Activitatea Bancara In Perioada de Tranzitie la Economia de Piata

Cuprins

Capitolul I. Băncile și rolul lor în economie

1.1. Activitatea bancară în plan istoric și geografic

Primele “operațiuni bancare” apar cu 2000 ani î.H. în Mesopotamia. Operațiunile efectuate de “bancherii” acelor vremuri constau în asigurarea pazei unor depuneri (echivalentul închirierii casetelor de valori actuale), sau primeau depuneri la care acordau dobândă, depuneri pe care uneori le plasau unor alți clienți, percepând o dobândă mai mare, în schimbul constituirii unui gaj.

Caracterul bancar al acestor operațiuni este controversat datorită faptului că operațiunile respective nu se efectuau pe baza monedei, ci al unor bunuri de valoare.

Adevărata naștere a băncilor este legată de apariția monedei bătute (secolul al VII-lea î.e.n.), favorizată de dezvoltarea comerțului.

Cei mai renumiți bancheri ai Antichității erau preoții egipteni, greci și evrei. În porturile grecești, trapeziții asigurau schimburile dintre diferite monede. Trapeziții îndeplineau mai toate funcțiile unei bănci moderne: depuneri, credite, schimb, crearea unor mijloace de plată, altele decât moneda, prin existența conturilor curente și transferabilitatea sumelor înscrise în aceste conturi.

În Egipt statul creează bănci regale (Banca Regala din Alexandria),după modelul trapeziților greci, dar acestea acționau ca bănci publice.

Romanii, preiau și ei, mai târziu, modelul trapeziților, prin apariția argintarilor. Aceștia, în scurt timp, ajung să asigure toate funcțiile clasice ale băncilor. Republica, iar mai apoi Imperiul Roman au creat bănci însărcinate cu păstrarea impozitelor colectate.

Caracteristic pentru antichitate este faptul că băncile acționau ca niște “bănci universale”, nu exista încă o diviziune a activității bancare.

Renașterea activității economice și implicit a comerțului în secolele XI-XV a impulsionat și activitatea bancară, favorizând evoluția tehnicilor bancare. Tehnicile noi se extind în toată Europa, dar sistemele bancare capătă, pe regiuni anumite caracteristici.

În Europa de Nord, ca element caracteristic al evoluției băncilor, este apariția diviziunii muncii: există lombarzi, împrumutători pe gaj, care aplică dobânzi cămătărești, dar și agenți care operează cambii.

Specific Europei mediteraneene este faptul că acolo mai toate băncile aveau un caracter universal.

Dezvoltarea economică din secolele XVI-XVII își va pune amprenta și asupra băncilor.

Europa de Nord și-a menținut tradiția de specializare.

În Olanda se creează în 1609 Banca Amsterdamului, ce poate fi considerată prima Bancă Națională.

Germania a fost prima țară care a reușit să mobilizeze economiile tuturor categoriilor de populație, prin asigurarea unei dobânzi fixe garantate.

“Riskbank” din Stockholm. înființată în 1650 a fost prima bancă de emisiune din Suedia.

Primii bancheri în Anglia au fost italienii și evreii. Ei și-au început activitatea ca depozitari de monede și metale prețioase, au pus în circulație chitanțe, pe baza depozitelor încredințate la care acordau dobândă.

În Italia s-a înființat Banca Veneției, care în schimbul depozitelor înmâna clienților săi niște recipise la purtător, aducătoare de dobânzi.

John Law înființează în 1716 “Banca Generală” în Franța. Caracteristica acestei bănci este că moneda emisă nu este garantată prin metale prețioase, ci prin titluri ale datoriei publice sau concesiuni ale statului prin intermediul Companiei Indiilor.

În sec. XVII si XVIII, activitatea bancară se dezvoltă în toate formațiunile statale din Europa, Banca din Amsterdam (1609) și Banca Angliei (1694) au devenit modelul pe care s-au bazat structurile bancare create ulterior.

În timp, activitatea bancară a continuat să se dezvolte atât prin diversificarea și îmbunătățirea serviciilor oferite, cât și prin acoperirea nevoilor de fonduri ale unor noi domenii de activitate.

Dezvoltarea comerțului și a transporturilor, în special a celor maritime, a determinat, implicit sporirea activităților bancare. Drept urmare, numărul băncilor a crescut și din ce în ce mai mulți oameni au început să le folosească serviciile. Tot în acest interval de timp, a început și specializarea băncilor, iar cambia a început să fie utilizată și în comerțul maritim.

Pe măsură ce comerțul între orașele unei țări, precum și cel internațional, a continuat să se dezvolte, băncile au început să răspundă noilor cerințe ale comercianților. Au fost stabilite relații între bănci, prin care să se asigure finanțarea dezvoltării afacerilor și a comerțului.

După revoluția industrială din Anglia, sistemele de transport s-au îmbunătățit substanțial, asigurând, astfel, servicii eficiente. Acesta a fost unul dintre factorii care au impulsionat activitatea bancară, atât pe plan național cât și internațional, schimbări ce au determinat necesitatea supravegherii și reglementării guvernamentale. Drept urmare, în această perioadă au apărut și băncile care îndeplineau funcțiile care astăzi pot fi echivalate cu acelea a băncilor centrale.

În S.U.A., în 1971, Congresul a autorizat crearea și funcționarea “Primei Bănci în S.U.A.” – The First Bank of The United States – care a îmbinat rolul unei bănci centrale cu operațiuni specifice băncilor comerciale. Această bancă a funcționat până în 1811.

În Franța, în 1776, după mai multe încercări de creare a băncii centrale, a apărut prima casă de scont. În 1800 a fost creată Banca Franței.

În timp, activitatea bancară a continuat să se dezvolte atât prin diversificarea și îmbunătățirea serviciilor oferite, cât și prin acoperirea nevoilor de fonduri ale unor noi domenii de activitate.

Până în sec. al XIX-lea – sistemul bancar s-a structurat pe trei domenii specifice:

băncile de emisiune, care dețineau monopolul emiterii de bancnote naționale;

băncile comerciale, care acționau ca instituții de intermediere financiară;

instituții financiare specifice, ca de exemplu, casele de economii și cooperativele de credit.

De remarcat pentru această perioadă, este permanenta tendință de dominare reciproca dintre stat și bănci pe de o parte, cât și rivalitatea dintre bănci și instituțiile nebancare, pentru împărțirea operațiunilor de creditare (notari, instituții financiare) pe de altă parte.

Dezvoltarea spectaculoasa a băncilor, începând cu secolul al XX-lea a avut la bază, în primul rând, evoluția mijloacelor de plată: treptat locul monedei metalice a fost preluat de moneda fiduciară, care cu timpul a fost înlocuită și ea de moneda scripturală.

1.2. Evoluția sistemului bancar românesc până în 1989

Primele dovezi ale desfășurării unei activități bancare pe teritoriul României constau într-o serie de plăci de piatră, descoperite într-o zonă cu mine aurifere.

Ulterior, până la apariția băncilor moderne, operațiunile de schimb de monede, acordarea de împrumuturi garantate au fost realizate de către zarafii greci și cămătarii evrei și armeni.

În secolul XIX aceste zărăfii s-au transformat rând pe rând, în “case de bancă”. Prima bancă a fost înființată în 1721 la Sibiu de către Samuel Doboș. Aceasta avea ca obiect de activitate: schimbul de monede, acordarea de împrumuturi, în baza unor garanții, precum și efectuarea diverselor plăți.

Încercări de înființare a unor instituții de acest gen au avut loc și în alte zone ale României și nu totdeauna acestea au fost încununate de succes. Astfel, în 1856 se creează la Iași Banca Națională a Moldovei, dar după doi ani de funcționare dă faliment.

Cea mai importantă realizare în modernizarea sistemului de credit a fost înființarea Casei de Depuneri și Consemnațiuni în 1864. Până la crearea Băncii Naționale ea a fost singura instituție românească de credit care acorda sprijin financiar statului, având totodată și rol de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.

În 1880 la 17 aprilie a fost creată Banca Națională a României, concepută din punct de vedere organizatoric, după modelul Băncii Naționale a Belgiei. S-a decis ca majoritatea capitalului să fie constituită din surse românești în vederea asigurării controlului asupra economiei naționale, cât și în scopul evitării instituirii dominației străine asupra sistemului bancar românesc.

În afară de rolul de bancă unică de emisiune, Banca Națională era abilitată să efectueze operațiuni precum: scontarea de efecte comerciale, scontarea de bonuri de tezaur, până la 20% din capital, comerțul cu aur și argint, acordarea de avansuri pe aur și argint, primirea în depozit a metalelor prețioase și a sumelor de bani în cont curent, acordarea de avansuri, pe bază de efecte publice sau titluri garantate de stat, efectuarea de operațiuni de casa, cumpărarea de efecte publice (titluri de credit).

Înființarea acestei bănci a pus bazele formării sistemului bancar în România.

La sfârșitul secolului al XIX-lea au fost înființate o serie de noi bănci dintre care menționăm: Banca Agricolă-1894, Banca de Scont din București-1896, Banca de Credit Română-1904, Banca Comercială Romînă-1905.

Până în anul 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă, băncile funcționau conform standardelor internaționale și dețineau resurse importante. În anul 1934 a fost înființat Consiliul Superior Bancar, al cărui președinte era guvernatorul Băncii Naționale, și au fost adoptate o serie de legi cu incidență asupra activității bancare.

Banca Națională a României avea un rol important: deținea monopolul emisiunii monetare și asigura acoperirea creditelor de scont în favoarea altor bănci.

După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorita trecerii la economia de comandă și intrării României în zona de influență sovietică.

La 28 decembrie 1946, Banca Națională a României, a fost etatizată devenind Banca Republicii Populare Române – bancă de stat. Odata cu introducerea metodelor de conducere autorizata în economie, s-a redus numărul băncilor.

Prin Decretul nr. 197/1948 s-a prevăzut ca toate băncile private sau de stat, să fie lichidate sau dizolvat; singurele excepții au fost: Banca de Credit pentru Investiții (Societatea Națională de Credit Industrial), Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Ultimele două bănci au fuzionat și au format Casa de Economii, Cecuri si Consemnațiuni care, în octombrie 1949, a primit denumirea de Casa de Economii și Consemnațiuni. Aceasta instituție a deținut monopolul în domeniul depunerilor populației până la sfârșitul anului 1989.

În septembrie 1948, Banca de Credit pentru Investiții a devenit Banca de Investiții.

Începând cu 15 noiembrie 1948, toate operațiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei singure instituții – Banca de Stat (tot Banca Națională a României), care funcționa ca centru de încasări și control al numerarului. Această metodă de distribuire planificata a banilor a permis guvernului să instituie propriul său sistem de conducere centralizată, supraveghere și control al economiei naționale. Sistemul a funcționat astfel până în 1967 când au apărut noi bănci. A fost creată Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară și Banca Română pentru Comerț Exterior, iar Banca Națională a fost reorganizată. Aceste schimbări au fost însoțite de un anumit grad de deschidere, dar conducerea centralizată a continuat să funcționeze în același mod.

Prin reglementările Băncii Naționale, rolul și funcțiile băncilor au fost strict limitate și priveau în principal, atragerea disponibilităților de la populație și din economie și distribuția acestora, conform planului de credite, unor întreprinderi sau unor persoane.

Însă, băncile trebuiau să respecte anumite reglementări stricte, spre exemplu – aveau voie să transfere fonduri către întreprinderi, numai în conformitate cu planul național unic. Ele funcționau ca parte pasivă a afacerilor și erau, în principal unități administrative.

Sistemul centralizat elimina orice formă de concurență între bănci, întrucât funcționau și acționau numai în cadrul unor linii directoare foarte stricte.

Până la sfârșitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii și produse produse bancare.

După 1989, România a fost martoră a multor schimbări, iar trecerea la o economie de piață a determinat creșterea continuă a numărului agenților economici privați.

Acest aspect a determinat nevoia dezvoltării unui sistem bancar care să răspundă solicitării pieței și să asigure ofertă de produse și servicii bancare necesare unei economii de piață.

Reforma sistemului bancar a început în 1990 – 1991, prin elaborarea și adoptarea unei noi legislații bancare privind organizarea și funcționarea băncii centrale și a băncilor comerciale. Noua legislație bancară se referea, în principal, la Legea privind activitatea bancară (nr. 33/1991) și Legea privind Statutul Băncii Naționale a României (nr. 34/1991).

De asemenea, o importanță deosebită o deține Legea societăților comerciale (nr. 31/1990) datorită faptului că băncile sunt, la rândul lor, organizate ca societăți comerciale, în plus fiind necesară autorizarea acordată de Banca Națională a României pe baza criteriilor stabilite prin reglementări și norme speciale. În același timp, au început să apară noi bănci, finanțate fie de stat, fie prin aport de capital privat. Aceste bănci oferă servicii atât statului, cât și agenților economici privați; băncile private preferă să încurajeze și să susțină procesul de privatizare.

1.3. Caracteristicile sistemului bancar românesc în perioada de tranziție

Reforma sistemului bancar a demarat chiar în anul 1990. Sistemul bancar a fost organizat pe două niveluri, o dată cu adoptarea Legii activității bancare (nr. 33/1991) și a Legii privind statutul Băncii Naționale (nr. 34/1991), în care Banca Națională devine instituție de reglementare în acest sector și singura autoritate în domeniul politicii monetare și a politicii valutare, iar pe cel de al doilea nivel situându-se societățile bancare, adică băncile comerciale, care lucrează direct cu titularii de cont.

În luna noiembrie 1991, noile măsuri au prevăzut transferul administrativ al resurselor în valută și al controlului sistemului de schimb valutar la Banca Națională.

Un pas important l-a constituit înființarea Băncii Comerciale Române și preluarea de către această bancă a operațiunilor bancare comerciale ale Băncii Naționale.

Reforma sistemului bancar a făcut pași importanți încă din prima fază a tranziției. Ca o primă concluzie, putem afirma că reforma în sistemul bancar a devansat, în permanență, reforma structurală în domeniul economiei reale.

Potrivit Registrului societăților bancare din România, emis de Banca Națională, la data de 31 iulie 1999, în țara noastră funcționau 40 de bănci și sucursale ale băncilor străine. La acestea se adaugă Casa de Economii și consemnațiuni care prin Legea nr. 66/1996 a fost organizată ca societate bancară. Numărul băncilor comerciale a crescut de la 11 în 1990 la 42 în 2000.

Pe ansamblu sistemului bancar românesc, dacă nu includem rețeaua Casei de Economii și Consemnațiuni, existau un număr de circa 1200 de unități bancare. Rețele importante aveau băncile de stat, băncile private aveau o rețea mai redusă, puține dintre ele dispunând de sucursale în toate județele țării

Băncile cu capital de stat au fost reorganizate ca societăți comerciale în baza Legii nr. 15/1990 privind transformarea întreprinderilor de stat în societăți comerciale și regii autonome.

Acest proces a început prin transformarea băncilor care existau în economia socialistă și anume Banca Română de Comerț Exterior, Banca Agricolă (fosta Bancă pentru Agricultură și Industrie Alimentară), Banca de Dezvoltare (fosta Bancă pentru Investiții), Banca Comercială Română (bancă nou înființată prin preluarea de la Banca Națională a României a operațiunilor comerciale, de deservire a titlurilor de cont) și C.E.C.-ul.

Includerea C.E.C.-ului în cadrul sistemului bancar a fost la acea vreme și până mai târziu, odată cu adoptarea unei legi noi care să-i reglementeze activitatea, destul de discutabilă, datorită pe o parte a limitării impuse asupra operațiunilor efectuate (operațiuni de creditare inexistente sau foarte reduse) sau segmentul de clientelă deservit cu prioritate (era și mai este considerată și în prezent o bancă a populației), iar pe de altă parte beneficiază de o serie de facilități, inexistente în cazul altor bănci (garantarea statului pentru întreaga valoare a depozitelor colectate de la populație) aspect ce crea avantaje în raport cu ceilalți concurenți din cadrul sistemului bancar.

Încă din 1990, dar cu deosebire în 1991, odată cu adoptarea unei noi legislații bancare, au apărut noi bănci semiprivate, private sau de stat. Înființarea unor noi bănci în economia românească este explicată nu numai de monopolizarea acestui sector economic, ci și de o sporire a cererii de resurse financiare în condițiile debutului afirmării inițiativei particulare. Această cerere de resurse financiare putea fi acoperită de acele structuri care avuseseră o oarecare autonomie până în 1990, nefăcând parte din atotcuprinzătoarea “proprietate a întregului popor”, aspect care le permisese să acumuleze resurse importante care , în noile condiții se cereau urgent fructificate, sau de acele structuri care datorită situației de monopol și dimensiunilor avute atât înainte de 1990, cât și după aceea, își consolidaseră finanțele proprii. Aceste structuri vor fi primele ce-și vor înființa propriile bănci, chiar dacă acestea, ulterior, din diverse motive, își vor reduce relațiile cu fondatorii până la eliminare, devenind structuri private propriu-zise. Dintre acestea menționăm:

Banca pentru mica industrie (Mindbank) înființată și sprijinită inițial de cooperația meșteșugărească;

Banca de credit cooperatist (Bankcoop) înființată de cooperația de consum și de credit, cu o evoluție ascendentă în sistemul bancar românesc, cota ei de piață fiind în creștere până în momentul în care activitatea ei a intrat în declin datorită problemelor sistemului bancar românesc; creditului neperformant și un management implicat în scandaluri financiare;

BancPost, înființată de structurile poștei, având în vedere însemnatele resurse financiare vehiculate în mod cotidian de această structură, de caracterul său de monopol care permisese o maximizare a încasărilor și deci și a acumulărilor financiare. Să nu uităm că, probabil, înființarea acestei bănci de către Poșta Română era considerată de fondatori ca normală, în condițiile în care această instituție prestase servicii cu caracter bancar până în 1947, cum ar fi gestionarea cecurilor poștale, sau chiar după acest an, precum serviciile de mandat în contul C.E.C.-ului, sau unele plăți în numerar către populație (pensiile).

Dintre cele trei bănci anterior prezentate primele două erau și sunt bănci cu capital privat, pe când a treia a fost proprietate de stat, urmând a fi privatizată în prima jumătate a anului 1999. BancPost-ul a fost prima bancă privatizată.

Aportul la înființarea noilor instituții bancare provenea nu numai de la structurile financiare puternice, existente la acea vreme în economia românească, ci și de la agenți economici cu capital de stat, sau de la investitori particulari. Ori, în aceste condiții, era simplu ca întreprinderile bogate să se asocieze și să participe la înființarea unor bănci care să concentreze resursele financiare și să le canalizeze, în codiții de eficiență, și pe rând către aceiași asociați, dar și către alții, care aveau nevoie stringentă de fonduri.

Așa s-au înființat inițial băncile “Renașterea Creditului Românesc (Credit Bank) și Dacia Felix. Evident, alături de acționari-firme de stat au fost și firme sau investitori privați. În anii următori, ponderea acționarilor fondatori-firme de stat s-a diminuat, urmare a majorării capitalului pe seama unor agenți exclusiv privați.

Înființarea Băncii Dacia Felix care avea sediul central la Cluj și nu la București înseamnă că o bancă nu trebuie neapărat să aibă sediul central în București, pentru că în România m-ai sunt și alte regiuni dezvoltate economic, cum este de exemplu Ardealul. De menționat că înființarea unor bănci cu caracter, mai degrabă, regional s-au care aveau sediile centrale în alte orașe decât Bucureștiul a continuat și continuă și azi (Arad, Tg. Mureș, Brașov, etc.)

Dar nu numai agenții cu capital de stat au contribuit la formarea sistemului bancar românesc după 1990, ci și agenții cu capital privat sau chiar persoane fizice române din țară sau străinătate. Un exemplu de acest gen îl constituie Banca Comercială “Ion Țiriac”, constituită prin subscripție publică, unde principalul fondator a fost omul de afaceri Ion Țiriac. Ulterior la capitalul acesteia a contribuit și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

În sfârșit, a patra cale de formare a băncilor comerciale românești o constituite înființarea pe teritoriul României a unor filiale ale unor bănci din străinătate, sau chiar înființarea unor bănci cu capital integral străin. Acest proces început încă din anii 1990și 1991, continuă și astăzi, și a fot favorizat de legislația bancară românească, ce nu pune restricții asupra apartenenței capitalului băncilor nou înființate.

Evoluția sistemului bancar între anii 1990-1997 o putem urmări în următorul tabel:

Numărul societăților bancare românești între anii 1990-1997

Tabel nr.1

Sursa B.N.R

Deși numărul băncilor românești cu capital privat a fost în creștere în întreaga perioadă de după 1990, totuși băncile cu capital de stat continuau să domine de la distanță sistemul bancar. Această situație se poate argumenta prin datele din tabelul următor:

Structura societăților bancare în funcțiune în anul 1997

Tabel nr.2

Sursa B.N.R.

Situația prezentată în tabelul de mai sus argumentează caracterul preponderent etatist al sistemului bancar românesc din acel moment.

Situația este inclusă în Raportul pe anul 1998 al Băncii Naționale a României, iar ponderile sunt efectuate pe baza datelor din bilanțurile contabile la 31 decembrie 1998 ale băncilor.

La sfârșitul anului 2001 numărul total de bănci era de 41 din care o singură bancă de stat CEC-ul, 8 sucursale de bănci străine iar restul de 32 bănci cu capital privat românesc și capital privat românesc și străin.

