți cu toate consecințele care decurg de aici.

Mare parte din cei care ajung în închisori, nu sunt dintre cei mai buni cetățeni: au un nivel de cultură redus, deseori nu au familie, nu au locuință și nici o bună sănătate. La acestea se adaugă uneori învățări patologice și dependență de alcool sau droguri. După câțiva ani de ședere în penitenciar, liberarea devine într-adevăr o problemă de adaptare: cunoștințele, opiniile, regulile învățate în penitenciar, modul în care concep viața lor viitoare, devin obstacole pentru ceea ce numim competența de viață în lumea actuală.

Toate sistemele penitenciare din orice țară urmăresc să amelioreze condiția umană a deținuților, oferindu-le cunoștințe, tratându-le diferitele tulburări fizice și psihice, dezvoltându-le competențe, utile pentru o viață cinstită după liberare.

Experiența practică din penitenciare arată că există o serie de condiții care au un rol decisiv în succesul unui program educativ: o bună formare a personalului, o politică educațională adecvată, existența unei concepții bazate pe ideea de tratament și ameliorare umană, o structură organizațională gândită pentru suport și progres uman.

Studiile experimentale au mai demonstrat că la indivizii stabili emoțional legătura dintre judecată și conduită este mai strânsă decât la cei labili. Indivizii care nu au încredere în sine sunt mai ușor de convins să acționeze după argumentele altora decât ale lor proprii.

La începutul acestui an, la ințiativa Direcției Generale a Penitenciarelor, în parteneriat cu Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere din cadrul Ministerului Justiției, s-au deschis primele CENTRE DE RESOCIALIZARE din România.

Bibliografie

1.Abadinsky, H.([1977] 2000), Pardon and parole.Theory and Practice. Seventh Edition. New Jersey: Prentice Hall

2.Canton, R., Hancock, D. (2007), Dictionary of Probation and Offender Management. Willan Publishing. UK.

3.Ciuceanu, R. (2001) Regimul penitenciar din România. 1940-1962. Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului. București.

4.Coddington, F.J.O. (1950), The probation system under the Criminal Justice Act în Radzinovisz, L și Turner, J.W.C. (Edit.) The Journal of Criminal Science Vol. 2 A Symposium on the Criminal Justice Act 1948: 1948: 23-45. London: MacMillan.

5.Dianu, T. (1997) Non-Custodial Sanctions. Alternative Models for Post-Communist Societies. New York: Nova Science Publishers, Inc.

6.Durnescu, I., Haines, K., Lazăr, C., Willie, A. (2002) Probațiunea în România, Anul 1, nr. 1. București: Ed. Didactică și Pedagogică.

7.Florian, Gh., și V. Zaharia, M. Dilion, V. Popa, R. Moraru-Chilimar. PROBAȚIUNEA PRESENTENȚIALĂ ÎN PRIVINȚA MINORILOR. TEORIE ȘI PRACTICĂ. Chișinău: Institutul de Reforme Penale, 2005.

8.Haines, K., Willie, A; Lazăr, C.; Durnescu, I. (2002), Opiniile judecătorilor referitoare la sistemul de reintegrare socială și supraveghere, Anul I, nr. 8/2002, București: Ed. Didactică și Pedagogică.

9.Institutul Național de Statistică (2006), Anuarul Statistic al României.

10.International Prison Studies (2008), Prison Brief London: King’s College

11.Jarvis, F.V. (1972), Advice, assist and Befriend: A History of the Probation and Aftercare Service. London: National Association of Probation Officers.

12.Nellis, M. (2007), Humanising justice: the English Probation Service up to 1972 în Gelsthorpe, L. și Morgan, R. (edit.) Handbook of Probation. Cullompton: Willan Publishing.

13.Popa, V. ÎNVAȚĂ SĂ TRĂIEȘTI ÎN COMUNITATE. GHIDUL PERSOANELOR LIBERATE DIN LOCURILE DE DETENȚIE. Chișinău: Institutul de Reforme Penale, 2006

14.Prițcan, V., și T. Gribincea, R. Moraru-Chilimar, A. Cojocaru, C. Fiscuci, V. Popa, V.Dumbrăveanu, V. Lungu, M. Popovici. REINTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR LIBERATE DIN LOCURILE DE DETENȚIE. GHID PRACTIC. Chișinău: Institutul de Reforme Penale, 2007.

15.RECOMANDAREA NR. R (92) 16 A COMITETULUI MINIȘTRILOR AL CONSILIULUI EUROPEI CĂTRE STATELE MEMBRE PRIVIND REGULILE EUROPENE REFERITOARE LA SANCȚIUNILE APLICATE ÎN COMUNITATE.

