Activismul Global ÎN Plan Economic AL Chinei, Factor DE Risc ÎN Planul Intelligence Cultural

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE

„NICOLAE BĂLCESCU“

DISERTAȚIE

TEMA: „ACTIVISMUL GLOBAL ÎN PLAN ECONOMIC AL CHINEI, FACTOR DE RISC ÎN PLANUL INTELLIGENCE CULTURAL“

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC

Conf.univ.

dr. POPESCU MARIN

AUTOR

Masterand

SANTA IZABELA

– SIBIU, 2016 –

Cuprins

INTRODUCERE

Am ales această temă, deoarece este un subiect de actualitate, iar China are o istorie foarte vastă și interesantă, dar și un viitor pe măsură. Una dintre pasiunile mele este călătoria. Am vizitat unele țări din Africa, dar și din Asia și am rămas uimită ce implicare are China în statele în curs de dezvoltare. De asemenea, când ne gândim la China găsim răspunsurile la majoritatea întrebărilor „Cine este cel mai mare…?“ De exemplu, cine este cel mai mare investitor străin în Afganistan? Care țară are cei mai mulți utilizatori de Internet? Care țară are cele mai mari emisii de carbon? Și care țară are cei mai mulți oameni din lume?

Lucrarea mea se structurează pe trei capitole. În primul capitol, am prezentat un scurt istoric al economiei Chinei, în special după anii 2000, deoarece până atunci nu se poate vorbi despre această țară ca fiind o putere economică. În al doilea capitol, am evidențiat acțiunile Chinei în spațiul African. În al treilea capitol am realizat un studiu privind dezvoltarea infrastructurii, înclusiv cea educațională, în statele africane ca reprezentând un risc major în zona intelligence cultural din regiune.

ECONOMIA CHINEI DUPĂ ANII 2000

1.1 Privire de ansamblu asupra economiei r.p. China

Ron Vara spunea: „Ce se întâmplă în China, nu rămâne doar în China. Reprezintă efectul fluturelui asupra steroizilor.“

Dezvoltarea Chinei

China comunistă s-a afirmat pe scena mondială ca o superputere capitalistă cu o viteză uimitoare. Creșterea economică a Chinei reprezintă dovada că aceasta și-a extins interesele la nivel mondial. Proiectele și companiile Chinei sunt prezente acum pe toate continentele.

China a contribuit la salvarea economiei mondiale pe timpul perioadei de criză. Valoarea titlurilor de stat emise de guvernul SUA deținute de China se ridică la aproape o treime din pachetul de stimulente al Statelor Unite. Guvernul SUA se confruntă deja cu un deficit bugetar mare. Washingtonul a avut și are nevoie de mai mulți bani pentru pachetul său de stimulente, pentru a stimula refacerea economică a SUA. Din această perspectivă, China își investește banii în bugetul SUA. Este pentru a salva SUA. Este pentru a salva, de asemenea, economia mondială.

Samuel Huntington reliefează ideea conform căreia pentru prima dată în istorie, politica globală a devenit multicivilizațională și multipolară, iar modernizarea nu va produce o universalizare a civilizației și nicio occidentalizare a acesteia, ci din contră, regresul Occidentului va duce la o extindere a puterii Asiei. Huntington relevă faptul că, în secolul XXI, China se va impune drept hegemon economic, iar dezvoltarea Chinei prezintă unul dintre cele mai importante pericole pentru Occident și implicit pentru supremația americană.

În ultimii 20 de ani, creșterea reală a PIB-ului Chinei a fost în medie de 9,9%. Acest lucru a făcut ca economia sa să înceteze a mai fi una cu o relevanță doar marginală, pentru a deveni una dintre principalele forțe motrice ale creșterii globale. În intervalul 2000-2009, economia chineză a crescut de la doar 3,7% din PIB-ul global (din punct de vedere nominal prin prisma dolarului SUA) la 8,1%.

PIB China/ PIB USA

În următorii 10 ani, creșterea Chinei ar trebui să atingă o valoare mai moderată, în jur de 7,5%, dar aceasta va fi suficientă pentru a spori contribuția Chinei la producția globală la 14,9%.

Totuși, chiar și în cazul unei creșteri puternice în următorii 10 ani, PIB-ul Chinei pe cap de locuitor se va ridica doar la 11.644 USD sau la 20% din nivelul SUA în 2019.

În 2009, China a fost cel mai mare investitor în privința companiilor din domeniul energiei și al furnizării energiei și al doilea investitor în ordinea mărimii în privința materialelor: resursele au reprezentat două treimi din toate tranzacțiile externe ale Chinei. Firmele occidentale constituie, în continuare, o atracție cheie pentru China, nu numai pentru rezervele naturale pe care acestea le-ar aduce, ci și pentru experiența pe care China ar putea să o dobândească.

Tentativele Chinei de a cumpăra firme australiene și americane importante s-au bucurat doar de un succes limitat, datorită unor considerente de ordin politic și de securitate națională. Eșecul încercării Chinalco de a prelua, cu 19 miliarde de USD, firma australiană Rio Tinto a condus la cumpărări mai mici și mai puțin „amenințătoare”, precum cumpărarea firmei australiene Felix Resources de către Yanzhou Coal Mining. Prin investițiile sale în multe companii occidentale periferice din domeniul resurselor naturale, China a urmărit, din ce în ce mai mult, să realizeze investiții în piețele emergente, în special în Asia Centrală și Africa Sub-sahariană.

Asia Centrală reprezintă, de mult timp, o țintă a intereselor Chinei, din motive care țin mai curând de geopolitică decât de domeniul economic. China se teme de infiltrarea islamismului din Asia Centrală, din perspectiva uigurilor musulmani din provincia sa cea mai vestică, Xinjiang, care a fost martora unor tulburări în masă în 2009. Beijing-ul se teme că membrii comunității uigure din Kirghistan și Kazahstan ar putea oferi sprijin logistic pentru membrii comunității uigure din China. Beijing-ul nu vrea să vadă o prezență militară extinsă a SUA în Asia Centrală, deoarece se teme că aceasta ar putea constitui o parte a încercării de a încercui China, de a oferi un sprijin mascat activiștilor uiguri și de a reduce influența Chinei în regiune.

China a acordat împrumuturi Kazahstanului și Turkmenistanului, făcând, în același timp investiții mari în regiune în industria petrolului și a gazului și chiar în cea a uraniului. Acest lucru nu va satisface nevoia de resurse naturale a Chinei, dar va lega mai strâns statele regiunii de Beijing. De exemplu, un împrumut de 4 miliarde de USD acordat Turkmenistanului pentru a dezvolta giganticul câmp de exploatare a gazului South Iolotan a coincis cu inaugurarea Gazoductului Asia Centrală-China, o conductă de 2.000 de km, în decembrie 2009.

Totuși, investițiile Chinei în piețele emergente nu împiedică investițiile în piețele dezvoltate. Există două căi principale prin care China poate accesa piețele occidentale.

Prima este cea a „diplomației dolarului”, care nu se limitează, în niciun fel, doar la piețele emergente. Se poate evidenția creșterea influenței chineze în statele dezvoltate, dar fragile din punct de vedere fiscal, care ar putea fi prinse nu numai în păienjenișul împrumuturilor acordate de China, ci și în cel al unor acorduri vizând vânzările în domeniile infrastructurii, tehnologiilor și activelor financiare.

Cea de a doua cale este reprezentată de cumpărarea, pur și simplu, a activelor occidentale care nu sunt atât de sensibile din punct de vedere politic, în domenii precum cele ale IT-ului, logisticii sau lanțurilor de furnizori.

În prezent, în ciuda unei concurențe acerbe, China reușește să exporte cantități imense de bunuri la „prețuri chinezești“, bunuri de care noi, consumatorii, beneficiem din plin.

În documentul intitulat „Retrospectiva guvernării, 25 de ținte și realizări în 2015”, sunt evidențiate principalele domenii în care autoritățile centrale chineze au acționat cu predilecție, în vederea dezvoltării economiei și societății din țara cu cea mai numeroasă populație.