Sistemul bancar românesc a avut perspective mai bune de dezvoltare decât restul economiei, iar dificultățile pe care le-a avut și le are încă se datorează decalajului față de restul economiei, în ce privește reforma în ansamblul ei.

Între anii 1990 și 1993, sistemul bancar a constituit o sursă de subvenționare a economiei naționale. În perioada 1991-1993, rata dobânzii a fost puternic real negativă, ceea ce a contribuit la decapitalizarea băncilor. De altfel, în anii 1992 și 1993, la o rata a inflației (tabel nr.3) calculată la sfârșit de perioada de 199,2%, respectiv 295%, susținerea unei rate real pozitive era greu de acceptat.

(%) Tabel nr. 3

Sursa: Raport 2000 B.N.R.

Caracterul monopolist al economiei și presiunile de natură politică au deturnat sistemul bancar de la rolul său de alocare eficientă a resurselor. Lipsa de performanță a unei mari părți a creditului a creat blocaje, afectând calitatea portofoliilor băncilor.

Începând cu 1994, rata dobânzii a început să fie real pozitivă. Susținerea insuficientă a politicii monetare simultan cu reformele structurale a făcut ca ridicarea ratei dobânzii să contribuie la agravarea problemelor sistemului bancar, și la o deturnare a funcțiilor sale. Într-o anumită măsură, în loc să ofere sprijin financiar pentru susținerea investițiilor, sistemul bancar a fost folosit pentru a acoperi pierderile din economie. O bună parte din pierderi au fost transferate sistemului bancar.

În lipsa unei piețe de capital dezvoltate, sistemul bancar rămâne cel mai important intermediar financiar. Potrivit estimărilor oferite de Banca Națională a României, totalul activelor sistemului bancar a fost în 1998 de 148.005 miliarde de lei , în comparație cu o capitalizare bursieră de 3922,5 miliarde lei. De atunci, decalajul dintre totalul activelor bancare și capitalizarea bursieră a sporit continuu, la sfârșitul anului 2000 fiind de 232673,6 miliarde lei respectiv 9436 miliarde lei.

Sistemul bancar românesc prezintă câteva caracteristici care s-au evidențiat în ultimii ani. Pe lângă caracterul etatist preponderent o altă caracteristică este acea de a avea un grad mare de concentrare.

Deși numărul de bănci a crescut semnificativ în următorii ani, piața bancară românească continua să fie dominată de trei bănci. Este vorba de Banca Comercială Română, Banca Română pentru Dezvoltare și Banca Agricolă.

În luna decembrie 1998, aceste bănci, la care se adăuga Bancorex-ul încă în funcțiune la acea dată, dețineau 58,4% din totalul activelor sistemului bancar. Dacă adăugăm și Casa de Economii și Consemnațiuni, totalul activelor acestor bănci depășea două treimi din întreaga piață bancară.

Banca Națională a României ne oferă și alte date statistici pentru a sublinia gradul înalt de concentrarea sistemului bancar în acea perioadă. Astfel la sfârșitul anului 1998, băncile amintite dețineau:

50,5% din capitalul social vărsat;

53,7% din fondurile proprii ale societăților bancare, persoane juridice române;

58% din depozitele în lei;

56,2% din depozitele în valută;

ale sistemului bancar românesc.

De asemenea băncile respective furnizau:

67,7% din creditele guvernamentale;

63,5% din creditele în valută.

Pe lângă concentrare, o altă caracteristică a sistemului bancar o reprezintă segmentarea, care s-a suprapus peste natura sau proveniența capitalului social bancar.

Astfel, băncile cu capital majoritar de stat au fost implicate, în special, în finanțarea sectorului de stat. Finanțare care mai ales în perioada 1991-1993, când rata dobânzii a fost puternic negativă, însemnând, practic, o subvenționare implicită a economiei naționale.

În mod similar, băncile cu capital privat au finanțat sectorul privat.

Din păcate, experiența celor două bănci private, Dacia Felix și Credit Bank, aflate după 1989, printre primele bănci private din România, a arătat că acționarii nu au înțeles întotdeauna semnificația activității bancare. În cazul acestor două bănci, amintite, politica unor acționari urmărea exclusiv propriul interes, sacrificându-se interesele pe termen lung ale băncii și ale clienților, aducând astfel băncile respective în pragul falimentului.

Abia în anul 1999 s-a consemnat primul faliment oficializat juridic al unei bănci românești din perioada modernă, Banca Albina, în condițiile în care bănci precum Dacia Felix, Credit Bank sau Columna se aflau practic de mai mult timp în sistemul de faliment, însă nu au putut fi penalizate de legislația în domeniu.

Tot în anul 1999 a avut loc cel mai spectaculos eveniment ce a afectat sistemul bancar, absorbția Bancorex de către Banca Comercială Română. Dictat de unele cerințe administrative și mai puțin de un impuls al administrațiilor celor două bănci, procesul fuziunii reprezintă o premieră în cadrul economiei bancare din ultimii 10 ani și de asemenea, cea mai viabilă variantă de soluționare a instabilității manifestate în cadrul sistemului bancar.

Băncile străine s-au implicat în principal în finanțarea unor companii străine de preferință de aceeași proveniență ca și banca mamă.

Având în vedere faptul că, în ultimii ani, capitalul autohton nu a putut genera capital bancar și că, în schimb, băncile străine continuă să-și deschidă reprezentanțe sau chiar să înființeze bănci sau să cumpere bănci românești, tendința va fi de sporire a ponderii capitalului străin în sistemul bancar românesc.

La sfârșitul anului 2001 activele bilanțiere ale băncilor cu capital privat sau majoritar privat (inclusiv sucursalele băncilor străine) reprezentau 58,19% din total active din sistemul bancar. Activele bilanțiere ale băncilor cu capital străin sau majoritar străin (inclusiv sucursalele băncilor străine) reprezentau 55,25% din total active din sistemul bancar.

Capitolul II. Banca centrală și implicarea acesteia în reforma economico-financiară

În termeni generali, o bancă centrală acționează ca o instituție, din partea statului, pentru a stabili și coordona politica monetară și de credit a economiei. Banca centrală are un rol deosebit în menținerea stabilității monedei naționale și a încrederii publicului în bănci.

Băncile centrale au, în general, următoarele funcții (deși, uneori, aceste responsabilități sunt împărțite cu alte organisme guvernamentale):

asigurarea stabilității monetare;

stabilirea și implementarea politicii monetare și de credit;

emisiunea de monedă;

administrarea rezervelor valutare;

monitorizarea cursurilor valutare;

supravegherea instituțiilor financiar-bancare, acționează ca bancă a băncilor;

împrumutător de ultimă instanță;

 acționează ca agent al statului și ține în evidențele sale Contul general al trezoreriei statului;

asigurarea de fonduri pentru stat;

asigurarea legăturii cu organizațiile financiar-bancare internaționale;

analist al condițiilor monetare și economice.

Băncile centrale nu exercită funcțiile unei bănci comerciale și deci nu concurează celelalte bănci.

Banca centrală decide care entități pot opera ca bănci și stabilește regulile de emitere a autorizațiilor de funcționare a băncilor. Ea monitorizează activitatea băncilor comerciale, pe de o parte, cerându-le periodic rapoarte financiare și statistice, iar pe de altă parte, prin efectuarea de controale la sediul acestora.

Băncile care au probleme financiare intră în supravegherea specială a băncii centrale. Dacă împrejurările o cer, ea va asigura un “portofoliu de salvare”, pentru ca publicul să nu-și piardă încrederea în sistemul bancar.

În România bancă centrală este Banca Națională a României.

2.1. Funcțiile specifice ale băncii naționale a României în perioada actuală

Înainte de 1990, Banca Națională a României îndeplinea funcții legate de conducerea politicii monetare, dar avea, în același timp, și atribuții care aparțineau băncilor comerciale.

Reforma sistemului bancar demarată chiar din anul 1990 a dus la înființarea Băncii Comerciale Române care a preluat toate operațiunile bancare comerciale ale Băncii Naționale. O dată cu adoptarea Legii activității bancare (nr. 33/1991) și a Legii privind statutul Băncii Naționale (nr. 34/1991), a fost creat sistemul bancar în două niveluri, în care Banca Națională devine instituție de reglementare în sectorul bancar și singura autoritate în domeniul politicii monetare și a politicii valutare.

Potrivit Legii nr. 34 din 29 martie 1991 privind Statutul Băncii Naționale a României, aceasta “stabilește și conduce politica monetară și de credit, în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale”.

La data apariției legii, capitalul propriu al Băncii Naționale era de 5miliarde lei și aparținea în întregime statului român. Ulterior capitalul a crescut în iulie 1998 la 100 miliarde lei, în decembrie 1999 la 146,490 miliarde lei, iar din aprilie 2000 capitalul propriu al Băncii Naționale s-a ridicat la 146,491 miliarde lei.

Potrivit aceleiași legi, profitul, după constituirea fondului de rezervă, rămânea la dispoziția Consiliului de Administrație. Destinația profitului se va schimba ulterior, legea obligând la vărsarea unei cote de 80% către bugetul statului.

Potrivit Legii nr. 34/1991, atribuțiile principale ale Băncii Naționale Române sunt:

emisiunea de bancnote și monede metalice, ca unică instituție autorizată în acest sens;

derularea de operațiuni cu societățile bancare și alte instituții de credit;

stabilirea taxei oficiale a scontului, precum și ratele dobânzilor de refinanțare a societăților bancare;

stabilirea regimului rezervelor minime obligatorii;

autorizarea și supravegherea societăților bancare ce operează în România;

acordarea de împrumuturi de ultimă instanță societăților bancare aflate în criză de lichiditate, în condițiile stabilite de Banca Națională a României;

ținerea, în evidențele sale, a contului curent al Trezoreriei statului;

acordarea de împrumuturi bugetului administrației centrale de stat;

stabilirea și conducerea politicii valutare a statului.

Legat de perioada de tranziție de la o economie centralizată la economia de piață Banca Națională a României are atribuții speciale, respectiv:

asigurarea unei concurențe loiale între bănci;

încurajarea dezvoltării unei practici bancare corecte, care să sprijine dezvoltarea unui sector privat sănătos.

Capacitatea de supraveghere a Băncii Naționale conferită de prevederile Legii nr. 34/1991 este destul de redusă. Articolul nr. 26 al Legii privind Statutul Băncii Naționale a României prevede posibilitatea ca B.N.R. “să emită reglementări și să ia măsuri, în conformitate cu prevederile legii, pentru a asigura viabilitatea sistemului bancar”.

Legea respectivă nu acordă Băncii Naționale posibilitatea declanșării procedurii de încetare de plăți. Situațiile apărute la băncile Dacia Felix și Credit Bank se datorează și incapacității Băncii Naționale de a reacționa cu fermitate în cazurile de acest fel.

Procedura falimentului societăților bancare se asemăna la acea dată celei pentru societățile comerciale nebancare și nu acorda nici un rol Băncii Naționale, cu excepția situațiilor în care, potrivit legii falimentului, juca rolul de creditor principal.

Lacunele Legii ne 34/1991, au apărut în urma diferitelor situații economico-financiare pe care această lege nu le avusese în vedere. Urmare a acestei situații a fost votarea unei noi legi bancare, respectiv o nouă lege privind statutul Băncii Naționale a României cu regim de lege organică. Legea nr.101 din 26 mai 1998, modifică legea similară votată în anul 1991.

Legea 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României cuprinde următoarele elemente de noutate:

enunțarea mai clară a atribuțiilor Băncii Naționale a României;

colaborarea cu autoritățile statului;

precizarea mai clară a conținutului politicii monetare;

instituirea autorității exclusive a Băncii Naționale în domeniul reglementării și supravegherii sistemelor de plăți;

sporirea rolului Băncii Naționale ca finanțator de ultimă instanță al sistemului bancar;

creșterea rolului Băncii Naționale în ceea ce privește supravegherea bancară;

lărgirea gamei de operațiuni în contul statului

îmbunătățirea modului în care se evidențiază rezultatele financiare, în conformitate cu standardele financiare internaționale.

Legea stabilește mărimea capitalului social al Băncii Naționale, nivelul fondului de rezervă, modul de alcătuire a bugetului de venituri și cheltuieli, de reglare a contului de profit și pierderi, posibilitatea de reevaluare a activelor și pasivelor, precum și determinarea și utilizarea profitului net. Legea stabilește că partea din profitul net rămasă după îndeplinirea cerințelor legate de mărirea capitalului propriu, răscumpărarea titlurilor de stat, constituirea fondului de dezvoltare, fondul de participare a salariaților la profit și alte destinații stabilite de Consiliul de Administrație se virează în totalitate la bugetul de stat.

Legea 101/1998 stabilește conducerea Băncii Naționale care este asigurată de un Consiliu de administrație numit de Parlament, la propunerea primului ministru. Membrii Consiliului de administrație nu pot fi parlamentari sau membrii unui partid politic. Numirile se fac pe o perioadă de opt ani, mandatul putând fi reînnoit. Revocările din funcție ale membrilor Consiliului de administrație se fac de către Parlament la propunerea primului ministru.

Consiliul de administrație

Este compus din:

guvernator, în calitate de președinte,

prim-viceguvernator, în calitate de vicepreședinte,

doi viceguvernatori,

alți cinci membri.

Și are următoarele atribuții:

hotărăște asupra măsurilor în domeniul politicii monetare, valutare, de credit și plăți;

hotărăște asupra organizării interne;

stabilește direcțiile principale în conducerea operațiunilor și răspunderilor ce revin aparatului Băncii Naționale.

Gestiunea zilnică este încredințată guvernatorului. Acesta numește în funcție personalul din aparatul de control al băncii și directorii sucursalelor, filialelor și agențiilor. Guvernatorul reprezintă Banca Națională în relațiile cu terți, semnând tratate și convenții.

Comisia de cenzori, formată din cinci membri, este numită de Consiliul de administrație, care are ca atribuții verificarea gestiunii Băncii Naționale, întocmind rapoarte anuale asupra bilanțului și contului de profit și pierdere.

Banca Națională este supusă controlului Curții de Conturi.

2.1.1 Funcția de emisiune monetară a Băncii Naționale a României

Emisiunea monetară înseamnă punerea în circulație a banilor de hârtie sau metal, sau a hârtiilor de valoare, adică a înscrisurilor care atestă participarea la formarea unui capital sau la acordarea unui împrumut (bancnotă, cambie, obligațiune, acțiune, cec, titlu de credit, etc.)

Banca Centrală deține monopolul emisiunii monetare. Banca Națională a României asigură tipărirea bancnotelor și baterea monedei metalice și ia măsuri pentru păstrarea în siguranță a celor ce nu sunt puse în circulație, precum și pentru custodia și distrugerea lor când aceasta este necesară, distribuie emisiunea monetară realizată și administrează rezerva de numerar sub formă de bancnote și monede metalice.

Emisiunea se produce numai în limita prevederilor din graficele de încasări și de scoaterea de la fondul de rezervă ale sucursalelor potrivit normelor elaborate în baza Legii Statutului Băncii Naționale Nr. 101/1 iunie 1998.

În principiu moneda se emite în concordanță cu dezvoltarea economică; producția industrială, agricolă, activitatea comercială, servicii, etc.

Structura emisiunii bănești în valori reale și procentuale o putem urmări în Tabelul nr .4.

Tabel nr. 4

Sursa Raportul B.N.R. /2000

Reglementarea circulației numerarului la nivelul economiei românești atribuie Băncii Naționale un rol important în domeniul emisiunii monetare în ideea asigurării și menținerii stabilității banilor potrivit cerințelor economiei naționale.

În ceea ce privește emisiunea monetară și punerea numerarului în circulație trebuie subliniat faptul că nu orice punere a numerarului în circulație, respectiv scoatere din fondul de rezervă, constituie emisiune.

În măsura în care numerarul pus în circulație de unele sucursale ale Băncii Naționale se compensează cu numerarul retras din circulație de alte sucursale ale Băncii Naționale acesta nu constituie o emisiune ci numai o reglare operativă a circulației numerarului. Rezultă deci că operația de emisiune poate fi considerată numai în cazul când numerarul pus în circulație de unele sucursale depășește numerarul retras din circulație de către celelalte sucursale, apărând deci un excedent în circulație la nivelul întregii economii naționale.

Numerarul cuprinzând biletele de bancă și moneda metalică poate să existe fie în fondurile de rezervă, fie în circulație. Cel existent în fondurile de rezervă, fiind doar o rezervă pentru emisiunile viitoare nu poate fi considerat bani efectivi ci semne bănești. În această calitate apare numai numerarul existent efectiv în sfera circulației.

Cele două sfere mari în care se evidențiază banii: fondurile de rezervă și casa de circulație se găsesc cu prilejul punerii și respectiv al retragerii numerarului din circulație în raport invers proporțional, respectiv, atunci cînd se retrage numerar din circulație scade casa de circulație și crește fondul de rezervă.

Emisiunea bănească, implicit reglementarea operativă a circulației numerarului presupune punerea și retragerea numerarului în și din circulație.

Punerea numerarului în circulație are loc din fondurile de rezervă constituite inițial și alimentate ulterior pe măsura necesităților. Cu prilejul retragerii numerarului din circulație numerarul uzat se înlocuiește cu altul nou, iar cel uzat se distruge.

Alimentarea tezaurelor și a fondurilor de rezervă se realizează pe seama biletelor de bancă și monedelor metalice realizate de către Monetăria Statului și Imprimeria Națională care mai întâi sunt evidențiate la nivelul Băncii Naționale.

În vederea asigurării numerarului necesar desfășurării operațiunilor de casă, Banca Națională constituie la nivelul Centralei fondul de rezervă în bancnote și monedă metalică.

Banca Națională a României este unica instituție autorizată în operațiunile de emisiune monetară, administrând, totodată, rezerva de bancnote și monede metalice, elaborând programul de emisiune monetară și asigurând punerea în circulație, prin intermediul societăților bancare, a masei monetare.

Legea stabilește că emisiunea monetară a Băncii Naționale a României va avea acoperire în rezerva internațională a României, creditele acordate de aceasta statului, titlurile din portofoliu de investiții al băncii, creditele acordate societăților bancare, efectele de comerț pe care banca le-a scontat.

2.1.2 Relația Băncii Naționale a României cu societățile bancare. Funcția de creditare

Una din atribuțiile principale ale Băncii Naționale a României, este și aceea de a derula operațiuni cu societățile bancare. Banca Națională are competența de a sconta și resconta efectele de comerț și bonurile de casă prezentate de societățile bancare, precum și de a acorda credit societăților bancare.

Serviciile de creditare ale Băncii Naționale a României se manifestă sub forma funcției de împrumutător de ultimă instanță pe care o are banca centrală, funcție ce se concretizează în acordarea creditelor lombard.

Creditele lombard sunt de regulă acordate pe termen de o zi (over night), iar dobânzile au valoare ridicată. Rolul acestor credite este de a acoperi soldul debitor al contului curent al băncii comerciale solicitante, sold rezultat ca urmare a faptului că plățile dispuse de această bancă depășesc ca mărime încasările acesteia. Banca Națională a României în acordarea acestui tip de credit impune anumite restricții în legătură cu mărimea și garantarea lui.

Banca Națională a României, pune la dispoziția băncilor comerciale autorizate să funcționeze în România servicii de cont curent, servicii de creditare și politici de tarifare rațională a serviciilor de plăți. Prin lege băncile comerciale sunt obligate să-și deschidă conturi curente la Banca Națională a României. Aceste conturi sunt folosite pentru efectuarea decontărilor interbancare și pentru menținerea rezervei minime obligatorii.

În cadrul operațiunilor Băncii Naționale a României cu societățile bancare o responsabilitate deosebită revine acesteia în legătură cu sistemul de plăți. Astfel, rolul Băncii Naționale a României în domeniu se manifestă sub forma:

reglementării sistemului de plăți și de supraveghere a modului de aplicare a acestor norme;

oferirea unor servicii de plăți pentru agenții bancari;

controlul circuitelor de plăți.

Deși primele reglementări bancare permiteau formarea unor sisteme de plăți independente de Banca Națională a României totuși aceasta a intervenit devenind unicul furnizor de servicii de plăți interbancare. Explicația unei astfel de stări stă în următoarele:

cooperare redusă a băncilor comerciale în domeniul plăților;

deteriorarea puternică a calității serviciilor de plăți oferite de băncile comerciale;

creșterea riscurilor în efectuarea plăților, manifestată pe fondul unei siguranțe financiare scăzute.

Toate aceste motive au făcut ca Banca Națională a României să adopte o politică intervenționistă în domeniul plăților fără numerar, politică ce a avut următoarele coordonate:

reglementarea celor mai importante instrumente de plată (cecul, ordinul de plată, cambia, biletul la ordin, direct debitul, ordinul de plată electronic.

au fost standardizate circuitele de decontare ale principalelor instrumente de plată – cec, ordin de plată, cambie, bilet la ordin.

au fost reglementate modalitățile de transfer ale fondurilor, punându-se altfel bazele unor subsisteme de plăți distincte.

organizarea unui sistem de evidență a conturilor curente și de depozit ale băncilor comerciale.

