Activitatea complexă a oricărei firme, cunoașterea profundă a evoluției performanțelor acesteia ca rezultat al acțiunii multitudinii de factori ce… [311575]
Cuvânt înainte
Activitatea complexă a [anonimizat] a evoluției performanțelor acesteia ca rezultat al acțiunii multitudinii de factori ce acționează, a [anonimizat]. Acesta asigură capacitatea de înțelegere a fenimenelor și proceselor economice deosebit de complexe și ajută la elaborarea și perfecționarea continuă a metodelor și programelor de măsuri pentru creșterea eficienței economice a firmei.
[anonimizat]-i [anonimizat], [anonimizat].
Cursul de față constituie un instrument la îndemâna celor interesați în însușirea unui ansamblu de metode de diagnoză a [anonimizat] a [anonimizat]. [anonimizat] a firmei, lucrarea de față este o [anonimizat], în scopul realizării obiectivelor stabilite prin strategia de dezvoltare.
[anonimizat], pe de o parte, [anonimizat], concepte și soluții metodologice. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].
[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a complexității fenomenelor economice.
Lucrarea nu se limitează la prezentarea conceptuală și metodologică a [anonimizat] o contribuție substanțială la cercetarea aplicativă reprezentată de lucrări practice și studii de caz.
[anonimizat] a [anonimizat] (investitori, bănci, [anonimizat]) [anonimizat].
Prof.Univ.Dr. D. Mărgulescu
CAPITOLUL I
[anonimizat]-FINANCIARE
Creșterea gradului de complexitate a activității economice a firmelor, [anonimizat], [anonimizat] o studiere atentă a realității, pe o analiză științifică care să conducă la adoptarea deciziilor corespunzătoare.
Piața ca mecanism de reglare a [anonimizat], [anonimizat]ării marjei concurențiale, a viabilității. În acest context, s-a definit ca necesitate și utilitate, analiza economico-financiară ca instrument de supraveghere a activității și performanțelor ei, inclusiv cu luarea în considerare a variabilelor probabile ale pieței.
O asemenea necesitate și utilitate rezultă din concluziile de-a lungul timpului ale multor autori pe baza cărora se subliniază că prin analiza economico-financiară trebuie să se poată obțină un răspuns la întrebări de următoarea manieră:
cum se apreciază structura utilităților și resurselor?
cum sunt asigurate echilibrele financiare de bază?
dacă firma probează o eficacitate suficientă în utilizarea resurselor economice și financiare?
Răspunsuri la astfel de întrebări, subordonate scopului și în limitele necesare, caută să obțină oricare utilizator al informației, fie el intern (structuri funcționale și conducerea firmei), fie extern (bănci, organe fiscale, parteneri de afaceri). Ele se regăsesc în cuprinsul și sistemica propusă de orice studiu de fezabilitate sau de evaluarea economică a firmei.
Evident, elementele primare ale patrimoniului actual conceptual-metodologic al analizei economico-financiare au apărut cu peste două secole în urmă odată cu începutul revoluției industriale și au devenit tot mai largi și explicite prin lucrări ca:
„On the Economy of Machinery and Manufactures”, Charles Babbage;
„Scientific Management”, Frideric Taylor;
„Administration générale industrielle”, Henry Fayol.
Bineînțeles la evoluția și dezvoltarea analizei economico-financiare au contribuit și zeci de autori consacrați ai sec. XX ca: Frank și Lillien Gilbert, H.B. Maynard, Pierre Conso, Gerard Charreaux, Elie Cohen etc. fără a exclude și contribuția Școlii românești în principal prin Catedra de Analiză Economico-Financiară din cadrul Academiei de Studii Economice precum și a altor cadre didactice din celelalte centre universitare.
Dezvoltarea analizei economico-financiare mai ales în ultimii 20 de ani își are originea în modificarea fundamentală a concepției și locului firmei în societate. Indiferent de domeniul ei de activitate, firma este considerată astăzi un câmp al inițiativei personale și loc al inovării și promovării.
Problemele principale tratate în capitolul fundamentele teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare sunt următoarele:
1.1 Fundamente teoretice
Scurt istoric privind evoluția analizei economico-financiare
Contextul actual al desfășurării analizei economico-financiare
1.1.3 Eficiența economică globală și dezvoltarea durabilă
1.1.4 Creșterea eficienței economice-obiectiv fundamental al analizei economice. Rezervele interne
1.1.5 Definirea analizei. Tipuri de analiză economico-financiare
1.1.6 Necesitatea și obiectul analizei economico-financiare
1.1.7 Rolul analizei economico-financiare și utilizatorii rezultatelor acesteia
1.1.8 Obiectivele analizei economico-financiare
1.1.9 Conținutul procesului de analiză economico-financiară a firmei
1.1.10 Poziționarea și funcțiile analizei economico-financiare în mecanismul managerial
1.1.11Analiza diagnostic-rolul în evaluarea și reglarea performanțelor economico-financiare ale firmei
1.2 Metodologia analizei economico-financiare a firmei
1.2.1 Modelarea fenomenelor economice
1.2.2 Factorii care determină schimbări de stare în funcțiunea microsistemelor
1.2.3 Sistemul de indicatori și corelații de echilibru și eficiență în procesul de diagnoză și reglare a performanțelor economico-financiare ale firmei
1.2.4 Metode și tehnici ale analizei economico-financiare
1.2.4.1 Metode și tehnici ale analizei calitative
1.2.4.1.1 Diviziunea și descompunerea rezultatelor
1.2.4.1.2 Gruparea
1.2.4.1.3 Comparația
1.2.4.1.4Generalizarea sau evaluarea rezultatelor
1.2.4.1.5 Stabilirea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului
1.2.4.2 Metode și tehnici ale analizei cantitative
1.2.4.2.1 Indicatorii economico-financiari
1.2.4.2.2 Metoda indicilor
1.2.4.2.3 Coeficienții de structură, echilibru și eficiență
1.2.4.2.4 Ratele – metodă de măsurare a fenomenului economico-financiar
1.2.4.2.5 Metoda scorurilor
1.2.4.2.6 Metoda balanțieră
1.2.4.2.7 Metoda substituirilor în lanț
(metoda iterării)
1.2.4.2.8 Metoda calculului matriceal
1.2.4.2.9 Metoda analizei cost-beneficiu (ABC)
1.2.4.2.10 Metoda cercetărilor operaționale
1.2.4.2.11 Metoda corelațiilor (metoda analizei regresionale)
1.2.4.2.12 Metoda grilelor de evaluare
1.2.4.2.13 Metodele sociologice
1.2.5 Sistemul de informații–premisă a efectuării analizei economico-financiare
1.2.6 Sistemele organizaționale și etapele activității practice de analiză economico-financiară
1.1 Fundamente teoretice
1.1.1 Scurt istoric privind evoluția analizei
economico-financiare
Încă de la începuturile comunei primitive putem vorbi de existența gândirii economice, apărută din nevoia socială de supraviețuire a omului. În funcție de condițiile naturale și sociale, omul era nevoit să-și dezvolte capacitatea de supraviețuire, el devenind o ființă ce-și procura hrană din natură într-un creator de mijloace de hrană prin cultivarea plantelor și creșterea animalelor. La geto daci apar centre economice, politice și religioase (sec.I e.n., Dava) unde avea loc schimbul de produse a agricultorilor, meseriașilor cu negustorii, apare și se dezvoltă capacitatea de cumpărare a produselor, a valorilor.
Primele dovezi scrise referitoare la existența gândirii economice în țara noastră datează din secolul XIII-XIV, iar ideile economice nu se regăseau în scrierile economice ci în cele cu caracter religios, istoric, literar, juridic.
Referitor la primele apariții ale gândirii economice, în prima carte tipărită în țara noastră intitulată „Cartea Românească de învățătură” Iași 1643, mitropolitul Varlaam afirma: „ Dacă auzi că în cutare loc se face târg mare și mare neguțătorie și dobândă acolo”. Se pun în evidență elemente de comparație a produselor pe piață, compararea valorii produselor și câștigul obținut în urma schimburilor acestora. În unele zbornice slavo-romane religioase se afirmă că biserica nu condamna câștigul realizat prin schimbul pe piață. Dimitrie Cantemir în lucrarea „Compendiul sistemului de logică”1701, încearcă separarea teologiei de știință. Știința are sarcina – spunea el – de a examina cauzele lucrurilor.
Deci putem spune că apare sâmburele gândirii și analizei economice, necesitatea studierii cauzelor și evoluției lucrurilor și fenomenelor.
În partea a doua a lucrării „Descrierea Moldovei”1716, Dimitrie Cantemir prezintă veniturile țării, utilizează instrumente științifice (izvoare documentare, comparații, legi generale în prezentarea situației economice și politice a țării), evidențiază legile generale ale creșterii și decăderii statelor mari. Până la mijlocul secolului al XIX-lea nu au existat lucrări dedicate în special gândirii și analizei economice. Studiile aveau un caracter empiric, ideile nu erau sistematizate pe teme economice, iar fenomenele și procesele economice erau mai mult descrise decât analizate, interpretate sau generalizate în concepte, categorii, legități economice.
Începând cu secolul al XIX-lea dar mai ales în a doua jumătate a acestuia apare învățământul superior cu discipline economice și autori autohtoni de cărți economice.
Printr-o „Înștiințare” adresată tinerimii în august 1818 se anunță că la Școala Sf. Sava din București, sub conducerea lui Gheorghe Lazăr se preda, pe lângă aritmetică, geometrie, geografie etc. și economie.
La Școala Națională de la Iași 1812, sub conducerea lui Gheorghe Asachi, pe lângă matematică și logică se preda și „economia pământească și politicească”.
În 1835 se înființează o Școală comercială la Brașov sub conducerea lui G. Barițiu, iar în 1864 apar școli comerciale la Galați și București.
Primul economist modern ale cărui lucrări au pus bazele școlii economice naționale este considerat Nicolae Suțu (1798-1871). Principalele lucrări elaborate de Nicolae Suțu : „Scurta privire asupra stării economice a Moldovei” 1838, „Noțiuni statistice asupra Moldovei” 1849, „Câteva observații cu privire la statistica României”
1867.Din problematica cercetată rezultă că Nicolae Suțu este primul economist care s-a ocupat de analize macroeconomice comparative.
Un alt eminent economist care s-a ocupat mai ales de analize microeconomice a fost Ion Ionescu de la Brad (1818-1891). A făcut studii teoretice și practice în Franța și la Constantinopol, a publicat 44 de cărți și 470 de articole cu conținut de agronomie și economie. A fost profesor de contabilitate, economie politică și finanțe la Academia Mihăileană din Iași 1859, urmașul profesorului Ion Ghica 1843, iar în 1884 a devenit membru al Academiei Române. Principalele sale lucrări de analiză microeconomică publicate:
„Dare de seamă asupra administrației domeniilor Alteței Sale Mare Vizir Reșid Pașa de la 1 martie 1853 până la 1 martie 1854” în Jurnale de Constantinopole 1854;
„Lecțiuni elementare de agricultură”, București 1867;
„Dare de seamă din 1867”(către alegătorii din țară).
Prima lucrare de analiză microeconomică este „Darea de seamă”, iar Ion Ionescu de la Brad se poate considera fondatorul analizei microeconomice din țara noastră.
Până în anul 1938 analiza economică era mai mult descriptivă, empirică, intuitivă, folosea un instrument de investigație științifică modest: comparații, indici, coeficienți, calcule aritmetice fără să elaboreze concluzii generalizatoare, concepte, categorii, legități economice.
Putem considera că lucrarea elaborată de N. R. Veițman intitulată „Analiza activității economice a întreprinderilor industriale” 1938 (U.R.S.S.) a conținut sfera și procedeele de cercetare ale analizei microeconomice, care parțial și-a menținut și astăzi actualitatea. În cadrul obiectului s-a introdus: analiza producției, a costurilor producției, a rentabilității, a situației financiare.
Tematica și metodologia analizei microeconomice a fost preluată și dezvoltată la noi în țară de:
Al.D.Tănase cu lucrarea: „Urmărirea și analiza îndeplinirii planului întreprinderilor industriale”, Editura de Stat pentru Literatură Economică și Juridică, București 1954;
V.V.Protopopescu cu lucrarea: „Metode de analiză pentru descoperirea rezervelor interne ale producției”, Editura de Stat pentru Literatură Economică și Juridică, București 1956;
Al.Gheorghiu, D.Mărgulescu, E.Niculescu cu lucrarea: „Analiza activității economice a întreprinderilor industriale”, Editura Științifică, București 1961 reeditată în 1965, 1967, 1977, 1982 la care au mai contribuit: A.Ișfănescu, M.Cristea, S.Petrescu, R.Florea etc.
1.1.2 Contextul actual al desfășurării
analizei economico-financiare
În ultimele decenii s-a scris și s-a discutat mult despre criza economiei politice, ca urmare a faptului că multe fenomene ale economiei naționale și mondiale nu erau în concordanță cu tezele fundamentale ale teoriei economice.
Chiar dacă J.B. Say (1767-1832) a stabilit că factorii de producție sunt natura, munca și capitalul totuși în modelele de creștere economică natura a fost neglijată neținându-se seama de deteriorarea mediului natural ca urmare a tehnologiilor poluante sau de restricțiile impuse de resursele limitate de petrol, gaze, minereuri etc. Se afirmă că una dintre erorile teoriei economice ar fi sau este analiza fenomenelor economice izolată, ruptă de context, ca atare apărând o serie de contradicții între economic și ecologic, economic și social, economic și tehnologic.
Gradul de poluare a mediului care periclitează existența vieții pe Pământ și epuizarea resurselor au determinat apariția unor asociații neguvernamentale ( ca exemplu putem avea Clubul de la Roma), formate din oameni de știință care încearcă să atragă atenția asupra problemelor majore cu care se confruntă omenirea. Una din problemele care a dominat și domină și în zilele noastre este teoria „profitului maxim” în raport cu indiferența totală manifestată față de protecția mediului înconjurător.
Teoria profitului maxim trebuie analizată și orientată paralel cu teoria dezvoltării durabile lansată de Conferința Internațională pentru Mediu și Dezvoltare de către prim-ministrul Norvegiei, doamna Brundtland în 1987.
Contradicțiile dintre economic și social au generat multiple perturbații sociale, în special sub forma șomajului. Statele dezvoltate au luat măsuri care să nu împiedice evoluția pozitivă a eficienței economice, dar care să rezolve și partea socială prin ajutoare de șomaj. Este important să subliniem că atât oamenii de știință cât și organismele internaționale recunosc că problema majoră cu care se confruntă omenirea în prezent este problema sărăciei. Ceea ce este necesar și important este că pe baza unor analize pertinente și riguroase să se stabilească ce căi și ce mijloace trebuie folosite pentru eradicarea sărăciei.
O altă contradicție majoră și de actualitate este contradicția dintre economic și tehnologic, în sensul că la ora actuală multe firme își desfășoară activitățile utilizând tehnologii poluante care produc daune mediului înconjurător. Astfel statele dezvoltate au început să stabilească restricții la importul de produse care nu respectă anumite norme ecologice (automobile, frigidere, produse alimentare etc.). Pe plan mondial una din problemele principale este pe de o parte înlocuirea tehnologiilor poluante cu altele nepoluante, iar pe de altă parte substituirea a o serie de materiale epuizabile cu materiale care se găsesc suficient pe Terra, toate acestea în condiții de maximă eficiență.
Tendința de mondializare (globalizare) se manifestă în prezent la scară mondială și este o acțiune prin care se cere să fie ajutate țările slab dezvoltate, prin transfer tehnologic, prin proiecte finanțate de organismele internaționale și prin valorificarea resurselor naționale și apoi să acționeze prin măsuri pe plan național și internațional privind poziția companiilor transnaționale. Altfel spus prin mondializare se cere tratarea și rezolvarea atât a problemelor și intereselor transnaționale cât și a celor naționale.
Pe plan național, piața, ca mecanism de reglare și funcționare optimă a economiei, are un impact permanent asupra deciziilor pe care agenții economici le iau în toate acțiunile de investiții și utilizarea resurselor privind cerințele eficienței economice. Perioada în care se află țara noastră implică studii atente și minuțioase ale particularităților care se reflectă în decizii pentru a asigura echilibre fizice și financiare care conduc la eficiența economică și realizarea unei economii de piață funcționale.
În toate situațiile și condițiile actuale menționate anterior analiza economico-financiară joacă un rol deosebit de important și în special în orientarea activității economico-financiare a firmei în obținerea unei eficiențe economice maxime.
1.1.3 Eficiența economică globală
și dezvoltarea durabilă
Problema dezvoltării și evoluției activității economice durabile și în armonie cu natura a condus la elaborarea unei concepții a calculului economic care să aibă în vedere coordonatele fundamentale ale economicului în conexiune cu celelalte componente ale spațiului macroeconomic. La baza acestei concepții stau următoarele aspecte importante:
abordarea sistemică a activităților social-umane din teritoriul național;
cuprinderea în calculul economic a tuturor categoriilor de resurse (intrate și neintrate în circuitul economic);
urmărirea produselor pe ciclul lor de viață, ciclul natură-natură, deci o viziune dinamică.
Abordarea sistemică a activităților social-economice din teritoriul național duce la diviziunea acestui microsistem în următoarele subsisteme:
subsistemul producției-implică forțele de producție cu dominante tehnico-tehnologice;
subsistemul economic cu toate categoriile economice bazate pe valoarea economică;
subsistemul suprastructural–politic, juridic, administrativ, social etc.
mediul ambiant în care se desfășoară toate tipurile de activități social-umane.
Între aceste subsisteme există fluxuri de diferite intensități, ce reflectă interdependența dintre ele cu efecte cumulative în standardul de viață material și spiritual al populației analizate. Aceste fluxuri sunt redate de figura 1.1:
Figura 1.1
Mediul și economia
Cuprinderea în calculul economic a tuturor categoriilor de resurse derivă din abordarea dinamică și nu statică a resurselor. În acest sens resursele se pot clasifica astfel:
resurse intrate în circuitul economic:
resurse avansate (capital avansat);
resurse ocupate (cele care produc efecte utile);
resurse consumate (cele care se regăsesc în costuri).
resurse neintrate în circuitul economic, respectiv naturale sau potențiale.
O astfel de clasificare are în vedere și protecția mediului înconjurător, respectiv a resurselor neintrate în circuitul economic.
Urmărirea produselor pe ciclul natură-natură presupune stabilirea tuturor etapelor ciclului de viață al produselor și evaluarea eforturilor și efectelor pe fiecare etapă și pe ansamblu. Într-o formă mai sintetică principalele etape sunt: concepție (cercetare-dezvoltare), extracție, fabricație, utilizare, postutilizare (reciclare, reutilizare și reîncorporare în mediu).
Eficiența economică globală reprezintă un obiectiv economic prin care se urmărește un optim global, multicriterial și dinamic care armonizează toate categoriile de interese și în special raporturile dintre dezvoltarea economică și mediul înconjurător, pe întreaga durată de viață a produsului. La baza calculului eficienței economice globale stă dezvoltarea durabilă adică dezvoltarea economică în armonie cu mediul înconjurător. Dezvoltarea durabilă (viabilă sau reproductibilă) include: reducerea degradării mediului, conservarea resurselor, reutilizarea și reciclarea resurselor.
În contextul dezvoltării durabile, unitatea de măsură a eficienței activităților economice este necesar să includă și impactul asupra resurselor mediului sau bunurilor ecologice. De exemplu, analiza punctului critic al rentabilității unui produs trebuie să includă și curba ecologică, respectiv dimensiunea producției care nu depășește pragul de poluare a mediului, adică elaborarea de hărți pentru evaluarea restricțiilor ținând seama de potențialul mediului în raport cu anumite utilizări.
Situația actuală în care a ajuns omenirea este caracterizată printr-un grad ridicat de poluare și de consum al resurselor epuizabile și impune pe primul plan al preocupărilor problema dezvoltării durabile, a elaborării instrumentelor metodologice pentru fundamentarea deciziilor. După unele estimări dacă omenirea nu adoptă măsuri hotărâte în domeniul combaterii poluării, în următorii zece ani se va ajunge în situația în care toate fondurile pentru investiții să fie destinate măsurilor antipoluare.
Calculul economic construit în concepția eficienței globale reprezintă un instrument de bază pentru selectarea obiectivelor în orice domeniu al activităților social-umane, deci pentru desfășurarea unei politici a priorităților, pornind de la condiția satisfacerii necesităților materiale și spirituale ale oamenilor în armonie cu natura. În altă ordine de idei, calculul economic servește fundamentării de decizii în plan guvernamental care să armonizeze interesele micro cu cele macrosociale, cum este cazul ecotaxelor. Scopurile urmărite prin aplicarea ecotaxelor sunt:
reducerea poluării mediului;
reducerea consumului energetic și al resurselor naturale epuizabile;
stimularea activităților ce-și propun reutilizarea și repararea produselor scoase din uz, orientarea spre activități diferențiate și de scară mai mică, orientarea de activități ce propun utilizarea forței de muncă în mod intensiv.
Aplicarea în practică a celor trei idei fundamentale enunțate la început presupun modelarea procesului de conversie extraeconomic-economic. Aceasta înseamnă în primul rând clasificarea tuturor componentelor unui subsistem astfel încât să fie posibilă sesizarea efectelor ce se produc prin variația elementelor atât în plan specific domeniului abordat, cât și în plan economic.
Pentru a pune în evidență raporturile dintre economic și extra economic se va selecta din multitudinea formelor de existență a extraeconomicului subsistemul tehnico-tehnologic, considerat elementul cel mai mobil al producției. Ca formă de existență a spațiului extraeconomic, domeniul producției reprezintă acel sector în care are loc transformarea tuturor categoriilor de resurse (naturale, avansate, ocupate, consumate, reciclate), în bunuri de consum și mijloace de producție prin intermediul unor procese tehnologice. Una din clasificările posibile bazate pe ideea conversiei tehnic-economic poate fi reprezentată de procese tehnologice elementare care la rândul lor pot fi: procese fizico-mecanice, procese electromagnetice și electronice și procese tehnologice de prelucrare.
Pentru toate categoriile de resurse se operează foarte atent cu indicatorii economici care măsoară efortul sau efectul mergând pe principiul descompunerii în trepte ajungând în final la forma cea mai sintetică a efectelor economice (valoarea adăugată).
Se poate concluziona că funcțiile calculului economic bazat pe eficiența economică globală sunt:
selectarea obiectivelor de producție în toate domeniile în concordanță cu dezvoltarea durabilă și fixarea priorităților;
orientarea proceselor tehnologice către soluții în concordanță cu păstrarea echilibrului ecologic;
stimularea reutilizării și reciclării resurselor în etapa postutilizării;
adoptarea de măsuri în plan guvernamental care să armonizeze interesele micro cu cele macroeconomice (exemplu: ecotaxele )
1.1.4 Creșterea eficienței economice – obiectiv
fundamental al analizei economice. Rezervele interne
În contextul actual al dezvoltării economiei țării noastre aflată în plin proces de restructurare și integrare în conformitate cu cerințele economiei de piață europene, asigurarea competitivității la scară internă și internațională implică cheltuirea rațională cu maximum de eficiență a tuturor resurselor umane, materiale și financiare, a celor regenerabile sau neregenerabile. În esența ei creșterea eficienței economice înseamnă economisire de resurse. Pe de altă parte se au în vedere prețurile în condițiile economiei de piață unde se formează în procesul de concurență și influențează rentabilitatea agenților economici. Alături de obiectivul fundamental al analizei adică eficiența valorificării resurselor intră și descoperirea și mobilizarea rezervelor interne.
Rezervele interne reprezintă posibilități de creștere și dezvoltare a producției de sporire a eficienței cheltuielilor. Mobilizarea rezervelor interne cuprinde: forța de muncă, utilajele, obiectele muncii și folosirea lor. Dezvoltarea continuă a forțelor de producție determină caracterul inepuizabil al rezervelor interne, iar acestea capătă expresie cantitativă pe baza măsurării în unități valorice, naturale, convenționale sau de muncă (ore normate).
Pentru orientarea analizei este necesară o clasificare a rezervelor după mai multe criterii astfel:
1.După caracterul lor:
rezerve generate de folosirea mai eficientă și progresivă a elementelor forțelor de producție, precum și metodele de organizare a acestora;
rezerve generate de înlăturarea pierderilor și a cheltuielilor neeconomicoase, folosirea nerațională a resurselor;
2.După perioada în care se mobilizează și se transformă în efect:
rezerve curente;
rezerve de perspectivă;
3.Din punct de vedere al sferei de formare și folosire nemijlocită:
rezerve ce se formează și se mobilizează la locul de muncă și includ toate posibilitățile și măsurile de îmbunătățire a organizării muncii etc.
rezerve ce se formează și se mobilizează la nivelul secțiilor;
rezerve interne la nivelul firmei, care vizează ansamblul activității.
În funcție de finalitate, toate rezervele interne indiferent de locul formării și mobilizării lor se reflectă în indicatori cantitativi și calitativi ai firmelor, reprezentând rezervele întregii activități.
4.După gradul de atragere a rezervelor în circuit:
rezerve mobilizate: în cadrul planului și în afara planului;
rezerve nemobilizate;
rezerve probabile (latente) se situează între nivelul rezultatelor medii, progresive pe ramură sau al firmelor fruntașe și linia de nivel mobilă a normativelor științifice (de exemplu rezervele în raport cu normele stabilite pe bază de experiențe de laborator privind consumurile de materiale). Rezervele latente devin treptat rezerve mobilizabile.
5.În funcție de criteriul de comparație folosit (rezultatul considerat ca bază în aprecierea posibilităților) avem:
rezerve mobilizate;
rezerve nemobilizate;
în comparație cu :
rezultatele perioadei precedente;
nivelul rezultatelor stabilite prin plan;
nivelurile fixate prin norme sau normative;
rezultatele firmelor fruntașe din domeniu;
rezultatele medii pe ramură;
rezultatele similare pe plan mondial;
linia de nivel rezultată din cercetări științifice.
În afara clasificărilor de mai sus, bazate pe criterii generale, sunt necesare clasificări ale circuitului economic sau pe domenii ale activității economice ținând seama de poziția predominantă a rezervelor interne mobilizate sau de mobilizat. Astfel, ca grupări mai putem menționa:
creșterea producției;
creșterea productivității muncii;
creșterea eficienței utilizării fondurilor de producție;
reducerea costului produselor;
îmbunătățirea calității produselor;
reducerea cheltuielilor la 1000 lei producție;
creșterea rentabilității etc.
În cadrul fiecărei grupări se definesc mai concret și se sistematizează rezervele interne ținând cont de condițiile firmei analizate.
1.1.5 Definirea analizei. Tipuri de
analiză economico-financiare
În spațiul socio-economic în care firma activează aceasta trebuie să-și probeze permanent viabilitatea, capacitatea de concurență și adaptarea performanței economico-financiare. Toate acestea se reflectă în eficiența activităților care au la bază determinări cantitativ-calitative ale factorilor de producție, randamente maxime ale utilizării acestora.
Problema gestionării și administrării firmei indiferent de obiectul său de activitate și de scopul propus, este deosebit de complexă. Constatarea diferențelor de performanță depinde de natura firmei și de sistemul instrumentelor utilizate în gestionarea patrimoniului, ceea ce presupune în mod necesar existența analizei pentru cunoașterea stării economice și financiare a acestora pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru fundamentarea deciziilor operative, tactice și strategice privind alocarea, dimensionarea și utilizarea eficientă a resurselor, precum și aplicarea deciziilor și urmărirea realizării acestora.
Analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă în descompunerea sau desfacerea unui întreg (obiect, fenomen sau proces) în elementele sale componente, procedând la identificarea factorilor, cauzelor și condițiilor care le-au generat și respectiv influențat.
Analiza activității economico-financiare este disciplina care cercetează rezultatele activității economice, pe baza datelor obținute în activitatea verigilor organizatorice ale economiei, factorii care le-au determinat și căile de îmbunătățire a acestor rezultate din punct de vedere al eficienței consumului de resurse în concordanță cu scopul activității respective.
Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, metode, tehnici, procedee și instrumente care asigură tratarea informațiilor interne și externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situația economico-financiară a unui agent economic, identificarea factorilor, cauzelor și condițiilor care au determinat-o, precum și a rezervelor interne de îmbunătățire a acesteia, din punctul de vedere al utilizării eficiente a resurselor umane, materiale și financiare.
Diversitatea activităților desfășurate de către o firmă și varietatea situațiilor prin care aceasta trece, privind conținutul, nivelul și caracteristicile performanțelor economico-financiare ale acesteia presupun necesitatea utilizării mai multor tipuri de analiză, care pot fi structurate după mai multe criterii astfel:
1.După raportul dintre momentul în care se efectuează analiza și momentul desfășurării fenomenului:
a) analiză post-factum, postoperativă sau analiza realizării obiectivelor;
b) analiza previzională sau prospectivă.
Analiza post-factum, postoperativă sau analiza realizării obiectivelor constituie un instrument de supraveghere și de reglare a modului de funcționare a firmei. Noțiunea de post-factum definește o activitate, proces sau eveniment care a avut loc sau care s-a încheiat, analiza acestuia efectuându-se ulterior producerii lui.
Analiza realizării obiectivelor presupune cercetarea rezultatelor unei activități potrivit relațiilor cauzale, relevarea modului de executare a obiectivelor autoprogramate. Chiar și simplul motiv de a cunoaște dacă fenomenul produs s-a încadrat sau nu în limitele normale presupune analiza lui după ce a avut loc. Oportunitatea cunoașterii este dată și de necesitatea evaluării și acțiunii imediate sau după un interval de timp mai mare sau mai mic.
Analiza post-factum presupune cercetarea unor fenomene încheiate, a modului de realizare a unor obiective pe baza descom- punerii în elemente și a stabilirii factorilor. Ca tip de analiză post-factum care se poate îmbina cu analiza prospectivă este analiza-diagnostic, prin care se obțin aprecieri asupra ansamblului unei întreprinderi, asupra unei subdiviziuni organizatorice sau asupra unei probleme. Analiza-diagnostic presupune stabilirea punctelor tari și a celor slabe ale activității firmei, a perturbațiilor care au avut loc.
Analiza previzională sau prospectivă presupune determinarea evoluției viitoare a unui fenomen economic pe baza cercetării elementelor și factorilor care-l determină. Analiza previzională constituie o etapă premergătoare, hotărâtoare strategiei activității economice. Ea este utilizată de către centrele de decizie economică pentru stabilirea obiectivelor ce se au în vedere a fi atinse într-o perioadă viitoare. În condițiile economiei de piață, angajarea unei investiții presupune în mod obligatoriu elaborarea de scenarii prin care se previzionează rezultatele viitoare ale realizării acesteia.
Analiza post-factum privește trecutul și prezentul, iar analiza previzională privește viitorul. Dacă separăm prezentul de trecut, se mai poate crea o categorie și anume cea a analizei concomitente sau curente. Noțiunea de analiză concomitentă apare dacă secționăm un fenomen și-l urmărim pe fragmente (cum este cazul ritmicității producției), dar considerăm fenomenul ca un tot unitar. Dacă raportăm însă analiza la fiecare fragment, este evident că vom avea de-a face cu tipul de analiză post-factum, indiferent de diviziunea de timp la care ne referim.
Între cele două tipuri de analiză, analiza post-factum și analiza previzională, există o serie de particularități determinate de faptul că analiza post-factum se bazează pe variabile certe,cunoscute, pe când analiza previzională se bazează pe variabile presupuse, incerte. De aici rezultă deosebiri de ordin metodologic datorate faptului că analiza activității economico-financiare studiază o singură variantă a fenomenului, și anume cea de execuție, predominând legăturile de tip determinist, în timp ce analiza previzională studiază mai multe variante apărând frecvent legături de tip stocastic.
2.Din punct de vedere al urmăririi însușirilor esențiale sau al determinărilor cantitative ale fenomenelor:
a)analiză calitativă;
b)analiză cantitativă.
Analiza calitativă urmărește esența fenomenului, însușirile sale de bază, factorii care sunt de aceeași natură cu fenomenul și îl determină. Potrivit principiului descompunerii se trece de la o analiză mai puțin profundă către alta mai profundă (metoda „top-down”). Cu alte cuvinte, se petrece un proces de „purificare” trecând de la factori calitativi mai puțin puri către factori mai puri. Rolul analizei calitative îl constituie elaborarea de modele în care sunt prinse elementele esențiale ale fenomenului.
Analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenului prin determinări cantitative exprimate prin mărimi fizice (greutate, grad, suprafață, volum, număr, durată etc.). În analiza cantitativă determinarea modificării fenomenelor și măsurarea influenței factorilor se realizează tot mai mult prin aplicațiile metodelor matematice moderne. Este de necontestat că succesul aplicării metodelor matematice în cuantificarea fenomenelor economice, a influențelor diferiților factori este condiționat de modelarea proceselor economice pe baza analizei calitative.
Câmpul de aplicare a metodelor matematice este creat de analiza calitativă ceea ce înseamnă că acesta trebuie să devanseze analiza cantitativă. Nu ar avea sens încercarea de promovare a unor produse pe o piață sau alta fără a lua în considerare factorii demografici, de cultură și credință, nivelul de dezvoltare, factorii climaterici. Există suficiente exemple din care rezultă că soluțiile oferite de metodele matematice nu au putut fi aplicate în practică datorită unor vicii ale modelării generate de insuficiențele analizei calitative.
3.După nivelul la care se desfășoară analiza:
a) analiză microeconomică;
b)analiză mezoeconomică;
c)analiză macroeconomică;
d) analiză mondoeconomică.
Analiza microeconomică este aceea care se desfășoară la nivelul agentului economic, respectiv la nivelul firmei (societăți, regii, corporații, holdinguri etc.). Analiza microeconomică studiază comportamentul individual sau al întreprinderilor în activitatea economică și rezultatele obținute, relevă factorii care determină orientarea în investirea capitalului său, în utilizarea resurselor, în crearea și fabricarea produselor, în asigurarea eficienței economico-financiare etc.
Analiza microeconomică pune în evidență comportamentul firmei privind realizarea produselor, lucrărilor și prestărilor de servicii conform obiectului de activitate, în raport cu obligațiile ce rezultă din contractele încheiate cu beneficiarii, performanțele economico-financiare etc.
Analiza mezoeconomică studiază fenomenele și procesele la nivelul sectorului sau al ramurii de activitate în scopul evidențierii poziției firmei pe piață, a capacității concurențiale a acesteia și pune accent deosebit pe condițiile de piață, pe evoluția acesteia dar și pe corespondența dintre resurse și nevoi pe orizontala unui întreg sector productiv și/sau prestator de servicii.
Analiza macroeconomică studiază fenomenele la nivelul economiei naționale (conjunctura internă, legislație și reglementări, factori demografici, factori de cultură și credință, nivel și dezvoltare, probleme sociale, factori climaterici etc.), operând preponderent cu mărimi globale sau agregate ca de exemplu: produsul național brut, rata medie a rentabilității pe sector de activitate etc. Acest tip de analiză măsoară rezultatul muncii întregii economii și încearcă să fixeze traiectorii de evoluție macroeconomică, în raport cu una sau mai multe obiective stabilite.
Analiza mondoeconomică devine din ce în ce mai importantă conform unor studii actuale dar și de perspectivă care vor arăta care sunt tendințele și dimensiunile internaționalizării, globalizării și mondializării. Utilizarea acestei analize în aceste condiții presupune utilizarea unor indicatori ce trebuie adaptați la scară mondială lucru ce determină împrumuturi metodologice importante din diverse domenii.
4.După modul de urmărire în timp a fenomenelor:
a) analiză statică;
b) analiză dinamică.
Analiza statică studiază fenomenele, elementele și factorii care le influențează la un moment dat, punând în evidență pe baza relațiilor existente între acestea, o anumită poziție a fenomenului supus analizei. Noțiunea de static nu este legată de natura fenomenului, ci de modul de efectuare al analizei deoarece fenomenele economice prin natura lor nu pot fi statice.
Analiza dinamică este legată de variabila timp cercetând fenomenele și procesele economice în mișcarea și evoluția lor și relevează poziția lor în diferite momente ale evoluției lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care au determinat aceste schimbări, precum și tendințele evoluției lor viitoare.
5.În funcție de orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul:
a) analize pe termen scurt;
b)analize pe termen mediu ;
c) analize pe termen lung.
Analiza pe termen scurt privește o perioadă de până la 1 an (zile, săptămâni, decade, luni, trimestre, semestre) și operează preponderent cu modele de tip determinist. Acest tip de analiză servește managementului firmei pentru conducerea operativă a activității pe o perioadă de timp de până la 1 an.
Analiza pe termen mediu se întinde pe o perioadă între 1-3 ani și combină modele de tip determinist cu cele de tip stocastic, determinând pe baza unei riguroase analize a obiectului analizei, posibile căi de realizare pe termen mediu ale acestuia.
Analiza pe termen lung depășește perioada 1-3 ani și utilizează modele de tip statistic sau stocastic. În țările dezvoltate cu economie de piață analiza macroeconomică pe termen lung operează cu modele în care intervalul de timp analizat este de 3-5 ani.
6.După criteriile de studiere a fenomenelor:
a)analiză economică;
b)analiză financiară;
c) analiză economico-financiară;
d)analiză tehnico-economică;
e)analiză socio-economică;
f)analiza ecologico-economică etc.
Analiza economică se referă la fenomene economice și operează cu noțiuni, modele și instrumente specifice domeniului economic.
Analiza financiară vizează fluxurile financiare care se formează la nivelul unei firme, modul de gestionare și plasare a capitalurilor.
Analiza economico-financiară tratează corelațiile dintre activitatea economică (de exploatare) și cea financiară (analiza riscului financiar trebuie corelată cu analiza riscului de exploatare).
Analiza tehnico-economică îmbină latura economică cu cea tehnică. Ca exemplu putem aminti acțiunea de creștere a producției fizice care este rezultatul unei analize tehnico-economice efectuate de specialiști în domeniul economic și tehnic.
Analiza socio-economică este necesară în orice activitate social-umană care apare într-o dublă ipostază–consumatoare de resurse și producătoare de efecte.
Analiza ecologico-economică (eco-economică) reflectă legături dintre starea și dinamica firmei și elementele definitorii ale mediului înconjurător.
7.După delimitarea obiectivului analizei:
a)analiza pe ramuri (industrie, transporturi, construcții agricultură etc.);
b) analiză pe unități organizatorice (societăți comerciale, filiale, trusturi, centrale etc.);
c)analiză pe probleme (profit, patrimoniu și echilibru financiar, riscul financiar, costuri, productivitatea muncii, producție netă, cifră de afaceri, valoare adăugată etc.).
8.După poziția analistului:
a)analiză internă;
b)analiză externă.
Analiza internă are un caracter practic și se realizează din interiorul firmei, iar analistul are o poziție favorabilă deoarece beneficiază de o serie de informații despre firma analizată, iar pe baza acestor informații el poate constata stările de dezechilibru din diferite domenii ale activității firmei precum și cauzele acestora și nu în ultimul rând măsurile de remediere. Aceste analize sunt necesare conducerii întreprinderii pentru cunoașterea stării de fapt reflectate prin nivelul performanțelor economico-financiare și îndeplinirea pe această bază a controlului privind modul de realizare a sarcinilor programate, cât și pentru fundamentarea activității viitoare. Pentru fundamentarea deciziilor economice și financiare diferitele categorii de utilizatori folosesc informații financiare dar și informații oferite de evidența contabilă, statistică și operativă a firmei.
Analiza externă se efectuează de partenerii externi care caută să-și formeze o opinie despre situația economico-financiară a firmei (procedura utilizată de bănci pentru studierea cererilor firmelor privind acordarea de credite, care urmăresc capacitatea acestora de a achita obligațiile). Partenerii de afaceri (furnizori, clienți etc.), statul reprezentat prin autoritățile locale, guvern și organizațiile cvasiguvernamentale, dar și organele de urmărire penală sau instanțele de judecată sunt interesate să-și formeze o imagine asupra dezvoltării viitoare a afacerilor firmei, situației economico-financiare și securității financiare a acesteia.
Gama criteriilor de clasificare a tipurilor de analiză economică nu este epuizată. Pentru buna cunoaștere a evoluției fenomenelor și proceselor economice, în procesul de analiză este necesară îmbinarea tuturor tipurilor de analiză în vederea fundamentării științifice a deciziilor de reglare și optimizare a performanțelor economico-financiare ale firmei.
1.1.6 Necesitatea și obiectul analizei
economico-financiare
În activitatea complexă a oricărei firme, în cunoașterea evoluției performanțelor acesteia ca rezultat al acțiunii multitudinii de factori ce acționează, în determinarea obiectivelor și scopurilor urmărite de manageri, necesitatea analizei economico-financiare este indispensabilă contribuind în mod hotărâtor la capacitatea de înțelegere a complexității fenomenelor și proceselor economice, ajută la elaborarea programelor de măsuri pentru creșterea eficienței economice.
Analiza economico-financiară este necesară managementului firmelor, ea descoperind esența fenomenelor și proceselor economice, cauzele modificării lor, fiind în măsură să elaboreze soluții de prevenire și înlăturare a cauzelor cu acțiune negativă și să creeze condiții pentru cauzele cu efecte pozitive, dorite de conducerea firmelor. Cunoașterea fenomenelor economice, a mecanismului formării și manifestării lor necesită analiza acestora, care prin definiție înseamnă descompunerea sau desfacerea unui obiect sau a unui fenomen în părțile componente, în elementele sale simple.
Analiza economico-financiară asigură cadrul conceptual, metodologico-aplicativ al cunoașterii și folosirii resurselor umane, materiale și financiare prin care pot fi evidențiate aspecte ale producției și comercializării acesteia, gestionarea potențialului intern, costuri, rentabilitate, situația financiar-patrimonială etc.
Prin analiza economico-financiară se cercetează lucrurile și fenomenele, se descoperă structura lor internă, se stabilesc relațiile de cauzalitate și evident, legile formării și desfășurării lor, lucru ce permite nu numai evaluarea stării la un moment dat, dar și evoluția în viitor ca urmare a tendinței, condițiilor noi, acțiunii umane colective.
Analiza ca metodă generală de cercetare presupune descompunerea unui obiect sau a unui fenomen în părțile sale componente, în elementele sale simple. Cu ajutorul metodelor specifice domeniului se cercetează fiecare parte componentă, se stabilesc relații de cauzalitate , factorii care le generează, se formulează concluziile și se conturează cadrul activității viitoare.
Deci scurt și edificator sublinia și M.C. STARR că: „Analiza este procesul de desfacere a unei unități conceptuale în părți componente care pot fi ușor examinate”. Acest lucru este valabil pentru orice știință în sensul că nici una nu se poate lipsi de analiză ca metodă a cunoașterii. Analiza economică cercetează activitățile sau fenomenele din punct de vedere economic, esențialul constituindu-l sesizarea relațiilor structurale și a relațiilor cauză-efect.
Analiza unei activități din punct de vedere economic înseamnă cercetarea eforturilor angajate într-o activitate, în primul rând munca și capitalul în raport cu rezultatele (efectele), respectiv performanțele economico-financiare ce se realizează fără a exclude din ecuație echilibrul ecologic.
Dacă ne referim la analiza activității economice sau analiza realizării obiectivelor putem spune că obiectul său constă în cercetarea pe baza datelor sistemului informațional, rezultatele obținute în activitatea structurilor organizatorice ale economiei (firme, societăți comerciale, regii autonome), factorii care le-au determinat și căile îmbunătățirii lor din punct de vedere al eficienței utilizării resurselor (umane, materiale, financiare și informaționale).
Noțiunea de „economic” fixează caracterul analizei, care poate avea ca obiect nu numai o activitate economică, ci și una tehnică, socială, administrativă etc. Astfel noțiunii de „analiză” i se pot asocia termeni care să indice:
fie caracterul acesteia (analiza economică, analiza contabilă, analiza matematică, analiza psihologică etc);
fie obiectul analizei (analiza economică globală a unei firme, analiza cifrei de afaceri, analiza gestiunii resurselor umane și materiale, analiza patrimonial-financiară).
Se utilizează formulări în care apar atât caracterul cât și obiectul analizei. Asemenea formulări sunt necesare în cazul în care caracterul analizei este diferit de obiectul ei. De exemplu, analiza statistică a unor fenomene chimice sau sanitare, analiza economică a unor fenomene sociale etc. În unele cazuri caracterul analizei se suprapune cu obiectul ei. Astfel, se spune analiză chimică sau analiză biologică înțelegând o analiză a unor fenomene chimice și respectiv biologice făcută după metodologia corespunzătoare. Prin analiză economică se înțelege analiza unor fenomene economice făcută după o metodologie specifică.
Ca un corelativ al analizei apare sinteza, prin care se înțelege reunirea părților, a elementelor unui obiect sau ale unui fenomen într-un tot. Sinteza este procedura inversă, când părțile componente sunt integrate pentru a forma un tot.
În timp ce analiza presupune o descompunere a unui fenomen, sinteza presupune o examinare a elementelor unui obiect în unitatea sa. Cunoașterea deplină a obiectivelor, a fenomenelor necesită îmbinarea într-o unitate a analizei și sintezei, ca mijloace ale cunoașterii.
În analiza fenomenelor economice un rol însemnat îl are puterea de abstracție, fiind exclusă posibilitatea experiențelor pure, pentru a desprinde acțiunea izolată a unui factor, așa cum este posibil în științele naturii. De aceea, în mod implicit un rol însemnat revine logicii pentru asigurarea unei gândiri corecte în procesul analizei economice.
Pentru fenomenele naturii este posibilă microanaliza reducând obiectul analizei la dimensiuni de laborator, fără a se altera concluziile analizei, ceea ce nu este posibil pentru fenomenele social-economice. Eșantioanele în cercetările social-economice au o mulțime de limite privind posibilitatea generalizării concluziilor.
Complexitatea studierii relațiilor cauză-efect este amplificată în condițiile analizei fenomenelor economice, ca urmare a caracterului deosebit al acestora. O serie de aspecte din care derivă caracterul complex al analizei cauzale pot fi:
același efect poate fi produs de cauze diferite;
efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de acțiuni sau forțe;
complexitatea și intensitatea cauzei poate determina nu numai intensitatea fenomenului dat, ci și calitatea lui;
în fenomenul analizat pot apărea însușiri pe care anterior nu le avusese nici unul din elementele fenomenului;
în realitatea obiectivă însușirile esențiale se combină cu cele neesențiale, secundare sau întâmplătoare.
Specificul cercetării fenomenelor economice este de natură să sublinieze primatul analizei calitative în raport cu studiul cantitativ. Stabilind limitele în care se pot obține datele necesare pentru studiul fenomenelor social-economice, Norbert Wiener preciza „…în absența unor metode standard de calcul sigure, rolul judecăților experților în aprecierea factorilor sociologici, antropologici și economici este atât de mare, încât un novice care încă nu a acumulat uriașa experiență însușită de către experți, nu are ce face în acest domeniu”.
Stabilirea obiectului de studiu al oricărei științe este o problemă componentă a clasificării științelor. Potrivit clasificării științelor, analiza activității economico-financiare, funcție de obiectul său, face parte din grupa științelor sociale.
În ceea ce privește activitatea de producție și comercializare sarcina analizei constă în evidențierea gradului de realizare a sarcinilor programate privind indicatorii de rezultate și performanță care caracterizează activitatea productiv-industrială, efectuarea de comparații între indicatorii realizați de firmă și cei ai firmelor care își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași ramuri, evidențierea cauzelor care au determinat diferite abateri, stabilirea măsurilor pentru corectarea situațiilor nefavorabile concomitent cu evaluarea complexă a activității și a rezultatelor firmei în corelație cu cerințele pieței.
În ceea ce privește asigurarea firmei cu personal, activitate care vizează atât latura cantitativă cât și aspecte de ordin calitativ, exprimate prin gradul de calificare a salariaților, analiza economică are ca obiectiv determinarea gradului de asigurare cu personal din punct de vedere cantitativ, pe structură, la termen și calitativ, precum și utilizarea acestuia prin prisma tipului de muncă utilizat și al eficienței utilizării.
Existența bazei tehnico-materiale sau a potențialului material, constituie o condiție indispensabilă privind desfășurarea activității. Potențialul material, formează practic suportul real al capitalului fix (mijloace fixe, respectiv active fixe de exploatare) și al capitalului circulant (stocuri, respectiv active fixe de exploatare). Deci putem spune că analiza urmărește pe de o parte, evoluția dinamicii și structurii capitalului fix, legătura cu dinamica și masa efectelor pe care le generează, eficiența utilizării acestora, iar pe de altă parte, modul de gestionare și utilizare a capitalului circulant.
Analiza evoluției costurilor trebuie făcută în strânsă legătură cu scopul propus, respectiv cu masa efectelor generate. Obiectul analizei îl formează toate categoriile de cheltuieli care participă la desfășurarea activității firmei. Analiza urmărește să evidențieze căile și mijloacele privind reducerea cheltuielilor, cu scopul de a obține eficiențele care concură la performanțele economico-financiare ale firmei.
Rațiunea firmei de a exista, este condiționată de capacitatea acesteia de a răspunde în mod stabil nevoilor pieței și de a desfășura o activitate rentabilă care să reflecte sintetic eficiența întregii activități economice.
1.1.7 Rolul analizei economico-financiare
și utilizatorii rezultatelor acesteia
Într-un mediu deosebit de complex și agitat, necesitatea creșterii eficienței economice în toate ramurile economiei face ca analiza economico-financiară să joace un rol din ce în ce mai important. Deoarece prin analiza economico-financiară se stabilesc punctele tari și slabe din activitatea unei firme dar și măsurile ce trebuie a se aplica pe termen scurt și lung în vederea atingerii obiectivelor stabilite, analiza diagnostic constituie o parte componentă a managementului strategic al firmei. În concluzie, analiza economico-financiară are un rol fundamental în evaluarea, reglarea și ameliorarea performanțelor economico-financiare ale firmei și totodată are un caracter permanent, indiferent dacă se realizează de un compartiment din cadrul firmei, de societăți specializate de consultanță, de audit etc.
Pornind de la faptul că analiza este o metodă a cunoașterii se poate spune că în procesul de conducere, analiza economico-financiară reprezintă un instrument operațional care permite cunoașterea stării sistemului și luarea măsurilor de reglare a disfuncționalităților. Procesul de conducere se caracterizează printr-un ansamblu de intervenții prin care se prevede, se organizează și se coordonează activitatea firmei, se iau decizii și se controlează activitatea acesteia în vederea realizării obiectivelor curente și de perspectivă cu respectarea principiilor de eficiență economică și utilitate socială.
Analiza economico-financiară are un rol deosebit în cunoașterea și comensurarea influenței diverșilor factori ce conduc la creșterea eficienței întregii activități economice. Realizarea obiectului de activitate al firmei se desfășoară și se realizează sub acțiunea unei multitudini de factorii endogeni și exogeni, iar rolul analizei economico-financiare este de a determina cauzele acțiunii acestor factori, de a cerceta fenomenele economico-financiare ce rezultă din acțiunea acestora și nu în ultimul rând să elaboreze soluții de prevenire și înlăturare a cauzelor cu acțiune negativă și să creeze condiții pentru cauzele cu efecte pozitive, dorite de conducerea firmei.
Analiza economico-financiară are un loc bine definit în structurile funcționale ale conducerii; ea intră sub incidența perfecționării transformându-se într-un instrument al centrelor de decizie în amplul proces de sporire a eficienței oricărei activități. În concluzie analiza economico-financiară oferă informații cheie necesare oricărei firme în obținerea celor mai bune performanțe economico-financiare.
Principalii utilizatori ai informațiilor furnizate de analiza economico-financiară sunt:
1) FURNIZORII DE CAPITAL
Acționarii și consultanții acestora sunt interesați de performanțele curente ale investiției realizate și rezultatele privind rentabilitatea și performanțele viitoare. De asemenea se interesează cum managementul controlează și orientează resursele firmei în interesul lor.
Investitorii în obligațiuni au ținte diferite față de cei care participă la capitalul social al firmei. Principalele aspecte urmărite de investitori sunt capacitatea de plată, adecvarea fluxului de lichidități la nivelul îndatorării iar profilul financiar al ramurii reprezintă un indiciu important pentru estimarea riscului investiției în obligațiuni emise de companii.
Băncile și alți investitori sunt o categorie interesată în principal de monitorizarea capacității de plată și de gradul de îndatorare al firmei. În momentul în care o bancă finanțează cu o mare parte din capital o anumită firmă, este normal ca aceasta să urmărească și să se implice în performanțele managementului firmei astfel încât să poată monitoriza și aprecia performanțele obținute de firmă.
2) PARTENERII DE AFACERI
Furnizorii sunt interesați atât în dezvoltarea viitoare a afacerilor cu partenerii comerciali, cât și de securitatea financiară a clienților lor. În anumite cazuri relația dintre ofertant și client poate fi de natură specială, de exemplu atunci când cea mai mare parte din oferta companiei este direcționată către un singur client, analiza financiară a acestui client devine deosebit de importantă.
Clienții au cea mai relaxantă atitudine față de parteneri deși ei nu scapă din vedere eventualele efecte negative ale problemelor financiare ale furnizorilor (scăderea calității, discontinuitatea în aprovizionare ca urmare a problemelor financiare etc.).
Angajații și organizațiile sindicale se bazează în special pe siguranța locurilor de muncă și negocierea salariilor. Ambele categorii au nevoie de informații financiare la nivelul firmei dar și la cel al ramurii pentru negocieri sau pentru a previziona niveluri viitoare ale șomajului și ale salarizării. În majoritatea statelor dezvoltate relațiile salariați-organizații sindicale-patronat sunt deosebit de strânse și eficiente datorită faptului că se bazează pe informații economico-financiare la nivelul firmei, al ramurii și economiei naționale.
3) STATUL
Fiscul asigură o parte importantă din venituri prin impozitarea firmelor (profit, valoare adăugată etc.). Din acest motiv, profilul financiar al industriilor din cadrul economiei naționale este util în stabilirea obiectivelor fiscale, precum și în comensurarea factorilor care influențează veniturile bugetare.
Guvernul și organizațiile cvasiguvernamentale trebuie să formuleze politici economice, să conducă economia și să monitorizeze anumite zone economice. Unul dintre elementele care joacă un rol deosebit de important în realizarea obiectivelor sunt ratele financiare medii ale industriilor. Printr-o evaluare și analiză corectă și eficientă a informațiilor economico-financiare de la nivelul microeconomic, guvernul poate evalua corect sănătatea și performanțele sectoarelor economice. De asemenea o atenție deosebită trebuie acordată și sectorului bancar, de asigurări precum și operațiilor care au un impact major asupra sănătății financiare a economiei (privatizarea, naționalizarea, divizarea, fuziunea etc.). Toate acestea au un impact mai mare sau mai mic asupra economiei naționale și deci trebuie să fie analizate ca atare.
Autoritățile locale au ca interes principal industriile care caracterizează zona pe care o administrează, având ca obiectiv principal asigurarea unor performanțe economico-financiare cât mai ridicate.
4) ALȚI UTILIZATORI
Managementul firmei analizează și dacă este cazul utilizează propriile rezultate și performanțe financiare raportând totul la situațiile existente în economie și la principalii concurenți, pentru a-și stabili cu precizie poziția și modalitățile de acțiune. Monitorizarea evoluției și performanțelor ramurii influențează nivelul, mărimea și momentul investițiilor, politica de cercetare–dezvoltare, politica de marketing-promovare etc.
Managementul trebuie să fie întotdeauna acela care să asigure expansiunea firmei pe cele mai bune și eficiente căi de dezvoltare și promovare.
Organizațiile profesionale au drept scop să reducă interferențele statului în activitățile profitabile. Sunt organisme care se autoreglează și care pot câștiga încredere importantă publicului, dar în cele mai multe cazuri beneficiază de o putere de influență redusă.
Analiștii și consultanții se regăsesc fie ca firme de consultanță pentru furnizorii de capital, fie ca agenți de rating care produc și furnizează informații economico-financiare. Această categorie este cea care înțelege cel mai bine importanța existenței și utilizării profilului financiar al ramurii.
Auditorii-orice judecată a auditorilor se sprijină pe continuitatea versus noncontinuitatea exploatării ca fundament al evaluării activelor și datoriilor firmei.
Publicul are un interes modest față de informațiile economico-financiare ale firmei, lucru datorat limitării accesului la aceste informații.
În concluzie, există o gamă largă de utilizatori ai informației oferite de analiza financiară a firmei.
1.1.8 Obiectivele analizei economico-financiare
Ca disciplină științifică, analiza a jucat și joacă un rol deosebit de important în viața socială și economică a oamenilor. Ea a contribuit și contribuie în continuare la evoluția și progresul societății iar de-a lungul timpului ca și alte științe și-a modificat, modernizat și aplicat conceptele, tehnicile și modalitățile de calcul aplicative păstrându-și însă neatinsă baza teoretică închegată rațional, având viitorul deschis spre orice refacere și înnoire.
Analiza economico-financiară studiază realitatea obiectivă, respectiv rezultatele aferente activității desfășurate sub forma indicatorilor economico-financiari prin prisma corelației cauză-efect (un factor poate constitui cauza apariției, modificării sau dezvoltării unui fenomen, dar acesta se poate transforma într-un fenomen de investigat). Prin metodele, procedeele și tehnicile pe care le utilizează, analiza servește la descompunerea unui fenomen sau proces economic în părțile sale componente, studiind comportamentul acestora independent sau în corelație cu alte componente. Ea oferă soluții de combinare și substituire a factorilor care au un rol relevant în mecanismul de funcționare a firmei în scopul maximizării performanțelor acesteia.
Complexitatea activităților desfășurate în cadrul oricărei firme, caracterul dinamic și agresiv al mediului economic fac ca analiza să devină un sistem complex de tratare a informațiilor economice curente și de perspectivă care să urmărească:
modernizarea managementului pe baza unui diagnostic eficient și prestabilit;
adoptarea unor decizii de maximă siguranță și eficiență cu privire la datoria firmei;
organizarea eficientă a activității firmei pe baza analizelor efectuate în raport cu mediul economic și concurenții;
organizarea eficientă a activității bursiere;
analiza comparativă în timp și spațiu a performanțelor firmei cu cele ale altor competitori.
În concluzie, în ceea ce privește obiectivele compartimentului de analiză economico-financiară trebuie să se aibă în vedere:
1) Maximizarea valorii de piață a acțiunilor firmei (maximizarea averii acționarilor) reprezintă condiția de bază a firmei de supraviețuire pe piață. În economia concurențială firma constituie un activ supus legilor pieței, iar valoarea lui variază în funcție de locul în sistemul economiei naționale sau regionale, de performanțele obținute în competiție firma trebuind să-și asigure supraviețuirea și obținerea performanțelor.
2) Asigurarea echilibrelor financiare reprezintă unul dintre obiectivele conform căruia firma își asigură atât derularea activităților economice cât și evoluția performanțelor financiare. Desfășurarea activităților firmei în condiții de dezechilibre financiare majore, conduce pe termen lung la pierderea controlului financiar asupra firmei. Compartimentul de analiză economico-financiară este acela care trebuie să raporteze în orice moment apariția oricărui dezechilibru financiar, astfel încât firma să poată aplica la timp soluțiile necesare îndepărtării situațiilor nefavorabile.
3) Scăderea gradului de vulnerabilitate–acesta reprezintă gradul de rezistență al firmei la condițiile dificile ale mediului economico-social, capacitatea de a se regla și echilibra prin forțe proprii în urma situațiilor prin care a trecut. Încă din prima zi de viață firma trece printr-o multitudine de situații negative cum ar fi: instabilitatea piețelor de desfacere, inflației, concurenței etc.
4) Evitarea și înlăturarea riscului de faliment–riscul reprezintă o amenințare permanentă asupra oricărei afaceri, pe care orice firmă trebuie să o evite. Monitorizarea constantă a acestuia reprezintă una din soluțiile de evitare a unui eșec economic al firmei. O neatenție a acestui risc și în special în faza de maturitate a firmei reprezintă o greșeală fundamentală a managementului financiar cu consecințe fatale asupra firmei.
1.1.9 Conținutul procesului de analiză
economico-financiară a firmei
În orice domeniu al cunoașterii, analiza apare ca un instrument indispensabil. Lucrurile și fenomenele din natură și societate se prezintă omului în toată complexitatea lor, sub o formă concretă. Cunoașterea lor presupune pătrunderea de la aparență la esență, adică trecerea de la simpla percepere a formei exterioare a obiectelor și proceselor din natură și din societate la cunoașterea lor în adâncime, la dezvăluirea structurii lor și a liniilor de forță care le explică. Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul evoluției reale a fenomenului, ea pornește de la rezultatele procesului încheiat către elemente și factori.
Analiza economică semnifică cercetarea unui rezultat, a unui proces sau fenomen din punct de vedere economic, bazată pe descompunerea întregului pe elementele componente, pe stabilirea factorilor și a cauzelor în timp și spațiu. Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul evoluției reale a fenomenului. Analiza pornește de la rezultatele procesului încheiat către elemente și factori.
