Activitatea Catehetica a Sfantului Vasile Cel Mare.repere Pentru Lumea de Azi

Activitatea catehetică a Sfântului Vasile cel Mare.Repere pentru lumea de azi

Sfântul Vasile cel Mare a trăit între anii 330-379, fiind unul din cei trei mari Părinți Capadocieni care s-a învrednicit de cinstea de a fi numit încă din viață ,,cel Mare”, datorită darurilor sufletești cu care era înzestrat. A fost o mare peronalitate a Bisericii, un bun filantrop, organizator, un excelent exponent și fervent apărător al învățăturii creștine ortodoxe, părinte al monahismului răsăritean, reformator al liturghiei și mare ,,dascăl al lumii și ierarh”.

În secolele IV și V, literatura bisericească, practica și știința teologică a atins cel mai înalt grad de înflorire, de aceea această perioadă s-a mai numit și epoca de aur a literaturii creștine.Acest lucru a fost posibil datorită păcii și liniștei de care Biserica s-a bucurat, în urma edictului de toleranță emis de către împăratul Constantin cel Mare la Milan, în anul 313.Marile școli ale timpului respectiv, din Alexandria și Antiohia au avut o influiență consistentă asupra teologiei din Apus până în secolul al V-lea, moment în care Apusul începe să se emancipeze prin crearea unei direcții proprii în teologie, după modelul stabilit cu precădere de Fericitul Augustin.

În perioada de aur a Bisericii, un loc aparte îl dețin, prin viața și scriierile lor, marii Părinți ai Bisericii. Numirea cu titlul de Părinte Bisericesc impunea o serie de condiții: doctrina ortodoxă, sfințenia vieții, aprobarea bisericii și vechimea. Cei ce nu au îndeplinit aceste condiții s-au numit simplu scriitori bisericești. Dumnezeu prin nemăsurata Sa pronie a împodobit Biserica cu sfinți oratori, scriitori și filantropi fără asemănare, ca atletul Ortodoxiei din Egipt, Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul catehet al Ierusalimului, Sfântul Chiril, teologul creștinătății, Sfântul Grigorie de Nazianz, cel mai mare exeget și orator, Sfântul Ioan Gură de Aur, oratorul Siriei și luptătorul contra ereziilor, Sfântul Efrem, filosoful Capadociei, Sfântul Grigorie de Nyssa, fondatorul vieții monahale și neîntrecutul filantrop, Sfântul Vasile cel Mare, fericiții Ieronim și Augustin, luminații împărați Constantin și Teodosie.

Sfântul Vasile cel Mare este una dintre cele mai strălucitoare figuri din secolul IV.Sfântul Grigorie Teologul spune ca era pentru toți un fel de lege a virtuții, adică un model desăvârșit, un sfânt.Înainte de a descrie din punct de vedere spiritual pe Marele Vasile, voi arăta câteva descrieri fizice ca dovadă că personalitatea sfântului a fost cu adevărat uriașă imprimându-se în mentalul colectiv care l-a și păstrat, astfel: „Și era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat și drept ca o făclie, uscățiv și slăbit de ajunare și de veghere, oacheș la față, dar obrazul îngălbenit, nasul lunguieț, sprâncene arcuite, crețe și plecate, asemenea omului gânditor, frunte încrețită, umerii obrazului ieșiți, tâmplele adâncite, cam pleșuv la păr, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate”.Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, „la statul trupului foarte înalt, drept la stat, smerit la față, uscățiv, scăzut la trup și smead la față, cu gălbiciune amestecat, cu fruntea puțin încrețită, lungăreț la umerii obrazului, cu nasul lungăreț, cu sprâncenele rotunde, cam spânzurate și încrețite, asemenea omului îngrijat, fiind cu tâmplele adâncate, cu barba lungă și pe jumătate căruntă și cam pleșuv”.

Unii oameni nu înțelegeau și nu cunoșteau sursa divină a autorității Sfântului Vasile încât unii care voiau să dobândească aceeași faimă, îi imitau înfățișările fizice, căutând să aibă o față palidă ca a sfântului, să aibă barba la fel, să vorbească fără grabă, dând un aer gînditor și meditativ.Mulți nu îl puteau imita bine, spune Sfântul Grigorie, deveneau caraghioși și căutau să imite până și tăietura îmbrăcămintei, forma patului, felul de a mânca, toate lucrurile cărora Sfântul Vasile nu le dădea nici o importanță, de aceea se puteau vedea mulți Vasile, după înfățișarea exterioară, dar aceștia erau ca niște statui în umbră, sau mai bine zis, ca niște ecouri care repetă vorbele.