Dezvoltarea sistemelor de plăți, în mod inerent, impune și o creștere corespunzătoare a riscurilor. De aici, necesitatea monitorizării acestor riscuri printr-o instituție specială “Centrala incidentelor de plăți”- CIP, ce a început să funcționeze în februarie 1997.

CIP funcționează în cadrul Băncii Naționale a României și are rolul de a crea o bază de date privitoare la clienții rău platnici, de a valorifica informațiile legate de incidentele de plăți și de a stimula încrederea publicului în utilizarea plăților fără numerar.

Analiza incidentelor de plăți din fișierele CIP, în primele luni de funcționare (februarie-iunie 1997), indică un număr de circa 1500 instrumente de plată refuzate la plată, ponderea dominantă revenind cecurilor ( circa 90% din total). Valoarea acestor plăți refuzate fiind de 81 miliarde lei. De asemenea, în aceeași perioadă, CIP a înregistrat un număr de circa 3400 de cecuri furate sau pierdute. Totodată, în Fișierul Național al Persoanelor cu Risc au fost înregistrate 862 de persoane ce au generat incidente de plăți (861 fiind persoane juridice), din acestea 653 fiind sub interdicție bancară, nemaiputând emite cecuri sau alte instrumente de debit timp de un an.

În perioada 1992-1996 Banca Națională a elaborat o serie de norme necesare instituirii prudenței în domeniul bancar:

adecvarea capitalului (solvabilitatea): fondurile proprii ale unei societăți bancare, formate din capitalul propriu și capitalul suplimentar trebuie să reprezinte cel puțin 8% din totalul activelor și a elementelor din afara bilanțului ponderate în funcție de gradul de risc;

expunerile mari: împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, 20% din totalul fondurilor proprii ale băncii;

expunerea valutară: la sfârșitul fiecărei zile lucrătoare, poziția valutară totală nu poate să depășească 10% din totalul fondurilor proprii ale băncii;

participarea unei societăți bancare la capitalul social al societăților nebancare: nu poate depăși 20% din capitalul unei firme care nu are legătură cu activitatea bancară;

participarea unei societăți bancare la capitalul altei bănci: până la maximum 5% din capitalul acesteia, cu condiția participării și a unei societăți bancare persoană juridică străină sau a unei instituții financiare internaționale;

clasificarea împrumuturilor (creditelor ) acordate: în funcție de riscul acestora, pe 5 categorii: “standard”, “în observație”, “substandard”, “îndoielnic”, “pierdere”.

rezerva generală pentru riscul de credit și provizioanele specifice de risc: privesc nevoile de asigurare a băncii împotriva riscurilor la creditele acordate;

debitorilor aflați în relații speciale cu societățile bancare regulamentul privind împrumuturile acordate acestora;

reguli privind pregătirea și experiența profesională: necesare asigurării calității și activității eficiente a conducătorului de bancă.

2.1.3 Funcția de bancă a băncilor

Atribuții pe care le are Banca Națională a României în raport cu celelalte societăți bancare o pun pe aceasta în situația de bancă a băncilor.

Un rol al băncii centrale este acela de a acționa ca bancher al altor bănci. Băncile centrale solicită celorlalte bănci să-și păstreze, la banca centrală, o parte a depozitelor, sub formă de rezerve, ca depozite nepurtătoare de dobândă (sau cu o dobândă mică). Acesta este un aspect al procesului general de control monetar, ridicând sau coborând nivelul cerut al rezervelor, banca centrală poate mări sau micșora capacitatea băncilor de a acorda credite.

Banca centrală mai poate deține conturi ale băncilor comerciale, utilizate în decontarea datoriilor interbancare.

2.1.4 Politica valutară a Băncii Naționale Române, ca factor esențial al funcției de gestiune a rezervelor internaționale ale țării

Pentru stabilirea și conducerea politicii valutare a statului, legea stipula ca atribuții ale Băncii Naționale a României următoarele:

emiterea reglementărilor cu privire la operațiunile în valută, în vederea protejării monedei naționale;

elaborarea balanței de plăți externe și a balanței creanțelor și angajamentelor externe;

stabilirea și publicarea cursurilor de schimb la care Banca Națională și alte persoane juridice autorizate efectuează operațiunile în aur și în valută;

autorizarea, reglementarea și supravegherea persoanelor juridice care au obținut autorizarea de a efectua tranzacții valutare;

emiterea de reglementări privind controlul tranzacțiilor valutare pe teritoriul țării;

păstrarea și administrarea rezervelor internaționale ale statului.

Până la sfârșitul anului 1993 nivelul rezervelor valutare ale Băncii Naționale a fost foarte scăzut, ca urmare atât a tensiunilor balanței de plăți externe, cât și a politicii deliberate de a lăsa la dispoziția băncilor, fără restricții, active în valută, la nivelul dorit de acestea, pentru a face față operațiunilor proprii și celor ale clienților lor. Această tactică a Băncii Naționale – în cadrul procesului de descentralizare a deciziei economice – a avut ca scop menținerea încrederii operatorilor în regimul valutar și evitarea întârzierilor în repatrierea încasărilor valutare.

Începând din 1994, Banca Națională a activat mult mai hotărât pentru a-și constitui propria rezervă valutară la un nivel asigurator. Astfel, în cursul anului respectiv Banca Națională a efectuat o operație de conversie a stocului excedentar de argint în aur, într-un moment în care raportul prețurilor celor două metale prețioase era foarte avantajos, fapt care a condus la creșterea rezervelor oficiale de aur cu peste 5,6 tone.

În general, acumularea s-a făcut pe seama:

cumpărărilor de pe piața internă, ca urmare a ameliorării rezultatelor din comerțul exterior și a faptului că exportatorii nu au mai continuat tendința de acumulare a depozitelor în valută, ca formă de protecție împotriva pierderii substanței banilor, în condițiile ratelor negative ale dobânzilor;

împrumuturilor externe, ce includ tragerile din împrumuturi acordate de creditori oficiali, FMI și BIRD, cât și împrumuturile obținute pe baze comerciale de Banca Națională;

alte surse: depozite în valută atrase de alte bănci, venituri din dobânzi și dividende și alte încasări valutare.

Plățile efectuate de Banca Națională din rezerva valutară au avut ca obiectiv:

vânzări pe piața valutară internă, în scopul calmării presiunilor speculative, atunci când acestea au apărut;

plăți externe ce au reprezentat rate, dobânzi și comisioane la credite – inclusiv de la FMI – precum și garanții emise de statul român pentru importuri efectuate în anii anteriori;

În ansamblu, Banca Națională intenționează să fie un cumpărător net de devize, în acest fel putând fi evitată și suspiciunea că intervenția băncii centrale vizează “înghețarea” cursului pe paliere nerecunoscute de piață.

milioane dolari USA Tabel nr. 5

Sursa Raportul B.N.R. /2000

Evoluția rezervelor valutare existente la sfârșitul fiecărui an (tabelul nr. 5) este deosebit de importantă, atât pentru asigurarea sustenabilității contului curent al balanței de plăți, cât și pentru a semnaliza – pe plan intern și extern – ameliorarea performanțelor economiei. Creșterea nivelului net al rezervelor internaționale din sistemul bancar s-ar putea realiza prin creșterea în continuare a exporturilor, dar și prin atragerea de resurse pe termen mediu și lung din exterior, în special sub forma investițiilor directe.

Evoluția volumului de vânzări și cumpărări efectuate pe piața valutară interbancară (Tabel nr. 6) confirmă trendul general al pieței, determinat de relaxarea relativă a politicii monetare și stabilizarea principalilor indicatori macroeconomici.

Valori medii Tabel nr. 6

Sursa Raportul B.N.R./2000

Din analiza evoluției volumului de vânzări și cumpărări de valută pe piața interbancară se pot desprinde următoarele concluzii:

reducerea volumului cumpărătorilor de valută la nivelul sistemului bancar a avut drept cauze atât menținerea unui nivel redus al exporturilor, cât și reducerea fluxului capitalului străin de portofoliu pe piața românească. Acest fapt a fost cauzat de așteptarea apariției normelor Băncii Naționale de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență privind investițiile străine, cu referire la repatrierea liberă a capitalurilor și a câștigurilor de capital;

volumul vânzărilor de valută a înregistrat o creștere constantă, în strânsă legătură cu relaxarea politicii monetare, reducerea nivelului dobânzilor active conducând la o creștere ușoară a creditului neguvernamental care, la rândul său a generat o creștere, în principal, a volumului importurilor de completare pentru producție;

evoluția tranzacțiilor valutare interbancare a urmat trendul determinat de creșterea vânzărilor de valută pe piață, volumul tranzacțiilor interbancare reducându-se pe măsura creșterii volumului vânzărilor, dar menținându-se la un nivel care a asigurat pieței o lichiditate relativă a tranzacțiilor și a dat posibilitatea Băncii Naționale să intervină pe piață în scopul achiziționării de valută pentru rezerva administrativă.

În prezent, Banca Națională a reușit, prin achiziționarea de valută pe piață și prin obținerea unor finanțări instituționale externe, să crească rezerva valutară aflată în administrarea sa până la un volum de 4 miliarde USD.

2.2 Politica monetară și de credit promovată de banca națională a româniei în perioada tranziției la economia de piață

Politica monetară include măsurile luate de autoritățile monetare pentru a reglementa sau influența condițiile monetare ale economiei, vizând, în principal, nivelul și evoluția masei monetare, nivelul general al ratei dobânzii, modul de acordare a creditelor, evoluția cursului valutar. În general, prin politica monetară se urmărește stabilitatea evoluției prețurilor.

Evoluția masei monetare în variație procentuală față de sfârșitul anului anterior o putem urmări în Tabelul nr. 7.

– variație procentuală – Tabel nr. 7

Sursa Raportul B.N.R /2000

Evoluția bazei monetare între anii 1996-2000 o puteți urmări în tabelul nr. 8. Se observă o creștere constantă a bazei monetare în această perioadă.

media zilnică (miliarde lei) Tabel nr. 8

Sursa Raportul B.N.R./2000

Din legea privind statutul Băncii Naționale a României rezultă că una din funcțiile acesteia este și aceea de a conduce politica monetară a statului. În prezent, principalele instrumente de politică monetară utilizate în România sunt:

volumul creditului de refinanțare acordat de Banca Națională și implicit dobânda la aceste credite;

regimul rezervelor minime obligatorii;

politica de piață liberă;

depozitele pe termen la Banca Națională a României.

2.2.1 Politica de credit

În condițiile unor garanții stipulate prin lege, Banca Națională poate acorda băncilor credite pe termene ce nu pot depăși 90 de zile. Banca Națională are o capacitate discreționară de a permite accesul la facilitățile sale de refinanțare. În acest fel, Banca Națională stabilește condițiile de creditare, nivelul minim al ratei dobânzii la creditele acordate băncilor și criteriile pe care trebuie să le îndeplinească băncile pentru a putea solicita astfel de credite, fie pe baze discreționare, fie pe baze competitive.

Facilitățile permanente acordate băncilor de către Banca Națională a României pot fi urmărite în tabelul nr. 9.

Tabel nr. 9

Creditul de refinanțare are rolul de a alimenta cu lichidități băncile comerciale, volumul său depinzând de cererile acestora, dar în condițiile (termene, dobânzi, utilizare) stabilite de Banca Națională. Prin intermediul acestor credite banca noastră centrală își manifestă funcția de creditare.

Principalele tipuri de credite acordate de Banca Națională a României societăților bancare sunt:

Creditul structural care are la bază mecanismul scontului. Concret, o bancă care beneficiază de astfel de credit este autorizată să utilizeze fonduri dintru-un cont deschis la Banca Națională, până la limita unui plafon și până la o scadență determinată. Acest credit este garantat cu efecte de comerț (cambii, bilete la ordin). Plafonul creditului se stabilește de Banca Națională pentru fiecare bancă în parte și poate fi redus sau anulat cu un preaviz de 48 de ore. Dobânda la aceste credite se situează la nivelul taxei oficiale a scontului.

Creditul de licitație este principala formă de finanțare a băncilor comerciale de către Banca Națională. Seconsideră că această formă de refinanțare a anticipat politica de piață liberă (“open market”). Termenul de acordare a creditului este de 15 zile ți este garantat cu titluri de stat. Volumul total al creditului se stabilește de Banca Națională la nivelul întregului sistem bancar și pentru o durată fixă. Fiind un credit de licitație dobânzile se stabilesc pe cale de competițională în cadrul fiecărei ședințe de licitație.

Creditul special este considerat ca având un caracter excepțional, termenul de acordare fiind de 30 de zile. Garantarea acestui tip de credit se face cu titluri de stat sau cu active reale din patrimoniul băncii comerciale solicitante. Creditul se acordă acelor bănci care se află în criză de lichiditate și în consecință instituțiile de credit care îl solicită trebuie să prezinte Băncii Naționale și un program de redresare financiară. Dobânda se stabilește de regulă de Banca Națională și se calculează la soldul angajamentului, achitându-se la scadență.

Creditul lombard (numit inițial overdraft) este o altă formă de finanțare specială a băncilor comerciale. Rolul acestui credit este acela de a facilita băncilor comerciale să-și închidă zilnic soldurile debitoare ale conturilor deschise la Banca Națională, solduri rezultate la sfârșitul zilei în urma încasărilor băncii și, respectiv, al plăților efectuate de aceasta. Creditul trebuie garantat cu titluri de stat sau alte titluri acceptate de Banca Națională, nedepunerea garanțiilor necesare conduce la diminuarea volumului creditului până la valoarea acestora.

Majorarea dobânzilor la creditul de refinanțare, acordat de Banca Națională și care semnifică debutul unei politici de luptă împotriva fenomenelor inflaționiste, survine după o recrudescența a acestor fenomene (maximele inflaționiste din anul 1992, 1993, 1994). În urma majorării dobânzilor, procesele inflaționiste cunoșteau o calmare, pentru a cunoaște în viitor noi pușee. Această alternanță își poate găsi explicația în lipsa de consistență a politicii monetare și că, aceasta nu este sprijinita de măsuri în economia reală.

În concluzie, creditul de refinanțare poate fi apreciat ca un instrument cu o anumită relativitate în practică, atâta vreme cât el permite, ca în condițiile în care se propun măsuri de politică monetara restrictive, de combatere a inflației, aprovizionarea economiei cu lichidități se menține la un nivel ridicat.

Creditele de refinanțare, cu costuri sub cele medii, au ca efect perpetuarea activităților economice cu eficiență scăzută, în planul economiei reale, iar pentru societățile bancare o selecție mai riguroasă a debitorilor și un control și supraveghere redusă a beneficiarilor refinanțării cu dobânzi sub medie.

2.2.2 Politica rezervelor minime obligatorii

Politica rezervelor minime obligatorii a fost adoptat în România în 1992, toate băncile comerciale autorizate trebuie să păstreze în conturi deschise la Banca Națională aceste rezerve. Deși instrumentului i se recunosc și caracteristici prudențiale, el asigurând băncile în caz de imposibilitate de recuperare a creanțelor imobilizate în împrumuturi, atunci când se solicită retrageri de depozite, el a fost introdus în România din rațiuni de politică monetară, pentru a limita capacitatea de creditare a băncilor comerciale.

Banca Națională a României a folosit rezervele minime obligatorii ca un instrument activ pentru atingerea anumitor scopuri de politică monetară. Deși în literatura de specialitate se critică modificarea la intervale scurte a regimului rezervelor minime obligatorii, ca urmare a faptului că introduce un element de incertitudine în programarea activelor și pasivelor bancare, Banca Națională a folosit intens instrumentul pentru realizarea obiectivelor de politică monetară.

Ratele rezervelor minime obligatorii precum și rata dobânzii la disponibilitățile pe care le au băncile la banca centrală le putem urmări în tabelul nr. 10.

Tabel nr. 10

Sursa Raportul B.N.R. /2000

Pentru implementarea noului sistem de plăți, Banca Națională a României, pune la dispoziția băncilor comerciale autorizate să funcționeze în România servicii de cont curent, servicii de creditare și politici de tarifare rațională a serviciilor de plăți. Prin lege băncile comerciale sunt obligate să-și deschidă conturi curente la Banca Națională a României. Aceste conturi sunt folosite pentru efectuarea decontărilor interbancare și pentru menținerea rezervei minime obligatorii.

2.2.3 Politica de piață liberă

Politica de piață liberă sau “open market” este al treilea instrument de politică monetara și a fost introdus cu titlu experimental în aprilie 1997, aplicarea instrumentului a fost convenita cu FMI și urma să se facă până la 31 martie 1997. Finanțarea datoriei publice a statului prin emisiunea certificatelor de trezorerie, subscrise de agenți bancari sau nonbancari, se făcea încă din perioada 1993-1994, dar ea nu avea la bază mecanismele competiționale (licitația). Introducerea licitației în subscrierea certificatelor a avut ca premise:

pe de o parte, aplicarea unei politici monetare restrictive începând cu luna decembrie 1996, dar îndeosebi în primul trimestru al anului 1997. Această politică s-a tradus prin creșterea ratelor de dobândă la nivelele real pozitive și implicit o oarecare stopare a fenomenelor inflaționiste;

pe de altă parte, în aceeași perioadă, economia românească s-a confruntat cu un val de intrări de valută ce își căutau plasamente avantajoase fie pe piața monetară, fie pe cea de capital.

Instrumentul prin care s-a sterilizat masa monetară, în lei, ce apărea pe piață, în urma cumpărării de valută, fiind vânzarea pe calea licitației a titlurilor emise de stat, renunțându-se la procedura subscripției publice a titlurilor ce se practicase până atunci.

Deși nu era un instrument de “open market” propriu-zis, era totuși un început. Licitația sa bucurat de un adevărat succes din partea băncilor comerciale, valoarea ofertei (tabelul nr.11) fiind depășită de circa trei ori de cerere, iar numărul participanților crescând de peste 2,5 ori.

– miliarde lei – Tabel nr. 11

Sursa: Piața financiară nr. 4/1997 pag. 20

Nereglementarea acestui instrument și statisticile opace fac imposibilă concluzionarea asupra eficienței instrumentului în România, dar dau speranță asupra randamentului politicii de “open market “ și în economia țării noastre.

Contul de depozit deschis la banca centrală este un instrument de politică monetară care se aplică în românia începând cu mijlocul anului 1997 (luna iunie), iar temeiul său este o ordonanță a guvernului. Rolul lui a fost acela de a absorbi excesul de lei de pe piață, în condițiile în care ratele dobânzilor cunoscuseră o scădere, iar posibilitatea apariției unui fenomen inflaționist deosebit de puternic era deosebit de actuală.

Evident, eficacitatea instrumentului este mare pe termen scurt, dar el implică costuri foarte mari pentru Banca Națională. Conform informațiilor furnizate de presa de specialitate, instrumentul a avut succes încă de la inițiere. Astfel, suma depozitelor atrase pe termen de o săptămână a fost de 525 mld. lei, plasamentele fiind făcute de șase bănci, fiecare plasând între 5 și 400 mld. lei. Banca Națională oferea la aceste depozite dobânzi cuprinse între 48% și 60% pe an.

Trebuie amintit că la începutul anului 1998, când Banca Națională a urcat dobânda la aceste depozite la nivel superior cifrei de 100%, au fost economiști care au criticat instrumentul, considerându-l că sustrage din circuitul economic sume considerabile, fiind o cale de perpetuare a dobânzilor înalte în economie, ce descurajează investițiile în economia reală.

În final concluzionăm că instrumentul, deși a rezolvat o parte din problemele economiei românești, înlăturând spectrul unor pusee inflaționiste deosebit de puternice, are o importanță redusă, fiind folosit conjunctural pentru aplatizarea unor situații dificile, pe plan monetar, ce apar in perioada de tranziție.

Beneficiind de instrumente monetare specifice economiei de piață, Banca Națională a României a condus și pus în aplicare politici care, în cel mai bun caz, pot fi caracterizate drept contradictorii. Astfel, perioadele caracterizate printr-o politica monetară restrictivă au alternat cu cele caracterizate prin aplicarea unor politici monetare lejere, deși tratarea fenomenului inflaționist, cu care s-a confruntat economia românească după 1990, ar fi cerut măsuri monetare severe, caracterizate printr-o expansiune monetară redusă

Explicația unei astfel de realități, consider că trebuie căutate în legislația bancară, care definește politica monetară ca pe o componentă a politicii economice generale a statului. Acest aspect a făcut ca Banca Națională să se subordoneze în anumite perioade Guvernului, ca urmare a presiunilor acestuia și să aprovizioneze economia cu masă monetară peste necesar.

Se poate constata din coordonatele politicii monetare din anii anteriori o capacitate redusă a Băncii Naționale de gestionare a instrumentelor de politica monetară, faptul că politicile adoptate nu au avut consistență, modificându-se des obiectivele, chiar de mai multe ori în același an. Toate acestea evident că nu pot determina stabilitatea în economie, nu pot opri fenomenele inflaționiste, iar agenților economici le induce orientarea către speculații și mai puțin către investiții și activitate economică rentabilă.

2.2.4 Caracteristicile bilanțului băncii centrale

Bilanțul unei bănci reflectă activitatea sa monetară, în general. Bilanțul Băncii Naționale reflectă în plus sistemul emisiunii naționale. De asemenea, posturile de activ și pasiv ale bilanțului ei sunt influențate de relațiile comerciale și financiare internaționale ale țării, de cursurile de schimb și de organizarea sistemului monetar internațional.