Conținutul procesului de analiză economică inclusiv îmbinarea acesteia cu sinteza presupune parcurgerea următoarelor etape:
etapa I: delimitarea obiectului analizei, presupune constatarea anumitor fapte, fenomene și rezultate. Delimitarea obiectului analizei depinde de scopul cercetării și se realizează din punct de vedere al conținutului cantitativ, calitativ, în timp și spațiu, utilizând anumite metode de evaluare și calcul. Rezultatele se consemnează sub forma indicatorilor economici și financiari;
etapa II: determinarea elementelor, factorilor și cauzelor fenomenului studiat-descompunerea în elemente presupune o analiză structurală. Factorii se urmăresc în mod succesiv, trecând de la cei cu acțiune directă la cei cu acțiune indirectă (prin intermediul celor cu acțiune directă) până la stabilirea cauzelor finale (primare), astfel încât potrivit principiului descompunerii în trepte, procesul cunoașterii este adâncit de la o esență mai puțin profundă, către alta mai profundă;
etapa III: stabilirea factorilor și a corelațiilor dintre fiecare factor și fenomenul analizat–în cadrul acestei etape se determină corelațiile dintre factori și fenomen, pe de o parte și corelațiile dintre diferiți factori, pe de altă parte, stabilindu-se astfel raporturile de condiționare;
etapa IV: măsurarea influențelor diferitelor elemente sau factori – în această etapă se apelează la analiza cantitativă atât pentru măsurarea influențelor cât și pentru determinarea rezervelor interne și aprecierea cât mai corectă și exactă a rezultatelor;
etapa V: stabilirea rezultatelor analizei presupune sintetizarea concluziilor asupra activității desfășurate (în funcție de obiectul analizei). Se are în vedere elaborarea măsurilor și a deciziilor care trebuie să contribuie la utilizarea optimă a factorilor de producție și la obținerea unor randamente maxime în vederea asigurării marjei concurențiale, a viabilității firmei;
etapa VI: elaborarea deciziilor bazate pe un set de concluzii și măsuri care să asigure o folosire optimă a resurselor (natură, muncă și capital), să contribuie la sporirea eficienței economico-financiare a activității în viitor.
Parcurgerea acestor etape, cu prilejul analizei oricărui fenomen economic, asigură caracterul complet și totodată științific al analizei.
De asemenea parcurgerea etapelor I, II și III conduce la elaborarea modelelor de analiză, iar parcurgerea etapelor IV, V și VI asigură completitudinea, finalitatea și caracterul științific al demersului analitic.
Desfășurarea procesului de analiză poate fi prezentat schematic în figura 1.2:
Figura 1.2
Schema desfășurării procesului de analiză
Schema pune în evidență relațiile dintre fenomen, elemente, factori și cauze finale, fixează conceptul „ordine de analiză” față de evoluția reală a fenomenului. De asemenea aceasta permite pe de o parte, sesizarea condițiilor în care acționează un fenomen, precum și a elementelor sau factorilor care acționează asupra acestuia, iar pe de altă parte, pune în evidență două tipuri principale de analiză: structurală (prin elemente) și factorială (prin factori).
În legătură cu noțiunile utilizate se impun următoarele explicații:
elementele reprezintă părți componente ale fenomenului;
factorii reprezintă acele forțe motrice care provoacă sau determină un fenomen;
cauzele reprezintă împrejurări care în anumite condiții, provoacă și deci explică apariția unui fenomen (fie însuși fenomenul analizat, fie un factor care acționează asupra acestuia).
Figura 1.2 prezintă o serie de avantaje, și anume:
sugerează etapele procesului de analiză;
evidențiază relațiile: fenomen, elemente, factori, cauze;
fixează conceptul „ordine de analiză” față de evoluția reală a fenomenului;
pune în evidență două modalități principale de explicare a fenomenelor: analiză structurală și analiză factorială.
Pe baza celor explicate putem spune că analiza economică semnifică cercetarea unui rezultat, a unui proces sau fenomen din punct de vedere economic, bazată pe descompunerea întregului în elemente, pe stabilirea factorilor și a cauzelor.
1.1.10 Poziționarea și funcțiile analizei economico-financiare
în mecanismul managerial
Analiza economico-financiară, ca instrument al conducerii se află într-o strânsă legătură cu funcțiunile firmei și cu atributele conducerii care se exercită asupra tuturor acestor funcțiuni.
Conducerea oricărei firmei, indiferent de forma proprietății sau forma de organizare juridică, implică drept componentă esențială analiza economico-financiară; prin intermediul ei se supraveghează și evaluează funcționarea firmei ca sistem, evoluția pe drumul eficienței economice, asigurarea performanțelor în mediul competitiv, concurențial.
Simplu și sugestiv, poziționarea analizei economico-financiare în mecanismul managerial poate fi reprezentată astfel:
Figura nr. 1.3
Poziționarea analizei economico-financiare
în mecanismul managerial
Obiectivele activității oricărei firme se circumscriu funcțiunilor ei (producție, personal, cercetare-dezvoltare, informațională, financiar-contabilă, comercială și de marketing, ecologică), iar asupra funcțiunii sunt exercitate atributele conducerii. În consecință, analiza economico-financiară se constituie într-un instrument al realizării tuturor obiectivelor, tinzând chiar să devină o funcție autonomă vast cuprinzătoare.
Realizarea oricărei funcții a firmei presupune exercitarea tuturor atributelor conducerii și fiecare dintre aceste atribute se realizează prin intermediul unui anumit tip de analiză. Prin ea însăși, analiza economico-financiară realizează în procesul conducerii o seamă de funcții:
funcția informațională asigură valorificarea datelor furnizate de întregul sistem, în scopul informării centrelor de decizie economică privind modul de realizare a performanțelor economico-financiare precum și cauzele care au generat eventualele dereglări comparativ cu standarde, normative, bugete, nivele ale concurenței pe diferite piețe etc;
funcția de valorificare a potențialului tehnico–economic al firmei, are un caracter autonom, rolul său fiind acela de a transpune în practică cerințele funcției informaționale. Această funcție se materializează prin cele două laturi ale sale, care se individualizează și se întrepătrund într-un proces simbolic: diagnostic și respectiv reglare, în accepțiunea de echilibrare a funcționării sistemului firmă.
funcția de fundamentare a deciziei pe criterii de eficiență reprezintă o cerință obiectivă de desfășurare a activității în oricare domeniu al vieții economico–sociale. În practică, această funcție își dovedește aplicabilitatea atât în faza de estimare a potențialului (capacității de ofertă) corelat cu cererea bunurilor și serviciilor, cât și în stadiul execuției (evaluare și decizie în condițiile funcțiunii reale);
funcția de realizare a cerințelor gestiunii eficiente a patrimoniului și de evaluare a performanțelor managementului se realizează cu ajutorul contabilității. Analiza are rolul de a cuantifica aspectele de ordin cantitativ și calitativ privind performanțele economico-financiare realizate, de a ajuta la păstrarea puterii și autonomiei financiare a firmei, ceea ce conduce la realizarea performanțelor dorite. De asemenea analiza semnalează deficiențele de ordin financiar privind scăderea rentabilității și creșterea riscului, evaluează calitatea managementului prin nivelul performanțelor obținute, descoperă raporturile dintre fenomenele producției, schimbului și consumului și oferă pe aceste baze informații certe privind modul de gestionare a patrimoniului, precizând totodată cerințele supraviețuirii în viitor a firmei.
funcția de realizare a conexiunii cu mediul exterior economico–financiar presupune analiza relațiilor cu: furnizorii de capital (acționarii și consultanții acestora, investitorii în obligațiuni, băncile și alți investitori, bursa de valori), partenerii de afaceri (furnizorii, clienții etc.), statul (fiscul, guvernul, autoritățile locale), alți utilizatori (organizațiile profesionale, analiștii și consultanții externi, auditorii, organele de urmărire penală sau instanțele de judecată, publicul). Satisfacerea cerințelor acestei funcții este condiționată de furnizarea de către firmă a informațiilor economico-financiare ca expresie a activității desfășurate. Informațiile în cauză constituie suportul necesar efectuării analizei financiare externe orientată spre formularea diagnosticului asupra condițiilor de echilibru financiar, a solvabilității și a structurii financiare a firmei.
1.1.11 Analiza diagnostic – rolul în evaluarea și reglarea
performanțelor economico-financiare ale firmei
Etimologic, diagnosticul înseamnă capacitatea de discernământ, iar analiza diagnostic presupune reperarea simptomelor, disfuncțio- nalităților, stabilirea cauzelor disfuncționalităților, luarea măsurilor necesare redresării și creșterii performanțelor. Analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă în descompunerea sau desfacerea unui întreg (obiect, fenomen sau proces) în elementele sale componente, procedând la identificarea factorilor, cauzelor și condițiilor care l-au generat, și, respectiv influențat. Efectuarea unui diagnostic al firmei poate fi motivat nu numai de situația în care aceasta are dificultăți sau disfuncționalități, ci și atunci când, așa cum spunea Jean Pierre Thibaut „întreprinderea are o bună stare de sănătate” dar se dorește îmbunătățirea ei. În opinia aceluiași autor, analiza diagnostic urmează să găsească răspuns unor probleme de maniera următoare:
care sunt rezultatele firmei?
sunt acestea sau nu satisfăcătoare?
cum au fost obținute?
care sunt performanțele și obiectivele dorite?
care este nivelul performanțelor așteptate?
ce trebuie făcut pentru atingerea acestui nivel?
ce măsuri trebuie luate atât pe termen scurt cât și pe termen lung?
Prin urmare, analiza diagnostic nu se limitează la radiografia și aprecierea stării diferitelor fenomene, ci constituie parte organică a gestiunii previzionale, respectiv a managementului strategic. După opinia cunoscutului specialist în domeniul managementului Peter Drucker, un conducător eficient consacră 50% din timpul său problemelor de diagnosticare a activității.
Diagnosticul firmei se realizează de:
conducerea firmei, de cadre abilitate ale acesteia (din punct de vedere al pregătirii și competenței);
de specialiști externi (inclusiv de către societăți de consulting);
de echipe mixte formate din specialiști interni și externi etc.
Ca orice acțiune diagnosticul firmei presupune:
1. stabilirea problemelor supuse diagnosticării;
2. asigurarea informațiilor pe care le necesită;
3. analiza și prezentarea rezultatelor într-un raport în care se reflectă obiective, stări, aprecieri, recomandări (în ceea ce privește recomandările, respectiv măsurile de reglare, se are în vedere urgența și importanța și corespunzător combinarea lor).
În general, în funcție de scop, diagnosticul poate fi restrâns la anumite probleme sau extins în accepțiunea de diagnostic global. De exemplu în analiza unui dosar de credit de către bănci accentul este pus pe capacitate de plată a firmei, fără a exclude și alte aspecte ale activității, subordonate însă echilibrului financiar. Un diagnostic rezumat la o anume problemă economico-financiară a firmei este aplicat și în practica managerială curentă, mai ales când se semnalează disfuncționalități în activitatea acesteia.
Cel de-al doilea tip, implică prin definiție, o analiză de ansamblu a potențialului economico-financiar, a performanțelor realizate, corelate cu dimensiunea și calitatea acestuia. Se remarcă faptul că este vorba de un diagnostic normal, necesar activității firmei.
Sunt și situații în care firma se confruntă cu dificultăți grave, care reclamă un diagnostic complex în cadrul unei „proceduri de urgență” inițiate de Curtea de Conturi, de un tribunal sau de trecerea în regim de supraveghere, așa cum este cazul unor firme cu capital de stat sau majoritar de stat.
Un diagnostic general cuprinde un ansamblu de caracteristici (implicit cu aprecierea lor) statice și strategice care așa cum sugestiv se fac referiri în literatura de specialitate, privesc cei 5M, și anume:
MEN-reprezintă potențialul uman cu tot ceea ce este legat de: dimensiune, calitate, competență profesională și managerială etc.
MONEY-reprezintă problemele financiare multiple și complexe;
MARCHANDISE-se referă la cantitatea, calitatea și evaluarea stocurilor;
MATERIALS-se referă la evaluarea cantitativ-calitativă a activelor fixe, în special ca nivel tehnologic, fiabilitate, performanțe;
MARKET-reprezintă diagnosticul poziției pe piață, distribuția poziției și serviciilor.
Subordonat, în principal, managementului intern, spațiul în care se realizează diagnoza poate fi reprezentat astfel:
Figura nr.1.4
Spațiul în care se realizează diagnoza
Pentru aprecierea performanțelor, rezultatele reale se raportează la valori normale ale funcțiunii sistemului (previzionate, programate, bugetate), precum și la valori ale concurenței sau nivelului mediu al sectorului de activitate.
Diagnosticul, mai ales cel intern, realizat ca sistem permanent de supraveghere și control al firmei este sensibil substanțializat prin explicarea factorial-cauzală a simptomelor negative, a abaterilor de la regulile normale de funcțiune. Această abordare este cu atât mai utilă, cu cât obiectivul este mai complex.
În orice diagnostic secvențial sau global, nu este suficient de a releva dacă un rezultat este bun sau nu ci este necesar a se înțelege de ce este obligatoriu implicat mecanismul relațiilor cauză-efect.
Dereglările în funcțiunea firmelor se întâlnesc frecvent în activitatea acestora. Așa cum remarca Kenneth Killen în lucrarea sa „A middle management aproach”(1970), acestea apar ca urmare a:
deficiențelor în elaborarea programelor (manifestarea dorinței pentru mai mult și mai repede decât este posibil);
deficiențelor în organizarea activității legate în special de necorelarea resurselor;
deficiențelor în execuția obiectivelor și carențelor în sistemul motivațiilor și schimbării condițiilor după începerea execuției.
Indiferent de sfera de cuprindere a activității, modelul operațional al diagnosticului economico-financiar poate fi reprezentat astfel:
Figura nr.1.5
Modelul operațional al diagnosticului economico-financiar
1.2 Metodologia analizei
economico-financiare a firmei
Metodologia este o metodă de cunoaștere cu maximum de generalitate care constă în totalitatea metodelor de cercetare folosite de știință. Metodologia unei științe reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor și tehnicilor folosite de aceasta. Metodele, procedeele și tehnicile de analiză economică și financiară constituie și au un rol din ce în ce mai important în descoperirea, evaluarea și valorificarea rezervelor interne din economia firmelor și devin un instrument real și eficient al conducerii acestora în reglarea activității economice și în creșterea continuă a eficienței economice.
Procedeul constă în totalitatea pașilor pe care cercetătorul trebuie să-i parcurgă în vederea cuantificării unor obiective și care se bazează pe anumite premise. Deci putem spune că procedeul constă în modul sistematic de a efectua o lucrare, maniera de a acționa pentru atingerea obiectivelor propuse.
Tehnica reprezintă totalitatea procedeelor folosite în practicarea unei meserii, unei științe etc.
Metoda reprezintă modul de cercetare, de cunoaștere și de transformare a realității obiective, iar metoda unei științe reprezintă totalitatea procedeelor folosite de aceasta în cercetarea obiectului său.
Între metodă și tehnică se poate pune semnul egal deoarece ambele constituie modalități de investigare a fenomenelor și proceselor ce evoluează în natură și societate.
Considerăm că metodologia proprie a analizei economice are ca principal obiectiv descompunerea rezultatelor economico-financiare, fenomenelor și proceselor economice în componentele sale, evidențierea structurii și funcționalității lor, cuantificarea influenței factorilor și cauzelor asupra modificării rezultatelor economico-financiare, evidențierea, evaluarea și valorificarea rezervelor interne în scopul creșterii permanente a eficienței activității economice.
Specificul analizei economico-financiare constă în studiul fenomenelor și proceselor economice din firmă prin prisma raportului cauză-efect. Prin acest raport analiza economică poate descoperi esența fenomenelor, poate evidenția corelația dintre fenomene și cauze demonstrând unitatea dintre materie și mișcare, corelația dintre structura internă și externă, corelația dintre structura cauzală și structura spațio-temporală a fenomenelor economice, ordinea schimbării lor de la cauză la efect, finalitatea raportului cauză-efect și fundamentează deciziile conducerii în scopul creșterii eficienței activității economice, reglării și autoreglării.
În cercetarea economică metodologia analizei cuprinde două grupe de metode:
1. metode ale analizei calitative;
2. metode ale analizei cantitative.
Modalitățile de reunire a procedeelor în cadrul metodelor se bazează pe forma legăturii care există între fenomene, pe de-o parte și între fenomen și factorii săi de influență, pe de altă parte.
1.2.1 Modelarea fenomenelor economice
Modelul utilizat în analiza economico-financiară reprezintă instrumentul de cercetare bazat pe reprezentarea simplificată a realității și este un model exprimat sub formă de ecuații, inegalități, corelații între indicatori, funcții de producție etc. Modelul într-o accepție generală, constituie un instrument al cunoașterii bazat pe reprezentarea simplificată a realității.
Utilizarea modelelor în diagnoză presupune respectarea următoarelor condiții:
1.definirea obiectului diagnosticului și a nivelului la care urmează a se realiza;
2.precizarea conceptelor, indicatorilor, altor surse de informații pe baza cărora se construiește modelul;
3.stabilirea însușirilor esențiale ale fenomenului analizat pe baza metodelor de analiză calitativă, care vor fi reflectate, atunci când este necesar;
5.stabilirea restricțiilor și a criteriilor eficienței;
6.construirea modelului; modelul predominant în analiză este modelul economico-matematic, deci exprimat sub formă de ecuații, inegalități, funcții de producție etc.
Se constată că primele trei etape ale conținutului procesului de analiză constituie suportul elaborării modelului.
Din punct de vedere al formei de reprezentare a fenomenului se disting trei tipuri de modele: imitative sau iconice, analogice și simbolice.
Modelele imitative presupun reprezentarea caracteristicilor fenomenului prin el însuși, dar la o altă scară (hărți; fotografii, machete etc.). Modelele imitative sunt modele materiale.
Modelele analogice sau figurale folosesc analogia, adică anumite proprietăți ale fenomenului studiat sunt reprezentate prin alte modalități. .Spre exemplu graficele (cronograma, diagrama, histograma) sunt utilizate pentru a reprezenta evoluții, structuri, tendințe ale fenomenelor cercetate.
Modelele simbolice se bazează pe utilizarea simbolurilor (litere, cifre etc.) în reprezentarea fenomenelor și a raporturilor dintre ele. În general ele iau forma unor ecuații sau inecuații matematice.
Vizualizarea fenomenelor economico-financiare cu ajutorul graficelor este frecvent utilizată în teoria și practica economică, deoarece permite sesizarea rapidă a derulării evenimentului. Simplificarea realității într-un model este una din problemele majore care condiționează calitatea procesului cunoașterii realității pe baza modelului și deci eficiența sa. După expresia unui matematician american, în alcătuirea modelelor se cere experiență și discernământ pentru a nu cădea în „capcana” suprasimplificării lor. Gradul de simplificare a realității într-un model depinde în primul rând de scopul urmărit și de informațiile deținute. Pentru un anumit scop poate servi un model mai sintetic, pentru un alt scop este mai util un model mai analitic (așa cum hărțile sunt realizate la scări diferite în funcție de scopuri diferite). La aceasta se adaugă și necesitatea reflectării în modele a unor factori impuși de realitate având în vedere tendința pe care o manifestă (ex.: poluarea mediului ambiant, epuizarea unor resurse etc. în modelele creșterii economice).
În diagnosticul economico-financiar cele mai des utilizate sunt modelele simbolice care se împart în:
1.Modele de corelație:
deterministe:
aleatorii: și CA respectiv y=f(x)
unde:
Pe–profit din exploatare;
-numărul mediu de salariați;
CA–cifra de afaceri.
2.Modele aditive:
C = x1+x2+x3+…+xn sau
unde:
C–costul produsului;
xi–consumul valoric al resursei „i”.
3.Modele multiplicative:
unde: Ae–active din exploatare.
4.Modele balanțiere:
D = Si + I – Sf
unde:
D–cifra de afaceri (vânzări de mărfuri);
Si – stoc inițial;
I–intrări;
Sf–stoc final.
5.Modele combinate:
unde:
– profit mediu la 1 leu cifră de afaceri;
Cv–suma cheltuielilor variabile;
Cf–suma cheltuielilor fixe.
Modelele trebuie astfel constituite încât să exprime corect legătura dintre factori și fenomene și să existe concordanță deplină între legătura formal-matematică și cea logico-economică.
1.2.2 Factorii care determină schimbări
de stare în funcțiunea microsistemelor
Din definirea obiectului analizei economico-financiare rezultă că factorii prin natura și legăturile lor contribuie la formarea, evoluția și modificarea rezultatelor unei activități și nu în ultimul rând permit luarea celor mai bune decizii pentru îmbunătățirea desfășurării activității firmei ca sistem.
Cunoașterea factorilor, a naturii lor și a legăturilor dintre aceștia, ajută la formarea și respectiv modificarea rezultatelor unei activități, precum și la stabilirea posibilităților de îmbunătățire a funcțiunii firmei ca sistem, reprezintând în esență sarcina centrală a analizei economice și totodată elementul definitoriu al obiectului.
Activitatea economică a firmei este mediul favorabil de acțiune al factorilor, ei determinând modificarea unui efect, a unui rezultat economic. Ei nu acționează izolat și individual ci foarte rar, caracteristica lor constând în acțiunea lor interdependentă, exercitând asupra efectului o influență pozitivă sau negativă. Identificarea și cunoașterea lor presupune determinarea corectă a căii de formare a rezultatului, a legăturilor cauzale ale rezultatului, în accepțiunea de fenomen analizat. Studiind de exemplu profitul aferent producției vândute, care dacă nu intervin revânzări de mărfuri echivalează cu cifra de afaceri, trebuie dinainte cunoscut mecanismul formării acestui obiectiv care se formează sub impactul volumului producției, structurii acesteia, al costurilor pe produse și prețurilor medii de vânzare.
În concluzie, factorii sunt aceia care determină o orientare pozitivă sau negativă a activității firmei și ca atare mecanismele manageriale trebuie să fie acelea care să cunoască și să analizeze atât factorii cât și influențele acestora astfel încât să conducă activitatea pe acel drum la capătul căruia se găsește eficiența maximă a activității.
Pentru buna cunoaștere și înțelegere a factorilor dar și a acțiunii lor este necesară realizarea clasificării lor după cum urmează:
1) după conținutul sau natura lor:
factori tehnici, tehnologici;
factori organizatorici;
factori economici;
factori social-politici;
factori demografici, psihologici, naturali,biologici, ecologici etc.
2)după caracterul lor în cadrul unei relații cauzale (în ordinea de analiză) :
factori calitativi;
factori cantitativi;
factori de structură.
Această clasificare are o importanță economică și una metodologică, ea presupunând cunoașterea procesului de formare a rezultatului, analizând totodată evoluția și acțiunea combinatorie a factorilor.
Factorii calitativi sunt de aceeași natură cu obiectul analizei, deosebindu-se de fenomen prin gradul de extensie. Ei se măsoară cu aceeași unitate de măsură ca și fenomenul (exemplu: productivitatea muncii este de aceeași natură cu producția exercițiului, dar se referă la o singură persoană sau unitate de timp).
Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai factorilor calitativi, condiția premergătoare și absolut necesară a acțiunii acestora.
Factorii de structură intervin și acționează atunci când rezultatul analizat se referă la mărimi agregate, compuse din mai multe elemente. Ei exprimă raporturile cantitative dintre elementele factorilor cantitativi. De regulă sunt conținuți de factorii cantitativi, dar acționează prin intermediul celor calitativi.
Din punct de vedere metodologic, trebuie asigurată omogenizarea elementelor componente pentru a exprima corect rapoartele menționate; apare problema criteriului de alegere a formei de evaluare a acestor elemente, soluția acestei probleme constând în modul de exprimare a factorului calitativ.
Un exemplu simplu este cel al calculului și interpretării factoriale a cifrei de afaceri, conform relației:
unde:
CA–cifra de afaceri a firmei;
– cantitatea vândută din produsul i;
– prețul mediu de vânzare al produsului i;
n–numărul produselor.
În această relație:
– (preț mediu de vânzare) este factorul calitativ care este de aceeași
natură și se exprimă prin aceeași unitate de măsură ca și CA (cifra de afaceri). Pentru însumarea producției, aceasta trebuie să fie omogenă utilizându-se exprimarea ei în unități naturale;
– (producția vândută) este factorul cantitativ.
Prețul mediu de vânzare va crește sau va scădea în funcție de creșterea sau scăderea ponderii produselor cu un preț unitar de vânzare mai mare decât cel mediu; intervine astfel factorul structural (ponderea produselor/grupelor de produse în totalul producției), producția fiind evaluată în acest caz în prețuri de vânzare. Se vede cum factorul structural este cuprins în factorul cantitativ, dar acționează prin cel calitativ. Structura este a producției dar acționează prin prețuri.
3) după modul cum acționează:
factori cu acțiune directă;
factori cu acțiune indirectă.
Factorii cu acțiune directă își exercită influența în mod direct, nemijlocit, fără factori intermediari, asupra fenomenului economic analizat.
Factorii cu acțiune indirectă sunt aceia care acționează asupra fenomenului prin intermediul altor factori. Dacă considerăm factorii cu acțiune directă factori de gradul I, atunci factorii cu acțiune indirectă pot fi factori de gradul II, III, IV,..,n. Factorii cu acțiune indirectă își pun amprenta asupra fenomenelor economice prin intermediul factorilor de ordin superior (factorii de ordinul II prin intermediul factorilor de ordinul I, cei de ordinul III prin intermediul celor de ordinul II ș.a.m.d.).
4) în funcție de efortul propriu al firmei:
factori dependenți de efortul propriu;
factori independenți de acest efort.
Prin însăși natura lor, o serie de factori sunt dependenți sau
independenți de efortul propriu. Astfel, prin natura sa, aplicarea rezultatelor cercetării-dezvoltării în producție este un factor de creștere a productivității muncii, a valorii adăugate, a reducerii costurilor, dependent de efortul propriu al firmei, după cum modificarea prețurilor de livrare (vânzare) ca urmare a unei situații conjuncturale, neprevăzute a pieții și care se reflectă în beneficiu este un factor independent de efortul propriu al firmei.
Conceptul de dependent sau independent de efortul propriu nu poate fi confundat cu cel de dependent sau independent de activitatea firmei. Un factor poate fi dependent de activitatea firmei, dar independent de efortul propriu. De exemplu, aplicarea inovațiilor (ale membrilor colectivului firmei) în producție este un factor de creștere a productivității muncii dependent de efortul propriu al firmei, iar modificarea prețurilor de producție printr-un act normativ este un factor de modificare a profitului, independent de efortul propriu al firmei.
Factorii dependenți de efortul propriu al firmei își au originea în efortul propriu al acesteia de a economisi, de a folosi rațional orice categorie de resurse sau de a aplica orice logică de organizare și funcționare a procesului productiv. Toți ceilalți factori care nu izvorăsc din efortul propriu al firmei se încadrează în categoria factorilor independenți.
Factorii independenți de efortul propriu al firmei sunt cei care nu izvorăsc din efortul propriu al acesteia și provin în principal din mediul în care firma își desfășoară activitatea.
5) după gradul de sintetizare:
factori simpli;
factori complecși.
Factorii simpli nu mai pot fi descompuși în alți factori în procesul analizei, cel puțin din punct de vedere al sferei de analiză, delimitată în cadrul studiului. Ei pot fi cu acțiune directă sau indirectă.
Factorii complecși sunt cei care pot fi dezmembrați, ei fiind determinați de o serie de alți factori simpli și complecși (cu grad de complexitate mai redus), a căror acțiune poate fi identificată la nivelul firmei.
6) după originea acțiunii factorilor:
factori interni (endogeni);
factori externe (exogeni).
Factorii interni cuprind acei factori care îți au originea în interiorul firmei și pot fi dirijați de manageri (organizarea internă a producției, ritmicitatea producției, ponderea mijloacelor fixe productive în totalul mijloacelor fixe, etc.).
Factorii externi sunt factorii care își au originea în mediul exterior firmei și pot fi influențați în mică măsură de conducerea acesteia (modificarea cursului de schimb, inflația, concurența, etc.).
7) după intensitatea acțiunii factorilor:
factori dominanți (factori „cheie”);
factori secundari.
Factorii dominanți sunt factorii a căror influență este hotărâtoare în obținerea rezultatelor (exemplu: factorul productivitate pentru fenomenul producție fizică).
Factorii secundari sunt cei a căror influență nu este decisivă în obținerea rezultatelor.
Prin analiză, se poate constata că 80% din rezultate sunt produsul a 20% din factori.
8) după posibilitatea de verificare a acțiunii lor:
factori controlabili (exemplu capacitatea de producție);
factori necontrolabili (factori naturali sau conjuncturali).
9) după modul în care contribuie la obținerea rezultatelor:
factori independenți;
factori interdependenți.
Factorii independenți pot determina rezultatul în mod independent.
Factorii interdependenți nu pot determina rezultatul decât în interacțiunea lor. Ca exemplu putem menționa factorii procesului de producție–natura, munca și capitalul–care determină producția numai prin acțiunea lor comună.
10) după stadiul circuitului economic:
factori specifici aprovizionării;
factorii specifici producției;
factorii specifici sectorului comercial (marketing și desfacere).
11) după tipul legăturii dintre factori:
factori cu mărime determinantă a influenței–apar în cazul relațiilor de tip determinist ;
factori cu mărime variabilă a influenței–apar în cazul relațiilor de tip stocastic.
12) după dependența față de variația fenomenului analizat:
factori ficși (constanți–nu acționează asupra variației fenomenului);
factori variabili–acțiunea lor explică modificarea rezultatului analizat.
13) după sensul influenței:
factori pozitivi;
factori negativi;
factori indiferenți.
Factorii pozitivi și negativi au acțiune variabilă, iar factorii indiferenți au acțiune constantă, nulă.
14) după posibilitățile de previziune:
factori previzibili (cerți, determinabili);
factori imprevizibili.
Factorii previzibili acționează în cadrul unor procese controlate de conducere a firmei fără să implice riscuri.
Factorii imprevizibili acționează necontrolat, ca urmare a unor abateri de la desfășurarea normală a unor procese economice sau sub impulsul unor forțe din exterior, ce nu pot fi controlate (piața internă și externă, forțe ale naturii, etc.).
15) după durata de exercitare a influenței:
factori de durată (continui);
factori tranzitorii (discontinui).
Studiul factorilor din diferite unghiuri de vedere prezintă o importanță deosebită în analiza calitativă din mai multe puncte de vedere:
conduce la o explicare mai riguroasă a fenomenelor (rezultatelor economico-financiare);
permite o evaluare incomparabil mai cuprinzătoare a funcțiunii sistemului firmei;
„zonarea” măsurilor pentru creșterea eficienței prin transformarea lor în efecte economico-financiare.
În general, analiza de tip factorial contribuie esențial la realizarea calitativ superioară a atributelor conducerii implicit datorită dezvoltării funcțiilor proprii amintite mai înainte. Ea reprezintă un salt comparativ cu analiza structural-componențială pe care o presupune.
În prezent analiza factorială și-a lărgit considerabil sfera de aplicație în studiul fenomenelor economico-sociale pe scara practicii mondiale cu atât mai mult, cu cât este puternic facilitată de computerizarea calculului. Posibilitățile de îmbunătățire a performanțelor pot avea ca baze de comparație:
rezultatele perioadelor precedente;
nivelurile rezultatelor previzionate, programate, standard, bugetate;
rezultatele altor firme lider similare;
performanțele concurenței;
rezultatele medii pe sector, pe ramură etc.
1.2.3 Sistemul de indicatori și corelații de echilibru și eficiență
în procesul de diagnoză și reglare a performanțelor
economico-financiare ale firmei
Diagnosticarea activității firmei se realizează printr-un sistem de indicatori care trebuie să aibă o capacitate informațională cuprinzătoare și clară, să permită realizarea scopului urmărit în asigurarea performanțelor economico-financiare ale firmei.
Diagnosticarea activității ca arie și profunzime este organic condiționată de sistemul de indicatori, de capacitatea informațională a fiecărui indicator. Sistemul de indicatori trebuie să fie cuprinzător și să permită realizarea scopului informației, respectiv evaluare și decizie. Sistemul de indicatori utilizat trebuie să îndeplinească două condiții aparent contradictorii: să fie cuprinzător și să fie minimal.
Un astfel de sistem al indicatorilor operaționali în diagnoză poate fi reprezentat de următoarea grupare (gruparea permite și alternative):
1.Indicatori ai potențialului tehnico-economic:
indicatori ai capacității de producție (fizici, valorici, pe utilaje și produse);
indicatori ai imobilizărilor:
corporale (terenuri, mijloace fixe);
necorporale;
indicatori ai activelor circulante (volum, structură);
indicatori ai potențialului uman (număr, structură, vârstă, calificare);
indicatori ai capacității de cercetare-dezvoltare.
2.Indicatori ai potențialului financiar:
capitalurile;
patrimoniul net (dimensiune, structură, surse de formare);
fondul de rulment (net, propriu și străin);
lichiditatea generală și parțială;
trezoreria;
autonomia financiară;
goodwill-ul etc.
3.Indicatori ai rezultatelor economico-financiare:
cifra de afaceri;
valoarea adăugată;
profitul din exploatare;
profitul curent;
profitul fiscal;
profitul net.
4.Indicatori ai eficienței utilizării potențialului tehnico-economic și financiar:
rata de eficiență a mijloacelor fixe (cifră de afaceri, valoare adăugată, profit la 1000 lei mijloace fixe);
rata de eficiență a activelor circulante de exploatare (cifră de afaceri, valoare adăugată, profit la 1000 lei active circulante de exploatare);
viteza de rotație a activelor circulante;
productivitatea muncii;
rata de eficiență a cheltuielilor (cheltuieli totale sau pe grupări la 1000 lei venituri, respectiv cifra de afaceri);
rata rentabilității (profitabilității):
rata economică
rata financiară
rata resurselor consumate
rata comercială
rata capitalurilor etc.
Sistemul de indicatori este unul exemplificativ în vederea formării unei imagini de ansamblu asupra complexității procesului de diagnosticare. O mare utilitate în diagnosticul economico-financiar al activității firmei o au ratele de echilibru și eficiență, precum și corelațiile dintre acestea prin intermediul cărora se exprimă sintetic performanțele firmei. Nomenclatorul indicatorilor nu este exhaustiv, ci doar exemplificativ și nu s-au prezentat modelele de calcul și funcțiile în diagnosticare, acestea realizându-se în cadrul tratării problemelor ce formează conținutul lucrării. Aici s-a avut în vedere formarea imaginii asupra a ceea ce se poate cuprinde în procesul de diagnosticare. De mare utilitate în diagnosticul activității firmei sunt corelațiile și respectiv, ratele de echilibru și eficiență.
În teoria și practica diagnozei corelațiile sunt foarte des utilizate fără a exista o anumită tehnică după care să aibă loc utilizarea lor, ci dimpotrivă de cele mai multe ori corelațiile depind de cunoștințele, inventivitatea și creativitatea diagnosticianului. Prezentăm în continuare câteva corelații mai importante, uzuale și cu valoare exemplificativă:
1. corelația dintre dinamica producției exercițiului și dinamica valorii adăugate:
unde:
–indicele valorii adăugate;
–indicele producției exercițiului (globale)
această corelație reflectă o reducere a consumurilor intermediare, deci o creștere a eficienței acestora;
2. corelația dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu:
sau
unde:
– indicele productivității medii a muncii (exprimată valoric);
– indicele salariului mediu;
în mod normal, benefic pentru firmă, dinamica productivității muncii trebuie să depășească dinamica salariului mediu, o situație inversă având consecințe nefavorabile pe termen mediu și lung.
3. corelația dintre rata capitalului permanent și activele imobilizate:
unde:
Kp–capital permanent;
Ai–active imobilizate;
situația favorabilă pentru o firmă este aceea în care capitalul permanent depășește valoric activele imobilizate sau „le acoperă” astfel încât să se poată degaja o parte semnificativă alcătuind fondul de rulment, necesar acoperirii activelor circulante.
4. corelația dintre capitalul propriu și capitalul permanent:
unde:
Kpr–capital propriu;
Kp–capital permanent;
în situația în care capitalul propriu este egal cu cel permanent, firma nu este deloc îndatorată, ea având oricând posibilitatea de a apela la anumite credite pentru producție sau investiții, iar când valoarea raportului este mai mică decât 1 se reflectă un anume grad de îndatorare.
5. corelația dintre activele circulante și datoriile pe termen scurt:
unde:
Ac–active circulante;
Dts–valoarea datoriilor pe termen scurt;
raportul supraunitar reflectă existența fondului de rulment, care constituie garanția continuității ciclului economic al firmei.
Ratele ca indicatori economico-financiari se utilizează pe scară largă, în special pentru a ilustra statica fenomenelor; ele capătă o larga importanță și utilitate îndeosebi în diagnosticul financiar, în care se operează cu rate de structură ale activului și ale pasivului (exemplu: ponderea imobilizărilor corporale în total activ sau ponderea capitalului propriu în total pasiv), cu rate de sinteză, de echilibru financiar etc. Ele stau la baza unor procedee simple și rapide de analiză și diagnosticare financiară a firmelor.
Evident, corelațiile și ratele de echilibru și eficiență sunt multe și fiecare contribuie la diagnosticarea uneia sau alteia din laturile economico-financiare ale firmei.
Orice diagnostic se finalizează într-un raport care poate fi structurat astfel:
1.prezentarea obiectivelor și condițiilor realizării diagnosticului;
2.prezentarea faptelor (stărilor) observate, respectiv constatate (potențialul tehnico-economic, financiar, rezultatele, eficiența utilizării potențialelor, tendința piețelor, acțiunea concurenței etc.);
3.concluziile care presupun examinarea faptelor prin prisma relațiilor factorial-cauzale.
Pornind de la aceste fapte și cauze, diagnosticianul va trebui să formuleze propuneri de schimbare a stărilor și respectiv, recomandări de ameliorare a lor. Oricum, sistemul de propuneri trebuie să răspundă, în esență, la următoarele întrebări:
Tabelul 1.1
Analiza diagnostic are un rol fundamental în evaluarea, reglarea și ameliorarea performanțelor economico-financiare ale firmei. De aceea, ea constituie baza studiilor de fezabilitate și a celor de evaluare economică a firmelor.
1.2.4 Metode și tehnici ale analizei economico-financiare
1.2.4.1 Metode și tehnici ale analizei calitative
Analiza calitativă presupune stabilirea relațiilor cauzale a căror finalitate este elaborarea modelului de analiză. Relațiile cauzale sunt forme de conexiuni sau dependențe prin care interacțiunea unor fenomene sau părți de fenomene generează fie schimbarea acestor fenomene aflate în interacțiune, fie menținerea sau transformarea calității fenomenelor date. Aceste relații exprimă raporturi de continuitate între două sau mai multe fenomene în succesiunea lor în care cauza (fenomenul-cauză) precede întotdeauna efectul (fenomenul-efect).
Identificarea legăturilor cauzale presupune cercetarea calitativă, cercetarea esenței fenomenului, a legilor lui de mișcare dezvoltare, care să permită definirea și reprezentarea conexiunilor care determină apariția și modificarea fenomenului cercetat. Studierea relațiilor cauzale se realizează prin elaborarea sistemului de legături cauzale, prin structurarea lanțurilor cauzale sub forma unor rețele proprii fenomenului analizat. Acest lucru se produce printr-o atentă evaluare și selectare a factorilor esențiali, ordonarea acestora după intensitatea și sensul influenței lor, proces în care apar și premisele modelării dependențelor, evidențierii mecanismului producerii și modificării fenomenului și posibilitatea cuantificării influenței factorilor.
Principalele metode și tehnici calitative care formează metodologia diagnosticării activității economico-financiare a firmei sunt:
diviziunea și descompunerea rezultatelor;
gruparea;
comparația;
interpretarea rezultatelor;
generalizarea sau evaluarea rezultatelor;
stabilirea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului.
1.2.4.1.1 Diviziunea și descompunerea rezultatelor
Diviziunea și descompunerea rezultatelor este metoda de studiere a realităților economice și constă în descompunerea fenomenelor și proceselor cercetate în elementele componente pentru a se asigura profunzimea studierii faptelor. Rezultatele agenților economici, fie din domeniul producției, fie din domeniul consumului de resurse, se descompun pe nivelele componente, pentru a asigura profunzimea în studierea faptelor și pentru a constitui pe această cale un suport concret al analizei fenomenelor petrecute în viața firmei și o modalitate de a localiza rezultatele și cauzele lor în timp și spațiu.
Prin utilizarea metodei diviziunii și descompunerii rezultatelor se determină contribuția fiecărui element la formarea, dezvoltarea și abaterea totală a fenomenului analizat localizându-se în timp și spațiu proveniența rezultatelor și a cauzelor acestora.
Utilitatea diviziunii constă în faptul că permite trecerea de la compararea rezultatelor globale la compararea rezultatelor pe elemente componente. Un proces sau un fenomen poate fi descompus în mai multe feluri, după mai multe criterii de descompunere, în funcție de care există mai multe tipuri de descompunere:
diviziune după timpul de formare a rezultatelor;
diviziune după locul de formare a rezultatelor;
diviziune (descompunere) pe părți sau elemente componente.
1.Diviziune după timpul de formare a rezultatelor (semestre, trimestre, luni, zile,ore) permite evidențierea abaterilor de la evoluția generală de desfășurare în timp a rezultatului analizat. Exemplu:asigurarea cu materiale la intervale optime;ritmicitatea producției, livrărilor, încasărilor pe zile, decade, luni etc.
2.Diviziunea după locul de formare a rezultatelor (societate pe acțiuni, secție, sector, loc de muncă) permite îndeplinirea funcției analizei economico-financiare de a depista locurile, verigile organizatorice în care efectul nu justifică efortul, unde rezultatele economice sunt necorespunzătoare, adică rezultatele sunt obținute pe baza combinării eronate a factorilor și luării unor decizii neeficiente. Practic este necesar să se stabilească concret locul de muncă, sectorul unde s-a format un rezultat pozitiv sau negativ și să se determine contribuția fiecărui loc la tendința generală a rezultatului. Exemplu: analiza producției obținute pe secții și pe zone geografice etc.
3.Diviziunea (descompunerea) pe părți sau elemente componente permite stabilirea contribuției acestora la formarea și modificarea rezultatului total. Are o importanță deosebită în procesul de analiză economico-financiară a firmelor în vederea localizării rezultatelor favorabile sau nefavorabile, pe categorii de resurse angajate sau conservate. Exemplu: analiza cifrei de afaceri pe produse; analiza costurilor pe elemente de cheltuieli etc.
Între elementele componente ale unui fenomen sau rezultat economic există o relație de sumă algebrică; semnul „+” sau „-” al abaterii absolute a elementului indică sensul contribuției sale la abaterea totală iar coeficientul calculat indică mărimea contribuției. Astfel dacă F1, F2, F3,…Fn sunt elemente componente ale fenomenului F, atunci există relația:
F = F1 + F2 + F3 +… + Fn
echivalenta pentru abaterile absolute este:
pentru a măsura și caracteriza contribuția relativă a fiecărui element la rezultatul global se utilizează indicele greutății specifice:
unde: gs–indicele greutății specifice.
1.2.4.1.2 Gruparea
Gruparea este metoda de cercetare care presupune separarea colectivității studiate în grupe omogene de unități, după una sau mai multe caracteristici. Caracteristicile de grupare se aleg în funcție de specificul fenomenului studiat și de scopul analizei. De exemplu, în analiza potențialului uman se pot folosi mai multe criterii de grupare: pe categorii de personal, după vârstă, vechime, sex, naționalitate, modalități de formare profesională, forme de perfecționare profesională etc.
Metoda grupării îndeplinește o serie de funcții:
sistematizarea datelor individuale prin restrângerea numărului de valori ale caracteristicii de grupare;
structurarea colectivității în părți omogene;
prezentarea și descrierea structurii colectivității;
selectarea tipurilor social-economice (dacă ele există);
caracterizarea legăturilor dintre caracteristicile statistice.
Gruparea presupune parcurgerea următoarelor etape:
analiza teoretică a populației studiate în vederea stabilirii grupelor calitativ distincte și omogene statistic;
b) stabilirea sistemului de caracteristici care permite identificarea și delimitarea grupelor;
c) efectuarea iterativă prin tatonări, a grupării propriu-zise; când numărul de valori/variante ale caracteristicii/variabilei de grupare este mic, gruparea se face întocmai pe aceste valori/variante, iar când acest număr este mai mare, se stabilesc intervale de grupare sau grupe de variante;
d) încadrarea în diferite grupe/clase a unităților populației și cu centralizarea/agregarea valorilor tuturor caracteristicilor cu care se descrie populația studiată în ansamblu și articulat pe grupele ei.
1.2.4.1.3 Comparația
Metoda comparației este cel mai frecvent folosită în analiza economico financiară. Trăsătura caracteristică constă în studierea proceselor și fenomenelor economice prin prisma unui criteriu de referință, stabilind asemănări și deosebiri față de acesta. Comparația economică este o metodă prin care analiza activității economice are posibilitatea de a examina și a aprecia rezultatul sau procesul cercetat, nu ca o mărime în sine ci în raport cu un criteriu considerat bază de referință, stabilindu-se în felul acesta nivelurile proporționale și ritmul de dezvoltare a fenomenului.
Orice comparație presupune doi termeni: termenul care se compară și termenul care servește drept bază de comparație sau criteriu de comparație. În principiu bazele de referință sunt realizările proprii, totuși alegerea acesteia se face în funcție de scopul analizei, putând fi constituită din:
rezultatele perioadei (perioadelor) precedente;
rezultatele planificate sau programate;
media rezultatelor pe sector (domeniu de activitate);
rezultatele similare unor firme din țară sau străinătate;
standarde sau uzanțe interne sau internaționale;
în anumite situații rezultatele cercetărilor științifice de laborator în domeniu etc.
Folosirea acestei metode în cadrul activității economice a agenților economici presupune respectarea a cel puțin din condițiile următoarelor condiții:
să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparației– indicatorii comparați să aibă același conținut economic și aceeași metodologie de determinare;
analiza să se refere la aceeași perioadă de timp–an, semestru, trimestru, lună.
În practica analizei economico-financiare se utilizează mai multe categorii de comparații după cum urmează:
1.comparații în timp presupun compararea rezultatelor perioadei raportate cu cele ale unei perioade anterioare sau posterioare;
2.comparații în spațiu, adică între subdiviziuni organizatorice (între compartimente ale firmei, între două sau mai multe firme);
3.comparații mixte sunt comparațiile care îmbină cele două criterii mai sus menționate: timpul și spațiul (exemplu:urmărirea dinamicii producției la două firme pe trei ani);
4.comparații în funcție de un criteriu prestabilit: plan, norme, normative, standard etc.
5. comparații cu caracter special pentru care intervin și alte criterii în afara celor mai sus menționate. Cele mai frecvente sunt comparațiile variantelor de proiecte tehnice, tehnologice, organizatorice sau de investiții, în vederea alegerii variantei optime (intervenind criterii tehnice, economice, ecologice).
Rezultatul comparației se exprimă în valori care arată gradul în care un fenomen se abate de la nivelul luat ca bază și poate lua următoarele forme:
abaterea absolută (F) reprezintă diferența dintre nivelul efectiv și cel al bazei de comparație a aceluiași fenomen, exprimată în unitățile de măsură proprii fenomenului dat:
unde: F1–valoarea efectivă a fenomenului;
F0–valoarea de referință a fenomenului;
F–abaterea absolută.
abaterea relativă (rF) reprezintă diferența dintre nivelul efectiv al fenomenului și nivelul luat ca bază de referință a aceluiași fenomen corectat cu indicele de realizare a fenomenului (IF):
unde: IF–indicele de realizare a fenomenului.
indicele variației relative (IF) arată de câte ori indicatorul economic realizat este mai mare sau mai mic decât cel stabilit ca bază de referință și se exprimă de obicei în procente:
abaterea indicelui variației relative (IF) este ritmul (viteza) de dezvoltare a fenomenului și se exprimă procentual ca diferență între indice și unitate sau în cazul exprimării procentuale între indice și 100:
În analiza economico-financiară se consideră că cea mai sugestivă formă de exprimare a fenomenelor economice în cadrul metodei comparației este prin abaterea absolută de aceea aceasta și indicele variației absolute sunt cele mai des utilizate.
1.2.4.1.4 Generalizarea sau evaluarea rezultatelor
Generalizarea reprezintă o metodă calitativă de reunire într-un ansamblu coerent a concluziilor obținute din studiul factorial-cauzal al fenomenelor, reținându-se aspectele esențiale necesare procesului decizional. Generalizarea se realizează în raportul de analiză, în studiile de fezabilitate și de evaluare, precum și în alte situații.
1.2.4.1.5 Stabilirea sistemului factorial-cauzal
al explicării fenomenului
Stabilirea factorilor care determină schimbări de stare în activitatea firmei ca sistem are la bază cunoașterea economiei acesteia, a relațiilor structural-funcționale ce se formează între elementele ei (cu diferite grade de agregare a exprimării lor). Ea presupune, ca o condiție indispensabilă cunoașterea naturii fiecărui factor (cantitativ, de structură, calitativ) pentru ca sistemul să fie realizat în mod logic și real pe principiul condiționării, corelării.
Metoda stabilirii sistemului factorial-cauzal asigură rigoarea științifică analizei fenomenului și premisa constituirii modelelor de analiză.
1.2.4.2 Metode și tehnici ale analizei cantitative
Metodele analizei cantitative au rolul de a cuantifica contribuția elementelor componente și a factorilor la formarea și variația fenomenului studiat, precum și poziționarea firmei într-un mediu dat. Comensurarea acțiunii fiecărui element sau factor asupra rezultatului (efectului) analizat are menirea de a da finalitate de mărime și sens legăturilor cauzale, de a reliefa factorii cu acțiune mai importantă asupra rezultatelor și de a aprecia măsura în care au fost folosite resursele firmei.
Metodele de comensurare cantitativă ce se pot utiliza variază în funcție de scopul analizei, de sursele informaționale și de tipul de relații de condiționare dintre factori. Principalele metode ale analizei cantitative sunt:
indicatorii economico-financiari;
metoda indicilor;
coeficienții de structură, echilibru și eficiență;
ratele-metodă de măsurare a fenomenului economico-financiar;
metoda scorurilor;
metoda balanțieră;
metoda substituirii în lanț (metoda iterării);
metoda calculului matriceal;
metoda analizei cost-beneficiu (ABC);
metoda cercetării operaționale;
metoda corelațiilor (metoda analizei regresionale);
metoda grilelor de evaluare;
metodele sociologice.
1.2.4.2.1 Indicatorii economico-financiari
Indicatorii reprezintă o modalitate de măsurare a fenomenului prin care acesta capătă o dimensiune cantitativă sau calitativă. Spre exemplu, pentru a poziționa firma din punct de vedere al dimensiunii activității se folosește cifra de afaceri:
unde: Ca-cifra de afaceri;
M–mărfurile vândute;
qv–produsele vândute;
p–prețul de vânzare, exclusiv TVA.
Pentru a măsura diversele laturi ale activității se utilizează zeci de indicatori care la rândul lor pot fi comparați, descompuși, grupați în concordanță cu scopul analizei.
1.2.4.2.2 Metoda indicilor
Metoda indicilor reprezintă o metodă frecvent utilizată în analiza fenomenelor economico-financiare. Cu ajutorul lor se stabilește dinamica față de o bază fixă sau în lanț, se construiesc ritmuri, se fac aprecieri asupra evoluției performanțelor, a capacității sistemului de a evolua într-un anume context.
1.2.4.2.3 Coeficienții de structură, echilibru și eficiență
Coeficienții de structură, echilibru și eficiență reprezintă o metodă de mare utilitate în diagnosticarea fenomenelor firmei și a performanțelor ei.
Coeficienții de structură se obțin prin raportarea unei componente la ansamblul fenomenului cercetat:
unde:
Ki–coeficientul de structură;
ei–elementele componente ale fenomenului, rezultatului.
Coeficienții de eficiență rezultă din compararea eforturilor depuse cu rezultatele obținute:
sau
ca exemplu avem:
unde:
Rf–rata financiară a capitalului propriu;
Pn–profit net;
Cpr–capital propriu.
Coeficienții de echilibru reprezintă raportul a două mărimi comparabile, cu semnificație în termeni de echilibru economic sau financiar. Ca exemplu avem:
unde:
K–coeficientul (rata) autonomiei financiare;
Cpr–capital propriu;
Iml–împrumuturi pe termen mediu și lung.
sau
unde:
K-coeficientul de acoperire financiară a imobilizărilor cu surse
proprii și împrumutate (pe termen scurt și mediu);
Cp-capitalul permanent;
I-imobilizări.
1.2.4.2.4 Ratele – metodă de măsurare a
fenomenului economico-financiar
Ratele reprezintă un raport între doi indicatori comparabili din punct de vedere economic. Metoda ratelor este larg utilizată în practică, fiind bazată pe procedeul înlocuirii factorilor cu valori anterioare sau determinate. Ca exemplu putem avea:
unde:
Rc-rata rentabilității față de cifra de afaceri (rata rentabilității
comerciale);
P-profitul aferent cifrei de afaceri;
– volumul produselor în prețuri de vânzare;
– volumul produselor în costuri.
Interpretarea ratelor trebuie făcută cu prudență, ținând seama de fiecare termen al raportului atunci când acesta se face la nivelul modelului de calcul. Admitem pentru demonstrare rata cheltuielilor (costurilor), pentru care în două ipostaze diferite se pot obține valorile:
Ca mărime (limitată la raport), rata denotă o stare bună, eficiența cheltuielilor a crescut deoarece: , dar în condițiile în care și . Micșorarea cifrei de afaceri în economia concurențială reprezintă un simptom complex de risc.
Și în cazul ratelor, ca metodă de măsurare a fenomenului economico-financiar, după natura lor acestea se împart în următoarele categorii:
rate de structură – ajută la calcularea ponderii unor părți sau elemente componente față de mărimea totală a fenomenului supus analizei, în vedere efectuării unei analize structurale. Permit comparații între firme de dimensiuni mici, precum și sesizarea modificărilor structurale în cadrul unei firme de-a lungul timpului;
rate de eficiență – permit calcularea unor indicatori prin care se apreciază eficiența economică și profitabilitatea firmei; acestea pot fi de tipul:
efect – efort: rata rentabilității economice, rata rentabilității resurse- lor consumate, productivitatea muncii etc.
efort – efect: ratele de eficiență ale cheltuielilor, costul unitar etc.
rate de echilibru financiar-reflectă corelația dintre posturi sau grupe de posturi bilanțiere de activ și de pasiv: ratele de lichiditate, rata solvabilității globale etc.
rate de gestiune – se folosesc în special pentru aprecierea eficienței folosirii resurselor materiale , umane și financiare ale firmei.
Ratele servesc pentru comparații în timp și spațiu. De asemenea sunt folosite, de regulă, pentru a analiza poziția firmei față de media ramurii de activitate, față de principalii concurenți de pe piață, față de situația economică generală etc.
Deși în teorie se operează cu un număr mare de rate, în practică, fiecare agent utilizează o gamă relativ restrânsă, care reflectă cel mai bine realizarea intereselor sale economice și financiare.
1.2.4.2.5 Metoda scorurilor
Scorul reprezintă o metodă de analiză discriminantă cu care se operează în mediul extern al firmei, de regulă băncile. Ea reprezintă o funcție construită pe baza unui număr mai mare sau mai mic de indicatori (de exemplu, una din funcțiile scor cu care operează Banca Franței se întemeiază pe 8 indicatori, iar valorile ei au la bază observări în timp, pe un număr de ani și neste aplicabilă firmelor cu peste 500 de salariați).
Primele lucrări privind metoda scorurilor au fost realizate în SUA, între anii 1966 și 1968, iar în Franța spre sfârșitul anilor 70. Modelul general al funcției scor este următorul:
Z = ax1 + bx2 + cx3 +…+zxn
unde:
x1,x2,x3,…,xn–ratele implicate în calcul;
a,b,c,…,z–coeficienții de ponderare.
Analiza discriminantă se folosește preponderent în investigarea echilibrului financiar, unde nu substituie alte metode, ci le completează.
Scorul Z calculat la nivelul unei firme indică gradul de vulnerabilitate al acesteia, pune în evidență disfuncționalitățile înainte ca situația să devină iremediabilă, compromisă. Analiza comparativă a dinamicii scorului individual cu evoluția constantă la nivelul sectorului de activitate reflectă predispoziția firmei la risc într-un anumit mediu profesional.
În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, Modelul Conan și Holder, Loeb și Partier etc.
Stabilirea scorului presupune parcurgerea următoarelor etape:
1.alegerea unui eșantion care să cuprindă două categorii de firme: unele falimentare sau aflate în dificultate și altele fără probleme financiare;
2.compararea celor două grupuri de firme, pe un interval de timp suficient de mare, pe baza unor indicatori susceptibili de a fi semnificativi;
3.selectarea indicatorilor care realizează cea mai bună discriminare;
4.elaborarea, prin tehnica analizei discriminante, a unei combinații liniare a indicatorilor semnificativi (funcția scor);
5.alegerea unui punct sau a unor puncte de inflexiune care să realizeze clasificarea predictivă a firmelor în cele două grupuri;
6.analiza a priori și a posteriori a ratei de succes a scorului prin compararea clasificării predictive cu situația cunoscută a firmelor din eșantion.
Scorul constant la nivelul unei firme permite estimarea riscului de faliment la un moment dat.
1.2.4.2.6 Metoda balanțieră
Numită și metoda „input-output” se utilizează în cazul în care între elementele fenomenului cercetat există relații de tip determinist de natura sumei și/sau diferenței, legături care oglindesc cantitativ interdependența dintre elementele fenomenului.
Legăturile balanțiere oglindesc cantitativ interdependența elementelor fenomenului analizat, analiza acestora permițând să scoată la iveală cauzele care au determinat modificarea unui rezultat, comparând elementele balanței-valori efective cu cele din baza de referință. În cadrul metodei balanțiere, se folosește atât balanța elementelor cât și balanța modificării elementelor.
Modelul analitic de exprimare a relațiilor balanțiere este utilizat la analiza balanței mărfurilor, la analiza balanței materialelor, la stabilirea volumului producției marfă, valorii adăugate, balanței financiare etc .Relația corespunzătoare acestui model este:
M = a + b–c
echivalentul în activitatea economică este:
Sf = Si + I – E
unde:
Sf–stoc final (la sfârșitul perioadei);
Si–stoc inițial (la începutul perioadei);
I–intrări în decursul perioadei;
E–ieșiri în decursul perioadei.
Prin această metodă se determină influențele modificărilor față de program sau față de perioada precedentă a valorile efective ale elementelor, stabilite ca diferență, ținându-se seama de semnul algebric („+”sau„-”) pe care îl au în formula care modelează dependența.
În cazul modelului general M=a+b-c, cuantificarea influențelor variației elementelor componente se prezintă astfel:
M = M1–M0
1.2.4.2.7 Metoda substituirilor în lanț
(metoda iterării)
Metoda iterării se folosește în cazul relațiilor de tip determinist care au formă matematică de produs sau de raport între factori (cu acțiune directă sau inversă) și care au forma unor funcții.
Metoda se bazează pe trei principii:
1.ordonarea factorilor în cadrul modelului de analiză are în vedere condiționarea lor economică, și anume: factori cantitativi, factori de structură și factori calitativi;
2.substituirile se fac succesiv avându-se în vedere ordinea menționată la primul principiu;
3.un factor substituit se menține ca atare în operațiunile ulterioare.
De exemplu, într-un model de trei factori, într-o formă abstractă, fenomenul (rezultativa) capătă expresia:
F = f(x) respectiv F =f (a,b,c)
corespondent în activitatea economico-financiară ar putea fi:
notăm și
unde:
Ae–active din exploatare;
Ca–cifra de afaceri în prețuri de vânzare (exclusiv TVA);
Pe–profit din exploatare;
– cifra de afaceri la 1 leu active din exploatare;
– profitul la 1 leu cifră de afaceri.
Luând ca bază modelul prezentat, influența factorilor cu ajutorul metodei iterării se face astfel:
valorile bazei de comparație:
F0 = a0 · b0 · c0 respectiv Pe0 = Ae0· 0 · 0;
valorile de comparat:
F1 = a1 · b · c1 respectiv Pe1 = Ae1 · 1 · 1.
În studierea fenomenelor economice sub formă de produs se pornește de la studierea modificărilor absolute (F) și a celor procentuale (F %):
F = F1–F0 respectiv Pe = Pe1–Pe0
respectiv
A. Analiza fenomenului în mărimi absolute
1.Influența factorului „a” respectiv influența factorului Ae:
respectiv
2. Influența factorului „b” respectiv influența factorului :
respectiv
3. Influența factorului „c” respectiv influența factorului :
respectiv
pentru verificare avem următoarea relație:
respectiv
Admitem pentru exemplificare datele din următorul tabelul:
Tabelul 1.2
Pe = 540.000 – 320.000 = +220.000 mii lei
1. Influența activelor din exploatare:
= (1.000.000 – 800.000) · 4 · 0,10 = +80.000 mii lei
2. Influența cifrei de afaceri la 1 leu active din exploatare:
= 1.000.000 · (4,5 – 4,0) · 0,10 = +50.000 mii lei
3. Influența profitului la 1leu cifră de afaceri:
= 1.000.000 · 4,5 · (0,12 – 0,10) = +90.000 mii lei
(1)+(2)+(3)=220.000 mii lei
B. Analiza fenomenului în mărimi relative
Dacă fenomenul este reprezentat sub formă de indici, atunci eliminarea influențelor asupra modificării relative pe baza iterării se realizează pe aceleași principii. Modelul general și de principiu se exprimă cu ajutorul relației:
unde:
– indicii factoriali;
IF–indicele rezultatului (fenomenului).