Afară de aceste persoane nefericite, inerente fiecărei mari culturi, seninătatea și farmecul culturii elene, iubirea ei de frumusețe, înfloritoarea și clocotitoarea ei bucurie de viață, optimismul ei în forțele creatoare ale omului au influiențat pe marii Părinți ai Bisericii, inclusiv pe Sfantul Vasile cel Mare care nu interzice cultura autorilor profani, ci dimpotrivă dă sfaturi utile despre modul în care ele trebuie culese, apreciate și studiate frumusețile literare și filosofice din opera autorilor profani, sfaturi care au o valoare valabilă pentru toate timpurile.Sfântul Vaile era pe drept numit „cel Mare” ca exponent al doctrinei creștine și ca autor de omilii folositoare de suflet dar era „și mai mare” în vița practică, în rolul său de episcop și de om al faptelor bune.Fiecare dintre părinții capadocieni a fost o personalitate uriașă, dacă privim în istoria Bisericii la influiența pe care au avut-o asupra ei, putem deosebi faptul că Vasile era cel mai practic, Grigorie de Nazianz era cel mai în măsură vorbitorul și scriitorul, iar Grigorie de Nyssa, s-a remarcat mai ales ca gânditor. În continuare voi încerca să amintesc câteva date din viața și opera Sfântului Vasile cel Mare, subliniind înalta sa educație profană și creștină.

I.1.Viața Sfântului Vasile cel Mare.

Sfântul Vasile cel Mare, s-a născut la finele anului 329 în Cezareea Capadociei, dintr-o familie bogată, însă profund creștină. Tatăl său, Vasile cel Bătân, a fost profesor de retorică, iar mama sa Emilia era originară din Capadocia. Faptul că toți membrii familiei erau creștini se datora bunicii paterne, Macrina cea Bătrână, numită astfel pentru a se deosebi de nepoata ei cu același nume, sora cea tare în virtute a Sfântului Vasile. În familie mai erau încă patru surori, ale căror nume nu s-au păstrat și încă patru frați: Vasile, Naucratius, Petru episcop al Sevastiei din Armenia și Grigorie de Nyssa. Vasile își începe studiile în casa părintească, sub îndrumarea tatălui său, după care, așa cum aflăm de la Grigorie de Nyssa și de la istoricul bisericesc Socrate, le-a continuat în Antiohia cu celebrul profesor păgân de retorică Libanius. Cercetătorii susțin însă faptul că sfântul a putut să îl cunoască pe Libaniu fie la Atena, ori la Bizanț. Sfântul are și o corespondență cu profesorul său, care scoate în evidență o prietenie dintre cei doi.Libaniu îl considera pe Vasile superior în arta genului epistolar și declara că de când sau despărțit, profesorul nu a m-ai întâlnit pe cineva asemenea fostului său elev: «O, acele vremuri, în care eram totul unul pentru altul! Acum suntem despărțiți spre amărăciunea mea.Voi (Vasile și retorul Alemois) sunteți unul cu altul, pe când eu, în locul vostru, nu mai am pe nimeni asemenea vouă» Vasile pleacă de la Constantinopol la Atena, care la acea vreme reprezenta focarul civilizației, loc unde el capătă o faimă intelectuală și morlă în egală măsură fapt care îl va face cunoscut în întreaga lume academică a timpului.Avea aproximativ douăzeci și unu de ani cînd a sosit la Atena pentru a studia asiduu, alături de prietenul său capadocian, Grigorie de Nazianz. Aici, Vasile a petrecut în jur de cinci ani, avându-i ca profesori pe doi dintre maeștrii vremii, pe Prohaeresius și pe Himerius. În acea vreme , retorica nu însemana doar abilitatea de a vorbi persuasiv pe baza unor scheme de exprimare și a unor teme prevăzute în manualele de retorică aflate în uz. Tot la Atena, Vasile a legat o prietenie sfântă cu Sfântul Grigorie de Nazianz, o prietenie model pentru toate timpurile, căci ei nu aveau decât o locuință, o masă, o voință și o ardoare deopotrivă pentru virtute și având alături pe prietenul său era „o singură inimă și un singur suflet”, ce nu cunoșteau decât „două căi: cea dintâi de mare preț, iar cea de a doua de o valoare mai mică, cea dintâi ducea spre casele noastre sfinte și spre profesorii care propovăduiau în ele, pe când cea de a doua ducea la profesorii de științe profane”. Sfântul Vasile cel Mare spune despre sine că „celelalte căi , adică cele ce duceau la serbări, teatre sau ospețe, le lăsam pe seama altora, pentru că după părerea mea, nimic nu-i mai de preț dacă nu duce la virtute și nu face mai buni pe cei ce apucă în acea direcție” Cunoștințele pe care le-a dobândit nu le-a folosit pentru ca persoana sau gândirea sa să fie admirată, ci pentru ca Biserica și învățătura ortodoxă să fie cunoscute, apărate, respectate și propovăduite cu putere în lume. Trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoșii săi a fost pietatea, iar conținutul creștin al educației primit în sânul familiei i-a fost transmis prin evlavie, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz. Despre această trăinicie a învățăturii primite în cadrul familiei Vasile spune: „Am păstrat în mine învățătura despre Dumnezeu pe care am primit-o în copilăria mea de la fericita mea mamă și de la bunica mea Macrina și pe care apoi am îmbogățit-o. Căci eu n-am schimbat părere după părere odată cu vârsta, ci mai mult am desăvârșit ceea ce primisem la început prin învățătura lor. După cum sămânța crește și se mărește, dar în sine rămâne aceeași și nu se schimbă, ci se desăvârșește – prin creștere -,tot așa și la mine aceeași cunoștință s-a dezvoltat numai și s-a desăvârșit”