5. Proiectele și realizările Chinei în anul 2015

Anul trecut, investițiile în infrastructura feroviară din China s-au ridicat la 823,8 bilioane yuani (125,7 bilioane USD), fiind dați în exploatare 9.531 kilometri noi de cale ferată, cu 1.531 kilometri peste ținta stabilită. De asemenea, au fost reabilitate sau construite drumuri noi în mediul rural cu o lungime totală de 251.000 de kilometri, cu 51.000 peste ținta stabilită. Tot în domeniul infrastructurii de transport, anul trecut, au fost demarate lucrările de reabilitare la 288 de poduri și pasaje aflate în zonele montane din Vestul țării.

În ceea ce privește asigurarea facilităților necesare ridicării nivelului de trai, în 2015, au fost conectate la rețelele electrice ultimele satele ale Chinei, cu 230.000 de beneficiari. De asemenea, au fost dezvoltate rețelele de apă potabilă, 64,33 de milioane de chinezi din mediul rural având asigurat accesul la apă curată.

În domeniul financiar, rezerva bugetară a ajuns, în 2015, la 237 bilioane yuani (36,2 bilioane USD), în timp ce investițiile aprobate și finalizate cu susținere financiară de la bugetul de stat au fost în valoare de 521,1 bilioane yuani (79,7 bilioane USD).

În domeniul extrem de sensibil al protecției mediului, în 2015, China a redus cu 5,6% nivelul consumului de energie și cu 6,6% cel al emisiilor de dioxid de carbon. De asemenea, evacuările rezidurilor chimice în atmosferă au fost scăzute 3,6% la azotul amoniacal, 5,8% la dioxidul de sulf și cu 10,9% la oxidul de azot. De asemenea, pentru a îmbunătății calitatea aerului, 1,26 milioane de vehicule poluante au fost retrase din circulație.

Tot anul trecut, în China au fost împădurite 6,32 milioane de hectare, în timp ce pe o suprafață de 667.000 hectare au fost derulate activități de prevenire a eroziunii solului și reconversie a terenurilor agricole în păduri.

La nivel economic-social, în 2015, în China au fost construite 7,83 milioane apartamente, au fost îmbunătățite condițiile de viață în 6,1 milioane cartiere sărace și au fost consolidate și renovate 4,67 milioane de imobile din mediul rural.

În mediul urban, anul trecut au fost create 13,2 milioane noi locuri de muncă (3,2 milioane peste ținta propusă), în condițiile în care rata șomajului în mediul urban este de 4,05%. Numărul angajaților cu studii superioare a fost de 7,49 milioane.

Tot anul trecut, ca urmare a politicilor sociale, numărul populației aflate în sărăcie a fost diminuat cu 10 milioane.

Cucerirea, de către China, a atâtor piețe de export din întreaga lume, a vaporizat, pur și simplu, milioane de locuri de muncă din fabrici și a coborât veniturile oamenilor, din inima Americii, în cartiere mizere ale Bangladeshului, pe țărmurile Indoneziei și în fabricile de textile, cândva prospere, ale Africii. Dar faptul că slujbele cândva bune au devenit proaste, indiferent de aspectul tragic și exploziv din punct de vedere politic, este doar o mică piesă în jocul de puzzle reprezentat de „războaiele viitoare ale Chinei“.

Există foarte multe variațiuni pe tema celebrului „efect al fluturelui“ din teoria haosului, conform căruia un future care își agită aripile în China pune în mișcare un întreg lanț de fenomene meteorologice, în aparență disparate și haotice, care, în cele din urmă, produc taifunuri în Japonia și uragane în Golful Mexic. În acest caz, China își pune în mișcare puternicele sale „aripi“ economice, generând tot felul de taifunuri pe întreaga planetă – în producția de energie, în calitatea mediului înconjurător, în domeniul politic, social, militar. Nenumăratele efecte ale „fluturelui chinez“, cu care se confruntă fiecare dintre noi, sunt cât se poate de reale și, uneori, destul de personale, cum se poate observa în viața cotidiană, că trăim într-o lume aflată tot mai mult „Made in China“.

Puterea de export

Comportamentul internațional al Chinei

generat de puterea sa economică

În prezent, lumea experimentează o perioadă de schimbare, de trecere de la o ordine mondială de natură unipolară la una de natură multipolară. În aceeași tendință se înscrie și mediul internațional, supus unor schimbări constante și continue. Indicatori relevanți ai acestei schimbări sunt evenimentele recente ce au marcat arena internațională în ultima perioadă de timp. Criza economică și financiară a lansat o amplă dezbatere asupra viitorului economiei mondiale, în special din cauza faptului că, deși a afectat absolut toate statele lumii, unele dintre ele au fost mai puțin influențate de acest fenomen sau și-au revenit într-un interval de timp cu mult mai scurt decât statul care deținea rangul de primă putere economică a lumii.

Mă refer, desigur, la China și la Statele Unite ale Americii. În cea mai mare parte, în ceea ce privește schimbările apărute la nivel internațional, un rol deosebit îl joacă politica internațională, înțeleasă drept competiție pentru putere.

Globalizarea și creșterea interdependenței dintre actorii internaționali au făcut ca simpla presiune pe care statele, prin puterea lor, ca rezultantă a resurselor de putere, să nu mai fie suficientă pentru a explica interacțiunea acestora pe arena internațională.

Mackinder afirma despre chinezi că „ar putea reprezenta pericolul galben cu care s-ar confrunta libertatea lumii, fie și numai dacă si-ar adăuga ieșirea la ocean resurselor oferite de marele continent, un avantaj de care nu au avut parte până acum rușii, chiar dacă ei dețin acea regiune pivot”.

Mergând mai departe pe analiza lui Mackinder, Rusia este o putere terestră a cărei ieșire la ocean este mai mult blocată de ghețurile Arcticii, pe când China este și ea o putere de nivel continental, dar ale cărei limite virtuale se întind nu numai către miezul strategic al fostei Uniuni Sovietice, din Asia Centrală, cu tot ce înseamnă el ca bogății minerale și hidrocarburi, ci și către principalele căi de navigație din Oceanul Pacific, aflate la cinci mii de kilometrii depărtare, China fiind posesoarea unei coaste lungi de peste 14 mii de kilometrii, cu multe porturi naturale, majoritatea lipsite de ghețuri.

Acum 2.000 de ani, China era prima putere economică a lumii.

În timp, China s-a transformat într-un mare continent în și pentru sine în urma nesfârșitelor interacțiuni înainte și înapoi dintre ea și o regiune de stepă care constituia Asia Interioară și care se întindea până la ceea ce Mackinder a numit Heartland, acest lucru aflându-se la temelia realității politice din China zilelor noastre.

Dacă, acum două milenii, nivelul economic era o chestiune aproape internă, astăzi creșterea rapidă a economiei acestei țări are un deosebit impact geopolitic.

Când vorbim de potențialul de putere a unui stat ne gândim la următoarele aspecte: geografia (ca suprafață, importanță strategică, vecinii statului respectiv), populația (din punct de vedere cantitativ, calitativ, religie, etnie, cultură), resursele naturale (posesie, exploatare, control, utilizare), capacitățile militare, voința politică, conducerea, diplomația, organizarea internă.

Geografia dovedește că, deși drumul urmat de China în direcția unei puteri din ce în ce mai mari la nivel global nu poate fi unul strict linear – ratele de creștere a produsului intern brut al Chinei, de zece la sută anual în ultimii treizeci de ani, pur și simplu nu mai pot fi menținute la un asemenea nivel, ea va rămâne o piesă cheie a geopoliticii, chiar și într-o situație de turbulențe socioeconomice. Plus că este puțin probabil să ajungă într-o stare de haos absolut.

China practică o guvernare centralizată, regimul inițiind mereu construcții hidraulice și inginerești de mari proporții, pentru care folosește forța de muncă a milioane de oameni. În felul acesta, China se dovedește neobosită și dinamică în moduri diferite față de națiunile democratice din Occident. Deoarece conducătorii chinezi, care formal sunt comuniști, reprezintă cea mai recentă din circa douăzeci și cinci de dinastii chinezești care urcă înapoi în timp vreo patru mii de ani, absorția tehnologiei și a practicilor occidentale se face în cadrul disciplinat al unui sistem cultural complex, care posedă o experiență unică, de exemplu, la formarea unor relații tributare. „Chinezii te farmecă atunci când vor ei să te farmece și te sugrumă atunci când vor ei să te sugrume și fac și una și alta într-un mod absolut sistematic”.