Pentru că în exemplul nostru avem trei factori care influențează asupra fenomenului, indicele acestuia se prezintă sub forma următoare:
respectiv
Modificarea procentuală a fenomenului rezultativ se calculează ca diferență între indicele acestui fenomen și 100:
respectiv
Determinarea influențelor prin metoda iterării se realizează astfel:
1.Influența factorului „a” respectiv influența factorului Ae:
respectiv
2. Influența factorului „b” respectiv influența factorului :
respectiv
3. Influența factorului „c” respectiv influența factorului :
respectiv
pentru verificare admitem relația:
respectiv
pe exemplul practic avem următoarele influențe:
1. Influența activelor din exploatare:
2. Influența cifrei de afaceri la 1 leu active din exploatare:
3. Influența profitului la 1leu cifră de afaceri:
1+2+3=68,75
În cazul în care un fenomen este reprezentat sub formă de raport între doi factori sau variabile, vom avea de-a face cu un model de corelare de tip determinist, situație în care relația noastră capătă următoarea expresie:
respectiv
respectiv
sau respectiv
I.Când factorul cantitativ se află la numărător:
în mărimi absolute fenomenul analizat se explică astfel:
1. Influența factorului „a” respectiv influența cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare:
respectiv
2.Influența factorului „b” respectiv influența activelor de exploata-
re:
respectiv
în mărimi relative fenomenul analizat se explică astfel:
1. Influența factorului „a” respectiv influența cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare:
respectiv
2. Influența factorului „b” respectiv influența activelor circulante de exploatare:
respectiv
pe exemplul practic , adică rata de eficiență a activelor de exploatare exprimată pe baza cifrei de afaceri la 1 leu active din exploatare, variația acesteia față de baza de comparație este:
în mărimi absolute:
1. Influența cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare:
2. Influența activelor circulante de exploatare:
în mărimi relative:
1. Influența cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare:
2. Influența activelor de exploatare:
II. Când factorul cantitativ se află la numitor:
în mărimi absolute:
1. Influența factorului „b” respectiv influența activelor de exploatare:
respectiv
2. Influența factorului „a” respectiv influența cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare
respectiv
în mărimi relative fenomenul analizat se explică astfel:
Influența factorului „b” respectiv influența activelor de
exploatare:
respectiv
2. Influența factorului „a” respectiv influența cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare:
respectiv
pe exemplul practic , adică rata de eficiență a activelor de exploatare exprimată pe baza cifrei de afaceri la 1 leu active din exploatare, variația acesteia față de baza de comparație este:
în mărimi absolute:
1.Influența activelor de exploatare:
2. Influența cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare
în mărimi relative:
1. Influența activelor circulante de exploatare:
2. Influența cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare:
Iterarea ca metodă de cuantificare se utilizează și în cazul în care variabilele unui model sunt relații de sumă sau/și diferență. Ca model reprezentativ avem:
F = a + b –c
iar corespondent în activitatea economico-financiară avem următoarea relație:
D = Si +I–Sf
unde:
Si–stoc inițial;
I–intrări;
Sf–stoc final.
stabilirea influenței factorilor cu ajutorul metodei iterării se face astfel:
1. Influența stocului inițial:
Si1–Si0
2. Influența intrărilor:
I1–I0
3. Influența stocului final:
-(Sf1–Sf0)
1.2.4.2.8 Metoda calculului matriceal
Aplicarea calculului matriceal, adaptat la necesitățile analizei economico-financiare este util și eficient și se aplică în cazul existenței unor relații deterministe de produs sau de raport între fenomenul analizat și factorii de influență. Separarea influenței factorilor prin metoda calculului matriceal ține seama de ordinea de intercondiționare a factorilor, întărind principiile metodei iterării succesive.
Metoda se poate aplica în toate domeniile analizei economice, iar pentru faptul că se poate ușor prelucra cu ajutorul calculatoarelor electronice, îi conferă un mare grad de detaliere, exactitate, operativitate și eficiență (numărul calculelor este relativ mare).
1.2.4.2.9 Metoda analizei cost-beneficiu (ABC)
Inițiatorul acestei metode este Pareto și este o metodă care propune o analiză selectivă a componentelor unui fenomen sau rezultat în funcție de poziția lor în cadrul întregului.
Metoda analizei cost-beneficiu (ABC), elaborată de către Institutul Băncii Mondiale (BIRD), se bazează pe aplicarea tehnicilor de actualizare și pe folosirea în cadru analizei a unui număr restrâns de indicatori de eficiență. Scopul oricărei analize cost-beneficiu este de a compara costurile cu veniturile aferente oricărei activități economice, în vederea estimării eficienței economice a acesteia. Ea conține atât componente de analiză economică, cât și componente de analiză financiară, identificându-se însă ca o metodă specifică, parte componentă a metodologiei analizei economice.
În esență, metoda constă în analiza rentabilității unui obiectiv economic, pe baza ratei interne de rentabilitate a proiectului obținută cu ajutorul tehnicilor de actualizare.
Metoda presupune parcurgerea următoarelor etape:
1.stabilirea domeniului și a conținutului parametrului specific acestuia; ca exemplu putem avea gestiunea stocurilor unde parametrul specific îl poate constitui stocul mediu;
2.stabilirea valorilor parametrului specific la nivelul tuturor componentelor fenomenului investigat; exemplu: stocul mediu pe produs, intrările pe furnizor.
3.ordonarea elementelor componente ale fenomenului investigat în ordinea descrescătoare a parametrului specific (se mai poate numi și logica A B C);
4.calculul valorilor cumulate ale parametrului specific;
5.delimitarea a trei grupe semnificative: A,B,C;
6.reprezentarea grafică a curbelor A, B, C (curba teoretică pe baza datelor statistice și curbele reale pe baza informațiilor din firma analizată).
Domeniile în care se folosește frecvent diagrama Pareto sunt: analiza stocurilor, analiza costurilor, analiza cifrei de faceri, analiza furnizorilor.
1.2.4.2.10 Metoda cercetărilor operaționale
Prin definiție cercetarea operațională este disciplina optimizării deciziilor cu ajutorul modelării matematice. Cercetările operaționale reprezintă un ansamblu de metode care sunt utilizate în adoptarea deciziilor în cazul în care intervin numeroși factori care trebuie avuți în vedere. Metodele utilizate în cercetările operaționale pot fi grupate astfel:
metode deterministe: programare liniară, programarea dinamică, teoria jocurilor, metoda drumului critic etc.
metode probabilistice: lanțurile Marcov, teoria firelor de așteptare, metoda Pert;
metode simulative: metoda Monte Carlo, modelul dinamic al simulării gestionare etc.
Elementele principale care caracterizează aplicarea cercetărilor operaționale în analiza economico-financiară sunt:
cercetarea unor sisteme organizate, multivariabile și cu traiectorii relativ stabile;
aplicarea unor metode științifice pentru evidențierea și măsurarea intensității legăturilor factoriale, exprimarea lor matematizată și atribuirea de ponderi diferitelor legături;
raționalizarea deciziilor pe baza informațiilor și a unor metode științifice de analiză post operatorie și previzională.
Modelele cercetării operaționale se bazează pe o mare diversitate de procedee matematice și cu aplicație la nivel macroeconomic dar mai ales microeconomic, caracterizate în esență prin căutarea unei soluții optime sau apropiate de optim, pentru fenomenul studiat, procedee care fac din aceste modele un important instrument pentru optimizarea deciziilor în analiza de sistem. Cercetările operaționale sunt utilizate în analiza previzională.
1.2.4.2.11 Metoda corelațiilor
(metoda analizei regresionale)
Metoda corelațiilor sau metoda analizei regresionale se utilizează atunci când între fenomenul studiat și factorii de influență există relații de tip stocastic. Cu ajutorul acestei metode se măsoară intensitatea legăturii dintre fenomenul analizat și factorii săi de influență, precum și influența acestora.
Adaptarea metodei la necesitățile analizei economico-financiare se face parcurgând următoarele etape:
1.analiza calitativă presupune stabilirea conținutului economic al fenomenului analizat Y și al factorilor săi de influență ;
2.determinarea existenței legăturilor de cauzalitate și a formei lor matematice, respectiv stabilirea ecuației de regresie, care poate fi:
de tip liniar: ; exemplu: legătura dintre volumul desfacerilor de mărfuri și veniturile bănești ale populației;
de tip hiperbolic: ; exemplu: legătura dintre nivelul cheltuielilor fixe și volumul veniturilor;
de tip parabolic: ; exemplu: legătura dintre structura mijloacelor fixe și cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe;
de tip exponențial: ; exemplu: legătura dintre cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe și volumul producției;
unde:
a,b,c–parametrii de regresie (coeficienții);
F–caracteristica rezultativă;
x–caracteristica factorială.
3.determinarea valorilor parametrilor ecuației de regresie, cea mai utilizată metodă în acest scop fiind metoda celor mai mici pătrate;
4.stabilirea intensității legăturii dintre fenomenul analizat și factorii săi de influență, în vederea evidențierii factorilor esențiali și a celor neesențiali prin intermediul coeficientului de corelație, calculat prin modelul:
unde:
– coeficientul de corelație dintre variabila z și variabila x;
xi–valorile observate pentru variabila x;
yi–valorile observate pentru variabila y;
n–numărul observărilor (perechilor (xi,yi)).
5. evidențierea influenței factorilor asupra fenomenului analizat, cu ajutorul coeficientului de determinație (simplu și multiplu):
unde:
– coeficientul de determinație;
b–coeficientul de regresie;
n–numărul observărilor pe care se bazează regresia (minim 15 în
practică).
Yx–valorile estimate ale ecuației de regresie;
– media estimată a caracteristicii factoriale;
– media estimată a caracteristicii rezultative;
– dispersia caracteristicii rezultative;
1.2.4.2.12 Metoda grilelor de evaluare
Folosirea acestei metode presupune parcurgerea următoarelor etape:
stabilirea criteriilor de evaluare a activității studiate;
determinarea coeficienților de ponderare (suma lor este întotdeauna egală cu 1);
notarea criteriilor de evaluare;
calculul notei medii ponderate pe baza relației:
unde:
cpi–coeficientul de ponderare al criteriului „i”;
ni–nota acordată criteriului „i”.
1.2.4.2.13 Metodele sociologice
Printre tehnicile sociologice care asigură o conlucrare a analiștilor cu managerii, se numără cea a chestionarelor și a interviului.
În ceea ce privește chestionarul, în practica diagnosticului se întâlnesc două situații:
a) studii cu caracter general la nivelul unei regiuni sau la nivelul unei țări, pentru realizarea cărora se folosesc chestionare cu întrebări valabile pentru întregul eșantion de agenți economici investigați;
b)studii la nivelul unei anumite firme; în această situație se elaborează chestionare cu întrebări specifice firmei, respectiv domeniului investigat.
Indiferent de amploarea investigării, chestionarul trebuie să satisfacă câteva cerințe:
să fie redactate într-un limbaj simplu, accesibil;
întrebările să fie clare și redactate într-o ordine logică;
conținutul formularului să concorde cu nevoile de informații ale diferitelor tipuri de diagnostic: funcțional, strategic, global etc.
Interviul este o discuție deschisă care încearcă să lărgească câmpul de informații necesare pentru realizarea unui diagnostic. În măsura în care este pregătit, interviul permite analiștilor obținerea unor informații fine, de nuanță.
1.2.5 Sistemul de informații–premisă a efectuării
analizei economico-financiare
Ca metodă a cunoașterii, analiza economico-financiară presupune cunoașterea situațiilor în care se desfășoară activitatea firmei și modurile de acțiune ale acesteia în vederea corelării acestora cu obiectivele de realizat atât în timp cât și în spațiu. Pentru o astfel de cunoaștere este necesar ca analiza să beneficieze de informații care să reflecte complex stările prin care firma trece, interdependențele acestor stări. Pentru adoptarea unor decizii eficiente este nevoie ca analiza economico-financiară să se bazeze pe un sistem informațional funcțional care să poată oferi informații economice cât mai variate (mod de exprimare, grad de prelucrare, mod de înregistrare, proveniență etc.) și care să satisfacă cerințele multiple și să asigure o percepere cât mai corectă a proceselor economice la care se referă.
„Materie primă” necesară analizei economico-financiare este informația economică și joacă un rol deosebit în conducerea unităților economice deoarece trebuie să exprime activitatea economică reală a firmei. Cu cât informația economică este mai bogată, mai complexă, cu atât decidentul dispune de mai multe elemente care îi permit o profundă cunoaștere a fenomenelor și proceselor economice și ca atare să ia măsurile și deciziile necesare de creștere a gradului de folosire a resurselor umane, materiale și financiare, deci de creștere a performanțelor economico-financiare ale firmei.
În condițiile economiei concurențiale managerii firmelor trebuie să aibă o cunoaștere a evoluției fenomenelor și proceselor economice și să adopte o suită de decizii care să ducă la obținerea unor rezultate economico-financiare superioare față de obiectivele stabilite în program sau față de perioada precedentă. Dificultatea managerilor în luarea deciziilor nu constă în lipsa informațiilor ci în dificultatea culegerii, prelucrării și selecționării lor. Putem spune că este necesară o grupare a informațiilor în vederea facilitării culegerii, prelucrării și selecționării lor, oferind managerilor posibilitatea alegerii cât mai exacte a categoriei de informații de care au nevoie. După criteriile de grupare a informațiilor putem avea:
1. după modul de exprimare: orale, scrise și audio-vizuale;
2. după mediul de unde provin: interne și externe;
3. după direcția vehiculării: ascendente,descendente și orizontale;
4. după gradul de prelucrare: primare, intermediare și finale;
5. după utilitatea lor: de previziune, de planificare operativă, de control și reglare, de evaluare și de execuție;
6. după stabilitatea în timp: convențional-constante și variabile;
7. după modul de reflectare a activității: operative și periodice;
8. din punct de vedere funcțional: de plan, efective și normative;
9. după natura lor: științifică, tehnologică și tehnică, economică și financiară, politică, comercială, de marketing, juridică, socială și sociologică;
10. după legalitatea lor: legale (deschise și închise) și ilegale.
Cel mai mare interes îl reprezintă informațiile economice și financiare care vizează mediul general (rata inflației,dinamica PIB și VN, rata dobânzii, prețul resurselor etc.) sau mediul imediat (sănătatea financiară a firmei, concurența, furnizorii, clienții etc.). În cadrul acestor informații un rol deosebit îl au cele oferite de documentele financiare de sinteză (bilanț, cont de profit și pierdere etc.).
Informațiile comerciale și de marketing asigură poziționarea firmei față de concurenții săi și identificarea raportului de forțe dintre principalii autori ai pieței, prin cunoașterea clientelei actuale și potențiale, piețelor directe și indirecte, a distribuitorilor, a mediului instituțional (colectivitățile locale, colectivitățile publice, sindicatele).
În stabilitatea politicii și strategiei firmei prezintă interes și informațiile politice privind stabilitatea politică, raportul dintre diferite orientări politice, personalitățile politice ale țării și perspectivele lor.
Specialiștii apreciază că aproape 90% din informații sunt informații legale, iar 70% din acestea sunt informații deschise. Din această categorie fac parte:
reviste, cotidiene, magazine, periodice;
colocvii, conferințe, congrese;
saloane, expoziții, târguri;
băncile de date.
Aceste resurse nu pot constitui baza luării deciziilor și ca atare firmele pot apela la diverse organisme furnizoare de documente de sinteză, cum sunt:
agenții regionale de informare științifică și tehnică;
camerele de comerț și industrie;
institute naționale de statistică;
organisme de consultanță;
agenții naționale de cercetare și informare etc.
Informațiile închise se obțin prin:
vizite, întâlniri, relații directe cu clienții, furnizorii și concurenții;
cumpărarea și analiza de eșantioane;
rețeaua proprie a firmei.
În concluzie, la nivelul firmelor sistemul de informații se formează din două categorii de surse:
1) surse interne–sunt informații generate de procesele interne ale firmei și reflectă funcțiunea propriu-zisă a sistemului firmă, stările acesteia în anumite momente. Principalele informații de natură internă sunt furnizate de documentele de sinteză: bilanțul contabil, contul de profit și pierdere și anexele la bilanț.
2)surse externe-sunt necesare orientării activității firmei, realizării obiectivelor și cuprind informații privind conjunctura pieței interne și internaționale, performanțele concurenței, progresul tehnic în respectiva ramură de activitate.
Pentru ca informațiile să poată fi folosite eficient în procesul conducerii unităților economice trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1) utilitatea informației–necesară managerilor unității în conducerea proceselor economice, își pune amprenta prin gradul și modul de servire asupra conducerii în procesul de cunoaștere și reglare a sistemului firmei;
2) exactitatea informației-are în vedere prelucrarea exactă a datelor, înlăturarea filtrajului și reprezintă cerința de bază privind reflectarea obiectivă și corectă a fenomenului analizat;
3) profunzimea informației–presupune reflectarea completă a legăturilor cauzale dintre fenomenele și procesele economice în vederea luării celor mai bune decizii de creștere a eficienței economice.
4) vechimea (vârsta) informației–poate duce la luarea unor decizii necorespunzătoare în cazul în care acestea nu au fost actualizate la timp; ea condiționează operativitatea și calitatea deciziei;
5) valoarea informației–este determinată de posibilitatea adoptării unor decizii eficiente pentru firmă ca sistem condus. Ea își pune amprente asupra rezultatelor economico-financiare ale firmei.
6) costul informației–are un rol hotărâtor în structurarea și conducerea unităților economice, în condiții de eficiență. Este necesară cunoașterea costului pentru obținerea informațiilor necesare luării celor mai eficiente decizii.
Respectarea cerințelor menționate mai sus va crea condițiile obținerii unor informații, care utilizate în procesul de conducere a firmei, vor contribui la determinarea, pe baza analizei economico-financiare, a unor concluzii asupra activității desfășurate și va asigura premisele necesare pentru adoptarea unor măsuri de creștere a eficienței economie.
1.2.6 Sisteme organizaționale ale activității de
analiză economico-financiară
Complexitatea și dinamica activității economico-financiare, cunoașterea și înțelegerea legăturilor și acțiunilor dintre factori ce caracterizează ansamblul fenomenelor și proceselor economice specifice firmei ca sistem, presupun o abordare unică în cadrul activității practice de analiză economico-financiară.
Activitatea practică de analiză economico-financiară poate fi organizată diferit în funcție de subiect și scopul urmărit. Activitatea desfășurată de compartimentul de analiză economico-financiară constă în realizarea de rapoarte de diagnosticare pe probleme, analiză pe bază de bilanț în scopul prezentării în cadrul ședințelor consiliilor de administrație, respectiv adunarea acționarilor, diagnostice globale necesare disfuncționalităților existente în desfășurarea activității.
Datorită complexității activității de analiză economico-financiară în cadrul managementului agentului economic se pot distinge mai multe posibilități de organizare a acesteia, după cum urmează:
1) efectuarea analizei la nivelul fiecărui compartiment funcțional pe probleme unde fiecare angajat are sarcina de a analiza pe cât posibil de operativ problemele și situațiile care se ivesc și de a informa, ori de câte ori este necesar, conducerea compartimentului în vederea luării măsurilor de reglementare și îmbunătățire a activității. Datorită intensificării și complexității mediului concurențial fiecare compartiment trebuie să devină cea mai importantă verigă de soluționare, de promovare a ideilor novatoare cu efecte benefice asupra agentului economic.
2) efectuarea analizei economico-financiare la nivelul agentului economic prin intermediul compartimentului financiar-contabil–analiza are mai mult un caracter de raportare în vederea descărcării gestiunii administratorilor și se realizează pe bază de bilanț care se prezintă în cadrul Consiliului de Administrație sau Adunarea Generală a Acționarilor. Această analiză se reflectă în principalele documente elaborate: contul de profit și pierdere, bilanțul contabil și notele explicative la bilanț sau în diverse analize tematice solicitate de Comitetul de Direcție (CD), Consiliul de Administrație (CA) și Adunarea Generală a Acționarilor (AGA).
Tot la nivelul agentului economic, distingem analize tematice sau de ansamblu efectuate de organisme create special, având însă un caracter temporar, în funcție de scopul urmărit, ca de exemplu:
promovarea unor noi produse;
studierea concurenței la anumite produse pentru stabilirea strategiei;
extinderea sau restrângerea unor activități pentru realizarea unor produse;
studii de fezabilitate etc.
Aceste probleme pot fi date spre studiu și unor subiecți din afară, pentru a se crea caracterul de independență și a avea garanția unei firme recunoscute pe plan intern și internațional. Nu se exclude nici o activitate paralelă pentru a compara concluziile.
3) efectuarea analizei economico-financiare de către un subiect din afara firmei–acestea pot fi:
organele fiscale ale statului care efectuează analize financiare asupra modului de stabilire a bazei de impozitare, asupra respectării legislației în vigoare, activitate în care se îmbină analiza,controlul și verificarea;
unitățile bancare realizează analize cu ocazia solicitării de către firme a creditelor acordării de credite și urmăririi rambursării lor.
firme specializate de consulting realizează analize la solicitarea întreprinzătorului pentru rezolvarea unor probleme sau situații. În această categorie mai pot fi introduse studiile de fezabilitate, de evaluare a unor active sau a întregii activități, asociere, privatizare, angajarea unor afaceri cu diferiți parteneri.
În concluzie, indiferent de ce tip de subiect este efectuată analiza economico-financiară, aceștia trebuie să evalueze condițiile de mediu cât mai bine pentru a interveni eficient în creșterea gradului de utilizare a resurselor umane, materiale și financiare, în eliminarea „punctelor critice”, în obținerea celor mai bune performanțe.
1.2.7 Etapele activității
practice de analiză economico-financiară
Procesul de analiză trebuie să intervină și atunci când activitățile se desfășoară eficient pentru a descoperi noi rezerve, prin a căror mobilizare să se asigure o evoluție favorabilă a principalilor indicatori economico-financiari, o creștere a gradului de utilizare a resurselor de care firma dispune. În concluzie, desfășurarea oricărei analize economice complexe sau tematice presupune parcurgerea următoarelor etape:
1) elaborarea tematicii de analiză presupune cunoașterea clară a problematicii care formează obiectul analizei pentru a putea determina atât rezultatele favorabile cât și lipsurile existente în vederea adoptării măsurilor pentru îmbunătățirea întregii activități. Tematica de analiză trebuie să ofere specialiștilor implicați în procesul de analiză indicii asupra modului cum vor acționa pentru a realiza o lucrare de calitate, pe baza căreia să se înregistreze o creștere a eficienței firmei.
2) documentarea și culegerea materialelor necesare pentru efectuarea analizei presupune structurarea informațiilor după diverse criterii pentru a putea ajunge la concluzii raționale privind activitatea desfășurată și care să fie valorificate în procesul de analiză. Modul de culegere și utilizare a informațiilor de către managementul firmei vor asigura calitatea aprecierii activității unității analizate și vor facilita luarea deciziilor pentru ameliorarea activității economico-financiare.
3) verificarea atentă a datelor supuse analizei este una dintre etapele care necesită o abordare deosebită. Procesul de analiză presupune existența unor informații clare, exacte pe baza cărora analistul poate determina indicatorii specifici metodologiei de analiză. Aceasta presupune urmărirea respectării modului de calcul și determinare a indicatorilor, de prelucrare și stocare a informațiilor, de utilizare eficientă a acestora. Este necesar ca informațiile să reflecte în mod real fenomenele și procesele economice, să ofere elemente de bază hotărâtoare care să permită cunoașterea legăturilor dintre diverse structuri organizatorice și să ajute la conducerea eficientă a sistemului.
4) analiza și prelucrarea datelor pe baza metodelor și procedeelor specifice analizei economico-financiare–în funcție de tematica de analiză, pe baza datelor culese, se realizează o sistematizare și prelucrare a acestora, pentru a cunoaște evoluția indicatorilor firmei în comparație cu nivelurile programate, rezultatele obținute în perioadele precedente sau rezultatele obținute de alte unități cu profil asemănător. Analiza diferiților indicatori se realizează pe bază de modele și se urmărește cuantificarea influenței elementelor sau factorilor respectivi, în funcție de legăturile de cauzalitate, pentru a stabili gradul și sensul în care au influențat, măsurile ce se impun pentru evoluția favorabilă în viitor.
5) stabilirea concluziilor și măsurilor pentru creșterea eficienței economico-financiare
Finalizarea procesului de analiză pe baza datelor și informațiilor prelucrate trebuie să conducă la stabilirea celor mai bune concluzii pe baza cărora se clădește organizarea și desfășurarea activităților din cadrul firmei și prin intermediul cărora se ia cele mai bune măsuri de creștere a eficienței valorificării resurselor ca în final să se atingă obiectivele stabilite.
CAPITOLUL II
ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂȚII DE
PRODUCȚIE ȘI COMERCIALIZARE
Suportul oricăror performanțe economico-financiare ale firmei industriale, exploatații agricole, firme comerciale sau prestatoare de servicii îl reprezintă volumul activității, calitatea bunurilor și calitatea serviciilor. Orice evaluare începe prin investigarea complexă a acestor indicatori, în dinamică și comparativ cu obiectivele stabilite pe total și pe structuri specifice.
Pentru caracterizarea dimensiunilor activității, pentru aprecierea rezultatelor și măsurarea performanțelor sale se folosesc indicatori ca: cifra de afaceri, producția exercițiului, valoarea adăugată etc.
Principalele probleme tratate în capitolul analiza diagnostic a activității de producție și comercializare sunt următoarele:
2.1. Analiza situației generale a activității de producție și comercializare pe baza indicatorilor valorici
2.1.1. Sistemul de indicatori valorici utilizați pentru caracterizarea activității de producție și comercializare
2.1.2. Analiza dinamicii activității pe baza indicatorilor valorici
2.1.3. Analiza raportului static și dinamic dintre indicatorii valorici
2.2 Analiza diagnostic a cifrei de afaceri
2.2.1. Aspecte generale privind cifra de afaceri
2.2.2.Analiza dinamică și structurală a cifrei de afaceri
2.2.2.1. Analiza dinamică a cifrei de afaceri
2.2.2.2.Analiza structurală a cifrei de afaceri
2.2.3.Analiza ritmicității și sezonalității producției și livrării, cifrei de afaceri
2.2.4. Analiza factorială a cifrei de afaceri
2.2.5. Reflectarea cifrei de afaceri în principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei
2.3 Analiza diagnostic a valorii adăugate
2.3.1. Aspecte generale privind valoarea adăugată
2.3.2 Analiza dinamică și structurală a valorii adăugate
2.3.2.1. Analiza dinamică a valorii adăugate
2.3.2.2. Analiza structurală a valorii adăugate
2.3.3. Analiza valorii adăugate pe baza ratei față de producția exercițiului și cifrei de afaceri
2.3.4. Analiza diagnostic de tip factorial a valorii adăugate
2.4Analiza diagnostic a calității produselor și serviciilor
2.4.1 Analiza nivelului tehnic calitativ al produselor nedivizibile pe calități
2.4.2 Analiza calității produselor divizibile pe calități
2.4.3 Analiza reflectării calității produselor în performanțele economico-financiare ale firmei
2.4.4 Strategia îmbunătățirii calității produselor firmei
2.1. Analiza situației generale a activității de producție și comercializare pe baza indicatorilor valorici
2.1.1. Sistemul de indicatori valorici utilizați pentru caracterizarea activității de producție și comercializare
Activitatea de producție și comercializare reprezintă un obiectiv important al societății comerciale, indiferent de forma de proprietate, deoarece prin aceasta, se realizează bunurile și serviciile necesare satisfacerii nevoilor individuale și sociale.
Activitatea de producție și comercializare presupune parcurgerea următoarelor etape:
compararea rezultatelor efective cu obiectivele și rezultatele perioadei precedente;
determinarea gradului de îndeplinire a obiectivelor;
identificarea cauzelor care au generat anumite abateri;
stabilirea măsurilor pentru redresarea activității în cazul abaterilor negative.
EXEMPLU:
Se consideră firma „X” SA care produce și comercializează îmbrăcăminte pentru bărbați, femei și copii. Datele activității de confecții sunt sintetizate în următorul tabelul:
Tabelul 2.1 -mii lei-
Concluzii:
se constată că toate valorile previzionale ale indicatorilor au fost superioare mărimilor anului precedent, fapt ce evidențiază că societatea și-a propus o extindere a activității economice;
valorile efective au devansat valorile previzionale, deci societatea și-a îndeplinit integral obiectivele.
Această evoluție a indicatorilor poate fi explicată prin cauze interne sau externe ale mediului economic în care firma își desfășoară activitatea.
Din cauzele externe putem aminti:
diminuarea concurenței sau consolidarea poziției pe piață a societății analizate;
creșterea cererii pentru produsele analizate;
apariția unor noi clienți;
reducerea costurilor de achiziție la materiile prime, materiale etc.
creșterea cererii la export dacă firma produce pentru export;
Cauze interne pot fi:
reducerea consumurilor specifice;
îmbunătățirea gradului de utilizare a capacității de producție;
creșterea productivității muncii;
retehnologizarea sau modernizarea mijloacelor fixe etc.
Pentru dimensionarea activității de producție și comercializare, se recomandă utilizarea unui sistem de indicatori valorici, care fiecare, prin conținut și mod de determinare, având putere informațională, caracterizează anumite aspecte ale activității unei firme.
Aprecierea valorică a activității de producție și comercializare se realizează atât în faza de previziune cât și în faza de execuție, cu ajutorul sistemului de indicatori valorici.
În practica societăților comerciale, pentru caracterizarea activității de producție și comercializare se folosesc în principal următorii indicatori valorici, care constituie instrumentul utilizat în analiză:
1. Cifra de afaceri (CA)
Este indicatorul fundamental al activității agentului economic pe baza căruia se apreciază capacitatea unei firme de a obține venituri din operațiuni comerciale curente. Cifra de afaceri face parte din categoria indicatorilor de rezultate economico-financiare, contribuind la diagnosticarea și evaluarea economică a firmei, la estimarea eficienței managementului practic.
2. Producția obținută destinată livrării sau producția marfă fabricată(Qf)
Reprezintă rezultatul direct și util al activității industriale productive, exprimând valoarea produselor fabricate, lucrărilor executate și serviciilor prestate în cursul unei perioade de timp și care urmează a fi vândute.
Producția obținută destinată livrării (marfă sau vandabilă) se poate determina pe baza următoarei relații:
unde:
– producția obținută destinată vânzării;
-valoarea produselor fabricate (produse finite, semifabricate
destinate vânzării și produse reziduale);
– valoarea lucrărilor executate;
– valoarea serviciilor prestate;
sau – stocurile de produse la sfârșitul și respectiv la
începutul perioadei sau variația producției stocate.
Acest indicator este util pentru estimarea rezultatului potențial al exploatării (profit sau pierdere) deoarece oferă o mai bună corelare cu indicatorii de efort în vederea calculării eficienței activității firmei.
3. Producția exercițiului sau producția globală (Qe)
Indicatorul reflectă în expresie valorică volumul total al activității de producție desfășurate de către firmă pe perioada unui exercițiu financiar. Utilitatea și necesitatea acestuia rezultă în principal din desfășurarea activităților firmelor cu ciclu lung de fabricație unde producția neterminată are un volum însemnat, iar finalizarea produselor se realizează după o lungă perioadă de timp.
Indicatorul „producție globală” este util, chiar necesar în analiza volumului activității firmelor cu ciclu lung, adică acelor firme unde finalizarea produselor are durată relativ mare și în consecință producția neterminată deține o pondere mare. În acest caz, ignorarea ei echivalează cu o subdimensionare a volumului activității cu o denaturare a comparațiilor în timp și spațiu (exemplu industria construcțiilor navale, aerospațiale sau chiar activitatea multor firme constructoare de echipamente industriale).
Producția exercițiului este formată din:
– producția vândută (cifra de afaceri exprimată în prețuri de vânzare, exclusiv TVA);
– variația producției stocate (creșterea/descreșterea producției stocate, în care se includ stocurile de produse finite, semifabricate, producție neterminată etc.);
– producția imobilizată, respectiv costurile imobilizărilor corporale și necorporale realizate în regie proprie;
Formula corespunzătoare producției exercițiului este:
unde:
– producția vândută;
– variația producției stocate;
– producția imobilizată.
Orice schimbare a elementelor componente poate să însemne nu numai o modificare structurală ci și o anume dinamică a ei. Deci cauzele modificării producției vândute, producției stocate și a celei imobilizate sunt și cauze ale modificării producției globale.
Pe baza contului de profit și pierdere, producția globală poate fi reprezentată grafic astfel:
Fig.2.1
Structura producției globale
După cum se observă, un mare neajuns al indicatorului menționat îl reprezintă faptul că în timp ce producția vândută este exprimată în prețuri de vânzare (exclusiv TVA), celelalte două componente sunt evaluate în costuri de producție ceea ce afectează comparabilitatea. S-ar putea avea în vedere ca modalitate de înlăturare a inconvenientului amintit, folosirea costurilor (eventual standard sau prestabilite) pentru toate elementele.
Concluzionând, producția exercițiului servește la :
determinarea capacităților de producție, a numărului de utilaje, a volumului resurselor de muncă și a normelor de muncă, a dimensiunii activelor circulante;
determinarea și analiza dinamicii volumului de activitate, precum și a mutațiilor structurale care au loc în activitatea de exploatare industrială a firmei;
evidențierea corelațiilor cu alți indicatori valorici ai activității de producție și comercializare a firmei;
calculul productivității muncii.
4. Valoarea adăugată (VA)
Este indicatorul valoric care exprimă surplusul de venituri peste valoarea consumurilor provenind de la terți, respectiv bogăția creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane și financiare ale firmei.
În analiza diagnostic, valoarea adăugată prezintă importanță, pe de-o parte, ca indicator de performanță economico-financiară a firmei, iar pe de altă parte, ca indicator în sistemul fiscalității.
În cazul firmelor cu activitate de producție, valoarea adăugată se determină prin deducerea din producția obținută (globală sau a exercițiului, exclusiv subvenții de exploatare) a consumurilor intermediare (totalul consumurilor de bunuri și servicii furnizate de terți).
5. Valoarea adăugată netă (VAN)
Exprimă valoarea nou-creată într-o perioadă de timp și se determină deducând din valoarea adăugată cheltuielile cu amortizarea.
2.1.2. Analiza dinamicii activității pe baza
indicatorilor valorici
Analiza dinamicii activității de producție și comercializare, respectiv analiza indicatorilor valorici are drept scop punerea în evidență a obiectivelor stabilite în raport cu realizările perioadelor precedente, gradul de realizare al acestora, cauzele care pot determina anumite abateri, precum și măsurile ce se impun pentru corectarea situațiilor nefavorabile intervenite într-un interval de timp determinat.
În concluzie, între toți indicatorii valorici pot exista situații de egalitate sau inegalitate, respectiv situații favorabile sau nefavorabile. Dintre situațiile normale ce se pot întâlni în cadrul activității de producție și comercializare a firmei putem aminti:
1. egalitatea respectiv inegalitatea dintre indicele producției vândute () și indicele producției obținute destinate livrării ():
egalitatea semnifică menținerea ponderii imobilizărilor în stocuri de produse finite;
inegalitatea este expresia reducerii ponderii acestor imobilizări, fiind sinonimă cu creșterea gradului de valorificare a producției obținute.
2. inegalitatea dintre indicele producției obținute destinate livrării () și indicele producției exercițiului ():
inegalitatea reprezintă o situație pozitivă, respectiv reducerea stocurilor de producție neterminată și a consumului intern, dar până la un anumit nivel care să nu afecteze desfășurarea normală a activității de producție.
3. inegalitatea dintre indicele valorii adăugate () și indicele producției exercițiului ():
inegalitatea reflectă reducerea ponderii consumurilor provenite de la terți în volumul total al activității realizate de firmă, ceea ce reprezintă rezultatul creșterii gradului de valorificare a resurselor materiale.
4. relația reflectă variația cheltuielilor cu amortizarea.
2.1.3. Analiza raportului static și dinamic dintre
indicatorii valorici
Diagnosticarea activității economico-financiare a firmei presupune utilizarea unor metode și procedee de bază ale analizei, precum și a unora complementare acestora. În acest scop se utilizează raportul static și raportul dinamic cu scopul construirii modelelor multiplicative de analiză.
Modelele multiplicative de analiză se caracterizează printr-o capacitate informațională și de diagnosticare a proceselor și fenomenelor economico-financiare deosebită. Construirea acestor modele trebuie să aibă în vedere următoarele cerințe:
stabilirea și selecția trăsăturilor fenomenului să se realizeze pe baza analizei calitative;
ordonarea trăsăturilor, respectiv a variabilelor să țină seama de acțiunea acestora asupra fenomenului.
Raportul static se determină pe baza mărimilor absolute ale indicatorilor valorici și permite caracterizarea evoluției elementelor care diferențiază un indicator valoric de altul.
Principalele rapoarte statice care pot fi construite pe baza indicatorilor valorici și valorile posibile ale acestora sunt:
raportul static dintre producția vândută () și producția obținută destinată livrării ():
raportul reflectă modificarea stocurilor de produse finite.
raportul static dintre producția obținută destinată livrării () și producția exercițiului ():
raportul reflectă modificarea ponderii imobilizărilor în stocuri de producție neterminată, precum și a consumului intern.
3. raportul static dintre valoarea adăugată (VA) și producția exercițiului ():
raportul evidențiază modificarea ponderii consumurilor de la terți în volumul total al activitatății de producție.
Raportul dinamic se stabilește pe baza indicilor indicatorilor valorici (cu bază fixă) și caracterizează evoluția comparativă a acestora față de o anumită bază de comparație (de regulă, perioada precedentă).
Principalele rapoarte dinamice sunt:
1.raportul dinamic dintre indicele producției vândute () și indicele producției obținute destinate livrării ():
raportul reflectă relația dintre ritmul vânzărilor și ritmul fabricației.
2. raportul dinamic dintre indicele producției obținute destinate livrării () și indicele producției exercițiului ():
raportul reflectă legătura dintre ritmul finalizării producției și ritmul volumului total de activitate.
3. raportul dinamic dintre indicele valorii adăugate () și indicele producției exercițiului ():
raportul reflectă creșterea sau scăderea gradului de valorificare a resurselor materiale, respectiv a consumurilor provenite de la terți.
2.2 Analiza diagnostic a cifrei de afaceri
2.2.1. Aspecte generale privind cifra de afaceri
Cifra de afaceri exprimă totalitatea veniturilor obținute din activități comerciale curente, fiind unul dintre cei mai importanți indicatori de măsurare a performanțelor economice ale unei firme. Cifra de afaceri este socotită indicatorul fundamental al volumului activității agentului economic și evident nu lipsește din nici un sistem de indicatori folosiți în diagnosticarea și evaluarea economică a firmei, din aprecierea eficienței managementului practicat.
Cifra de afaceri este un indicator valoric sintetic de primă importanță pentru comensurarea forței economice a firmelor; pe baza acestui indicator se pot trage o serie de concluzii referitoare la:
locul și rolul societății (a unității patrimoniale) în sectorul de activitate;
poziția pe piață a firmei respective;
capacitatea firmei de a lansa și dezvolta activități profitabile;
capacitatea firmei de a se autofinanța;
performanța compartimentului comercial și de marketing.
Conceptual cifra de afaceri poate fi abordată ca:
cifra de afaceri totală (CA) reprezintă totalitate afacerilor unei societăți, evaluate la prețurile pieței sau suma totală a veniturilor din operațiuni comerciale efectuate de o firmă pe o perioadă de timp determinată.
cifra de afaceri netă (CAn) se formează din totalitatea veniturilor obținute din vânzarea de bunuri, lucrări și servicii aflate în categoria activităților curente ale unei firme, inclusiv subvențiile pentru exploatare, după scăderea reducerilor comerciale și este indicatorul cel mai des utilizat în diagnosticarea activității pe baza cifrei de afaceri;
cifra de afaceri medie (), denumită și preț mediu de vânzare, reprezintă venitul obținut pe o unitate de produs sau serviciu și se determină pe baza relației:
unde:
Q–volumul fizic al vânzărilor;
cifra de afaceri marginală (CAm) reflectă variația veniturilor din vânzări generată de creșterea cu o unitate a volumului fizic al vânzărilor și se calculează după relația:
;
cifra de afaceri critică (CAcri) evidențiază pragul de rentabilitate al firmei și constituie acel nivel al veniturilor din vânzări necesar acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare și este reprezentată de relația:
unde:
Chf–suma cheltuielilor fixe;
Rv–rata cheltuielilor variabile, respectiv cheltuielile variabile
medii la 1 leu cifră de afaceri, respectiv .
Cifra de afaceri este un indicator de bază pentru măsurarea volumului activității oricărei forme de funcționare a firmei. Odată cu apariția unei noi concepții a firmei materializată în „teoria managerială” a acesteia al cărui declanșator îl reprezintă disocierea crescândă între proprietate și control, poziția cifrei de afaceri în sistemul de performanțe economice este sensibil consolidată.
În acest sens W. Baumol remarcă legătura dintre interesele generale ale managerilor firmei, de care depinde politica generală a firmei și maximizarea cifrei de afaceri sau a vânzărilor. Evident, prioritatea cifrei de afaceri nu elimină profitul fără de care perenitatea firmei nu este asigurată. De aici se desprinde opțiunea managerului, vizând maximizarea cifrei de afaceri în limitele în care să fie realizat și un profit rezonabil.
Pentru consumatori varianta benefică este următoarea:
și
unde:
și – volumul producției vândute și respectiv prețul de
vânzare în opțiunea tradițională;
și- volumul producției vândute și respectiv prețul de
vânzare (în varianta maximizării vânzărilor și asigurarea unui
profit rezonabil).
Cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrări de bunuri, executarea de lucrări și prestări de servicii și alte venituri din exploatare, mai puțin rabaturile, remizele și alte reduceri acordate clienților. În firmele productive dacă nu intervin și operațiuni de cumpărare–revânzare de mărfuri, cifra de afaceri se identifică cu producția vândută (reflectată în contul de profit și pierdere). Cifra de afaceri poate fi detaliată până la nivelul produsului, grupelor de produse sau categoriilor de activități. Astfel, agentul economic poate și trebuie să fie interesat să cunoască care dintre produse sunt mai mult solicitate, care este contribuția lor la formarea veniturilor și care sunt produsele cele mai rentabile.
Operațiunile comerciale luate în considerare în determinarea cifrei de afaceri se referă la:
vânzări de bunuri;
vânzări de mărfuri;
vânzări de produse;
contravaloarea lucrărilor executate;
contravaloarea serviciilor prestate;
venituri din redevențe, locații de gestiune și chirii;
alte venituri.
Creșterea cifrei de faceri reprezintă un obiectiv primordial pentru orice firmă, obiectiv care trebuie corelat cu piața, cu dimensiunile și nevoile firmei. Pe scena economică a zilelor noastre există situații tot mai des întâlnite referitoare la fuziuni, alianțe, absorbții de firme al căror scop principal este maximizarea cifrei de afaceri, aceasta fiind principala bază a obținerii profitului. Toate acestea se produc pe fundalul, cel puțin pe termen scurt și mediu al internaționalizării și mondializării economice. Toate firmele care participă la aceste alianțe sub o formă sau alta, au dubla misiune de a găsi modalități de obținere a unei cifre de afaceri cât se poate de sporită, deci a obținerii unui profit cel puțin rezonabil dacă nu maxim și nu în ultimul rând de a-și menține independența juridică, tehnologică și funcțională.
2.2.2.Analiza dinamică și structurală a
cifrei de afaceri
2.2.2.1. Analiza dinamică a cifrei de afaceri
Aprecierea dimensiunii activității economice a unui agent economic și a modificării acesteia în timp este absolut necesară pentru procurarea și asigurarea resurselor viitoare necesare îndeplinirii obiectivelor propuse. Pentru a aprecia activitatea firmei în timp, orice analiză a unui indicator trebuie să includă și o descriere în dinamică a acestuia. Caracterizarea evoluție cifrei de afaceri în timp se realizează pe baza metodelor statistice cunoscute. Alături de compoziția veniturilor, evoluția lor în ultimul timp, stabilitatea sau instabilitatea ritmului și tendința surselor de venituri sunt elemente de analiză relevante pentru potențialul economic prezent și viitor al firmei. În contextul acestei analize indicele cifrei de afaceri (ICA) devine un indicator al performanței economice adică un criteriu de apreciere indirectă a eficienței economice (pornind de la ideea că nici o afacere nu poate fi eficientă dacă nu este performantă).
Indicele cifrei de afaceri se calculează simplu, raportând cifra de afaceri din perioada de analiză (CA1) la cifra de afaceri din perioada de referință(CA0):
Această modalitate de calcul este aplicabilă în condiții de stabilitate economică sau atunci când între perioada de analiză și cea de referință nu există diferențe prea mari de timp. În condițiile în care însă, procesul inflaționist își face simțită prezența sau când, inflația este moderată, distanța dintre cele două momente este suficient de mare a nu corecta indicele dinamic al cifrei de afaceri cu cel al inflației presupune o abordare simplistă care deturnează esența fenomenului economic. În situația luării în considerare a ratei inflației, indicele (corectat) al cifrei de afaceri se calculează după modelul:
unde:
ip–indicele inflației (indicele mediu al prețurilor, calculat după o
metodologie stabilită și unitară).
Atât în varianta calculului simplificat, cât și în cea a corectării cu rata inflației, se pot calcula și abaterile absolute pozitive sau negative, precum și ritmurile de evoluție, după cum urmează:
abaterea absolută în varianta simplificată:
abaterea absolută în varianta corectată:
ritmul mediu anual de creștere în varianta simplificată:
ritmul mediu anual de creștere în varianta corectată, cu luarea în considerare a unui orizont „t”de timp în ani (formula generală):
Dintr-o analiză a cifrei de afaceri putem avea următoarele situații:
1. , reprezintă situația în care firma este în expansiune, afacerea este în dezvoltare, performanța economică (egală în acest caz, cu ritmul de creștere al cifrei de afacere) asigurând premise favorabile unei evoluții pozitive și durabile;
2. , relația presupune o slabă activitate a firmei, fiind cu atât mai nefavorabilă cu cât tendința de scădere se manifestă pe un interval de timp mai mare.
Pe un orizont de timp mai larg, analiza trebuie completată cu discriminarea valorilor ritmului mediu anual de creștere al cifrei de afaceri. În acest caz avem următoarele situații:
dacă pe întreaga perioadă rezultă că afacerea a crescut ca volum;
dacă rezultă că afacerea este în dificultate; dacă și ritmurile de modificare, calculate pe subintervale au aceeași tendință, firma se află în situația gravă a unui declin.
2.2.2.2.Analiza structurală a cifrei de afaceri
În analiza economico-financiară, o importanță deosebită în determinarea cauzelor și a rezervelor de creștere a cifrei de afaceri o are studierea structurii vânzărilor. Fiecare nivel al cifrei de afaceri corespunde unei anumite structuri a activității. Analiza cifrei de afaceri a unei firme poate fi analizată structural pe diferite nivele:
pe tipuri de activități–analiza presupune determinarea contribuției activităților firmei la realizarea cifrei de afaceri (de exemplu: producție, prestări servicii, turism, comerț etc.);
pe grupe de produse/mărfuri–analiza se realizează ținându-se cont de obiectul de activitate diversificat, importanța produselor și chiar a activităților în realizarea cifrei de afaceri (cifra de afaceri nu este întotdeauna identică). Unele elemente își aduc o contribuție deosebită la realizarea indicatorilor de performanță și de rentabilitate, altele au o pondere nesemnificativă, dar este posibil ca tocmai existența lor să condiționeze activitatea și rezultatele economico-financiare ale firmei. Ca exemplu, putem lua o societate al cărei obiect de activitate este producția de automobile care va realiza și anumite subansambluri și piese de schimb, deși cea mai mare parte din cifra de afaceri se obține din vânzarea de automobile.
Asigurarea unei oferte diversificate constituie unul dintre criteriile principale ale obținerii avantajului concurențial
pe tipuri de clienți–aceștia condiționează dimensiunea și performanțele activității oricărei firmei.
Structura cifrei de afaceri a unei firme poate fi analizată structural în funcție de diverse criterii de grupare a vânzărilor, cum sunt: pe sortimente, pe produse, pe grupe de produse, pe piețe de desfacere, categorii de clientelă, faze ale ciclului de viață a produselor etc.
Din punct de vedere metodologic, analiza structurii cifrei de afaceri se realizează prin:
mărimi relative de structură–se utilizează la determinarea ponderii deținute de diferite elemente (produse, mărfuri, servicii, activități, secții etc.) în totalul cifrei de afaceri, utilizându-se următoarea relație:
unde:
– ponderea deținută de categoria „i” în totalul cifrei de afaceri;
– cifra de afaceri realizată de categoria „i”;
CA–cifra de afaceri totală.
2.coeficientul de concentrare Gini-Struck se utilizează la efectuarea de comparații ale structurii activității economice aferente mai multor exerciții financiare:
unde:
n–numărul de termeni ai seriei;
– ponderea produsului sau grupei se mărfuri „i” în cifra de
afaceri.
Acest coeficient poate lua valori între 0 și 1, astfel:
apropierea de 1 arată că în structura vânzărilor sunt câteva produse care dau cea mai mare parte din cifra de afaceri;
apropierea de 0 semnifică o distribuție relativ uniformă a vânzărilor pe structurile implicate în calcul.
3.coeficientul Herfindhal-acesta se utilizează cu scopul adâncirii analizei:
În cazul indicelui Herfindhal, limitele de variație sunt incluse în intervalul , astfel:
dacă indicele se aproprie de înseamnă că vânzările sunt repartizate în proporții egale între activitățile, produsele sau unitățile participante la structurarea cifrei de afaceri;
dacă indicele se aproprie de 1, atunci în structura activității firmei, un număr redus de elemente componente participă cu o pondere importantă la cifra de afaceri, gradul de concentrare al activității fiind foarte mare.
Importanța economică și interpretările datelor celor doi coeficienți sunt diferite în funcție de contextul și conjunctura socio–economică astfel:
a) dacă firma deține poziție de monopol, atunci se preferă un grad de concentrare mare, deoarece nomenclatorul de produse/activități și efortul investițional pot fi mai reduse întrucât societatea poate realiza performanțe deosebite fără o diversificare importantă a activității;
b) dacă firma funcționează într-un mediu concurențial deosebit de agresiv, nu se recomandă un grad mare de concentrare, deoarece reducerea cererii pentru oferta asigurată semnifică pierderi foarte mari prin diminuarea vânzărilor. În acest caz, este necesară desfășurarea activității cu o repartiție egalitară, deoarece diminuarea performanțelor la anumite categorii și nu la întreg obiectivul de activitate înseamnă pierderi mai mici pentru unitatea economică.
4.metoda ABC–este utilizată în principal pentru analiza structurii cifrei de afaceri pe produse, clienți, furnizori.
Produsele comercializate sunt cele care contribuie în proporții diferite la realizarea cifrei de afaceri. Analiza curbei teoretice permite identificarea, în totalul produselor fabricate sau comercializate, trei grupe cu caracteristici specifice, astfel:
o subgrupă care cuprinde foarte puține produse sau mărfuri, dar care realizează o mare parte din cifra de afaceri;
două grupe care dau mai puțin de jumătate din cifra de afaceri, dar care controlează majoritatea produselor realizate și respectiv comercializate.
Pe baza multor studii tip „observării statistice”, s-au prefigurat trei grupe de produse:
grupa A: 10-15% din numărul de produse sau mărfuri reprezintă 60-70% din cifra de afaceri;
grupa B: 25-30% din numărul de produse sau mărfuri vândute reprezintă echivalentul a 25-30% din cifra de afaceri;
grupa C: 65-70% din numărul de produse realizează 10-15% din cifra de afaceri.
Deci:
grupa A cuprinde produse cu o rotație mai rapidă și cu o marjă a costurilor variabile și respectiv comercială mai mică;
grupa B cuprinde produse, respectiv mărfuri a căror rotație și marje sunt apropriate de media firmei;
grupa C este formată din produse sau mărfuri cu rotație scăzută dar cu o marjă mai mare. Această grupă ridică probleme legate de lansarea comenzilor, de aprovizionare și stocare, costul acestora fiind mai ridicat ca în cazul grupelor A și B.
Metoda ABC este frecvent utilizată în teoria economică și pentru investigarea structurii cifrei de afaceri pe categorii de clienți. Orice societate, pentru a-și desfășura activitatea în bune condiții, întreține relații economice cu partenerii sociali din amonte și din avalul procesului productiv, respectiv clienții și furnizorii. Clasificarea clienților după contribuția lor la realizarea cifrei de afaceri permite identificarea a două mari categorii:
a) o clientelă omogenă unde toți clienții dețin aproximativ aceeași pondere în cifra de afaceri;
b) o clientelă eterogenă, unde contribuția la realizarea cifrei de afaceri este diferențiată pe trei grupe: clienți puternici, clienți medii și clienți mici.
O astfel de abordare structurală a cifrei de afaceri permite declanșarea unor acțiuni comerciale adaptate categoriei de clientelă. Pe bază de observării și studii, aplicarea metodei ABC la gestiunea unei clientele eterogene a condus la următoarea repartiție optimală:
grupa A: 10% din clienți realizează 60% din vânzări (cifra de afaceri)–clienți puternici;
grupa B: 40% din clienți realizează 30% din vânzări (cifra de afaceri)–clienți medii;
grupa C: 50% din clienți realizează 10% din vânzări (cifra de afaceri)–clienți mici.
Analiza acestei distribuții teoretice permite desprinderea unor concluzii utile pentru volumul de activitate, securitate și rentabilitatea firmei. Astfel:
grupa A aparține clienților foarte importanți care participă preponderent la realizarea cifrei de afaceri și poate prezenta următoarele caracteristici:
clienții din această grupă sunt clienți fideli și derulează contracte de valori mari cu societatea analizată;
deși rentabilitatea unitară (pe produs) în această zonă de multe ori este redusă datorită condițiilor stricte de către clienți, grupa A realizează cea mai mare rentabilitate (pe total) prin volumul mare de activitate derulat;
din punct de vedere al securității, această zonă este foarte riscantă, deoarece impunerea anumitor condiții financiare de către firmă ar putea duce la pierderea unor clienți importanți și, în consecință, la reducerea semnificativă a cifrei de afaceri;
puterea de negociere a firmei în raport cu clienții este redusă.
grupa B din punct de vedere al puterii de negociere, al cifrei de afaceri și al rentabilității reprezintă o zonă de echilibru pentru societate;
grupa C se caracterizează prin:
existența unui număr foarte mare de clienți;
valoarea redusă a comenzilor, fie datorită faptului că puterea economică a clienților este redusă, fie pentru că nu sunt în marea lor majoritate clienți fideli și întrețin relații de afaceri cu mai mulți parteneri;
cheltuielile de exploatare aferente facturării și livrării comenzilor sunt mai mari decât în grupa A datorită numărului mare de operațiuni;
rentabilitatea minimă a firmei datorită raportului dintre venituri și cheltuieli, care nu avantajează societatea în această grupă;
puterea de negociere foarte mare, risc minim, însă pe ansamblu activitatea firmei nu este satisfăcătoare.
În același context al analizei cifrei de afaceri pe total și pe produse este utilă examinarea raportului cerere–capacitate de ofertă, acesta din urmă, însemnând în esență capacitatea de producție sau prestație de servicii a firmei.
De exemplu, în cazul firmei a cărei activitate este diagnosticată, raportul cerere–ofertă în expresie fizică se prezintă astfel:
Situația raportului cerere–capacitate de ofertă fizică Tabelul 2.2
Pe baza datelor din tabelul de mai sus se desprind următoarele concluzii:
cu excepția produsului C la toate celelalte produse se dispune de o capacitate de ofertă mai mare, în consecință creșterea cererii, ca urmare a factorilor proprii (economici, demografici) sau a expansiunii prin forța concurențială, poate fi satisfăcută cu potențialul tehnico-economic existent;
dispersia raportului cerere–capacitate de ofertă de la 78,33% la 106,67% ridică probleme de ordin managerial mai ales pe linia acțiunii comerciale în cazul produselor A, B, D și corespunzător politicii investiționale (capacitatea tehnologică) pentru produsul C sau eliminării unor disfuncționalități legate de asigurarea cu resurse și utilizarea capacității de producție;
se menționează că rezerva capacității de ofertă trebuie integrată și în strategia expansiunii ținând seama de estimări ale evoluției cererii în perioadele următoare.
Utilitatea metodei ABC constă în definirea politicii de aprovizionare a firmei pe grupe (pentru comerț) precum și a puterii de negociere în raport cu clienții/furnizorii (pentru toate domeniile).
2.2.3.Analiza ritmicității și sezonalității
producției și livrării, cifrei de afaceri
Ritmicitatea producției și vânzării reprezintă expresia organizării producției și distribuției, a urmăririi operative a obiectivelor. În analiza economică ritmicitatea producției și similar vânzărilor (distribuției) se poate aprecia:
fizic în cadrul producției omogene și pe produse;
valoric la nivelul producției obținute sau cifrei de afaceri cu exprimarea în prețuri comparabile, pe baza următoarelor modalități:
ponderea producției fizice sau valorice pe diviziuni de timp în cadrul perioadei de analiză (de exemplu, decade în cadrul lunii, trimestrului sau anului);
indicii realizării obiectivului pe diviziuni de timp în cadrul perioadei analizate;
coeficienții ritmicității.
Se precizează că ritmicitatea în producția industrială trebuie înțeleasă ca realizare a obiectivelor în concordanță cu distribuția pe diviziuni de timp, programată sau comparativ cu o altă referință în funcție de cerere și capacitate de ofertă (producție). Deci ritmicitatea nu se confundă cu uniformitatea.
Admitem pentru exemplificare realizarea unui produs exprimat fizic sau valoric în prețuri comparabile (adică ale nivelului de comparație în cazul ritmicității, de regulă programat). Datele necesare se regăsesc în următorul tabel:
Tabelul 2.3
Pe baza primelor două modalități fenomenul neritmicității se remarcă simplu prin „foarfecele” ponderilor sau indicilor realizării produsului pe diviziuni de timp (de la 20% în prima decadă la 50% în decada a treia, respectiv de la 73% la 120% în aceleași decade).
Utilizând coeficienții ritmicității se poate apela la una din relațiile:
unde:
xj–cantitatea sau valorile produsului pe diviziuni de timp „j”;
– cantitatea sau valoarea medie a produsului pe diviziuni de
timp, adică , unde: n–numărul de diviziuni de timp (în cazul
dat: n=3);
sau
unde:
φ–abaterile negative pe diviziuni de timp.
După prima modalitate, coeficienții sunt:
Deci, de unde rezultă o neritmicitate a producției.
Deschiderea „foarfecelui” dintre cei doi coeficienți poate fi pusă sintetic în evidență prin indicele lor , situație care confirmă o neritmicitate evidentă.
Același fenomen poate fi pus în evidență și prin relația a doua astfel:
și în acest caz lucru ce denotă neritmicitatea producției.
Relațiile au valabilitate și pentru producția vândută.
Dereglarea ritmicității ridică două grupuri de probleme:
probleme legate de cauze, care se referă în principal la activitatea de asigurare la timp și cu volumul necesar al resursele corespunzătoare: umane, materiale, financiare și la activitatea de organizare riguroasă a producției;
probleme legate de consecințe care vizează calitatea producției, costurile, utilizarea echipamentelor industriale, nesatisfacerea la timp a obligațiilor contractuale.
Pentru unele firme industriale, pentru unele firme din comerț și turism, pentru unele exploatații agricole de regulă apare problema sezonalității, deci distribuția cifrei de afaceri pe diferite perioade ale anului. Cerința este de a realiza o maximă aplatizare a activității.
În examinarea sezonalității pe lângă coeficientul clasic al acesteia se pot utiliza și coeficienții de concentrare sezonieră Gini-Struck sau Herfindhal ale căror relații de calcul au fost prezentate în cadrul analizei structurale a cifrei de afaceri.
2.2.4. Analiza factorială a cifrei de afaceri
Scopul analizei factoriale este determinarea corelației dintre diferiți factori de influență (interni sau externi, direcți sau indirecți) și indicatorul analizat și găsirea soluțiilor pentru redresarea activității sau îmbunătățirea performanțelor viitoare. Utilizatorii acestei analize sunt în principal agenții economici, instituțiile financiare creditoare, acționarii, statul etc.
În diagnosticul cifrei de afaceri prezintă interes analiza de tip factorial a acesteia, a abaterii ei față de un nivel de referință care poate fi:
prestabilit (perioada precedentă);
previzionat sau programat.
Acest tip de analiză operează cu următoarele modele:
1.
2. sau
unde:
3.
4.
5. sau simplificat
unde:
CA–cifra de afaceri;
qvi–volumul fizic al produselor vândute;
– prețul mediu de vânzare exclusiv TVA;
T–timpul de muncă total respectiv volumul de muncă (fondul de
timp);
– cifra de afaceri medie orară;
– numărul mediu de salariați;
– numărul mediu de ore pe un salariat;
– ponderea produsului sau grupei de mărfuri „i” în cifra de
afaceri totală;
– cifra de afaceri medie orară pe unitatea de produs „i”;
– valoarea medie a mijloacelor fixe active;
– valoarea medie a mijloacelor fixe;
Ae–valoarea activelor de exploatare;
Ac–valoarea activelor corporale.