Calitatea umană a educației primite în familie la Cezareea, anvergura deosebită și temeinicia studiilor făcute în centrele culturale ale vremii, la Constantinopol și Atene, inițierea ascetică ți spirituală în lavrele monastice ale Orientului creștin travaliul apologetic și misionar care i-a solicitat resursele aproape tot timpul vieții și-au pus, amprenta de neșters asupra figurii și personalității Sfântului, conferindu-i acel echilibru interior mult apreciat de contemporani exteriorizat în tactul pastoral și prestanța sacerdotală cu care s-a putut impune până și împăraților, într-un cuvânt, o personalitate desăvârșit structurată, pe fondul unui realism neclintit, acesta pare să fi fost idealul devenit între timp definiție pentru viața Sfântului Vasile cel Mare. El și-a conturat, așadar, din casa părintească profilul unei personalități puternice care își va consolida verticalitatea pe timpul studiilor și în toată viața, impunându-se și remarcându-se ca un adevărat„ profesor al înfrânării” Contactul cu studiile celor mai renumite școli ale vremii, între care Atena era primejdioasă pentru evlavie și „plină de bogăția cea rea, adică de idoli, mai mult decât restul Greciei”, nu au putut să destabilizeze și dezarticuleze „sufletul oțelit și întîrit în credință” al lui Vasile, cum mărturisește prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz. După terminarea studiilor la Atena, în anul 356, Vasile și Grigorie s-au hotărât să se întoarcă în patrie. Acasă nu își mai găsește bunica și tatăl în viață, ci numai pe mama sa, pe Emilia, pe Macrina, sora lui cea mai mare, care în urma morții logodnicului ei se hotărâse să se consacre vieții duhovnicești și pe Petru, fratele cel mai mic, pentru că fratele său Naucratie se călugărise, iar cele patru surori se măritaseră. Cei doi, reveniți în țară au profesat cîtva timp retorica, sau, după cum zice Sfântul Grigorie, au sacrificat puțin timp lumii și scenei ei pentru a satisface dorința mulțimilor, în fond, ei nu iubeau spectacolul și scena. În urma succeselor reputate ca profesor, dobândește o binemeritată faimă, încît ajunsese să fie considerat „ca al doilea întemeietor și protector al cetății” astfel încât tânărul Vasile, după spusele fratelui său, Sfântul Grigorie de Nyssa, „se înfumura, de pe urma învățăturii celei din afară, ba se uita peste umăr și la dregătoriile cele mai înalte și se credea mai presus chiar decât slujbașii cei mai străluciți” Din fericire, sora sa Macrina, avăzut drumul alunecos pe care mergea fratele ei și „l-a înduplecat să pășească spre ținta adevăratei filozofii și înțelepciuni” Ca urmare, Sfântul Vasile, așa cum spune într-o scrisoare, epistola 223, își revine în fire și părăsește catedra de retor din Cezareea, făcând o primă împărțire a averii sale la săraci, după care la vârsta de 28 de ani, în anul 357, este botezat de către episcopul Dianeos.Faptul că acest eveniment s-a petrecut relativ târziuâine într-un fel și de practica vremii, însă se datorează mai degrabă dezvoltării pe care o cunoaște în acea epocă instituția catehumenatului, iar pe de altă parte, dificultăților ridicate de chestiunea iertării păcatelor postbaptismale. La scurt timp după botez, Vasile a purces la cercetarea mănăstirilor din Egipt, ajungând acolo la puțină vreme după moartea lui Antonie Egipteanul. A fost o adevărată călătorie de studiu care va fi folosită din plin atunci când va începe reorganizarea monahismului, după seria de reguli pe care le-a instituit împreună cu prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz La întoarcerea dincălătorie se retrage în Pont, pe malul râului Iris, într-o localitate numită Anesi, nu departe de Neo-Cezareea, unde mama sa Emilia și sora sa Macrina întemeiaseră o mănăstire de călugărițe. Sfântul Vasile s-a stabilit pe celălalt țărm al râului Iris, în fața mănăstirii maicii sale și a înființat și el o mănăstire de călugări. Primul la care s-a gândit sfântul Vasile să îl aducă aici a fost prietenul său de studiu, căruia îi scrie o scrisoare de poftire în care îi descrie frumuseție locului pe care l-a ales.