16.Snaken, S. (2006), A Reductionist Penal Policy and European Human Rights Standards în European Journal of Criminal Policy 12:143-164.

17.Ulianovschi, X., și I. Golubțov, V. Zaharia, V. Cojocaru. GHIDUL CONSILIERULUI DE PROBAȚIUNE. Chișinău: Institutul de Reforme Penale, 2004.

18.Vanstone, M. (2004), Supervising Offenders in the Community: A History of Probation Theory and Practice. Aldershot: Ashgate.

19.Vanstone, M. (în curs de apariție), International History of Probation.

20.Zaharia, V., și V. Cojocaru, X. Ulianovschi, S. Hanganu, V. Rotaru, D. Popa. RAPORT PRIVIND IMPLEMENTAREA ALTERNATIVELOR LA DETENȚIE PENTRU MINORI. Chișinău: Institutul de Reforme Penale, 2006.

21.Walmsley, R. (2000), World prison populations: an attempt at a complete list. In Imprisonment today and tomorrow (2nd edition). Editors: Dirk van Zyl Smit and Frieder Dünkel. Deventer and Boston: Kluwer.

22.Zamfir, C. (2004), O analiză critică a tranziției. Ce va fi „după”. Iași: Polirom.

23.Zamfir, E. (coord.), Preda, M., Dan, A. (2004), Surse ale excluziunii sociale în România, București: Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.

24.http://www.kcl.ac.uk/depsta/law/research/icps/worldbrief/wpb_country.php?country=161

25.http://www.comunicatemedia.

26.http://www.irp.md

27.https://statistici.insse.ro/shop/

28.http://www.presaonline.com/stire/un-detinut-ne-costa-mai-mult-de-un-salariu-mediu

=== rezumat ===

Activitatea consilierului de probatiune in penitenciar.

Rezumatul Proiectului

Proiectul porneste de la definirea termenului de probatiune , ilustreaza istoria probatiunii in Romania si influentele ce au determinat infiintarea sistemului de probatiune in tara noastra.

De asemenea ilustraza atributiile consilierului si a sectiilor de probatiune si codul deontologic al acestora.

In proiect cu ajutorul unui studiu de caz ne este aratat dificultatea cu care un detinut eliberat din penitenciar se reintegreaza in mediu social.

Institutul Probațiunii prevede atît alternative la detenție pentru condamnați adulți, cit și pentru cei minori. Insă este de menționat faptul, că condamnații minori sînt o categorie specială de persoane delincvente cu care este necesar de a efectua anumite măsuri cu caracter pedagogic, psihologic si sociologic, prestari de persoane bine pregătite în acest domeniu.

De aceea autoritățile de guvernământ ale țarilor europene au ajuns Ia concluzia, că este necesară crearea serviciilor care vor soluționa problema reintegrării sociale a persoanelor aflate în conflict cu lege. In toate țările europene, !a momentul aciuai activează. Serviciile de probațiune. Dacă să analizăm practica europeană, atunci se observă că Serviciile de probațiune sunt structuri aflate sub autoritatea Ministerului Justiției.

Discutam in proiect si despre cum functioneaza Institutiile Probatiunii in alte state organizarea acestor servicii si nevoile educationale a detinutilor .

În concluzie, tipul de economie și problemele sociale asociate cu starea economică s-au reflectat organic asupra politicii penale fie direct, prin creșterea infracționalității, fie indirect, prin nevoia de a reduce costurile asociate supraîncarcerării. Creșterea infracționalității nu a dus nicăieri în lume la dezvoltarea alternativelor la încarcerare în mod automat, însă a pus problema reformei în justiție.

Pentru o dezvoltare durabilă, sistemul de probațiune trebuie să își cristalizeze o identitate în jurul ideii de supraveghere și reintegrare socială a infractorilor. Consilierii de probațiune sunt specialiști în domeniul comportamentului infracțional.

Personalul serviciului de probațiune se constituie din angajații aparatului central al serviciului și consilierii de probațiune. În cadrul serviciului de probațiune pot activa voluntari. În activitatea sa, consilierul de probațiune acordă o atenție sporită copiilor aflați în conflict cu legea, elaborînd și exercitînd activități de probațiune specifice pentru aceste categorii de persoane.

La începutul acestui an, la ințiativa Direcției Generale a Penitenciarelor, în parteneriat cu Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere din cadrul Ministerului Justiției, s-au deschis primele CENTRE DE RESOCIALIZARE din România.