În vederea analizei factoriale a abaterii cifrei de afaceri după unul din modelele menționate anterior servesc următoarele date:
Tabelul .2.4 -mii lei –
După modelul numărul 1: , explicarea factorială a abaterii cifrei de afaceri față de Pn-1 (perioada precedentă) se realizează astfel:
1. Influența volumului valoric al producției vândute:
din care:
1.1 Influența timpului total de muncă:
din care:
1.1.1 Influența numărului mediu de salariați:
1.1.2 Influența numărului mediu de ore pe un salariat (utilizarea timpului de muncă):
1.2 Influența cifrei de afaceri medii orare (productivității muncii) exprimată în prețuri de vânzare din Pn-1:
din care:
1.2.1 Influența structurii producției vândute:
Influența cifrei de afaceri pe unitatea de timp pe produse:
2.Influența prețurilor de vânzare pe produse (ca prețuri medii):
din care:
2.1 Influența inflației:
2.2 Influența prețurilor de vânzare exclusiv efectul inflației:
Diagnosticul pe baza modelului aplicat pune în evidență următoarele aspecte ale fenomenului:
creșterea valorii cifrei de afaceri față de nivelul perioadei precedente (Pn-1) s-a datorat în primul rând volumului fizic al producției vândute. Exprimarea valorică a acestuia preia și efectul modificării structurii producției în sensul creșterii volumului vânzărilor pentru produse cu prețuri de vânzare în Pn-1 mai mari;
capacitatea de ofertă a firmei și corespunzător cifra de afaceri ar fi fost mai mare (în condițiile date de randamentul factorilor de producție) dacă timpul de muncă total ar fi fost la nivelul lui Pn-1. Această situație ar fi posibilă în condițiile creșterii productivității muncii și, raportat la cerere, compensarea n-ar fi fost suficientă.
în Pn se observă o mai bună folosire a timpului de muncă (), materializată într-un spor al cifrei de faceri.
După modelul numărul 2: , explicarea factorială se realizează astfel:
1. Influența timpului total de muncă:
din care:
1.1 Influența numărului mediu de salariați:
1.2 Influența numărului mediu de ore pe un salariat (utilizarea timpului de muncă):
2. Influența cifrei de afaceri medii orare (productivității muncii) exprimată în prețuri de vânzare din Pn-1:
din care:
2.1 Influența structurii producției vândute:
Influența cifrei de afaceri pe unitatea de timp pe produse:
După modelul numărul 3: , explicarea factorială se realizează astfel:
1. Influența timpului de muncă:
2.Influența valorii medii a mijloacelor fixe active pe unitatea de timp
(înzestrarea tehnică a muncii):
3. Influența cifrei de afaceri la 1 leu mijloace fixe active (eficiența mijloacelor fixe):
După cum se remarcă, în afara influenței timpului total de muncă se scoate în evidență legătura dintre gradul de înzestrare tehnică a muncii caracterizată pe baza valorii medii a mijloacelor fixe active pe unitatea de timp și corespunzător cea dintre eficiența mijloacelor fixe active caracterizată pe baza cifrei de afaceri la 1 leu valoare medie a acestora și sporul cifrei de afaceri.
După modelul numărul 5: , explicarea factorială a cifrei de afaceri față de Pn-1 se realizează astfel:
1.Influența activelor de exploatare:
2. Influența ponderii activelor corporale în totalul activelor de exploatare:
3.Influența ponderii mijloacelor fixe în activele corporale (compoziția tehnică a activelor corporale):
4.Influența ponderii mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe (compoziția tehnologică a mijloacelor fixe):
5. Influența cifrei de afaceri la 1 leu mijloace fixe active (eficiența mijloacelor fixe):
În acest diagnostic pe baza modelului aplicat se rețin următoarele aspecte:
creșterea activelor de exploatare în condiții de eficiență a nivelului de referință constituie premisa sporirii cifrei de afaceri;
creșterea compoziției tehnologice a mijloacelor fixe (ponderii mijloacelor fixe în totalul mijloacelor fixe) are un aport favorabil la creșterea cifrei de afaceri;
factorul calitativ în care s-a operat cifra de afaceri la 1 leu mijloace fixe active înseamnă o formă de exprimare a eficienței acestora și reprezintă factorul determinant al creșterii cifrei de afaceri.
Pentru perioade scurte se pot face estimări ale evoluției cifrei de afaceri în funcție de variabila timp, utilizându-se ecuația:
y = a + bt unde: și
Pentru exemplificare admitem următoarea situație:
Tabelul 2.5
și
aceasta înseamnă că pentru perioada următoare n = 7, cifra de afaceri probabilă ar fi:
alocarea realizată se corectează în plus sau în minus cu abaterea medie pătratică după următoarea relație:
unde: V– abaterea valorii efective a rezultativei y față de valoarea
teoretică a acesteia.
În cazul examinat ar însemna că abaterea medie pătratică este:
Tabelul 2.6
Dacă: , atunci cifra de afaceri în t = 7 va fi de 1.250,7 ± 78,091 mil. lei.
2.2.5. Reflectarea cifrei de afaceri
în principalii indicatori ai performanței
economico-financiare a firmei
Cifra de afaceri se poate reflecta în principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei atât ca valoare cât și ca structură.
A. Ca valoare, cifra de afaceri se reflectă în următorii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei:
1. suma profitului aferent cifrei de afaceri (profitul brut):
sau
unde: – profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri;
2. valoarea adăugată la 1 leu cifră de afaceri:
sau
unde: – valoarea adăugată la 1 leu cifră de afaceri;
3. eficiența activelor de exploatare:
sau
unde: Ae–active din exploatare;
4.eficiența mijloacelor fixe (cifra de afaceri la 1000 lei mijloace
fixe):
sau
unde: Mf–mijloace fixe active;
5. eficiența activelor circulante de exploatare (cifra de afaceri la
1000 lei active circulante de exploatare):
sau
unde: Ace–active circulante de exploatare;
6. eficiența stocurilor (ca element de bază al activelor circulante de
exploatare – cifra de afaceri la 1000 lei stocuri):
sau
unde: S–stocuri;
7. eficiența capitalurilor:
sau
unde: – capitalul social, propriu, permanent (se stabilește și
pentru fiecare în parte);
8. toți indicatorii de eficiență stabiliți pe baza profitului ca efect:
sau
9. capacitatea de finanțare și pe această bază alte echilibre financiare:
sau
unde: K–cota de profit repartizată pentru fondurile proprii;
10. capacitatea de remunerare a capitalului (prin profit ca premisă
a măririi dividendelor și dobânda pentru împrumut).
B. Ca structură valorică (deci cu luarea în considerare și a influenței prețurilor), cifra de afaceri se reflectă în următorii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei:
1. suma profitului aferent cifrei de afaceri – prin intermediul profitului mediu la 1 leu cifră de afaceri:
unde:
2.valoarea adăugată–prin valoarea adăugată la 1 leu cifră de
afaceri:
unde
unde: – ponderea produsului sau grupei de mărfuri „i” în cifra de
afaceri totală;
vai–valoarea adăugată la 1 leu cifră de afaceri pe produsul „i”;
3.eficiența activelor de exploatare – pe baza profitului aferent cifrei de afaceri:
4. eficiența mijloacelor fixe–pe baza profitului și valorii adăugate la 1000 lei mijloace fixe:
pe baza profitului aferent cifrei de afaceri:
pe baza valorii adăugate:
5. eficiența activelor circulante (în principal a stocurilor):
pe baza profitului aferent cifrei de afaceri:
pe baza valorii adăugate:
6. eficiența muncii pe baza profitului aferent cifrei de afaceri pe un salariat:
7. eficiența capitalurilor–pe baza profitului aferent cifrei de afaceri:
8. capacitatea de autofinanțare și de remunerare a capitalurilor prin prisma ei-profitul.
2.3 Analiza diagnostic a valorii adăugate
2.3.1. Aspecte generale privind valoarea adăugată
Valoarea adăugată este unul dintre cei mai importanți indicatori de reflectare a performanțelor economico-financiare ale unei firme și definește dimensiunea reală a activității acesteia în procesul de producție și distribuție a bunurilor.
Valoarea adăugată reprezintă plusul de bogăție obținut în urma desfășurării activității tehnico-productive prin valorificarea tuturor resurselor economice proprii, iar prin însumare contribuie la formarea produsului intern brut (PIB). Din aceste motive valoarea adăugată este întotdeauna pozitivă. Indicatorul exprimă, totodată și contribuția agentului economic la producția totală de bunuri și servicii, la nivel de ramură, nivel național sau internațional, permițând aprecierea metodelor utilizate de firmă în procesul productiv, în structura producției și în gradul ei de integrare. Beneficiarii valorii adăugate sunt: personalul, acționarii, statul, instituțiile de credit și firma.
În funcție de gradul de cuprindere putem avea:
valoarea adăugată brută (VAB)–este indicatorul valoric care exprimă dimensiunea valorii realizate în activitatea societății comerciale, respectiv capacitatea unei firme de a crea bogăție;
valoarea adăugată netă (VAN)–este indicatorul valoric care exprimă dimensiunea valorii nou create într-o perioadă determinată.
Așa cum subliniază Peyrard, conceptul valorii adăugate este„mai semnificativ decât al cifrei de afaceri. Cifra de afaceri a unei întreprinderi cumulează toate cifrele de afaceri din amonte, pe când valoarea adăugată relevă exact rolul întreprinderii”.Așadar, în analiza diagnostic valoarea adăugată prezintă în primul rând importanță ca indicator de performanță economico-financiară a firmei, și în al doilea rând importanța în sistemul fiscalității.
Oricare firmă, pentru a-și putea desfășura activitatea, trebuie să facă față următoarelor „constrângeri” elementare:
pentru a produce, trebuie să utilizeze factori de producție;
factorii de producție nu sunt inepuizabili și de aceea trebuie utilizați cât mai eficient;
pentru a supraviețui și a se dezvolta, trebuie să fie rentabilă;
activitatea economico-financiară trebuie astfel condusă încât nivelul performanțelor obținute să fie cât mai ridicat.
Din confruntarea firmei cu „constrângerile”anterior prezentate, rezultă că activitatea acesteia generează două categorii de fluxuri:
intrări de factori de producție, care pe măsura consumării lor se găsesc în fluxurile de cheltuieli ale firmei;
ieșiri de bunuri materiale care sunt produse de firmă și puse la dispoziția altor firme, care generează, la rândul lor, un flux de venituri obținute în urma comercializării acestora.
Schematic, aceste categorii de fluxuri se prezintă astfel:
Figura 2.2
Fluxurile de intrare și fluxurile de ieșire ale firmei
Valoarea adăugată poate avea următoarele funcții:
indicator pentru caracterizarea eficienței utilizării factorilor de producție;
bază a fiscalității (TVA);
indicator esențial pentru construirea indicatorilor sintetici la scară macroeconomică (produsul intern brut, venitul național).
Determinarea valorii adăugate se poate realiza prin două metode:
metoda globală sau sintetică conform căreia din volumul total al activității de producție și comercializare al firmei se scad consumurile intermediare de la terți.
În cazul în care firma desfășoară numai activitate de producție valoarea adăugată se determină astfel:
unde:
VA–valoarea adăugată;
Qe–producția exercițiului;
M–consumurile intermediare de la terți aferente activității de
producție (materii prime, materiale, combustibil, energie, servicii
provenind de la terți etc.);
În cazul în care firma desfășoară pe lângă activitatea de producție și activitate de comerț, atunci valoarea adăugată se stabilește astfel:
VA=(Qe+Mc)-M'
unde:
Mc-marja comercială;
M'-consumurile intermediare de la terți (pentru firmele cu
activitate de producție și comercializare).
2. metoda aditivă sau analitică:
unde:
Cp–cheltuieli cu personalul;
Ca–cheltuieli cu amortizarea și provizioanele;
Ci–impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
P–profitul.
dacă din VA se scade amortizarea se obține valoarea adăugată netă (VAN).
Pentru analiza dinamică, structurală și factorială sunt necesare datele din tabelul următor:
Tabelul 2.7
Rata recalculată față de cifra de afaceri se determină cu relația:
unde:
gi-ponderea valorică a produselor vândute în totalul cifrei de
afaceri;
vai-ratele valorii adăugate pe produse.
Cazul dat reprezintă rata recalculată funcție de structura efectivă din Pn și valoarea adăugată la 1 leu cifră de afaceri (sau rata valorii adăugate) pe produse în Pn-1, deci:
2.3.2 Analiza dinamică și structurală a valorii adăugate
2.3.2.1. Analiza dinamică a valorii adăugate
Importanța valorii adăugate constă în setul de informații furnizate în legătură cu performanțele firmei față de perioadele precedente sau față de nivelul prevăzut și în același timp și pentru informațiile introduse în fluxul informativ despre firmele concurente.
Pe baza datelor din tabelul 2.7 se observă o creștere a valorii adăugate:
celei aferente producției exercițiului;
celei aferente cifrei de afaceri (în cazul nostru cifra de faceri vizează producția vândută, deci nu se operează și cu cumpărări și revânzări de mărfuri).
Creșterea înregistrează valori de peste 19% în Pn față de Pn-1 și respectiv peste 3% față de nivelul previzionat. Înregistrându-se o dinamică pe baza valorii adăugate, în limitele prețurilor practicate în perioadele analizate, trebuie înțeles că aceasta este determinată în primul rând de dinamica prețurilor de vânzare, aflate sub impactul inflației (o creștere a valorii adăugate într-un ritm inferior celui al inflației echivalează cu o dinamică a valorii reale a acesteia).
În analiza diagnostic din acest punct de vedere este foarte important de observat dacă în dinamica valorii adăugate se reflectă și dinamica volumului bunurilor și serviciilor ca purtători materiali și purtători ai valorii adăugate–premisă a satisfacerii unei cereri tot mai mari.
În dinamica valorii adăugate se reflectă și structura producției vândute, care sub impulsul cererii pot avea loc deplasări în favoarea unor produse sau servicii cu rate ale valorii adăugate față de cifra de afaceri (după nivelul de comparație) mai mari decât cea medie a acestuia.
Nu se exclude ca influență și modificarea consumurilor intermediare (cheltuielilor materiale) a căror reducere se reflectă invers proporțional în valoarea adăugată. În cazul dat, se remarcă faptul că și corespunzător ceea ce denotă o reducere a cheltuielilor materiale la 1 leu producție.
2.3.2.2. Analiza structurală a valorii adăugate
Analiza structurală permite aprecierea contribuției fiecărui element la ansamblul general, lucru deosebit de important pentru întreaga activitate a agentului economic.
Principalele elemente structurale care trebuie analizate sunt următoarele:
cheltuielile cu personalul–au o pondere însemnată în totalul valorii adăugate (între 30-45%) în funcție de specificul unității și politica economică a statului; în cadrul acestora se evidențiază separat: cheltuieli cu salariile, contribuțiile la asigurările sociale, cheltuielile cu protecția socială.
amortizarea–reprezintă costul gradual al investițiilor, ponderea ei depinzând de politica de investiții a firmei, de timpul scurs de la darea în folosință a principalelor mijloace fixe etc.
cheltuielile financiare–în principal dobânzile bancare pentru creditele angajate și în curs de restituire, reprezintă costul capitalului financiar atras. Ponderea lor variabilă în timp, depinde de o serie de factori diverși cum ar fi: rata medie a dobânzii, rata inflației, credibilitatea firmei, solvabilitatea ei, etc.
rezultatul exploatării (exclusiv cheltuielile financiare)–poate fi pozitiv sau negativ în funcție de ponderea celorlalte elemente, ele stând la baza calculării profitului;
alte elemente de natura valorii adăugate– rezultă din conjunctura pieței, a economiei în general, a schimbărilor legislative, etc.
Structural, valoarea adăugată aferentă producției exercițiului în cele două perioade diagnosticate se prezintă astfel:
Tabelul 2.8
Curbele diferitelor elemente nu înregistrează asperități, iar profitul deține o pondere corespunzătoare cu toate că în Pn a avut loc o creștere substanțială a cheltuielilor cu personalul.
În concluzie, în analiza structurală a valorii adăugate esențială este cota parte și dinamica profitului ca indicator de bază al performanței economico-financiare a firmei (el preia și reducerea cheltuielilor materiale).
2.3.3. Analiza valorii adăugate pe baza ratei față de
producția exercițiului și cifrei de afaceri
Rata valorii adăugate față de cifra de afaceri este larg utilizată în analiza diagnostic a firmelor. Prin ea se dimensionează cota parte a valorii create în activitatea firmei de către muncă și capital, în speță capitalul tehnic în cadrul cifrei de afaceri și reflectă totodată gradul de integrare al firmei.
În exemplul analizat, rata valorii adăugate față de cifra de afaceri este crescătoare în Pn (efectiv) înregistrând următoarele valori:
6,78% față de Pn-1;
1,00% față de nivelul previzionat în Pn.
Valorile sunt stabilite față de cifra de afaceri în prețuri de vânzare (exclusiv TVA) ale fiecărei perioade; nivelul previzionat este pus în corelație cu structura pe elemente, lucru care atestă un nivel acceptabil de eficiență–în esență determinat de reducerea cheltuielilor materiale la 1 leu cifră de afaceri, respectiv valoare adăugată. Atunci când se folosește acest indicator pentru rigoarea aprecierii este necesar de separat influența structurii.
Rata medie a valorii adăugate față de cifra de afaceri se determină după relația:
sau
unde:
gi- ponderea valorică a produselor vândute în totalul cifrei de
afaceri;
Vai–ratele valorii adăugate pe produse.
În acest sens trebuie ținut seama că asupra ratei medii a valorii adăugate față de cifra de afaceri se reflectă în următoarele influența (exemplificare față de Pn-1):
1. Influența structurii producției vândute (cifrei de afaceri):
2. Influența ratelor valorii adăugate pe produse:
-1,40% + 4,28% = 2,88%
După cum se observă structura cifrei de afaceri are o influență negativă asupra ratei medii a valorii adăugate (-1,40%). Aceasta se explică prin creșterea ponderii valorice, cu luarea în calcul a prețurilor de vânzare efective, a unor produse cu rate ale valorii adăugate mai mici decât cea medie a aceleiași perioade. Situația este normală în cazul în care modificarea structurii este urmarea cererii și a unor disfuncționalități în asigurarea cu factori ai producției în execuție și distribuție.
Influența ratelor valorii adăugate confirmă un grad de eficiență cu toată promisiunea cheltuielilor salariale (dinamica profitului nu înregistrează schimbări sensibile ale ponderii în valoarea adăugată).
Aprofundarea diagnosticării la nivel de produs înseamnă examinarea consumurilor materiale (valorice și fizice) și prețurile produselor sub incidența inflației.
Rata medie a valorii adăugate aferente producției exercițiului se determină după relația:
unde:
Qe–producția exercițiului.
Această rată reflectă gradul de integrare pe verticală a firmelor cu activitate specifică de producție. Cu cât nivelul ratei este mai ridicat, cu atât gradul de valorificare a resurselor tehnice, umane și materiale ale firmei este mai mare.
2.3.4. Analiza diagnostic de tip factorial
a valorii adăugate
Alături de analiza dinamică și structurală a valorii adăugate, analiza factorială reprezintă un aspect important al analizei al cărui scop este determinarea abaterilor valorii adăugate de la baza de comparație, estimarea contribuției diferiților factori de influență la formarea și modificarea indicatorului analizat și identificarea soluțiilor de redresare a activității economice viitoare.
În acest scop ca modele funcțional – deterministe se pot utiliza:
A. în cazul valorii adăugate aferente producției exercițiului:
1. sau
unde
și
2. sau
3. sau
4.
5.
B. în cazul valorii adăugate aferente cifrei de afaceri :
modelele sunt similare, numai că în locul producției exercițiului (Qe) se va folosi cifra de afaceri (CA);
reprezintă valoarea adăugată la 1 leu cifră de afaceri;
reprezintă cifra de afaceri medie orară.
unde:
VA–valoarea adăugată aferentă producției sau cifrei de afaceri;
Qe-producția exercițiului;
– valoarea medie adăugată la 1 leu producție a exercițiului;
M–consumuri intermediare care cuprind: cheltuieli cu materii
prime, materiale, energie, apă și serviciile prestate de terți;
gi–structura producției exercițiului pe produse sau pe tipuri de
activități;
vai–valoarea adăugată la 1 leu producție a exercițiului pe produse
sau pe tipuri de activități;
– productivitatea medie orară, determinată pe baza producției
exercițiului;
După modelul numărul 1: , abaterea valorii adăugate aferenta producției exercițiului se explică factorial după sistemul :
Figura 2.3
1. Influența producției exercițiului:
din care:
1.1 Influența timpului total de muncă:
din care:
1.1.1 Influența numărului mediu salariați:
1.1.2 Influența numărului mediu de ore pe un salariat:
1.2 Influența productivității medii orare:
2. Influența valorii medii adăugate la 1 leu producție a exercițiului:
din care:
2.1 Influența valorii medii adăugate pe baza modificării structurii producției exercițiului:
2.2 Influența valorii medii adăugate pe baza valorii adăugate la 1 leu producție pe produse:
După modelul numărul 2: , abaterea valorii adăugate are următoarea configurație factorială:
1. Influența timpului total de muncă:
din care:
1.1 Influența numărului mediu de salariați:
1.2 Influența numărului mediu de ore pe un salariat:
2. Influența productivității medii orare:
Influența ratei medii a valorii adăugate:
În acest diagnostic se rețin următoarele concluzii – diagnostic:
se înregistrează o creștere a valorii adăugate care dimensionează contribuția firmei și a factorilor de producție la crearea de valoare;
cerința de bază este ca dinamica profitului să devanseze dinamica celorlalte elemente ale valorii adăugate (nu se exclude, temporar o creștere rapidă a elementelor cu personalul pentru asigurarea protecției sociale în condițiile inflației);
se apreciază favorabil și influența valorii medii orare a producției exercițiului care a condus la creșterea determinată a valorii adăugate (așa cum s-a stabilit și mai înainte este important ca în acesta să se reflecte și o creștere reală a volumului de bunuri și servicii);
folosirea cât mai completă a timpului de muncă pe un salariat se consideră o rezervă antrenantă pentru creșterea valorii adăugate;
referitor la numărul de salariați problema se pune astfel: dacă există cerere, iar volumul de muncă necesar corelat cu capacitatea de producție nu poate fi suplinit prin creșterea productivității muncii, atunci neasigurarea cu personal constituie deficiență.
După modelul numărul 4: , factorii care explică abaterea valorii adăugate sunt:
1. Influența valorii medii a mijloacelor fixe:
2. Influența ponderii mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe (compoziția tehnologică a mijloacelor fixe):
Influența producției exercițiului la 1 leu mijloace fixe active
(eficiența mijloacelor fixe active pe baza producției exercițiului):
4. Influența valorii adăugate la 1 leu producție a exercițiului:
Se consideră util și modelul numărul 5: , în sensul desprinderii legăturilor de cauzalitate între valoarea adăugată și:
activele de exploatare – Ae;
ponderea activelor corporale în total active de exploatare – notată cu ;
ponderea mijloacelor fixe în total active corporale – notată cu;
ponderea mijloacelor fixe active în total mijloace fixe – notată cu ;
valoarea producției exercițiului la 1 leu mijloace fixe active – notată cu ;
rata valorii adăugate, respectiv valoarea adăugată la 1 leu producție a exercițiului – notată cu:
1. Influența activelor din exploatare:
2.Influența ponderii activelor corporale în total activele de exploatare:
3.Influența ponderii mijloacelor fixe în total active corporale:
Influența ponderii mijloacelor fixe active în total mijloace fixe:
Influența producției exercițiului la 1 leu mijloace fixe active:
Influența ratei valorii adăugate la 1 leu producție a exercițiului:
Concluziile ce s-ar putea degaja din aplicarea modelului ar putea fi:
creșterea valorii activelor de exploatare–practic capitalului real– constituie o premisă a creșterii valorii adăugate;
modificarea ponderii activelor corporale, care prin partea activă a lor numită în literatura de specialitate, capital tehnic poate determina (în context factorial) o mărire sau o micșorare a valorii adăugate. Legat de aceasta se poate avea în vedere semnificația pe care o are compoziția tehnică a activelor de exploatare pentru realizarea valorii adăugate;
eficiența activelor corporale caracterizată pe baza producției exercițiului la 1 leu active corporale poate exercita o influență puternică asupra valorii adăugate;
rata valorii adăugate, respectiv valoarea adăugată la 1 leu producție a exercițiului în modelul utilizat denotă o anume eficiență, de fapt o integrare a utilizării factorilor producției, desfacerii mărfurilor sau activității de consum și bineînțeles valoarea adăugată la 1 leu produse, ele însele sub impactul cheltuielilor materiale și prețurilor de vânzare (pentru produsele vândute și costurile pentru producția stocată și imobilizată).
O strategie a valorii adăugate cu cuantificări relativ precise, nu este posibilă datorită oscilațiilor efectelor valorice ale factorilor, determinate de mediul economico-financiar al tranziției sau de mecanismele clasice ale economicei de piață.
Se poate opera cu valori orientative pe perioade scurte de timp extrapolând evoluția:
fie în funcție de timp;
fie în funcție de una două variabile independente cum ar fi: productivitatea muncii, randamentul economic, cifra de afaceri ș.a.m.d.
În funcție de timp se procedează similar extrapolării cifrei de afaceri.
În funcție de o variabilă independentă, ca de exemplu, producția medie pe un salariat, valoarea adăugată ca rezultativă se extrapolează pe baza următoarei funcții:
y = a + bx
unde:
y–valoarea adăugată;
x–producția medie pe un salariat;
a și b–parametrii constanți ai ecuației stabiliți cu ajutorul
necunoscutelor ecuației normale sau direct cu formulele lui
Cramer.
Pentru ilustrare se poate accepta exemplul următor ca număr de observări:
Tabelul 2.9
Pe baza datelor din tabel avem următoarele rezultate:
În condițiile unei preconizări a creșterii producției medii pe un salariat la 34 milioane lei, se estimează că valoarea adăugată se va situa la 10,48 miliarde lei (± abaterea medie pătratică).
Pe lângă sistemul extrapolării evoluției pe baza trendului respectiv al valorilor se pot constitui scenarii prin iterarea valorilor probabile ale unor variabile.
De exemplu, calculându-se efectul unor măsuri tehnologice asupra producerii consumurilor fizice la unele materii prime și materiale consumabile la o arie dată de bunuri sau la o arie (volum) previzionat al acestora se realizează conversia în spor de valoare adăugată. Ca exemplu simplu poate servi următorul tabel:
Tabelul 2.10
La acestea se pot adăuga influențele volumului fizic preconizat și prețurile de vânzare estimate.
2.3.5. Reflectarea valorii adăugate în principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei
Ca și cifra de afaceri, valoarea adăugată se reflectă într-o serie de performanțe economico-financiare ale firmei, ca de exemplu:
suma profitului din exploatare:
sau
2. eficiența activelor de exploatare:
sau
3. eficiența activelor corporale:
sau
4. eficiența mijloacelor fixe:
sau
eficiența muncii (pe baza profitului pe un salariat):
sau
5. eficiența capitalurilor:
direct: sau
prin profit: sau
Analiza diagnostic a calității
produselor și serviciilor
Importanța noțiunii de calitate a crescut și crește în continuare, aceasta reprezentând un obiectiv esențial al oricărei societăți comerciale, în vederea creșterii eficienței activității economico-financiare, a competitivității pe piața internă și externă.
Calitatea reflectă capacitatea unui bun sau serviciu de a satisface gama de utilități cărora le este destinată. Ea se formează în procesul de concepție și execuție și se verifică în procesul de consumare a bunurilor și serviciilor unde se manifestă următoarele caracteristici:
tehnice, care reprezintă însușiri proprii valorii de întrebuințare;
psihosenzoriale determinate de efecte estetice, organoleptice, ergonomice;
de disponibilitate, în sensul realizării funcțiilor de-a lungul ciclului de viață;
economice și tehno–economice (randament, cost, preț);
socio–economice (efecte asupra mediului, a sănătății etc.).
Mecanismul îmbunătățirii calității în economia de piață se formează:
sub acțiunea concurenței;
sub acțiunea statului prin modalități variate, inclusiv legislative, care vizează cu precădere protecția consumatorului.
Datorită varietății caracteristicilor prin care se poate aprecia calitatea produselor, precum și natura acestora, pentru măsurarea și analiza calității este necesară utilizarea unui sistem de indicatori, care pot fi clasificați după anumite criterii cum ar fi:
procesele de formare a calității (fazele de execuție a produselor);
elementele definitorii ale calității produsului finit;
utilizarea produsului,
locul de apreciere a calității produsului (producător sau consumator).
Tratarea calității produselor ca performanță prioritară a managementului oricărui agent economic se regăsește în concisa exprimarea a cerințelor:
1. „ZD”-Zero Defects (zero defecte)
După aplicarea cu succes în industria aerospațială a SUA, 1962 metoda capătă o largă răspândire având în esență un program motivațional, implicând și conexiunile inverse. Principiul fundamental de la care se pornește este că pentru înlăturarea greșelilor cei mai competenți sunt cei care le-au comis, recunoscându-se două cauze ale acestora: lipsa cunoștințelor și lipsa atenției. Prima cauză se consideră mai ușor de eliminat
2. „RFT”-Right First Time (totul de prima dată)-Anglia;
3. „AOF”-Alles Ohne Feller (totul fără greșeli)-Germania;
4. „AFCERQ”-Association Française de Cercles de Qualité-Franța;
5. Cercurile de calitate-Japonia începând cu 1962 constituie grupuri de 5-20 de salariați care zilnic sau 1-2 ori pe săptămână, în afara programului, discută și soluționează probleme de producție.
Cu toată prioritatea ce o deține calitatea producției în gestiunea de ansamblu a activității firmei, în teorie și practică nu există modele de realizare a ei, iar acest fapt se explică prin multitudinea factorilor și localizarea acțiunii lor asupra calității. De aceea se poate reține un model general al gestiunii calității, având la bază principiile ciberneticii, recomandat de un recunoscut specialist, Kirkpatrick E.G., în lucrarea „Quality control for managers and engineers” care reprezintă sistemul gestiunii calității prin două subsisteme intercondiționate.
Modelul general al calității poate fi reprezentat schematic astfel:
Figura 2.4
Modelul general al gestiunii calității
Punctul de pornire în subsistemul S1 îl reprezintă cerințele consumatorului care se iau ca bază a programării activității de asigurare a calității. Indicatorii calității stabiliți prin program se materializează în produsul real în procesul producției. În exploatarea produsului se determină gradul în care produsul satisface cerințele consumatorilor. Subsistemul S1 este deci orientat spre piață.
Subsistemul S2 prin permanentele legături inverse permite corectarea în flux continuu a funcțiunii, acțiunile necesare realizării cerințelor finale ale calității.
2.4.1 Analiza nivelului tehnic calitativ al produselor
nedivizibile pe calități
Ca metode mai cunoscute în practica din domeniu și respectiv accesibile în supravegherea și evaluarea fenomenului se pot avea în vedere:
analiza pe baza coeficientului generalizator pe baza indicatorilor parțiali ai calității;
analiza pe baza coeficientului de eficiență economică a valorii de întrebuințare;
analiza pe baza ratei defectelor;
analiza pe baza gradului de disponibilitate;
analiza pe baza gradului de reînnoire;
analiza pe baza raportului cheltuielilor în procesul de utilizare a bunurilor față de prețul de vânzare-cumpărare (pe ciclu de viață al produsului);
analiza pe baza ratei reclamațiilor, refuzurilor și penalităților.
1. Analiza pe baza coeficientului generalizator pe baza indicatorilor parțiali ai calității
Pentru exprimarea generalizată a nivelului tehnic – calitativ al unui produs nou cu al altuia ce se înlocuiește sau al unui produs al firmei cu unul similar al concurenței se folosește un coeficient mediu stabilit pe bază de punctaj, pe indicatori parțiali ai calității prin ponderea cu gradul de importanță în sistemul calității.
Etapele ce trebuie parcurse în determinarea coeficientului sunt:
stabilirea însușirilor calitative ale produsului (randamentul, viteza de lucru, consumul de materii prime și materiale în procesul de exploatare, durata de funcționare, gradul de finisare etc.);
ponderea acordată fiecărei însușiri calitative;
aprecierea fiecărei însușiri calitative cu un anumit număr de puncte;
stabilirea coeficientului generalizator pe baza relației:
sau
unde:
gi–ponderea fiecărei însușiri calitative sau ponderea acordată
indicatorului parțial al calității în ansamblul acesteia;
npi–numărul de puncte pentru fiecare însușire calitativă sau
pentru produsele comparate pe caracteristici ale calității;
Ii–indicele parametrului de calitate„i”.
Ponderile indicatorilor parțiali sau ponderile însușirilor calitative și numărul de puncte se acordă de experți (economiști, ingineri, utilizatori).
Pentru exemplificare se admite situația produsului A1 comparativ cu produsul A0 unde:
A1–produsul nou sau comparat;
A0–produsul vechi sau cu cel care se face comparația.
Tabelul 2.11
x) pe baza raportului invers al greutății (36/30)
După prima modalitate, coeficientul mediu tehnic–calitativ este:
deci respectiv adică
După cea de-a doua modalitate, coeficientul mediu este:
și în acest caz așa că în ambele modalități se confirmă îmbunătățirea nivelului tehnic–calitativ al produsului ca o performanță esențială pentru activitatea firmei.
2. Analiza pe baza coeficientului de eficiență economică a valorii de întrebuințare a produsului
În acest caz coeficientul se stabilește astfel:
Din cele analizate rezultă că eficiența economică a valorii de întrebuințare a produsului A1 față de produsul A0 a înregistrat o creștere de 44,3% urmare a efectelor economice produse de indicatorii parțiali ai calității.
3. Analiza pe baza ratei defectelor
Pentru a reflecta capacitatea de asigurare a calității este folosită și rata defectelor care are valabilitate pentru orice produs. În acest sens putem avea:
defecte critice;
defecte principale;
defecte secundare;
defecte minore, în funcție de gradul în care afectează siguranța în exploatare (pentru unele produse), utilitatea în ansamblul ei.
Pentru fiecare categorie de defect se stabilește un punctaj care se ponderează cu numărul de defecte și se raportează la numărul de produse controlate. Evident, ținând seama de probabilitatea apariției unor defecte, stabilită în baza observării fenomenului pe un număr de produse, se determină o rată admisibilă (asta nu înseamnă că defectele critice sau principale nu se remediază).
Relația de calcul a ratei defectelor pentru mai multe produse denumită și rată a demeritelor este:
unde:
Np–numărul de produse controlate;
ndi–numărul de defecte pe categorii;
npi–numărul de puncte pe categorii de defecte.
Ca exemplu putem avea următoarele date:
Np = 200
nd(1) = 4 defecte critice
nd(2) = 6 defecte principale
nd(3) = 15 defecte secundare
nd(4) = 20 defecte minore
np(1) = 100 numărul de puncte pentru fiecare defect critic
np(2) = 50 numărul de puncte pentru fiecare defect principal
np(3) = 10 numărul de puncte pentru fiecare defect secundar
np(4) = 1 numărul de puncte pentru fiecare defect minor
Luând în considerare ca limită admisibilă a ratei 3,50 înseamnă că este vorba de o înrăutățire a calității ceea ce reclamă aprofundarea diagnosticării capacității tehnologice și umane a firmei de a asigura calitatea producției în limitele admisibile și cu tendința spre zero defecte.
4. Analiza calității pe baza gradului de disponibilitate
Gradul de disponibilitate se calculează după următoarea relația:
unde:
-timpul de nefuncționare ca urmare a unor defecțiuni, raportat la
timpul normal (se poate circumscrie la timpul de garanție sau
întregul ciclu de viață a produsului).
cu cât D<1, cu atât calitatea produsului este nesatisfăcătoare.
Multe firme de prestigiu au organizate sisteme informaționale pentru urmărirea unor loturi de produse în procesul utilizării lor pe ciclul de viață, în scopul depistării categoriilor de defecte ce conduc la nefuncționare, la determinarea timpului de nefuncționare datorită acestora.
Stabilirea gradului de disponibilitate în perioada de garanție este simplă ținând seama de evidența activității de service.
5. Analiza pe baza gradului de reînnoire a producției
Gradul de reînnoire, ca modalitate a evidențierii nivelului calității producției, se stabilește astfel:
și
unde:
Npn–numărul de produse noi;
Np–numărul total de produse;
Vpn–valoarea produselor noi modernizate vândute;
CA–cifra de afaceri (valoarea producției vândute)-
Ca exemplu putem avea:
Np = 10 Vpn = 4.000 mil. lei
Npn = 4 CA = 10.000 mil. lei
respectiv 40% sau adică 40%
Dacă acest grad este satisfăcător îl confirmă în ultimă instanță capacitatea concurențială și performanțele economico-financiare sub incidența calității producției.
În SUA de exemplu, producția de automobile se reînnoiește în 5 ani într-o proporție medie de 73%, a mașinilor electrice de 24%, fără a mai vorbi de produsele supuse modei și diverselor cerințe ale consumatorilor.
6. Analiza pe baza raportului cheltuielilor în procesul de utilizare a bunurilor față de prețul de vânzare – cumpărare (pe ciclu de viață al produsului);
În practica mondială, mai ales în SUA, există de multă vreme preocupări privind nivelul cheltuielilor în procesul de utilizare a bunurilor pe întreg ciclu de viață al acestora.
Cercetările efectuate demonstrează că, cheltuielile curente ale consumatorului în perioada de exploatare a bunurilor depășesc prețul de cumpărare de 1,9 – 4,8 ori (televizoare color de 2,1 ori, mașini de spălat de 3,9 ori, aspiratoare de 1,9 ori, etc.).
Un asemenea indicator nu se reduce la o apreciere pasivă a calității ci este utilizat pentru stabilirea prețurilor de vânzare, demonstrând prin reclamă avantajele ce le obțin consumatorul ca urmare a cheltuielilor de exploatare mai mici decât ale produselor concurenței (evident în reclamă nu se fac referiri la produsul similar al firmei concurente).
7. Analiza pe baza ratei reclamațiilor, refuzurilor și penalităților
Pe bază valorică, rata poate fi construită față de cifra de afaceri pe total sau mai concret pe produse reclamate, refuzate, penalizate. În fiecare caz se examinează motivul reclamațiilor, refuzurilor, și respectiv, penalizărilor pentru a întreprinde măsurile necesare de reglare a calității.
Dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor se realizează prin determinarea ponderii produselor refuzate în totalul producției livrate.
Dinamica reclamațiilor din partea beneficiarilor se realizează prin determinarea numărului de reclamații sau valoarea produselor reclamate, într-o perioadă de timp.
2.4.2 Analiza calității produselor
divizibile pe calități
Multe dintre metodele de evaluare a nivelului calității producției nedivizibile pe calități se folosesc și în cazul celei divizibile pe calități.
Principalele criterii care stau la baza grupării producției pe clase de calități sunt:
– calitatea materiilor prime folosite;
– procedeele tehnologice utilizate;
– alinierea la normele interne care reglementează parametrii de calitate ai produselor respective etc.
Acolo unde firma realizează produse și stabilește un program corelat cu cererea, pe care-l și urmărește, în afară de modalitatea operativă de urmărire pe produse și clase de calitate, poate opera cu exprimări sintetice ale acesteia prin coeficienții medii pe produse și familii de produse.
Analiza calității produselor divizibile pe calități se poate face fie pe fiecare produs în parte, fie pe familii de produse, astfel:
Pe produse, analiza calității se poate efectua cu ajutorul următoarelor relații:
1. coeficientul mediu de calitate pe produs se determină ca medie aritmetică ponderată între ponderea fiecărui sortiment în totalul producției (gi) sau volumul producției (qi) și coeficientul clasei de calitate:
sau
unde:
– coeficientul mediu al calității pe produse;
gi- ponderea producției fizice pe clase de calități;
ci–clase de calitate (dacă se operează cu clasa „extra” sau clasa
„superioară”, acesteia i se atribuie notația 1, celelalte putând fi
notate în continuare cu 2,3,…, n);
qi–volumul fizic pe clase de calitate.
situația este favorabilă pentru firmă când coeficientul mediu de calitate pe produs tinde către 1 (, simbol al calității superioare), prin descreștere ()
2.coeficientul mediu de calitate pe produs , determinat pe baza coeficienților de echivalență ():
sau
unde:
– coeficientul de echivalență al clasei de calitate„i”; de
regulă se stabilește prin raportarea prețurilor celorlalte calități la
prețul primeia, căreia i se atribuie coeficientul 1.
Coeficientul de echivalență al unei clase de calitate se stabilește ca raport între prețul unitar al produsului din clasa de calitate „i” și prețul de vânzare al produsului de calitate superioară. Cu ajutorul coeficienților de echivalență, produsele de calități inferioare sunt transformate în produse de calitatea întâi, iar cu cât coeficientul de calitate se apropie de 1, prin creștere, cu atât calitatea produsului este mai bună ().
3. prețul mediu de vânzare ():
sau
unde:
pi–preț de vânzare pe calități (exclusiv efectul inflației).
Nivelul calității pe baza prețului mediu de vânzare (Kp) poate fi relevat prin raportul dintre prețul mediu de vânzare () și cel aferent bazei de comparație () astfel:
dacă , rezultă o îmbunătățire a calității producției pe produs (), ca efect al creșterii ponderii producției de calitate superioară în totalul producției aferente produsului analizat.
Ca exemplu putem lua datele din tabelul următor:
Tabelul 2.12
Pe baza modelului 1, coeficientul mediu al calității este:
potrivit acestei modalități, aproprierea valorii lui de unitate denotă îmbunătățirea calității. Deci, în cazul dat, atestă o astfel de îmbunătățire.
Pe baza modelului 2, coeficientul mediu al calității rezultă din calculele:
și în acest caz, coeficientul atestă îmbunătățirea calității produsului, manifestând tendința apropierii de unitate prin creștere ().
Pe baza modelului 3, nivelul calității se va releva. prin raportul dintre prețul mediu efectiv și prețul mediu al nivelului de comparație:
Deci ceea ce confirmă îmbunătățirea calității.
Pe familii de produse, nivelul mediu al calității se evidențiază cu ajutorul coeficientului mediu generalizat al calității:
unde:
gj–structura producției fabricate pe produse;
kj–coeficientul mediu al calității pe produse.
Pentru exemplificare putem folosi următorul tabel:
Tabelul 2.13
Din cele prezentate rezultă o creștere a calității medii pe familia respectivă de produse deoarece .
Aceasta nu înseamnă că la toate produsele s-a realizat o îmbunătățire a calității deoarece în valoarea medie a coeficientului se reflectă și structura produselor. Creșterea ponderii unuia sau mai multor produse cu coeficienți individuali mai mari decât cel mediu al nivelului de comparație pe familie de produse conduce și la creșterea valorii coeficientului mediu generalizat. O asemenea situație ridică problema separării pe de o parte a influenței structurii, iar pe de altă parte a calității (coeficienților individuali) pe produse.
În acest scop se stabilește un coeficient mediu recalculat în funcție de structura efectivă și coeficienții individuali de calitate după nivelul de comparație, adică:
Pentru separarea celor două influențe se procedează astfel:
Influența structurii producției:
sau
2. Influența coeficienților individuali ai calității:
sau
Creșterea coeficientului mediu generalizat nu este în totalitate urmare a îmbunătățirii calității, în el reflectându-se și influența structurii (+0,010).
Se consideră necesar a sublinia că în cazul produselor divizibile pe calități având ca beneficiar populația este foarte important de a se realiza o maximă corelare cu cererea solvabilă a diferitelor categorii de consumatori, ținând seama de veniturile acestora.
2.4.3 Analiza reflectării calității produselor
în performanțele economico-financiare
ale firmei
Nivelul calității se reflectă nemijlocit în veniturile firmei prin volumul vânzărilor și preț. Prin raportare la piață, producția se împarte în:
producție de calitate superioară;
producție de nivel concurențial;
producție cu nivel calitativ satisfăcător.
În primul caz, producția influențează veniturile ca urmare a:
mărimii cotei de piață cu condiția operării cu prețuri concurențiale;
stabilirea unor prețuri mai ridicate dacă firma deține monopolul pe segmentul de piață respectiv, dacă are prioritate în domeniul tehnologiilor și protecția patentului;
creării condițiilor favorabile încheierii contractelor.
În cel de-al doilea caz în condițiile în care se vinde la preț concurențial, mărimea veniturilor se realizează pe seama volumului vânzărilor (pe calea folosirii reclamei, ambalajului atractiv, oferirii de servicii cumpărătorului).
În cazul trei, suma veniturilor este direct legată de volumul vânzărilor și lărgimea pieței ca urmare a unor prețuri mai reduse.
În condițiile menționate calitatea producției se reflectă în principalii indicatori ai performanței economico financiare astfel:
1.cifra de afaceri:
prin volum: respectiv în cazul mai multor produse;
prin preț: respectiv în cazul mai multor produse;
2. profitul aferent cifrei de afaceri:
prin volum: respectiv în cazul mai multor produse;
prin preț: respectiv în cazul mai multor produse;
unde:- profit mediu la 1 leu producție vândută;
3. rata rentabilității față de cifra de afaceri:
prin preț: respectiv ;
unde: qi–volumul fizic pe produse;
– preț mediu de vânzare;
4. rata rentabilității economice brute:
prin volum: respectiv ;
prin preț: respectiv ;
unde: Ae–active de exploatare;
5. rata rentabilității financiare:
prin volum: respectiv în cazul mai multor
produse;
prin preț: respectiv în cazul mai multor produse;
unde: Kpr–capital propriu;
k–coeficientul de corectare în urma impozitării;
6. rata capitalului permanent:
prin volum: respectiv în cazul mai multor produse;
prin preț: respectiv în cazul mai multor produse;
unde: Kp–capital permanent;
7.eficiența muncii, pe baza profitului aferent cifrei de afaceri
pe un salariat:
prin volum: respectiv în cazul mai multor produse;
prin preț: respectiv în cazul mai multor produse;
unde: – numărul mediu de salariați;
8. rata dividendelor pe acțiuni;
9. echilibre financiare formate pe baza profitului.
2.4.4 Strategia îmbunătățirii calității
produselor firmei
Calitatea produsului este definită ca măsura sau gradul în care un produs, prin totalitatea caracteristicilor tehnice, de exploatare, ecologice, economice și sociale satisface nevoia pentru care a fost creat. Îmbunătățirea calității produselor firmei reprezintă un obiectiv esențial al activității oricărei firme în vederea creșterii competitivității pe piața internă și internațională și a eficienței economico-financiare.
În strategia îmbunătățirii calității se au în vedere premisele și procesele formării ei, iar din acestea se au în vedere:
proiectarea și asimilarea de noi produse în care se fac eforturi financiare în domeniul cercetării-dezvoltării. După unele studii, în SUA 28% din cheltuielile de cercetare-dezvoltare al firmelor industriale sunt afectate proiectării de noi produse;
îmbunătățirea calității produselor în curs de asimilare;
reproiectarea și modernizarea produselor existente în fabricație. În multe cazuri sporirea funcționalității unor produse se poate realiza prin reproiectare și modernizare;
analiza sistematică a produselor realizate, implicit prin tehnicile analizei valorii, având în vedere o sugestivă gândire japoneză „produse cel puțin la același nivel al concurenței, dar mai ieftine”;
analiza capacității tehnologice a firmei ca premisă esențială în asigurarea calității;
controlul procesului de formare și realizare a calității–în acest sens accentul trebuie pus pe momentul inițial al formării, care-l reprezintă cercetarea-dezvoltarea-proiectarea, al cărei rezultat intră în subsistemul execuției;
dezvoltarea activității de diagnosticare a calității. În afară de concluziile proprii interne, în complexul de măsuri pentru îmbunătățirea calității la scară națională prezintă importanță existența unor forme independente de control și expertiză a calității producției. Ele sunt operaționale mai ales pentru firmele private, atât în vederea atestării calității produselor, cât și a capacității de menținere a nivelului ei. Asemenea expertize independente le realizează: asociații sectoriale, societăți tehnico-profesionale, asociații ale firmelor producătoare dintr-un domeniu, uniuni de consum, laboratoare independente de expertiză, agenții guvernamentale. De exemplu, în SUA, după date ale Biroului național de standardizare, funcționează peste 400 de astfel de organizații de ale căror servicii de atestare a calității sunt interesate firmele deoarece influențează creșterea vânzărilor.
În îmbunătățirea calității, în afară de interesul direct al firmelor pentru menținerea capacității concurențiale și de expansiune, însuși statul intervine prin diferite forme de reglare a calității mai ales pentru mărfurile destinate populației (legislație, obligații privind utilizarea și respectarea standardelor și programe având ca scop protejarea consumatorilor). Sistemul restituirilor pentru defecte este larg utilizat.
corelația cost–calitate–în strategia asigurării și îmbunătățirii calității orice firmă nu poate face abstracție de corelație cost-calitate, iar asigurarea unei calități concurențiale costă, esențială fiind înscrierea într-un prag al eficienței. În acest sens, de o reală utilitate s-a dovedit bilanțul calității, care prin definiție structurează corelația dintre costurile calității și efectele economico-financiare ale acesteia.
Fiind vorba de bilanț înseamnă că pe de o parte se identifică, se structurează și se măsoară costurile calității, iar pe de altă parte se estimează efectele ei convertite în ultimă instanță în profit (această conversie presupune un mecanism mai complex, ținând seama de efectele primare ale calității, locul, aria și orizontul de timp). Deși formal bilanțul presupune A = P, cerința este A > P, deci o inegalitate ce dimensionează eficiența costurilor calității.
Se poate remarca faptul că în strategia optimizării calității se iau în considerare factori ca:
volumul așteptat al desfacerii;
volumul cheltuielilor pentru cercetare–proiectare, asimilare și producție;
dinamica prețurilor în concordanță cu prognoza evoluției pieței;
ritmul progresului tehnic;
concurența altor firme și a produselor de substituție;
prețul probabil;
cheltuielile consumatorului pe întreaga perioadă de utilizare a bunurilor.
CAPITOLUL III
ANALIZA CHELTUIELILOR FIRMEI
Analiza cheltuielilor constituie un instrument important în multitudinea tehnicilor de diagnosticare și evaluare a performanțelor firmei. Investigarea lor sistemică permite înțelegerea mecanismului de formare a rezultatelor firmei în funcție de volum, structură și tendințele diferitelor categorii de consumuri.
După modul cum se consumă și cum se utilizează factorii de producție (natura, munca și capitalul) depinde în mare măsură competitivitatea produselor și eficiența activității desfășurate.
Reducerea costurilor de producție constituie un obiectiv prioritar al oricărei firme, iar acest lucru presupune analiza detaliată a principalelor categorii de cheltuieli care contribuie la formarea costului.
Principalele probleme tratate de capitolul analiza cheltuielilor firmei sunt:
3.1 Noțiuni generale privind cheltuielile firmei
3.2 Analiza diagnostic a cheltuielilor la 1000 lei venituri totale
3.3 Analiza diagnostic a cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare
3.4 Analiza diagnostic a cheltuielilor la1000 lei cifră de afaceri
3.4.1 Analiza dinamicii și structurii cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri
3.4.2. Analiza diagnostic de tip factorial a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri
3.4.3. Reflectarea cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri în principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei
3.4.4. Estimarea probabilă a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri și elementele de bază ale strategiei reducerii lor
3.5 Analiza diagnostic a cheltuielilor variabile (după caz directe) la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri
3.5.1 Analiza dinamicii și structurii costurilor variabile pe baza nivelului la 1000 lei venituri din exploatare și respectiv cifră de afaceri
3.5.2 Analiza de tip factorial a nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri din exploatare și respectiv cifră de afaceri
3.5.3 Analiza reflectării nivelului cheltuielilor variabile în principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei
3.5.4 Estimarea probabilă pe termen scurt și mediu a cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri
3.6 Analiza eficienței cheltuielilor fixe (după caz directe sau indirecte)
3.6.1 Analiza dinamică și structurală a nivelului cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri din exploatare și respectiv cifră de afaceri
3.6.2 Analiza diagnostic de tip factorial a cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri din exploatare și respectiv cifră de afaceri
3.6.3 Analiza reflectării nivelului cheltuielilor fixe în principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei
3.6.4 Diagnostic strategic al cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri
3.7Analiza eficienței cheltuielilor cu personalul
3.7.1 Analiza eficienței cheltuielilor salariale
3.7.2 Analiza corelației dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu
3.7.3. Reflectarea corelației dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu în principalii indicatori economico-financiari ai firmei
3.8 Analiza diagnostic a cheltuielilor materiale
3.8.1 Noțiuni generale privind cheltuielile materiale
3.8.2 Analiza diagnostic de tip factorial a cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri din exploatare și corespunzător la 1000 lei cifră de afaceri
3.9 Analiza cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fix
3.10 Analiza eficienței cheltuielilor cu dobânzile bancare
3.1 Noțiuni generale privind cheltuielile firmei
Analiza cheltuielilor firmei este deosebit de importantă în activitatea de gestiune și control, deoarece evidențiază modul în care sunt utilizate resursele materiale, umane și financiare și impactul alocării acestora asupra performanțelor firmei. Zona cheltuielilor firmei cuprinde o arie largă de fenomene economice legate în esență de consumul și utilizarea factorilor producției: natura, munca și capitalul. Aceasta trebuie să ocupe un loc deosebit în managementul intern deoarece de utilizarea și consumul factorilor de producție depinde în mare măsură capacitatea concurențială a firmei, asigurarea unor premize de bază ale performanței economico-financiare.
Analiza cheltuielilor constituie un instrument important în multitudinea tehnicilor de diagnosticare și evaluare a performanțelor firmei. Investigarea lor sistematică permite înțelegerea mecanismului de formare a rezultatelor firmei în funcție de volum, structură și tendințele diferitelor categorii de consumuri.
Conform reglementărilor în vigoare, cheltuielile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor ori creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acționari.
Definiția cheltuielilor include două tipuri de cheltuieli:
1.cheltuieli apărute în cursul activității curente, precum costul vânzărilor, salariile, amortizarea, care corespund de obicei unor ieșiri sau diminuări ale valorii activelor;
2. pierderi care reprezintă diminuări ale beneficiilor economice și pot fi:
realizate, rezultate din dezastre sau din ieșirea activelor pe termen lung;
nerealizate, rezultate din deprecierea monedei naționale în cazul unor datorii în valută.
Competitivitatea produselor și eficiența activității desfășurate depind de modul cum se consumă și cum se utilizează factorii de producție: natura, munca și capitalul. Reducerea costurilor de producție constituie un obiectiv prioritar al oricărei firme de aceea este necesară analiza detaliată a principalelor categorii de cheltuieli care contribuie la formarea costului.
Costul reprezintă totalitatea consumurilor de resurse pe care le efectuează firma pentru realizarea unei unități de produs sau unui serviciu în expresie monetară. Costul este un instrument important în gestiunea firmei, având atât rol de informare a managerilor asupra activității desfășurate, cât și de identificare a unor direcții strategice de acțiune în activitatea viitoare.
Referitor la costuri în practica mondială se consideră a fi costuri normale următoarele:
standardele de cheltuieli stabilite pe baza tehnologiilor de fabricație care asigură obținerea produselor la parametrii proiectați;
nivelul cel mai scăzut de cheltuieli înregistrate în ramura de activitate respectivă;
costurile care asigură un profit net anual echivalent dobânzii aferente capitalului propriu. În legătură cu această problemă, în literatura de specialitate se dau anumite mărimi, ca de exemplu 12% din capitalul propriu, nu mai puțin de 13% din cifra de afaceri, 9-15% din costuri etc.
3.2 Analiza diagnostic a cheltuielilor la
1000 lei venituri totale
Orice activitate economică presupune consumuri de resurse umane, materiale și financiare care se înregistrează, potrivit principiilor organizării contabilității financiare și contabilității de gestiune în conturi specifice. La închiderea exercițiului financiar se întocmesc documentele de sinteză contabile, care furnizează informații privind volumul resurselor consumate, dar și eficiența acestui consum.
Analiza cheltuielilor firmei se realizează utilizând informațiile din contul de profit și pierdere. În acest document de sinteză contabilă cheltuielile și rezultatele firmei sunt structurate după natura activității, respectiv de exploatare, financiare și extraordinare după cum urmează:
A. Cheltuielile de exploatare reprezintă consumurile efectuate în scopul realizării obiectivului de activitate și pot cuprinde următoarele elemente:
materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar;
lucrări și servicii executate de terți (întreținere, chirii, reparații, etc.);
impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
salarii și cheltuieli asimilate acestora;
amortizări și provizioane.
B. Cheltuielile financiare au în structură următoarele elemente:
dobânzi curente aferente împrumuturilor primite;
pierderile din vânzarea valorilor mobiliare de plasament;
diferențele nefavorabile de curs valutar din operațiunile curente;
disponibilitățile în devize;
sconturile acordate clienților etc.
C. Cheltuielile excepționale sunt formate din alte cheltuieli care nu sunt legate de activitatea curentă a firmei și cuprind:
operațiuni legate de capital (valoarea contabilă a imobilizărilor cedate și alte cheltuieli excepționale);
operațiuni de gestiune (amenzi, penalități, lipsuri la inventar, donații, subvenții acordate, pierderi din debitori insolvabili etc.).
Corespunzător cestor categorii de cheltuieli și veniturile totale ale firmei se grupează astfel:
A. Veniturile din exploatare reprezintă fluxurile financiare atrase de activitatea curentă și cuprind:
venituri din vânzarea produselor, lucrărilor executate, serviciilor prestate și mărfurilor; acest tip de venituri este cunoscut sub denumirea de cifră de afaceri;
venituri din producția stocată;
venituri din producția de imobilizări (active fixe);
alte venituri din exploatare.
B. Veniturile financiare cuprind fluxuri financiare atrase de agentul economic din activitatea strict de natură financiară, dar complementară celei din exploatare și sunt formate din:
dobânzi încasate;
venituri din titluri de plasament;
diferențe favorabile de curs valutar;
venituri din participații;
venituri din sconturi obținute;
venituri din alte imobilizări financiare etc.
C. Veniturile excepționale sunt acele venituri care nu sunt legate de activitățile curente ale firmei și cuprind:
operațiuni de capital (venituri din cedarea activelor etc.);
operațiuni de gestiune (despăgubiri și penalități încasate, donații primite etc.).
Dacă se face o corelație între cheltuieli și venituri se constată că sunt cheltuieli care generează venituri și cheltuieli care nu generează venituri, iar ca exemple putem avea:
cheltuielile de exploatare se corelează direct cu veniturile din exploatare, în timp ce cheltuielile financiare nu au ca rezultat obținerea de venituri financiare;
unele cheltuieli financiare, cum ar fi cele cu dobânzile plătite pentru creditele primite, pot fi corelate cu veniturile din exploatare;
în ceea ce privește cheltuielile excepționale unele pot fi corelate cu veniturile excepționale, ca de exemplu cele aferente cedării activelor, iar altele nu se corelează direct cu veniturile excepționale.
Analiza cheltuielilor aferente veniturilor are rolul de a evidenția evoluția acestora, factorii care influențează nivelul lor, precum și identificarea rezervelor care pot fi puse în valoare pentru reducerea lor sau menținerea în limitele de eficiență care concură la performanța economico-financiară a firmei.
Pentru urmărirea evoluției cheltuielilor aferente veniturilor totale se poate utiliza indicatorul numit rata de eficiență a cheltuielilor totale – cheltuieli la 1000 lei venituri după următoarea relație:
sau
unde:
unde:
-suma cheltuielilor pe cele trei categorii: de exploatare,
financiare și excepționale;
-suma veniturilor pe cele trei categorii: de exploatare,
financiare și excepționale;
gi–structura veniturilor;
Ci1000–rata de eficiență a cheltuielilor pe categorii.
Ținând seama de modul de calcul al ratei, respectiv raportul efort/efect, nivelul descrescând al ei relevă creșterea eficienței cheltuielilor.
Pentru exemplificare se folosesc datele din tabelul 3.1și 3.2:
Tabelul 3.1
Tabelul 3.2
Modificarea nivelului ratei de eficiență a cheltuielilor totale poate fi evidențiată prin efectuarea unei analize de tip factorial pornind de la următorul model de analiză:
unde:
gi – structura veniturilor.
ci1000- cheltuielile la 1000 lei venituri pe categorii;
Pentru exemplificarea modificării nivelului ratei de eficiență a cheltuielilor totale se folosesc valorile din tabelul 3.2, realizate în perioada curentă (Pn ) comparativ cu perioada precedentă (Pn-1):
Micșorarea față de perioada precedentă (Pn-1) cu 18,18 lei a ratei de eficiență a cheltuielilor totale se explică prin:
1.Influența modificării structurii veniturilor:
sau
Influența modificării cheltuielilor la 1000 lei vânzări pe categorii:
sau
unde:
Se recomandă pentru a se înțelege mai bine rata de eficiență a cheltuielilor și analiza următorului model semnificativ:
unde:
sau
unde:
gi–structura cheltuielilor pe categorii;
ri–rata eficienței cheltuielilor pe categorii;
vi–veniturile pe cele trei categorii de cheltuieli;
chi–cheltuielile pe categorii.
În aceste condiții modificarea ratei de eficiență a cheltuielilor se explică prin:
1. Influența structurii cheltuielilor totale:
2. Influența ratelor de eficiență pe categorii de cheltuieli:
eficiența cheltuielilor se reflectă în însăși creșterea ratei medii.
În procesul de analiză este necesar de precizat câteva aspecte legate de acțiunea cheltuielilor la 1000 lei venituri pe categorii ale acestora după cum urmează:
cheltuielile la 1000 lei venituri din exploatare exercită cea mai mare influență asupra ratei de eficiență a cheltuielilor totale, deoarece veniturile din exploatare dețin ponderea cea mai mare în totalul veniturilor. De aici rezultă că orice modificare a nivelului lor se va reflecta în același sens și aproximativ cu aceeași intensitate în indicatorul analizat.
Rata de eficiență a cheltuielilor de exploatare este influențată de factorii specifici, care sunt factori indirecți ai ratei de eficiență a cheltuielilor totale, ceea ce impune efectuarea unei analize distincte a acestui indicator. Ca exemplu putem avea: structura veniturilor din exploatare, nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe componente ale lor etc.