În prima scrisoare către Sfântul Grigorie Teologul, relatează că a plecat din Pont, pentru că în sfârșit „dacă Dumnezeu va vrea, voi pune capăt peregrinărilor mele”. Sfântul descrie și un program de îmbinare a rugăciunii cu lucrul, când începe ziua, asceții se grăbesc la rugăciune și când strălucește soarele se întorc la diferite munci, pe care însă le însoțește totdeuna la rugăciunea. Temeiul vieții ascetice monahale este sfânta isihie. Aceasta este pentru minte început al curățirii, acest lucru se dobândește prin înfrânarea limbii și a tuturor simțurilor, a ochilor și a auzului care atunci când nu lucrează paralizează sufletul. În acest sens Sfântul Vasile spune ”că mintea care nu se împrăștie și n-o ia razna prin simțuri spre lucruri lumești se întoarce către sine și se ridică prin puterile sale la cugetarea despre Dumnezeu, iar cu cât e mai pătrunsă și mai luminată de acea frumusețe, cu atât își uită parcă și de cele trecătoare și nu mai dă prea mult pe hrană, nici nu se îngrijorează de îmbrăcăminte, ci, liberă de griji pământești, își îndreaptă întreaga râvnă spre dobândirea bunîtăților celor veșnice, nevoindu-se numai după înțelepciune și bărbăție, după dreptate și cumpătare, precum și după celelalte virtuți care izvorăsc din acestea și care dau apoi putința creștinului să-și îndeplinească toate datoriile vieții. În acest context se referă la felul cum trăiesc monahii, la îmbrăcăminte, la hrană și la somnul ușor. De asemenea, se referă și la rugăciunea de la miezul nopții și la liniștea nocturnă.