Principalele posturi de activ ale bilanțului sunt :

operațiuni de refinanțare a economiei prin intermediul băncilor, deci creditele sub diverse forme – rescontare, intervențiile pe piețe – către instituții financiare, de stat și în situații de excepție, direct către agenții economici de importanță deosebită ;

operațiuni cu aur și devize.

Principalele posturi de pasiv sunt:

capital propriu și fonduri de rezervă, care au o pondere mai redusă în totalul operațiunilor, spre deosebire de celelalte bănci;

emisiunea monetară;

conturile curente ale instituțiilor de credit și ale statului, rezervele bancare și altele.

Contul de profit și pierderi al Băncii Naționale reflectă cheltuielile efectuate, în principal plăți de dobânzi și comisioane la creditele primite de la F.M.I sau din alte surse, precum și veniturile realizate, ca urmare a ratelor dobânzilor în lei și valută, practicate la creditele acordate băncilor comerciale sau a comisioanelor de la serviciile prestate.

Bilanțul Băncii Naționale (anexa 1) pe anii 1999-2000 are următoarele posturi:

Caracteristicile bilanțului instituției de emisiune se regăsesc atât în structura posturilor sale, cât și în modul de transpunere în realitate a funcțiilor băncii centrale.

Astfel, banca centrală este singura instituție care emite moneda efectivă sau bancnote, în principiu fără nici o constrângere, fiind singura care poate alimenta circuitele cu monedă efectivă și are posibilități de creditare nelimitate în monedă națională. Având pe de altă parte și posibilitatea reducerii potențialului de creditare al băncilor, prin simpla diminuare de fonduri sau prin majorarea prețului acestora respectiv dobânda.

Capitolul iii. Societățile bancare în relația cu economia

3.1 Activitatea de creditare, orientările ei și riscurile aferente

3.1.1 Creditul bancar – trăsături generale

Creditul bancar reprezintă operațiunea prin care o bancă împrumută unei persoane fizice sau juridice o sumă de bani, pe un anumit termen, în schimbul unei garanții materiale sau morale și a plății dobânzii ca preț al creditului.

Elementele esențiale ale unui credit sunt:

Relația de creditare care se stabilește între cele două părți: creditorul care este o bancă și debitorul care este solicitantul, împrumutatul. Debitorii pot fi structurați în trei categorii mari: agenții economici, populație și statul.

Obiectul creditului sau capitalul de împrumut care are o sferă mai restrânsă sau mai extinsă cu precizarea concretă a acesteia.

Scopul creditului. Pentru bancă scopul împrumutării capitalului propriu sau a resurselor atrase, vremelnic disponibile, urmărește obținerea de profit, prin dobânda încasată.

Dobânda ca preț al capitalului împrumutat se prezintă în variate tipuri și mărimi. Pentru bancă dobânda trebuie să acopere cheltuielile de funcționare și să asigure și un profit.

O resursă importantă de creditare pentru băncile din România, în prezent, o constituie economiile bănești ale populației. Atrasă de dobânzile pasive relativ mari populația tot mai mult se îndreaptă spre bănci pentru fructificarea disponibilităților.

Creditul bancar contribuie deci la redistribuirea resurselor bănești temporar disponibile ale agenților economici și populației.

La baza acordării creditelor stau următoarele principii:

Prudența bancară ce trebuie să caracterizeze întreaga activitate a unei bănci.

Credibilitatea împrumutaților. Toate operațiunile de credit și de garanție se consemnează în documente contractuale.

Creditele acordate trebuie să fie avantajoase atât pentru bancă cât și pentru împrumutați.

Creditele au destinație precisă, obligatorie ce nu poate fi schimbată de împrumutați.

Creditele se acordă pe bază de garanții, consemnate în contractele de credite și în contractele de garanții.

Regiile autonome pot contracta credite pentru acoperirea cheltuielilor curente în proporție de cel mult 20% din veniturile brute realizate în anul precedent.

Banca are dreptul să verifice la clienții săi (împrumutați) existența permanentă și integritatea garanțiilor asiguratorii, pe toată perioada creditării.

Pe toată durata creditării, beneficiarii de credite, agenți economici au obligația să depună la bancă un exemplar din bilanțul contabil, situațiile contabile periodice și orice document solicitat de bancă.

Împrumuturile acordate unui singur debitor, conform Legii bancare, nu pot fi, cumulate, mai mari de 20% din capitalul și rezervele băncii.

Pentru a acorda credite o bancă trebuie să dispună de resursele necesare. Acestea pot fi:

resurse proprii;

resurse atrase.

Procesul de atragere de resurse temporar disponibile în economie și plasarea acestora sub formă de credite constituie un atribut al activității de planificare și urmărire a resurselor și plasamentelor.

3.1.2 Categorii de credite

În economia de piață băncile comerciale și-au diversificat continuu sfera și obiectele de creditare corespunzător cerințelor economiei și populației.

În funcție de perioada creditării, băncile comerciale acordă credite în lei și valută pe termen scurt, mediu și lung, corelat cu resursele necesare proprii s-au atrase.

Prețul creditului și durata de creditare sunt influențate direct de natura, costul și maturitatea depozitelor clienților.

Principalele resurse de creditare sunt:

fondurile proprii ale băncilor;

disponibilitățile din fondurile clienților;

depozitele constituite de către persoanele juridice și fizice (populația);

resursele atrase de la alte bănci din țară și străinătate;

resurse atrase de la banca de emisiune;

3.1.2.1 Credite pe termen scurt

Sunt acele operațiuni de creditare care se efectuează pentru activitatea curentă, de regulă pentru producția și circulația mărfurilor pe o perioadă de maximum 12 luni, cu excepția creditelor pentru produsele cu ciclul lung de fabricație.

Creditele pe termen scurt care pot fi acordate clienților de către bănci sunt:

Credite globale de exploatare (credite pentru capital de lucru).

Se acordă în limita unui plafon global trimestrial, determinat pe baza necesarului de lichidități (cash- flow) în vederea asigurării resurselor necesare activității pe termen scurt.

Credite pe bază de linii de credite.

Astfel de credite se pot acorda atât pentru creditarea de ansamblu a activității curente a agenților economici, cât și pentru unele activități, proiecte, contracte, etc. care prin natura lor se desfășoară și se evidențiază distinct.

Credite pentru finanțarea stocurilor temporare.

Aceste credite sunt destinate finanțării operațiunilor care au caracter ciclic.

Credite pentru finanțarea stocurilor sezoniere.

Agenții economici care constituie stocuri sezoniere de materii prime și produse pot beneficia de credite pe perioada de constituire.

Credite pentru finanțarea activității de export.

Creditele pentru export se acordă pentru aprovizionări cu materii prime și materiale, semifabricate, subansamble, combustibili, energie, etc. din țară și din import pentru realizarea de produse cu desfacere la export.

Credite de scont.

Creditele de scont (scontarea ) se acordă pe baza efectelor de comerț, cambii sau bilete la ordin, până la scadența de încasare a acestora. Valoarea creditului este egală cu valoarea efectelor mai puțin taxa de scont, cu respectarea legii asupra cambiei și a biletului la ordin și a existenței capacității de plată a plătitorilor.

Credite de factoring.

Se pot acorda în lei și valută pentru creanțele comerciale materializate în facturi de încasat de la intern sau de la extern pe baza contractului de factoring.

Credite pe termen scurt în valută.

Acestea se acordă pentru activități de aprovizionare, producție, desfacere, prestări servicii, import, export, etc.

Determinarea volumului de credite în valută se stabilește pe baza fluxului total de lichidități în lei și valută.

Sfera creditelor pe termen scurt este foarte largă și variază de la o bancă comercială la alta. Astfel se mai pot acorda credite pentru:

produse cu ciclul lung de fabricație;

mărfuri vândute cu plata în rate;

valută vândută la licitații bancare;

echipamente;

descoperit de cont (facilități de cont);

activități desfășurate de persoane fizice autorizate și producători agricoli individuali;

Creditele pe termen scurt acordate de bănci diverșilor agenți economici sau persoane particulare a crescut permanent în ultimii ani. Această situație reiese din tabelul nr.12 care urmează:

Miliarde lei Tabel nr. 12

Sursa : Raportul anual 2000 BNR. Sectiunea statistică.

3.1.2.2 Credite pe termen mediu și lung

Pentru activitatea de investiții, agenții economici pot beneficia de credite pentru completarea surselor proprii pe termen scurt, de credite pe termen mediu și lung. Perioada de acordare la astfel de credite este de 1 an, 5 ani și respectiv 5-25 ani.

De credite pe termen mediu și lung pot beneficia și persoanele fizice în vederea procurării de bunuri de folosință îndelungată sau pentru construirea de locuințe.

În structură creditele pe termen mediu și lung pot fi :

Credite pentru echipamente în completarea surselor proprii pe termen mediu și lung

Acestea se pot acorda pentru:

realizarea de noi obiective și/sau capacități de producție;

dezvoltarea, modernizarea și /sau retehnologizarea obiectivelor de investiții, a capacităților de producție, a utilajelor, mașinilor și instalațiilor a clădirilor și construcțiilor existente;

procurarea de mașini, utilaje și mijloace de transport;

procurarea de animale de producție, de reproducție și animale de muncă;

plantații pomicole și viticole;

cumpărarea de active fixe, materiale, etc.;

alte investiții.

Credite pentru activitatea de leasing

Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor imobile sau mobile de către societățile financiare specializate către agenții economici care nu dispun de surse suficiente pentru procurarea unor astfel de bunuri.

Operațiunile de leasing au ca obiect:

utilizarea echipamentului industrial;

utilizarea bunurilor imobile cu destinație comercială sau industrială, achiziționate sau construite de o societate de leasing;

utilizarea fondului de comerț sau a unuia din elementele sale necorporale;

utilizarea bunurilor de folosință îndelungată și a imobilelor cu destinație de locuință pentru persoane fizice.

Credite pentru activități desfășurate de persoane fizice autorizate

Persoanele fizice independente, asociațiile familiale autorizate, producătorii agricoli individuali sau asociați, liber profesioniștii autorizați, pot beneficia de credite pentru investiții.

Credite pentru folosință îndelungată acordate persoanelor fizice

Aceste credite se acordă în completarea resurselor proprii al căror cuantum este diferențiat în funcție de categoria creditului.

Credite în valută pe termen mediu și lung

Acțiunile ce pot fi finanțate sunt:

modernizarea și dezvoltarea capacităților de producție existente;

retehnologizarea proceselor de producție;

achiziționarea din import de mașini, utilaje, tehnică de calcul, instalații tehnologice, mijloace de transport.

Folosirea creditelor în valută, respectiv efectuarea plăților, se face cu respectarea prevederilor Regulamentului operațiunilor valutare.

Variația creditelor pe termen mediu și lung din perioada 1996-2000 o putem urmări în tabelul nr. 13.

Așa cum se observă din studierea tabelelor nr. X și nr. Z creșterea creditelor pe termen scurt a fost mult mai mare decât creșterea creditelor pe termen mediu și lung , dar atât creditele pe termen scurt cât și cele pe termen mediu și lung au fost acordate cu precădere agenților economici cu capital privat.

Evoluția creditelor în valută o putem urmări în tabelul nr. 13. Aici se observă creșterea accentuată a acestui tip de credit.

Miliarde lei Tabel nr.13

În tabelul nr.14 se poate vedea evoluția creditelor în valută pe ultimii 5 ani. Creditele în valută au avut și ele un ritm ascendent.

Miliarde lei Tabel nr. 14

Sursa Raportul anual 2000al BNR. Secțiunea statistică.

Elementul esențial fără de care creditul nu poate exista este credibilitatea. Dobândirea credibilității se bazează pe cunoașterea clintului. Această cunoaștere se poate realiza printr-o temeinică documentare și analiză a situației patrimoniale a agentului economic.

În cazul acestei documentări un rol important îl ocupă analiza bonității clientului pe baza indicatorilor de performanță.

La acordarea creditelor băncile comerciale urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea lor la scadență.

Unul din principiile acordării creditelor este acela că împrumutații să prezinte garanții atât pentru asigurarea rambursării la scadență a ratelor din credite cât și a plății dobânzilor aferente.

Băncile verifică preventiv , atunci când este posibil, modul cum împrumutații utilizează creditele.

3.1.3 Riscul în activitatea de creditare

Băncile acordând credite își asumă riscuri care sunt determinate fie de calitatea debitorului (împrumutatului), fie datorită evoluției economice generale.

Riscul în activitatea de creditare apare atunci când împrumutatul nu poate rambursa la scadență ratele din creditele utilizate sau/și nu poate plăti dobânzile datorate. Pentru anihilarea sau diminuarea riscului băncile la acordarea creditelor, solicită garanții certe și urmăresc și verifică pe tot parcursul creditării situația economico-financiară a împrumutaților.

În conformitate cu prevederile Legii activității bancare, a Normelor interne de creditare, băncile analizează semestrial calitatea portofoliului de credite și le clasifică în funcție de performanțele financiare ale împrumutaților.

Performanța financiară se realizează pe baza unui sistem de analoză și clasificare a împrumutaților în cinci categorii (A, B, C, D, E, ), astfel:

categoria “A” – performanțele financiare sunt foarte bune și se prelimină menținerea acestora și în viitor;

categoria “B” – performanțele financiare sunt bune dar nu se prelimină menținerea la același nivel în viitor;

categoria “C” – performanțele financiare sunt satisfăcătoare dar nu se prelimină menținerea la același nivel în viitor;

categoria “D” – performanțele financiare sunt scăzute și cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

categoria “E” – performanțele financiare arată pierderi și este evidentă situația că dobânzile și creditele nu pot fi plătite la scadență.

Încadrarea într-o categorie sau alta de performanță se efectuează după o analiză temeinică a băncii asupra împrumutaților pe baza unor criterii cuantificabile și necuantificabile.

În funcție de rezultatele obținute la aceste criterii se determină performanța economico-financiară finală a împrumutatului, clasificându-se în una din cele cinci categorii (A – E).

Performanța financiară și clasificarea creditelor se fac semestrial pe baza datelor contabile de la 31 decembrie și 30 iunie.

Băncile, la analiza semestrială a performanțelor financiare și a calității portofoliului de credite, determină provizioane specifice de risc pentru creditele aprobate care prezintă incertitudine în recuperare.

În vederea administrării riscului general de credite, care poate rezulta din activitatea de creditare, băncile au obligația de a constitui rezerva generală pentru riscul de credit, în limita a 2% din soldul creditelor acordate, existent la sfârșitul anului.

3.2 B.C.R. – Organizare și importanță pe piața națională și locală

3.2.1 Date generale despre constituirea B.C.R.

La 4 septembrie 1990, Guvernul României emite Hotărârea nr.1011 privind reorganizarea Băncii Naționale a României și înființarea Băncii Comerciale Române.

Hotărârea Guvernului de înființare a Băncii Comerciale Române la 4 septembrie 1990 avea să fie urmată de o alta la peste 2 luni mai târziu , mai precis la 12 noiembrie, când Guvernul emite Hotărârea nr.1195 privind organizarea Băncii Comerciale Române.

În sinteză, Hotărârea nr.1195 prevede:

Art.1 – Banca Comercială Română se organizează ca societate pe acțiuni, cu un capital social subscris de stat de 12.000.000.000 lei, din care 7.000.000.000 lei vărsat.

Art.2 – Capitalul inițial vărsat de 7.000.000.000 lei se asigură de Banca Națională a României.

Art.3 – Pentru desfășurarea operațiunilor în valută se pune la dispoziția Băncii Comerciale Române, din rezerva valutară, un fond de 40.000.000 dolari SUA.

Art.4 – Se aprobă ștatul de funcțiuni al Băncii Comerciale Române, prezentat în anexă.

Art.5 – Structura organizatorică, numărul și structura de personal, ștatul de funcțiuni, criteriile de studii și stagiul pentru funcțiile specifice băncii, atât pentru administrația centrală cât și pentru unitățile subordonate, se stabilesc de Consiliul de administrație al Băncii Comerciale Române.

Art.7 – Banca Comercială Română își începe activitatea la 1 decembrie 1990

Activul și pasivul care se preiau de la Banca Națională a României se stabilesc prin protocol, pe baza bilanțului contabil de la 30 noiembrie 1990.

Ministerul Finanțelor a aprobat funcționarea Băncii Comerciale Române prin certificatul nr. 130996 / 17.X.1990, prin care se confirmă obiectul său de activitate: operațiuni specifice unei bănci comerciale. Certificatul este înscris în registrul de stat sub nr. 10 din 17.IX.1990.

După acest început legislativ, Banca Comercială Română devine o realitate; conducerea sa își intră rapid în atribuții, se iau primele măsuri de natură organizatorică de emitere a unor reglementări proprii și de proiectare a modului în care banca urmează să opereze în viitor.

La sfârșitul anului 1991, doar la un an după înființare, Banca Comercială Română funcționa în destul de bune condiții, fără a înțelege prin aceasta baza sa materială, a sediilor , ci pur și simplu activitatea specifică pentru care a luat ființă.

Durata de activitate a băncii este de 99 ani, cu posibilitatea de extindere.

Obiectul de activitate al băncii este atragerea și formarea de depozite bănești, în lei și valută, de la persoanele fizice și juridice din țară și străinătate, acordarea de credite pe termen scurt, mediu și lung, efectuarea de servicii bancare, operațiuni pentru activitatea de comerț exterior și alte operațiuni bancare, potrivit legii.

Capitalul social subscris de stat este de 12.000.000.000 lei , reprezentat prin 2.400.000 de acțiuni a 5.000 lei fiecare, putându-se emite și titluri cumulative.

Pentru desfășurarea activității sale, banca constituie următoarele fonduri:

fondul de rezervă;

fondul de risc;

alte fonduri prevăzute de lege.

Fondurile băncii constituie, potrivit reglementărilor legale, din profitul anual și pot fi utilizate cu aprobarea Adunării Generale a Acționarilor pentru finanțarea unor acțiuni economice, finanțări valutare și de altă natură în care banca este interesată, precum și pentru acoperirea unor pierderi.

Banca acordă credite prin negociere cu solicitantul, în funcție de bonitatea și solvabilitatea acestuia.

Anul financiar al băncii începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie al fiecărui an calendaristic.

Banca elaborează, cu respectarea legii, norme și instrucțiuni privind efectuarea operațiunilor bancare pentru desfășurarea activității în unitățile proprii.

3.2.2 Structura organelor de conducere ale B.C.R.

Statutul Băncii Comerciale Române, întocmit la București la 9 noiembrie 1990 și aprobat prin Hotărârea nr. 1195 din 12 noiembrie 1990 a Guvernului României, conține următoarele prevederi referitoare la organele proprii de conducere:

Art.18. Conducerea și administrarea băncii este asigurată de:

Adunarea Generală a Acționarilor

Consiliul de Administrație

Comitetul de Direcție

Președintele și vicepreședinții

Potrivit Statutului Băncii Comerciale a României, Adunarea Generală a Acționarilor, care se întrunește în ședințe ordinare și extraordinare, examinează și ia hotărâri în problemele generale ale băncii.

Adunarea generală ordinară se întrunește cel puțin o dată pe an și ia hotărâri cu privire la:

aprobarea sau modificarea bilanțului și contului de profit și pierderi și stabilirea dividendelor;

alegerea administratorilor și cenzorilor;

fixarea remunerației cuvenite administratorilor și cenzorilor pentru exercițiul în curs;

pronunțarea asupra gestiunii administratorilor și descărcarea acestora de gestiune pentru anul încheiat;

aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli și a programului de activitate pentru exercițiul viitor pe baza propunerilor Consiliului de Administrație;

desființarea unora sau mai multora dintre unitățile băncii.

Adunarea generală extraordinară a acționarilor se întrunește ori de câte ori este nevoie a se lua o hotărâre pentru:

prelungirea duratei societății;

mărirea, reducerea sau reîntregirea capitalului social;

participarea cu capital la societățile comerciale, financiare și bancare;

schimbarea obiectului și formei societății;

mutarea sediului;

fuziunea cu alte societăți, dizolvarea anticipată a băncii;

emisiunea de obligațiuni, titluri de credit și alte scrisori de valoare;

modificarea statutului băncii sau a orcăror altor hotărâri pentru care este cerută aprobarea Adunării generale extraordinare a acționarilor.

Consiliul de Administrație se ocupă de conducerea și administrarea băncii, și este compus din președintele și vicepreședinții băncii și membrii numiți de Adunarea Generală a Acționarilor care au calitate de administratori ai băncii.

Administratorii băncii sunt numiți pe termen de 4 ani, cu posibilitatea realegerii lor pe alte perioade de câte 4 ani.

Președintele Consiliului de Administrație este și președintele băncii, calitate în care conduce și Comitetul de Direcție.