Conform datelor din tabel putem desprinde următoarele concluzii:
în perioada curentă Pn s-a prevăzut o reducere a nivelului ratei de eficiență a cheltuielilor totale cu 29,97 lei la 1000 lei venituri totale față de nivelul înregistrat în perioada precedentă Pn-1 printr-o creștere mai rapidă a veniturilor față de cea a cheltuielilor;
în perioada curentă Pn nivelul efectiv al ratei de eficiență a cheltuielilor totale a fost mai mic cu 18,18 lei față de cel înregistrat în perioada precedentă Pn-1, situație determinată în cea mai mare parte de diminuarea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare și a nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri financiare;
față de prevederi, în perioada curentă Pn se înregistrează o depășire cu 11,79 lei, situație care se va reflecta negativ în profitul brut (rezultatul exercițiului înaintea impozitării), profitul net și alți indicatori ce relevă performanța economico-financiară a firmei;
cheltuielile la 1000 lei venituri financiare au înregistrat o evoluție diferită în cele două perioade analizate astfel:
în perioada precedentă Pn-1 cheltuielile înregistrează un nivel mai mare decât 1000, firma înregistrând pierderi din operațiuni financiare;
în perioada curentă Pn nivelul este mai mic decât 1000 , deci se obține profit financiar.
Se pot înregistra valori scăzute ale cheltuielilor la 1000 lei venituri financiare și în cazul firmelor cu o bună situație financiară, la care ponderea creditelor în finanțarea mijloacelor economice este mai mică, realizându-se venituri financiare din dobânzi încasate pentru disponibilitățile bănești.
Un nivel ridicat al cheltuielilor la 1000 lei venituri financiare se poate înregistra în cazul firmelor cu un grad mare de îndatorare, aflate în dificultate din punct de vedere financiar și care nu dispun de un portofoliu important de imobilizări financiare.
cheltuielile la 1000 lei venituri excepționale au fost mai mari în perioada curentă Pn față de perioada precedentă Pn-1, cu toate că s-a estimat o reducere cu 23 lei. Situația se datorează faptului că activele fixe au fost vândute la o valoare mai mică decât cea prevăzută, iar pe de altă parte amenzile și penalitățile plătite de firmă au fost mai mari decât cele încasate.
Efectul modificării nivelului ratei de eficiență a cheltuielilor totale este redat cu ajutorul următoarei formule:
Deci micșorarea ratei de eficiență a cheltuielilor totale cu 18,18 lei în perioada curentă Pn determină creșterea sumei rezultatului exercițiului înainte de impozitare (profit brut) cu 839.787 mii lei.
În general, reducerea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri totale trebuie să aibă la bază măsuri ca:
realizarea produselor, serviciilor prestate și lucrărilor executate cu respectarea criteriului eficienței economice respectiv prețurile de vânzare și tarifele practicate să acopere costurile și să permită obținerea unui profit care să fie stimulativ pentru acționari;
adoptarea unei structuri de finanțare a mijloacelor economice care să permită realizarea obiectivelor pe termen lung (dezvoltarea potențialului tehnic al firmei) și a celor pe termen scurt cu cheltuieli financiare cât mai scăzute;
valorificarea activelor la valori cât mai mari (prin organizarea corespunzătoare de licitații), onorarea obligațiilor față de clienți prin respectarea clauzelor contractuale, precum și respectarea obligațiilor față de bugetul statului etc.
3.3 Analiza diagnostic a cheltuielilor de exploatare
la 1000 lei venituri din exploatare
Cheltuielile de exploatare dețin ponderea cea mai mare în structura cheltuielilor firmei, ceea ce necesită o analiză detaliată pentru a descoperi noi rezerve de reducere a acestora. Aceste cheltuieli sunt generate de ciclul de exploatare și cuprind ansamblul următoarelor operațiuni:
cumpărarea de materii prime și materiale;
stocarea sau depozitarea acestora;
folosirea lor în procesul de producție;
stocarea semifabricatelor, produselor finite și vânzarea acestora;
achiziționarea de mărfuri și ambalaje și vânzarea lor dacă este cazul.
Pentru dimensionarea și evoluția acestor cheltuieli se folosește indicatorul numit rata de eficiență a cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare. Acesta are în vedere cheltuielile aferente activității de exploatare totale a exercițiului inclusiv costul mărfurilor.
Rata de eficiență a cheltuielilor de exploatare se determină pe baza următoarei relații:
unde:
sau
sau sau
unde:
gj–structura veniturilor din exploatare;
Cej1000–rata de eficiență a cheltuielilor pe tipuri de venituri din
exploatare;
chj–cheltuielile aferente activităților componente ciclului de
exploatare;
vj–veniturile pe tipuri de activități componente ale cilului de
exploatare;
gi–structura cheltuielilor pentru exploatare;
ri–rata de eficiență a cheltuielilor de exploatare.
Pe baza modelului analiza factorială presupune următoarele influențe:
1. Influența modificării structurii veniturilor din exploatare:
2. Influența modificării ratei de eficiență a cheltuielilor de exploatare pe tipuri de venituri:
Pentru formarea unei imagini de ansamblu asupra ratei de eficiență a cheltuielilor de exploatare este necesară cercetarea evoluției ei față de perioada precedentă sau față de mai multe perioade, precum și față de nivelul prevăzut în perioada curentă, atât pe total cât și pe elemente de cheltuieli reflectate în contul de profit și pierdere.
3.4 Analiza diagnostic a cheltuielilor la
1000 lei cifră de afaceri
3.4.1 Analiza dinamicii și structurii cheltuielilor
la 1000 lei cifră de afaceri
Ca orice fenomen economic și cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri se apreciază mai întâi din punct de vedere al dinamicii care intră sub incidența ansamblului de factori a căror acțiune o sintetizează. De exemplu, pot interveni factori care să conducă în perioada de gestiune la o anume creștere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri și care să reflecte o stare normală. Așa poate avea loc, de exemplu o schimbare sensibilă a structurii producției determinată de cerere. Într-o astfel de situație este vorba de creșterea ponderii unor produse cu niveluri ale cheltuielilor la 1000 lei în perioada de referință mai mari decât nivelul mediu al acesteia.
Creșterea ponderii produselor cu cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri mai mici decât media conduce la reducerea pe total a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri și implicit la creșterea rentabilității. În cazul în care crește ponderea produselor cu cheltuieli mai mari, se va mări cheltuiala la 1000 lei pe total și se micșora rata rentabilității comerciale.
O evoluție concretizată într-o reducere relativ evidentă a cheltuielilor la 1000 lei poate fi rezultatul inflației.
Analiza structurală a cheltuielilor de exploatare la 1000 lei reflectă faptul că principala componentă a acestora o constituie cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri.
Ca principală componentă a cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare, cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri pot fi exprimate cu ajutorul modelelor următoare:
sau
unde:
qvi–producția vândută pe produse;
ci–costul pe produse;
-prețul mediu de vânzare pe produse;
gi–structura producției vândute.
-cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri pe produse;
Din modelul de mai sus rezultă că factorii care influențează cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri sunt: structura producției, prețul mediu de vânzare pe produse și costul produselor.
Aprofundarea structurală are drept scop de a remarca ponderea cheltuielilor componente, modificările structurale și contribuția fiecărei cheltuieli la micșorarea sau creșterea cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri.
3.4.2. Analiza diagnostic de tip factorial a
cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri
Pentru exemplificarea metodologiei de analiză factorială se folosesc datele din tabelul următor (efectiv din Pn comparativ cu Pn-1):
Tabelul 3.3 – mii lei –
Față de Pn-1, în Pn s-a realizat o reducere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri:
Această modificare a nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri se explică prin următoarele influențe:
1. Influența modificării structurii cifrei de afaceri:
2. Influența modificării prețurilor de vânzare pe produse (ca prețuri medii):
din care:
2.1 Influența inflației:
2.2 Influența prețurilor exclusiv efectul inflației:
3. Influența modificării costurilor pe produse:
din care:
3.1 Influența consumurilor fizice de resurse consumate pe produse:
3.2 Influența prețurilor de cumpărare – imputare (includere în costuri) pe unitate de resursă consumată:
În exemplul dat se înregistrează o reducere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri cu 11,65 lei față de nivelul anului precedent, fapt care se apreciază pozitiv, deoarece determină creșterea sumei profitului aferent cifrei de afaceri, a rezultatului exploatării și a indicatorilor de eficiență construiți pe baza lor. Cei trei factori direcți au avut influențe diferite ca sens și mărime și evident cauze proprii.
3.4.3. Reflectarea cheltuielilor la 1000 lei
cifră de afaceri în principalii indicatori ai
performanței economico-financiare a firmei
Principalii indicatori economico-financiari ai firmei în care se reflectă modificarea nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri sunt:
1. suma profitului aferent cifrei de afaceri:
din care:
a) modificarea structurii cifrei de afaceri:
unde
b) modificarea prețurilor de vânzare (exclusiv TVA):
unde
c) modificarea costurilor unitare:
unde
2. Eficiența activelor de exploatare:
3. Eficiența utilizării mijloacelor fixe:
4. Eficiența activelor circulante de exploatare:
5. Eficiența utilizării capitalurilor (propriu, permanent, social):
6. Eficiența muncii caracterizată pe baza profitului pe un salariat:
7.Capacitatea de autofinanțare și remunerare a capitalurilor prin premisa ei-profitul.
3.4.4. Estimarea probabilă a cheltuielilor
la 1000 lei cifră de afaceri și elementele
de bază ale strategiei reducerii lor
Estimarea probabilă a nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri se poate face pe termen scurt dat fiind incidența în principal a doi factori cu amplitudine oscilatorie și anume: structura producției și inflația.
Pentru estimarea probabilă se recomandă două funcții și anume:
1.y = a + bt
unde:
t – perioadele de timp observate;
funcția menționată se bazează pe interpolare.
2.y = a + bx unde: x- variabila independentă, cifra de afaceri.
În acest caz se are în vedere corelația potrivit căreia dinamica cifrei de afaceri se reflectă asupra cheltuielilor fixe pe produs și prin aceasta în nivelul costurilor respectiv cel al cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri.
Pentru ecuația 1 parametrii a și b se stabilesc astfel:
și
Pentru ecuația 2 parametrii a și b se stabilesc astfel:
și
Pentru exemplificare admitem prima modalitate și datele din tabelul următor:
Tabelul 3.4
Conform datelor din tabel avem:
și
pentru t = 7 nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri se estimează la:
plus sau minus abaterea medie pătratică, care în cazul de față ar fi egală cu:
unde: V-abaterea valorii efective a rezultativei y față de valoarea teoretică a acesteia.
deci nivelul estimativ s-ar înscrie în plaja 853,3 + 9,45 și 853,3 – 9,45 adică 862,75 și 843,85.
Elementele de bază ale strategiei reducerii cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri se referă la :
reducerea consumurilor fizice de resurse pe produse cu restricția ca aceasta să nu afecteze calitatea acestora. În acest sens se are în vedere înnoirea producției și asigurarea capacității concurențiale, perfecționarea potențialului tehnic, tehnologic și uman, creșterea productivității muncii, asigurarea raportului optim cost-grad de importanță a funcțiilor produsului, substituirea de resurse care să satisfacă cel puțin la același nivel cerințele calității produsului etc.
îmbunătățirea nivelului tehnic–calitativ al produselor care să însemne nu numai „în pas cu concurența”, dar și premisa creșterii cifrei de afaceri și obținerii unor prețuri mai bune.
3.5 Analiza diagnostic a cheltuielilor variabile
(după caz directe) la 1000 lei venituri
din exploatare sau cifră de afaceri
3.5.1 Analiza dinamicii și structurii costurilor variabile
pe baza nivelului la 1000 lei venituri din
exploatare și respectiv cifra de afaceri
Analiza cheltuielilor variabile atât prin dinamică cât și prin structură prezintă o importanță deosebită pentru întregul proces decizional, deoarece acest tip de cheltuieli influențează direct rentabilitatea firmei. Nivelul acestor cheltuieli trebuie să permită practicarea unor prețuri menite să mențină sau chiar să crească cota de piață a firmei.
Prin comparație cu ajutorul indicilor se poate studia evoluția cheltuielilor variabile în timp față de anul ori anii precedenți sau față de prevederi. Dinamica se explică având în vedere factorii interni privind retehnologizarea, restructurarea etc. și factorii externi care vizează prețurile, tarifele etc.
Cheltuielile variabile la 1000 lei cifră de afaceri sunt definite ca parte a cheltuielilor de producție care se modifică în funcție de volumul fizic al producției și care pot fi direct proporționale, progresiv variabile și regresiv variabile. Încadrarea acestor cheltuieli într-o anumită grupă se face pe baza comportamentului lor în raport cu dinamica volumului producției.
În orice diagnostic al cheltuielilor, în cazul nostru celor variabile, se pornește de la relevarea dinamicii nivelului pe total și pe mai multe momente. Dinamica cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri pune în evidență fenomenul, tendința acestuia și prefigurează implicațiile economico-financiare.
În cazul cheltuielilor variabile nivelul lor se examinează structural cu remarcarea contribuției fiecărei cheltuieli la abaterea generală. Structura cheltuielilor variabile ca sumă totală și la 1000 lei, poate viza natura cheltuielilor și/sau locul de formare (centre de responsabilitate), iar în cadrul acestora pe produse. O asemenea analiză este necesară în special pentru localizarea măsurilor de reducere a costurilor.
3.5.2 Analiza de tip factorial a nivelului
cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri
din exploatare și respectiv cifră de afaceri
Diagnosticul cheltuielilor variabile prezintă o importanță deosebită în activitatea de conducere pentru asigurarea încadrării într-un nivel de rentabilitate care să permită practicarea unor prețuri menite să conducă la menținerea și eventual la creșterea cotei de piață.
Analiza diagnostic de tip factorial a costurilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri și venituri din exploatare are la bază următoarele modele:
unde:
qvi–volumul vândut al produsului „i”;
cvi–costul variabil pe produsul „i”;
-prețul mediu de vânzare pe produsul „i” (exclusiv TVA);
gi–structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activități;
cvei–cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare.
După modelul 1: putem opera cu următorul sistem factorial având la bază datele din tabelul următor:
Tabelul 3.5 – mii lei –
Față de Pn-1 , în Pn s-a realizat o creștere a cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri :
Această modificare se explică prin următoarele influențe:
1. Influența structurii producției vândute:
2. Influența prețurilor de vânzare pe produse (ca prețuri medii):
din care:
2.1 Influența inflației:
2.2 Influența prețurilor de vânzare pe produse exclusiv efectul inflației:
3. Influența modificării costurilor variabile pe produse:
din care:
3.1 Influența consumurilor fizice de resurse consumate pe produse:
3.2 Influența prețurilor de cumpărare–imputare (includere în costuri) pe unitate de resursă consumată:
Descompunerea pe factori a abaterii nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri (rata de eficiență a acestora) degajă următoarele elemente ale diagnosticului:
se înregistrează o influență a structurii cifrei de afaceri (producția vândută) în sensul creșterii ponderii unor produse cu niveluri ale cheltuielilor la 1000 lei realizate mai mari decât cele previzionate lucru care a determinat creșterea nivelului cheltuielilor variabile cu 30,37 lei la 1000.
prețurile acționează în sensul reducerii cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri cu 60,47 lei și se apreciază pozitiv dacă mobilul creșterii îl constituie calitatea produselor.
cheltuielile variabile pe unitatea de produs au crescut determinând o creștere semnificativă a cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri cu 69,38 lei (unele produse au depășit cheltuielile prevăzute prin buget).
Pornind de la modelul 2: sistemul factorial se prezintă conform figurii următoare astfel:
Figura 3.1
Analiza reflectării nivelului cheltuielilor
variabile în principalii indicatori ai performanței
economico-financiare a firmei
În practica economică este necesar să fie analizate efectele produse sau estimate ale modificării nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri, respectiv cifră de afaceri. Având în vedere faptul că nivelul cheltuielilor variabile la 1000 lei este parte componentă a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri, orice modificare a acestuia se va reflecta–favorabil sau nefavorabil–asupra unor indicatori ce reflectă performanțele economico-financiare ale firmei.
Nivelul cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri se reflectă în următorii indicatori ai performanței economico-financiare:
1. rezultatul exploatării (profitului) și respectiv cifra de afaceri:
respectiv
2. rata rezultatului exploatării (profitului) față de veniturile din exploatare și analog rata rentabilității comerciale:
sau
respectiv
sau
unde:
Vei–suma veniturilor din exploatare pe categorii;
cvei–cheltuieli variabile la 1 leu venituri din exploatare pe
categorii și cheltuieli variabile pe produse (în cazul cifrei de
afaceri).
3. rata rezultatului exploatării (profitului) față de costuri:
respectiv
unde:
-profitul mediu la 1 leu venituri din exploatare;
Cve–suma cheltuielilor variabile din exploatare;
Cf–suma cheltuielilor fixe.
4. eficiența activelor de exploatare:
respectiv
5. eficiența mijloacelor fixe:
respectiv
6. eficiența activelor circulante de exploatare:
respectiv
7. eficiența capitalurilor (social, propriu, împrumutat):
respectiv
8. eficiența muncii caracterizată pe baza profitului mediu pe un
salariat:
respectiv
9. capacitatea de autofinanțare și remunerare a capitalurilor prin prisma ei–profitul.
3.5.4 Estimarea probabilă pe termen scurt și mediu
a cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri
În vederea întocmirii bugetului de venituri și cheltuieli al firmei pentru perioada următoare și elaborării unor studii de fezabilitate sau de perspectivă pe mai mulți ani, este necesară cunoașterea evoluției probabile a cheltuielilor variabile în sumă totală dar și nivelul acestora la 1000 lei cifră de afaceri.
Pe termen scurt și mediu se poate stabili o evoluție probabilă a ratei de eficiență a costurilor variabile (nivelul la 1000 lei cifră de afaceri) pe baza următoarei funcții:
Cv1000 = f(t) respectiv y = a + bt.
Pentru exemplificare admitem exemplul:
Tabelul 3.6
unde: și
pentru t = 7 nivelul probabil al costurilor variabile se estimează la ;
plus sau minus abaterea medie pătratică dintre valorile seriei empirice și cele teoretice, iar în cazul de față ar fie gală cu:
deci nivelul estimativ s-ar înscrie în plaja 518,15 + 22,35 și 518,15-22,35 respectiv 495,8 și 540,3.
Dacă se ia în considerare și o valoare probabilă a cifrei de afaceri se poate aproxima și suma cheltuielilor variabile:
.
De asemenea există și posibilitatea de a stabili un nivel previzionat al costurilor variabile funcție de costurile fixe, rezultatul exploatării și suma veniturilor din exploatare așteptate sau previzionate. În acest caz relația de calcul poate fi:
respectiv
unde:
Re–rezultatul exploatării;
Ve-suma veniturilor din exploatare;
Mb–suma marjei față de costurile variabile.
Se pot realiza de asemenea ipoteze ale nivelului costurilor variabile la 1000 lei ținând seama de un scalar al rezultatului (profitului) din exploatare dorit.
De exemplu, în varianta creșterii rezultatului exploatării cu i% avem următoarea relație:
aceasta corespunde unei reduceri a costurilor variabile conform relației:
suma veniturilor se consideră variabilă dată, determinată de cerere și capacitatea de ofertă.
Putem avea și varianta reducerii sau creșterii costurilor fixe (de structură). În acest caz admitem următoarea situație:
– creșterea sumei costurilor fixe cu j%;
– creșterea profitului (rezultatului exploatării) cu i%.
În aceste condiții nivelul costurilor variabile urmează să fie exprimat prin următoarea relație:
toate ipotezele de mai sus pot fi operaționalizate la nivelul variabilelor ce privesc cifra de afaceri.
3.6 Analiza eficienței cheltuielilor fixe
(după caz directe sau indirecte)
Cheltuielile fixe sau constante se apreciază în funcție de comportamentul pe care îl au față de modificarea volumului fizic al producției. Acestea rămân aceleași, indiferent de gradul de folosire a capacității de producție a firmei și cuprind următoarele elemente:
cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe;
cheltuieli cu serviciile telefonice;
cheltuieli cu abonamentele radio–tv;
cheltuieli cu prime de asigurare;
cheltuieli cu impozite și taxe legale.
Aceste cheltuieli sunt legate nemijlocit de existența firmei și se înregistrează chiar și atunci când activitatea este oprită temporar.
O altă categorie de cheltuieli fixe se află într-o anumită relație cu gradul de folosire a capacității de producție a firmei. Aici sunt cuprinse salariile personalului de conducere, TESA, cheltuieli de deservire a secțiilor, cheltuieli cu protecția mediului înconjurător, cheltuieli de birou și alte cheltuieli administrativ–gospodărești.
Pentru realizarea unui nivel scăzut al cheltuielilor fixe este necesară eliminarea cheltuielilor care nu se justifică concomitent cu adoptarea unor măsuri de creștere a volumului fizic al producției. Aceasta presupune exploatarea eficientă a mașinilor și utilajelor, a capacităților de producție.
3.6.1 Analiza dinamică și structurală a nivelului
cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri din exploatare
și respectiv cifră de afaceri
Analiza dinamicii și structurii cheltuielilor fixe se face în corelație cu cifra de afaceri, având în vedere cerința creșterii cifrei de afaceri în condițiile în care cheltuielile fixe rămân aceleași sau au creșteri reduse. Numai când intervin modificări importante în structura de exploatare sau operațională se pot modifica și cheltuielile fixe. Bineînțeles, intervin și modificări ale cheltuielilor determinate de inflație. Analiza se poate desfășura după modelul:
unde:
-indicele cheltuielilor fixe;
-indicele cifrei de afaceri;
normal este ca să fie cât mai aproape de 100, iar să crească; în aceste condiții crește eficiența cheltuielilor fixe.
Studierea dinamicii cheltuielilor fixe este necesară pentru a cunoaște evoluția lor în raport cu cifra de afaceri sau cu producția fabricată. În funcție de situațiile înregistrate față de evoluția normală și realitățile din alte unități similare se adoptă măsurile necesare.
Ca și în cazul cheltuielilor variabile, eficiența cheltuielilor fixe se apreciază sintetic pe baza nivelului lor la 1000 lei venituri din exploatare și cifră de afaceri după următoarele modele:
ca dinamică în limita unui prag al volumului activității, cerința din exploatare este următoarea:
unde:
– indicele veniturilor din exploatare;
– indicele sumei cheltuielilor fixe aferente veniturilor din
exploatare;
– indicele cifrei de afaceri;
– indicele sumei cheltuielilor fixe aferente cifrei de afaceri.
Referitor la structura cheltuielilor fixe analiza se poate face pe categorii de cheltuieli cum sunt:
cheltuieli generale ale secțiilor;
cheltuieli generale ale firmei;
cheltuieli cu amortizarea;
cheltuieli cu salariile;
cheltuieli cu reparațiile;
cheltuieli materiale etc.
Structural nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri din exploatare și respectiv cifră de afaceri poate fi analizat din două puncte de vedere și anume:
1. din punct de vedere al structurii și contribuției cheltuielilor fixe specifice la formarea și totodată abaterea nivelului total al acestora;
2. din punct de vedere al structurii și contribuției centrelor de responsabilitate ce angajează cheltuieli fixe cum ar fi:
cheltuieli privind cercetarea–dezvoltarea;
cheltuieli ce privesc activitățile comerciale;
cheltuieli cu privire la conducerea tehnică și administrativă etc.
3.6.2 Analiza diagnostic de tip factorial a cheltuielilor
fixe la 1000 lei venituri din exploatare și
respectiv cifră de afaceri
Pe baza modelelor de calcul și analiză prezentate anterior se procedează la diagnosticul de tip factorial al abaterii cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri din exploatare și cifră de afaceri.
Sistemul de factori care influențează nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri din exploatare este:
Figura 3.2
unde:
T–timpul total;
– productivitatea medie orară;
– cheltuieli fixe pe categorii.
După modelul 1: analiza factorială a cheltuielilor fixe este următoarea:
1. Influența veniturilor din exploatare:
din care:
1.1 Influența timpului total de muncă:
din care:
1.1.1 Influența numărului mediu de salariați:
1.1.2 Influența timpului mediu de muncă:
1.2 Influența productivității medii orare:
2. Influența sumei cheltuielilor fixe:
din care:
2.1 Influența cheltuielilor fixe pe categorii:
În cazul analizei diagnostic de tip factorial a nivelului cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri se pot folosi datele din următorul tabel:
Tabelul 3.7
Sistemul de factori care influențează nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri este:
Figura 3.3
Având în vedere datele din tabelul 3.7 înseamnă că după sistemul factorial prezentat, modificarea cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri de +16,90 se explică astfel:
1. Influența valorii cifrei de afaceri:
din care:
1.1 Influența timpului total de muncă (volumului de muncă):
1.2 Influența cifrei de afaceri medii orare:
din care:
1.2.1. Influența structurii cifrei de afaceri (producției vândute):
1.2.2 Influența cifrei de afaceri pe unitatea de timp pe produse:
din care:
1.2.2.1 Influența inflației:
1.2.2.2 Influența cifrei de afaceri pe unitatea de timp pe produse exclusiv efectul inflației:
2. Influența sumei cheltuielilor fixe:
din care:
2.1 Influența cheltuielilor administrativ – gospodărești:
Pentru explicarea abaterii cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri se mai poate folosi și următorul sistem factorial:
Figura 3.4
Esențial în mecanismul de explicitare a abaterii nivelului cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri este creșterea cifrei de afaceri ca urmare a:
volumului fizic al bunurilor și serviciilor vândute datorită volumului de muncă;
productivității e.
Acesta reprezintă calea principală a măririi eficienței cheltuielilor fixe și implicit a contribuției lor la masa profitului și respectiv la ratele profitabilității.
Faptul că suma cheltuielilor a crescut în Pn poate avea drept cauze:
schimbări în sistemul de salarizare (creșterea ponderii salarizării în regie);
creșterea acestor salarii determinată de creșterea inflației;
schimbări în sistemul de amortizare (se operează cu amortizare degresivă);
creșterea consumului și prețurilor altor factori generatori de cheltuieli fixe.
3.6.3 Analiza reflectării nivelului cheltuielilor
fixe în principalii indicatori ai performanței
economico-financiare a firmei
Principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei în care se reflectă nivelul costurilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri sunt:
1. rezultatul profitului cifrei de afaceri:
2. eficiența activelor de exploatare:
3. eficiența mijloacelor fixe:
4. eficiența activelor circulante de exploatare:
5. eficiența capitalurilor – prin profit:
6. eficiența muncii caracterizată pe baza profitului pe un salariat:
7. capacitatea de autofinanțare și remunerare a capitalurilor prin premisa ei–profitul.
3.6.4 Diagnostic strategic al cheltuielilor fixe
la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri
Dezvoltarea activității agenților economici are în vedere o permanentă dotare și modernizare a producției în vederea realizării unor produse de calitate, competitive și rentabile. În aceste condiții se înregistrează o creștere a cheltuielilor fixe, iar pentru a asigura o eficiență ridicată se impune sporirea randamentului factorilor de producție.
Un diagnostic strategic complex presupune mai mult decât extrapolarea evoluției nivelului cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri sau cifră de afaceri. În general dacă nu intervin schimbări importante în activitatea unei firme suma globală a cheltuielilor fixe se menține constantă de la un an la altul sau chiar pe termen scurt și mediu. Nivelul probabil este cel realizat în perioada precedentă, suma trebuind să fie corectată cu consecințele procesului inflaționist și cu efectele generate de deciziile adoptate pentru perioada care urmează cum ar fi:
achiziționarea unor noi mașini și utilaje cu efect la nivelul amortizărilor;
majorarea salariilor;
reorganizarea unor activități privind reclama și prezentarea etc.
În aceste condiții se operează cu corelația dintre:
a) cifra de afaceri ca variabilă independentă (x);
b) nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri ca variabilă dependentă (y).
Funcția care se constituie este hiperbolică și este exprimată prin următoarea ecuație:
, iar pentru exemplificare se operează cu valorile din următorul tabe
Tabelul 3.8
corespunzător unei cifre de afaceri în t = 9 de 45 mild. lei nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei se estimează a fi următorul:
plus–minus abaterea medie pătratică.
Ca un aspect important al eficiența cheltuielilor variabile și fixe corelate cu cifra de afaceri, în analiza diagnostic și evaluare poate servi coeficientul de pârghie de exploatare (levier de exploatare) stabilit prin următoarea relație:
unde:
RE–rezultatul (profitul) din exploatare aferent cifrei de afaceri;
Q–volumul producției obținute sau numai cifra de afaceri
(producția vândută);
Admitem următoarele valori:
RE1=140.000 lei
Re0=100.000 lei
Q1=1.200.000 lei
Q0=1.000.000 lei
deci o creștere a producției cu 1% generează un spor al rezultatului din exploatare aferent cifrei de afaceri cu 2%.
3.7Analiza eficienței cheltuielilor cu personalul
Cheltuielile cu personalul sunt rezultatul utilizării factorului uman și reflectă o parte a valorii nou create. În cadrul acestor cheltuieli se includ cheltuielile cu remunerația personalului (salariile), cheltuielile cu asigurările sociale și protecția socială.
Cheltuielile cu personalul pot fi structurate și analizate pe baza următoarelor criterii:
1. în funcție de elementele componente:
salarii tarifare (negociate);
diverse sporuri acordate în funcție de condițiile de muncă cum ar fi: condiții grele de muncă, spor pentru condiții nocive și toxice, spor de noapte, cumul de funcții, vechimea în muncă, spor de fidelitate, spor de stres, gradații de merit, spor pentru titluri științifice etc.
premii;
contribuții privind asigurările sociale și protecția socială.
2. în funcție de cine suportă cheltuielile:
angajatorul pentru salariile nete, CAS, ajutorul de șomaj, fondul de sănătate;
angajatul pentru impozitul pe salariu, ajutorul de șomaj, fondul de sănătate etc.
3. în funcție de categoria de personal: conducere, personal tehnic, economic și de altă specialitate, personal administrativ și muncitori, personal direct productiv și de servire.
În analiza cheltuielilor cu salariile mai pot fi evidențiate aspecte legate de formele practicate și reflectarea lor asupra rezultatelor economice, de includere a acestora în costurile structurilor organizatorice.
3.7.1 Analiza eficienței cheltuielilor salariale
Cheltuielile salariale se află în legătură directă de condiționare cu activitatea desfășurată de personalul direct productiv și indirectă cu celelalte categorii de personal. O atenție deosebită se acordă salariilor de bază în care se reflectă calitatea factorului uman (calificarea) și diferitele forme de adaosuri.
Eficiența cheltuielilor salariale totale sau parțiale se pune în evidență prin următorii indicatori:
1. cheltuieli salariale la 1000 lei venituri din exploatare;
2. cheltuieli salariale la 1000 lei cifră de afaceri;
3. cheltuieli salariale la 1000 lei valoare adăugată.
Pentru cheltuieli salariale la 1000 lei venituri din exploatare avem următoarele modele:
sau circumscris la salariul personal
unde:
Cs – cheltuieli salariale cu personalul;
– numărul mediu de salariați;
Fs – fondul de salarii.
Pentru cheltuieli salariale la 1000 lei cifră de afaceri avem următoarele modele:
sau
unde:
Ca – cifra de afaceri.
Pentru cheltuieli salariale la 1000 lei valoare adăugată avem următoarele modele:
sau
Ca bază de date pentru exemplificare admitem datele din tabelul următor:
Tabelul 3.9
Pe baza indicatorilor de eficiență a cheltuielilor salariale în general se confirmă eficiența acestora în sensul reducerii nivelului lor la 1000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri și valoare adăugată în Pn față de Pn-1. Aceasta înseamnă în primul rând operarea următoarelor corelații:
în cazul primelor două relații se pune problema ca în dinamica veniturilor și corespunzător cifrei de afaceri să se reflecte în principal volumul fizic al producției și serviciilor precum și calitatea acestora;
în cazul ultimei relații se pune și problema reflectării reducerii consumurilor fizice de resurse materiale cu restricția ca aceasta să nu afecteze calitatea produselor.
Analiza eficienței sintetice a cheltuielilor salariale la 1000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri și valoare adăugată poate utiliza următoarele modele:
1. cheltuieli salariale la 1000 lei venituri din exploatare:
2.cheltuieli salariale la 1000 lei cifră de afaceri:
3.cheltuieli salariale la 1000 lei valoare adăugată:
După primul model rezultă că:
iar explicarea factorială se explică astfel:
1. Influența numărului mediu de salariați la un leu, o mie sau un milion venituri:
2. Influența cheltuielilor salariale pe un salariat:
din care:
2.1 Influența numărului mediu de ore pe un salariat (utilizării timpului de muncă):
2.2 Influența salariului mediu orar:
Ca elemente ale diagnosticului putem remarca:
se observă o creștere a eficienței cheltuielilor cu salariile la 1000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri și valoare adăugată de unde rezultă că dinamica productivității muncii caracterizată pe baza acestor indicatori a devansat dinamica cheltuielilor salariale medii pe un salariat.;
în cazul examinat prin prisma factorială se remarcă faptul că dinamica productivității muncii evidențiată prin dinamica inversă a termenilor de calcul, respectiv a influențat nivelul cheltuielilor salariale la 1000 lei venituri de exploatare cu -48 lei;
creșterea salariului mediu pe o persoană se consideră normală și denotă că , respectiv 1,266>1,150.
Ca și în cazurile anterioare și în ceea ce privește cheltuielile cu salariile se pot face extrapolări pe termene scurte pe baza următoarelor funcții:
y = a + bt
y = a + b/x
unde:
t–perioada următoare;
x–veniturile din exploatare sau cifra de afaceri.
3.7.2 Analiza corelației dintre dinamica productivității
muncii și dinamica salariului mediu
Eficiența muncii este pusă în evidență prin intermediul corelației dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu. Condiția corelației este ca dinamica productivității muncii, indiferent de forma de exprimare a ei, să devanseze pe cea a salariului mediu. Respectarea corelației dintre creșterea productivității muncii și cea a salariului mediu se reflectă în reducerea cheltuielilor cu salariile la 1000 lei cifră de afaceri. La creșterea productivității muncii concură și ceilalți factori ai productivității pentru a căror reproducere sau remunerare trebuie asigurat profit.
Corelația dintre creșterea productivității muncii și cea a salariului mediu se reflectă cu ajutorul indicelui de corelație stabilit după una din relațiile:
unde:
– indicele salariului mediu;
– indicele productivității muncii.
indicele corelației trebuie să fie subunitar; cu cât foarfecele este mai mare, cu atât dinamica productivității muncii a înregistrat o intensitate mai mare decât a salariului mediu.
Pentru exemplificare admitem datele din următorul tabel:
Tabelul 3.10
Conform analizei efectuate și datelor din tabel putem admite următoarele concluzii:
în toate ipostazele Ic>1, deci dinamica productivității medii pe un salariat a devansat pe cea a salariului mediu (cheltuielile salariale medii);
inegalitatea mai înainte amintită, confirmă eficiența cheltuielilor salariale și sensul de reducere al lor la 1000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri;
pentru a se vorbi de o dinamică a productivității muncii propriu-zise este necesar de ținut seama că în producțiile medii amintite se reflectă atât structura producției, cât și prețurile de vânzare (deci nu admitem volumul fizic al producției), la rândul lor prețurile de vânzare preiau și efectul inflației;
valorile descrescătoare ale indicilor corelației pe modalități de exprimare a productivității medii denotă scara crescătoare a indicilor acestora (productivității medii pe un salariat).
În scop managerial se poate opera și cu indicele corelației rezultat pe baza valorilor programate ale productivității muncii și salariului mediu. Pe aceeași bază de exprimare a productivității muncii (veniturilor din exploatare) admitem datele din următorul tabel:
Tabelul 3.11
Ca o concluzie conform situației date putem avea:
Ic1 < Icpr ceea ce înseamnă că dinamica productivității muncii caracterizată pe baza veniturilor din exploatare a înregistrat un ritm mai accentuat decât cel previzionat, comparativ cu cel al salariului mediu (evident trebuie ținut seama și de o circumstanță majoră, cum ar fi creșterea inflației mai mult decât nivelul preconizat).
Pe baza valorilor indicelui corelației se poate estima nivelul admisibil al salariului mediu, respectiv limita ce reprezintă pragul de eficiență a corelației. Pentru aceasta se folosește relația:
corespunzător, salariul mediu admisibil ar fi egal cu:
deci, în cazul dat lucru care confirmă respectarea corelației previzionate și respectiv situarea acestuia deasupra pragului de eficiență.
3.7.3. Reflectarea corelației dintre dinamica
productivității muncii și dinamica salariului mediu în
principalii indicatori economico-financiari ai firmei
Principalii indicatori ai eficienței economico-financiare în care se reflectă corelația dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu sunt:
1. nivelul cheltuielilor salariale la 1000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri, valoare adăugată–funcție de calculul productivității muncii:
prin dinamica productivității muncii:
pentru cheltuielile salariale la 1000 lei venituri din exploatare:
pentru cheltuielile salariale la 1000 lei cifră de afaceri:
pentru cheltuielile salariale la 1000 lei valoare adăugată:
prin dinamica salariului:
pentru cheltuielile salariale la 1000 lei venituri din exploatare:
pentru cheltuielile salariale la 1000 lei cifră de afaceri:
pentru cheltuielile salariale la 1000 lei valoare adăugată:
2.profitul din exploatare, profitul aferent cifrei de afaceri, respectiv profitul aferent valorii adăugate:
prin dinamica productivității muncii:
pentru veniturile din exploatare:
pentru cifra de afaceri:
pentru valoarea adăugată :
3.eficiența activelor de exploatare stabilită pe baza profitului din exploatare, respectiv cifrei de afaceri și valorii adăugate:
pentru veniturile din exploatare:
pentru cifra de afaceri:
pentru valoarea adăugată:
5. eficiența mijloacelor fixe:
pentru veniturile din exploatare:
pentru cifra de afaceri:
pentru valoarea adăugată:
6.eficiența activelor circulante de exploatare:
pentru veniturile din exploatare:
pentru cifra de afaceri:
pentru valoarea adăugată:
7. eficiența capitalurilor:
pentru veniturile din exploatare:
pentru cifra de afaceri:
pentru valoarea adăugată:
8. eficiența muncii caracterizată pe baza profitului pe un salariat:
pentru veniturile din exploatare:
pentru cifra de afaceri :
pentru valoarea adăugată:
9.capacitatea de autofinanțare și remunerare a capitalurilor prin premisa lor–profitul.
3.8 Analiza diagnostic a cheltuielilor materiale
3.8.1 Noțiuni generale privind cheltuielile materiale
Cheltuielile materiale dețin, în funcție de profilul firmei, o pondere ridicată în cadrul cheltuielilor de exploatare. Acestea sunt formate din următoarele elemente: cheltuieli cu materiile prime, cheltuieli cu materialele consumabile, cheltuieli cu energia, apa și alte utilități, amortizarea mijloacelor fixe și alte cheltuieli materiale.
Cheltuielile materiale au un rol hotărâtor în desfășurarea proceselor de producție și în realizarea produselor, lucrărilor industriale și a serviciilor. Datorită ponderii ridicate în structura costurilor de producție, cheltuielile materiale trebuie să facă obiectul unei analize permanente din partea conducerii firmei, pentru a putea interveni atunci când apar situații nefavorabile.
Analiza-diagnostic urmărește cheltuielile materiale atât pe total, cât și pe grupe (variabile și fixe) sau pe elemente componente (materii prime, materiale, energie și apă, amortizări și provizioane) și analizează evoluția acestora intervenind ori de câte ori se constată abateri față de anumite normative sau prevederi.
Analiza pe total materiale are drept scop relevarea tendinței, care pentru o seamă de bunuri, cerința competitivității presupune scăderea lor urmare a progresului tehnic materializat în majorarea consumurilor fizice, folosirii înlocuitorilor mai ieftini, dar fiabili.
Reducerea cheltuielilor materiale se realizează ca urmare a introducerii progresului tehnic, respectiv a dotării firmei cu mașini, utilaje și instalații de mare randament, a folosirii unor obiecte ale muncii cu parametri superiori și care determină micșorarea consumurilor specifice. De asemenea, cheltuielile materiale mai pot fi diminuate și prin folosirea unor înlocuitori, mai ieftini, dar fără a afecta nivelul tehnic și calitativ al produselor.
Reducerea cheltuielilor materiale trebuie să constituie obiectivul major, hotărâtor al conducerii firmei în folosirea cât mai eficientă a resurselor materiale pentru a asigura îmbunătățirea performanțelor economico-financiare și a consolida poziția pe piață a firmei.
Cheltuielile materiale se analizează în dinamică și pe structură, la nivelul întregii producții și pe principalele produse. Pentru aceasta, analiza urmărește separat evoluția cheltuielilor cu materialele și a cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe. Modificarea ponderii celor două elemente în componența cheltuielilor materiale este rezultatul măsurilor adoptate de conducere pentru schimbarea structurii de producție și folosirii de înlocuitori sau a aprovizionării materiilor prime, materialelor, combustibililor și energiei de la furnizorii care practică prețuri mai mici, precum și ca urmare a unor acte normative privind normele de amortizare.
Pentru exprimarea sintetică, generalizatoare, analiza cheltuielilor cu materialele se face pe baza indicatorului sintetic denumit cheltuieli cu materiale la 1000 lei venituri din exploatate și respectiv cifră de afaceri reprezentat de următoarele modele:
1.
2.
unde:
Cm1000-cheltuielile materiale la 1000 lei venituri din exploatare
respectiv cifră de afaceri;
gvi–ponderea diferitelor venituri din exploatare;
Cmei1000–cheltuieli materiale la 1000 lei venituri pe categorii de
venituri;
Cmi–cheltuieli materiale aferente cifrei de afaceri pe produse;
gi–ponderea valorică a produselor vândute.
Abaterea cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri din exploatare și respectiv cifră de afaceri intră sub incidența:
1.structurii veniturilor din exploatare și corespunzător cifrei de afaceri;
2.nivelului cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri din exploatare pe categorii și corespunzător la 1000 lei cifră de afaceri pe produse.
3.8.2 Analiza diagnostic de tip factorial a
cheltuielilor materiale la 1000 lei
venituri din exploatare și corespunzător
la 1000 lei cifră de afaceri
Explicarea factorială a cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare și respectiv cifră de afaceri se realizează astfel:
pentru analiza abaterii cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri din exploatare pe baza următorului model:
1. Influența structurii veniturilor din exploatare:
2. Influența cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri pe categorii de venituri:
pentru analiza abaterii cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri pe baza următorului model:
Utilizând datele din tabelul următor vom prezenta metodologia de analiză factorială a cheltuielilor cu materialele la 1000 cifră de afaceri:
Tabelul 3.12
metodologia de analiză factorială presupune:
Valorificând datele din tabel explicarea factorială a nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri se realizează astfel:
1. Influența structurii producției vândute:
2. Influența prețurilor de vânzare pe produse (ca prețuri medii):
din care:
2.1 Influența inflației:
2.2 Influența prețurilor de vânzare pe produse exclusiv efectul inflației:
3. Influența modificării costurilor materiale pe produse:
din care:
3.1 Influența consumurilor fizice de resurse consumate pe produse:
3.2 Influența prețurilor de cumpărare–imputare (includere în costuri) pe unitate de resursă consumată:
Ca elemente ale diagnosticului cheltuielilor materiale se pot remarca:
structura producției vândute influențează nefavorabil pentru că a determinat depășirea cu 23,32 lei a cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri deoarece unele produse au avut cheltuieli mai mari decât cele programate;
prețurile de vânzare au fost mai mari decât cele preconizate și în acest fel au contribuit la reducerea cu 140,63 lei a cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri;
costurile cu materialele au condus la creșterea cu 101,31 lei a nivelului cheltuielilor cu materialele, ca urmare a depășirii la unele sortimente care dețin o pondere însemnată în totalul vânzărilor a nivelurilor preconizate.
consumurile specifice au crescut pe principalele sortimente și au condus la creșterea cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri cu 29,97 lei;
prețurile de cumpărare–imputare pe unitatea de resursă consumată au condus la creșterea cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri cu 71,34 lei ceea ce se apreciază negativ în economica întreprinderii.
Ca și celelalte cheltuieli, ca parte componentă a celor totale la 1000 lei cifră de afaceri, cheltuielile materiale se reflectă în aceleași performanțe economico-financiare, respectiv:
1.suma profitului;
2.eficiența activelor de exploatare;
3.eficiența mijloacelor fixe;
4.eficiența activelor circulante de exploatare;
5.eficiența muncii caracterizată pe baza profitului pe un salariat;
6.capacitatea de autofinanțare și remunerare a capitalurilor, prin premisa lor profitul.
3.9 Analiza cheltuielilor cu amortizarea
mijloacelor fixe
Cheltuielile cu amortizarea , ca parte a cheltuielilor materiale ale firmei, au caracter de cheltuieli convențional-constante și sunt condiționate de dinamica volumului producției ca efect al creșterii gradului de utilizare a mijloacelor fixe.
Amortizarea ca expresie valorică a uzurii fizice a mijloacelor fixe, influențează atât cheltuielile materiale , cât și costurile de producție ale firmei. Creșterea gradului de utilizare extensivă și intensivă a mijloacelor fixe se reflectă în realizarea performanțelor economico-financiare ale firmei și în reducerea cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei cifră de afaceri.
Cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe pot fi analizate în două moduri și anume:
1. ca nivel la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri;
2. ca sumă aferentă veniturilor din exploatare sau cifră de afaceri.
Ca modele de analiză factorială a cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare și respectiv cifră de afaceri pot fi utilizate:
1.
2.
sau
ca modele multiplicative unde:
respectiv
sau
respectiv
După modelul multiplicativ: abaterea cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei venituri de exploatare se explică factorial astfel:
1. Influența eficienței mijloacelor fixe caracterizată pe baza raportului adică :
unde:
2. Influența cotei medii de amortizare:
din care:
2.1 Influența structurii mijloacelor fixe pe categorii:
2.2 Influența cotelor de amortizare pe categorii ale mijloacelor fixe:
unde:
unde:
– valoarea medie a mijloacelor fixe pe categorii;
ci–cotele de amortizare pe categorii ale mijloacelor fixe;
gi–structura mijloacelor fixe pe categorii.
După modelul de corelație : modificarea cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei venituri din exploatare se explică astfel:
1.Influența sumei veniturilor din exploatare:
din care:
1.1 Influența timpului total de muncă:
1.2 Influența productivității medii orare:
2. Influența sumei amortizării:
din care:
2.1 Influența valorii medii anuale a mijloacelor fixe:
din care:
2.1.1 Influența valorii inițiale a mijloace fixe:
2.1.2 Influența valorii medii a intrărilor de mijloace fixe:
2.1.3 Influența valorii medii a ieșirilor de mijloace fixe:
2.2 Influența cotei medii de amortizare:
din care:
2.2.1 Influența structurii mijloacelor fixe pe categorii :
2.2.2 Influența cotelor de amortizare pe categorii ale mijloacelor fixe:
unde:
– valoarea medie inițială a mijloacelor fixe;
– valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe;
– valoarea medie a ieșirilor de mijloace fixe.
Concluziile privind eficiența cheltuielilor cu amortizarea pe baza nivelului ei la 1000 lei venituri din exploatare respectiv cifră de afaceri pot fi:
înregistrarea unei creșteri a valorii medii anuale a mijloacelor fixe care este rezultatul modificării elementelor componente:
– valoarea inițială a mijloacelor fixe crește ca urmare a reevaluării mijloacelor fixe, precum și materializarea mai rapidă a programului de investiții care conduce la creșterea numărului de luni de funcționare a mijloacelor fixe;
– valoarea medie anuală a mijloacelor fixe deși conduce la depășirea nivelului cheltuielilor cu amortizarea se justifică din punct de vedere economic prin crearea suportului tehnic de desfășurare al activității și respectiv la obținerea unor rezultate economico-financiare bune;
se observă o utilizare extensivă și intensivă mai bună care se reflectă în creșterea efectelor de natura menționată și în consecință în reducerea cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei venituri din exploatare.
Analiza factorială a cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei CA se realizează pe baza modelului: prezentat schematic astfel:
Figura 3.5
Între nivelul cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri, variabila dependentă (y) și suma veniturilor din exploatare sau cifra de afaceri ca variabilă independentă (x) se formează o corelație de tip hiperbolic prin ecuația de regresie:
unde:
; ;
plus sau minus abaterea medie pătratică care în cazul de față ar fi egală cu: .
3.10 Analiza eficienței cheltuielilor
cu dobânzile bancare
Dobânzile reprezintă costuri ale capitalului împrumutat care fac parte din categoria cheltuielilor financiare. Ele intră în categoria cheltuielilor financiare și nu sunt incluse în costurile de producție, dar prezintă interes pentru analiza economică, întrucât reducerea lor se regăsește în creșterea rezultatului financiar.
Pentru analiza eficienței cheltuielilor cu dobânzile se folosesc următoarele modele:
1.
2.
3.
unde:
Cd1000CA –cheltuieli cu dobânzile la 1000 lei cifră de afaceri;
Sd–suma cheltuielilor cu dobânzile;
CA–cifra de afaceri în prețuri de vânzare exclusiv TVA;
-sold mediu alo activelor circulante;
K–cota de participare a creditului la finanțarea activelor
circulante;
– procentul mediu al dobânzilor plătite;
ki–volumul creditului contractat.
Conform modelului numărul 1: sistemul factorial se prezintă astfel:
Figura 3.6
Analiza factorială a cheltuielilor cu dobânzile se prezintă astfel:
1. Influența cifrei de afaceri:
2. Influența sumei dobânzilor plătite:
din care:
2.1 Influența soldului mediu al activelor circulante:
unde:
din care:
2.1.1 Influența cifrei de afaceri medii zilnice:
2.1.2 Influența vitezei de rotație a activelor circulante:
2.2 Influența cotei de participare a creditului la finanțatrea activelor circulante:
2.3 Influența procentului mediu al dobânzilor plătite:
din care:
2.3.1 Influența structurii creditelor pe categorii de credite:
2.3.2 Influența ratei medii a dobânzii pe categorii de credite:
unde:
unde:
– cifra de afaceri medie zilnică;
– viteza de rotație a activelor circulante;
gi–structura creditelor pe categorii de credite;
rdi–rata medie a dobânzii pe categorii de credite.
Potrivit modelului numărul 2:
sistemul de factori care influențează asupra cheltuielilor cu dobânzile este următorul:
Figura 3.7
Potrivit acestor modele se rețin următoarele aspecte:
soldul mediu al activelor circulante este pozitiv atunci când se respectă corelația ; dacă indicele soldului mediu al activelor circulante depășește indicele cifrei de afaceri situația se apreciază ca fiind negativă;
micșorarea ponderii creditului contractat la acoperirea financiară a activelor circulante pe lângă faptul că reflectă o capacitate de autofinanțare mai mare, contribuie la reducerea cheltuielilor cu dobânzile la 1000 lei cifră de afaceri și implicit la un spor al profitului;
procentul mediu al dobânzii, pe lângă cererea și oferta de împrumuturi și rata inflației, reflectă și politica agentului economic în alegerea surselor de împrumut și bineînțeles capacitatea de rambursare la scadență.
CAPITOLUL IV
ANALIZA DIAGNOSTIC A RENTABILITĂȚII FIRMEI
Eficiența economică reprezintă condiția existenței unui agent economic iar aceasta se dimensionează și evoluează în jocul prețurilor, ca urmare a raportului cerere–ofertă și al costurilor, care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate. Cererea solvabilă a consumurilor influențează oferta și prin mecanismul rentabilității, orientează plasarea capitalurilor și deci producția.
Rentabilitatea este una dintre formele cele mai sintetice de exprimare a eficienței activității economico-financiare a unei firme, respectiv a tuturor mijloacelor de producție utilizate și a forței de muncă, ținând cont de toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție, vânzare.
Într-o definire sintetică, rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei firme de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a capitalurilor, indiferent de proveniența acestora, necesar atât reproducției și dezvoltării, cât și remunerării capitalurilor.
Principalele probleme trate de capitolul analiza diagnostic a rentabilității firmei sunt următoarele:
4.1 Abordări conceptuale
4.2 Sistemul indicatorilor de bază ai rentabilității
4.3 Analiza dinamică și structurală a profitului înaintea impozitării
4.4 Analiza diagnostic a profitului din exploatare
4.5 Analiza diagnostic a profitului aferent cifrei de afaceri–pe total și pe produse
4.6 Analiza profitului net
4.7 Analiza diagnostic a rentabilității pe baza marjelor
4.8 Analiza diagnostic pe baza ratelor rentabilității și ratelor marjelor – pe total și pe produse
4.8.1 Analiza diagnostic a ratei rentabilității economice
4.8.2 Analiza diagnostic a ratei rentabilității financiare
4.8.3 Analiza diagnostic de tip factorial a ratei rentabilității comerciale
4.8.4 Analiza diagnostic a ratei rentabilității resurselor consumate
4.8.5 Analiza ratei rentabilității capitalului real ocupat–fix și circulant
4.9 Analiza rentabilității pe produse și pe total cifră de afaceri pe baza pragului sau punctului critic
4.1 Abordări conceptuale
Rentabilitatea apare ca instrument hotărâtor în mecanismul economiei de piață, în orientarea producției, în raport cu cerințele consumatorilor productivi sau individuali. Aceasta presupune obținerea unor venituri mai mari decât cheltuielile în urma vânzării și încasării producției fabricate. Deci rentabilitatea reflectă capacitatea agentului economic de a produce profit. În asigurarea acestei capacități este interesat deținătorul și utilizatorul factorilor de producție, care poate fi individual sau colectiv. Integrată în sistemul de relevare a potențialului economico-financiar al firmei, rentabilitatea reprezintă o informație indispensabilă băncilor, creditorilor și unor parteneri de afaceri.
Pentru măsurarea rentabilității se utilizează două categorii de indicatori: profitul și ratele de rentabilitate. Mărimea absolută a rentabilității este reflectată de profit, iar gradul în care capitalurile sau utilizarea resurselor firmei aduc profit este reflectat de rata rentabilității. Ca indicatori de reflectare în mărime absolută a rentabilității se pot avea în vedere: rezultatul aferent cifrei de afaceri, rezultatul exploatării, rezultatul financiar, rezultatul curent, rezultatul extraordinar, rezultatul brut al exercițiului, rezultatul net al exercițiului.
Pentru exprimarea în mărimi relative a rentabilității se folosesc, de regulă, următoarele rate: rata rentabilității comerciale, rata rentabilității resurselor consumate, rata rentabilității economice și rata rentabilității financiare.
4.2 Sistemul indicatorilor de bază
ai rentabilității firmei
Indicatorii rentabilității, operaționali și în analiza diagnostic a acesteia sunt exprimați în două categorii de mărimi: absolute și relative.
Indicatorii exprimați în mărimi absolute sunt:
1. profitul: rezultatul exploatării, rezultatul curent al exercițiului, rezultatul excepțional, rezultatul exercițiului înaintea impozitării, profitul impozabil, rezultatul exercițiului (profit sau pierdere);
2. marjele: marja costurilor de producție, marja comercială, marja costurilor variabile, marja costurilor directe.
Indicatorii exprimați în mărimi relative sunt:
1. rata rentabilității economice;
2. rata rentabilității financiare;
3. rata rentabilității comerciale;
4. rata rentabilității resurselor consumate;
5. rata rentabilității capitalului real și ocupat (fix și circulant).
A. Indicatorii exprimați în mărimi absolute
1. Profitul
Scopul oricărei firme este acela de a realiza profit suficient pentru a remunera convenabil capitalurile de care dispune, de a-și menține potențialul său tehnic și economic și de a asigura o expansiune rațională ținând seama de evoluția pieței și tendințele conjuncturale.
Reprezentând mobilul activității agenților economici, profitul se plasează în prim-planul bateriei de indicatori ai acesteia, și în consecință analiza și supravegherea lui se realizează atât ca diagnostic static față de valori de referință reprezentând nivele precedente, previziuni, nivele ale concurenței, cât și ca diagnostic dinamic–strategic.
În concordanță cu structura veniturilor și cheltuielilor din contul de profit și pierdere în analiza rentabilității firmei se operează cu următorii indicatori:
a) rezultatul exploatării (profitul exploatării)–reprezintă diferența dintre veniturile din exploatare și totalul cheltuielilor aferente exploatării.
Modelul corespunzător acestui indicator este următorul:
sau Ve – Che
unde:
-venituri din exploatare;
-cheltuieli din exploatare;
Ve–venituri din exploatare;
Che–cheltuieli din exploatare.
Indicatorul menționat poate fi stabilit și ca o diferență între excedentul brut din exploatare (EBE) și suma amortizării și a provizioanelor unde:
EBE = (valoarea adăugată + subvenții pentru exploatare) –(impozite, taxe și vărsăminte asimilate + cheltuieli cu personalul).
Veniturile din exploatare sunt compuse din cifra de afaceri, veniturile din producția stocată, veniturile aferente producției de imobilizări și alte venituri din exploatare.
Cheltuielile de exploatare includ toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare (activități de producție și de comercializare a mărfurilor).
b) rezultatul curent al exercițiului (profitul)–este egal cu diferența dintre veniturile curente din exploatare și cele financiare și cheltuielile curente din exploatare și cele financiare.
Luând numai diferența dintre veniturile financiare și cheltuielile financiare se poate defini un rezultat financiar–profit sau pierdere.
Modelul corespunzător acestui indicator este următorul:
sau (Ve + Vf) – (Che + Chf)
unde:
Vf–venituri financiare;
Chf–cheltuieli financiare.
c) rezultatul excepțional–se calculează ca diferență între veniturile excepționale și cheltuielile excepționale. În această categorie se includ venituri și cheltuieli legate de capital (cedarea de active) și aferente operațiunilor de gestiune (amenzi, penalități, donații etc.).
Acesta este un rezultat întâmplător, neavând un caracter de regularitate, așa cum este cazul pentru rezultatul curent al exercițiului.
d) rezultatul exercițiului înaintea impozitării–se stabilește prin însumarea rezultatului curent și cel excepțional. Se mai poate determina și ca diferență între veniturile totale (din exploatare, financiare și excepționale) și cheltuielile totale (de exploatare, financiare și excepționale).
e) profitul impozabil (fiscal)–reprezintă rezultatul exercițiului înaintea impozitării la care se adaugă depășirile față de nivelurile legale la unele categorii de cheltuieli și se scad deducerile fiscale prevăzute (reducerea impozitului pe profit în cazul reinvestirii etc.).
Rezultatul exercițiului după impozitare (profit net sau pierdere) este determinat ca diferență între rezultatul impozabil și impozitul pe profit.
f) rezultatul exercițiului (profit sau pierdere)–poate fi definit și ca profit net, adică profitul impozabil (fiscal) corectat cu impozitul pe profit.
2. Marjele
Ca marje în înțelegerea de indicatori conexați rentabilității în analiza diagnostic se au în vedere:
a) marja costurilor de producție–se stabilește ca diferența între prețul de vânzare al bunurilor și costul de producție al acestora;
b) marja comercială–este specifică firmelor din sfera distribuției calculată ca diferență între prețul de vânzare a mărfurilor și costul de cumpărare;
c) marja costurilor variabile–reflectă diferența dintre prețul de vânzare și costul variabil; aceasta înseamnă că marja costurilor variabile cuprinde costurile de structură (fixe) și profitul;
e) marja costurilor directe–prin definiție înseamnă diferența între prețul de vânzare și costurile directe (cuprinde deci, costurile indirecte și profitul), iar calculată la nivel de produs, capătă accepțiunea de marjă de contribuție.
B. Indicatori exprimați în mărimi relative (sistemul de rate)
1.Rata rentabilității economice
În literatura de specialitate se întâlnește exprimată sub mai multe forme, și anume:
1) 2) 3)
unde:
Pc–profitul curent;
At–activul total;
Pe–profitul din exploatare;
Ae–active de exploatare;
Cp–capital permanent.
2. Rata rentabilității financiare
Exprimă raportul profitului net (rezultatul exercițiului) față de capitalul propriu. Modelul corespunzător este:
unde:
Pn–profitul net;
Cpr–capital propriu.
3. Rata rentabilității comerciale
Este frecvent folosită în practica economică și reprezintă raportul dintre profitul aferent cifrei de afaceri și cifra de afaceri exprimată în prețuri de vânzare, respectiv:
sau
4. Rata rentabilității resurselor consumate aferente cifrei de afaceri
Formula corespunzătoare acesteia este :
sau
5. Rata rentabilității capitalului real (fix și circulant)
sau
Indicatorii prezentați mai sus constituie instrumente utile și eficace ale analizei financiare pentru caracterizarea generală a politicii producției, politicii comerciale, politicii de investiții și politicii financiare a firmei, respectiv ale performanțelor economico-financiare ale acesteia.
Rentabilitatea activității economico-financiare nu reprezintă unicul criteriu de apreciere a rezultatelor. Cu precădere în sectorul distribuției la ea trebuie conexați și indicatorii sociali referitori în primul rând la calitatea satisfacerii cerințelor consumatorilor.
4.3 Analiza dinamică și structurală a profitului
înaintea impozitării
Prima dimensiune a rentabilității firmei o reprezintă masa întregului profit (înaintea impozitării). În dinamica acestei mase se reflectă în esență potențialul tehnico–economic al firmei prin partea care reflectă volumul, calitatea și eficiența utilizării factorilor de producție, profitul din exploatare.
Examinarea din punct de vedere structural a profitului total (înaintea impozitării) presupune aprecierea ponderii și dinamicii celor trei tipuri ale profitului: din exploatare, financiar și excepțional. Important într-o asemenea evaluare este ca dinamica profitului din exploatare să devanseze dinamica celorlalte tipuri, aceasta punând în valoare de fapt eficiența potențialului tehnico–tehnologic și uman și nu în ultimul rând eficiența managerială.