Dinamismul intern al Chinei, cu toate tulburările civile și lipsa de eficiență a sistemului este cel care crează ambițiile orientate spre exterior. Statutul imperial nu este întotdeauna căutat în mod conștient. Pe măsură ce devin mai puternice, statele încep să aibă nevoi din ce în ce mai mari.

Totuși, China, ca putere mondială, nu-și propune să respecte statu-quoul, pentru că este mânată în căutările ei, de nevoia de a procura energie, metale și minerale strategice care să ajute la ridicarea nivelului de trai a circa o cincime din omenire. Ce-i drept, China este capabilă să hrănească 23 la sută din populația globului de pe numai 7 la sută din terenul arabil „înghesuind aproape 1500 de suflete pe fiecare kilometru pătrat de pământ cultivabil din văile și câmpiile inundabile”. În prezent, sub presiune populară, se așteaptă din partea autorităților să realizeze ceva similar: să asigure un standard de viață de nivel mediu pentru cea mai mare parte din populația urbană.

Noua abordare a unei Chine mai puternice și globalizate în privința politicii sale externe și de securitate ridică întrebări. Va conduce producția sa de echipamente militare la dezghețarea conflictelor înghețate? Cum va reuși China să combine principiul său al neamestecului cu nevoia sa de a-și proteja numărul crescând de investiții din străinătate? Puțini ar putea răspunde la toate acestea, dar mulți sunt de acord că un lucru este clar. Este vorba de un proces în curs de desfășurare.

Pentru a-și atinge scopul, China și-a edificat relațiile de putere avantajoase atât pe teritoriile adiacente ei înseși, cât și în locuri îndepărtate, dar bogate în tocmai acele resurse care îi sunt necesare pentru a-și alimenta dezvoltarea. Dat fiind că este mânată dincolo de propriile granițe de interesul național principal: supraviețuirea și creșterea din punct de vedere economic, China poate fi definită drept o putere über-realistă. Ea caută să-și creeze o prezență lipsită de concretețe, cvasicolonială, peste tot unde există rezerve serioase de țiței și minerale în Africa subsahariană și să aibă asigurat accesul portuar peste tot în Marea Chinei de Sud și în Oceanul Indian învecinat, pentru a face legătura între lumea arabo-persană bogată în hidrocarburi și coasta maritimă chineză.

În căutare masivă de resurse naturale, China a intensificat comerțul cu statele africane, acesta ajungând în 2008 la o cifră de peste 10 miliarde $, devenind al doilea stat partener în relațiile comerciale după SUA. 2/3 din importurile Chinei din Africa constau în petrol, principalii furnizori fiind Angola, Congo-Brazavil, Guineea Ecuatorială și Sudan.

În schimbul energiei și materiei prime China acordă asistență, acorduri comerciale, execuție a infrastructurilor precum șosele, căi ferate și centrale electrice. Toate acestea au făcut din China un partener atractiv pentru multe guverne africane.

China este interesată de stabilitate, nu de virtute așa cum e aceasta concepută în Orient. Și fiindcă unele dintre aceste regimuri, cum ar fi cele din Iran, Sudan și Zimbawe, sunt fie închistate, fie autoritare, fie și una și alta, felul prin care aleargă prin toată lumea după resurse aduce uneori China în stări conflictuale cu Statele Unite ale Americii, care-și iau în serios rolul misionar, precum și cu țări ca India și Rusia, de care sferă de influență se ciocnește nu de puține ori. Ceea ce trece adesea neobservat este faptul că aceste țări, asemenea altora din Asia de Sud-Est, Asia Centrală și din Orientul Mijlociu, s-au aflat în trecut sub influența uneia sau a alteia dintre dinastiile chinezești. Deci, putem spune că China își restabilește propriul domeniu imperial.

China a dezvoltat relații cu majoritatea țărilor nordice prin intermediul Chinese Arctic and Antarctic Administration, o inițiativă științifică, însă una care îi permite dezvoltarea de relații de cooperare cu majoritatea statelor nordice.

În condițiile extinderii influenței Rusiei și Chinei în Oceanul Arctic această inițiativă poate fi privită drept o încercare de contrabalansare a tendinței de dominare a regiunii arctice de către Rusia.

China și-a inundat deja propria Mongolie Interioară cu imigranți chinezi de etnie Han, iar locuitorii Mongoliei Exterioare se tem că ei urmează a fi cuceriți demografic. China se pregătește să recucerească Mongolia, dar de această dată prin fenomenul globalizării. Ea râvnește la țițeiul, cărbunele, uraniul și celelalte minerale strategice, precum și la marile întinderi ierboase, bogate și pustii ale fostei sale posesiuni din perioada dinastiei Qing. Construcția de către chinezi a drumurilor de acces către Mongolia trebuie privită din această perspectivă. Cu procesele ei nestăvilite de industrializare și urbanizare, China este consumatorul numărul unu la nivel mondial de aluminiu, cupru, cărbune, plumb, nichel, zinc, tablă și minereu de fier – și Mongolia le posedă pe toate acestea din abundență. Procentul de consum al Chinei la capitolul metale a sărit de la 10 la 25 la sută de la sfâșitul anilor 1990 și până astăzi.

De vreme ce China a înglobat o serie de teritorii precum Tibet, Macau și Hong Kong din zona continentală, Mongolia nu mai constituie o enigmă când vine vorba despre intențiile viitore ale Chinei.

În continuare, voi vorbi despre orașul siberian Chita, aflat la nord de Mongolia, care prezintă o populație din ce în ce mai mare de etnci chinezi. Obținerea de resurse este principalul scop al politicii externe chinezești, iar Orientul îndepărtat rusesc, foarte slab populat, este în schimb foarte bogat în rezerve de gaze naturale, țiței, cherestea, diamante și aur. David Blair spunea „Moscova este preocupată de numeroșii coloniști chinezi care se așează în această regiune și atrag după ei companii miniere și de prelucrare a lemnului.” Aici, la fel ca în Mongolia, nu se pune problema unei armate invadatoare sau a unei anexări formale, ci a faptului că demografia și corporatismul chinezești pun stăpânire încet-încet.

În Asia Centrală, precum și în estul Siberiei, China și Rusia se află într-o concurență feroce pentru sferele de influență. Schimburile comerciale dintre China și ceea ce a fost Asia Centrală sovietică au sporit. Dar mijloacele prin care Beijingul va penetra, deocamdată, regiunea vor fi două conducte importante, una care să transporte țițeiul de la Marea Caspică, peste Kazahstan, până în provincia Xinjiang și alta care să transporte gazele naturale de la granița dintre Turkmenistan și Uzbekistan, peste această din urmă republică și peste Kazahstan, tot până în Xinjiang. O dată în plus, nu va fi nevoie de trupe ca viitoarea Chină Mare să se extindă în Heartland, așa cum a fost definit aceasta de Mackinder, consecința inevitabilă a cererii nesătule de energie a Chinei și a pericolului intern reprezentat de propriile minorități etnice.

China dispune însă de o poziție favorabilă la nivel terestru, atât datorită relațiilor în principal economice dezvoltate cu fostele state sovietice din regiunile prezentate pe hartă, cât și relației de cooperare specială cu Rusia, care, ca și moștenitoare de drept a fostului URSS, exercită încă un grad ridicat de control asupra acestora.

În viziunea Chinei, teritoriul Afghanistanului (și cel al Pakistanului) ar urma să fie sigur pentru căi de comunicație și conducte purtătoare de energie, prin care să fie aduse resursele naturale din porturile de la Oceanul Indian, făcând astfel conexiunea cu cvasistăpânirile emergente ale chinezilor din Asia Centrală. China s-a dovedit foarte activă în construirea de drumuri care să lege provincia Xinjiang de Kîrgîzstan, Tadjikistan și Afghanistan. În această din urmă țară, o firmă chinezească, grupul feroviar Shistiju, construiește o șosea în provincia Wardak. De asemenea, China îmbunătățește rețelele de căi ferate care se îndreaptă către Afghanistan din mai multe direcții. Astfel, în timp ce Statele Unite se ocupă să înfrângă al-Qaeda și elementele ireconciliabile din rândurile talibanilor, poziția geopolitică a Chinei este cea care se va impune. Desfășurările militare sunt efemere; drumurile, rețelele feroviare și conductele sunt practic eterne.