Consiliul de Administrație al B.C.R., potrivit statutului băncii, exercită următoarele atribuții:

prezintă spre aprobarea Adunării Generale a Acționarilor proiectul bugetului de venituri și cheltuieli, programul de activitate, raportul Consiliului de Administrație cu privire la bilanțul contabil și contul de profit și pierderi, precum și propunerile cu destinația profitului;

aprobă politica băncii cu privire la credite, resurse și dobânzi;

propune Adunării Generale a Acționarilor emisiunea de acțiuni, obligațiuni și titluri de credit și modul de distribuție a acestora;

aprobă structura organizatorică, numărul de personal și salarizarea acestuia, regulamentul privind organizarea și funcționarea băncii, regulamentul de ordine interioară al acesteia, regimul semnăturilor și al împuterniciților în cadrul băncii;

aprobă înființarea de sucursale, filiale, agenții, puncte de lucru și reprezentanțe, în țară și străinătate;

aprobă numirea directorilor, directorilor adjuncți și contabililor șefi din administrația centrală și unitățile teritoriale ale băncii;

aprobă nivelul dobânzilor, comisioanelor, taxelor și spezelor bancare;

aprobă înregistrarea pe pierderi a sumelor imposibil de recuperat sau a celor a căror recuperare nu poate fi realizată în condiții economice precum și a pierderilor provocate de salariați, consecință a riscului normal al serviciului;

numește Comitetul de Direcție și stabilește competențele acestuia;

aprobă organizarea și participarea băncii la licitațiile de devize, titluri de valori românești și străine;

propune Adunării Generale a Acționarilor participarea băncii, cu capital în lei sau valută, în calitate de asociat sau acționar, la societățile comerciale, bancare și financiare, românești sau străine;

aprobă cumpărarea sau construirea de imobile din fondurile băncii pentru nevoile proprii sau ale salariaților săi;

aprobă documentațiile tehnico-economice prezentate de Consiliul tehnico-economic;

aprobă normele și instrucțiunile de lucru ale băncii;

rezolvă orice alte probleme stabilite de Adunarea Generală a Acționarilor.

În statut se prevede că supravegherea gestiunii Consiliului de Administrație al băncii se realizează de Comisia de cenzori, formată din 3 membri și tot atâția supleanți, care se aleg de Adunarea Generală a Acționarilor pentru o perioadă de 3 ani, cu drept de realegere pe alte perioade de câte 3 ani.

Conducerea activității operative a băncii și asigurarea aducerii la îndeplinire a hotărârilor Consiliului de administrație se realizează prin Comitetul de Direcție, căruia i se delegă o parte din competențele acestuia.

Comitetul de Direcție examinează și ia hotărâri în limita competențelor acordate și răspunde în fața Consiliului de Administrație pentru actele îndeplinite de directorii executivi sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcției lor.

Conducerea curentă este asigurată de președintele și vicepreședinții B.C.R.

Președintele răspunde de desfășurarea în bune condiții și profitabile a întregii activități , potrivit reglementărilor legale.

Pentru exercitarea hotărârilor Consiliului de Administrație și a atribuțiilor proprii, președintele Băncii Comerciale române emite, potrivit legii, ordine și alte acte de dispoziție.

Vicepreședinții Băncii Comerciale Române îndeplinesc atribuțiile stabilite de președinte, coordonează și conduc direct departamentele repartizate, iau măsuri și răspund de modul de desfășurare a activității respective din Centrală și unitățile teritoriale.

În organigrama băncii există și funcțiile de consilier al președintelui și consilieri, care îndeplinesc atribuțiile și sarcinile stabilite de președinte și elaborează materiale de analiză și sinteză pe baza cărora conducerea poate lua hotărâri privind activitatea băncii.

Comitetele de lucru ale conducerii au fost înființate pentru o cât mai bună cuprindere a problematicii băncii și asigurarea unui management mai eficient, în cadrul băncii.

Comitetul de planificare este constituit și funcționează pe baza aprobării Consiliului de Administrație și are rol consultativ pentru conducerea băncii. El este condus de către un vicepreședinte executiv al Băncii Comerciale Române în calitate de președinte. Obiectivul Comitetului de planificare este analiza metodologiilor de lucru, a proiectelor planurilor financiare și nefinanciare, a modului în care se realizează aceste planuri pe fiecare unitate teritorială și pe total bancă și face propuneri conducerii băncii în legătură cu această activitate.

Comitetul de gestionare a activelor, pasivelor și riscului bancar este constituit de asemenea și funcționează pe baza aprobării Consiliului de Administrație și are rol consultativ pentru conducerea băncii. Este condus de asemenea de un vicepreședinte executiv al Băncii Comerciale Române în calitate de președinte. Obiectivul general este analiza permanentă a activelor și pasivelor precum și a riscului, în scopul obținerii unei structuri de bilanț în concordanță cu cerințele dezvoltării băncii și realizării unei profitabilități satisfăcătoare.

Comitetul de risc este un comitet tehnic care funcționează potrivit ordinului președintelui băncii, prin aceasta aprobându-se componența și procedurile sale de lucru. Comitetul de risc analizează documentațiile prezentate de direcțiile de specialitate ce stau la bază cererilor de credite, a celor privind emiterea scrisorilor de garanție și a altor angajamente solicitate de a fi asumate de bancă (avizări și oferte de comerț etc.), care revin în competența de aprobare a Comitetului de Direcție și a conducerii băncii în vederea diminuării riscului băncii și prezintă concluziile sale Comitetului de Direcție.

Consiliul tehnico-economic se organizează și funcționează potrivit ordinului președintelui Băncii Comerciale Române și are sarcini cu privire la analizarea și avizarea documentațiilor de investiții și reparații capitale care se execută în Centrala băncii și la unitățile teritoriale ale acesteia, precum și la verificarea elementelor de fundamentare tehnico-economică și a soluțiilor propuse.

Comisia de avizare din Centrala băncii este constituită ca organ de lucru consultativ al Comitetului de Direcție, având ca obiectiv efectuarea în mod unitar a selectării ofertelor în vederea realizării investițiilor necesare desfășurării activității bancare, modernizării, transformării și reparațiilor mijloacelor fixe, precum și a achiziționării de bunuri și servicii ce se procură centralizat din import.

Comisia de verificare și recepția proiectelor de execuție a lucrărilor pentru sistemele de securitate bancară și siguranță în exploatare a unităților Băncii Comerciale Române este un organ consultativ al Comitetului de Direcție și funcționează pe baza procedurii de lucru pentru înființarea și deschiderea unei unități sau subunități a Băncii Comerciale Române, iar componența ei este stabilită prin ordin al președintelui.

Comisia pentru probleme sociale este organizată pe baza ordinului președintelui băncii și îndeplinește și funcția de comisie de pensii și asigurări sociale, iar procedura generală de lucru este cea prevăzută de Regulamentul de organizare și funcționare a comisiilor de pensii și asigurări sociale și a comisiilor de expertiză medicală și recuperare a capacității de lucru, aprobat prin Decretul nr. 217/19977.

Comisia de propuneri pentru numirea în unele funcții de conducere din administrația centrală și unitățile subordonate funcționează numai în Centrala băncii și elaborează propuneri privind ocuparea funcțiilor de conducere din administrația centrală – director, director adjunct, consilier, secretar general – și din unitățile teritoriale – director, director adjunct, contabil șef, consilier, contabil șef adjunct.

Comisia de examinare pentru încadrarea și promovarea personalului din administrația centrală a băncii care are sarcină principală selectarea, examinarea și propunerea pentru încadrarea și/sau promovarea pe funcții a unor specialiști bine pregătiți profesional și care să aibă abilitățile, calitățile și aptitudinile necesare, conform fișelor posturilor.

Colectivul de evaluare a personalului încadrat pe unele posturi de conducere se constituie în administrația centrală pentru evaluarea performanțelor și abilităților individuale ale personalului încadrat pe unele posturi de conducere. De regulă, colectivul funcționează într-o formulă de 5 directori din Centrală desemnați de conducerea băncii. Evaluarea personalului Băncii Comerciale Române din Centrală și unitățile teritoriale se face anual, conform procedurilor aprobate de Consiliul de Administrație.

Aceste organisme de lucru consultative ale băncii au un rol deosebit de important în procesul decizional al conducerii, în condițiile unei bănci de dimensiunea Băncii Comerciale Române. Lipsa unor asemenea pârghii de conducere ar constitui un handicap care ar putea avea urmări în cuprinderea vastei problematici a Băncii Comerciale Române.

3.2.3 Importanța Băncii Comerciale Române pe piața națională și locală

Încă de la înființarea sa, Banca Comercială Română și-a asumat rolul de principal finanțator al economiei reale, adresându-se în special sectorului de activitate industrial și comercial, dar fără să neglijeze celelalte sectoare, respectiv prestările de servicii și agricultura.

Se constată că Banca Comercială Română finanțează în mare măsură industria românească respectiv cu 61,8% din total credite la data de 30 septembrie 2001.

În cadrul creditelor pentru industrie ramurile prelucrătoare dețin o pondere importantă de 90,3%, fiind urmate de creditele pentru industria extractivă cu 4,9% și energia electrică si termică cu 4,5%

Ponderi însemnate ale creditului se remarcă și în comerț cu 17,9% din total credite, la aceiași dată de 30 septembrie 2001

În cadrul creditelor acordate clienților sectorul privat deține 72,6%.

Banca Comercială Română s-a implicat activ prin creditele acordate cu dobândă redusă în stimularea producției pentru export și a exportului de produse.

Sucursala Județeană Galați a Băncii Comerciale Române s-a remarcat pe plan local prin deținerea în domeniul de activitate “creditare” a unei cote de piață cu mult peste 50% (conform tabelului nr.15), în condițiile în care sunt prezente în județ 14 societăți bancare prin unități bancare teritoriale.

milioane lei Tabel nr. 15

Sursa Banca Comercială Română “Anale” seria VI /2001

Galați-ul fiind un județ în principal industrial, cu o puternică industrie metalurgică și navală, creditul se regăsește în procent de peste 80% în aceste sectoare de activitate, plasate în credit global de exploatare (la SC ISPAT SIDEX) și credit în lei pentru export (la SC Șantierul Naval Damen SA).

Banca Comercială Română finanțează cei mai importanți agenți economici din România. Primii 100 clienți ai băncii însumează 6.038 miliarde lei credite .

3.3 Activitatea bancară a Băncii Comerciale Române reflectată în situațiile financiar contabile

Banca efectuează operațiuni bancare și financiare în țară și străinătate, pentru contul său propriu, al clienților băncii – persoane fizice sau juridice – în numele unor instituții sau în colaborare cu aceștia precum și orice alte activități permise de reglementările legale în vigoare.

În acest scop, Banca:

primește depozite bănești, la vedere și la termen, de la persoane fizice și juridice;

acordă credite pe termen lung, cu scadența de rambursare de până la 12 luni, pentru activitățile de aprovizionare, producție, desfacere și prestări servicii, precum și pentru consum gospodăresc și personal;

acordă credite pe termen mediu, cu rambursare până la 5 ani și pe termen lung până la 25 de ani în condițiile stabilite de lege, cu asigurarea resurselor corespunzătoare;

efectuează operațiuni de scontare a efectelor comerciale în cadrul operațiunilor de scont și rescont;

efectuează operațiuni de încasări și plăți în numerar și virament, pentru clienții care deschid conturi la Bancă, pentru livrări de mărfuri, prestări de servicii, executări de lucrări, și pentru orice alte operațiuni bănești ale acestora;

efectuează operațiuni de schimb valutar;

acordă clienților săi credite în valută;

emite și primește cecuri sau documente de plată în valută;

primește și emite garanții pentru angajamentele de plată străine, proprii sau ale terților, sau în favoarea acestora;

efectuează operațiuni arbitrajare pe piețele monetare sub formă de atragere și constituiri de depozite la termen și vedere, proprii și ale clienților. Banca poate compensa din profitul realizat din aceste operațiuni, eventualele diferențe nefavorabile;

participă în calitate de asociat sau acționar, la înființarea unor societăți sau instituții bancare, în țară sau in străinătate;

participă la tranzacții externe, financiare, de plăți și de credit, încheie cu bănci și instituții financiare străine angajamente și convenții de plăți, încheie contracte și convenții privind primirea sau acordarea de credite din și în străinătate;

încheie angajamente de corespondent cu bănci și instituții financiare străine;

participă la organizații și organisme internaționale cu caracter financiar, bancar sau monetar;

efectuează operațiuni de încasări și plăți și alte servicii bancare pentru instituțiile finanțate de la buget sau autofinanțate;

efectuează operațiuni privind executarea de casă a bugetului statului, în limita mandatului primit;

cumpără sau vinde, în țară sau străinătate, aur și alte metale prețioase în lingouri, monede sau medalii;

efectuează orice alte operațiuni bancare, în țară și străinătate.

Pentru îndeplinirea funcțiilor lor, băncile comerciale efectuează fie operațiuni de mobilizare a resurselor (operațiuni pasive), fie operațiuni de plasare a acestora (operațiuni active).

3.3.1 Operațiunile pasive ale băncilor comerciale

constituirea de depozite;

rescontarea și alte tehnici specifice;

constituirea capitalului propriu și a fondului de rezervă;

Constituirea depozitelor reprezintă principala modalitate de atragere a activelor monetare disponibile. Depozitele bancare se pot constitui, în funcție de lichiditate, la vedere și la termen.

Rescontarea este operația prin care băncile comerciale obțin credite de scont de la Banca Națională Română. Similară operației de rescontare este operația de lombardare, prin care băncile comerciale obțin împrumuturi pe termen scurt prin valorificarea portofoliilor de efecte publice.

Capitalul propriu constituie, într-o mică măsură, sursa pentru finanțarea operațiilor băncilor comerciale. Capitalul social se formează prin emisiunea și subscrierea de acțiuni purtătoare de dividende variabile și prin operațiuni externe. Alături de capitalul social, băncile își constituie fonduri de rezervă și fonduri de risc.

Fondurile de rezervă se constituie din profitul brut, astfel:

20% din profitul brut, până când fondul de rezervă este egal cu capitalul social;

10% din profitul brut, până când fondul de rezervă este egal cu dublul capitalului social.

După această limită, fondul de rezervă este alimentat din profitul net într-un procent stabilit de Consiliul de Administrație.

Fondul de risc se constituie pentru acoperirea eventualelor credite nerecuperabile. Se constituie din profitul brut pentru o valoare de 2% din soldul creditelor acordate. Fondul de risc poate fi alimentat și din profitul net, într-un procent stabilit de Consiliul de Administrație.

3.3.2 Operațiunile active ale băncilor comerciale.

acordări de credite;

avansuri în contul curent;

operațiuni cambiale;

achiziționarea de efecte publice;

alte operațiuni active.

Acordarea de credite se face de către băncile comerciale către clientelă pe termen scurt, mediu sau lung.

Avansurile în contul curent reprezintă creditele acordate de bănci în descoperire de cont (credite overdraft).

Operațiunile cambiale sunt:

scontarea;

acordarea de credite pe gaj de efecte comerciale;

pensiunea.

Scontarea este operațiunea prin care băncile comerciale cumpără de la agenții economici efecte comerciale, în schimbul cărora acordă credite de scont.

Credite pe gaj de efecte comerciale se acordă numai atunci când băncile apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului efectului, dar are rezerva referitoare la capacitatea de plată a celorlalți semnatari ai efectului de comerț.

Pensiunea se utilizează în relațiile băncilor comerciale cu firme mari sau în relațiile interbancare.

Achiziționarea de efecte publice reprezintă plasarea de fonduri pe piața financiară prin cumpărarea de efecte publice, cu scopul revânzării acestora și al obținerii de venituri.

3.3.3 Prezentarea bilanțului contabil al Băncii Comerciale Române S.A. și a principalilor indicatori financiari.

În baza bilanțului contabil se obțin datele necesare întocmirii situației masei monetare, a situației creditelor ,a resurselor.

Activele băncii au următoarea structură și evoluție în cei 3 ani consecutivi luați în analiză.

Tabel nr. 16

Activele bilanțiere ale Băncii Comerciale Române însumează la 31 decembrie 2000 36722 miliarde lei .

Peste toate pozițiile din bilanț o creștere superioară o au plasamentele în titluri de stat care în 1998 însumau 3.348 miliarde lei ca apoi să se ridice la 10.791 miliarde lei în 2000.

Creditele diminuate cu provizioanele, în sumă netă ajung la 11.818 miliarde lei, rămânând cel mai important produs al băncii și deci și cea mai mare poziție din bilanț dar cu o creștere sub celelalte componente principale ale bilanțului.

Această stare de lucruri în ce privește creditele este efectul unei politici prudențiale având în vedere creșterea gradului de exigență în procesul de acordare a acestora, prin restricționarea până la anulare a accesului la credite al unităților cu situație financiară necorespunzatoare, generatoare de pierderi.

Managementul băncii a urmărit evoluția principalelor plasamente , politicile proprii fiind orientate spre difuzarea riscului bancar de la credite, care presupune riscul cel mai mare , la alte active cu risc mic.

Din acest punct de vedere, evoluția principalelor trei categorii de plasamente este edificatoare în tabelul următor:

% Tabel nr. 17

Concluziile care se trag din ponderile prezentate mai sus sunt următoarele:

Cele trei categorii de active se mențin cam la aceleași ponderi de 85% în 2000 față de 88,1% în 1998.

Creditul bancar, deși rămâne principalul plasament, scade continuu de la 38,6% în 1998 la 32,2% în 2000;

Titlurile de stat au în schimb cea mai mare dinamică, vârful reprezentându-l anul 2000 de 29,4%;

Disponibilitățile și depozitele la bănci ating cota cea mai ridicată de 30,1% la 31 decembrie 1998. Prin aceasta banca se menține ca o bancă foarte lichidă, care a sprijinit efectiv celelalte bănci prin finanțare interbancară.

Imobilizările băncii, compuse din cele financiare, necorporale și corporale însumează 2.988 miliarde lei la 31 decembrie 2000.

Cea mai mare creștere a acestei categorii de active a avut loc în 1999, ca urmare a acțiunii de reevaluare a activelor fixe.

Imobilizările financiare în suma de 87 miliarde lei, sunt titlurile de participare ale băncii la societățile bancare și nebancare.

Banca Comercială Română nu a avut o politică agresivă de participații ci, dimpotrivă, una moderată, în care lupta s-a dus pentru obținerea de capital absolut necesar operațiunilor bancare și mai puțin pentru plasarea acestui capital în alte unități economice sau financiare.

Banca a fost preocupată de menținerea activelor sale într-o calitate cât mai bună, sau de a le proteja prin constituirea de provizioane.

Pasivele bilanțiere se prezintă astfel:

Tabel nr. 18

Principalele pasive ale Băncii Comerciale Române sunt în ordinea mărimii lor, următoarele:

Disponibilități și depozite ale titularilor de conturi în lei;

Disponibilități și depozite ale titularilor de conturi în valută;

Capitalurile proprii;

Împrumuturile.

Disponibilitățile și depozitele titularilor de cont au constituit pentru Banca Comercială Română principala resursă financiară utilizată pentru asigurarea plasamentelor sale în economie.

În anul 1997 este pentru prima dată când depozitele depășesc ca sumă disponibilitățile la vedere

Prin politicile adoptate managementul băncii a urmărit obținerea unei relații cât mai bune între cele trei componente de bază:

Capitaluri proprii;

Depozitele de la clienți;

Împrumuturile.

Evoluția structurală a acestor pasive este următoarea:

Tabel nr. 19

Din prezentarea celor trei componente ale pasivului băncii pot fi reținute următoarele aspecte:

Depozitele de la clienți domină bilanțul băncii, cea mai ridicată pondere fiind în anul 1999, fiind de 77,8% din total pasiv;

Împrumuturile de la bănci au fost într-o continuă scădere de la 7,6% în 1998 ajung la 6,5% în 2000. Acest fenomen nu este întâmplător, el decurgând din strategia băncii de diminuare a dependenței resurselor proprii de împrumuturile de pe piața bancară;

Capitalurile proprii se mențin într-o pondere de peste 11%, cel mai ridicat fiind în anul 2000 de 13,1%.

Aspecte interesante în proveniența depozitelor pot fi evidențiate și în legătură cu ponderea celor în lei, comparativ cu cele în valută și apoi cu participarea la constituirea depozitelor a persoanelor juridice, fizice, bănci și instituiții financiare.

Structura disponibilităților și depozitelor în lei și valută este următoarea:

Tabel nr. 20

În condițiile în care suma disponibilităților și depozitelor crește atât în lei cât și în valută în ritmuri ridicate, cele în valută au o dinamică mai accelerată decât a celor în lei.

În structura lor disponibilitățile și depozitele sunt alimentate în proporții diferite de la partenerii băncii.

În urma unei analize atente concluzia ar fi că populația joacă un rol din ce în ce mai important în alimentarea resurselor Băncii Comerciale române în ultimii trei ani.

Structura depozitelor B.C.R. în anii 1998 – 2000 este următoarea:

Tabel nr. 21

Astfel se poate vedea creșterea ponderii resurselor de la persoanele fizice, care în 1999 le egalează pe cele de la persoanele juridice, pentru ca în anul 2000 să le depășească, ajungând să reprezinte 52,9% din depozitele din bilanț.

În schimb, persoanele juridice au manifestat o tendință îngrijorătoare de diminuare accentuată de la 60,9% în 1998 la 45,8% în 2000.

Cu privire la resursa de la populație se constată menținerea unui ritm ascendent – demonstrând în timp încrederea acesteia în stabilitatea băncii mai mult decât în nivelul dobânzilor practicate, cunoscut fiind că unitățile B.C.R., nu au practicat cele mai ridicate dobânzi de pe piață.