Dacă se pune problema explicării față de P0 a abaterii profitului total al exercițiului s-ar face astfel:
Modelul de analiză este următorul:
unde:
Pex–profitul exercițiului înaintea impozitării sau profitul brut;
Vt–venituri totale (din exploatare, financiare și excepționale);
– profitul mediu al exercițiului la 1 leu venituri totale, adică
.
Modificarea profitului brut total se explică astfel:
1. Influența veniturilor totale:
2. Influența profitului mediu la 1 leu venituri totale:
din care:
2.1 Influența structurii veniturilor:
2.2 Influența profitului la 1 leu venituri pe categorii:
unde:
gi–ponderea veniturilor pe cele trei categorii;
pri–profitul (pierderea) la 1 leu venituri pe categorii.
creșterea profitului total al exercițiului este urmarea atât a veniturilor, în speță a celor din exploatare cât și a profitului mediu la 1 leu venituri.
În influența primului factor este important să se reflecte și influența creșterii volumului fizic de bunuri și servicii, deci creșterea reală a satisfacerii cererii, iar în cea a profitului mediu la 1 leu venituri, creșterea profitului la 1 leu pe categorii de venituri, practic la cele din exploatare, care dețin, de regulă, o pondere de peste 90% admițând că în cazul dat fenomenul menționat este prezent. În apreciere trebuie ținut seama și de influența prețurilor de vânzare implicit incidența inflației pe de o parte și a costurilor pe de altă parte.
4.4 Analiza diagnostic a profitului din exploatare
Profitul din exploatare, ca oricare rezultat, în afară de analiza dinamică se examinează și din punct de vedere factorial. Într-o asemenea analiză diagnostic se pot avea în vedere modelele următoare:
unde:
Pe–profitul din exploatare;
Ve–venituri din exploatare;
Che–cheltuieli din exploatare;
– profit mediu la 1 leu venituri din exploatare;
Ae–active din exploatare (fixe și circulante);
– eficiența activelor de exploatare caracterizată pe baza
veniturilor din exploatare;
Kper– capital permanent;
– eficiența capitalului permanent (de exploatare)
caracterizată pe baza veniturilor din exploatare;
T–timpul de muncă;
– productivitatea muncii caracterizată pe baza veniturilor
din exploatare;
– valoarea medie a mijloacelor fixe productive;
– valoarea medie a mijloacelor fixe active.
Pentru exemplificări factoriale a profitului din exploatare pe baza modelului 2: admitem datele:
Tabelul 4.1
Conform cu metodologia prezentată înseamnă că abaterea profitului din exploatare este de:
și se explică astfel:
1. Influența sumei veniturilor din exploatare:
din care:
1.1 Influența timpului total de muncă (volumului de muncă):
din care:
1.1.1 Influența numărului mediu de salariați:
1.1.2 Influența numărului mediu de ore pe un salariat (utilizării
timpului de muncă):
1.2 Influența veniturilor din exploatare medii orare (productivității
muncii):
2. Influența profitului mediu la 1 leu venituri din exploatare:
Ca elemente ale diagnosticului putem menționa:
creșterea veniturilor se apreciază pozitiv ca urmarea a:
creșterii volumului fizic al producției în cazul activității industriale și în cazul acesteia cel al producției vândute – în cazul celor cu activitate pur comercială a volumului fizic al mărfurilor vândute sau numărului de turist–zile la cele de acest profil,
reflectării în prețuri și tarife a calității producției sau mărfurilor.
volumul de muncă se poate aprecia ca o rezervă a creșterii veniturilor și implicit a profitului în măsura în care cererea o justifică și nu poate fi compensată prin eficiența muncii (productivitatea muncii). În cazul dat, ținând seama de sens rezultă că în exercițiul curent timpul de muncă pe un salariat a fost mai complet folosit, după cum și veniturile medii orare au înregistrat o creștere importantă față de exercițiul precedent. Dacă exprimarea acestora se ajustează cu rata inflației și bineînțeles și structura producției, desfacerii mărfurilor (acolo unde este cazul) pune în evidență productivitatea muncii.
influența profitului la un leu venituri din exploatare relevă structura acestora, practic structura producției sau desfacerii mărfurilor sau activităților de turism și prețurile de vânzare, respectiv tarifele și costurile (în cazul acestora trebuie ținut seama de impactul inflației atât asupra prețurilor de vânzare, cât și a celor de cumpărare-imputare, de calitatea produselor, de consumurile fizice de resurse pe produse).
4.5 Analiza diagnostic a profitului aferent cifrei de
afaceri – pe total și pe produse
Cifra de afaceri reprezintă partea principală a veniturilor din exploatare, iar rezultatul aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai importantă a rezultatului exploatării. De aceea, în analiza rentabilității agenților economici, studiului rezultatului aferent cifrei de afaceri i se recomandă o atenție deosebită.
Cifra de afaceri este formată din producția vândută și vânzările de mărfuri. În funcție de profitul firmei operează ambele sau numai una dintre componente; corespunzător se analizează și suma profitului aferent.
În vederea analizei diagnostic a profitului aferent cifrei de afaceri în ipoteza în care firma nu efectuează și cumpărări–vânzări, se pot utiliza mai multe modele și anume:
1.
2.
3. sau sau
4.
5.
6.
7.
unde:
P–profitul (rezultatul) aferent cifrei de afaceri;
qvi–producția vândută pe produsul „i”;
– prețul mediu de vânzare pe produsul „i” exclusiv TVA;
ci–costul complet pentru unitatea de produs „i”;
– profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri (producția vândută în
prețuri de vânzare exclusiv TVA);
() – cifra de afaceri medie orară (se poate folosi pentru
caracterizarea productivității muncii);
VA–valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri;
– valoarea adăugată medie orară (se poate folosi pentru
caracterizarea productivității muncii);
– eficiența mijloacelor fixe active stabilită pe baza cifrei de
afaceri;
– eficiența capitalului permanent pe baza cifrei de afaceri.
Pentru a exemplifica analiza diagnostic de tip factorial pe baza modelelor 1, 2, și 3 admitem datele din următorul tabel:
Tabelul 4.2
Pornind de la modelul numărul 1: ca model de calcul și analiză, logica economică întemeiată pe mecanismul formării fenomenului conduce la următorul sistem de explicare factorială a modificării profitului aferent cifrei de afaceri – în Pn față de Pn-1 :
1. Influența volumului valoric al producției vândute:
adică:
unde: – indicele producției vândute;
1.1 Influența timpului total de muncă (volumului de muncă):
unde:
deci:
1.2 Influența cifrei de afaceri orare (exprimate în prețuri comparabile):
2. Influența structurii producției:
3. Influența prețurilor de vânzare pe produse:
din care:
3.1 Influența inflației:
3.2 Influența prețurilor de vânzare pe produse exclusiv efectul
inflației:
4. Influența costurilor pe produse:
din care:
4.1 Influența consumurilor fizice de resurse pe produse:
4.2 Influența prețurilor de cumpărare – imputare pe unitatea de resursă consumată:
Un diagnostic astfel structurat plasează estimarea funcțiunii sistemului, reglarea și potențarea lui în sfera cifrei de afaceri preponderent prin:
utilizarea factorilor de producție în special din punct de vedere al randamentului lor;
structura cifrei de afaceri în condițiile corelării cu structura cererii;
costurile ca expresie a consumării factorilor producției care constituie premisa concurențială a prețurilor (aici, sub incidența controlului intră întregul proces de formare a lor, respectiv de la cumpărarea factorilor, până la nivelul tehnologic al utilizării lor).
Prețul așa cum s-a mai arătat, denotă nu numai performanțe în realizarea infrastructurii lui (cost și calitate), dar și politicile comerciale ale agentului economic în cele două poziții pe piață: de monopol și de oligopol.
În contextul general al aprecierii se fac două sublinieri aparte și anume:
influența structurii indiferent de sens se consideră stare normală în măsura în care este determinată de cerere;
micșorarea consumurilor de resurse nu trebuie să afecteze calitatea produselor ce trebuie să fie rezultatul potențialului tehnico-tehnologic și uman al firmei.
După modelul 2: în analiza diagnostic se operează cu următorul sistem factorial:
Figura 4.1
Explicarea factorială se realizează în felul următor:
1. Influența cifrei de afaceri (producției vândute):
din care:
1.1 Influența volumului valoric al producției vândute:
1.2 Influența prețurilor de vânzare pe produse (prin valoarea cifrei de afaceri):
2. Influența profitului mediu la 1 leu cifră de afaceri:
; ;
atunci:
din care:
2.1 Influența structurii producției vândute:
unde:
2.2 Influența prețurilor de vânzare pe produse:
unde:
din care:
Influența prețurilor de vânzare pe produse exclusiv efectul
inflației:
unde:
Influența prețurilor de vânzare pe produse exclusiv efectul
inflației:
2.3 Influența costurilor pe produse:
din care:
2.3.1 Influența consumurilor fizice de resurse pe produse:
unde:
2.3.2 Influența prețurilor de cumpărare-imputare pe unitatea de resursă consumată:
Pe baza unui asemenea model, în diagnoză se rețin două zone centrale ale activității: creșterea cifrei de afaceri și creșterea profitului la 1 leu cifră de afaceri:
creșterea cifrei de afaceri constituie o importantă cale de realizare a unui profit mai mare; în condițiile cererii deschise este necesară folosirea cu eficiență sporită a factorilor de producție–în cazul dat a muncii și capitalului, fără a exclude și dezvoltarea potențialului tehnic;
creșterea profitului la 1 leu cifră de afaceri contribuie de asemenea la creșterea profitului;
în ceea ce privește costurile pe produse se reține ca o latură pozitivă micșorarea consumurilor fizice de resurse pe produse evident cu condiția subliniată și anterior de a nu afecta calitatea acestora.
Referitor la structură, se reține mai întâi sensul, ceea ce înseamnă creșterea ponderii produselor cu profit la 1 leu cifră de afaceri (conform nivelului de comparație) mai mic decât cel mediu al aceleași baze de comparație. În ceea ce privește aprecierea, se subliniază că indiferent de sens, dacă este urmare a unor mutații în structura cererii, reprezintă o stare normală. În condițiile în care pentru toate produsele cererea este mai mare decât oferta, apare posibilitatea orientării spre produse cu grad mai mare de profitabilitate. Dintre factorii disfuncționalităților structurale nu se exclud și alții dependenți sau independenți de activitatea agentului economic.
Prețurile de vânzare exercită o influență mare, dar peste 60% este rezultatul inflației. Diferența este urmarea îmbunătățirii calității produselor, acțiunea unor factori ai pieței. În ceea ce privește costurile pe produse se reține ca o latură pozitivă micșorarea consumurilor fizice de resurse pe produse evident, cu condiția subliniată și anterior de a nu afecta calitatea acestora.
Modelul numărul 4: reprezintă un model aparte din punct de vedere cognitiv, a implicării în diagnostic a unor variabile cu un spectru larg al relevanței. În acest caz înseamnă că modificarea profitului aferent cifrei de afaceri intră sub incidența factorilor:
1. Influența timpului total de muncă (volumului de muncă):
2. Influența înzestrării tehnice a muncii:
3.Influența compoziției tehnologice a mijloacelor fixe (ponderii
mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe productive):
4. Influența eficienței mijloacelor fixe active (caracterizată pe baza
cifrei de afaceri):
5.Influența profitului la 1 leu cifră de afaceri:
din care:
5.1 Influența structurii producției vândute:
5.2 Influența prețurilor de vânzare pe produse:
din care:
5.1.2 Influența inflației:
5.2.2 Influența prețurilor de vânzare exclusiv efectul inflației:
5.3 Influența costurilor complete pe produse:
din care:
5.3.1 Influența consumurilor fizice de resurse pe produse:
Influența prețurilor de cumpărare-imputare pe unitatea de
resursă consumată:
În diagnosticul profitului aferent cifrei de afaceri nu poate lipsi nici analiza acestuia pe produse–nu obligatoriu pe toate, ci pe produsele cu pondere în cifra de afaceri. La nivel de produs se evidențiază acele variabile a căror acțiune poate fi circumscrisă relativ direct la această scară.
În principal în diagnosticul profitului pe produs sunt operaționale modelele:
1.
2.
3.
unde:
qv–volumul fizic;
pri–profitul pe unitatea de produs;
– profitul la 1 leu cifră de afaceri (pe produs).
După primul model: explicarea factorială se realizează astfel:
1. Influența volumului fizic:
2. Influența prețului de vânzare mediu:
din care:
2.1 Influența inflației:
2.2 Influența prețului de vânzare, exclusiv efectul inflației:
3. Influența costului pe unitatea de produs:
din care:
3.1 Influența consumurilor fizice de resurse:
3.2 Influența prețurilor de cumpărare-imputare pe unitatea de
resursă consumată:
unde:
Pentru celelalte două modele sistemele factoriale sunt:
Figura 4.2
Figura 4.3
Toate modalitățile de diagnosticare spre volumul fizic, consumurile de resurse și calitatea produselor ca variabile de bază ale angajării potențialului tehnic–tehnologic și uman al firmei .
4.6 Analiza profitului net
Diagnosticul de tip factorial al profitului net se poate realiza pe baza următoarelor modele:
1.
2. sau
Schematic acestea se pot prezenta astfel:
Figura 4.4
Figura 4.5
unde:
Pn–profitul net;
Pf–profitul fiscal;
I–impozitul pe profit ;
Vt–venituri totale ;
– profitul fiscal la 1 leu venituri totale;
Pex–profitul brut al exercițiului ;
– corecții prevăzute de lege asupra profitului brut al
exercițiului ;
– profitul mediu la 1 leu;
gi–structura veniturilor totale (din exploatare, financiare,
excepționale) ;
pri–profitul la 1 leu pe categorii de venituri.
Pe baza modelelor se poate proceda prin iterare la cuantificarea fiecărui factor–variabilă. După modelul 2: analiza diagnostic de tip factorial se prezintă astfel :
1. Influența profitului brut al exercițiului :
din care:
1.1 Influența veniturilor totale:
1.2 Influența profitului mediu la 1 leu:
din care:
1.2.1 Influența structurii veniturilor:
1.2.2 Influența profitului la 1 leu pe categorii de venituri:
unde
unde: gi–ponderea veniturilor pe categorii;
pri–profitul la 1 leu categorii venituri.
2. Influența factorului „”–corectării profitului impozabil potrivit legii (adăugare sau scădere):
3.Influența impozitului pe profit:
Corelând metodologia cu o stare reală, „punctele tari” ale diagnosticului privesc:
profitul din exploatare determinat de fapt, de veniturile din exploatare – practic cifra de afaceri ca purtătoare de profit;
profitul la 1 leu cifră de afaceri în care se reflectă structura acesteia, prețurile de vânzare și costurile pe produse.
4.7 Analiza diagnostic a rentabilității
pe baza marjelor
În firmele industriale se poate realiza un diagnostic fie pe baza marjei față de costurile variabile, fie față de costurile directe.
Modelele celor două marje brute sunt :
1. sau Mb = Cf + P
2. sau Mb = Ci + P
unde :
Mb–suma marjei brute ;
qv–volumul producției vândute;
cv-costurile variabile pe produse;
cd–costurile directe pe produse;
Cf–suma cheltuielilor fixe;
Ci–suma cheltuielilor indirecte;
P-suma profitului aferent cifrei de afaceri.
Primul model de marjă cuprinde cheltuielile fixe și profitul, iar cel de-al doilea model cheltuielile indirecte și profitul.
Modelul de analiză diagnostic de tip factorial al marjei față de costurile variabile ar putea fi reprezentat de următorul sistem factorial:
Figura 4.6
unde:
CA-cifra de afaceri;
T–volumul de muncă (fondul total de timp);
– cifra de afaceri medie orară;
gi–structura producției (cazul limitării cifrei de afaceri la
producția vândută);
cahi–cifra de afaceri pe unitatea de timp pe produse;
– marja medie la 1 leu cifră de afaceri;
– prețurile medii de vânzare (exclusiv TVA);
cvi–costurile variabile pe produse.
Influențele acestor factori se realizează în felul următor:
1. Influența valorii cifrei de afaceri:
din care:
1.1 Influența volumului de muncă (fondului de timp total):
1.2 Influența cifrei de afaceri medii orare:
din care:
1.2.1 Influența structurii producției:
1.2.2 Influența cifrei de afaceri pe unitatea de timp pe produse:
unde:
2. Influența marjei medii la 1 leu cifră de afaceri:
unde: ;
din care:
2.1 Influența structurii producției vândute:
unde:
2.2 Influența prețurilor de vânzare (ca prețuri medii):
unde:
2.3 Influența costurilor variabile pe produse:
Punctele importante ale diagnosticului sunt:
creșterea cifrei de afaceri;
creșterea cifrei de afaceri medii orare (productivității muncii);
creșterea prețurilor de vânzare exclusiv efectul inflației;
reducerea costurilor variabile cu condiția neafectării calității produselor.
Se precizează că în diagnosticul marjei brute este util să se ia în considerare cel puțin prin intermediul marjei medii, pe de o parte cheltuielile fixe la 1 leu cifră de afaceri, iar pe de altă parte profitul brut deoarece este important din punct de vedere al eficienței ca ultimul să dețină o pondere în creștere.
4.8 Analiza diagnostic pe baza ratelor rentabilității
și ratelor marjelor – pe total și pe produse
Pe lângă studiul amănunțit al profitabilității firmei, subsistemului managerial îi sunt necesare o serie de date care să fie comparabile și pe care să le utilizeze fie în interiorul firmei, pentru a face, spre exemplu, comparații între diferite centre de profit, fie în exteriorul acesteia, pentru a se referi la alte firme sau la medii de ramură naționale, internaționale etc. Aceste comparații devin posibile prin intermediul ratelor de rentabilitate.
Rata de rentabilitate reprezintă un raport între un indicator de rezultate (profit sau pierdere) și un indicator care reflectă un flux de activitate (cifra de afaceri netă, resurse consumate etc.) sau un „stoc” (capital propriu, active totale).
Indicatorul „rata de rentabilitate”, ca indicator de eficiență poate căpăta forme diferite, după cum se ia în considerare profitul brut sau net la numărător sau se schimbă baza de raportare care exprimă efortul sau cheltuiala (resurse consumate, capitaluri, costul unui factor al procesului de fabricație sau costul mai multor factori, valoarea producției vândute la preț de vânzare etc.).
Diferitele modele utilizate pentru exprimarea ratei rentabilității au putere informativă diferită, oglindind eficiența diferitelor ramuri ale activității economice a firmei. Există o varietate de forme de exprimare a ratelor de rentabilitate, fiecare formă având o valoare informațională proprie și reliefând în acest fel multiple laturi ale activității economico-financiare a firmei. Din această varietate se cuvin menționate principalele rate operaționale utilizate în activitatea de analiză economico-financiară a firmei:
1. rata rentabilității economice;
2. rata rentabilității financiare;
3. rata rentabilității comerciale;
4. rata rentabilității resurselor consumate;
5. rata rentabilității capitalului real ocupat–fix și circulant.
4.8.1 Analiza diagnostic a ratei rentabilității economice
Rata rentabilității economice reflectă raportul dintre un rezultat economic și mijloacele economice angajate pentru obținerea acestuia. Ea exprimă eficiența activității comerciale a firmei, asigurând legătura dintre profitul și cifra de afaceri netă.
Modele de exprimare a ratei rentabilității economice pot fi considerate:
1. sau
2. sau
3. sau
unde:
Re–rata rentabilității economice;
Pc–profitul curent (profitul din exploatare + profitul financiar)
Ae–active din exploatare;
Cp–capitalul permanent;
Vc–venituri curente(venituri din exploatare + venituri financiare);
Pe–profitul din exploatare;
Ve–venituri din exploatare.
Pornind de la modelul 3: analiza diagnostic de tip factorial se prezintă astfel: Re = Re1 – Re0 :
1. Influența capitalului permanent:
2. Influența profitului curent:
din care:
2.1 Influența profitului din exploatare:
unde: ;
.
din care:
2.1.1 Influența veniturilor din exploatare:
din care:
2.1.1.1 Influența volumului de muncă
2.1.1.2 Influența veniturilor din exploatare medii orare
(productivității muncii):
2.1.1.3 Influența profitului mediu din exploatare la 1 leu venituri
din exploatare:
2.2 Influența profitului financiar:
din care:
2.2.1 Influența veniturilor financiare:
2.2.1 Influența cheltuielilor financiare:
unde:
-profitul mediu la 1 leu venituri din exploatare;
T–timpul total de muncă;
-productivitatea muncii stabilită pe baza veniturilor din
exploatare;
Pf-profitul financiar;
Pe baza modelului multiplicativ: modificarea ratei rentabilității economice se explică factorial prin:
Influența eficienței capitalului permanent (caracterizată pe baza
veniturilor curente):
din care:
1.1 Influența veniturilor din exploatare la 1 leu capital permanent:
1.2 Influența veniturilor financiare la 1 leu capital permanent:
2. Influența profitului la 1 leu venituri curente:
din care:
2.1 Influența structurii veniturilor curente:
unde:
atunci avem:
unde: – profitul curent la 1 leu venituri recalculat funcție de
structura efectivă a veniturilor gj1 și profitul la 1 leu pe categorii
de venituri din Pn-1 sau alt nivel de referință pcj0.
Ca elemente ale diagnosticului se pot distinge:
influența pe care o poate exercita suma veniturilor din exploatare cu componenta de bază purtătoare de profit–cifra de afaceri;
influența veniturilor din exploatare medii orare ca expresie a randamentului factorului muncă, care poate modifica sensibil rata rentabilității economice;
profitul la 1 leu venituri din exploatare predilect celui aferent cifrei de afaceri excluzând efectul inflației poate releva laturi esențiale ale eficienței activității firmei concretizate prin nivelul costurilor și calitatea produselor;
referitor la influența profitului financiar se au în vedere, în sine, fiecare venit sau cheltuială întrucât nu există legătură de cauzalitate între ele .
4.8.2 Analiza diagnostic a ratei rentabilității financiare
Rata rentabilității financiare reprezintă unul dintre indicatorii majori urmăriți de investitori și de management. Cu ajutorul acestei rate, , investitorii pot aprecia în ce măsură investiția lor este sau nu rentabilă. În cazul în care rata rentabilității este mai mare decât costul capitalului propriu, atunci prin activitatea desfășurată, firma creează o valoare suplimentară pentru acționari.
Rata rentabilității financiare reflectă corelația dintre profitul net, considerat venit al acționarilor și capitalurile proprii ale firmei. Se pot avea în vedere ca modele de analiză următoarele expresii:
1.
2.
3.
unde:
Rf–rata rentabilității financiare;
Pn–profitul net;
Cpr–capitalul propriu;
Vt–venituri totale;
Pi–profitul impozabil;
Re–rata rentabilității economice;
Rd–rata dobânzii;
D–datorii financiare ;
ci–cota de impozitare a profitului.
După primul model: , rata rentabilității financiare se poate diagnostica factorial astfel:
Figura 4.7
unde:
Pexc–profitul excepțional;
-corectări ale profitului impozabil;
I–suma impozitului pe profit.
Figura 4.8
unde:
Pf–profit fiscal;
Vt–venituri totale;
-profit fiscal la 1 leu venituri.
După modelul de corelație: , varianta „a”, rata rentabilității financiare se poate diagnostica astfel:
1. Influența capitalului propriu:
2. Influența profitului net:
din care:
2.1 Influența profitului impozabil:
din care:
2.1.1 Influența profitului din exploatare:
unde: ;
.
2.1.1.1 Influența veniturilor din exploatare:
din care:
2.1.1.1.1 Influența volumului de muncă:
2.1.1.1.2 Influența veniturilor din exploatare medii orare
(productivității muncii):
2.1.1.2 Influența profitului mediu din exploatare la 1 leu venituri
din exploatare:
2.1.2 Influența profitului financiar:
2.1.3 Influența profitului excepțional:
2.1.4 Influența factorului „” – corectării profitului impozabil potrivit legii (adăugare sau scădere):
Influența impozitului pe profit:
Și în acest caz zona centrală a diagnosticării o reprezintă cea referitoare la profitul din exploatare. În rest se examinează și cauzele legate de factorul „α”, adică depășirile la cheltuieli care se suportă din rezultate, reinvestirile din profit, cu consecințele viitoare. Nu se exclude examinarea profitului financiar și corespunzător celui excepțional prin prisma veniturilor și cheltuielilor.
Modelul numărul 3 este cunoscut ca modelul prin care în aprecierea ratei rentabilității financiare se ia în considerare și „efectul de levier financiar” adică efectul de pârghie financiară prin raportul dintre datorii financiare și capital propriu. O cerință de bază constă în aceea că Re > Rd.
4.8.3 Analiza diagnostic de tip factorial a ratei
rentabilității comerciale
Rata rentabilității comerciale exprimă eficiența activității comerciale a firmei, asigurând legătura dintre profit și cifra de afaceri netă. Deci, reprezintă raportul dintre profitul aferent cifrei de afaceri și cifra de afaceri în prețuri de vânzare exclusiv TVA.
Ca modele de calcul și analiză ale ratei rentabilității comerciale se pot utiliza:
sau sau
unde:
P–profitul aferent cifrei de afaceri;
qvi–producția vândută pe produse;
ci–costul pe produse;
– prețul mediu de vânzare pe produse;
ci – costul pe produsul „i”;
gi–structura (ponderea) producției vândute;
rci–ratele rentabilității comerciale pe produse.
Pentru diagnosticul ratei rentabilității comerciale și respectiv resurselor consumate avem în vedere datele:
Tabelul 4.3
Având în vedere modelul 2: , modificarea ratei rentabilității comerciale se explică astfel:
Influența structurii producției vândute (cifrei de afaceri) în cazul în care intervin și mărfuri cumpărate pentru revânzare:
2. Influența prețurilor medii de vânzare :
din care:
2.1 Influența inflației:
2.2 Influența prețurilor exclusiv efectul inflației:
3. Influența costurilor pe produse:
din care:
3.1 Influența consumurilor fizice de resurse pe unitatea de produs:
3.2 Influența prețurilor de cumpărare–imputare pe unitatea de resursă consumată:
Dacă admitem teoretic că inflația prin indicele prețurilor se produce în aceeași proporție și asupra tuturor categoriilor de resurse consumate se poate separa efectul acesteia și prin intermediul costurilor:
3.1Influența inflației:
2.2 Influența costurilor exclusiv efectul inflației:
Ca elemente ale diagnosticului se pot reține:
influența structurii producției este rezultatul creșterii în Pn a ponderii unor produse cu rate ale rentabilității comerciale pe produse în Pn-1 mai mici decât nivelul mediu al aceleiași perioade. Situație este normală dacă este rezultatul cererii și nu al unor disfuncționalități în activitatea firmei (de la asigurarea de resurse, producție, distribuție);
influența prețurilor fără corectarea cu efectul inflației înseamnă o contribuție semnificativă la creșterea ratei rentabilității.
După al treilea model: , modificarea ratei rentabilității comerciale se explică factorial astfel:
1. Influența structurii producției:
Influența ratelor rentabilității comerciale pe produse:
din care:
2.1 Influența prețurilor medii de vânzare:
2.2 Influența costurilor pe produse:
Și în acest model se poate introduce efectul inflației prin prețul de vânzare pe produse și prin costul pe produse.
4.8.4 Analiza diagnostic a ratei rentabilității
resurselor consumate
Rata resurselor consumate, denumită și rata rentabilității costurilor, reflectă corelația dintre profitul aferent cifrei de afaceri și costurile totale aferente vânzărilor. În opinia multor specialiști, rata resurselor consumate ar trebui să fie cuprinsă între 9% și 15%.
În cazul ratei rentabilității resurselor consumate modelele de analiză sunt:
1. 2. 3.
unde: ri–rata resurselor consumate pe produse.
După al doilea model: , rata rentabilității resurselor consumate se explică factorial astfel:
1.Influența structurii producției vândute (cifrei de afaceri) :
2. Influența costurilor pe produse:
din care:
2.1 Influența consumurilor fizice de resurse pe unitatea de produs:
2.2 Influența prețurilor de cumpărare–imputare pe unitatea de resursă consumată:
3. Influența prețurilor medii de vânzare :
din care:
3.1 Influența inflației:
3.2 Influența prețurilor de vânzare exclusiv efectul inflației:
Analog se soluționează și problema ratei rentabilității resurselor consumate pe produse :
1. Influența costului unitar:
sau
din care:
1.1 Influența consumurilor fizice pe resurse:
sau
1.2 Influența prețurilor de cumpărare-imputare pe produse:
sau
unde:
Influența prețului de vânzare al produsului:
sau
3.1 Influența inflației:
sau
3.2 Influența prețului de vânzare exclusiv efectul prețului de vânzare:
sau
În acest caz cheltuielile componente se aprofundează cu metode specifice, iar modificarea prețului de vânzare exclusiv efectul inflației se examinează în corelație cu calitatea produsului și a altor factori ai pieței.
4.8.5 Analiza ratei rentabilității capitalului
real ocupat – fix și circulant
Modelul de calcul și analiză a capitalului real ocupat se recomandă a fi următorul:
1.
unde:
Cr–capital real–fix și circulant;
– eficiența capitalului real.
Modelul factorial se poate explica cu ajutorul sistemului:
Figura 4.9
Orice rată a rentabilității poate fi estimată probabil, de regulă pe termen scurt, funcție de variabila timp, respectiv f(t)adică:
y = a + bt
; .
se folosește interpolarea;
pe lângă variabila timp se mai poate folosi o variabilă independentă (x) care are legătură cu o intensitate mai mare cu rata rentabilității;
de regulă, în acest caz se operează cu funcții de regresie liniare, adică:
y = a + bx
Ca exemplu putem lua corelația dintre rata rentabilității (y) și productivitatea muncii (x), unde:
și
Pentru exemplificare pe baza primei funcții admitem estimarea probabilă a ratei rentabilității comerciale pe baza datelor din următorul tabel:
Tabelul 4.4
Conform datelor din tabel avem:
și
pentru t = 7 rezultă că
plus sau minus abaterea medie pătratică, care în cazul de față ar fi egală cu:
.
În concluzie, se poate estima că ratele rentabilității au capacitate cognitivă complexă și deci concură și la realizarea unui asemenea tip de diagnostic economico-financiar al firmei.
Prin similitudine cu unele rate ale rentabilității în analiza diagnostic se pot utiliza și ratele marjelor, respectiv:
1. rata marjelor costurilor variabile:
față de cifra de afaceri în prețuri de vânzare;
față de costurile variabile aferente cifrei de afaceri.
2. rata marjei costurilor directe:
față de cifra de afaceri în prețuri de vânzare;
față de costurile directe.
Ca model de calcul și analiză al ratei marjei costurilor variabile față de cifra de afaceri în prețuri de vânzare se folosește modelul:
Figura 4.10
Relația: , unde: , se explică factorial astfel:
1. Influența structurii cifrei de afaceri (producției vândute):
2. Influența marjelor pe produse:
din care:
2.1 Influența prețurilor de vânzare pe produse:
unde:
din care:
2.1.1 Influența inflației:
unde:
2.1.2 Influența prețurilor de vânzare exclusiv efectul inflației:
2.2 Influența costurilor variabile pe produse:
din care:
2.2.1 Influența consumurilor fizice de resurse pe produse:
Influența prețurilor de cumpărare–imputare pe unitatea de resursă consumată:
unde:
Analog ratei comerciale, rata marjei costurilor variabile față de cifra de afaceri în prețuri de vânzare s-ar explica pe baza sistemului:
Figura 4.11
În analiza diagnostic pe baza ratelor marjelor este util indicele corelației dintre rata rentabilității și rata marjei față de cifra de afaceri în prețuri de vânzare:
cerința eficienței reclamă inegalitatea care denotă ca dinamica profitului ca parte componentă a marjei costurilor variabile a devansat dinamica cheltuielilor fixe.
4.9 Analiza rentabilității pe produse și pe total
cifră de afaceri pe baza pragului sau punctului critic
Pragul rentabilității reprezintă acel punct în care veniturile sunt egale cu cheltuielile, de aceea în teorie și practică i se mai spune și „punctul critic”- profitul este egal cu zero.
„Punctul critic” este definit de o seamă de autori ca „prag al eficienței cheltuielilor” și este utilizat în analiza riscului economic și financiar. „Pragul rentabilității ” poate fi utilizat:
la nivelul produsului;
la scara cifrei de afaceri totale.
La nivelul produsului pragul rentabilității sau punctul critic se stabilește cu relația:
unde:
cf–cheltuieli fixe pe unitatea de produs;
– prețul mediu de vânzare;
cv–cheltuieli variabile pe unitatea de produs.
Pentru exemplificare admitem următoarele date:
cf = 25.000
= 100.000
cv = 60.000
qmax (fizic) = 50.000 bucăți , respectiv 5.000.000 mii lei
P = 15.000 lei
deci:
acestei valori a pragului îi corespunde ca cifră de afaceri critică (fizic):
și valoric:
faptul că la acest prag profitul este egal cu zero se verifică prin relația:
În cazul dat profitul pe produs este de 15.000 lei, deci se poate formula cerința care să fie coeficientul folosirii capacității maxime de producție sau ofertă respectiv cifra de afaceri corespunzătoare acesteia.
Pentru aceasta se folosesc relațiile:
deci:
La nivelul cifrei de afaceri totale pragul rentabilității se stabilește astfel:
sau
unde:
Cf–suma cheltuielilor fixe;
cv–cheltuielile variabile la 1 leu cifră de afaceri;
Qmax–cifra de afaceri maximă;
CA/ – cifra de afaceri „prag” sau critică.
Pentru exemplificare admitem următoarele date:
Qmax = 5.000.000 mii lei
Cf = 1.250.000 mii lei
cv = 0,6
p = 550.000 mii lei
deci:
cifra de afaceri reflectând pragul rentabilității (cifra de afaceri critică):
respectiv:
Pornind de la coeficientul „prag al rentabilității” și corespunzător cifrei de afaceri critică se pot desprinde situațiile:
1. profitul corespunzător coeficientului „prag” respectiv cifrei de afaceri critice:
2. coeficientul de utilizare a capacității de producție exprimată valoric pentru realizarea profitului de 550.000 mii lei:
3. cifra de afaceri corespunzătoare coeficientului de utilizare a capacității de ofertă pentru realizarea profitului:
4. profitul în condițiile date ale cheltuielilor fixe, cheltuielilor variabile la 1 leu cifră de afaceri și coeficientului de folosire a capacității de ofertă:
5. nivelul cheltuielilor variabile la 1 leu cifră de afaceri în condițiile date privind:
suma cheltuielilor fixe;
suma profitului de realizat;
coeficientul de utilizare a capacității de producție (ofertă)
.
În final, se subliniază că diagnosticul pe baza „pragului de rentabilitate” prezintă un interes managerial important pentru că:
furnizează informații cu privire la nivelul minim de activitate pentru a obține profit;
permite elaborarea de ipoteze și efectuarea de simulări privind evoluția profitului;
reprezintă un instrument care ajută la luarea deciziilor privind investițiile pentru produse noi, modernizare, dezvoltare a firmei;
servește la explicitarea modificării rezultatului exploatării.
Diagnosticul pe baza „pragului rentabilității” are și limite ca de exemplu:
presupune o anume cerere (limitată) la un preț fix și randamente constante;
orizontul pe care se realizează este scurt și ca atare, nu presupune modificări sensibile în structura producției și corespunzător a cheltuielilor.
CAPITOLUL V
ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIAR-
PATRIMONIALE A FIRMEI
Situația patrimonial-financiară a firmei reprezintă un veritabil interes al politicilor acesteia, al conversiei utilizării tuturor tipurilor de resurse angajate în activitatea economică. Într-un sistem economic concurențial, obiectivul fundamental al firmei îl constituie maximizarea valorii sale patrimoniale. Aceasta implică desfășurarea activității economice în condiții de rentabilitate și totodată menținerea echilibrului financiar.
Obiectivele analizei financiare derivă din obiectivul fundamental al activității firmei. De-a lungul anilor principalul obiectiv a fost „profitul maxim”, neluându-se în calcul marile pagube aduse omenirii în plan ecologic și social. În prezent formularea cea mai răspândită în țările cu economie de piață, în legătură cu obiectivul fundamental, este „creșterea valorii firmei”, care presupune creșterea averii acționarilor, obiectiv care implică o rentabilitate superioară, dar în același timp și asigurarea lichidităților, a solvabilității și a echilibrului financiar.
În concluzie, corelând creșterea profitului cu respectarea regulilor de protecție a mediului înconjurător și a vieții sociale putem spune că principalul obiectiv al firmei din zilele noastre este „asigurarea viabilității firmei în condițiile dezvoltării durabile și eficiente și ale competiției pe plan național și internațional”.
Analiza financiară este făcută în scopul de a stabili un diagnostic asupra situației financiare a firmei, în baza identificării prealabile a punctelor tari și a punctelor slabe ale gestiunii financiare. Diagnosticul are menirea de a constitui baza unei strategii continuu adaptate condițiilor noi, apărute în contextul economic, pentru menținerea și dezvoltarea firmei în mediul concurențial. Analiza diagnostic a situației patrimonial-financiare pune în evidență valoarea economică a firmei necesară atât managementului intern cât și subiecților din mediul financiar (bănci, investitori, alte firme sau societăți interesate în cooperări, fuziuni).
Principalele obiective ale analizei financiar-patrimoniale a firmei pot fi:
evaluarea eficienței activității și a performanțelor firmei;
determinarea sănătății financiare a firmei, stabilirea punctelor tari și a punctelor slabe, a dezechilibrelor financiare care ar putea afecta continuitatea exploatării;
determinarea patrimoniului net, respectiv a valorii contabile a avuției acționarilor (valorii firmei);
stabilirea lichidității și solvabilității firmei;
stabilirea fluxurilor de trezorerie pentru a evidenția flexibilitatea financiară;
asigurarea unei politici a mixului financiar (fonduri proprii/credite) care să avantajeze firma (creșterea rentabilității financiare);
elaborarea bugetelor de venituri și cheltuieli și a planurilor de finanțare.
Analiza situației financiar–patrimoniale are la bază, în principal informațiile furnizate de bilanțul contabil și contul de profit și pierdere, ca informații generale accesibile (publice), o seamă de anexe explicitare și cele oferite de sistemul propriu de gestiune, care cu excepția celor implicate de fiscalitate (suport al obligațiilor) poate fi mai larg sau mai restrâns, în funcție de dimensiunea firmei și cerințele manageriale.
Obiectul analizei situației financiare la nivel microeconomic constă în :
studierea modului de realizare a autofinanțării în condițiile autonomiei decizionale;
asigurarea integrității patrimoniului agentului economic;
asigurarea existenței unui raport optim între mijloacele economice ale acestuia;
asigurarea realizării normale a relațiilor financiare cu alte unități.
Problemele de bază ale analizei situației financiare prin care se realizează obiectivele de mai sus pot fi sintetizate astfel:
5.1Bilanțul contabil-sursa informațională de bază a analizei situației financiare
5.2 Metode utilizate în analiza situației financiare
5.3 Analiza structurii activului
5.4 Analiza structurii pasivului
5.5 Analiza lichidității și solvabilității
5.6 Analiza echilibrului financiar
5.7 Analiza gestiunii resurselor pe baza vitezei de rotație (rotația activelor și pasivelor)
5.8 Analiza rentabilității
5.9 Analiza fondului de rulment net global
5.10 Analiza fluxului de lichidități (cash-flow).
Bilanțul contabil – sursa informațională de
bază a analizei situației financiare
Orice firmă prezintă anual anumite situații financiare care cuprind:
1. bilanțul contabil;
2. contul de profit și pierdere;
3. situația modificării capitalurilor proprii;
4. situația fluxurilor de trezorerie;
5. politici contabile și note explicative.
Bilanțul contabil este documentul de sinteză al contabilității în partidă dublă, în care se reflectă situația patrimonială a firmei și rezultatele financiare ale perioadei de gestiune. În activul bilanțului sunt reprezentate mijloacele (activele) pe care le utilizează firma pentru realizarea obiectivului ei de activitate. Ele se împart în două mari categorii: imobilizări sau active fixe și active circulante. În pasivul bilanțului sunt reprezentate sursele de acoperire sau de formare a activelor. Pasivul reflectă drepturile de proprietate asupra activelor și conține capitalul propriu și capitalul împrumutat, respectiv datoriile firmei.
Principiul de ordonare a posturilor în activ este cel al lichidității, respectiv capacitatea elementelor de activ de a fi transformate în bani. În pasiv, principiul de ordonare a posturilor este cel al exigibilității, adică al urgenței efectuării plăților, respectiv stingerea datoriilor.
În contabilitatea românească se aplică inversul acestor două principii. În activ începe cu imobilizările care se transformă cel mai greu în bani și se încheie cu disponibilitățile bănești respectiv lichiditățile. În pasiv se începe cu capitalul propriu, unde nu se pune problema stingerii unor obligații și se încheie cu datoriile pe termen scurt.
În legătură cu concepția bilanțului contabil există două teorii fundamentale:
1.bilanțul patrimonial (financiar);
2.bilanțul funcțional.
Bilanțul patrimonial (financiar) este construit astfel încât cei interesați, respectiv acționarii și creditorii, să cunoască valoarea averii lor, respectiv a drepturilor financiare pe care le au. În acest sens se face o delimitare între nevoile permanente de finanțare, ce se acoperă în special din capitaluri proprii, și nevoile temporare, care se acoperă îndeosebi din surse temporare. O structură sintetică a bilanțului financiar (patrimonial) poate fi prezentată astfel:
Tabelul 5.1
În bilanțul contabil actual se operează o serie de corecții, atât în activ, cât și în pasiv, pentru respectarea principiilor și a modelului bilanțului financiar (patrimonial). De exemplu, în activ, imobilizările se diminuează cu valoarea unor active care nu dau naștere la flux de numerar, cum sunt cheltuielile de constituire, cheltuielile de repartizat asupra exercițiilor financiare viitoare, diferențe de conversie de activ etc. Activele circulante se corectează în sensul eliminării celor care au termen de lichiditate mai mare de un an. În pasiv se fac corecturi în acord cu cele din activ, astfel încât să se păstreze egalitatea activ-pasiv.
Bilanțul funcțional este construit pe ideea de a pune în evidență funcțiunile principale ale firmei pe cicluri: investiții, exploatare, finanțare și trezorerie. Modelul sintetic al acestui tip de bilanț poate fi reprezentat astfel:
Tabelul 5.2
Bilanțul funcțional satisface atât necesitatea aprecierii evoluției trezoreriei, cât și corelația dintre structura financiară a firmei și specificul activității firmei.
Analiza patrimoniului net este una din problemele analizei pe bază de bilanț, necesară pentru a stabili averea firmei (deci și a acționarilor) negrevată de datorii. O asemenea determinare rezultă din obiectivul major al firmei de a-și mări valoarea patrimonială. Pentru determinarea patrimoniului net se poate proceda astfel:
1. din activul total se scad datoriile totale;
2. se însumează elementele capitalului propriu.
În structura bilanțului se pot realiza modificări pentru: determinarea totalului activelor fără datorii curente sau determinări ale capitalurilor proprii. Rezultă că totalul activelor minus datorii curente, minus datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an, minus provizioane pentru riscuri și cheltuieli coincide cu totalul capitalurilor proprii. Pe această bază se reflectă averea firmei negrevată de datorii și se urmărește și obiectivul fundamental al firmei, acela de a-și mări valoarea patrimonială.
Agenții economici interesați de analiza de bilanț sunt:
managementul firmei, inclusiv acționarii care vor să cunoască mersul afacerilor și rezultatele obținute;
acționarii interesați de dividendele constituite din profit;
statul interesat de obținerea drepturilor sale legale sub formă de impozite și taxe;
băncile interesate de cunoașterea situației economico-financiară a firmei pentru returnarea la termen a datoriilor;
societățile de asigurări interesate de cunoașterea mersului afacerilor în legătură cu plata primelor de asigurare;
investitorii sunt interesați a cunoaște situația financiară a firmei în care eventual pot aloca fonduri având în vedere gradul de rentabilitate;
partenerii de afaceri interesați de situația financiară a firmei pentru a avea garanția unei afaceri reușite;
institutele de statistică interesate de calculul venitului național.
În concluzie, toți utilizatorii situațiilor financiare iau decizii economice pentru rezolvarea următoarelor probleme:
când să cumpere, să păstreze sau să vândă o investiție de capital;
evaluarea răspunderii sau gestionării manageriale;
evaluarea capacității firmei de a plăti și de a oferi alte beneficii angajaților săi;
evaluarea garanțiilor pentru creditele acordate clienților;
determinarea politicilor de impozitare;
determinarea profitului și dividendelor ce pot fi atribuite;
elaborarea și utilizarea datelor statistice privind venitul național;
reglementarea activității firmei.
5.2 Metode utilizate în analiza situației financiare
Având în vedere structura și principiile bilanțului care stau la baza grupării posturilor în activ și în pasiv, se pot folosi: analiza pe verticală, analiza pe orizontală și analiza combinată.
Analiza pe verticală este o analiză de structură care se poate referi fie la activ (analiza statică a totalului activelor fixe și activelor circulante etc.), fie la pasiv (analiza capitalurilor proprii, împrumutate și atrase).
Analiza pe orizontală se referă la corelarea posturilor de activ cu posturi de pasiv, cum este de exemplu, analiza surselor de acoperire a activelor circulante, analiza utilizării capitalurilor proprii etc.
Analiza combinată presupune îmbinarea celor două tipuri de analiză, de exemplu analiza surselor de acoperire a activelor circulante și în același timp gruparea activelor și a surselor în dinamică.
O metodă care se utilizează în analiza situației financiare este metoda ratelor care exprimă raportul dintre doi indicatori care se condiționează și au o anumită putere informativă.
Metoda ratelor constituie un instrument operațional și eficient al analizei financiare. Ratele de structură financiară se stabilesc ca raport între un post din activ sau pasiv și totalul bilanțului, precum și ca raport între diferite componente de activ și pasiv. În ciuda simplității sale tehnice această metodă furnizează indicații edificatoare privind situația financiară a firmei, mai ales în cazul analizelor comparative în timp și spațiu.
Pe lângă metodele menționate se utilizează și alte metode ca de exemplu: indici, ponderi, substituiri în lanț etc. prezentate în capitolele anterioare.
5.3 Analiza structurii activului
Cea mai sintetică grupare a activelor pe baza bilanțului este în active imobilizate (fixe) și active circulante. O asemenea analiză procentuală, urmărită static și dinamic, pune în evidență specificul firmei, gradul de dotare tehnică, viteza cu care se prelucrează materiile prime și materialele, situația stocurile etc.
Pentru o analiză aprofundată se utilizează și gruparea activelor imobilizate în trei mari categorii și anume:
1. imobilizări necorporale;
2. imobilizări corporale;
3. imobilizări financiare.
O asemenea grupare pune în evidență structura imobilizărilor pe cele trei categorii ceea ce reflectă politica firmei în investițiile făcute în imobilizări. Se mai poate pune în evidență și gradul de reînnoire a imobilizărilor corporale. O detaliere a analizei imobilizărilor se face pe baza „situației activelor imobilizate”.
Imobilizările necorporale sunt grupate astfel:
cheltuieli de constituire și cheltuieli de cercetare-dezvoltare;
alte imobilizări;
imobilizări necorporale în curs.
Imobilizările corporale cuprind:
terenuri;
construcții;
instalații tehnice și mașini;
alte instalații, utilaje și mobilier;
imobilizări corporale în curs.
Imobilizările financiare cuprind următoarele elemente:
titluri de participare deținute la filiale din cadrul grupului;
titluri de participare deținute la societăți din afara grupului;
imobilizări financiare sub formă de interese de participare;
alte titluri imobilizate.
Separat sunt prevăzute în bilanț provizioanele pentru depreciere, care se referă la toate cele trei tipuri de imobilizări. Pentru toate categoriile de imobilizări se urmăresc valorile brute potrivit unei ecuații de balanță care conține:
sold inițial-Si;
creșteri-Cr;
reduceri-Re;
sold final-Sf.
Aceasta înseamnă că se pot stabili influențele asupra soldului final cu ajutorul metodei balanțiere:
În aceeași situație a imobilizărilor se prevăd și amortizările și provizioanele pentru depreciere.
În analiza structurii activului se utilizează o serie de rate, iar cele mai semnificative ca valoare informativă și totodată mai frecvent recomandate de literatura de specialitate sunt:
1.rata activelor imobilizate (imobilizări corporale, imobilizări financiare);
2.rata activelor circulante (stocuri, creanțe, disponibilități bănești și plasamente).
1. Rata activelor imobilizate (RAi) se calculează ca raport între activele imobilizate și activul total și reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc firma în mod permanent. Formula de calcul corespunzătoare este:
unii autori calculează rata imobilizărilor prin raportarea activelor imobilizate la cealaltă componentă patrimonială, active circulante, fără ca acest aspect tehnic să-i schimbe conținutul economic;
acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în firma respectivă;
nivelul normal al acestei rate diferă de la o firmă la alta, în funcție de ramura sau sectorul de activitate din care face parte;
dotarea tehnică variază în funcție de profilul, înzestrarea tehnică și tehnologia modernă și este mult mai mică în firmele comerciale decât în cele din industrie.
1.a Rata imobilizărilor corporale (RIc) se calculează după următoarea formulă:
mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activității:
– în ramurile industriei grele și în cele care solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare, această rată înregistrează valori ridicate;
– în ramurile care solicită o slabă dotare tehnică, rata imobilizărilor corporale este relativ redusă.
1.b Rata imobilizărilor financiare (RIf) exprimă intensitatea legăturilor și a relațiilor financiare pe care firma analizată le-a stabilit cu alte unități, mai ales cu ocazia operațiilor de creștere externă. Se calculează după relația:
politica de investiții financiare este strâns legată de mărimea firmei; aceasta explică valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cazul firmelor mici, respectiv valori foarte mari în cazul holding–urilor.
2. Rata activelor circulante (RAc) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul activelor și se calculează după formula:
ca și în cazul activelor imobilizate, pentru procesul de decizie sunt operaționale ratele analitice ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata disponibilităților bănești și plasamentelor.
2.a Rata stocurilor (RS) se calculează după relația:
ale valori diferite de la un sector la altul în funcție de natura activității: mai ridicate la firmele din sfera producției și distribuției de bunuri materiale și foarte scăzute în sfera serviciilor;
interpretarea în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelare cu nivelul activității, admițându-se ca ecuația minimă de echilibru structural să fie:
unde: – indicele cifrei de afaceri;
– indicele stocurilor.
Prin urmare, o creștere a volumului de activitate generează o sporire justificată a stocurilor. Încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăților de transformare în lichidități și consecințelor negative asupra solvabilității firmei.
stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente ca: materii prime, produse finite, mărfuri, iar ponderea acestor elemente în patrimoniul firmei și evoluția lor în timp reprezintă informații indispensabile fundamentării politicii comerciale.
În acest scop se calculează următoarele rate:
1. rata materiilor prime:
2. rata produselor finite:
3. rata producției neterminate:
4. rata stocurilor de mărfuri:
pentru determinarea acestor rate se poate folosi drept bază de raportare, în funcție de necesități, și totalul activului;
valoarea lor diferă în funcție de natura activității: la firmele din sectoarele productive cu ciclu de exploatare lung, rata producției neterminate înregistrează valori ridicate, în firmele comerciale preponderente sunt stocurile de mărfuri etc.
2.b Rata creanțelor comerciale (RCc) se calculează după relația:
mărimea acestei rate este determinată de natura relațiilor firmei cu partenerii externi din aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale; această rată suportă influența uzanțelor specifice domeniului de activitate, în materie de termene de plată;
în relațiile firmei, rata creanțelor comerciale înregistrează valori mai ridicate, evident cu variații de la un caz la altul, în funcție de natura activității;
pentru evidențierea unor aspecte analitice, dar cu implicații asupra echilibrului unei firme, este utilă aprofundarea unor rate analitice având în vedere: natura creanțelor, certitudinea realizării lor, termenul de realizare;
tehnic, pentru oricare din elementele prezentate mai sus se poate calcula o rată analitică de structură, prin raportarea creanței respective, după caz, la totalul creanțelor, la activele circulante sau la totalul activelor.
2.c Rata disponibilităților bănești și plasamentelor (RDP) se calculează după formula:
pentru o investigare mai analitică se pot determina două rate distincte: rata disponibilităților sau rata plasamentelor;
rata disponibilităților reflectă ponderea disponibilităților bănești în patrimoniul firmei; informațiile furnizate de acest indicator sunt deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanțată de la caz la caz. O valoare ridicată a disponibilităților poate reflecta o situație favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi și semnul deținerii unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive;
disponibilitățile pot înregistra variații de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăți foarte concentrate în timp.
În legătură cu activele firmei se ridică și problema eficienței valorificării lor, iar aceasta se determină prin raportarea cifrei de afaceri sau profitului la valoarea activelor (în totalitate sau pe categorii).
5.4 Analiza structurii pasivului
În bilanț scopul este de a determina valoarea firmei ca obiectiv major în activitatea de evaluare și în acest sens, din totalul activelor (imobilizate și circulante) se scad datoriile curente. Formula de calcul mai detaliată aplicată în bilanț este:
unde:
VF-valoarea firmei;
Ait-active imobilizate totale;
Act-active circulante totale;
Ca-cheltuieli în avans;
Dts-datorii pe termen scurt;
Va-venituri înregistrate în avans.
În pasiv apar capitalurile proprii totale care se determină astfel:
unde:
Cprt-capitaluri proprii totale;
Cs-capital social;
Pc-prime de capital;
RRc-rezerve din reevaluare-sold creditor;
RRd- rezerve din reevaluare-sold debitor;
Rz-rezerve;
Rrec-rezultatul reportat-sold creditor;
Rred- rezultatul reportat-sold debitor;
REFc-rezultatul exercițiului financiar-sold creditor;
REFd- rezultatul exercițiului financiar-sold debitor,
RPr-repartizarea profitului.
Totalul activelor minus datorii curente, minus datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an, minus provizioane pentru riscuri și cheltuieli coincide cu totalul capitalurilor proprii. În cazul în care firma are și patrimoniu public, se însumează și acesta la totalul capitalurilor.
Elementele principale în structura pasivului bilanțier sunt:
capitalurile și rezervele;
provizioanele pentru riscuri și cheltuieli;
datoriile pe termen mediu și lung (mai mare de 1 an);
venituri în avans.
Analiza structurii pasivului se realizează cu o serie de rate care pun în evidență eficiența structurii pasivului. Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a firmei, prin punerea în evidență a unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiară a acesteia. Principalele rate de structură ale pasivului sunt:
1. rata stabilității financiare;
2. rata autonomiei financiare globale (autonomia financiară la termen);
3.rata de îndatorare globală (îndatorarea la termen).
1. Rata stabilității financiare (RSf) reflectă ponderea capitalului permanent de care firma dispune în pasivul total:
sau
unde:
Capital permanent = capital propriu + datorii pe termen mediu
și lung
din punct de vedere tehnic se ridică problema delimitării exacte a resurselor proprii sau împrumutate cu caracter durabil, permanent, de cele instabile, destinate a fi consumate pe termen scurt;
o rată scăzută a acestui indicator pune în pericol stabilitatea financiară a firmei; capitalul permanent este destinat să acopere atât activele imobilizate, cât și fondul de rulment.
2. Rata autonomiei financiare globale (RAfg) se calculează prin raportarea capitalului propriu la pasivul total:
ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivelor diferă de la un caz la altul, în primul rând, în funcție de politica financiară a firmei respective, de condiții concrete ale fiecărei firme, de eficiența deciziilor financiare;
diversitatea de condiții în care-și desfășoară activitatea firmele face dificilă stabilirea unor rate de referință; totuși anumiți autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar următoarea relație: ; prin urmare , existența unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia.
2.a Rata autonomiei financiare la termen (RAft) este mai semnificativă decât precedenta deoarece permite aprecieri mai exacte prin implicarea structurii capitalului permanent. Se poate calcula după relațiile:
pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent conform relației: ;
reprezintă gradul de independență financiară a firmei, independență asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare cu suma obligațiilor la termen: .
3. Rata de îndatorare globală (RÎg) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei și se calculează după relația:
unde:
prin natura ei, această rată este subunitară; îndepărtarea de 1 semnifică o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creștere a autonomiei financiare.
3.a Rata de îndatorare la termen (RÎt) prezintă interes în fundamentarea politicii financiare a firmei și se calculează prin raportarea obligațiilor (datoriilor) pe termen mediu și lung, fie la capitalul permanent (RÎt1), fie la capitalul propriu (RÎt2):
cea de-a doua relație de calcul a ratei de îndatorare are o semnificație mai largă în teoria și practica economică deoarece permite evidențierea măsurii în care firma recurge la așa-zisul „efect de levier”, respectiv „efect de pârghie”;
permite aprecierea capacității de îndatorare a firmei; capacitatea de îndatorare este saturată când se aproprie de 1, iar posibilitățile de îndatorare vor fi cu atât mai mari cu cât această rată este mai scăzută;
nivelul său trebuie să fie de maximum 50% în primul caz și mai mic de 100% în cel de-al doilea caz, ceea ce semnifică datorii pe termen mediu și lung mai mici decât capitalul propriu, iar acest lucru constituie o garanție a rambursării creditelor primite de la bănci;
rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependența financiară a firmei și gradul de risc al politicii sale financiare.
4. Rata datoriilor de exploatare (RDe) se calculează ca raport între datoriile care se referă numai la exploatare (De) și nivelul datoriilor totale (Dt) sau al capitalului total (Kt):
5.5 Analiza lichidității și solvabilității
Lichiditatea semnifică posibilitatea de a transforma elemente de activ în bani, iar solvabilitatea măsoară capacitatea firmei de a-și onora la termen obligațiile de plată.
Pe baza faptului că activele circulante conțin trei elemente (stocuri, creanțe și disponibilități bănești inclusiv investiții financiare pe termen scurt) se pot construi trei rate de lichiditate patrimonială:
1. Lichiditatea generală (Lg) reprezintă raportul dintre activele circulante și datoriile financiare pe termen scurt și se calculează după relația:
practic
unde: DTS – disponibilități financiare pe termen scurt;
dacă , atunci există o garanție fără probleme a obligațiilor curente; literatura de specialitate apreciază ca normal raportul 2/1, respectiv Lg = 2;
dacă , atunci înseamnă că activele circulante nu asigură lichiditățile necesare stingerii datoriilor pe termen scurt, practic firma se află într-o situație financiară critică;
activele curente se stabilesc scăzând din activele circulante stocurile nevalorificabile și creanțele incerte; pasivele curente cuprind datoriile pe termen scurt (până la 1 an), adică datoriile către furnizori, creditele bancare pe termen scurt, ratele la creditele pe termen mediu și lung scadente în perioada analizată, impozitele și taxele de plătit, alte cheltuieli plătibile cum ar fi cheltuielile cu personalul.
O asemenea situație poate avea o redresare probabilă în condițiile:
reînnoirii scadențelor datoriilor;
asigurării unui grad al lichidității activelor circulante care să devanseze exigibilitatea datoriilor;
accelerarea rotației activelor circulante în speța stocurilor–ca de exemplu formarea optimă a acestora, micșorarea celor greu vandabile eventual și pe calea soldării etc.
2. Lichiditatea curentă sau intermediară (Lc) este întâlnită și sub denumirea de rata testului acid și se calculează după relația:
sau
acesta se apreciază ca o rată bună chiar dacă ideal se consideră că valoarea coeficientului să fie egală cu 1 ceea ce ar echivala cu faptul că fondul de rulment acoperă în întregime stocurile. Altfel spus la nici o parte a acestora nu concură datoriile pe termen scurt.
3. Lichiditatea la vedere (imediată) (Lv), numită și capacitate de plată, reflectă capacitatea firmei de a achita datoriile exigibile imediat, pe baza disponibilităților bănești (inclusiv a titlurilor de valoare):
în condițiile economiei românești când titlurile de credit (cambia și biletul la ordin) nu au o extensie deplină ca în țările cu o economie de piață funcțională această rată este utilă, iar nivelul normal al ei este considerat a fi între 0,2 și 0,3.
4. Solvabilitatea generală (Sg) se determină astfel:
acest indicator măsoară securitatea de care se bucură firma față de bancă și de creditori; se consideră o situație normală atunci când activele totale sunt de două ori mai mari decât datoriile totale.
5. Solvabilitatea patrimonială numită și autonomia financiară:
nivelul minim al acestei rate se consideră a fi 30%, iar cel normal 50%.
5.6 Analiza echilibrului financiar
Echilibrul financiar se urmărește atât prin rate de structură, cât și prin rate care reflectă corelații activ-pasiv. Din acestea putem menționa:
1. ratele autonomiei financiare, care au fost prezentate la structura pasivului sunt și rate ale echilibrului financiar. Acestea dau posibilitatea firmei de a desfășura procesul economic pe baza capitalului propriu.
2. Rata de finanțare a stocurilor (FS) pe baza fondului de rulment se calculează după relația:
sau
stocurile sunt finanțate sensibil peste ceea ce teoria și practica acreditează ca proporție aproximativ normală 2/3; în aceste condiții presiunea datoriilor pe termen scurt este real exclusă;
această rată reflectă partea din fondul de rulment care acoperă elementul cu ponderea cea mai mare în activele circulante;
analiza acestei rate presupune o corelare cu viteza de rotație a stocurilor, având în vedere nu numai evoluția situației la firma analizată, ci și viteza de rotație pe ramură și uzanțele internaționale; această modalitate de analiză derivă din necesitatea asigurării competitivității firmei pe plan național și internațional.