La fel ca deșertul Taklamakan din provincia Xinjiang, întinsul platou muntos tibetan, bogat în minereuri de fier și cupru, constituie o bună parte din teritoriul Chinei, justificând groaza cu care privește Beijingul chestiunea autonomiei Tibetului, ca să nu mai vorbim despre independență. Fără Tibet, am avea o Chină mult redusă și un subcontinent indian teoretic mult mai extins; așa se explică ritmul frenetic în care se construiesc drumurile și căile ferate chineze de-a lungul și de-a latul masivului tibetan.

Într-o altă ordine de idei, răspândirea islamizării a făcut ca șaptezeci de mii de chinezi să părăsească Malaysia în ultimele două decenii, chiar dacă țara se așează din ce în ce mai bine sub umbrela economică a Chinei, de unde provin majoritatea importurilor malaysiene. Chinezii înșiși nu sunt priviți cu ochi foarte buni de Malaysia, dar statul chinez este prea mare pentru a i se opune rezistență. Temerile tăcute ale Chinei se referă în mod clar la Singapore, un oraș-stat situat strategic lângă porțiunea cea mai îngustă a strâmtorii Malacca. În Singapore, etnicii chinezi îi depășesc numeric pe malaysieni – 77 la sută față de 14. Chiar și așa, Singapore se teme să nu devină un stat-vasal pentru China și a pus, prin urmare, bazele unei relații militare cu Taiwanul.

Indonezia, în schimb, este prinsă la mijloc între nevoia unei prezențe navale a Statelor Unite, care s-o protejeze împotriva Chinei și teama de a nu părea un aliat al americanilor prea fidel, pentru a nu mânia celelalte state islamice. Zona de liber schimb, inaugurată recent între China și ASEAN (Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est), demonstrează relația tributară care s-a dezvoltat între China și vecinii ei de la sud. Strategia de tip dezbină și stăpânește a chinezilor a făcut ca fiecare stat membru al organizației ASEAN să negocieze separat cu China, și nu toate la un loc în mod unitar. Țările din ASEAN sunt folosite de chinezi ca piețe pentru mărfurile chinezești prelucrate și scumpe, în timp ce Asia de Sud-Est exportă în China produse agricole ieftine – o relație de tip colonial. Astfel s-a ajuns la surplusuri ale balanței comerciale în favoarea Chinei, țările ASEAN devenind, încetul cu încetul, debușeuri pentru mărfurile industriale produse de forța de muncă relativ ieftină a chinezilor. În plus, discrepanța comercială dintre China și țările din ASEAN s-a mărit de cinci ori în primul deceniu al secolului XXI.

Beijingul are drept scop să creeze o atmosferă de putere într-atât de favorabilă Repuplicii Populare Chineze, încât să nu aibă niciodată nevoia să folosească propriu-zis forța pentru a-și atinge scopurile.

După toate aparențele, chinezii construiesc mai întâi China Mare, în mijlocul căreia se vor găsi Marea Chinei de Sud și Asia de Sud-Est, în același timp în care plănuiesc pe termen ceva mai lung o mare forță navală, odată cu care vor deveni capabili să-și apere propriile căi de comunicație maritimă către Orientul Mijlociu, peste Oceanul Indian, și vor face în așa fel încât un conflict militar cu Statele Unite să nu mai pară o eventualitate irațională din perspectiva chineză. China nu are motive de a porni la război împotriva Statelor Unite, dar este prudentă și-și pregătește din timp capacitățile de luptă aeriene și navale.

Unele dintre actualele proiecte ale Chinei sunt impresionante. A creat, impreună cu Rusia, Brazilia, Africa de Sud și cu India, o Bancă de Dezvoltare, care va avea sediul la Shanghai și intenționează să concureze rolul FMI în acea parte a lumii.

Scopul acestor proiecte în care se investesc sume fabuloase este accelerarea legăturilor Chinei cu partenerii săi în domeniul financiar și cel comercial, ceea ce va întări și mai mult puterea economică a acestei țări.

Nimeni nu garantează reușita bunelor intenții. Dimpotrivă, în cazul în care China va deveni agresivă cu vecinii ei, afișând pretenții teritoriale sau asupra materiilor prime ale acestora, are șanse să se izbească de consecințe diplomatice.

Dificultăți la fel de mari o așteaptă dacă va neglija inegalitățile sociale din interior, dacă va încuraja corupția sau dacă nu va face eforturi considerabile în problemele de mediu. Până în prezent, China n-a dovedit că s-ar afla în fruntea detașamentului în aceste domenii.

În ceea ce privește relațiile SUA-China, putem aprecia că echilibrul este menținut nu în virtutea creșterii puterii în mod proporțional între cele două state,ci prin faptul că nivelul amenințării pe care fiecare o reprezintă pentru cealaltă este ținut sub control atât prin relațiile de cooperare dintre ele, în special în sfera economică, cât și prin faptul că niciuna dintre ele nu are interesul sau intenția de a o ataca pe cealaltă în nicio dimensiune a securității, deoarece destabilizarea acesteia ar fi în dezavantajul celei care atacă. Prin urmare, este în interesul Americii ca China să fie un stat stabil și prosper și nu unul instabil, măcinat de conflicte sau de ambiții hegemonice explicite. Similar, relațiile economice dintre cei doi actori fac la fel de necesar pentru China să păstreze bune relații cu SUA, dimensiunea economică a securității fiind una dintre bazele pe care se construiește securitatea pe celelalte dimensiuni (militară, socială, umană etc.). Practic, în această ecuație, lipsește factorul „intenție ofensivă”, ceea ce face posibil ca relațiile dintre cele două centre de putere să fie echilibrate și să nu genereze comportamente de echilibrare.

În concluzie, prin simplul fapt că-și asigură necesitățile de ordin economic, marele popor chinez modifică echilibrul de putere din emisfera răsăriteană, ceea ce este de natură să preocupe substanțial Statele Unite într-un târziu. Pe uscat și pe mare, ajutată de situarea favorabilă a Chinei pe hartă, influența Beijingului se răspândește din Asia Centrală până în Orientul Îndepărtat rusesc și din Marea Chinei de Sud în tot Oceanul Indian. Așadar, China reprezintă o putere continentală în plină ascensiune și, cum a spus Napoleon, politicile unor asemenea state sunt inerente în geografia lor.

Dată fiind expansiunea economică și demografică a Chinei din ultimele decenii, precum și perspectivele rezonabile pentru o creștere economică continuă a ei, într-un viitor previzibil, numeroasele frontiere terestre ar putea funcționa și ca un factor multiplicator al puterii Chinei, pentru că ea este cea care cotropește acele zone mai puțin dinamice și mai slab populate, nu invers.

ACȚIUNILE CHINEI ÎN SPAȚIUL AFRICAN

Sun Tzu spunea: „Cea mai bună politică de război este să cucerești un stat intact; o politică inferioară ar consta în ruinarea lui“.

10. Continentul Negru noua casă a Chinei

China nu este un ONG și dacă analizăm opiniile experților chinezi și ale oficialilor guvernamentali în privința cooperării lor economice, putem vedea că, pe de o parte, ei subliniază că este foarte important să se demonstreze că această alianță sud-sud există în continuare, dar, pe de altă parte, conduita lor de bază este aceea de a-și urmări propriile interese economice. În plus, ei spun că, în loc să caute să acapareze resurse, companiile chineze urmăresc, mai curând, să vândă pe o piață deschisă. Companiile chineze fac afaceri în Africa. De exemplu, în Sudan, compania chineză de petrol investește în mod considerabil. Dar aceasta vinde petrolul din Sudan pe toate celelalte piețe din lume și nu aduce tot petrolul în China, pentru a-l folosi în vederea dezvoltării. De ce? Deoarece această companie respectă regulile pieței. Ei trebuie să facă bani.

Prezența economică și politică a Chinei în Africa s-a extins drastic în ultimii zece ani. Încercările occidentale de a oferi un ajutor în Africa au eșuat, dar oficialii chinezi caută noi forme de ajutor și investesc miliarde pentru a împinge dezvoltarea, în continuare, în Africa.

Strategia Chinei privind implicarea în Africa se bazează pe opt obiective diferite cu rezultate în politicile specifice:

Asigură aprovizionarea cu materii prime în China, inclusiv cu produse;

Crează o piață de produse chinezești și servicii;

Obține terenuri în scopuri agricole;

Canalizează migrația populației chineze spre Africa;

Câștigă suport diplomatic din țările africane;

Prezintă o alternativă la modelul vestic al dezvoltării;

Oferă o alternativă privind dezvoltarea cooperării;

Empatizează cu statusul de superputere.