În anul 358 Vasile și Grigorie de Nazianz lucrau împreună la alcătuirea Filocaliei- o antologie de texte din opera lui Origen, destinată să demonstreze armonia și foloasele pe care le poate dobândi creștinul studiind atent și cu discernământ filosofiile păgâne. Temele princiale abordate aici sunt natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor și libertatea voinței. Următoarea informație pe care o avem despre Vasile este legată de prezența acestuia la Sinodul de la Constantinopol din 360. În Contra lui Eunomiu, Sfântul Grigorie de Nyssa include un fragment apologetic foarte bine alcătuit, pentru a limpezi opiniile unora în legătură cu atitudinea fratelui său în cadrul sinodului. Cu această ocazie, Vasile apare pentru prima oară în public și se exprimă ca un simpatizant al așa-zișilor semi-arieni. Membrii acestei facțiuni, între care se numărau la loc de cinste Eustatie al Sevastiei și Vasile al Ancyrei, intraseră ăn scena disputelor politice încă din anul 356, ca oponenți ai curentului arian reprezentat de Eunomiu, dar fără a se alătura lui Athanasie și tuturor celor care mărturiseau Crezul de la Niceea. „Ei susțineau un raport de identitate între Fiul și Tatăl, deși la început a fost de partea lor, Vasile îi va părăsi în cele din urmă, mărturisind și el Crezul de la Niceea” În anul 362, a fost ales noul episcop al Cezareii, senatorul Eusebie, care văzând aptitudinile lui Vasile, l-a luat ca ajutor în conducerea treburilor episcopiei. Vasile este hirotonit preot în 364 din citeț cum era până atunci. Neînțelegându-se cu noul episcop, Vasile este nevoit să îl părăsească pentru câțiva ani, însă episcopul recunoaște valoarea lui sfântului și îl cheamă ca înțelep sfătuitor pentru a face față împăratului arian Valens, pentru că în afară de luptele duse cu schismaticii și cu ereticii, cu dușmanii și invidioșii, sfântul Vasile a fost silit să lupte și cu ajutorul lui Dumnezeu să biruie chiar cu împăratul Valens și cu înalții lui demnitari. Sfântul Vasile cel Mare a creat in complex de asistență socială lângă Cezareea Capadociei, dând dispoziții cu privire la crearea de așezăminte filantropice permanente. Sfântul Vasile reușește să împletească iubirea și milostenia creștină, iar foametea care s-a abătut în anul 368 asupra Capadociei îl arată pe Vasile ca fiind un om al cuvântului, dar mai ales al faptei. Se poate observa o trecere de la mistenia personală la o milostenie organizată colectiv, prin cel mai important așezământ filantropic pe care credincioșii l-au numit Vasiliada. În 370 este numit succesor în scaunul episcopal de Cezareea și exarh al diocezei politice a Pontului. De altfel, la alegerea sa ca episcop Sf. Vasile cel Mare nu avea nimic din ceea ce mulțimile și oamenii care gândesc după trup caută la un leader, fie el și unul spiritual, fiind, bolnav din tinerețe și slăbit din cauza posturilor, supt din cauza vegherilor, aproape că numai avea trup, nici sânge". În scurta durată a episcopatului său, Sfântul Vasile a desfășurat o rodnică activitate: a dezvoltat organizația monahismului, a făcut așezămintele de binefacere, a luptat contra ereziei, a biruit în cuvânt pe prefectul Modestus și pe Valens, l-a sfințit pe fratele său Grigorie ca episcop de Nyssa, iar pe Grigorie de Nazianz ca episcop de Sasima însă acesta, nu va ocupa niciodată, de fapt, acel scaun episcopal datorită puternicei influențe de care se bucura în acel ținut rivalul Sfântului Vasile, episcopul Antim, și va rămâne, așa până ce va fi ales episcop al Constantinopolului, alături de tatăl său, episcopul din Nazianz. Va pleca la Domnul, plâns de toți numit încă de atunci „cel Mare”, la 1 ianuarie 379, zi în care este cinstit ca sfânt și în calendarul Bisericii Ortodoxe la 1 ianuarie și la 30 ianuarie. Deasupra mormântului, monahii au ridicat sfintele moaște ale lui Vasile, sus, foarte sus, parcă până în slava cerului, pierzându-se din ochi…„Țărână ești și în țărână vei merge”. Poporul care privea înățarea…își lua rămas bun, într-un glas: „Îți vom păzi duhul cu sfințenie Vasile”

Viața Sfântului Vasile cel Mare este o paradigmă pentru felul în care acesta a crescut în familia sa, pentru felul în care a studiat, formându-se intelectual și duhovnicește, pentru felul în care a știut să trăiască învățătura creștină, să o propovăduiască și să o apere. De aceea socotesc că este important să vorbim în continuare despre opera Sfântului Vasile cel Mare, pentru a înțelege pe deplin personalitatea și bogăția pe care a lăsat-o Bisericii.

I.2. Opera Sfântului Vasile cel Mare.