3. Rata de finanțare a activelor circulante pe baza fondului de rulment net (Fac) se calculează după relația:
rata denotă capacitatea disponibilizării unei însemnate părți a capitalului permanent, în cazul analizat de fapt, o disponibilizare a capitalului propriu pentru acoperirea financiară a activelor circulante.
5.7Analiza gestiunii resurselor pe baza vitezei de rotație
(rotația activelor și pasivelor)
Cu ajutorul ratelor de gestiune (vitezelor de rotație) se caracterizează modul în care managementul firmei gestionează resursele firmei și realizează eficiența economico-financiară. Din acestea putem menționa:
Rotația activului total se referă la toate activele care figurează în bilanțul unei firme, deci atât la activele imobilizate, cât și la activele circulante. Rata se determină având în vedere cifra de afaceri:
durata în zile a unei rotații se stabilește anual. raportând 360 de zile la numărul de rotații;
acest indicator reflectă viteza cu care se rotește întreg capitalul investit (dacă privim din punct de vedere al pasivului bilanțului);
este unul din cei mai utili indicatori folosiți pentru a pune în evidență eficiența cu care o firmă își valorifică toate activele pe care le deține, respectiv eficiența cu care utilizează întreg capitalul;
conform uzanțelor internaționale, se consideră normal un număr de 2-3 rotații pe an.
Indicatorul poate fi detaliat pe componente ale activului:
1. imobilizări corporale ;
2. active circulante.
În ceea ce privește imobilizările corporale mai putem avea:
1.1 rata de eficiență a imobilizărilor corporale (REIc):
1.2 rata de uzură a imobilizărilor corporale (RUIc):
, unde: A-amortizări;
1.3 rata de modernizare a imobilizărilor corporale (RMIc)
, unde: I-investiții.
Rotația activelor circulante arată numărul de rotații (Nr) într-o perioadă dată (de obicei 1 an) sau durata în zile a unei rotații (Dz) în raport cu cifra de afaceri (respectiv volumul vânzărilor):
iar
unde:
CA-cifra de afaceri;
Ac-active circulante.
accelerarea vitezei de rotație (respectiv mărirea numărului de rotații sau reducerea duratei în zile a unei rotații) semnifică recuperarea mai rapidă a capitalului investit în activele circulante;
conform uzanțelor internaționale se consideră normală o durată a rotației de 45 zile (pentru ramuri cu ciclu lung de fabricație se ajunge la 60 sau 90 zile).
Rotația activelor circulante se poate detalia pe stocuri și creanțe astfel:
2.1 rotația stocurilor (Rs) se determină prin raportarea cifrei de afaceri la stocurile medii (Sm):
durata unei rotații (D) se determină astfel:
2.2 durata medie de recuperare a creanțelor indică numărul mediu de zile în care se încasează creanțele (debite de la clienți) în corelație cu cifra de afaceri:
unde: Cr-media creanțelor totale;
durata unei rotații (D) se determină astfel: ;
se consideră normală o durată de până la 30 zile.
2.3 rata de rotație a obligațiilor (RO) reflectă numărul de rotații sau durata unei rotații a obligațiilor firmei (împrumuturi pe termen scurt, mediu și lung și dobânzile aferente, furnizori și conturi asimilate, clienți, creditori și alte datorii) în funcție de cifra de afaceri:
unde: Dt-media datoriilor totale;
durata unei rotații (D) se determină astfel: ;
în zile această rată indică intervalul mediu în care firma are datorii în raport cu cifra de afaceri și se consideră o durată normală de până la 60 zile o rotație.
5.8 Analiza rentabilității
Despre analiza rentabilității am vorbit pe larg în capitolul IV al lucrării de față.
5.9 Analiza fondului de rulment net global
Fondul de rulment net global (FRNG) reprezintă partea din capitalul permanent destinată acoperirii activelor circulante și se calculează după următoarea relație:
FRNG = Capital permanent – Active imobilizate
Dacă ținem seama numai de capitalul propriu, vom avea fondul de rulment propriu (FRP), deci vom avea următoarea relație:
FRP = Capital propriu – Active imobilizate.
Fondul de rulment permite firmei desfășurarea normală a circuitului economic. În cazul în care acest fond de rulment este sub necesarul acoperirii activelor circulante, se produce o decapitalizare, care creează perturbații în desfășurarea normală a circuitului economic și care determină firma să apeleze la credite bancare sau să nu-și onoreze o serie de obligații financiare către creditori, către bugetul de stat etc.
Necesarul (nevoia) de fond de rulment (NFR) exprimă volumul fondului de rulment ce se prevede (din surse proprii și atrase) să asigure activele circulante (stocuri, creanțe și alte active) determinate pe baza unor viteze de rotație normale la scară națională și comparabile cu uzanțele internaționale. Modelul corespunzător necesarului fondului de rulment este următorul:
NFR=Stocuri+Creanțe-Datorii pe termen scurt
În această analiză este necesar să se țină seama de viteza de rotație normală (între 30 și 90 de zile), în funcție de specificul domeniului economic. Competitivitatea firmelor la scară națională și internațională impune alinierea la asemenea uzanțe.
Fluxul de lichidități (cash-flow) reprezintă fluxul monetar net al exercițiului, respectiv diferența dintre trezoreria netă de la sfârșitul perioadei și cea de la începutul perioadei:
CF=TN1-TN0
Trezoreria netă apare ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment:
TN=Fondul de rulment-Necesarul de fond de rulment
În determinarea fluxului de numerar din activitatea de exploatare sunt două elemente esențiale: profitul și amortizarea inclusă în costuri. La aceasta se adaugă variația stocurilor, a creanțelor, a furnizorilor și a clienților-creditori. Intervin apoi fluxul din activitatea de investiții, din activitatea financiară și din alte activități. Normal este ca soldul disponibilităților bănești la sfârșitul perioadei să fie pozitiv, ceea ce reflectă un echilibru financiar al firmei și un surplus monetar, care în bună măsură poate fi expresia profitului net realizat.
5.10 Analiza fluxului de lichidități (cash-flow)
În cadrul metodologiei de analiză economică și/sau financiară se disting două modalități importante, și anume:
1.analiza de stoc;
2.analiza de flux.
Prima este o analiză statică, deci o analiză la un moment dat, iar cea de-a doua este o analiză dinamică, urmărind fenomenul într-un șir de momente.
Analiza fluxurilor de lichidități (cash-flow) permite conducerii firmei și partenerilor de afaceri (băncile, investitorii) să urmărească dacă circuitul bani-marfă-bani se desfășoară în mod normal, respectiv dacă firma are posibilitățile bănești necesare pentru a face față plăților, constituind în același timp un suport real pentru previzionarea trezoreriei (disponibilităților bănești).
Prin analiza cash-flow-ului se obțin informații relevante privind intrările și ieșirile (plățile) de numerar (inclusiv echivalentele lor grupate în categoria conturilor de trezorerie).
În practica financiară este util ca metoda cash-flow să fie aplicată atât pentru analiza situației curente, cât și pentru strategia firmei. Mișcările de numerar se grupează pe trei activități directe:
activități operaționale (de exploatare);
activități de investiții;
activități de finanțare.
În toate aceste tipuri de activități analiza lichidităților servește la:
corelarea profitului (pierderi) cu numerarul;
separarea activităților care implică numerar de cele care nu implică numerar;
evaluarea capacității firmei de a-și îndeplini obligațiile de plăți cash;
evaluarea fluxurilor de numerar pentru activitățile viitoare (cash-flow strategic).
În activitățile de exploatare (A) este necesar ca metoda cash-flow să reflecte efectele tranzacțiilor care au determinat profitul sau pierderea și modificarea (plusuri sau minusuri) fondului de rulment.
În activitatea de investiții (B) prin analiza cash-flow se vor reflecta încasările sau plățile privind achiziționarea sau vânzarea de mijloace fixe, respectiv variația activelor imobilizate.
În activitățile de finanțare (C) sunt reflectate variații ale datoriilor și ale capitalului propriu.
Fluxurile de trezorerie din exploatare (cash-flow-ul operațional)
Capacitatea unei firme de a genera numerar din exploatare reflectă modul în care funcționează firma. Fluxul de numerar din exploatare este considerat un indicator al adevăratei „sănătăți” financiare a firmei. Fluxul de numerar din exploatare este concentrat pe finanțare, și nu pe măsurarea profitului și în consecință este adecvat pentru evaluarea și previzionarea lichidității pe termen scurt. Se cunosc două metode pentru determinarea fluxului de numerar din exploatare:
metoda directă;
metoda indirectă.
Metoda directă presupune înregistrarea tuturor intrărilor și ieșirilor brute de numerar referitoare la exploatare. În acest mod se oferă dimensiunea fluxurilor în ambele sensuri (intrări și ieșiri) și se oferă detalii asupra mișcărilor de numerar, precum și sesizarea locurilor (posturilor) la care ar putea să survină o nevoie de numerar.
Metoda directă prezintă profitul net ca și cum ar fi calculat pe bază de numerar. În acest sens poate fi reținută următoarea formulă de calcul:
Numerar încasat din exploatare – Plățile cash pentru cheltuieli = Venitul cash înainte de impozitare – Plățile cash pentru impozite = Numerarul (cash-ul) provenit din exploatare
Se poate ajunge la venitul cash înainte de impozitare și prin următoarea relație (ce poate fi considerată un substitut al metodei directe):
Vânzări – Creșteri în conturile de creanțe – (Costul mărfurilor vândute + Creșterea costurilor + Reducerea soldului contului de furnizori) – Dobânzile plătite, cheltuielile de exploatare (din care se deduc amortizările pentru activele fixe și datoriile) ș.a.m.d. = Venitul cash înainte de impozitare.
Metoda indirectă pornește de la profitul net și amortizări ca surse de numerar și se fac adaosuri și micșorări pe baza modificărilor ce intervin în posturile din bilanțurile finale față de cele inițiale și influențează disponibilitățile bănești (cash–ul). Este metoda cea mai răspândită în practica firmelor, datorită posibilităților de aplicare atât în execuție, cât și în previzionarea fluxului de lichidități prin estimarea în primul rând a nivelului veniturilor viitoare.
Un loc important îl ocupă analiza variațiilor fondului de rulment atât din punctul de vedere al elementelor de activ (stocuri,creanțe și alte active operaționale), cât și din punctul de vedere al elementelor de pasiv (furnizori, clienți–creditori și alte datorii curente).
Creșterile de stocuri, de creanțe etc. înseamnă o absorbție de lichidități, pe când o diminuare a acestor elemente de activ conduce la o eliberare de disponibilități bănești.
Din punctul de vedere al variațiilor elementelor de pasiv–furnizori, clienți-creditori și alte datorii curente-este evident că o majorare semnifică o atragere de surse care influențează favorabil lichiditățile, pe când o diminuare a lor va avea drept consecință o diminuare a lichidităților.
Modelul de determinare a fluxului de lichidități din exploatare prin metoda indirectă este următorul:
Rezultatul net al exercițiului [profit (+) sau pierdere (-)] + Amortizări și provizioane incluse în costuri, variația furnizărilor, clienților – Creditori și altor pasive curente operaționale (+/-) – Variația stocurilor (+/-), creanțelor și altor active curente operaționale (+/-) = Lichiditățile nete provenite din exploatare
În mod distinct este util să se menționeze dobânzile plătite și impozitul pe profit plătit. Fluxul de lichidități din exploatare calculat prin metoda indirectă, în mod necesar, va fi egal cu cel stabilit prin metoda directă.
Activitatea de investiții presupune atât sume încasate din vânzarea și valorificarea de active imobilizate, cât și cheltuieli efectuate pentru achiziționarea sau executarea în regie proprie de imobilizări.
În mod sintetic, influența investițiilor asupra fluxului de trezorerie poate fi reflectată prin variația activelor imobilizate (comparând situația de la sfârșitul perioadei cu cea de la începutul perioadei).
Cu privire la activitățile de finanțare este necesar să se urmărească:
variația împrumuturilor și datoriilor asimilate;
variația altor datorii;
variația capitalului social.
Prin însumarea algebrică a celor trei categorii de fluxuri (A, B și C) se obține fluxul total al trezoreriei (fluxul de cash), care va coincide cu diferența dintre disponibilul (trezoreriei) de la sfârșitul perioadei și cel de la începutul perioadei reflectat în bilanț.
În analiza fluxului de numerar pe cele trei activități, interpretarea rezultatelor ține seama de următoarele cerințe:
A>0 înseamnă că fluxul de numerar din activități de exploatare trebuie să fie pozitiv cu o valoare însemnată, având în vedere că reflectă performanțele operative ale firmei;
B>0 înseamnă că fluxul de numerar din activități de investiții este pozitiv. O asemenea situație poate să semnifice intenția de restructurare a activității firmei, care își disponibilizează active imobilizate sau are credite comerciale mari, acordate de furnizori de imobilizări;
B<0 înseamnă că fluxul de numerar din activități de investiții este negativ și rezultă realizarea de investiții a căror valoare poate fi parțial compensată din valorificarea de imobilizări;
C>0 situație în care fluxul de numerar din activități de finanțare este pozitiv și se realizează din surse de finanțare externe pentru completarea celor rezultate din activitatea de exploatare;
C<0 situație în care fluxul de numerar din activitatea de finanțare este negativ și înseamnă că s-au efectuat plăți privind reducerea capitalului social, rambursarea împrumuturilor, plata obligațiilor de leasing financiar, plata dobânzilor etc.
suma algebrică a celor trei categorii de fluxuri este normal să fie pozitivă, exprimând lichiditatea rezultatului activității de exploatare, ceea ce semnifică o derulare normală a circuitului economic (bani-marfă-producție-bani) și permite acoperirea nevoilor curente, a celor pe termen lung și în general un echilibru financiar.
Fluxul total calculat trebuie să coincidă cu numerarul și echivalentele de numerar de la sfârșitul perioadei minus cel de la începutul perioadei.
Utilizarea metodei cash-flow în managementul firmei se realizează în diferite scopuri legate de buna gestionare, iar în acest sens putem menționa:
evidențierea capacității firmei de a genera lichidități (trezorerie), ceea ce reflectă derularea eficientă a activității;
urmărirea variabilelor care influențează încasările și plățile și luarea de măsuri în consecință;
stabilirea mărimii prelevărilor obligatorii care afectează trezoreria și stabilirea fluxului de trezorerie care rămâne la dispoziția firmei;
utilizarea lichidităților disponibile pentru efectuarea de investiții, urmărindu-se politica de dezvoltare a firmei (în caz contrar, politica de dezinvestire);
atragerea de surse străine (împrumuturi sau credite) în cazul în care lichiditățile disponibile sunt insuficiente pentru dezvoltare;
analiza riscului potențial în modul în care firma realizează și folosește lichiditățile (cash-ul) având în vedere și influența pe care o au asupra profitabilității firmei.
Metoda cash-flow este utilizată și în elaborarea strategiei financiare a firmei. În elaborarea strategiei intervin o serie de particularități, în primul rând fiind vorba de previziuni, deci se operează și cu variabile probabile, și nu certe. De asemenea o serie de anomalii care s-au petrecut într-o perioadă anterioară nu se previzionează (abateri de la derularea normală a circuitului bani-marfă-bani).
Tabloul fluxului de lichidități se încadrează într-un ansamblu de metode și instrumente financiare previzionale. În acest sens menționăm: bugetul de venituri și cheltuieli, bilanțul previzional și dinamica proiectată a indicatorilor de gestiune și rentabilitate. Punctul de plecare în elaborarea strategiei financiare îl constituie cifra de afaceri, care la rândul său se bazează pe studii de marketing.
Sinteza ratelor de analiză financiară este prezentată în tabelul următor:
Indicatori de analiză financiară pe bază de bilanț Tabelul 5.3
*)Aferente cifrei de afaceri
Uzanțe internaționale în analiza situației financiare Tabelul 5.4
În vederea efectuării analizei situației financiare pe bază de bilanț, avem în vedere următoarele probleme de analiză :
Analiza situației financiare pe bază de bilanț
Analiza fluxului de lichidități (cash-flow)
Ca surse informaționale avem: bilanțul contabil, contul de profit și pierdere și tabelul ratelor medii pe sector.
1. Analiza activității economico-financiare pe bază de bilanț
Obiectul analizei:
Analiza pe baza ratelor financiare
Analiza lichidității
Analiza ratelor de rentabilitate
Analiza fondului de rulment
Atitudinea băncii la cererea formulată de firmă pentru acordarea unui credit de 300.000 USD
A. Analiza pe baza ratelor financiare
Bilanțul contabil Tabelul 5.5 -mii lei-
Contul de profit și pierdere Tabelul 5.6 -mii lei-
Ratele medii pe sector (confecții) în anul 3 Tabelul 5.7 -mii lei-
Analiza de bilanț –calculul ratelor Tabelul 5.8
Sistematizarea informațiilor Tabelul 5.9
Principala concluzie este că situația financiară a firmei s-a deteriorat, iar aceasta se bazează pe următoarele constatări:
lichiditatea este slabă și în scădere continuă;
ratele de gestiune arată o creștere slabă a vânzărilor, paralel cu creșterea rapidă a activului pe termen scurt și a imobilizărilor;
cele două rate de echilibru arată că firma nu este foarte îndatorată. Acestea explică nivelul scăzut al rentabilității financiare și aceasta este inferioară celei pe ramură în toți cei trei ani analizați, ceea ce pune în evidență o politică deficitară a firmei în ceea ce privește mixul financiar (politica de levier);
se constată că rata rentabilității financiare a scăzut ca urmare a faptului că a scăzut viteza de rotație și a creșterii stocurilor în cele trei perioade;
între măsurile luate de firmă a fost și reducerea ratei rentabilității comerciale, pentru că a fost nevoită să reducă prețul de vânzare în vederea reducerii stocurilor de produse finite.
Situația dificilă la care a ajuns firma și care se reflectă în ratele financiare se explică în ultimă instanță prin două măsuri eronate pe care conducerea firmei le-a aplicat:
1.producția pe stoc, care în ramura confecțiilor este riscantă, pentru că nu s-a ținut seama de tendințele modei;
2.investiții în clădiri administrative care nu au avut efect asupra volumului vânzărilor.
B.Analiza lichidității
Bilanțul arată că pasivul pe termen scurt a crescut mai rapid ca activul pe termen scurt. În consecință problema scăderii lichidității firmei este datorată de la început unei gestiunii eronate a pasivului pe termen scurt. Pentru ca rata de lichiditate a firmei să ajungă la nivelul ramurii, adică 1,8 , firma trebuie să reducă stocurile cu 5.930.500 de mii de lei și să utilizeze aceste fonduri la reducerea pasivului pe termen scurt.
Calculul se efectuează în felul următor:
rata de lichiditate medie a sectorului
C. Analiza ratelor de rentabilitate
Rentabilitatea activului total (profit net/activ total) a suferit o scădere din cauza unei creșteri a totalului activelor mai rapide decât cea a profitului. Acest fapt dă mai mare greutate argumentului băncii privind faptul că creșterea activului (și nu a vânzărilor) a fost prea rapidă.
Cauzele fundamentale ale slăbirii rentabilității activului total se pot pune în evidență potrivit modelului:
adică:
Rentabilitatea activului=Rotațiaactivului ·Rentabilitatea vânzărilor
Pentru a pune în evidență influențele celor doi factori asupra rentabilității activului, aplicăm metoda substituirilor în lanț, astfel:
-6,9 -1,57 -0,60 -7,004
-7,004 (100%)
De aici rezultă că scăderea rentabilității activului total s-a datorat în proporție de 86% încetinirii vitezei de rotația a activului și în proporție de 14% scăderii rentabilității vânzărilor.
D.Analiza fondului de rulment pe baza bilanțului firmei în anul 3
Figura 5.1
1.FRPr = Kp – Ai = 10.380.000–5.884.000= 4.496.000
2.FRPer = (Ve+Vr+Vd) – Dts = (12.000.000+5.200.000+480.000)-
-12.584.000 =5.096.000
3.FRT = Ve + Vr + Vd = 300.000+130.000+12.000=17.680.000
sau
FRT = At – Ai = 589.100-147.100=442.000
unde:
FRpr-fond de rulment propriu;
FRPer-fond de rulment permanent;
Kp-capital propriu;
Ai-active imobilizate;
Ve-valori în exploatare (stocuri);
Vr-valori realizabile pe termen scurt (creanțe);
Vd-valori disponibile (disponibilități bănești);
Dts-datorii pe termen scurt;
At-active totale.
Rata de autonomie financiară totală
E.Atitudinea băncii la cererea formulată de firmă pentru acordarea unui credit de 300.000 USD
Toate ratele firmei demonstrează că situația financiară s-a deteriorat serios. Banca era îndreptățită să afirme că dificultățile firmei nu sunt datorate decât în parte slăbirii vânzărilor în perioada Paștelui, așa cum a motivat firma. Ratele au început să scadă încă cu doi ani înainte. Într-o asemenea situație, banca trebuie să-și pună mai multe probleme:
firma va putea să ramburseze împrumutul la timp?
dacă firma nu va putea să-și respecte angajamentele, banca va putea să recupereze împrumuturile punând firma în stare de faliment?
firma este susceptibilă să mențină o sumă rezonabilă de lichidități la cerere;
banca poate să-și plaseze fondurile într-un alt mod și într-o altă manieră profitabilă?
banca are obligație morală față de firmă? Dacă da, a refuza să suporte cererea firmei nu ar avea o influență nefastă asupra altor clienți ai băncii? Banca trebuie să judece în condiții de competiție interbancară.
În fața acestor fapte, pe baza analizei efectuate, inspectorul de bancă (ofițerul de credite) s-a pronunțat împotriva menținerii liniei de credit 220.000$ plus un credit adițional de 80.000$.
Conducerea firmei a insistat la conducerea băncii pentru acordarea creditului. Conducerea băncii a inițiat studierea unei formule de împrumut care ar putea fi garantat cu stocuri, creanțe (debitori) și partea neipotecată a imobilizărilor.
În ultimă instanță, pe baza garanțiilor, banca a acceptat creditul. Totodată, banca a solicitat firmei să apeleze la servicii de consultanță în gestiune pentru a efectua analiza operațiunilor firmei și a face recomandări pertinente în scopul redresării situației.
Ca urmare a măsurilor luate și cu sprijinul băncii, firma a reușit să-și redreseze situația.
Pentru garantarea creditului s-au folosit ipoteca pe bunurile imobile, privilegii pe stocuri și cesiunea de creanțe. În plus se poate folosi garanția unei terțe persoane (fizice sau juridice) care poate garanta totalitatea liniei de credit (adică în cazul analizat, 300.000$).
2.Analiza fluxului de lichidități
Obiectul analizei-variația fluxului de numerar la sfârșitul perioadei față de începutul perioadei: .
Modelul de analiză este următorul:
Cuantificarea influențelor factorilor:
Tabelul 5.10 -mii lei-
Concluzii:
prima constatare este aceea că fluxul total de numerar s-a redus substanțial (cu 10 mil.lei), ceea ce denotă faptul că firma nu poate genera lichidități din activitatea de exploatare;
fluxul este negativ datorită pierderilor și imobilizărilor în stocuri și creanțe; minusul de lichidități nu a putut fi acoperit de amortizări, de furnizorii și creditorii neachitați (69,3%); în cazul în care firma ar fi acționată în justiție pentru incapacitate de plată, nu ar putea să-și onoreze datoriile restante către furnizori și clienții-creditori, care sunt în valoare de 71.953 mil.lei .
deși nu a avut surse din activitatea de exploatare, firma a făcut investiții de 19.669 mil.lei, ceea ce a accentuat deficitul de lichidități (în cele două stadii: exploatare și investiții); firma nu a dispus de împrumuturi pe termen mediu și lung decât de 3.225 mil.lei;
la fluxurile din activitatea de finanțare, se constată că variația împrumuturilor și a datoriilor asimilate arată o diminuare a acestora de 33.170 mil.lei, ceea ce înseamnă că în condițiile dificile în care s-a aflat din punct de vedere financiar firma a fost obligată să restituie credite și să plătească dobânzi fără a mai primi alte credite;
firma a avut o vărsare de capital de 1.700 mil.lei care a majorat capitalul social;
plusurile de disponibilități din activități de finanțare de 56.612 mil.lei nu au putut să compenseze minusurile de disponibil din A și B, rezultând un deficit de 10.454 mil.lei.
În concluzie fluxul total este negativ ceea ce înseamnă că societatea nu poate să-și achite nici datoriile restante și nici pe cele curente.
Cauzele principale pot fi considerate următoarele:
pierderea netă a exercițiului;
imobilizări în stocuri și creanțe;
investiții fără surse asigurate;
rambursări de împrumuturi.
Toate acestea au determinat minusul de disponibilități bănești (cash) și atragerea de surse anormale (datorii către furnizori, bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, bugetul local).
În previzionarea cash-flow-ului previzional trebuie avute următoarele măsuri principale:
studiul pieței (marketing-ul);
valorificarea stocurilor;
încasarea creanțelor;
achitarea obligațiilor către bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale.
Acest studiu de caz, cu valoare semnificativă pentru firmele românești, scoate în evidență utilitatea metodei cash-flow în managementul firmei.
Ca exemplu, în analiza situației financiar-patrimoniale trebuie supuse atenției următoarele probleme:
analiza structurii patrimoniului firmei;
analiza lichidității și solvabilității firmei;
analiza echilibrului economico-financiar;
analiza gestiunii firmei;
analiza fluxului de lichidități;
determinarea valorii firmei.
Din sursele informaționale putem menționa:
bilanțul contabil;
contul de profit și pierdere;
date din evidența contabilă și statistică curentă;
uzanțe internaționale folosite în aprecierea indicatorilor economico-financiari etc.
Din indicațiile metodologice putem menționa:
pentru analiza patrimoniului se vor determina ratele de structură ale activelor și ale stabilității finanțării, utilizând datele din tabelul 5.11;
pentru analiza echilibrului economico-financiar se vor calcula: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă și principalele rate financiare și se vor compara cu cele medii pe ramură și cu uzanțele internaționale, formulându-se astfel o apreciere a situației financiare a firmei.
Extras de date din bilanțul contabil al firmei Tabelul 5.11 –mii lei-
Extras de date din contul de profit și pierdere Tabelul 5.12 -mii lei-
Capitolul VI
ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR UMANE
Gradul de asigurare cu resurse umane, materiale și financiare precum și eficiența cu care sunt folosite acestea, își pun amprenta asupra performanțelor economico-financiare ale firmei, forței și capacității acesteia de a răspunde cerințelor tot mai complexe și acute ale pieței. În cadrul evaluării economice a firmei, factorul uman este considerat ca fiind esențial în activitatea desfășurată ceea ce-l situează în prim planul celor 5M .
Un diagnostic general cuprinde un ansamblu de caracteristici (implicit cu aprecierea lor) statice și strategice care așa cum sugestiv se fac referiri în literatura de specialitate, care privesc aspecte referitoare la cei 5M.
În concepția modernă a firmei, factorul uman este tratat în optica a două grupuri de teorii: cele ale resurselor umane și cele ale capitalului uman.
Teoriile resurselor umane promovate de o seamă de autori printre care: A. Maslow, D. McGregor, subliniază că alături de nevoile primare sau psihologice, la toți oamenii se manifestă nevoi secundare de ordin social și nevoi terțiare ale autorealizării, nevoi de care orice politică a gestiunii trebuie să țină seama. Implicate în analiza diagnostic de ansamblu, resursele umane se manifestă pe o arie largă de consecințe economico-financiare și contribuie esențial la valoarea economică a firmei
Teoriile capitalului uman pun problema cuantificării acestuia și practic înseamnă o redescoperire în gândirea economică a lui W. Petty, J.B. Say care la timpul lor au propus și măsurarea capitalului uman.
Principalele probleme tratate de capitolul analiza gestiunii resurselor umane sunt următoarele:
6.1 Analiza gestiunii resurselor umane ca potențial economic al firmei
6.1.1 Analiza asigurării cu resurse umane din punct de vedere cantitativ și calitativ
6.1.2 Analiza timpului de muncă ca dimensiune, utilizare și impact în performanțele economico-financiare ale firmei
6.1.3 Analiza eficienței utilizării resurselor umane
6.1.3.1 Analiza productivității valorice a muncii (medii și marginale)
6.1.3.2 Analiza productivității fizice a muncii și analiza pe baza conversiei măsurilor de creștere a productivității muncii
6.1.3.3 Analiza reflectării productivității muncii în principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei
6.2 Analiza eficienței utilizării resurselor umane pe baza profitului pe un salariat
6.3 Bilanțul social în analiza resurselor umane ale firmei
Analiza gestiunii resurselor umane
ca potențial economic al firmei
În concepția modernă a firmei se apreciază creșterea semnificativă a rolului resurselor umane în asigurarea de înalte performanțe ale activității economice.
Efectivul, calitatea (competența), utilizarea timpului de muncă, randamentul reprezintă prin sine o dimensiune a potențialului economic al firmei și bineînțeles cuplate cu factorul tehnic–tehnologic generează un lanț de efecte economice și financiare ce concură la capacitatea concurențială a agentului economic, la viabilitatea acestuia.
Mai mult ca oricând capitalul uman respectiv competența umană și va fi motorul bunei funcționări a firmei.
6.1.1 Analiza asigurării cu resurse umane din
punct de vedere cantitativ și calitativ
În analiza diagnostic a efectivului de salariați se recomandă utilizarea următorilor indicatori:
1.efectivul total:
la finele perioadei de gestiune;
ca număr mediu;
2. efectivul permanent ( titular al unui contract nedeterminat);
3. efectivul temporar (titular al unui contract determinat);
4. efectivul de salariați pe categorii (muncitori, de cercetare, de administrație etc.);
5. efectivul pe sexe la sfârșitul perioadei;
6. efectivul de salariați pe clase de vârstă;
7. efectivul după vechime la sfârșitul perioadei;
8. efectivul de salariați pe funcțiuni ale firmei.
Fiecare dintre indicatorii menționați contribuie la completarea diagnosticului din diferite unghiuri și de aceea este necesar să se facă anumite precizări referitoare la acești indicatori.
Efectivul total dă dimensiune factorului de producție – muncă și inclusiv potențialului economic al firmei. Cerința este ca dinamica efectivului să se realizeze în condițiile corelației:
sau
unde:
– indicele numărului de salariați;
– indicele productivității muncii (exprimată comparabil);
– volumul de activitate în timp standard sau normat.
Respectând asemenea cerințe înseamnă că numărul de salariați contribuie la creșterea capacității de ofertă a firmei în condițiile în care are loc și creșterea productivității muncii.
Efectivul permanent și temporar reflectă și o latură socială a personalului în sensul că cei cu contract nedeterminat au o siguranță relativă a muncii de lungă durată, iar o asemenea stare reprezintă o motivație comportamentală pentru performanțele economico-financiare ale firmei.
Efectivul pe sexe în contextul general al unei economii reprezintă interes pentru diagnostic și reflectă gradul de dezvoltare a acesteia, în sensul că un membru al familiei salariat poate asigura un trai decent al acesteia.
Într-o anume firmă industrială, o pondere mai mică sau mai mare a femeilor evidențiază profilul acesteia, gradul mai mare de accesibilitate a muncii și pentru femei (ca exemplu industria textilă, alimentară și chiar electronică). În activitatea comercială pură, predominanța feminină este evidentă.
Efectivul pe clase de vârstă presupune analiza efectivului de salariați care permite nu numai formarea fluxului normal al mobilității ci și dimensiunea experienței ca element al potențialului economic al resurselor umane.
Structurarea efectivului de salariați pe clase de vârstă are legătură cu precedenta și denotă stabilitatea (fidelitatea) cu impact direct în randamente.
Într-un fel sau altul, stabilitatea factorului uman atestă și prestigiul firmei, calitatea managementului inclusiv a funcției „personal”. Calitatea muncii este variabila determinantă în eficiența activității oricărui agent economic și asociată nivelului tehnologic favorizează asigurarea capacității concurențiale a acestuia. Pentru aprecierea potențialului uman din punct de vedere al calității, se pot folosi mai multe posibilități:
situația calificării muncitorilor pe categorii de calificare;
situația pregătirii personalului pe nivele de studii;
situația încadrării personalului de conducere pe clase de competență;
concordanța dintre complexitatea lucrărilor și competența (calificarea) personalului.
Calificarea muncitorilor este direct condiționată de complexitatea lucrărilor. De fapt, în acest caz complexitatea lucrărilor este și cea care formează structura calității muncii și împreună stau la baza negocierii salariilor (se face abstracție de inflație). Pentru o examinare sintetică se poate folosi coeficientul mediu al calificării stabilit cu relația:
unde:
ni–numărul de muncitori pe categorii de calificare;
ki–categoria de calificare.
Ca exemplu putem admite următoarele valori ale coeficienților:
în Pn-1 = 3,20
în Pn = 3,40
Deci :ceea ce denotă o creștere a calificării medii care are la bază complexitatea mai mare a lucrărilor.
Ca cerință a eficienței utilizării muncii se consideră ca aceasta să fie folosită în concordanță cu gradul de complexitate a lucrărilor – orice organizare științifică a muncii și producției presupune acest lucru. În acest caz, în diagnostic se folosește:
1.gradul de complexitate a lucrărilor:
2. gradul utilizării muncii în concordanță cu cel al complexității lucrărilor:
unde:
tnj –timpul de muncă standard sau normat pe categorii de lucrări;
kj–categoria de complexitate a lucrărilor;
tni–timpul de muncă total lucrat de categoria de calificare
corespunzătoare;
ki–coeficientul de concordanță pe categorii de calificare a
muncitorilor.
Pentru exemplificare admitem situația:
Tabelul 6.1
Se remarcă faptul că nivelul calificării este relativ identic cu gradul de complexitate a lucrărilor, deci calificarea și formarea muncitorilor s-a făcut în corelație cu complexitatea lucrărilor. Nu același lucru denotă utilizarea resurselor umane. Coeficientul de concordanță de 0,951 evidențiază disfuncționalitățile care au determinat folosirea muncitorilor la lucrări cu grad de complexitate superior sau inferior calificării.
În cazul folosirii unor resurse umane inferior calificate în raport de complexitatea lucrărilor, probabilitatea apariției de abateri da la standardele calității este mare, iar în privința influenței asupra productivității muncii, în sens nefavorabil, reprezintă certitudine.
Efectele calificării muncitorilor, practic se propagă direct sau indirect, în toți indicatorii performanței economico-financiare a firmei. Principalii indicatori ai performanței economico-financiare care intră sub incidența calificării sunt:
Tabel ul 6.2
Pregătirea personalului pe nivele de stadii este o formă de relevare a calității factorului uman, cunoștințele și cultura, constituind o componentă esențială a acestuia. În analiza acestei stări se examinează distribuția pe nivele de pregătire pe categorii de personal, chiar combinat și pe alte grupări ca: vechime, sexe, grupări pe activități.
Examinarea personalului de conducere și execuție managerială pe funcții, grade de competență ajută la formarea imaginii potențialului și bineînțeles la legătura cu performanțele managementului. Și în acest caz, un studiu aprofundat al muncii, presupune realizarea concordanțelor dintre funcția și nivelul de încadrare și complexitatea lucrărilor, asigurarea raportului normal între ierarhiile execuției și conducerii.
Nici o societate de conducere nu-și va permite în viitor să suporte financiar discordanțele dintre volumul și complexitatea activității și volumul, structura și pregătirea personalului. De fapt, toate structurile conducerii și administrației își confirmă eficiența în funcțiunile firmei (cercetare-dezvoltare, producție, comercială, personal și financiar-contabilă) și prin ele în ansamblul performanțelor ei
6.1.2 Analiza timpului de muncă ca dimensiune,
utilizare și impact în performanțele
economico-financiare ale firmei
Timpul de muncă reprezintă o dimensiune concludentă privind resursele umane necesare realizării obiectivelor activității firmei. Disfuncționalitățile în utilizarea completă a acestuia dacă nu sunt compensate prin randament, au un puternic impact asupra performanțelor economico-financiare ale firmei. De aceea, în analiza diagnostic a resurselor umane, folosirea timpului de muncă trebuie să formeze un cadran important.
Într-o formă sintetizatoare folosirea timpului de muncă poate fi relevată cu ajutorul gradului de utilizare a:
– timpului calendaristic;
– timpului maxim disponibil;
ambele pe total personal, pe categorii cu grupare cel puțin în: productiv, de conducere și de administrație.
Pentru exemplificare se utilizează datele din tabelul următor:
Tabelul 6.3
Pe baza situației prezentate putem determina:
1. gradul de programare a fondului calendaristic (Gc):
2. gradul de utilizare a timpului calendaristic (G):
3. gradul de utilizare a timpului maxim disponibil (Gmax):
4. gradul timpului neutilizat (Gn):
respectiv
Se reține faptul că gradul de programare a fondului de timp calendaristic este identic, ceea ce denotă că:
în activitatea firmei n-au intervenit schimbări care să reclame și utilizarea zilelor nelucrătoare;
nu a fost necesară mărirea numărului de schimburi.
Gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil la nivelul întregului personal a înregistrat o creștere de la 94,65% în Pn-1 la 96,80% în Pn ceea ce confirmă micșorarea timpului neutilizat pe un salariat cu 40 de ore. Ca valoare în sine se poate considera relativ normală, deoarece majoritatea cauzelor sunt justificate.
Deși în economia liberă, probabilitatea absenteismului uman și a unor stări de conflicte de muncă individuale și colective nu este exclusă, este necesar de examinat cauzele și frecvența lor dat fiind necesitatea maximei armonizări a intereselor cu repercusiuni asupra performanțelor economico-financiare ale firmei. Se apreciază că pentru diferite studii aprofundate, corelații, informațiile pot fi structurate pe oricare grupare a personalului. În esență, scopul este stabilirea dimensiunii timpului neutilizat și al cauzelor care l-au generat în vederea acțiunii pentru reducerea lui și mărirea în consecință a cantității factorului muncă.
Timpul neutilizat poate fi convertit în principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei cu ajutorul relațiilor:
1. influența asupra cifrei de afaceri:
sau
unde: -numărul mediu de ore neutilizate pe un salariat;
2. influența asupra valorii adăugate:
sau
3. influența asupra sumei profitului aferent cifrei de afaceri:
4.eficiența cheltuielilor fixe–cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de
afaceri:
5. eficiența activelor din exploatare:
pe baza cifrei de afaceri:
pe baza valorii adăugate:
pe baza profitului aferent cifrei de afaceri:
6. eficiența mijloacelor fixe:
pe baza cifrei de afaceri:
pe baza valorii adăugate:
pe baza profitului aferent cifrei de afaceri:
7. eficiența activelor circulante de exploatare:
pe baza cifrei de afaceri:
pe baza valorii adăugate:
pe baza profitului aferent cifrei de afaceri:
8. eficiența capitalurilor:
pe baza cifrei de afaceri:
pe baza valorii adăugate:
pe baza profitului aferent cifrei de afaceri:
9. sistemul de echilibre financiare;
10. gradul de autofinanțare și remunerare a capitalurilor prin premisa lor–profitul.
În diagnosticul gestiunii resurselor umane și conexat cu folosirea timpului de muncă și impactul acestuia în performanțele economico-financiare ale firmei, este necesar ca într-un cadru distinct să se examineze stările conflictuale din punct de vedere al tipurilor, dimensiunilor, cauzelor și consecințelor economico-financiare. În acest sens, ca tipuri se au în vedere cele colective–sub forma grevelor și cele individuale–sub forma diferitelor litigii care pot ajunge și în instanțele judecătorești.
De exemplu, pentru conflictele colective prezintă interes indicatorii:
Tabelul 6.4
Se reține faptul că numărul conflictelor colective este în descreștere, iar grevele generale în ultimii doi ani n-au avut loc.
Indiferent de formă și dimensiunea conflictului de muncă, este important ca structurile ce realizează funcțiunea personal și corespunzător administrativă, să cunoască temeinic cauzele și împreună cu sindicatele să întreprindă măsurile de înlăturare a lor, să refacă climatul social propice valorificării cu maximă eficiență a resurselor umane. O asemenea situație, pe lângă efectele directe produse prin timpul de muncă asupra unor performanțe economico-financiare, acreditează favorabil firma din punct de vedere social, contribuind la consolidarea fidelității salariaților și creșterea randamentului acestora.
6.1.3Analiza eficienței utilizării resurselor umane
6.1.3.1 Analiza productivității valorice a muncii
(medii și marginale)
În contextul abordării gestiunii resurselor umane, după 1970 s-a abordat din ce în ce mai mult analiza modalităților de contabilizare și măsurare a acestora, iar printre cercetători acesteia situându-se: R. Likert, E. Flamholtz, W. Pyle de la Universitatea Michigan.
Metodele de măsurare a resurselor într-o firmă pot fi grupate în două categorii și anume:
1. cele care se referă la costurile factorului uman;
2. cele care privesc valoarea economică a acestuia ca o evaluare complexă în manifestarea ei viitoare.
În prima grupă se operează cu costuri istorice și cu costuri de înlocuire. Și unele și altele se referă la recrutare, formare și transferare, respectiv la costuri organizaționale. Astfel de costuri, respectiv investiții trebuie amortizate într-o perioadă care intră sub incidența unui număr mare de variabile cum ar fi: speranța de viață a individului, calitatea sănătății, vârsta legală sau contractuală a pensionării, probabilitatea de a părăsi firma înaintea pensionării etc. Costurile de înlocuire, practic reflectă nivelul actualizat al costurilor istorice.
În cea de-a doua grupă, valoarea economică a resurselor umane este rezultatul unui ansamblu de componente în cadrul cărora se disting trei factori determinanți:
productivitatea în sensul unui ansamblu de servicii ce se așteaptă de la un individ;
transferabilitatea care reflectă performanța ce se așteptă de la un salariat transferat de la un alt serviciu al aceluiași nivel ierarhic;
promovabilitatea respectiv capacitatea individului de a efectua activități într-o ierarhie superioară, dacă va fi promovat.
După cum se observă, analiza oferă un cadru conceptual–teoretic util pentru gândirea managerială, dar cu mari dificultăți de aplicare. Așadar, într-o accepție cuprinzătoare, valoarea economică a factorului uman se traduce cvasitotal în randamentul productivității muncii.
Ca indicatori valorici ai productivității muncii în analiză se pot folosi:
1. producția medie a exercițiului (pe un salariat, zilnică, orară):
producția medie obținută, destinată livrării (pe un salariat,
zilnică orară):
3. cifra de afaceri medie orară (pe aceleași diviziuni), exclusiv mărfurile cumpărate pentru revânzare:
4. valoarea medie adăugată brută:
5. valoarea medie adăugată netă (valoarea adăugată, exclusiv amortizarea):
În apreciere, ținând seama de exprimarea în prețurile curente ale fiecărei perioade este necesară asigurarea comparabilității cel puțin din punct de vedere al eliminării influenței inflației. Utilizând un set de corelații, un fenomen poate fi însă cert, pus în evidență prin reflectarea folosirii timpului de muncă la diferite nivele. De exemplu, față de Pn-1 și Pn indicii producției medii sunt:
Tabelul 6.5
Comparativ cu Pn-1 se constată inegalitățile:
ceea ce denotă că în perioada curentă Pn, timpul de muncă la nivelul duratei și numărului mediu de zile, a fost mai bine folosit (datele confirmă aceasta);
Față de prevederi, inegalitățile sunt.
ceea ce relevă fenomenul invers, în sensul neutilizării complete a timpului de muncă la nivelul durate unei zile și numărul mediu de zile pe un salariat.
Identic, corelațiile se prezintă și pe baza valorii adăugate.
Un diagnostic corect presupune eliminarea influenței structurii producției care poate determina modificarea producției medii și evident a inflației (prin prețurile de vânzare). În acest caz etapele eliminării structurii corespunzătoare inflației pornesc de la nivelul productivității (cifrei de afaceri) medii orare. În acest scop servește următorul bloc de informații:
Tabel 6.6
Conform datelor din tabel avem:
Abaterea se explică astfel:
1. Influența structurii producției vândute:
2. Influența cifrei de afaceri pe unitatea de timp pe produse:
din care:
2.1 Influența inflației:
Influența cifrei de afaceri pe unitatea de timp pe produse
exclusiv efectul inflației:
Pe baza celor analizate anterior se pot face următoarele precizări:
modificarea cifrei de faceri medii orare (productivității muncii caracterizată pe baza acesteia) este urmare a structurii producției în proporție de 51%, inflației de 38% și productivității muncii propriu-zise de 11%; Așadar, nu este vorba de o creștere a productivității muncii caracterizată pe baza cifrei de afaceri medii orare (în prețuri curente) de 34,29%, ci doar de 3,74% dacă se ia în considerare productivitatea propriu-zisă;
se remarcă faptul că 17,5% în această dinamică (respectiv 51% din spor) este urmare a modificării structurii producției vândute; aceasta se datorează faptului că a crescut în Pn ponderea unor produse cu cifra de afaceri pe unitatea de timp în Pn-1 mai mare decât cea medie a aceleiași perioade, ori cum se știe, modificarea structurii indiferent de sensul inflației ei se consideră normală dacă este determinată de cerere și nu de disfuncții în activitatea firmei;
se observă faptul că în proporție de 12,57% dinamica mai înainte menționată reflectă efectul inflației; la nivelul cifrei de afaceri zilnice apare ca factor și durata medie a zilei de lucru.
Deci abaterea cifrei de afaceri medii zilnice, s-ar explica prin:
1. Influența duratei medii a zilei de lucru:
2. Influența cifrei de afaceri medii orare:
din care:
2.1 Influența structurii producției:
2.2 Influența cifrei de afaceri medii orare pe produse:
din care:
2.2.1 Influența inflației:
2.2.2 Influența cifrei de afaceri pe unitatea de timp (exclusiv
efectul inflației):
Cifra de afaceri medie anuală (pe un salariat) ținând cont de impactul structurii producției și inflației capătă următoarea configurație:
Influența numărului mediu de ore pe un salariat (utilizarea
timpului de muncă):
Influența cifrei de afaceri medii orare:
din care:
2.1 Influența structurii producției vândute:
2.2 Influența cifrei de afaceri pe unitatea de timp pe produse:
din care:
2.2.1 Influența inflației:
Influența cifrei de afaceri pe unitatea de timp, pe produse,
exclusiv efectul inflației:
După cum se remarcă și în nivelul producției medii pe un salariat, influența structurii deține o pondere importantă 48,14%, iar cea a inflației 36%, iar corespunzător productivitatea propriu-zisă 10,3%. Așa cum s-a mai repetat influența structurii indiferent de sens, trebuie corelată cu structura cererii sau legată de unele carențe în funcționarea firmei.
Asociată productivității medii (producției medii) se utilizează și productivitatea marginală (mai mult conceptual).
Situația productivității muncii marginale se prezintă astfel:
Tabelul 6.7
Xi –poate fi reprezentat de un anumit număr de muncitori sau mărimi vizând numărul de ore.
Analizând datele din tabel se desprind următoarele concluzii:
de la Xi=0 la Xi=5 productivitatea marginală a muncii crește ca urmare a sporirii producției totale într-un ritm superior față de cel al factorului variabil Xi. Aceeași concluzie se desprinde și din faptul că elasticitatea producției este supraunitară. Pe acest interval se constată că productivitatea medie este crescătoare, deci înseamnă că până aici se realizează o folosire suboptimală (curba productivității marginale este deasupra celei a productivității medii);
productivitatea marginală atinge valoarea maximă în Xi=5, după care descrește, atingând valoarea 0 atunci când producția înregistrează valoarea maximă, respectiv pentru Xi=11. Pe acest interval producția continuă să crească, dar într-un ritm inferior factorului variabil Xi, elasticitatea producției înregistrând valori subunitare. Productivitatea medie crește în continuare, atingând valoarea maximă pentru Xi=6, după care descrește. Ea înregistrează valoare maximă atunci când cele două productivități sunt egale;
Referitor la productivitate putem face următoarele precizări
productivitatea medie este maximă, dacă derivata ei este nulă, adică:
. Aceasta denotă că factorul Xi este utilizat optimal în complexul tehnic-tehnologic dat;
intervalul de la Xi=5 la Xi=11 este denumit în literatura de specialitate „zona productivității descrescătoare”;
de la Xi=11 începe zona productivității marginale negative (producția a înregistrat valoarea maximă, iar orice cantitate suplimentară din factorul variabil determină diminuarea ei);
intervalul de utilizare normală a factorului variabil corespunde zonei în care productivitatea marginală este descrescătoare și pozitivă.
6.1.3.2 Analiza productivității fizice a muncii și
analiza pe baza conversiei măsurilor de
creștere a productivității muncii
Productivitatea fizică este cea care reflectă pur capacitatea productivă a factorului muncă. Pentru exprimarea productivității fizice a muncii, se recomandă folosirea timpului de muncă.
Pentru exemplificare se admite situația:
Tabelul 6.8
Cu exactitate, indicele productivității fizice se calculează astfel:
rezultă că la toate produsele s-a realizat o creștere a productivității fizice a muncii care realmente se va reflecta favorabil în performanța economico-financiară a firme, și implicit cea concurențială.
Conversia măsurilor de creștere a productivității muncii se face prin intermediul timpului pe unitatea de produs, lucrare sau serviciu, iar metodologia poate fi ilustrată astfel:
Tabelul 6.9
De exemplu, o măsură tehnică determină reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs de la 2.000 la 1.800 ore, volumul fizic al produsului realizat după introducerea măsurii, este de 500 bucăți, iar producția medie orară valorică înaintea operării măsurii (sau în perioada precedentă) este de 5.600 lei. În aceste condiții înseamnă:
1. economia de timp este de:
200 ore pe unitatea de produs;
100.000 ore pe întregul volum al produsului realizat după introducerea măsurii.
2. reflectarea în creșterea productivității fizice:
3. reflectarea în producția medie orară:
Factorii creșterii productivității muncii nu se rezumă la cei legați de progresul tehnic-științific, ei privesc și organizarea muncii și producției, iar în acest sens pentru diagnosticare se pot folosi o seamă de coeficienți care sintetizează acțiunile pe această linie. Așa de exemplu se utilizează coeficientul organizării producției, coeficientul concordanței dintre calificarea muncii, complexitatea lucrărilor, disciplină, utilizarea timpului și aplicarea rezultatelor inovărilor etc.
În aprecierea capacității de inovare, creativitate trebuie ținut seama de intensitatea unor factori ca: genul (sexul) subiecților, calificarea, stagiul de producție, starea socială, vârsta ș.a.m.d. Un rol deosebit revine calității muncii și factorilor psiho-sociologici și stimulativi. Sistemul complex al motivațiilor se integrează în întregime în noi abordări privind „miza” umană a firmei.
6.1.3.3 Analiza reflectării productivității muncii
în principalii indicatori ai performanței
economico-financiare a firmei
Productivitatea muncii se reflectă în principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei
1. producția exercițiului:
2. cifra de afaceri:
unde: – cifra de afaceri medie orară folosită pentru
caracterizarea productivității muncii;
3. Valoarea adăugată:
direct,când productivitatea este exprimată pe baza valorii adăugate;
prin producția exercițiului:
unde: – valoarea adăugată la 1 leu producție a exercițiului;
prin cifra de afaceri:
unde: – valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri la 1 leu cifră
de a afaceri;
4. eficiența cheltuielilor cu personalul:
unde:
– producția medie a exercițiului pe un salariat;
– salariul mediu pe un salariat;
– cheltuieli salariale la 1000 lei (producția exercițiului, cifrei
de afaceri), funcție de calculul productivității muncii;
5. costurile pe produse:
unde: Sd–cheltuielile directe cu personalul pe produs;
6. Suma profitului din exploatare:
prin volumul producției exercițiului:
unde: –profit la 1 leu producție a exercițiului;
prin corelația productivitate salariu mediu:
unde: Q–producția exercițiului;
7. eficiența activelor de exploatare:
pe baza producției exercițiului:
unde: Ae – active din exploatare;
pe baza cifrei de afaceri:
pe baza valorii adăugate:
pe baza profitului din exploatare:
– prin volumul producției:
– prin efectul corelației productivitate–salariu mediu:
8. eficiența mijloacelor fixe:
pe baza producției exercițiului:
unde: – valoarea medie a mijloacelor fixe;
pe baza cifrei de afaceri:
pe baza valorii adăugate:
pe baza profitului din exploatare:
– prin volumul producției:
– prin efectul corelației productivitate–salariu mediu:
9. rata capitalurilor:
pe baza producției exercițiului:
unde:K – capitalul;
pe baza cifrei de afaceri:
pe baza valorii adăugate:
pe baza profitului din exploatare:
– prin volumul producției:
– prin efectul corelației productivitate–salariu mediu:
10. rata resurselor consumate:
unde: – producția exercițiului exprimată în costuri;
11. capacitatea de autofinanțare și remunerare a capitalurilor prin premisa ei–profitul.
Analiza eficienței utilizării resurselor umane
pe baza profitului pe un salariat
Profitul pe un salariat (se are în vedere profitul aferent cifrei de afaceri), prin capacitatea informațională, reprezintă un indicator semnificativ pentru relevarea eficienței muncii. Dacă se elimină influențele conjuncturale (inclusiv intensitatea inflației și bineînțeles o modificare sensibilă a structurii producției chiar dacă este determinată de cerere) indicatorul menționat preia și influențele celorlalți factori ai activității de muncă.
În analiza eficienței muncii pe baza indicatorului amintit se pot avea în vedere modelele următoare:
1.
2.
3.
unde:
P- profitul aferent cifrei de afaceri;
CA–cifra de afaceri (circumscrisă la producția vândută);
– valoarea medie a mijloacelor fixe (media aritmetică pe
baza valorii de intrare);
– valoarea medie a mijloacelor fixe active (stabilită similar).
După primul model: , factorii și relațiile de determinare a influențelor se prezintă astfel:
influența cifrei de afaceri medie pe un salariat (uzual definită ca
productivitate a muncii):
din care:
1.1 Influența numărului mediu de ore pe un salariat:
1.2 influența cifrei de afaceri medii orare:
2. Influența profitului la 1 leu cifră de afaceri:
din care:
2.1 Influența structurii producției vândute:
unde:
2.2 Influența prețurilor de vânzare pe produse:
unde:
din care:
2.2.1 Influența inflației:
unde:
2.2.2 Influența prețurilor de vânzare exclusiv efectul inflației:
2.3 Influența costurilor pe produse:
din care:
2.3.1 Influența consumurilor fizice de resurse pe produse:
unde:
Influența prețurilor de cumpărare – imputare pe unitatea de
resursă consumată:
Potrivit modelului numărul 3: , influența asupra profitului din exploatare, pe un salariat, se reflectă:
1. Influența gradului de înzestrare tehnică a muncii:
2. Influența compoziției tehnologice a mijloacelor fixe:
3. Influența eficienței mijloacelor fixe active (caracterizată pe baza
cifrei de afaceri):
4. profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri:
din care:
4.1 Influența structurii producției vândute:
4.2 Influența prețurilor de vânzare pe produse:
din care:
4.2.1 Influența inflației:
4.2.2 Influența prețurilor de vânzare exclusiv efectul inflației:
4.3 Influența costurilor pe produse:
din care:
4.3.1 Influența consumurilor fizice de resurse pe produse:
4.3.2 Influența prețurilor de cumpărare – imputare pe unitatea de
resursă consumată:
După cum se vede, fiecare model cuprinde factori-variabile de real interes pentru acțiunea managerială în vederea creșterii eficienței muncii.
6.3 Bilanțul social în analiza resurselor
umane ale firmei
În ultimele decenii, odată cu evoluția concepției privind locul și rolul omului în firma modernă s-a conturat ca instrument operațional al gestiunii resurselor umane și bilanțul social care este extins în prezent la firme cu peste 300 de salariați. Primele studii de integrare a aspectelor sociale în managementul general al firmei au apărut la începutul anilor 60, în special în SUA sub denumirea de „audit social”.
Structurile informaționale de bază ale unui bilanț social, sunt: utilizarea legată de existența și folosirea resurselor, remunerarea și cheltuielile sociale, condițiile de igienă și siguranță, alte condiții ale muncii, formarea personalului, relațiile profesionale, alte condiții ale vieții relevante pentru firmă.
Practic,în prima structură se vor avea în vedere indicatori privind efectivul total și pe categorii de personal, angajări în cursul anului, plecări, promovări șomajul, handicapați, absenteismul.
În cea de-a doua intră mărimea salariului, rețeaua salarizării, modul de salarizare, cheltuielile adiționale, cheltuieli salariale globale, participări financiare.
Cea de-a treia grupă se referă la: accidente de muncă și pe traseu, boli profesionale, cheltuieli legate de securitatea muncii.
Ca alte condiții ale muncii se au în vedere cele legate de durata și îmbunătățirea timpului de muncă, organizarea și conținutul muncii, cheltuielile de ameliorare a acesteia. Referitor la formare, se au în vedere modalitățile pregătirii continue, pe bază de concedii acordate în acest scop, ucenicie. Ultimele două cuprind acțiuni și costuri subînțelese prin implicarea lor în bilanțul social.
Toate aspectele menționate fac obiectul analizei gestiunii resurselor umane, nu numai ca probleme și dimensiuni în sine, ci și prin prisma efectelor directe sau propagate în activitatea economico-financiară a firmei.
CAPITOLUL VII
ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR MATERIALE (CAPITALULUI REAL)
Resursele materiale constituie o parte din ansamblul intrărilor (input-urilor) în sistemul firmă, care prin combinare și consumare concură la realizarea ieșirilor (output-urilor), reprezentând bunuri și servicii destinate pieței și aducătoare de profit (profit maxim).
În mod concret, resursele materiale (echipamente, utilaje, materii prime materiale etc.) formează suportul material al capitalului fix (mijloace fixe, respectiv active fixe de exploatare) și al capitalului circulant (stocuri ca elemente de bază în structura activelor circulante). În cazul ambelor categorii de resurse operează analiza statică (diagnosticul static) și analiza dinamică (diagnosticul strategic) și corespunzător se utilizează modele și subordonat lor metode adecvate (deterministe, probabilistice, euristice). Practic resursele materiale ca proces de combinare și consumare acoperă spațiul funcției de producție pentru care operează criteriul general al eficienței cu toate cerințele ce le implică.
Principalele probleme tratate în capitolul analiza gestiunii resurselor materiale (capitalului real) sunt:
7.1 Analiza utilizării capitalului real fix (mijloace fixe) tehnologică și vârsta mijloacelor fixe)
7.1.2 Analiza utilizării potențialului tehnic (mijloacelor fixe) și a reflectării în principali indicatori ai performanței economico-financiară a firmei
7.1.2.1 Analiza utilizării timpului de lucru al echipamentelor industriale
7.1.2.1.1Analiza utilizării timpului de lucru al echipamentelor industriale
7.1.2.1.2 Analiza reflectării timpului de lucru în principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei
7.1.2.2 Analiza randamentului echipamentelor industriale
7.1.2.2.1Analiza randamentului mediu și marginal al echipamentelor industriale
7.1.2.2.2Analiza reflectării randamentului mediu în principalii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei
7.1.2.3 Diagnostic static și dinamic privind eficiența utilizării mijloacelor fixe pe baza principalilor indicatori sintetici
7.2Analiza diagnostic a activelor circulante de exploatare ca resursă materială (stocuri)
7.1 Analiza utilizării capitalului real fix (mijloace fixe)
7.1.1 Dinamica și structura mijloacelor fixe
(compoziția tehnologică și vârsta mijloacelor fixe)
Analiza dinamicii mijloacelor fixe este în primul rând o problemă internă a firmei prin care se evidențiază pe de o parte, materializarea investițiilor, iar pe de altă parte legătura cu dinamica efectelor ce le produce și masa acestora. Nu se exclude nici interesul băncilor sau altor creditori (deși în bateria de indicatori solicitați de acestea nu intră), precum și al concurenților. Rațiunea este simplă, deoarece degajă capacitatea de finanțare, respectiv capacitatea dezvoltării și expansiunii pieței produselor sau penetrării pe noi piețe geografice.
A opera cu dinamica mijloacelor fixe pe o perioadă mai mare de un an, înseamnă efectuarea unor calcule suplimentare pentru a asigura corelația dintre volumul fizic (masa) și valoarea mijloacelor fixe (actualizată în funcție de prețurile pieței în momentele inventarierii pentru reflectare în bilanț). Oricum, pentru aprecierea dinamicii mijloacelor fixe sun edificatoare două valori și anume: valoarea inițială (de intrare) și valoarea medie, stabilită pe baza primeia.
În analiza dinamicii valorice a mijloacelor fixe în corelație cu dinamica unor efecte economico-financiare se poate folosi valoarea de intrare actualizată și respectiv cea medie, deoarece și efectele sunt supuse fluctuațiilor prețurilor. Valoarea rămasă nu este concludentă întrucât nu reflectă proporționalitatea cu randamentul echipamentelor și este totodată influențată și de sistemul de amortizare (altul decât cel liniar îndeosebi accelerat).
Necorelată cu efecte ale performanței firmei, dinamica în sine a mijloacelor fixe permite doar construirea de judecăți sau ipoteze. De aceea ea trebuie corelată cel puțin cu producția marfă fabricată sau cu cifra de afaceri aferentă activității de bază (corelația poate fi extinsă și la valoarea adăugată sau la profitul din exploatare). În acest caz corelația este liniară, iar funcția de regresie este următoarea:
y = a + bx
unde:
y-producția marfă fabricată sau cifra de afaceri aferentă activității
de bază, valoarea adăugată sau profitul din exploatare;
x–valoarea mijloacelor fixe;
a și b–parametrii ecuației determinați cu formulele consacrate.
Structura mijloacelor fixe (active fixe corporale) realizează o funcție importantă în analiza diagnostic a potențialului tehnic al firmei deoarece permite evidențierea categoriilor spre care au loc mutații ca urmare a materializării investițiilor. În acest cadru este important ca mutațiile să aibă loc în favoarea acelor elemente sau categorii care generic formează grupa mijloacelor fixe active (compoziția tehnologică a capitalului fix).