2.1. Relațiile dintre China și Africa

China nu a avut nicio reținere în stabilirea de relații cu dictatorii și șefii de trib din Africa. Nu punea niciun fel de întrebări despre sistemul politic din țările cu care negocia. Sensibilitatea Occidentului în asemenea chestiuni nu aera împărtășită de către chinezi. Guvernele occidentale și mai multe organisme international, precum Banca Mondială, au amenințat cu stoparea ajutoarelor și a comerțului în cazul regimurilor care nu se angajează pe calea democrației. China nu privea lucrurile în același mod. Atunci când președintele Hu Jintao a întreprins un turneu african în 2005-2006, el a afirmat foarte clar că nu a venit ca revolutionar sau ca un critic al guvernelor din Africa. Singurul său scop declarant era îmbunătățirea relațiilor comerciale.

10. Influența chineză în Africa

Singura preocupare a Chinei este să își mărească sfera de influență și să își dezvolte comerțul. Referindu-se la negocierile cu China, șeful Comisiei pentru Investiții din Nigeria a declarat: „SUA vorbesc cu tine despre guvernare, despre eficiență, despre securitate și despre protecția mediului. Chinezii te întreabă direct: cum pot să facă rost de licență.“ Peter Takirambudde, șeful reprezentanței africane a organizației Human Rights Watch, spunea: „Oriunde există resurse, chinezii vor ajunge. Ei nu văd răul. Ei nu aud răul. Asta nu e bine pentru africani.“

Rezultatul unei astfel de atitudini a fost creșterea imensă a influenței Chinei în Africa. A fost vizată o zonă vastă din centrul Africii, care se întindea din Sudan până în Namibia. Între 2003 și 2005 cifra de afaceri a comerțului dintre China și Africa s-a ridicat de la 22 milioane de lire sterline la 6,6 miliarde de lire sterline. Principalul scop economic al Chinei în Africa era să pună mâna pe materie primă ieftină; companiile chineze aveau contracte prin care extrăgeau petrol, zăcăminte metalice, diamant sau lemn. China oferea ajutoare și împrumuturi avantajoase pentru a-și întări poziția economică în zonă. De zeci de ani rezervele de petrol au atras atenșia Chinei. De aceea trupe chineze au putut fi văzute în războaiele civile din Angola. Acum soldații chinezi au fost înlocuiți de banii chinezi. Rezultatul este că Angola a devenit cel mai mare furnizor extern de petrol al Chinei. După anul 2000, China a acționat rapid pentru a stabili contracte cu Sudanul, observând dificultățile pe care SUA le aveau în zonă. China furniza arme Sudanului în schimbul petrolului. În Sierra Leone muncitorii chinezi au construit stadioane. Tot muncitorii chinezi au construit impozantul palat presidential din Namibia, estimate la 10 milioane de lire sterline. Nu l-a costat nimic pe președinte; i-a fost oferit de către chinezi ca bonus. Un economist din Africa de Sud a remarcat: „Chinezii reușesc să convingă lumea că nu sunt aidoma celorlalte puteri coloniale; dare i sunt mult mai cruzi decât erau britanicii. Dacă britanicii au fost stăpânii noștri de ieri, azi au venit chinezii și le-au luat locul.“

Într-o altă ordine de idei, incursiunile chineze în Africa au creat o mare dificultate pentru lumea occidentală. În ciuda bunelor sale intenții, Occidentul nu reușește să inducă Africii perspectiva prin care acesta privește legătura autorităților cu cetățenii și planificarea creșterii economice. Summiturile, anularea datoriilor și concertele Live-Aid sunt toate foarte bune; ele demonstrează dorința guvernelor și a popoarelor din Occident de a ajuta Africa în problemele cu care aceasta se confruntă. Dar nu sunt suficiente.

Un aspect asupra căruia toți cei care doresc binele Africii s-au pus de accord este nevoia unei bune guvernări. Până ce guvernele africane nu vor pune binele cetățenilor înaintea intereselor lor egoiste, sărăcia și mizeria vor mai exista. Acțiunea de convingere a guvernelor ca acestea să privească lucrurile în acest mod este o mare problemă. China a aruncat milioane de dolari în daruri și împrumuturi cu dobândă redusă în buzunarele regimurilor africane corupte.

De aceea, nu e de mirare că acele regimuri reacționează la sugestiile occidentalilor cu indiferență sau cu batjocură. Nu au niciun motiv să le asculte. Totul este o chestiune economică. Noțiuni ca cea de „libertate“ nu au sens în acest context. Regimurile își primesc fondurile, în mare parte din China, iar acest fapt a distrus politica occidentală de motivare a conducătorilor africani în direcția introducerii democrației. Această situație a fost descrisă foarte bine de corespondentul „The Times“ în Africa. El a scris despre situația bizară create de simpatizanții occidentali ai Africii. Aceștia încearcă să „facă presiuni asupra Chinei pentru ca aceasta să facă presiuni asupra conducătorilor africani pentru ca aceștia să accepte să fie dați afară din funcții prin alegeri“.

Un rezultat absurd al dependenței regimurilor africane corupte de China este faptul că bunurile pe care aceasta le trimite în Africa sunt tot timpul sub standarde. De exemplu, niciunul din cele 50 de autobuze pe care Zimbabwe le-a cumpărat de la chinezi în 2004 nu mai funcționează. E ca și cum Africa e folosită ca o rampă de gunoi pentru rebuturile industriale chineze. De ce acceptă africanii așa ceva? Explicația este că guvernelor corupte puțin le pasă. Banii pe care îi primesc în mod direct de la chinezi îi determină să închidă ochii la produsele de import chineze de proastă calitate. Popoarele africane sunt cele care suferă. Ca o consecință, există un acut sentiment de frustrare printer oamenii simpli. Ei știu că sunt păcăliți și că proprii lor guvernanți sunt complici la această fraudă. După cum spunea un profesor de la Universitatea din Harare: „Resentimentele față de chinezi nu sunt doar răspândite, ci sunt și adânc înrădăcinate.“

China colonizează Africa

Prin cea mai mare mișcare de populație care a fost văzută vreodată, China lucrează în secret pentru a transforma întregul continent african într-o nouă colonie. Reminiscență a loviturii din secolele XVIII-XIX – dar pe o scară mult mai dramatică și determinată – conducătorii Chinei cred că Africa poate deveni un stat satelit, rezolvându-și propriile probleme de suprapopulare și lipsă a materiilor prime, dintr-o singură lovitură.

În timp ce companiile de vest, inclusiv din SUA, s-au retras din Africa, China a desfășurat o adevărată ofensivă, investind masiv în continentul negru. Practic, în ultimii zece ani, China a profitat de pe urma oportunităților ivite și, într-o anumită măsură, a preluat spațiul gol lăsat de Occident.

Ofertele de investiții chineze în Africa începând cu anul 2010

Cu toate acestea, deoarece companiile occidentale au început să investească în Africa mult mai devreme, valoarea investițiilor corporațiilor din vest este mult mai mare decât investițiile directe ale Chinei în Africa. La sfârșitul anului 2010, Biroul american de Analiză Economică estima că totalul investițiilor americane, doar în Africa sub-sahariană, se ridică la 54 de miliarde de dolari. În 2010, afluxul de ISD (Investiții străine directe) din SUA în Africa sub-sahariană a ajuns la 3,4 miliarde dolari.

În ceea ce privește stocul cumulat al investițiilor chineze în Africa, acesta a crescut rapid de la mai puțin de 500 milioane de dolari în 2003 la 22,9 miliarde dolari în 2012. În același timp, numărul de societăți chineze care investesc în Africa depășește acum 2.000. Acestea sunt interesate, în principal, de sectorul financiar, minerit, industrii, construcții și agricultură.