Aceasta nu a constituit un motiv de suficiență pentru conducerea B.C.R. ci, s-a asigurat permanent de o monitorizare atentă a acestei resurse, s-au adoptat măsuri de stimulare a populației și de evitare a șocurilor care ar fi putut fi provocate de retrageri mari de bani, peste normal din depozitele constituite la B.C.R..

3.3.4 Rezultatele financiare – contul de profit și pierdere

Rezultatele financiare ale băncii sunt reflectate în contul de profit și pierdere în principalele sale capitole: venituri, cheltuieli, profit obținut.

Sinteza contului de profit și pierdere în anii 1998 – 2000 este următoarea:

Tabelul nr. 22

În perioada prezentată în tabel rezultă o dinamică pozitivă a rezultatelor financiare obținute de bancă și o bună corelație între principalele componente ale contului de profit și pierdere.

Veniturile realizate de bancă sunt alimentate de două resurse de bază:

Venituri din dobânzi

Venituri din comisioane, taxe și speze bancare.

La acestea se mai adaugă și cele din influențele de curs valutar și alte venituri.

Principalele surse de venituri au avut următoarea evoluție în ultimii ani:

Miliarde Tabel nr. 23

Veniturile din dobânzi deși rămân principala sursă de venituri a B.C.R., înregistrează o ușoară scădere de la 74,7% în 1998 la 56,9% în 2000.

În schimb, veniturile din titlurile de tranzacții, plasament și investiții cresc foarte serios de la 226,7 mld. lei în 1998 la 2.141,8 mld. lei în 2000 (respectiv de la 9,2% la 22% în total venituri).

Veniturile din comisioane au înregistrat și ele o creștere însemnată, banca oferind clientelei o gamă largă de servicii bancare. Aceste venituri sunt realizate din comisioane pentru încasări și plăți fără numerar, pentru încasări și plăți în numerar, comisioane încasate în valută pentru operațiuni comerciale și necomerciale, pentru scrisori de garanție, etc.

În ce privește cheltuielile, acestea au avut următoarea evoluție în structură în anii 1998 – 2000:

Tabel nr. 24

Modificările mai importante care au intervenit în structura cheltuielilor băncii sunt:

Ponderea cheltuielilor cu dobânzile scade de la 69,4% în 1998 la 53,7% în 2000;

Cheltuielile cu personalul sunt în ușoară scădere de la 9,5% în 1998 la 9,1% în 2000;

În această perioadă, banca a luat măsuri ferme pentru constituirea de provizioane specifice de risc, ca o măsură de protecție în ansamblul politicilor prudențiale adoptate. Astfel că plecând de la ponderea de 14,9% în 1998, cheltuielile cu provizioanele ajung să reprezinte în 2000 26,3% din total.

În anul 2000 apare și o sumă importantă de 400,6 mld. lei – diferențe de curs.

Ca urmare a situației financiare foarte bună a B.C.R., atât bugetul de stat cât și fondurile au beneficiat de sume importante sub forma impozitelor pe profit și a dividendelor calculate.

Din analiza situației veniturilor și a profitului obținut se pot reține următoarele aspecte mai importante:

Profitul brut obținut a permis constituirea în sume importante a principalelor fonduri stabilite de lege;

A fost vărsat la bugetul statului impozit pe profit în sume mari;

Dividendele calculate pentru acționari, respectiv Fondul Proprietății de Stat și Fondul Proprietății Private au fost de asemenea în sume importante;

Fondul de dezvoltare calculat potrivit legii a însumat o sumă destul de mare ceea ce a permis băncii să susțină un amplu program de investiții pentru constituirea de sedii bancare și dotarea corespunzătoare, începând cu dotarea informatică și continuând cu alte utilități specifice.

Judecată după profitul obținut se poate aprecia că eficiența băncii, este mulțumitoare și acest lucru devine mai relevant dacă se are în vedere mediul economic în care banca a acționat, greutățile prin care a trecut economia, paralel cu implicarea cunoscută a băncii în finanțarea economiei reale.

3.3.5 Instrumente și tehnici bancare

Conturile bancare – deschiderea, funcționarea și închiderea conturilor

Potrivit Legii nr.58/1998 privind activitatea bancară și Regulamentul BNR privind operațiunile valutare, băncile sunt autorizate să deschidă conturi persoanelor fizice și juridice române și străine. Acest drept al băncilor se regăsește în autorizația de funcționare eliberată acestora de BNR și în statutul de organizare și funcționare al fiecărei bănci comerciale.

Referitor la deschiderea conturilor în lei, reglementările amintite nu impun restricții. Anumite restricții pot apare la deschiderea conturilor în valută (justificarea prin documente corespunzătoare, atât proveniența valutei, cât și plățile pe care le ordonă a fi efectuate din cont – în funcție de tipul de convertabilitate pe care îl are moneda națională).

Relația dintre bancă și client începe odată cu deschiderea contului și cu depunerea primei sume.

Când se solicită deschiderea unui cont bancar, este important ca banca să obțină mai multe informații despre noul său client. Practica arată că este prudent ca banca să-și formeze o imagine cât mai completă privind potențialul client, mai ales în cazul în care se apreciază că acesta este interesat, în prezent sau în viitor, de posibilitățile de creditare ale băncii.

O bancă nu este obligată să accepte pe oricine drept client și nu este prudent să deschidă un cont dacă informațiile pe care le deține privind caracterul, situația solicitantului și natura activității (atunci când este vorba de un client persoană juridică) nu satisfac exigențele prudenței bancare.

La deschiderea unui cont, clienții trebuie să prezinte un act de identitate și, bineînțeles, cererea de deschidere a contului.

Dacă doresc să deschidă un cont, clienții persoane juridice rezidente, care desfășoară activități comerciale, trebuie să prezinte băncii, odată cu crearea de deschidere a contului și următoarele documente:

Contractul de societate, ștampilat și autentificat la Notariat;

Statutul societății, autentificat la Notariat;

Certificatul de înmatriculare la Registrul Comerțului;

Înregistrarea societății la Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat;

Hotărârea judecătorească (rămasă definitivă) – privind autorizarea funcționării societății și constituirea legală a acesteia, în conformitate cu Legea 31/1990;

Extras din procesul verbal al Adunării Generale a Acționarilor privind aprobarea nominală a conducerii societății și a persoanelor împuternicite cu drept de semnătură în bancă;

Codul fiscal și amprenta ștampilei;

Dovada existenței spațiului în care își desfășoară activitatea;

Fișa cu specimenele de semnături ale persoanelor cu drept de semnătură în bancă și a persoanelor împuternicite a reprezenta valabil societatea.

În cazul persoanelor juridice cu scop nelucrativ (non – profit), sunt necesare documentele menționate la punctele 2,5 și 6 (precum și amprenta ștampilei).

Unele bănci, potrivit normelor proprii, solicită în cazul societăților comerciale și alte documente privitoare la activitatea firmei, cum ar fi: planul de afaceri al societății, bilanțul contabil pe ultimul an sau, după caz, raportul privind exercițiul bugetar și financiar.

Odată ce banca primește aceste documente și le găsește în bună ordine, poate începe procedura deschiderii contului.

Conturile personale pot fi deschise numai în numele unei singure persoane, dar, în general, deținătorul contului poate mandata maxim două persoane care să aibă drept de semnătură pentru acest cont.

Conturile comerciale (pentru persoane juridice) necesită două semnături. Una va fi a conducătorului societății (sau omologului său), iar cealaltă este, de obicei, a contabilului. Fiecare dintre cei doi semnatari pot mandata până la două persoane care să aibă drept de semnătură în numele lor. Pentru a fi valabilă, împuternicirea trebuie să poarte ștampila oficială a societății. În cazul companiilor străine ce operează în România poate fi cerută doar o semnătură. Limita responsabilităților diferitelor părți implicate în tranzacții (comerciale sau necomerciale) este foarte importantă, atât pentru bancă, cât și pentru client.

Oricât de exacte ar fi, doar verificările de începutul relației dintre bancă și client nu sunt suficiente. Este prudent ca și evoluția ulterioară a contului să fie supravegheată de bancă. Prin supravegherea permanentă a contului, banca obține diferite informații cum ar fi:

Posibilitatea de a oferi clientului noi produse și servicii bancare, ca urmare a modificărilor survenite în activitatea clientului (reflectate în rulajul contului);

Corectitudinea operațiunilor derulate prin cont;

Utilizarea corectă a creditelor, corespunzător destinației pentru care au fost acordate.

Prin urmărirea funcționării unui cont, banca poate descoperi și semnale de avertizare asupra deteriorării situației financiare a clientului.

Principalele conturi, care sunt disponibile pentru toate categoriile de clienți, se pot clasifica în trei grupe:

Conturi de depozit;

Conturi curente (sau de disponibilități);

Conturi de împrumut.

Fiecare dintre aceste tipuri de conturi satisface diferite cerințe ale clienților.

Sistemul de codificare a conturilor este astfel conceput încât conține o mare cantitate de informații, atât din punct de vedere al clientului, cât și al băncii.

Astfel, clientul are detalii despre bancă, sucursală, și numărul de cont individual, iar pentru bancă aceste coduri conțin elemente care o ajută în gestionarea conturilor.

Toate conturile sunt ținute în monedă locală, conform sistemului contabil oficial.

Conturile în valută sunt evidențiate și într-un cont echivalent în lei.

Numărul de cont este construit pe doua nivele:

Nivelul sintetic – contul registrului general, format din 4 poziții;

Nivelul analitic – registrul subsidiar, sau conturile personale, până la 17 poziții.

Nivelul sintetic al registrului general trebuie să fie conform reglementărilor BNR. Această parte a numărului de cont conține informații similare pentru toate băncile.

Planul de conturi din registrul general este împărțit în șapte clase, conform celor șapte clase din bilanțul contabil bancar, plus o clasă specială pentru conturile în afara bilanțului.

Nivelul sintetic al contului este format din cinci caractere:

Primul caracter reprezintă clasa;

Al doilea caracter reprezintă grupa;

Al treilea caracter reprezintă subgrupa;

Ultimele două caractere reprezintă tipul clientului și diferențiază conturile de același fel.

Toate conturile din registrul general sunt clasificate în conturi de activ, conturi de pasiv și conturi cu funcție dublă (care pot exista fie în partea de activ, fie în partea de pasiv, în funcție de soldul lor).

Nivelul analitic al unui cont are un număr de caractere ce poate varia între unu și șaptesprezece. Aceste poziții sunt folosite pentru a identifica mai multe tipuri de date pentru a facilita operațiuni în cont sau ca informații de gestionare cerute de bancă.

Lista următoarelor prezintă câteva dintre elementele care sunt cuprinse în nivelul analitic:

Codul băncii;

Codul sucursalei;

Codul filialei;

Numărul clientului;

Tipul clientului;

Tipul contului;

Indicatorul de valută;

Codul valutei;

Termenul de depozitare;

Tipul împrumutului;

Termenul împrumutului;

Numărul depozitului/împrumutului;

Indicatorul împrumuturilor întârziate;

Codul tipului de dobândă plătită/primită

Închiderea unui cont

Există o serie de motive pentru care un cont poate fi închis. Contul poate să devină, pur și simplu, inactiv și este mai convenabil pentru bancă să fie închis. Un cont poate fi considerat inactiv dacă nu s-au înregistrat nici un fel de operațiuni în cont pe o anumită perioadă de timp (această perioadă diferă de la bancă la bancă). De asemenea, clientul poate dori să închidă contul, dintr-o multitudine de motive.

În asemenea împrejurări, clientul solicită în scris închiderea contului, iar banca va cere, la rândul său, retragerea soldului sau mutarea depozitului la o altă bancă. Suma poate fi retrasă și prin emiterea unui cec pentru soldul contului. În cazul lichidării unui cont, clientului i se cere să restituie carnetul cec. Deci, banca va putea să stabilească dacă mai sunt sau nu carnete de cecuri în circulație și dacă rămân în cont resurse suficiente pentru a permite achitarea cecurilor neonorate în timp util.

În cazul în care contul a devenit inactiv, iar banca este incapabilă să găsească clientul și să asigure ridicarea soldului acestuia, este de datoria băncii să transfere soldul contului într-un cont intern, de conturi inactive sau solduri nesolicitate.

Acest lucru nu înseamnă că banca își însușește resursele. Înseamnă doar că, de exemplu, actualul cont este închis, dar soldul va fi mereu disponibil clientului, în eventualitatea că acesta solicită să-l ridice.

O bancă va studia următoarele tipuri de comportament al clientului, calificate drept nesatisfăcătoare:

Emiterea de cecuri ce nu pot fi achitate la prezentare;

Inconveniente repetate, determinate de lipsa de corectitudine și seriozitate în relațiile cu banca;

Utilizarea necorespunzătoare a instrucțiunilor privind plățile sau încălcarea regulilor de etică bancară.

În acest caz, banca ar dori să închidă contul cât mai repede posibil, dar ea are obligația de a aviza clientul în timp util despre intenția de a închide contul.

În cazul societăților comerciale, închiderea unui cont se poate datora situației de insolvabilitate în care se află respectiva societate.

Dacă o bancă urmărește îndeaproape operațiunile efectuate în conturile clienților, atunci funcționarea nesatisfăcătoare a contului poate scoate în evidență o problemă care avertizează banca despre o anumită situație.

În momentul în care o bancă primește o înștiințare despre lichidarea activității unei companii, împuternicirea de operare a contului trebuie să fie anulată. Nu mai trebuie făcute plăți sau onorate cecuri fără ca cel care lichidează firma să fi programat acest lucru. în cazul în care compania este insolvabilă, se aplică legea falimentului.

Dacă o persoană este declarată iresponsabilă psihic, contul său trebuie înghețat imediat. Trebuie făcută o cerere către judecătorie pentru autorizarea unei alte persoane care să dispună, în locul titularului, de contul respectiv.

Banca are datoria atât de a onora cecurile clienților săi, cât și de a permite efectuarea plăților din conturile acestora în termenii mandatului deținut. În cazul decesului unui client este anulat orice mandat, iar banca nu mai este autorizată de a plăti cecurile trase asupra contului respectiv. Contul se închide

Instrumente de plată – transferul de fonduri

Transferul fondurilor reprezintă trecerea banilor de la cel ce a cumpărat o marfă sau un serviciu (debitor) la cel ce a vândut-o, respectiv furnizorul mărfii sau al serviciului (creditor).

Cea mai simplă formă de transfer a banilor este transferul fizic de numerar, între persoane.

Produsele și serviciile bancare specifice transferului fondurilor reprezintă o caracteristică fundamentală a oricărui sistem bancar și au la bază utilizarea instrumentelor de plată. Cum instrumentele de plată caracterizate prin rapiditate și încredere au devenit înlocuitori ai numerarului, băncile trebuie să identifice noi modalități de folosire a acestora. Sistemele de decontare au permis creșterea eficienței și vitezei de utilizare a acestor instrumente.

În afara plăților în numerar, există anumite instrumente utilizate pentru a se efectua transferul fondurilor, pe care băncile le pun la dispoziția clienților lor. Instrumentele și modalitățile de plată oferite de băncile românești sunt următoarele:

Cecul;

Cambia;

Biletul la ordin;

Ordinul de plată;

Sistemele de plată electronice.

Datorită experienței și practicii îndelungate, băncile vest-europene pot oferi clienților lor și alte instrumente și modalități de plată, cum sunt:

Polița bancherului (Banker’s draft);

Ordine permanente (Standing order);

Debitare directă (Direct debit);

Giro-creditul băncii (Bank giro credit);

Banca la domiciliu (Telephone banking);

Transferul Electronic al Fondurilor la Locul Vânzării (Electronic Funds Transfer at Point Sale – EFTPOS)

În România multe tranzacții se realizează prin utilizarea numerarului, piața banilor efectivi, a numerarului, fiind principala formă de manifestare a pieței monetare.

Numerarul

Deși băncile oferă diferite modalități de plată, în țara noastră, plata direct în numerar încă este cea mai utilizată metodă de transfer al fondurilor, mai ales, în cazul în care sunt implicate persoane fizice. Numerarul este foarte ușor de folosit și reprezintă o modalitate foarte obișnuită de transfer al valorii, mai ales la tranzacțiile de valori mici. Acceptarea plăților în numerar își are originea în posibilitatea pe care o oferă de a cumpăra imediat o marfă sau un serviciu.

Operațiunile cu numerar efectuate de bănci implică costuri importante legate de emiterea, colectarea, depozitarea, distribuția și asigurarea securității. Prin urmare, este în interesul băncilor să procedeze la o reducere importantă a tranzacțiilor în numerar.

Pe plan internațional se manifestă tendința de înlocuire a plăților efectuate cu numerar prin alte instrumente de plată.

Cecurile

Cecurile joacă un rol foarte important în cadrul operațiunilor bancare.

Cecul este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin băncii sale (tras) de a plăti în favoarea unui terț (beneficiar) o sumă de bani, de care trăgătorul dispune.

În termeni simpli, cecul este o instrucțiune scrisă către o bancă de a plăti, din contul celui ce ordonă plata, o anumită sumă de bani unei persoane specificate, Cecul poate fi emis cu condiția ca titularul contului (clientul băncii) să aibă suficiente fonduri în cont, pentru ca banca să îi poată onora plățile solicitate.

În mod normal, în emiterea unui cec, sunt implicate trei părți:

Trăgătorul este persoana care emite (scrie) cecul, fiind titularul unui cont bancar care va fi debitat când cecul va fi plătit;

Beneficiarul este cel care va încasa cecul; acesta poate fi un terț sau însuși trăgătorul, dacă are nevoie de numerar;

Trasul este întotdeauna banca unde trăgătorul își are deschis contul. Trasul este un prestator de servicii; va onora cecul la prezentare numai dacă trăgătorul are suficient disponibil în contul său.

În conformitate cu legislația română, pentru ca un cec să fie valabil trebuie să cuprindă mențiunile obligatorii.

Pentru a fi un înscris valid, din punct de vedere juridic, cecul trebuie să cuprindă următoarele mențiuni obligatorii:

Denumirea de cec trecută pe înscris; băncile pun la dispoziția clienților formulare de cec tipizate;

Ordinul necondiționat de a plăti o anumită sumă de bani (sumă scrisă în cifre și litere cu indicarea monedei);

Numele trasului, respectiv banca la care trăgătorul are cont deschis; de regulă, numele băncii trase este preimprimat pe înscris (băncile sunt cele ce vând carnetele de cec clienților care au cont deschis la ele;

Locul plății, respectiv localitatea și adresa băncii unde urmează a se face plata;

Data și locul emiterii, respectiv ziua, luna, anul precum și numele localității;

Semnătura trăgătorului, autografă.

Tipuri de cecuri

Cecurile emise pot fi împărțite după mai multe criterii.

Din punct de vedere al persoanei către care este plătibil cecul:

Cec care poartă clauza “nu la ordin” – în textul cecului este menționat numele beneficiarului, iar cecul este achitat numai acestuia. Aceste cecuri nu pot fi transmise prin gir, ci numai pe calea cesiunii;

Cec care poartă clauza “la ordin” – în textul cecului este menționat numele beneficiarului. Această mențiune permite beneficiarului să transmită cecul, prin gir, altor persoane. Acest tip de cec are cea mai largă utilizare.

Cec la purtător – este acela care în textul înscrisului are mențiunea expresă “la purtător” sau “plătiți purtătorului” sau nu are nimic precizat. Acest cec este plătibil oricărei persoane care îl prezintă la bancă, ceea ce reprezintă un dezavantaj, dacă beneficiarul de drept pierde cecul sau îi este furat.

După modul de încasare, cecurile pot fi:

Cec simplu – se poate plăti în numerar sau în cont, fără nici o restricție, potrivit solicitărilor beneficiarului.

Cec barat – poartă două linii paralele verticale sau oblice, dar nu orizontale, pe fața înscrisului. Cecurile barate sunt utilizate numai pentru plata într-un cont bancar al beneficiarului, neputând fi plătite în numerar.

Girarea

Transmiterea cecului se poate face prin gir. Girarea se face prin completarea pe versoul cecului a numelui și a semnăturii celui care transmite proprietatea cecului, a numelui noului beneficiar, precum și a datei la care are loc această operațiune. Noul beneficiar poate, la rândul lui, să transmită cecul prin gir unei alte persoane, înlocuind astfel plata în numerar. Noul beneficiar, în baza girului dat în favoarea sa, poate ridica banii la prezentarea cecului.

Valabilitatea cecurilor

În general, cecurile sunt plătibile la vedere. Există o limită de timp de prezentare la plată a cecului, odată ce acesta a fost emis. Un cec este valabil timp de 8 zile, dacă cecul este plătibil chiar în localitatea în care a fost emis. În alte condiții, cecul este valabil 15 zile. În ambele cazuri, prima zi se consideră a fi ziua următoare datei emiterii.

Cambia

Este un instrument de plată sau un titlu de credit prin care o persoană, denumită trăgător, dă ordin altei persoane, denumită tras, de a plăti, la vedere sau la termen, o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar (sau la ordinul acesteia), respectiv unei alte persoane indicate de beneficiar.

Cambiile sunt titluri de credit emise sub semnătură personală. Ca și în cazul cecului, acest instrument de plată pune în legătură trei persoane și anume:

Trăgătorul este creditorul, persoana care emite cambia și inițiază o relație cambială prin ordinul dat trasului de a plăti o sumă fixă beneficiarului;

Beneficiarul este persoana ce va primi banii;

Trasul este debitorul, cel care va trebui să plătească beneficiarului suma trecută pe cambie.