Cerința este ca: . Între compoziția tehnologică a mijloacelor fixe și efectele de bază ale performanței firmei se desprind legături cauzale, atât de tip determinist, cât și aleatoriu. De exemplu, în cazul integrării ca variabilă în modelele deterministe ale unor indicatori de performanță economico-financiară, locul compoziției tehnologice () se observă în relațiile:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
unde:
Qe–producția exercițiului;
-valoarea de intrare sau medie a mijloacelor fixe;
-compoziția tehnologică a mijloacelor fixe (ponderea
mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe de
exploatare);
Qf–producția marfă fabricată;
CA(Qv)–valoarea producției vândute (cifra de afaceri aferentă
activității de bază);
VA–valoarea adăugată;
Pe–profitul din exploatare;
P–profitul aferent cifrei de afaceri;
R–rata rentabilității resurselor ocupate (capitalul real total);
-producția medie pe un salariat;
-profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri;
Ace–valoarea activelor circulante de exploatare;
-numărul mediu de salariați.
Între ponderea mijloacelor fixe active și indicatorii de eficiență a mijloacelor fixe în totalitatea lor, există o corelație strânsă. Cu cât este mai mare ponderea echipamentelor industriale, utilajelor în general a mijloacelor fixe active, cu atât este mai puternică influența exercitată asupra unor valori de eficiență a mijloacelor fixe în totalitate. Există desigur o limită după care eficiența începe să scadă.
Pentru analiza corelației dintre ponderea mijloacelor fixe active (x) și unul dintre indicatorii de eficiență menționați (y) se folosește următoarea funcție parabolică: y = a + bx + cx2.
Determinarea parametrilor a, b și c implică soluționarea sistemului de ecuații normale:
1.
2.
3.
sau folosirea următoarelor formule:
1/.
2/.
3/.
unde:
n–numărul de interpretări sau grupe de firme observate;
y–indicatorul de eficiență implicat în corelație (variabila
rezultativă);
x–ponderea mijloacelor fixe active (variabila independentă).
Ca model determinist, oricare dintre indicatorii de eficiență menționați mai înainte poate fi exprimat astfel:
unde:
E–efectul utilizat în calculul de eficiență (volumul producției,
valoarea adăugată, profitul;
-valoarea medie a mijloacelor fixe;
g–ponderea mijloacelor fixe active în total mijloace fixe;
-valoarea medie a mijloacelor fixe active.
În ceea ce privește echipamentele industriale în general, utilajele în special, este necesară o examinare după vârstă. O analiză a acestora după vârstă evidențiază nivelul bazei tehnice a producției, dinamica procesului de înlocuire, reînnoire și lărgire a ei. Pentru o apreciere generalizatoare privind de exemplu, utilajele se apelează la indicatorul sintetic, vârsta medie în anul „n”, respectiv:
unde:
V–vârsta în anul „n” a utilajului introdus în exploatare în anul „i”;
m–numărul de utilaje introduse în exploatare în anul „i”.
O vârstă medie mare înseamnă un proces de reînnoire lent ce se reflectă în nivelul de eficiență a utilizării mijloacelor fixe în ansamblu. O dată cu structura pe vârste, în analiză prezintă interes și situația modernizării utilajelor. În acest sens se poate construi o structură care să cuprindă:
1. utilaje noi–care se încadrează în limitele de ½ din vârsta de viață;
2. utilaje modernizate;
3. utilaje vechi, nemodernizate.
Diagnosticul stării de funcționare se poate releva la un anume moment al gestiunii, într-un șir de momente. În acest scop se folosește coeficientul stării mijloacelor fixe stabilit astfel:
unde:
Vr–valoarea rămasă a mijloacelor fixe;
Vi–valoarea de intrare a mijloacelor fixe;
A–suma amortizării mijloacelor fixe;
cu cât K este mai aproape de 1, cu atât reflectă o stare funcțională bună.
dacă în momentul „t” starea mijloacelor fixe s-a îmbunătățit ca urmare a reînnoirii acestora (deci dinamica reînnoirii a devansat dinamica amortizării).
Gradul de reînnoire a mijloacelor fixe rezultă ca raport între valoarea mijloacelor fixe intrate prin investiții și valoarea totală a mijloacelor fixe la sfârșitul perioadei. Mijloacele fixe noi care intră în funcțiune, înlocuiesc altele vechi, uzate fizic și moral, sau contribuie la lărgirea parcului existent. De regulă ele au performanțe tehnice sensibil superioare celor vechi. De aceea, în analiză procesul de reînnoire nu poate fi limitat la raportul valoric, ci trebuie reîntregit cu aspecte legate de asemenea performanțe (aspecte referitoare la randament, durata de funcționare, satisfacerea cerințelor ergonomice) prin care se influențează cantitativ și calitativ întreaga activitate economică a firmei.
Limitată la câțiva indicatori de eficiență a mijloacelor fixe în totalitatea lor reînnoirea poate fi regăsită ca variabilă în modele ca:
1.
2.
3.
4.
5.
unde: -valoarea medie a mijloacelor fixe noi.
În final trebuie subliniat că legat de starea mijloacelor fixe apare necesară și analiza reparațiilor, măsurile de întreținere a stării de funcționare care accelerează uzura lor. Întreruperile frecvente, produc după cum se știe, dereglări în funcționarea instalațiilor și accelerează uzura lor. De aceea în procesul de analiză trebuie examinat ansamblul de măsuri pentru păstrarea stării de funcționare a mașinilor și instalațiilor, a tuturor mijloacelor fixe. Se cercetează măsurile cu caracter de îngrijire curentă, cât și cele de natură capitală care trebuie efectuate în termen scurt și corespunzător calitativ, cu economie de resurse.
7.1.2 Analiza utilizării potențialului tehnic (mijloacelor fixe) și a reflectării în principali indicatori ai
performanței economico-financiară a firmei
7.1.2.1 Analiza utilizării timpului de lucru al
echipamentelor industriale
7.1.2.1.1 Analiza utilizării timpului de lucru
al echipamentelor industriale
În analiza economico-financiară, pentru aprecierea folosirii timpului de lucru al mașinilor, utilajelor și instalațiilor de lucru principalul indicator îl constituie gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil. Complementar în conducere se pot utiliza și indicatori ca:
gradul de programare și folosire a fondului de timp de lucru;
gradul de utilizare a fondului de timp de lucru calendaristic.
Gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil se poate calcula după modelul:
unde: Tmax = Tc – (Tol + Tot + Trp)
Tl = Tmax – Tn
Tn = Tn(1) + Tn(2) + Tn(3) + … + Tn(n)
sau:
sau:
unde:
Gmax–gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil;
Tl–fondul de timp lucrat;
Tmax–fondul de timp maxim disponibil;
Tc–fondul de timp calendaristic;
Tol-fondul de timp aferent opririlor legale;
Tot–fondul de timp aferent opririlor tehnologice;
Trp-fondul de timp aferent reparațiilor programate;
Tn–fondul de timp neutilizat (1,2,3, … , n – cauze);
mi–numărul de mașini unelte la care se urmărește timpul de lucru;
i = 1,2,3, … , n;
tci, timax, tli, tni–timpul calendaristic, maxim disponibil, efectiv lucrat și efectiv neutilizat pe mașini unelte;
Corespunzător gradului de programare și gradului de folosire a fondului de timp calendaristic se pot utiliza următoarele modele:
1.
2.
unde:
Gp–gradul de programare;
Gc–gradul de folosire a fondului de timp calendaristic.
În analiza economică în condițiile prelucrării automate a datelor pentru aprecierea funcțiunii sistemului în acest segment al activității, centrele de supraveghere și reglare a ei pot dispune de informații agregate sau analitice pe utilaje și cauze ale timpului neutilizat. Pentru gradul de folosire a timpului de lucru, cerința este ca aceasta să fie cât mai aproape de cel maxim disponibil pentru asigurarea capacității de ofertă corelată cu volumul cererii. Cauzele frecvente care determină utilizarea incompletă a fondului de timp maxim disponibil privesc: defectele mecanice și electrice, lipsa de materiale, lipsa de comenzi, prelungirea timpului pentru reparații, etc.
7.1.2.1.2Analiza reflectării timpului de lucru în principalii
indicatori ai performanței economico-financiare a firmei
Utilizarea timpului de lucru al echipamentelor industriale se reflectă în următorii indicatori ai performanței economico-financiare a firmei:
1. producția exercițiului:
2. valoarea producției marfă fabricată:
unde:
Nu–numărul de utilaje sau echipamente pentru care se stabilește
timpul de lucru;
-numărul mediu de ore programate pe un utilaj sau echipament
industrial;
-randamentul mediu orar stabilit pe baza producției exercițiului și
respectiv producției marfă.
3. valoarea cifrei de afaceri (producției vândute):
sau
unde:
-randamentul orar stabilit pe baza cifrei de afaceri.
4. valoarea adăugată aferentă producției exercițiului:
unde: -valoarea adăugată la 1 leu producție a exercițiului;
5. cheltuieli cu amortizarea la 1000 lei producția exercițiului:
6. profitul din exploatare:
prin valoarea producției exercițiului:
unde: -profitul din exploatare la 1 leu producție a exercițiului;
prin costurile cu amortizarea:
7. profitul aferent cifrei de afaceri (limitată la producția vândută):
prin valoarea cifrei de afaceri:
unde: -profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri;
prin costurile cu amortizarea:
8. eficiența capitalului social:
9. eficiența capitalului permanent:
10. eficiența capitalului propriu:
rata profitului față de cifra de afaceri (rata comercială a
rentabilității):
12. eficiența activelor circulante de exploatare:
eficiența muncii caracterizată pe baza profitului pe un salariat
sau unitate de timp:
și
unde:
-numărul mediu de salariați;
T–timpul de muncă total;
14. capacitatea de autofinanțare și remunerare a capitalului prin premisa ei–profitul.
7.1.2.2 Analiza randamentului echipamentelor industriale
7.1.2.2.1Analiza randamentului mediu și marginal al
echipamentelor industriale
Înainte de a aborda problemele randamentului echipamentelor industriale se recomandă a examina și situația folosirii capacității de producție și gradul de utilizare a acesteia. Capacitatea de producție se determină ținând seama de particularitățile subramurii în care-și desfășoară activitatea agentul economic.
Cu arie de aplicație în dimensionarea capacității de producție se folosesc relațiile:
1. în cazul mai multor utilaje cu producție exprimată pe unitatea de timp și dimensiune:
unde:
i–numărul de utilaje;
K–mărimea caracteristicii utilajului;
Td–timpul de lucru disponibil;
Iu–indicele tehnico-economic de utilizare;
2. în cazul mai multor procese de fabricație continui pe un utilaj conducător complex ce formează veriga conducătoare și de realizare a unui produs se folosește aceeași relație de principiu în care k = 1 și anume:
unde: Iu–în cazul dat producția orară a utilajului în perioada de vârf;
în mod similar se determină capacitatea de producție când este vorba de aceleași condiții, dar de mai multe utilaje ce formează veriga conducătoare:
3. în situația proceselor de producție complexe, când veriga conducătoare este formată din mai multe utilaje ce participă la realizarea mai multor produse, capacitatea de producție se stabilește astfel:
pentru perioada de bază (precedentă):
pentru perioada de gestiune (curentă):
Indicele de utilizare a capacității rezultă din raportul volumului producției programate sau efective la volumul maxim al producției conform capacității în perioada analizată. Aceasta înseamnă că rezervele folosirii complete a capacității lor (în măsura cererii acoperitoare) se pot referi la :
folosirea parțială a capacităților noi intrate în funcțiune;
existența unor locuri înguste;
existența unor defecțiuni în aprovizionarea cu materiale.
7.1.2.2.2Analiza reflectării randamentului mediu în principalii
indicatori ai performanței economico-financiare a firmei
Creșterea (scăderea) randamentului mediu al echipamentelor industriale se reflectă în următorii indicatori economico-financiari ai firmei:
1. valoarea producției exercițiului:
2. valoarea producției marfă fabricată:
unde:
Nu–numărul de utilaje sau echipamente pentru care se stabilește
timpul de lucru;
-numărul mediu de ore programate pe un utilaj sau echipament
industrial;
-randamentul mediu orar stabilit pe baza producției exercițiului
și respectiv producției marfă.
3. valoarea cifrei de afaceri (producției vândute):
sau
unde: – randamentul orar stabilit pe baza cifrei de afaceri.
4. valoarea adăugată aferentă producției exercițiului:
unde: – valoarea adăugată la 1 leu producție a exercițiului;
5. cheltuieli cu amortizarea la 1000 lei producția exercițiului:
6. profitul din exploatare:
prin valoarea producției exercițiului:
unde: – profitul din exploatare la 1 leu producție a exercițiului;
prin costurile cu amortizarea:
7. profitul aferent cifrei de afaceri (limitată la producția vândută):
prin valoarea cifrei de afaceri:
sau
prin costurile cu amortizarea:
8. eficiența capitalului social:
9. eficiența capitalului permanent:
10. eficiența capitalului propriu:
rata profitului față de cifra de afaceri (rata comercială a
rentabilității):
12. eficiența activelor circulante de exploatare:
13.eficiența muncii caracterizată pe baza profitului pe un salariat
sau unitate de timp:
și
unde:
– numărul mediu de salariați;
T–timpul de muncă total;
14. capacitatea de autofinanțare și remunerare a capitalului prin premisa ei–profitul.
7.1.2.3 Diagnostic static și dinamic privind eficiența utilizării mijloacelor fixe pe baza principalilor indicatori sintetici
În analiza diagnostic static și dinamic privind eficiența utilizării mijloacelor fixe se consideră operaționali din punct de vedere al capacității informaționale indicatorii:
1. producția exercițiului la 1000 lei mijloace fixe:
2. valoarea producției obținute destinate livrării la 1000 lei mijloace fixe care reprezintă indicatorul ce se corelează cu capacitatea de producție:
sau
3. valoarea adăugată la 1000 lei mijloace fixe :
4. cifra de afaceri (producția vândută) la 1000 lei mijloace fixe :
5. profitul din exploatare la 1000 lei mijloace fixe :
6. profitul aferent cifrei de afaceri la 1000 lei mijloace fixe:
În cele ce urmează se exemplifică analiza pe baza unora dintre indicatorii menționați.
Analiza diagnostic pe baza producției obținute destinate livrării la 1000 lei mijloace fixe
Conform modelului 2: , sistemul factorial de corelație determinist se prezintă astfel:
Figura 7.1
Separarea influențelor cu folosirea ipotezei economice (iterării factorilor) se face astfel:
1. Influența valorii medii a mijloacelor fixe:
2. Influența valorii producției obținute:
din care:
2.1 Influența timpului de lucru:
sau
2.2 Influența randamentului mediu orar sau modificarea producției
medii orare:
sau
Pentru a estima dinamica viitoare a indicatorului de eficiență exprimat ținând seama de variabila timp se folosește funcția:
y = a + bt.
Analiza diagnostic pe baza valorii adăugate la 1000 lei mijloace fixe
Pentru analiza diagnostic se pot folosi:
1.metode de tip determinist (de corelație, multiplicative, combinate);
2. metode de tip aleatoriu.
Din prima categorie fac parte:
modele de corelație:
sau
unde:
– valoarea adăugată medie la 1 leu producție marfă;
vai valoarea adăugată la 1 leu producție marfă pe produse;
gi–ponderea valorică a produselor exprimate în prețuri de vânzare;
modele multiplicative:
modele combinate:
Potrivit modelului de corelație: , modificarea valorii adăugate la 1000 lei mijloace fixe se explică factorial astfel:
1. Influența valorii medii a mijloacelor fixe:
2. Influența sumei valorii adăugate:
din care:
2.1 Influența valorii producției vândute:
din care.
2.1.1 Influența timpului total de muncă:
2.1.2 Influența producției medii orare:
2.2 Influența valorii adăugate la 1 leu producție marfă:
din care:
2.2.1 Influența structurii producției:
2.2.2 Influența valorii adăugate la 1 leu producție obținută pe
produse:
unde:
gi–ponderea valorică a produselor;
vai–valoarea adăugată la 1 leu producție obținută pe produse.
În același timp se evidențiază ca laturi mai importante ale fenomenului:
influența valorii adăugate avându-se în vedere cerința ca aceasta să crească mai rapid decât valoare medie a mijloacelor fixe -;
influența valorii producției obținute a cărei creștere poate contribuie esențial la eficiența mijloacelor fixe; în acest sens este important ca asigurarea sporului valorii producției să se realizeze exclusiv pe seama producției medii orare (în condițiile date de structură și prețuri – productivității muncii);
contribuția valorii adăugate la 1 leu producție marfă pe produse – se are în vedere că în această situație se oglindesc consumurile fizice de materiale, prețurile de cumpărare ale acestora, prețurile produselor fabricate și unele și altele aflate sub incidența pieței;
influența structurii producției ca mecanism, se explică prin creșterea ponderii unor produse cu valoare adăugată la 1 leu mai mare sau mai mică decât valoarea medie a nivelului de comparație;
aprecierea utilizării timpului de muncă (considerată ca rezervă a sporului producție cu același număr de salariați ).
Pe baza modelului combinat: , abaterea valorii adăugate la 1000 lei mijloace fixe se explică astfel:
Influența ponderii mijloacelor fixe active în total mijloace fixe
(compoziția tehnologică):
2. Influența valorii producției marfă la 1 leu mijloace fixe active:
3. Influența valorii adăugate medii la 1 leu producție obținută:
din care:
3.1 Influența structurii producției obținute:
3.2 Influența valorii adăugate la 1 leu producție obținută:
unde:
În diagnosticarea pe această cale se evidențiază în plus reflectarea compoziției tehnologice a mijloacelor fixe în eficiența mijloacelor fixe active.
Și în acest caz se poate face prognozarea pe perioade scurte ca și în cazul producției obținute (marfă) la 1000 lei mijloace fixe pe baza funcției: y = a + bt.
Aproximarea valorii viitoare a variabilei dependente (valoarea adăugată la 1 leu mijloace fixe) se poate realiza și în funcție de una sau mai multe variabile independente. Se poate aproxima valoarea adăugată într-un moment viitor ținând seama de dinamica valorii producției obținute la 1 leu mijloace fixe, de cheltuielile materiale la 1 leu producție obținută, de productivitatea muncii ș.a.m.d.
Cea de-a doua funcție este: y = a + bx
unde: y–valoarea adăugată la 1 leu producție marfă;
x–valoarea producției marfă la 1 leu mijloace fixe.
Pentru prima ecuație parametrii se stabilesc astfel:
și
Pentru cea de-a doua ecuație parametrii se stabilesc astfel:
în cele două cazuri se folosește abaterea medie pătratică stabilită după relația:
unde: V2– baterea valorii efective a rezultativei y față de valoarea teoretică a acesteia.
Analiza diagnostic a utilizării mijloacelor fixe pe baza profitului la 1000 lei
În acest caz sunt operaționale tipurile de modele deterministe și aleatorii (modele de corelație multiplicative și combinate) astfel:
în cadrul modelelor deterministe de corelație, luând în considerare ca efect profitul aferent cifrei de afaceri avem:
1. , unde:
2. , unde:
3. , unde:
4. , unde:
în sistemul de modele multiplicative se pot valorifica următoarele:
1. , unde:
2., unde:
3., unde:
4., unde:
ca modele deterministe combinate se consideră utile:
1.
2.
unde:
P–profitul aferent producției marfă vândută;
– profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri;
CA–cifra de afaceri;
VA/ – valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri luată în calculul
eficienței;
Kper–capital permanent;
Kpr–capital propriu;
– prețul mediu de vânzare exclusiv TVA;
c–costul complet pe produse;
Pe baza primului model de corelație: , explicarea factorială se realizează astfel:
1. Influența valorii medii a mijloacelor fixe:
2. Influența sumei profitului:
din care:
2.1 Influența valorii producției vândute (cifrei de afaceri):
din care:
2.1.1 Influența volumului producției:
2.1.2 Influența prețurilor de vânzare:
2.2 Influența profitului mediu la 1 leu producție vândută:
din care:
2.2.1 Influența structurii producției marfă:
2.2.2 Influența prețurilor medii pe produse:
2.2.3 Influența costurilor pe produse:
Pe baza modelului se desprinde faptul că suma profitului ca expresie a efectului reflectă pe de o parte dinamica valorii producției vândute (marfă) în care se regăsește volumul bunurilor și serviciilor reprezentând cererea în satisfacerea căreia este angajat agentul economic și dinamica prețurilor negociate sub impactul factorilor pieții, pe de altă parte profitul la 1 leu producția vândută care sintetizează influența structurii, prețurilor de vânzare (ca mărimi medii) și costurilor pe produse.
Pe baza modelului multiplicativ 2: , eficiența mijloacelor fixe se explică prin:
1.Influența ponderii mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor
fixe:
2. Influența cifrei de afaceri la 1 leu mijloace fixe active:
3. Influența profitului mediu la 1 leu producție vândută:
Diagnoza pe baza acestui model evidențiază impactul asupra mijloacelor fixe a trei factor semnificativi:
1. compoziția tehnologică a mijloacelor fixe;
2. eficiența mijloacelor fixe;
3. profitul la 1 leu mijloace fixe.
După modelul combinat: , explicarea factorială se realizează astfel:
Influența ponderii mijloacelor fixe active în total mijloace fixe
(compoziția tehnologică):
2. Influența valorii cifrei de afaceri la 1 leu mijloace fixe active:
3. Influența profitului la 1 leu producție obținută:
din care:
3.1 Influența structurii producției:
3.2 Influența prețurilor de vânzare la 1 leu producție obținută:
3.3 Influența costurilor pe produse:
Pentru diagnosticul strategic și în acest caz, pe termen scurt sau cel mult mediu, se pot aproxima valoarea profitului la 1000 lei mijloace fixe pe baza:
extrapolării trendului funcției de timp, respectiv y = a + bt;
extrapolării valorii funcție de una sau mai multe variabile independente;
scenarii prin iterare a valorilor probabile ale factorilor – variabile independente.
7.2 Analiza diagnostic a activelor circulante de exploatare
ca resursă materială (stocuri)
Problema stocurilor are multiple laturi care în general sunt pe larg tratate în literatura de specialitate. Ele privesc procesul de formare cu referire la partida optimă, intervalul optim între două aprovizionări și corespunzător costul stocării.
Având în vedere cele menționate mai sus se relevă modalitățile de caracterizare și respectiv diagnosticare sintetică a stocurilor ca active circulante de exploatare. În acest sens indicatorii sunt identici ca și în cazul mijloacelor fixe fiind vorba tot de o parte a capitalului economic, respectiv:
unde: – stoc mediu.
În afara modelelor de corelație diagnosticarea de tip factorial se realizează și prin modele multiplicative. De exemplu, se poate explica pe baza modelului . În ceea ce privește profitul la 1 leu sau 1000 lei stocuri diagnosticul factorial s-ar prezenta astfel: .
Efectele economico-financiare generate de utilizarea stocurilor,se formează sub incidența:
constituirii ca intervale;
mărimii optime;
consumurilor fizice pe unitatea de produs
Neintrarea la timp a tuturor materialelor repercutează asupra producției, corespunzător cifrei de afaceri și prin aceasta afectează practic întreaga activitate economico-financiară a societății.
Mărimea stocurilor se reflectă în costurile stocării care se preiau de costurile producției și în ultimă instanță afectează profitul cu toate consecințele legate de aceasta (dobânzile pentru credite grevează direct profitul).
În ceea ce privește consumurile pe unitatea de produs expresie a randamentului utilizării materialelor acestea constituie nu numai o referință de bază a creșterii profitabilități, dar și o confirmare a capacității tehnologice a societății,în general calității factorilor producției.
CAPITOLUL VIII
DIAGNOSTICUL GLOBAL AL FIRMEI
Pentru a obține o imagine de ansamblu asupra situației economico-financiare a firmei, se simte nevoia sintetizării diagnosticelor pe componente (producție, calitate, concurență, cifră de afaceri, situație financiară, personal etc.) într-un diagnostic global care să cuprindă componentele esențiale.
Prin diagnostic se fixează punctele tari și punctele slabe ale activității firmei, disfuncționalitățile care apar în activitatea firmei și cauzele lor.
Analiza-diagnostic își demonstrează utilitatea prin funcțiile pe care le realizează în managementul firmei:
cunoașterea și interpretarea realității în domeniul abordat;
stabilirea variabilelor-cheie ale dezvoltării și a relațiilor dintre ele;
informarea conducerii, a partenerilor de afaceri și a organelor financiare cu privire la starea economico-financiară, la performanțele realizate, la eficiența valorificării resurselor;
identificarea de noi surse de avantaj comercial;
fundamentarea măsurilor de creștere a performanțelor;
fundamentarea strategiilor de dezvoltare într-un mediu concurențial dinamic. Diagnosticul global este menit ca, într-o formă sintetică și în mod operativ, să ajute la realizarea funcțiilor menționate mai sus. Diagnosticul global are rolul de a pune în evidență în ce măsură se realizează obiectivul major al activității firmei. După cum am menționat într-un capitol anterior, obiectivul major al firmei se consideră a fi creșterea valorii firmei.
Construcția diagnosticului global presupune fixarea unor criterii menite să pună în evidență firma în complexitatea ei. în acest sens menționăm următoarele criterii după care se poate ghida stabilirea unui diagnostic global:
funcțiunile firmei în corelație cu atributele conducerii;
definiția firmei în conceptul structuralist;
criteriul celor 5 M;
alte criterii.
Se constată că fiecare dintre funcțiile firmei se realizează prin toate atributele managementului sau, altfel spus, fiecare dintre atributele managementului vizează toate funcțiile firmei, în câmpul de legături apare analiza ca instrument indispensabil. Această schemă poate sta la baza fixării elementelor unui diagnostic global.
Al doilea criteriu, respectiv definiția firmei în conceptul structuralist, conține următoarele elemente: resurse, relații, activități, rezultate și eficiență. La relațiile cu mediul exterior nu pot fi omise problemele protecției mediului. Fiecare dintre aceste elemente poate fi descompus în continuare. Pe această bază poate fi construit un diagnostic global care să aibă în componența sa toate elementele menționate și să detalieze unele elemente.
Al treilea criteriu, al celor 5 M, are următoarea semnificație:
Men-reprezintă potențialul uman (dinamică, structură, calitate, competență profesională);
Mone-reprezintă potențialul financiar cu multiplele sale aspecte;
Merchandise-se referă la cantitatea, calitatea și evaluarea stocurilor;
Material-privește evaluarea cantitativă și calitativă a activelor fixe, în special ca nivel tehnologic, fiabilitate, performanță;
Market-semnifică diagnosticul poziției pe piață, destinația producției și a serviciilor.
Se pot pune în discuție și alte criterii, dar esențial este ca zone importante ale activității firmei să nu fie omise, iar abordarea să aibă caracter sistemic.
Principalele probleme tratate de capitolul diagnosticul global al firmei sunt:
8.1 Metode de diagnostic global
8.1.1 Modelul SWOT
8.1.2 Modelul Roland Berger
8.1.3 Modelul Alexandru Gheorghiu (A.G.)
8.1.4 Modelul CEMATT (Centrul de Management și Transfer Tehnologic)
8.1.5 Modelul sub formă de histogramă
8.1.6 Metoda scorurilor (scoring)
8.1 Metode de diagnostic global
în teoria și practica mondială se întâlnesc diferite modele de diagnostic global. Supunem atenției următoarele tipuri de diagnostic global:
1. SWOT (Strenghts, Weaknesses, Opportunities, Threats);
2. Roland Berger;
3. A.G. (Alexandru Gheorghiu);
4. CEMATT;
5. Histograma;
6. Scoring (metoda scorurilor).
8.1.1 Modelul SWOT
Acest model presupune punctele tari și punctele slabe, oportunitățile și riscurile și este conceput sub forma prezentată în tabelul 8.1, iar exemplificarea din acest tabel poate fi dezvoltată punând în evidență specificul firmei. Din motive de spațiu sunt prezentate numai două componente: resurse și relații, dar în mod normal se completează și cu celelalte trei componente. De asemenea, se poate introduce un sistem de punctaj (de obicei de la l la 5), pentru a putea fixa în final o notă medie. Pentru a aprecia cât mai corect, este util a opera și cu coeficienți de importanță și în consecință se determină nota medie ca o medie ponderată după relația:
unde:
x1, x2, xi – parametrii luați în considerare, cu nota respectivă;
i-coeficientul de importanță pe fiecare parametru (sau numărul de puncte acordat pe fiecare parametru, după o anumită scară);
I-nota medie sau punctajul mediu pe firmă, care permite caracterizarea medie a situației firmei.
Tabelul 8.1
8.1.2 Modelul Roland Berger
Modelul este prezentat în tabelul 7.2, pe exemplul unei firme din ramura construcțiilor de mașini. în acest model, utilizat de firma de consultanță R.B., componentele sunt: produse, concurență, distribuție, producție, financiar și management. Pe fiecare dintre aceste componente s-au stabilit „criterii" prin care se fac detalieri pentru a surprinde aspectele esențiale. In continuare se fac caracterizări sub formă de întrebări care permit aprecieri printr-un sistem de punctaj cu note de la l (cea mai slabă) la 5 (cea mai bună).
Tabelul 8.2
După aprecieri urmează măsurile principale considerate necesare pentru remediere. Aceste măsuri servesc ca fundamentare în planurile pe termen scurt și în strategia financiară a firmei (pe termen mediu și lung).
În final se stabilește o notă medie având în vedere că au fost notate 28 de criterii, deci:
Nota medie este sub 3, ceea ce reflectă un echilibru fragil. Firma este caracterizată ca neviabilă economic fără cooperare internațională și se recomandă divizarea acesteia pentru a-i crește eficiența.
8.1.3 Modelul Alexandru Gheorghiu (A.G.)
Acest model este ilustrat în tabelul 8.4 și are următoarea divizare a componentelor cu coeficienți de importanță (tabelul 8.3):
Tabelul 8.3
Tabelul 8.4
Ca și în alte modele, componenta financiară are coeficientul de importanță cel mai ridicat. Cele opt componente sunt divizate în continuare pe criterii care să pună în evidență cele mai importante aspecte ale componentei respective.
Sistemul de notare este diferit față de alte modele, în sensul că se dau nouă note, pe lângă cele cinci note (de la 1 la 5) dându-se și note care marchează jumătatea intervalului (1,5; 2,5; 3,5 ș.a.m.d.). Un asemenea sistem de notare derivă din obiectivul fundamental al firmei, adică măsurarea competitivității pe plan național (nota maximă 4), dar și internațional (nota maximă 5).
Pentru o țară ca România, comerțul internațional și competitivitatea pe piața externă sunt indispensabile asigurării eficienței economice și progresului național.
în cazul firmei analizate s-au dat note de 4,5 atunci când aceasta a avut rezultate competitive la scară internațională, respectiv 30% din vânzări s-au efectuat pe piețe externe vestice.
Nota medie generală (3,96) a rezultat din calculul unei medii ponderate astfel:
Raportarea s-a făcut la numărul total de criterii notate (51). Concluzia generală la care s-a ajuns, având în vedere sistemul de notare, este că agentul economic este viabil în condiții de competiție internă și internațională. Aceasta se datorează într-o măsură importantă compartimentului de cercetare-dezvoltare, care, prin capacitatea sa inovativă, a determinat o restructurare radicală a gamei de produse, în acord cu cerințele pieței interne și externe.
8.1.4 Modelul CEMATT (Centrul de Management
și Transfer Tehnologic)
Modelul este publicat în cartea „Analiza diagnostic a societăților comerciale în tranziție'', Editura Tehnică, 1994, apărută sub coordonarea lui C. Mereuță. Nivelul sintezei globale se prezintă astfel:
Tabelul 8.5
Elementele componente, numite DAD (direcții de analiză-diagnostic), ale diagnosticului global au fost stabilite în număr de șase și s-au fixat coeficienți de ponderare astfel:
Tabelul 8.6
Diagnosticul financiar a fost împărțit în zece subdiviziuni astfel:
ponderea capitalului împrumutat în raport cu cifra de afaceri;
evoluția fondului de rulment;
rentabilitatea activității;
rentabilitatea financiară;
productivitatea capitalului investit;
evoluția îndatorării nete;
remunerarea factorului muncă;
rata autonomiei financiare;
lichiditatea patrimonială;
viteza de rotație a stocurilor de producție.
Fiecare dintre elementele DAD se descompune pentru o analiză aprofundată. Sistemul de notare este de 1 la 5 și se stabilesc note medii pe fiecare componentă. Media generală de apreciere a firmei și de clasificare rezultă dintr-o medie ponderată cu coeficienți de importanță a tuturor mediilor obținute pe fiecare dintre cele șase componente DAD.
Modelul sub formă de histogramă
În tabelul 8.7 vom prezenta o histogramă parțială, adică numai cu referire la potențialul financiar, dar în același mod se poate prezenta pentru toate componentele.
Tabelul 8.7
Coloanele de la S1 la S4 reflectă o gradare a evaluării stărilor pe patru trepte, în coloanele în care s-au înscris anumiți coeficienți, aceștia au fost stabiliți fie față de o stare normală, fie față de un coeficient prestabilit. De exemplu, la lichiditatea generală, coeficientul normal este între 1,8 și 2; un coeficient de 0,45 semnifică lichiditate mică. La viteza de rotație a stocurilor, 0,50 reprezintă jumătate din viteza normală, care pentru firma dată putea fi, de exemplu, de 10 rotații (s-au realizat numai 5 rotații).
Coeficientul mediu a fost stabilit ca o medie ponderată ținând cont de gradul de importanță (Ki). Coeficientul mediu obținut, de 0,53, indică o situație de echilibru dificil în care se află firma (între S2 și S3).
8.1.6 Metoda scorurilor (scoring)
A fost și este utilizată în special de către investitori și creditori ai firmelor pentru a stabili riscul la care se expun. Funcția scor se bazează, pe o combinare liniară a unui grup de indicatori semnificativi, fiecare având un coeficient de pondere stabilit pe bază statistică.
Aplicarea metodei presupune observarea pe o perioadă mare (de exemplu 15 ani) a unui ansamblu de firme format din două grupe distincte: una cu dificultăți financiare și alta cu o activitate normală. Pentru fiecare dintre cele două grupe se determină cea mai bună combinație liniară de rate care să permită diferențierea grupelor.
Distribuția diferitelor scoruri permite clasificarea întreprinderilor din punctul de vedere al sănătății financiare. Scorul Z atribuit fiecărei firme se determină cu ajutorul funcției
Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + … + anxn, în care:
x – ratele implicate în analiză;
a – coeficienții de ponderare.
în teoria și practica economică internațională au fost elaborate o serie de modele. Dintre cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Conan și Holder, modelul Băncii Franței etc.
a) Funcția Z, stabilită de Altman, are următoarea formulă:
Z = 3,3×1 + 1,0×2 + 0,6×3 + 1,4×4 + 1,2×5, în care:
x1 – rezultatul curent înaintea impozitării/activ total;
x2 – cifra de afaceri/activ total;
x3- capitalizare bursieră/împrumuturi;
x4 – profitul reinvestit/activ total;
x5 – activ circulant/activ total.
b) Modelul Conan și Holder pentru întreprinderile industriale se exprimă prin funcția Z = 0,24×1 +0,22×2 + 0,16×3 – 87×4- 10×5, în care:
x1 – rezultatul brut al exploatării/datorii;
x2 – capital permanent/activ total;
x3 – valori realizabile și disponibile/activ total;
x4 – cheltuieli financiare/cifra de afaceri;
x5 – cheltuieli cu personalul/cifra de afaceri.
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului. Se disting trei zone:
zona nefavorabilă – pentru Z < 4;
zona de incertitudine – pentru Z < 9;
zona favorabilă – pentru Z > 9.
Pe această bază s-a stabilit probabilitatea falimentului în funcție de valoarea scorului:
Tabelul 8.8
c) Funcția scor stabilită de Centrala Bilanțurilor a Băncii Franței cuprinde o baterie de opt note cu coeficienți de ponderare, astfel:
Indicatorii (ratele) și coeficienții de ponderare stabiliți pe bază statistică sunt prezentați în tabelul de mai jos:
Tabelul 8,9
în funcție de valoarea lui Z se disting trei zone:
zonă nefavorabilă: Z < – 0,25;
o zonă de incertitudine: – 0,25 ≤ Z ≤ 0,125;
o zonă favorabilă: Z > 0,125.
Metoda scorurilor completează metodele clasice ale analizei riscului de faliment, fiind o metodă preponderent predictivă.
În încheiere facem observația că, în țara noastră, în perioada actuală, nu sunt întrunite condițiile pentru aplicarea metodei scorurilor cu coeficienți de ponderare fixați în alte țări, care exprimă situația specifică țărilor respective.
Ca exemplu, putem avea în vedere diagnosticul global al firmei al cărui scop este:
realizarea unei imagini de ansamblu asupra situației economico-financiare a firmei, prin sintetizarea diagnosticelor pe componente și evidențierea punctelor tari și slabe ale activității firmei, precum și a disfuncționalităților care apar în activitatea firmei și a cauzelor lor.
Ca indicații metodologice menționăm:
în rezolvarea problemelor se vor utiliza următoarele modele de diagnostic global: SWOT și Alexandru Gheorghiu. Aplicarea acestor modele presupune stabilirea unor criterii economice și a unor sisteme de punctaj care permit calcularea unei note medii, deci încadrarea firmei într-o anumită categorie (viabilă, neviabilă din punct de vedere economic). În interpretarea datelor se vor folosi ca baze de comparație rezultatele perioadelor precedente, datele de plan și standardele sau uzanțele internaționale.
Surse informaționale utilizate sunt:prezentarea S.C. „TRICO" S.A,. bilanțul contabil, contul de profit și pierdere tabelele 8.11 și 8.12.
Prezentarea S.C. „CONFECȚIA" S.A.
S.C. „CONFECȚIA" S.A. acționează pe piața tricotajelor din bumbac și tip bumbac (îmbrăcăminte pentru adulți și copii). Această societate s-a aflat în proces de privatizare, scopul diagnosticului fiind legat de privatizarea firmei (analiza-diagnostic pentru acționari).
Firma a luat ființă în anul 1900 ca societate pe acțiuni. In anul 1941, la nominalizarea acțiunilor, s-a stabilit următoarea structură a capitalului: 40% român, 31% elvețian, 10% american, 10% cehoslovac și 9% alții.
În anul 1948 întreprinderea a fost naționalizată, după care a urmat un proces de extindere și modernizare, transformându-se într-una dintre cele mai importante întreprinderi industriale românești. În conformitate cu Legea nr. 15/1990 și în baza H.G. nr. 87/1990, în anul 1990 s-a transformat în societate comercială cu capital majoritar de stat.
Principalele informații privind piața întreprinderii sunt:
a) Volumul vânzărilor realizate de întreprindere a scăzut dramatic în ultimii ani, atingându-se un nivel de utilizare a capacității de producție de doar 30% în anul N.
Tabelul 8.10
Principalele cauze ale scăderii producției vândute sunt:
concurența ridicată;
gradul ridicat de uzură a mijloacelor fixe de bază;
flexibilitatea redusă a capacităților de producție;
capital de lucru insuficient, fapt ce a antrenat accesul limitat la piața de aprovizionare (bumbac, coloranți);
lipsa unei strategii coerente.
b) Cota de piață la intern a scăzut de la 11% în anul N-3 la 9,5% în anul N-9 apoi la 8,5% în anul N-1 și la 8% în anul N. Clienții autohtoni sunt firme specializate în domeniul comercializării tricotajelor. Concurența este acerbă între producătorii interni (peste 20 de firme românești competitoare pe o piață „asaltată" și de importuri), toți confruntându-se cu probleme de subutilizare a capacităților, precum și cu lipsa surselor de finanțare pentru aprovizionarea cu bumbac, dar și cu concurență externă. O soluție de supraviețuire pentru aceste întreprinderi a reprezentat-o creșterea ponderii activității de lohn.
c) Concurenta pe piața externă este de asemenea foarte puternică, exportatorii din China, Coreea de Sud, Taiwan, Thailanda, India și unii din țările vest-europene fiind foarte puternici și agresivi.
d) Tendința pieței mondiale este de constituire a centrului industriei textile în Asia de Sud-Est, paralel cu restrângerea prezenței producătorilor europeni. Astfel, în perioada 1990-1995, producția de tricotaje a CEE a scăzut cu peste 15% (cele mai afectate țări fiind Franța, Germania, Spania și Portugalia).
Principala piață consumatoare (ca volum și structură) va rămâne însă tot piața țărilor dezvoltate. Un punct de cotitură pe piața mondială a fost anul 1992, când pentru prima dată, exportul țărilor comunitare (59 mld. $) a fost depășit de exportul țărilor asiatice (60 mld. $).
Tendința înregistrată de producția și exportul țărilor din estul Europei a fost de creștere, România neavând însă o evoluție favorabilă a exportului de țesături după anul 1990.
e) Competitivitatea produselor S.C. „TRICO" S.A. se situează la un nivel mediu din perspectiva raportului calitate-preț, tendința înregistrată în ultima perioadă fiind nefavorabilă (ca urmare a subutilizării capacităților, scăderii productivității muncii nivelului modest de remunerare a muncii etc.). în cadrul firmei există un modul de cercetare-dezvoltare, cu o dotare tehnică modestă și personal insuficient, care are ca scop îmbunătățirea calității producției și înnoirea permanentă a acesteia. Fondurile de care dispune acest modul sunt însă foarte reduse (circa 0,5% din cifra de afaceri).
f) Politica de marketing-promovare. Firma analizată acționează într-un domeniu în care cei mai puternici competitori „fac moda și implicit piața" (în sensul că au capacitatea de a orienta cererea către un anumit stil, deci știu din vreme ce se va vinde pe piață și își vor orienta corect resursele). în aceste condiții este dificil să se impună o firmă care o lungă perioadă nu s-a confruntat direct cu o cerere în schimbare permanentă.
Compartimentul de marketing din cadrul S.C. „TRICO" S.A. este relativ nou iar acțiunile promoționale au vizat: participarea la târguri și expoziții, campanii de promovare (de mici dimensiuni), distribuirea unor cataloage de prezentare etc. Ponderea cheltuielilor de marketing-promovare nu a depășit 1,5% din totalul cifrei de afaceri.
Informații legate de management și resursele umane
Firma beneficiază de o acoperire bună a activităților cu forță de muncă pregătită (97% din muncitori sunt calificați). Personalul administrativ deține o pondere de 10% în total angajați, dintre aceștia 32% având studii superioare (doar 2% au pregătire economică). Chiar în condițiile reducerii semnificative a numărului de angajați, atât productivitatea muncii, cât și remunerarea muncii se situează mult sub nivelul marilor competitori de pe piață, managementul fiind nevoit să facă față în permanență presiunii de majorare a salariilor.
Confruntată cu o multitudine de probleme curente, în condițiile unui mediu economic turbulent și lipsei pregătirii necesare, conducerea firmei nu și-a construit o strategie coerentă care să permită asigurarea cerinței competitivității pe plan intern și extern.
Informații privind potențialul tehnic
Dotarea tehnică a întreprinderii este nesatisfacătoare, apreciere confirmată de următoarele informații:
circa 73% din utilajele întreprinderii au un grad ridicat de uzură fizică și morală;
peste 62% din utilajele de tricotat sunt amortizate integral, fiind folosite în continuare, deși performanțele sunt scăzute (consum mare de manoperă și energie, calitate scăzută a produselor rezultate, flexibilitate minimă);
80% din dotarea tehnică a secției de finisaj chimic este amortizată, mașinile pentru alb-vopsit, uscat etc. sunt depășite fizic și moral.
S.C. „TRICO" S.A. a achiziționat câteva utilaje moderne pentru operațiile de vopsit (în limita surselor de finanțare disponibile).
Situația patrimoniului pe baza bilanțului contabil Tabelul 8.11 -mii lei –
Contul de profit și pierdere Tabelul 8.12 -mil. lei –
Ca soluții pentru probleme precizăm:
1. modelul SWOT al cărui obiect de analiză este stabilirea punctelor tari, a punctelor slabe, a oportunităților și a riscurilor și prezentarea acestora sub forma unui tabel (tabelul 8.14). Ca model de analiză se poate introduce un sistem de punctaj (de la 1 la 5, de exemplu) pentru a fixa în final o notă medie.
Se recomandă și utilizarea unor coeficienți de importanță pentru a determina nota medie, ponderată după relația : ,
unde:
X1, X2, …, Xn – parametrii luați în considerare, cu nota respectivă;
X-coeficientul de importanță pe fiecare parametru;
I-nota medie sau punctajul mediu pe firmă care permite caracterizarea medie a situației întreprinderii.
Cuantificarea indicatorilor (pentru anul N) se realizează astfel:
punctul critic al exploatării:
gradul de utilizare a capacității de producție:
viteza de rotație a activelor circulante:
rata autonomiei financiare:
rotația activului:
lichiditatea generală:
lichiditatea curentă (intermediară):
solvabilitatea globală:
gradul de îndatorare:
rentabilitatea comercială:
valoarea adăugată medie la l leu CA:
unde:
CF – cheltuieli fixe;
CV – cheltuieli variabile;
CT – cheltuieli de exploatare totale;
Pc – punct critic;
Ac – active circulante;
CA – cifra de afaceri;
Kpr – capital propriu;
Pt – pasiv total;
At – active totale;
S – stocuri;
Dc – datorii curente;
Dt – datorii totale;
Pr – profit brut;
VA – valoarea adăugată.
Evoluția principalilor indicatori Tabelul 8.13
Modelul Swot Tabelul 8.14
Ca date suplimentare avem:
97% din muncitori sunt calificați; 32% din personalul administrativ au studii superioare, iar dintre aceștia 2% au pregătire economică;
gradul de utilizare a capacității de producție este de 30%;
aproximativ 73% din utilajele întreprinderii au un grad avansat de uzură fizică și morală; peste 62% din utilajele de tricotat sunt amortizate integral; 80% din dotarea tehnică a secției de finisaj chimic este amortizată integral; s-au achiziționat doar câteva utilaje moderne pentru operațiile de vopsit;
cota de piață la intern a scăzut de la 11% în anul N – 3 la 8% în anul N;
ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare este de 0,5% din CA;
ponderea exportului în producția totală a scăzut de la 70% în anul N – 3 la 58% în anul N;
valoarea adăugată (mil. lei) este de:
N – 3 = 2.522
N – 2 = 2.765
N – l = 5.334
N = 6.004
valoarea adăugată medie la l leu cifră de afaceri a avut următoarele valori:
N – 3 = 0,4829
N – 2 = 0,4449
N – l = 0,6959
N = 0,4296
patrimoniul net (mii. lei) a înregistrat următoarele valori:
N-3 = 3.540
N-2 = 4.889
N – 1 = 4.443
N = 313
rata inflației în această perioadă a fost:
N – 3 = 136,7%
N – 2 = 32,3%
N – 1 = 38,8%
N = 46%
Concluzii
în urma evaluării financiare cu ajutorul metodei SWOT, evaluare prezentată în tabelul 8.14, rezultă că S.C. „CONFECȚIA" S.A. nu este viabilă în condiții de competiție internă și externă, ca urmare a:
calității medii a producției și imposibilității de realizare imediată de investiții în utilaje moderne, performante, precum și în tehnologii avansate;
gradului ridicat de uzură a utilajelor, gradului scăzut de utilizare a capacității de producție și funcționării sub punctul critic;
productivității scăzute a muncii;
lipsei unui compartiment de cercetare-dezvoltare activ și eficient, precum și ponderii reduse a cheltuielilor de acest fel (0,5%);
situației financiare deficitare, caracterizate prin lipsa de lichidități, ceea ce determină acumularea de noi datorii, nevalorificarea operativă a creanțelor și scăderea ponderii capitalului propriu, deci creșterea gradului de îndatorare;
managementului neperformant al firmei;
inexistenței acțiunilor de prospectare a pieței în scopul creșterii cotei de piață și al găsirii de noi clienți și furnizori.
Recomandările privind viabilitatea firmei pot fi următoarele:
îmbunătățirea calității produselor și diversificarea gamei de produse, în scopul creșterii cotei de piață și atragerii de noi clienți;
realizarea de investiții în aparatul tehnic și modernizarea tehnologiei de fabricație;
creșterea randamentului managementului, perfecționarea personalului și aplicarea unei politici salariale motivaționale;
elaborarea de studii de marketing pentru piața internă și externă și aplicarea măsurilor promoționale pentru creșterea cotei de piață;
privatizarea integrală a societății comerciale.
2. modelul A.G. (Alexandru Gheorghiu) are ca obiect de analiză stabilirea viabilității firmei cu ajutorul unei note medii calculate pe baza unor criterii și a unui sistem de coeficienți de importanță.
Modelul de analiză presupune stabilirea componentelor esențiale ale activității firmei, cu anumiți coeficienți de importanță (vezi tabelul 8.16):
Tabelul 8.15
Sistemul de notare este diferit față de alte modele, deoarece se operează cu nouă note, respectiv cu note care marchează jumătatea intervalului, având în vedere competiția pe piața internă și externă (respectiv 1,5; 2,5; 3,5 și 4.5).
Nota medie obținută (vezi tabelul 8.16) în urma aplicării modelului A.G. este:
Modelul A.G. Tabelul 8.16
Având în vedere punctajul obținut, de 2,4428, care reprezintă mai puțin de jumătate din punctajul maxim, firma nu poate fi considerată viabilă fără o restructurare corespunzătoare, potrivit recomandărilor (vezi și modelul SWOT, pct. 4). Un rol esențial îl va avea privatizarea integrală a societății comerciale.
BIBLIOGRAFIE
ACHIM T: BACIU: „Costurile”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,2001;
A.IȘFĂNESCU, C.STĂNESCU, A.BĂICUȘI: „Analiză economico-financiară”, Ed.Economică, București, Ediția aII-a,2004;
ALEXANDRU GHIORGHIU: „Analiza economico-financiară la nivel microeconomic”, Ed. Economică, București,2004;
AUREL IȘFĂNESCU (coordonator): „Analiza economico-financiară”, Ed.ASE, București,2002;
AUREL IȘFĂNESCU (coordonator): „Ghid practic de analiză economico-financiară”, Ed. Tribuna Economică, București,1999;
AUREL IȘFĂNESCU, VASILE ROBU, ANCA MARIA HRISTEA, CAMELIA VASILESCU: „Analiza economico-financiară”, Ed.ASE, București,2002;
A. MIKOL, H. STOLOW: „Dictionaire Fiduciaire. Organisation et gestion”, La Villequérin Editions, Paris,1991;
BANQUE DE FRANCE CENTRALE DE BILANS: „Méthode danalyse financière”, Paris,1990;
BĂTRÂNCEA I.:”Analiză financiară”, Ed.Dacia, Cluj-Napoca,2000;
B.COLASSE: „Géstion financière de lentreprise”, Ed. Press Universitaires de France, Paris,1987;
B.COLASSE: „La rentabilité de lentreprise”, Ed. Dunod, Paris,1987;
B.DERVAUX, A. COULAUD: „Dictionaire de management et de control de gestion”, Ed. Dunod, Paris,1986;
BOGDAN-CONSTANTIN ANDRONIC: „Performanța firmei”, Ed. Polirom, Iași,2000;
CAPANU I.:”Indicatorii macroeconomici. Conținutul și funcțiile lor”, Ed. Economică, București,1998;
CAPANU I., ANGHELACHE C.:”Indicatori economici pentru managementul micro și macroeconomic”, Ed. Economică, București, 2000;
CĂRUNTU C.:”Analiza reflectării muncii și capitalului real în principalele performanțe economico-financiare ale întreprinderii”, Ed. Hermes, București,1998;
CĂRUNTU CONSTANTIN: „Costuri, prețuri și tarife în economia modernă”, Ed.Hermes, București,1999;
CĂRUNTU C.:”Contabilitate generală”,Ed. hermes, București,1998;
CHARREAUX G.: „Analyse financière”, Ed.Litec, Paris,1991;
20.COHEN E.: ”Analyse financière”, Les édition dOrganisation, Paris,1990;
COJOCARU C.:”Analiza economico-financiară a exploatațiilor agricole”, Ed. Economică, București,1997;
CONSTANTIN BĂRBULESCU: ”Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică”, Ed. Economică, București,2003;
CONSTANTIN COJOCARU: „Analiza economico-financiară”, Ed. Economică, București,2004;
CORNEL CRECANĂ: „Analiza afacerilor”, Ed. Economică, București,2002;
CORNELIU RUSU, MĂDĂLINA ALBU: „Diagnosticul și strategia firmei”, Ed.Tribuna Economică, București,2005;
COSTACHE RUSU: „Analiza și reglarea firmei prin costuri”, Ed. Gh. Asachi, Iași,1995;
C.MEREUȚĂ (coordonator): „Analiza diagnostic a societăților comerciale în economia de tranziție”, Ed. Tehnică, București,1994;
C.MEREUȚĂ (coordonator): „Analiza diagnostic a societăților comerciale în economia de tranziție”, Ed. Economică, București,1998;
C.STĂNESCU (coordonator): „Analiza economico-financiară”, Ed. Economică, București,1996;
D.MĂRGULESCU (coordonator): „Analiza economico-financiară”, Ed. Fundației România de mâine, București,2000;
D.MĂRGULESCU, C. CĂRUNTU, S. MĂRGULESCU: „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Ed. Hermes, București,1999;
DUMITRU MĂRGULESCU, CONSTANTIN CĂRUNTU: „Metode de analiză economico-financiară în comerț și turism”, Ed. Hermes, București,1999;
EDUARD DINU: „Analiza economică și financiară a firmei”, Ed. ASE, București,2001;
EDUARD DINU: „Analiza economică și financiară a firmei”, Ed. ASE, București,2003;
EDUARD DINU: „Rentabilitatea firmei în practică”, Ed. All Beck, București,2004;
FLOREA PÂRVU: „Costuri și fundamentarea deciziilor”, Ed.Economică, București,2002;
F.RADU, M.DINCĂ, L.BUȘE, M.SIMINICĂ: „Analiza economico-financiară a firmei”, Ed.Scrisul Românesc, Craiova,2001;
F.RADU, M.DINCĂ, L.BUȘE, M.SIMINICĂ: „Analiza și diagnosticul economico-financiar al firmei”, Ed.Reprografia, Craiova,1999;
GHEORGHE I. ANA: „Profitul”, Ed. Economică, București,1998;
GH. N. IOSIF: „Analiza economico-financiară a firmei în domeniul agro-alimentar”, Ed. Tribuna Economică, București,2000;
GHEORGHE VÂLCEANU, VASILE ROBU, NICOLAE GEORGESCU: „Analiza economico-financiară”, Ed. Economică, București,2004;
GHIORGHIU AL.(coordonator):”Analiza activității economice a întreprinderilor”, EDP,1997;
GHIORGHIU AL., MĂRGULESCU D., IȘFĂNESCU A. (coordonator): „Analiza activității economice a întreprinderii industriale”, EDP,1977;
ILIE BĂBĂIȚĂ, ALEXANDRINA DUȚĂ: „Piețe și prețuri”, Ed. De Vest, Timișoara,1999;
IOAN BĂTRÂNCEA (coordonator): ”Diagnosticul și evaluarea întreprinderii”, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,2003;
ION DIACONU, LIANA MOLDOVEANU, MIHAIL V. IVAN: „Costuri, Prețuri și Tarife în Economia Modernă”, Ed. Tranziție, București, 1997;
ION STANCU: „Finanțe (Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderilor, Analiza și gestiunea financiară)”, Ed. Economică, București,2000;
IOSEFINA MOROȘAN: „Analiza economico-financiară”, Ed. Fundației România de mâine, București,2002;
IȘFĂNESCU A. și colaboratorii: „Evaluarea întreprinderii”, Ed. Tribuna Economică, București,1998;
IȘFĂNESCU A., ROBU V., ANGHEL I., TUȚU A.: „Evaluarea economică a întreprinderii”, EDP, 1998;
IȘFĂNESCU A., STĂNESCU C., BĂICUȘI A.:”Analiza economico-financiară”, Ediția a doua, Ed. Economică, București,1999;
JACQUES LECAIRRON: „Analyses macro-économique”, Ed. Cujas, Paris,1999;
J.BRÉMOND, A. GÉLÉDAN: „Dictionnaire économique et social”, Ed. Hatier, Paris,1990;
J. CARRE, P. DOUGLAS, E. MALINRAND: „La croissance française”,1972;
J.P. BETBEZE: „Manuel déconomie contemporaine”, Ed. Nathan Superior,1986;
JLIVIU SPĂTARU: „Analiza economico-financiară instrument al managementului întreprinderilor”, Ed.Economică, București,2004;
LECAILLON J.: „Analyse micro-économique”, Ed.Cujos Paris,1989;
LORANT EROS-STARK: „Analiza situației financiare a firmei”, Ed.Economică, București,2001;
LUCIAN BUȘE, MARIAN SIMINICĂ, NICU MARCU: „Analiză economico-financiară”, Ed.Scrisul Românesc, Craiva,2003;
MARIA BĂTRÂNCEA,LARISSA-MARGARETA BĂTRÂNCEA: „Analiza financiară întreprinderii”Ed.Risoprint, Cluj-Napoca,2004;
M.DIDIER: „Economie les règles du jeu”, Ed. Economica, Paris,1992;
M.D.PARASCHIVESCU, W.PĂVĂLOAIA: „Modele de contabilitate și analiză financiară”, Ed.Neuron, Focșani,1998;
MARGERIN J., MAILLARD J.: „Analyse financiére”, Sedifor, Paris,1990;
MARIA BĂTRÂNCEA: „Risc și faliment”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,2003;
M.C. BARTHE: „Léconomie cachée”, Syros,1988;
MĂRGULESCU D.: „Analiza economico-financiară în comerț și turism”, Ed. Oscar Print,1998;
MĂRGULESCU D.(coordonator): „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Ed. Tribuna Economică, București,1994;
MĂRGULESCU D., IȘFĂNESCU A.: „Analiza economico-financiară a unităților agricole”, Ed. Ceres,1997;
MĂRGULESCU D., NICULESCU M., ROBU V.: „Diagnostic economico-financiar. Concepte, metode, tehnici.”, ED. Romcart, București,1994;
MIHAI I.: „Analiza situației financiare a agenților economici”, Ed. Mirton, Timișoara,1997;
MONICA PETCU: „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Ed. Economică, București,2003;
NICOLAE GEORGESCU, VASILE ROBU: „Analiză economico-financiară”, Ed.ASE, București,2001;
NICULESCU M.: ”Diagnostic global strategic”, Ed. Economică, București,1997;
NICULESCU O. (coordonaor): „Strategii manageriale de firmă”, Ed. Economică, București, 1998;
P. KOTLER: „Managementul marketingului (economie, finanțe, afaceri-traducere în limba română)”, Ed. Teora, bucurești,1997;
P. LEBEL: „Practique de la créativité entreprise”, Les éditions dOrganisation, Paris,1990;
PAUL HALPERN, J: FRED WESTON, EUGENE F: BRIGHAM: „Finanțe manageriale-modelul canadian”, Ed. Economică, București,1998;
PÈNE D.: „Evaluation et prise de contrôle de lentreprise”, Les edition dOrganisation, Paris,1990;
P. LEHNISH: „Créations dentreprise”, Les éditions dOrganisation, Paris,1990;
PETRU ȘTEFEA: „Analiza rezultatelor întreprinderii”, Ed.Mirton, Timișoara,2002;
PEYRARD J.: „Analyse financiere”, Ed. Vuibert, Paris,1991;
PH.AVARE, G.LEGROS, L.RAVARY, P.LEMONNIER: „Gestiune și analiză financiară”, Ed.Economică, București,2002;
RADU F.: „Metode și tehnici de analiză economico-financiară”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1999;
ROUX D.: „Analyse economique et gestion de lentreprise”, tome 2, Ed. Dunod, Paris,1983;
STANCU I.:”Finanțe. Teoria piețelor financiare, finanțele întreprinderilor, analiza și gestiunea financiară”, Ed. Economică, București,1997;
STARR M.: „Conducerea producției. Sisteme și sinteze (traducere)”, Ed. Tehnică,1970
STĂNESCU C., IȘFĂNESCU A., BĂICUȘI A.: „Analiza economico-financiară”, Ed. Economică, București,1996;
T.ATAMER, R. CALORI: „Diagnostic et decisions strategiques”, Ed. Dunod, Paris,1993;
T. LAUTARD: „Diagnostic économique et financier. Politique general de lentreprise hôtelière”, Ed. BPI, Paris,1990;
TATIANA MOȘTEANU: „Prețuri, echilibru concurențial și bunăstare socială”, Ed. Economică, București,2001;
THIBAUT J. P.: „Le diagnostic dentreprise”, Les édition
dOrganisation, Paris,1989;
ȚOLE MARIN: „Analiza economico-financiară”, Ed.Universitară, București,2004;
VASILE I. DOBROTĂ: „Restructurare și dezvoltare economică”, Ed. Teora, București,2004;
VERNIMMEN P.: „Finance dentreprise. Analyse et gestion”, Ed. Dalloz, Paris,1988;
VINTILĂ G.: „Diagnostic financiar și evaluarea întreprinderii”, Ed. Teora, București,1998;
VIOREL BEJU: „Prețuri”, Ed. Economică, București,2000;
VIZZAVONA P.: „Gestion financière”, Atol Edition, Paris,1990;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Activitatea complexă a oricărei firme, cunoașterea profundă a evoluției performanțelor acesteia ca rezultat al acțiunii multitudinii de factori ce… [311575] (ID: 311575)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.