China National Petroleum Corporation, de exemplu, a investit până la 6 miliarde de dolari în sectorul de petrol din Sudan. China Energy Investment Corporation intențonează să investească 6 miliarde dolari în proiecte de minerit în Guineea pentru extragerea de bauxită și alumină. În plus, compania privată Huawei și societatea publică ZTE au devenit principalii furnizori de servicii de telecomunicații în mai multe țări africane. Investițiile chineze au dus la intensificarea comerțului între cele două regiuni. Acum treizeci de ani exporturile africane în China erau neglijabile. Dacă în 1980, volumul schimburilor comerciale chino-africane totaliza un miliard de dolari, potrivit The Wall Street Journal, în 1999 acesta a ajuns la 6,5 miliarde de dolari. Zece ani mai târziu se poate vorbi despre un număr de trei cifre: 114 miliarde de dolari în 2010; 166,3 miliarde de dolari, în 2011 și aproape 200 miliarde de dolari în 2012. Trendul reafirmă astfel legăturile comerciale tot mai strânse dintre cele două regiuni.

Africa este extrem de importantă pentru China. În prezent, o treime din livrările de petrol ale Chinei provine de pe continentul african, în principal, din Angola. În agricultură, Benin, Burkina Faso și Mali furnizează până la 20% din necesarul de bumbac al Chinei. Totodată, în timp ce Coasta de Fildeș furnizează cacao chinezilor, Kenya livrează cafea. Pentru produsele din pește, Namibia rămâne unul dintre principalii furnizori.

Importurile Chinei din Africa au continuat să crească într-un ritm mult mai rapid (21,4%) decât exporturile (16,7 %), lărgind deficitul balanței comerciale cu continentul negru. Pe de altă parte, importurile Chinei din Africa au totalizat 113.1 miliarde de dolari în 2012. Cei cinci exportatori principali din Africa în China sunt Africa de Sud, Angola, Nigeria, Egipt și Libia. Cele cinci destinații principale ale exportului de bunuri chinezești în Africa sunt Africa de Sud, Nigeria, Egipt, Algeria și Ghana.

Diferențele dintre import și export între China și Africa

Cele mai mari tranzacții pe Continentul Negru

În august 2013, compania Perfect China din Yangzhou a achiziționat proprietatea Val de Vie din Western Cape, marcând prima investiție chineză în industria republicii Africa de Sud. Perfect China, prin participația sa de 51% în Perfect Wines din Africa de Sud, a cumpărat astfel o podgorie care include 21 de hectare de viță de vie, un conac și cramă.

În iulie 2013, firma chineză Sepco III a semnat un contract pentru construirea unei centrale pe bază de cărbune de 318 MW în estul Marocului. Costul total al proiectului este estimat la 360 milioane de dolari care va fi finanțat de către China EximBank.

În martie 2013, au fost semnate o serie de acorduri cu privire la investiții în infrastructură, agricultură și comerțul dintre China și Tanzania. Acordurile au fost semnate în timpul vizitei de două zile a președintelui chinez Xi Jinping. Unul dintre cele mai mari proiecte este cel al portului și zonei industriale în Bagamoyo, în valoare de 10 miliarde de dolari, care vor fi construite de către China Merchants Group.

În ianuarie 2013, guvernul Coastei de Fildeș a anunțat că a obținut un împrumut de 500 milioane de dolari de la China Exim Bank pentru cel mai mare baraj hidroelectric din țară, care urmează să fie construit de Sinohydro Corp. Lucrările au început la uzina Soubre de 275MW în ianuarie și vor continua timp de mai mult de de patru ani.

În ianuarie 2013, River Volta din Ghana (VRA) a anunțat obținerea a 286 milioane de dolari împrumut de la China Development Bank pentru dezvoltarea unor zone de acostare și îmbarcare pentru feribot de-a lungul lacului Volta.

În ianuarie 2013, compania chineză de stat Shandong Taishan Sunlight Group și-a anunțat planurile de a investi până la două miliarde de dolari într-un proiect avansat de explorare a cărbunelui în Zimbabwe.

În noiembrie 2012, compania Hwange Colliery Company Limited (HCCL) din Zimbabwe a semnat un contract cu o firmă chineză pentru export de cărbuni în valoare de peste 28 milioane anual. HCCL va exporta în medie 250.000 tone de cărbune pe an la Norinco Motors. De asemenea, HCCL a semnat un contract de livrare de echipament minier în valoare de 22 milioane de dolari cu aceeași firmă chineză.

În noiembrie 2012, producătorul chinez de vehicule comerciale Beiqi Foton Motor Co a semnat un memorandum de înțelegere cu guvernul din Camerun pentru investirea a 500 milioane de doalri într-o fabrică în Kribi. Fabrica va produce circa 5.000 de camioane și furgonete pe an.

În noiembrie 2012, guvernul nigerian a semnat un memorandum de înțelegere cu două firme din China, Sino Hydro și Gezhouba Group Company Ltd, pentru construirea a două hidrocentrale, una de 3050 MW în Mambilla și o stație de 700 MW în Zungeru. Banca China Exim Bank va finanța 85% din proiectul de 3,2 miliarde de dolari de la Mambilla, în timp ce proiectul Zungeru Hydro va fi în principal finanțat cu un credit pe termen lung al aceleași bănci.

În septembrie 2012, guvernul tanzanian a semnat un memorandum de înțelegere cu China în vederea construcției unei conducte de gaze naturale în valoare de 1,2 miliarde de dolari de la Mnazi Bay din regiunea Mtwara la Dar es Salaam.

Pagubele produse Africii

China nu negociază numai cu bani și relații comerciale. Există puține țări în Africa care să nu plece urechea la sunetele muncitorilor chinezi care construiesc căi ferate, fabrici și case. Aceasta deoarece China insistă să fie prezentă și fizic în Africa. Ca parte a unor tratate comerciale, au fost construite sate Baoding. Până în 2006, au fost înființate 28 de astfel de sate în mai multe zone din Africa. Spre exemplu, în Nigeria, atât de rapid a crescut numărul chinezilor (60000 în 2006), încât a fost înființat un serviciu special de aprovizionare pentru ei. Pentru a privi lucrurile în perspectivă, trebuie spus că, niciodată în perioada colonizării britanice din Nigeria, nu au locuit mai mult de 40000 de rezidenți britanici.

Unul dintre atuurile pe care le-a folosit RPC în extinderea influenței sale pe tărâm african a fost legătura istorică aparte pe care aceasta pretindea că o are cu Africa, susținând că, de la Mao încoace, China revoluționară a fost ca un far călăuzitor pentru țările în curs de dezvoltare care se străduiau să scape de stăpânii coloniali. Este sigur că RPC a acordat ajutor militar și economic pentru mai multe țări africane pe timpul Războiului Rece, scopul său principal nefiind doar să creeze probleme Occidentului, ci mai ales să înlocuiască Uniunea Sovietică din poziția sa de lider mondial al luptei antimperialiste.

Aceasta a făcut ca atitudinea Chinei față de Africa să pară oarecum ironică. Într-un soi de rasism inversat, muncitorii chinezi din Africa ai căror înaintași cu un secol în urmă erau văzuți ca muncitori de cea mai joasă speță, se uitau acum de sus la muncitorii africani, considerați inferiori. Un inginer din Zimbabwe care lucre la una dintre minele de cupru spunea supărat: „chinezii disprețuiesc negrii“. Acest lucru era vizibil și în modul în care companiile din Zimbabwe îi tratau pe muncitorii locali; salarii de mizerie, refuzul de a le acorda unele drepturi care se cuveneau angajaților și accidente frecvente cauzate de lipsa normelor de protecție a muncii. Același inginer comenta trist că această situație nu era surprinzătoare deoarece „în definitive așa se comport și la ei acasă“. Muncitorii abuzați nu se puteau aștepta la vreun ajutor din partea guvernului lor; regimul lui Robert Mugabe, cu politica sa „orientată spre Est“, nu vroia să le asculte problemele și să riște să îi supere pe finanțatorii chinezi. Tot chinezii au fost aceia care i-au oferit lui Mugabe 7 milioane de lire sterline pentru ca acesta să-și poată achiziționa o gresie specială pentru zidul de la reședința sa oficială din Harare. De asemenea, braconierii chinezi erau responsabili pentru cele mai multe furturi de fildeș din rezervațiile din Zimbabwe; din rațiuni evidente, autoritățile închid ochii aupra acestor „activități“. Chinezii au fost indicate și în Republica Democratică Congo ca fiind cei mai mari cumpărători de fildeș. Fără implicarea lor, această formă ilegală de comerț s-ar prăbuși.