Sfântul Vasile cel Mare, a scris foarte mult, iar opera sa completeaza personalitatea sa. Lucrările lui care au o importanță dominatoare pentru credință, sunt în cea mai mare parte normative pentru învățătura ortodoxă. Sfântul a elaborat lucrări de teologie de maximă importanță în domeniul dogmatic, ascetic, omiletic, pedagogic, catehetic, liturgic, canonic și epistolar. De asemenea Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o remarcabilă activitate pastorală socială și misionară greu de egalat în istoria Bisericii. Studiind activitatea practică și opera teologică a ierarhului, un patrolog catolic, acum un secol în urmă, a făcut o caracterizare care a devenit celebră și unanim acceptată, anume că sfântul Vasile cel Mare a fost „un roman între greci”. Opera dogmatică: Contra lui Eunomiu lucrare scrisă pe la 364, în trei cărți. Eunomiu prezenta arianismul ca pe un pur raționalism, ființa lui Dumnezeu rezidă în nenașterea Lui, Dumnezeu putând fi cunoscut perfect. Sfântul Vasile arată în prima carte eroarea gnoseologică a lui Eunomie. În cartea a II-a se stabilește dumnezeirea Fiului și deoființimea Lui cu Tatăl, iar în a III-a carte tratează dumnezeirea Sfântului Duh, lucrare de o importanță considerabilă, dedicată lui Amfilohie de Iconium. A utorul susține puterea și rolul Sfântului Duh, care și Tatăl și Fiul, are același cinstire însă evită formula „omousios” și pentru Sfântul Duh.

Lucrări ascetice: „Învățături morale”, „Regulile mari”, „Regulile mici”, „Despre judecata lui Dumnezeu”, „Despre credință”, „Penitențialul monastic” și „Constituțiile monahale”.„Învățăturile morale” cuprind 80 de arătări formate din texte biblice, precedate de un mic rezumat ce servește drept introducere și comentariu. Sfaturile nu îi privesc în special doar pe monahi, ci pe creștini în general. „Regulile mari” cuprind 55 de numere tratând principiile vieții de chinovie pe baza Sfintei Scripturi. „Regulile mici” cuprind 313 numere și se prezintă ca răspunsuri scurte la anumite întrebări. Regulile sunt în parte proprietatea spirituală a lui Eustațiu de Sevastia, care le transmisese numai oral. Ambele colecții de Reguli au suferit mai multe remanieri până la forma lor definitivă. Ele au influiențat așezămintele monahale ale Sfântului Ioan Casian și Regula lui Benedict de Nursia.

Sfântul Vasile cel Mare a desființat mulțimea de colibe specifică cenobitismului pahomian introducând în locul lor chiiliile sub un singur coperiș, masa în comun, munca în comun, rugăciunea în comun și un singur prezviteros față de care monahii trebuie să fie ascultători până la moarte. Sfântul Vasile cel Mare este și unul din cei mai importanți canoniști ai Bisericii Ortodoxe, colecția sa de canoane, 92 la număr, fiind cea mai mare parte alcătuită de un singur canonist și este în general recunoscută și acceptată.

„Omilii și cuvântări”. 9 Omilii la Hexaemeron care explică crearea lumii și toate fenomenele legate de actul creației pe zile. Interpretarea este una literală, autorul pune la contribuție toată știința vremii, în domeniul naturii și al filosofiei. El folosește cu pricepere această știință și scoate întotdeauna concluzii solide și frumoase pentru spiritualismul creștin. Aceste omilii au câștigat curând o mare autoritate și au fost imitate în Apus de Sfântul Ambrozie. Sfântul Vasile a tratat creația lumii până în ziua a cincea, fratele său Grigorie de Nyssa l-a completat scriind o lucrare „ Despre facerea omului”. Omiliile vasiliene au fost rostite în timpul unui post al Paștelui. A scris 13 omilii asupra psalmilor, tratând psalmii1, XVII, XIV, XXVII, XXIX, XXXII, XXXIII, XLIV, XLV, XLVIII, LIX, LXI, CXIV, verset cu verset și cu aplicații pentru edificarea credincioșilor. „Comentariul la Isaia” e de o autenticitate discutabilă, a mai scris 24 de Cuvântări din diferite domenii, dogmatic: Despre credință, la textul „La început era Cuvântul”,Contra sabelienilor, a lui Arie și a eunomeilor, Dumnezeu nu este autor al răului; morale: Contra bogaților, la textul din Luca 16, 18, Cu ocazia secetei, Contra beției, Despre invidie; pedagogice: Cuvânt către tineri; panegirice: la martirii Iulita, Gordius, Mamant și cei 40 de mucenici din Sevastia.

Liturgice, canonice, corespondență: Liturghia; Scrisorile 188, 199, 217, numite și scrisori canonice, au trecut în dreptul bisericesc. Colecția de scrisori a Sfântului Vasile cel Mare cuprinde 365 de numere datând din toate perioadele vieții sale. Trebuie socotită apocrifă corespondența sa cu Libanius (Scrisorile 333-359);de asemenea și scrisorile către Iulian Apostatul (39, 40, 41, 360) și cele către Apolinarie. Scrisoarea a 8-a apar