Pentru ca o cambie să fie validă din punct de vedere juridic trebuie să conțină mențiuni obligatorii:

Denumirea de cambie înscrisă în textul acesteia;

Ordinul necondiționat de a plăti o sumă de bani (trecută în cifre și litere, cu indicarea monedei);

Numele sau denumirea trasului – cel ce trebuie să plătească;

Scadența – data la care cambia devine exigibilă și trebuie plătită;

Locul plății – localitatea și banca unde se va face plata;

Numele sau denumirea beneficiarului – persoana căreia (sau la ordinul căreia) urmează să I se plătească suma de bani;

Data și locul emiterii – ziua, luna, anul, precum și numele localității unde cambia a fost emisă;

Semnătura – autografă a trăgătorului, emitentul cambie.

Acceptarea cambiei

Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligatul principal, ceea ce semnifică că s-a angajat să plătească la scadență suma înscrisă, oricărui posesor legitim al cambiei. Trasul nu este obligat să accepte cambia, dar odată acceptată își asumă obligația de plată. Prezentarea pentru acceptare a unei cambii se face la domiciliul trasului. Acceptarea se dă pe fața cambiei prin formula “acceptat”, urmată de semnătura trasului.

Scadența și plata

Data scadenței este data la care cambia devine exigibilă și trebuie plătită. Zilele de plată, sau intervalele de timp pentru plată, trebuie să fie specificate clar pe cambie. Prezentarea la plată trebuie făcută la locul precizat pe cambie.

Girarea

Ca și în cazul cecului, cambiile pot circula prin gir sau andosare (cu excepția cambiilor cu mențiunea “nu la ordin”). Prin gir, posesorul cambiei transferă toate drepturile ce decurg din cambie unei alte persoane. Orice giratar are, la rândul său, dreptul să transmită cambia prin gir unei alte persoane. Toate operațiunile de girare trebuie să fie necondiționate și semnate de către girant. Girul presupune menționarea în scris, pe versoul cambiei, a ordinului necondiționat “plătiți lui…”, cu indicarea noului posesor și semnătura celui ce transmite cambia mai departe.

Cesiunea de creanță

Dacă trăgătorul a înscris pe cambie cuvintele “nu la ordin”, titlul poate fi transmis numai prin cesiune de creanță ordinară. Aceasta este o operațiune prin care creditorul numit cedent transmite dreptul său de proprietate asupra cambiei altei persoane numite cesionar.

Avalizarea cambiei

Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează plata cambiei. Cel ce dă avalul se numește avalist, iar cel pentru care s-a dat avalul se numește avalizat.

Avalul se va înscrie chiar pe cambie sau pe o alonjă la titlu, utilizându-se expresiile “pentru aval” sau “pentru garanție”, urmate de semnătura avalistului. Este obligatoriu pentru avalist să indice persoana pentru care a fost dat avalul. Prin simpla mențiune “pentru aval” și semnătura avalistului, avalul se consideră dat în favoarea trăgătorului.

Scontarea

În anumite condiții, posesorul cambiei va dori să încaseze valoarea cambiei înainte de scadență. Pentru a realiza acest lucru, el poate sconta (vinde) cambia la o bancă comercială. Prin scontare, posesorul cambiei obține valoarea nominală a cambiei, mai puțin dobânda, respectiv scontul pentru suma plătită, calculată din momentul scontării până la scadență. Taxa scontului este, de fapt, dobânda percepută de bancă pentru această operațiune de creditare. Banca va deveni astfel beneficiarul cambiei pentru întreaga sumă înscrisă în cambie, plătibilă la scadență de către tras.

Protestul

Dacă trasul refuză plata cambiei la scadență, posesorul cambiei trebuie să inițieze procedura de “protest de neplată” la judecătoria locului plății. Dacă o bancă este beneficiara unei cambii, protestul trebuie să fie întocmit de către bancă. Se poate dresa și “protest de neacceptare”, dacă trasul refuză acceptarea cambiei. În urma hotărârii judecătorești, urmează executarea silită.

Biletul la ordin

Este un înscris prin care o persoană, denumită emitent, se obligă să plătească unei alte persoane, denumită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadență.

Deci în cazul biletului la ordin intervin două părți:

Emitentul (debitorul), cel care este dator și se obligă la plată;

Beneficiarul (creditorul), cel ce urmează să încaseze suma.

Regulile care se aplică cambiei în legătură cu mențiunile obligatorii, plata, scadența, girarea și protestul sunt valabile și pentru biletul la ordin, singura excepție fiind acceptarea. Conform legii, biletul la ordin nu se prezintă la acceptare, emitentul fiind, chiar din momentul emiterii titlului, principalul obligat la plata acestuia.

Ordinul de plată

Este o dispoziție necondiționată, dată de către emitentul acestuia, unei societăți bancare (denumită banca receptoare), de a pune la dispoziția unui beneficiar o anumită sumă de bani.

O astfel de dispoziție este considerată ordin de plată, numai dacă:

Societatea bancară receptoare dispune de fondurile reprezentate prin respectiva sumă de bani (denumită, în continuare, fonduri bănești), fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea acesteia de la emitent, și

Nu prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.

Participanții într-un transfer – credit sunt următorii:

Emitentul (non – bancar sau bancar) este persoana care emite un ordin de plată pe cont propriu;

Plătitorul (client al societății bancare inițiatoare sau însăși societatea bancară inițiatoare) este prima persoană care emite, în nume și pe cont propriu, ordin de plată, în cadrul unui transfer – credit;

Beneficiarul (client al societății bancare destinatare sau însăși societatea bancară destinatară) este persoana desemnată prin ordin de plată, de către plătitor, să primească o anumită sumă de bani;

Societatea bancară inițiatoare este prima societate bancară care emite ordin de plată în cadrul unui transfer – credit;

Societatea bancară destinatară este ultima societate bancară care recepționează și acceptă un ordin de plată, fie în numele său, fie pentru a pune la dispoziția beneficiarului o anumită sumă de bani, în cadrul unui transfer – credit.

Pentru îndeplinirea dispoziției plătitorului, exprimată prin emiterea ordinului de plată, societățile bancare participante în cadrul transferului – credit trebuie să efectueze, în ordine, următoarele operațiuni:

Recepția – procedura prin care o societate bancară recunoaște că a primit un ordin de plată;

Autentificarea – procedura prin care o societate bancară determină ca valabil un ordin de plată recepționat în vederea executării;

Refuzul – procedura prin care o societate bancară decide că nu este posibil să se execute un ordin de plată dat de un emitent, sau că executarea ar determina costuri excesive ori întârzieri în finalizarea transferului – credit.

Executarea – procedura prin care o societate bancară pune în aplicare ordinul de plată acceptat anterior.

Finalizarea transferului – credit se realizează atunci când societatea bancară destinatară acceptă ordinul de plată în favoarea beneficiarului.

Capitolul iv. Operațiunile de creditare și casierie și importanța lor în activitatea prezentă și viitoare a băncii comerciale române

4.1 Operațiunile de creditare bancară a Băncii Comerciale Române

Pentru Banca Comercială Română, creditul a reprezentat și reprezintă oferta de bază către clienții săi, iar activitatea de creditare constituie o componentă fundamentală a strategiei generale a băncii.

Strategia băncii a asigurat promovarea creditului sub diversele sale forme ca o sursă de finanțare necesară desfășurării, continuării, dezvoltării sau restructurării activităților clienților, iar pentru bancă a reprezentat un plasament cu risc asumat în vederea obținerii unui profit corespunzător

O analiză atentă a plasamentelor băncii sub forma creditului bancar în cei peste 10 ani de la înființare ne permite evidențierea unor caracteristici specifice ale activității B.C.R. în acest domeniu, astfel:

principala destinație a creditelor acordate a fost activitatea economică și de producție;

împrumuturile acordate economiei reale au avut două destinații prioritare: creditele pentru capitalul de lucru și creditele pe obiect, care au contribuit în proporții ridicate la acoperirea necesarului de resurse pentru finanțarea activelor circulante;

creditul pe termen scurt a deținut în permanență o pondere ridicată în volumul total de credite acordate clientelei, în condițiile în care și creditul pe termen mediu și lung a înregistrat o dinamică accelerată;

creditul în valută a luat o amploare deosebită în ultimii ani în contextul eforturilor depuse de agenții economici, clienți ai băncii, pentru modernizare și retehnologizare, iar banca s-a oferit să asigure o mare parte din resursele sale pentru importurile de tehnologie;

pentru asigurarea unei finanțări corespunzătoare a economiei reale, au fost contractate, în completarea resurselor proprii ale băncii, linii de credite de la bănci în străinătate;

Banca a satisfăcut cereri de credite ale clienților din toate ramurile economiei și în principal a celor din industrie, construcții, transporturi, comerț, servicii, agricultură.

Principiile generale după care banca s-a călăuzit în activitatea de creditare se pot sintetiza în:

prudență bancară și calitatea portofoliului;

cunoașterea clienților și a afacerilor acestora;

garantarea, rambursarea și recuperarea creditelor.

4.1.1 Evoluția activității de creditare și principalele ei caracteristici

Alături de planul de credite și al resurselor, plafoanele de credit au constituit un instrument de prognoză și planificare cu referire la nivelul total al creditelor pe trimestre și în structură: credite pe termen scurt, mediu, și lung, credite în lei și în valută, precum și pe sectoare de activitate.

Plafoanele aprobate și comunicate sucursalelor județene cuprind niveluri maxime de creditare, care nu pot fi depășite nici pe total și nici în structură.

Bilanțul băncii confirmă și strategia de viitor, menținând creditul bancar ca principal plasament al băncii (Tabelul nr. 25)

miliarde lei Tabel nr. 25

Principala constatare este că soldul creditelor în cei 10 ani a fost preponderent în bilanțul băncii comparativ cu celelalte poziții din activ, deși a scăzut continuu și constant ca urmare a politicilor prudențiale de creditare aplicate și a măsurilor pentru creșterea calității activelor proprii, precum și ca urmare a introducerii de către Ministerul Finanțelor, începând cu anul 1994, a titlurilor de plasament pentru finanțarea deficitului bugetar.

Activitatea de creditare în ansamblul a Băncii Comerciale Române a evoluat de al înființare pozitiv în concordanță cu politicile și strategia adoptate de bancă, fără evenimente și distorsiuni, fiind mereu principala poziție în bilanț și constituind principalul factor care a alimentat veniturile și profitul băncii.

Volumul creditelor acordate de Banca Comercială Română a crescut de la an la an, iar dinamica acestora în sold la sfârșitul fiecărui an, comparativ cu soldul la sfârșitul anului precedent se prezintă conform tabelului nr. 22

miliarde lei Tabel nr. 26

În cadrul acestei dinamici a creditului, creditele în valută au avut o creștere superioară creșterii creditelor în lei, creștere favorizată însă și de evoluția mereu ascendentă a cursului de schimb leu/dolar.

Creditul în valută în echivalent USD a crescut de la 114,2 milioane USD în 1994 la430,9 milioane USD în 2000 înregistrând o creștere de circa 3,8 ori.

În echivalent lei creditul în valută a înregistrat o creștere de 3,896% și sa datorat în cea mai mare parte (75,4%) deprecierii cursului de schimb a monedei naționale în raport cu USD în perioada analizată, creșterea efectivă fiind de numai 24,6%.

În structură, după termenele de rambursare, creditele pe termen scurt în lei și valută au fost preponderente față de creditele pe termen mediu și lung, iar în cadrul creditelor pe termen scurt, cele acordate în monedă națională au devansat pe cele în devize, așa cum rezultă din tabelul nr. 27.

miliarde lei Tabelul nr. 27

După cum se observă, creditele pe termen scurt în lei și valută, au deținut și dețin ponderi semnificative în totalul creditelor angajate, fiind cuprinse între 75,9% (1996 ) și 64,5% (2000), iar în cadrul acestora creditele în lei au devansat permanent creditele în valută, în echivalent lei.

În schimb, la creditele pe termen mediu și lung, care s-au acordat în general pentru modernizări și retehnologizări ale proceselor de producție, ponderea creditelor în valută a devansat, începând cu anul 1996 creditele pe termen mediu și lung în lei, fiind la nivelul anului 2000 de cca. 5 ori mai mare.

Un prim segment de clienți pe care B.C.R. l-a monitorizat permanent a fost acela al sectorului de stat comparativ cu cel privat în funcție de care au fost orientate creditele.

În aceste condiții, alocarea creditelor după forma de proprietate s-a derulat conform tabelului nr. 28

miliarde lei Tabel nr. 28

După cum se observă, ponderea creditelor acordate sectorului de stat a înregistrat o scădere continuă și constantă, de la 69,1% în 1997 la 25,0% la 31 decembrie 2000 cu creșterea corespunzătoare a creditelor acordate clienților din sectorul privat de la 30,9% în 1997 la 75,0% în 2000.

Din analiza activității de creditare pe care Banca Comercială Română a realizat-o în ultimii ani rezultă cuprinderea în sfera creditării a tuturor ramurilor economiei românești, dar ramura prioritară a fost și rămâne industria.

Industria a fost beneficiară de credite în procent de 67,3% din totalul de credite, urmată în ordine de comerț cu 16,0%, agricultură și transporturi cu 2,6 5, construcții cu 1,7%.

În cadrul industriei, care a avut permanent o pondere semnificativă în volumul total de credite acordate pentru finanțarea economiei reale, sectoarele prioritare au fost metalurgia, industria chimică și a fibrelor sintetice, industria alimentară, a tutunului și a băuturilor, industria mijloacelor de transport și altele.

Procesul de creditare la Banca Comercială Română s-a concretizat printr-o mare complexitate, o arie foarte vastă de clienți din toate zonele din economie. Acest proces a fost stăpânit urmare a doi factori determinanți: un management de bună calitate și norme de lucru în care spiritul de prudență a fost preponderent.

4.1.2 Analiza portofoliului de credite și evoluțiile viitoare a acestuia

Banca Comercială Română a procedat de mulți ani la analiza și aprecierea semestrială a portofoliului său de credite după metodologia reglementată de Banca Națională.

Evoluția calității portofoliului de credite al Băncii Comerciale Române, în ultimii ani prezintă următoarele caracteristici principale:

la sfârșitul anului 2000, creditele către clienții de calitate bună (standard + observație) erau în creștere cu 1,9 puncte procentuale față de sfârșitul anului anterior;

creditele de calitate medie (substandard) au crescut cu 5,75 puncte procentuale, iar creditele cu risc major (îndoielnic și pierdere) au scăzut cu 7,69 puncte procentuale;

din analiza portofoliului la 30 iunie 2000 a rezultat creșterea ponderii creditelor cu o calitate bună cu 3,5 puncte procentuale și scăderea celor clasificate “pierdere” cu 5,3 puncte procentuale;

pe forme de proprietate, plasamentele către sectorul privat au avut o calitate superioară față de cele din sectorul de stat, cu excepția creditelor încadrate la categoria îndoielnic unde volumul acestora a fost dublu față de cel al clienților de stat, ceea ce face ca în continuare expansiunea creditelor către sectorul privat să se facă selectiv și cu multă prudență;

ca urmare a îmbunătățirii calității portofoliului de credite, gradul de provizionare a scăzut pe ansamblu Băncii Comerciale Române la 31 decembrie 2000 față de 30 iunie 2000 cu 0,6 puncte procentuale.

Această reducere a gradului de provizionare pe total și în structură s-a datorat îmbunătățirii calității creditelor prin politici prudențiale de creditare.

Trebuie menționat că, gradul de provizionare la expunerile în valută, este superior celui stabilit pentru expunerile în lei, cu 10,3 puncte procentuale. La categoriile cu risc major această tendință s-a accentuat, astfel: la categoria pierdere gradul de provizionare este de 61,0% pentru creanțele în lei, iar la categoria îndoielnic gradul de provizionare este de 18,9% pentru creanțele în valută și de 18,6% pentru cele în lei.

În anul 2000 s-au finalizat obiectivele strategiei Băncii Comerciale Române pentru perioada 2001 –2004.

Un capitol se referă la menținerea și consolidarea locului băncii în cadrul sistemului bancar românesc în care se arată că “obiectivul strategic fundamental pentru perioada 2001 – 2004 îl reprezintă menținerea cotei de piață atât în total sistem bancar, cât și în ansamblu economiei românești, Banca Comercială Română, păstrându-și în continuare poziția de principal finanțator al economiei reale”.

În mod corespunzător ponderea creditelor neguvernamentale ale Băncii Comerciale Române în PIB va reprezenta în anul 2004 circa 4,4%.

Gama produselor și serviciilor oferite va fi structurată corespunzător categoriilor de clienți pe care se axează banca – produsele destinate activității cu amănuntul se vor dezvolta ca produse standard, iar cele destinate clienților mari vor putea fi adaptate cerințelor specifice.

În acest context, creditele vor reprezenta în continuare principala poziție de activ în bilanțul băncii (aproximativ 35-40%)

4.2 Operațiuni de casierie în cadrul Băncii Comerciale Române

4.2.1 Dinamica operațiunilor de încasări și plăți

În atragerea de resurse financiare, un rol important a revenit compartimentelor de casierie, activitate ce s-a dezvoltat în perioada 1991 – 2000, care a condus la înființarea de noi unități teritoriale și diversificarea gamei de operațiuni efectuate.

Nivelul încasărilor și plăților în lei și valută realizate de unitățile Băncii Comerciale Române prin ghișeele proprii, a fost influențat de o serie de factori, ca de exemplu:

creșterea numărului de clienți, atât agenți economici cât și persoane fizice;

dobânzile practicate de bancă la conturile de economii persoane fizice și certificate de depozit;

creșterea prețurilor la toate categoriile de mărfuri, servicii;

nivelul cursului de schimb valutar practicat de bancă și creșterea tranzacțiilor privind licitațiile valutare;

consolidarea în timp a poziției de lider pe piața bancară a Băncii Comerciale Române, crearea unei imagini de siguranță și soliditate oferită clienților băncii.

Evoluția încasărilor în numerar (lei) realizate, pe total unități, este reprezentată în diagrama nr.1 și tabelul nr. 29.

La 31 decembrie 1999, încasările în numerar erau de 104,0 mii mld. Lei, față de 0,6 mii mld. Lei la sfârșitul anului 1991. După cum se observă încasările au avut în această perioadă o evoluție ascendentă, cea mai mare creștere înregistrându-se în anul 1999 față de 1998 cu 68,1%.

În primele trimestre ale anului 2000, încasările au însemnat 106,5 mii mld. Lei, cu 2,4% mai mari față de total an 1999.

Diagrama nr.1

miliarde lei Tabel nr. 29

În structură, cele mai mari încasări s-au realizat din vânzări mărfuri, în special din comerțul privat și mixt, înregistrându-se o creștere de la 57 mld.lei în 1991 la 42,187 mld.lei în 1999, având o pondere de 80,7% în totalul încasărilor realizate din vânzările de mărfuri.

Încasările din prestări servicii au crescut de la 61 mld.lei în 1991 la 10.469 mld. lei în 1999 datorită extinderii procesului de privatizare în acest sector și a majorării însemnate a prețurilor și tarifelor.

Încasările din depuneri în conturile personale ale persoanelor fizice și certificate de depozit au înregistrat o creștere semnificativă, fiind în decembrie 1999 de 24.865 mld. lei.

Această evoluție a fost determinată de creșterea numărului de clienți, dobânzilor practicate, precum și încrederea populației privind soliditatea băncii.

Plățile în numerar, au cunoscut în perioada 1991-2000, următoarea evoluție reprezentată in diagrama nr. 2:

Diagrama nr.2

Deoarece, populația și chiar agenții economici utilizează într-o mare măsură cashul este firesc ca plățile în numerar să înregistreze valori în creștere. Astfel, în 1999 s-au efectuat plăți prin ghișeele unităților Băncii Comerciale Române în sumă de 89,4 mii mld.lei față de 0,6 mii mld.lei, plăți realizate în anul 1991.

În perioada ianuarie – septembrie 2000, plățile au înregistrat un volum de 89,1 mii mld.lei, fiind influențate în principal de creștere plăților din schimb valutar și restituirile din conturile persoanelor fizice.

La principalele categorii de plăți în numerar situația se prezintă ca în tabelul nr.30:

miliarde lei Tabel nr.30

În totalul plăților realizate pe total unități B.C.R., ponderea cea mai mare o au plățile pentru salarii și alte drepturi de personal. Pe parcursul celor 10 ani ponderea acestora a scăzut de la 67,5% în 1991 la 33,3% în 1999, fapt determinat de procesul de privatizare și restructurare a economiei și în ultimii ani utilizarea pentru plata salariilor a conturilor personale și cardurilor Maestro.

Plățile privind restituirile din conturile persoanelor fizice și din răscumpărarea certificatelor de depozit au înregistrat o creștere importantă, volumul acestora fiind în 1999 de 26.852 mld. lei cu o pondere de 30,0% din totalul plăților în numerar.

Diagrama nr. 3

Așa cum puteți urmări în diagrama nr.3 în activitatea de încasări în valută, s-a înregistrat o creștere a încasărilor de la 42 mil.echiv. $ în 1991 la 380 mil.echiv. $ în 1999.Dacă în primii 5 ani s-a înregistrat o majorare a încasărilor cu 119,1%, în perioada următoare acestea au avut o evoluție semnificativă, creșterea fiind față de 1995 de 313,0%

La 30 septembrie 2000, încasările realizate de unitățile BC.R. au fost de 317 mil.echiv. $, ce reprezintă 83,4% din totalul încasărilor din anul 1999.