În anumite cazuri, cum ar fi Sudanul, China vinde și arme, ca o modalitate de a sprijini clasa politică conducătoare, în grațiile căreia se găsește, să se mențină la putere. În cazurile cele mai regretabile, China oferă favoruri politice, de la folosirea dreptului său de veto în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, la amenințarea cu răzbunarea, în cazul în care Statele Unite, Europa sau Japonia se angajează în orice tip de embargou economic care își propune apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Abordarea diplomatică a relațiilor cu țările în curs de dezvoltare, promovată de China, pare foarte atractivă multor state africane, care au simțit, zeci de ani, greutatea jugului colonial/imperialist al națiunilor europene. Fostul adjunct al ministrului afacerilor externe al Chinei, Zhou Wenzhong descrie această situație adaptată la cazul genocidului din Darfur: „Cred că situația internă din Sudan este o problemă internă, și nu suntem în măsură de a impune ceva statului sudanez. Ați încercat să impuneți economia de piață și democrația multi-partidică. Suntem și împotriva embargourilor, pe care de altfel ați încercat să le impuneți și împotriva noastră“.

Asemenea diverse jocuri diplomatice și politice ale Chinei construiesc o atmosferă de „bunăvoință“ între statele respective, dar oferă totodată Chinei ample oportunități pentru a îmbogăți elitele conducătoare din țările în curs de dezvoltare, mituindu-i direct, pentru a le obține favoarea. În multe cazuri, China este capabilă să folosească împrumuturile pentru a pretinde accesul la materiile prime ale țării respective. China insistă de asemenea pentru deschiderea piețelor interne din aceste state pentru exporturile chinezești, ceea ce adesea elimină indutriile locale din jocul comercial.

Populația suferă

Politicile chinezești înăbușesc orice șansă pentru ca Africa să poată să scape de sărăcia care o apasă. Problema esențială a continentului african este aceea că a fost întotdeauna doar un producător de resurse primare. Întreaga istorie modernă a economiei arată că producătorii de resurse primare au fost întotdeauna la cheremul cumpărătorilor, aceștia fiind cei care stabilesc prețurile. Bogăția provine din transformarea resurselor primare în bunuri. Aceasta presupune dezvoltarea industrial și doar națiunile industrializate au devenit bogate și puternice. Dacă statele africane vor să scape de sărăcie, atunci ele trebuie să ajungă producători de bunuri; abia atunci vor putea concura cu adevărat pe piața mondială. Occidental a înțeles acest lucru și a recunoscut că proprile politici imperialiste au făcut prea puțin pentru a susține adevăratele interese economice africane. Dar acum un nou tip de imperialism a intrat în scenă. Invazia economică actuală a Chinei amenință orice șansă de modernizare a continentului. China spoliază Africa de resursele primare și o menține în mod deliberat în postura de furnizor de materii prime. Un profesor din Africa de Sud explică acest fenomen astfel: „China forțează Africa să revină la stadiul de furnizor de materie primă, prin subminarea industriei textile și prin importul de bumbac“.

Desigur, investițiile în autostrăzi și comunicații pregătesc drumul pentru genul de comerț inechitabil pe care China îl are în vedere. Când această etapă este îndeplinită, următorul stagiu intră în scenă. Este momentul în care își direcționează capitalul său financiar și resursele sale umane spre dezvoltarea activităților de extragere a materiei prime și a resurselor naturale, care iau drumul Chinei, pentru a se întoarce pe piață – în țara de origine sau oriunde altundeva în lume – ca produse finite, cu valoare adăugată apreciabilă. Una dintre consecințele benefice ale acestei strategii este oferirea unor oportunități de angajare a forței de muncă chineze. În acest fel, armele de construcție în masă și strategia economică globală acționează în favoarea prosperității Chinei.

Top 10 țări africane cu creștere și deficit economic în relația

China-Africa

DEZVOLTAREA INFRASTRUCTURII EDUCAȚIONALE ÎN STATELE AFRICANE – RISC MAJOR ÎN ZONA INTELLIGENCE CULTURAL

„Pentru a-ți învinge dușmanul, oferă-i mai întâi ajutorul tău, astfel încât să-i slăbești vigilența: pentru a lua, mai întâi trebuie să dai“. (Sun Tzu)

3.1. Conceptul de intelligence cultural și importanța sa

Conceptul de „intelligence cultural“ este capacitatea unei persoane de a funcționa eficient în situații caracterizate prin diversitate culturală. Capacitatea de a funcționa în mod eficient în situații multi-culturale este important pentru angajați, manageri și organizații.

Sherman Kent susținea, încă din 1949, existența unei confuzii conceptuale în ceea ce privește termenul intelligence: „În condițiile date, este surprinzător faptul că nu există mai multe puncte de vedere convergente și nu se diminuează confuzia cu privire la sensul termenilor de bază. S-ar părea că dificultatea principală este legată de natura cuvântului intelligence, care a ajuns să semnifice atât activitatea persoanelor angrenate în acest domeniu, cât și produsul activității lor” . În viziunea lui Kent, termenul intelligence se referă la acele informații și analize relevante pentru promovarea intereselor naționale de securitate, pentru formularea politicilor strategice în domeniu și pentru gestionarea amenințărilor provenind de la inamicii actuali sau potențiali.

Unele definiții ale intelligence-ului integrează termenul de cunoaștere sau fac trimitere directă sau indirectă la acesta. În esență, scopul activității de informații este de a cunoaște situația operativă și de a transmite factorilor de decizie informații relevante (cunoștințe noi) care să stea la baza unor decizii de acțiune. Sherman Kent a oferit o primă definiție a intelligence-ului care face trimitere la rolul activității de informații de a elimina incertitudinile apărute la nivelul factorilor de decizie în raport cu o anumită situație sau un fenomen/eveniment și de a pune la dispoziția acestora informații pentru adoptarea și implementarea eficientă a unor măsuri de promovare a intereselor naționale: „intelligence-ul reprezintă datele pe care civilii și militarii noștri, de la nivelurile ierarhice de vârf, trebuie să le dețină pentru a salva bunăstarea națională”.

Gestionarea provocărilor actuale, caracterizate prin evoluții în cascadă ale fenomenelor interne și internaționale, reduce semnificativ timpul de avertizare și ciclurile clasice de decizie politică. De asemenea, noile riscuri au generat extinderea progresivă a sferei securității naționale și a rolului instituțiilor cu atribuții în domeniu, context în care serviciile de informații parcurg un amplu proces de restructurare și adaptare. În acest proces, valorificarea resurselor de cooperare devine un element cheie al oricărei arhitecturi de securitate. În contextul globalizării informației, activitatea serviciilor de informații devine tot mai sofisticată și mai dificilă. Analiza riscurilor actuale, fie ele clasice sau asimetrice, nu se poate realiza în mod adecvat decât prin interacțiune la nivel național și inernațional. Cooperarea în domeniul intelligence-ului a dobândit în ultimii ani o importanță crescută, determinată de dinamica și complexitatea mediului de securitate în plan internațional și de necesitatea unor abordări conjugate în contracararea noilor riscuri și amenințări. Aceasta se bazează pe două dimensiuni principale: schimbul de informații, expertiză și analiză de securitate, evoluțiile recente evidențiind o tendință de dezvoltare a unei veritabile diplomații de intelligence; cooperarea operațională, respectiv derularea în comun a unor acțiuni specifice pentru combaterea amenințărilor de securitate, dezvoltarea acestei componente determinând o accentuare a caracterului multinațional al demersurilor de prevenire și combatere a amenințărilor.

Henry Kissinger afirma că “adevarata diferență este între cei care-și adaptează scopul în funcție de realitate și cei care încearcă să modeleze realitatea în lumina planurilor lor”. Procesul de intelligence asigură cunoaștere și încearcă să aducă lumină și să obiectivizeze realitatea, inclusiv prin mijloace și metode secrete pentru a da posibilitatea guvernelor de a modela realitatea în funcție de obiectivele propuse și de alegerile politice făcute. În informarea acestor alegeri, în asigurarea unor avantaje competitive, sunt necesare promovarea cooperării și identificarea unor noi forme și instrumente de cooperare pentru a împiedica recrudescența vechilor amenințări și triumful celor noi.

Cultura populară a jucat, în ultimul secol, un rol deosebit de important în conturarea atitudinilor publice sau oficiale față de intelligence.