Plățile în valută au reprezentat în perioada 1991 – 1997 valori aproximativ egale cu încasările, înregistrând creșteri însemnate în anii 1998 și 1999. Astfel, în 1998 plățile au fost mai mari decât încasările cu 70 mil.echiv. $, iar în 1999 cu 107 mil. echiv. $.

În decursul celor trei trimestre ale anului 2000, plățile valutare au însumat 482 mil. echiv.$, plăți care se situează la un nivel aproximativ egal cu cel realizat pe total an 1999, respectiv 99,0% . Situație pe care o puteți urmări în diagrama nr. 4.

Diagrama nr. 4

Banca Comercială Română a mai organizat în cadrul compartimentelor de casierie a unităților teritoriale, activitatea de schimb valutar pentru efectuarea operațiunilor de vânzare – cumpărare valută aferentă persoanelor fizice.

În urma autorizării date de Banca Națională a României, B.C.R. a fost prima bancă comercială după 1990 care a organizat ghișee de schimb valutar pentru populație. Primele operațiuni de schimb valutar au fost realizate începând cu data de 5 august 1991, numărul de ghișee crescând odată cu înființarea de noi unități și extinderea acestei activități la cele existente. Dacă în anul 1996 existau 165 case de schimb valutar, în prezent numărul lor este de 242, din care un ghișeu în cadrul centralei și trei în punctele de trecere a frontierei (Borș, Albița, Siret).

Evoluția cumpărărilor și vânzărilor de valută de la înființarea primei case de schimb valutar și până în prezent a fost următoarea (vezi diagrama nr.5):

Diagrama nr. 5

Cumpărările și vânzările de valută de la persoanele fizice au înregistrat valori oscilante în perioada 1992 – 1996. Începând cu anul 1997 se observă o creștere semnificativă, cumpărările fiind superioare vânzărilor de valută.

Astfel, cumpărările de valută au fost în anul 1997 de 110 mil. echiv.$, iar în 1999 de 370 mil. echiv.$, o creștere de 236,4%.

La 30 septembrie 2000, cumpărările de valută reprezintă 88,4% din totalul celor realizate în anul 1999, respectiv 327 mil. echiv.$ față de 370 mil. echiv.$.

Vânzările de valută către populație au înregistrat un volum de 21 mil. echiv.$ în 1997, în timp ce în anul 1999 acestea s-au situat la 140 mil. echiv.$, creșterea fiind de 566,7%.

În perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 2000, vânzările de valută au fost de 137 mil. echiv.$, fiind aproape de nivelul celor înregistrate în 1999.

Nivelul operațiunilor de schimb valutar a fost influențat de o serie de factori, printre care amintim:

evoluția inflației și a cursului pieței valutare;

cursul de schimb avantajos practicat de B.C.R;

fluctuația dobânzilor la depozitele în lei ;

emisiunea certificatelor de trezorerie a Ministerului Finanțelor.

Amploarea operațiunilor valutare a determinat organizarea în cadrul Direcției Tezaur și Casierie a Tezaurului Central, verigă importantă, prin care se asigură legătura cu toate unitățile teritoriale și valorificarea disponibilităților valutare cash.

Prin Tezaurul Central, se realizează gestionarea și păstrarea disponibilităților valutare cash și a certificatelor de depozit, alimentarea cu valută și lei a ghișeelor proprii și a A.T.M.-urilor ce funcționează în cadrul centralei , alimentarea cu valută a unităților teritoriale și a altor societăți bancare, remiterea și primirea gropurilor cu valută în și din străinătate, pentru valorificare.

Complexitatea activității desfășurată prin Tezaurul Central, a necesitat organizarea și funcționarea unei grupe de verificare a valorilor și a unui echipaj special pentru transport valori la și de la aeroport sau gară.

Disponibilitățile valutare existente la nivelul Tezaurului Central, din remiterile efectuate de sucursalele județene și încasările prin ghișeele proprii, au creat posibilitatea valorificării acestei valute la băncile corespondente din străinătate. Această operațiune s-a realizat începând cu anul 1993, situația remiterilor de valută în perioada 1993 – 2000 fiind prezentată în tabelul nr. 31.

mil.echiv.$ Tabel nr.31

Evoluția valorificărilor la băncile din străinătate a fost influențată de nivelul încasărilor și plăților valutare realizate pe total unități B.C.R.

4.2.2 Produse și servicii bancare prestate prin compartimentele de casierie

Direcția Tezaur și Casierie a oferit clienților săi o gamă complexă de produse și servicii bancare, preocupându-se permanent pentru diversificarea și creșterea calității acestora.

Pentru realizarea cerințelor clienților, s-au stabilit programe de lucru adecvate, respectiv case cu program prelungit, care funcționează în zilele de lucru până la ora 18, iar sâmbăta între orele 8,30 –12,30.

Dintre serviciile oferite de compartimentul de casierie din cadrul unităților teritoriale, menționăm:

operațiuni de încasări și plăți în lei și valută, pentru agenți economici și persoane fizice;

operațiuni de vânzare – răscumpărare certificate de depozit;

depunerea de genți sigilate de către agenții economici, la ghișeele băncii;

colectarea numerarului cu aparatul propriu de transport valori, în genți sigilate de la secțiile agenților economici. Această activitate a demarat în anul 1992, iar la sfârșitul anului 2000 numărul de agenți economici pentru care s-a prestat acest serviciu, era de 425;

transport de numerar de la bancă la sediul agenților economici, serviciu ce s-a dezvoltat de la an la an, în anul 2000 efectuându-se pentru 123 clienți;

depozitarea diverselor valori ale clienților în casete, numărul unităților bancare care au tezaure special amenajate a fost de 56 în anul 2000. La celelalte unități care nu dispun de tezaure cu casete, valorile depuse la bancă se păstrează în gropuri sigilate;

operațiuni de preschimbare a bancnotelor străine uzate, deteriorate, sau scoase din circulație, activitate ce a fost începută la 1 octombrie 1999;

extinderea rețelei de aparate tip “Bancomat 24”, numărul lor fiind în prezent de 224, fapt ce necesită alimentarea cu numerar a acestora;

organizarea de ghișee multifuncționale pentru vânzarea și răscumpărarea certificatelor de depozit.

4.2.3 Perspective de dezvoltare a activității de casierie

Un loc important în ansamblu activității desfășurate de Banca Comercială Română, îl ocupă operațiunile efectuate de compartimentul de casierie, prin care se asigură derularea fluxurilor cu numerar ale titularilor de cont.

La 30 septembrie 2000 în sistemul bancar românesc funcționa un număr de 42 de bănci comerciale, caracterizat printr-un mediu concurențial în care B.C.R. s-a impus prin soliditate și siguranță, ca urmare a strategiei și politicii adoptate.

Direcția Tezaur și Casierie se implică direct în aplicarea strategiei B.C.R, prin promovarea unor obiective concrete care să asigure o activitate eficientă, dintre care menționăm:

modernizarea activității prin informatizarea sectoarelor de casierie;

organizarea și extinderea ghișeelor multifuncționale, în cadrul unităților teritoriale;

extinderea gamei de produse și servicii bancare oferite clienților: transportul valorilor, colectarea numerarului de la agenții economici cu un volum mare de încasări, păstrarea diverselor valori depuse de clienți în casete sau gropuri, preschimbarea valutelor deteriorate sau a celor scoase din circulație;

continuarea pregătirii personalului din compartimentele de casierie, pentru a fi în măsură să onoreze cerințele clienților prin oferirea de servicii cu profesionalism și promptitudine;

îmbunătățirea și flexibilizarea normei de casierie ca urmare a informatizării operațiunilor de casierie;

intensificarea acțiunilor de îndrumare și control în vederea aplicării și respectării normelor de lucru.

Direcția Tezaur și Casierie se va preocupa de îmbunătățirea tehnicilor de lucru, care contribuie la optimizarea relației bancă-client, de creșterea volumului resurselor atrase și dezvoltarea relațiilor cu societățile bancare.

Capitolul v. Concluzii și propuneri

În ceea ce privește restructurarea sistemului bancar românesc în perspectiva reformei și integrării țării noastre în economia europeană, se cuvine a fi menționate următoarele:

1. Sistemul bancar românesc este un subansamblu al economiei naționale care a funcționat cu intermitențe dar a evoluat vizibil în acest deceniu spre realizarea unor structuri moderne, în conformitate cu nivelurile europene și mondiale în domeniu.

Importanța sistemului bancar pentru o economie națională este accentuată în prezent atât datorită progresului tehnic și informațional, cât și datorită noilor instrumente monetare și financiare pe care le utilizează băncile în realizarea celor trei funcții principale (de intermediere financiara, de transfer a fondurilor și de implementare a politicii monetare a băncii centrale).

Fluxurile financiare internaționale derulate prin bănci au căpătat în ultimele decenii o anumită independență față de fluxurile materiale, datorită apariției și proliferării unor instrumente financiar-bancare de plasament de esență pur monetară, ce permit entităților economice să-și plaseze resursele disponibile în domenii financiare flexibile, iar pe de altă parte, atragerea de resurse suplimentare din zone economice ce nu implică creditarea bancară.

Chiar băncile sunt în prezent interesate să-și plaseze resursele atrase în aceste investiții nonmateriale care prezintă un grad redus de risc și o procesare mult mai puțin costisitoare decât creditul, acesta reprezentând o cota din ce în ce mai mică din masa normală a plasamentelor bancare.

În România, piața instrumentelor de plasament financiar se află încă în faza de început, existând în prezent numai o singură categorie de titluri de credit, aceea a bonurilor de trezorerie cu scadență sub un an, cu dobândă prestabilită și negociabile în condiții restrictive. Emisiunea acestor titluri (în fond, constituente ale datoriei publice) se face exclusiv în scopul acoperirii deficitului bugetar, și nu în baza unui plan de finanțare a bugetului de stat pe căi extrafiscale și în scopul materializarii unor investiții guvernamentale.

Pe de alta parte, investițiile de capital în România sunt, de asemenea, într-un stadiu de început, capitalul autohton fiind în prezent la un nivel redus, dispersat și în orice caz, necompetitiv față de potențialul capitalului străin și acesta încă insuficient motivat prin garanții legislative să pătrundă pe piețele de valori din țara noastră.

2. Sistemul bancar din România este principalul finanțator al deficitului bugetar, precum și al structurilor economice gigantice aflate în proprietatea statului.

Prin activitatea de creditare, importante resurse financiare ale populației și entităților economice ce derulau activități eficiente, s-au orientat înspre unitățile economice de stat care, datorită unor politici neeficiente în domeniu, lipsei coordonării și controlului activității unui management inactiv și lipsit de cointeresare, au intrat rând pe rând în grupa unităților economice cu pierdere, ce realizau producție nevandabilă, la costuri mari și de calitate redusă în comparație cu cele din import.

S-au pierdut astfel piețe externe, iar concurența produselor din import, puternic sprijinită de măsurile de politică valutară, a dus la pierderea chiar a piețelor interne ale produselor și serviciilor autohtone. La aceasta se adaugă procesul vizibil și chiar sprijinit, în numele dezideratului privatizării, de parazitare a întreprinderilor productive de stat care concentrau importante resurse financiare, materiale și umane, în avantajul unor întreprinderi mici și mijlocii ce preluau la costuri minore produsele realizate în întreprinderile-mama (exemplu concludent combinatul SIDEX Galați).

O primă consecință a procesului de susținere a giganților industriali prin mijloace de creditare a fost realizarea unei nivelări în jos a economiei, în condiții de decapitalizare determinate de nivelul negativ al dobânzilor bancare reale. O altă consecință a fost realizarea de pierderi la nivelul economiei naționale datorate menținerii în funcțiune a întreprinderilor cu pierderi și acumulării unor datorii scriptice din ce în ce mai mari la creditele nerambursate, care au afectat în primul rând băncile și apoi clienții solvabili ai acestora.

Pe de altă parte, menținerea în funcțiune a întreprinderilor devenite nerentabile a determinat emisiunea suplimentară de bani în economie prin creditele neperformante, fără existența unei contrapartide concretizate în valori materiale tranzacționabile pe piață.

Mai mult decât atât, susținerea prin bănci a unităților economice nerentabile a adus în suferință chiar bugetul de stat, datorită neîncasării creanțelor fiscale rezultate scriptic din desfășurarea activității acestora. S-a ivit astfel o discrepanță între veniturile fiscale nominale avute în vedere la elaborarea bugetului de stat și considerate, de regulă, minimale și veniturile reale calculate, ce s-au aflat sub nivelul veniturilor nominale. Pe de altă parte, o cotă importantă a datoriilor intreprinderilor cu pierderi o constituiau datoriile fiscale, rezultând de aici o și mai mare discrepanță între veniturile fiscale încasate efectiv și cele calculate și, respectiv, planificate.

Aceste diferențe nu s-au putut acoperi decât în mică măsură prin mijloacele normale (măsuri de recuperare a creanțelor fiscale, reducerea cheltuielilor bugetare), fiind necesare eforturi de acoperire a deficitului bugetar real prin mai multe mijloace, în primul rând prin înăsprirea fiscalității (care a afectat direct producătorii eficienți și populația, determinând o reducere în termeni reali a veniturilor acestora și o creștere exacerbată a prețurilor) și prin realizarea de împrumuturi publice (prin emisiunea de bonuri de trezorerie și acumularea de datorii externe), care sunt evident elemente inflaționiste, deoarece presupun fie emisiune de monedă, fie menținerea unui nivel al masei monetare peste suma valorilor realizate în economie.

3. Prin politica monetară ce se implementează prin intermediul băncilor, organismele centrale monitorizează nivelurile unor indicatori esențiali ai echilibrului macroeconomic.

Fenomenul inflaționist este perceput ca fiind de esență monetară, având în vedere că variațiile în sus ale prețurilor sunt sau trebuie să fie supuse controlului băncii centrale, care este organismul emitent de moneda și care, prin intermediul controlului masei monetare, poate influența prin mijloace specifice nivelul și viteza creșterii prețurilor la un moment dat. Nu trebuie uitat însă că inflația este un rezultat al apariției unor dezechilibre în economia reală, ce nu pot fi controlate direct de către banca centrală, astfel că este necesară corelarea măsurilor de politică monetară cu celelalte măsuri de politică economică (în special în domeniul fiscal) în vederea menținerii la cote reduse a nivelurilor inflației. Trebuie spus că politica monetară nu poate determina o reducere în termeni reali a inflației în economie, ci mai degrabă poate crea premisele implementării politicii economice centrale în acest domeniu.

În domeniul politicii monetare aplicată în România în perioada 1990 – 2000 este de menționat efortul Băncii Naționale de menținere la niveluri reduse a ratei inflației, acțiune ce nu putea însă elimina cauzele ce stau la baza declinului economic al țării. În lipsa unei politici convergente care să susțină reglementările de natură monetară, acțiunile băncii centrale din România nu și-au dovedit eficiența, devenind, prin menținerea lor, factori ce au agravat criza economică. Prin politica dobânzilor de refinanțare și prin nivelurile mari pentru sistemul economic românesc ale rezervei minime obligatorii, ca și prin politica valutară excesiv de protectivă față de moneda națională, banca centrala din România a avut permanent în vedere menținerea unui nivel minim al masei monetare, realizarea unei creșteri a prețurilor controlate prin costuri, rezultatul fiind menținerea artificială a ratei inflației la niveluri reduse.

În cadrul procesului de restructurare a sistemului bancar, un rol important revine in continuare Băncii Naționale a României, care are, din punct de vedere juridic, asigurata independenta fata de autoritățile guvernamentale in implementarea politicii sale monetare.

4. Modificările ce vor avea loc in sistemul bancar, privesc toate aspectele activității acestui sector specific al economiei: atât in ceea ce privește schimbările structurale ce țin de organizarea sistemului bancar ca factor de implementare a politicii monetare a băncii centrale, cat si cele ce țin de structura organizatorica a băncilor comerciale românești; transformări operaționale ce se refera la organizarea operațiunilor băncilor comerciale prin modernizarea sistemului de plăți, a sistemului de evidenta contabila; transformări operaționale in cadrul băncilor prin acumularea de mijloace tehnice si informatice care sa accelereze viteza decontărilor, sa permită implementarea de produse si servicii moderne, la nivelul standardelor europene; modificarea structurii capitalului conform criteriilor cerute prin Tratatul de Maastricht; trecerea la etapa acumulărilor calitative prin elaborarea, la nivelul băncilor, a modelelor de profitabilitate care sa evidențieze eficienta fiecărei activități sau a fiecărei unități din rețeaua bancara.

Aspectele prezentate reliefează așadar faptul ca procesul integrării europene este, pentru România, identificabil in prezent cu procesul general de restructurare a societății pe calea democrației si civilizației europene, prin masuri strategice care sa tina seama de particularitățile specifice tarii noastre la acest sfârșit de secol. Acest proces este deja demarat o data cu modificările ce au avut loc in decembrie 1989 si implica nu numai dezvoltarea economica, ci toate aspectele existentei poporului roman, finalitatea fiind realizarea cadrului instituțional si cultural de tip european care sa readucă România pe locul justificat de apartenența continentala si de argumentele istorice. De aceea, criza sistemului economico-fiscal ce se manifesta in acest deceniu in România nu poate sub nici o forma sa deturneze direcția de evoluție a societății romanești, insa cu siguranța duce la întârzierea realizării acestui demers istoric. Efectele crizei, ale carei cauze consideram ca sunt pregnant subiective, se manifesta in prezent printr-o depreciere fără precedent a nivelului de trai al poporului roman, insa in urmatorii ani se vor evidentia in planul evoluției continentale a României ca o grava ramanere in urma fata de celelalte state care au demarat acelasi proces de restructurare in aceeasi perioada de timp.

Evolutia economiei mondiale din ultimii cinzeci de ani a determinat cresterea rolului si importantei sistemelor bancare in dezvoltarea economico-sociala a natiunilor. Sistemul bancar romanesc, mult avansat in opinia noastra pe calea reformei, are rolul de asigurare a circulatiei sanatoase a banilor in economie, de implementare in practica a reglementarilor si masurilor de politica monetara si de realizarea a conditiilor necesare reluarii procesului de crestere economica a tarii. Aflata, datorita conjuncturii actuale si in circumstantele modificarilor de substanta ce se desfasoara in economia continentala si mondiala, in centrul politicilor de restructurare si de dezvoltare economica, functionarea eficienta, pe baze moderne, a sistemului bancar din Romania reprezintă una din conditiile fundamentale ale strategiei de aderare a tarii noastre la structurile Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE

Andra Bunea – Procese financiar monetare ale tranziției: probleme și dileme – Ed. Alpha – 1998;

Aurel O. Berea, Octavian A. Berea – Orientări în activitatea bancară contemporană – Ed. Expert – 1999;

Banca Comercială Română – Anale –Seria V- ED. SEGA Internațional – 2000;

Banca Comercială Română – Anale –Seria VI – ED. SEGA Internațional – 2001;

Banca Comercială Română – Anale –Seria VII – ED. SEGA Internațional – 2002;

Buletin INFO BCR – noiembrie 2001;

Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – Monedă credit bănci – Ed. Didactică și pedagogică, București – 1999;

Dragomir Georgeta, Ana Mistreanu – Inflația și sisteme monetare – Ed. Fundației Academice “Danubius”, Galați – 2001;

Dragomir Georgeta, Ciobanu Rodica – Bănci și contabilitatea bancară – Ed. Fundației Academice “Danubius”, Galați – 2000

Ghica Ion – Banca Comercială – Tradiție și perspectivă – Magazin istoric – 1993;

Ilie Mihai – Probleme financiare ale unităților economice din industrie în perioada de tranzățăe la economia de piață – Ed. București – 1998

Lucian C. Ionescu – coordonator – Băncile și operațiunile bancare – Ed. Economică – 1996;

Lucian C. Ionescu – Economia și rolul băncilor vol.1 – Ed. Economică – 1997;

Lucian C. Ionescu – Economia și rolul băncilor vol.2 – Ed. Economică – 1997;

Marcica Stoica – Managementul bancar – Ed. Economică – 1999;

Mariana Iovițu – Tranziția la economia de piață – Ed. Economică – 1997

Marius Gust – coordonator – Management Bancar – Ed. Independența economică –1999;

Mugur Isărescu – Reflecții economice. Piețe, bani, bănci – Ed. Academiei Române – 2001;

Norme cadru nr.6/08.03.1994 – Reglementări privind cambia și biletul la ordin

Norme cadru nr.7/08.03.1994 – Reglementări privind cecul

Piața financiară – Revistă lunară financiar bancară – nr.6 iunie 2000;

Raportul anual 2000 BNR – Secțiunea statistică ;

Regulamentul 8/19.08.1994 privind ordinul de plată

Revista băncii – nr.1 martie 2002;

Revista băncii – nr.3 septembrie 1999;

Revista băncii – nr.4 decembrie 1999;

S. Cerna – Sistemul monetar și politica monetară – Ed. Eciclopedică – 1996

Varujan Vosganian – Reforma piețelor financiare din România – Ed. POLIROM – 1999;