Unul dintre cele mai cunoscute (datorită prestigiului și nu transparenței) și mai temute servicii secrete din lume este Mossad-ul (serviciul de informații externe al Israelului). Ca multe alte organizații similare, Mossad-ul datorează cetățenilor israelieni, educației și percepției lor asupra pericolelor, o mare parte a prestigiului de care se bucură. Au existat așadar, în istoria națiunilor, momente de pericol, momente de tensiune, momente în care cetățeanul și-a dorit să fie mai bine protejat iar decidentul, strategul, militarul să aibă la îndemână cât mai multe informații, să dețină o cunoaștere cât mai profundă a mediului pentru a fi capabil să adopte decizii bazate cât mai mult posibil pe certitudini.

Cultura populară, opinia publică și percepția acutizării unor pericole nu au influențat doar crearea serviciilor de informații. Evoluția lumii intelligence din ultimii 60-70 de ani a fost, în mod constant, marcată de percepțiile, atitudinile, sentimentele, credințele publicului larg față de intelligence (activitate, organizații, cunoaștere-secret). Dacă înainte de cel de-al doilea război mondial, activitățile de intelligence desfășurate de adevărați profesioniști, ce proveneau cel mai adesea din elita intelectuală a unui stat nu reprezentau priorități pe agenda legislativelor sau pentru structurile instituționale guvernamentale, desfășurarea ostilităților din timpul conflagrației precum și noua hartă a intereselor și a puterilor la nivel global a determinat legiferarea generalizată și apariția unor noi structuri organizatorice în domeniul informațiilor.

Educația în China

„Plănuiește-ți cu grijă viitorul, pentru că acolo o să-ți petreci restul vieții.” – Mark Twain

În perioada Chinei imperiale, educația era o chestiune exclusivistă, limitată la pregătirea unei elite guvernamentale. Revoluționarii secolului XX au militat pentru ca toată lumea să aibă dreptul la educație. Mao a preluat această idee când a ajuns la putere, dar ceea ce înțelegea el prin educația maselor, era de fapt îndoctrinarea acestora. Acest lucru a devenit evident în perioada violentă a Revoluției Culturale când școlile și universitățile au fost închise, iar studenții au devenit avangarda mișcării pentru zdrobirea celor patru lucruri pe care Mao le identificase ca find dușmanii progresului revoluționar. Această absurditate distructivă a fost abandonată după moartea lui Mao, când Deng Xiaoping a făcut din educație unul din cele patru direcții de modernizare ale sale. Abordarea sa era esențialmente practică; el dorea ca cei mai inteligenți tineri chinezi să fie educați pentru a deveni proiectanții, oamenii de știință și managerii parcursului de tranziție a națiunii la societatea industrială modernă.

Astfel, RPC a acordat mai puțină atenție sistemului de învățământ obligatoriu subvenționat de stat. Guvernul a susținut că datorită lipsei fondurilor trebuie să se acorde prioritate educației tinerilor cei mai înzestrați, pentru ca aceștia să poată lucre cât mai rapid în folosul națiunii, odată ce și-au definitivat studiile. Acest lucru a cauzat resentimente în rândul studenților, aceștia precepând sistemul de învățământ ca un „cuib“ ideal al corupției și al extinderii privilegiilor membrilor de partid. Reacția lor a culminat cu ocuparea Pieței Tiananmen în 1989 și evenimentele tragice care au însoțit reprimarea mișcării studențești.

Din 1986, învățământul obligatoriu în China cuprinde învățământul primar și învățământul gimnazial care, împreună, durează nouă ani.

Din anii ’90, studenții au început să abandoneze revendicările politice și să devină mult mai preocupați de chestiunea practică a pregătirii necesare pentru a putea concura pe piața locurilor de muncă. Sistemul educațional de stat a început să se extindă. În anul 2000, guvernul susținea că 98% dintre copiii chinezi sunt integrați în sistemul de învățământ de stat. Tot în acel an, guvernul stabilea că unul dintre obiectivele sale în acel deceniu să fie înscrierea a cel puțin 15% dintre elevii unui stadiu școlar la un nivel de educație superior. Această țintă a fost aproape atinsă în anul 2006. Dar chiar și așa, numărul candidaților pentru admiterea în învățământul superior era mult mai mare decât numărul de locuri disponibile.

În 2010, aproximativ 82,5% din elevi au continuat studiile la un ciclu liceal de trei ani. Gaokao, examenul național de admitere la universitate al Chinei, reprezintă o condiție prealabilă pentru intrarea în cele mai multe instituții de învățământ superior. În 2010, 27% dintre absolvenții de liceu erau înscriși în învățământul superior. Educația profesională (vocațională) este la dispoziția studenților de la nivelele secundar și terțiar.

În februarie 2006, guvernul s-a angajat să furnizeze complet gratuit învățământul de nouă ani, inclusiv oferirea de manuale și alocații. Investițiile anuale în învățământ au crescut de la mai puțin de 50 de miliarde dolari în 2003, la mai mult de 250 de miliarde de dolari în 2011. Cu toate acestea, rămâne o inegalitate în cheltuielile pentru educație. În anul 2010, cheltuielile pentru educația anuală per elev de liceu, în Beijing, s-au ridicat la 20.023 yuan, în timp ce în Guizhou, una dintre cele mai sărace provincii din China, cheltuielile nu au trecut de 3.204 yuan. Învățământul gratuit obligatoriu în China este format din școala primară și gimnazială, pentru copii cu vârste cuprinse între 6 și 15 de ani. În 2011, în jur de 81,4% dintre chinezi absolviseră gimnaziul. Până în 2007, existau 396.567 de școli primare, 94.116 școli gimnaziale și 2.236 instituții de învățământ superior.

Competiția pentru admiterea la facultate este puternică. Calificativul minim necesar pentru a fi admis este gaokao. În fiecare an acest examen este dat de 8 milioane de chinezi cu vârsta de cel puțin 18 ani, din care 3 milioane nu trec examenul. Un motiv esențial este acela că pentru a lua acest examen, candidații, indiferent de specializare, trebuie să obțină cel puțin calificativul B la matematică. Opinia profesorilor chinezi este că în China modernă, matematica este la fel de importantă ca și alfabetizarea. În China, aproximativ 60% dintre studenți învață discipline reale, comparativ cu 35% în Marea Britanie.

În 2010, 94% din populația de peste 15 ani era alfabetizată, comparativ cu doar 20% în 1950. În 2009, elevii chinezi din Shanghai au obținut cele mai bune rezultate, din lume, la matematică, științe și literatură, în cadrul Programului Internațional pentru Evaluarea Elevilor (PISA), o evaluare la nivel mondial a performanțelor școlare ale elevilor în vârstă de 15 ani.

Poate surprinzător pentru o societate comunistă, în China, educația nu mai este gratuită pentru majoritatea chinezilor. Acest lucru este valabil mai ales în cazul învățământului superior unde studenții depind de părinți, de familia extinsă sau chiar de comunitatea locală pentru a-și putea plăti taxele de școlarizare și costurile de întreținere. Partidul Comunist participă și el la finanțarea educației copiilor membrilor săi. Cei mai buni studenți pot opta astfel: fie să meargă în străinătate la o universitate din Europa sau din SUA, fie să urmeze o universitate de top din China unde este în plină dezvoltare un echivalent al sistemului Oxbridge.

Marea Britanie are un interes major ca studenții chinezi să aleagă prima dintre cele două opțiuni. În 2006, de exemplu, aproximativ 60000 de studenți chinezi au venit să studieze la universitățile din Marea Britanie. Taxele pentru studenții străini fiind mult mai mari decât pentru studenții britanici, universitățile din Marea Britanie sunt foarte dornice să recruteze studenți din China.

Preocupată că pierdea teren la acest capitol, în sensul că foarte mulți studenți chinezi optau pentru efectuarea studiilor în străinătate, China a făcurt eforturi majore nu doar pentru a-și reține proprii studenți în țară, dar și pentru inversarea trendului, încurajându-i pe studenții străini să studieze în China. Reputația celor mai prestigioase universități din China a crescut atât de mult încât la jumătatea anului 2000 erau mai mulți studenți străini care frecventau universitățile chinezești decât studenți chinezi care studiau în afara granițelor.

Pentru a-și păstra importanta poziție pe piața educației universitare la nivel international, unele universități britanice, mai ales cele din Nottingham și Liverpool, au mutat bătălia chiar pe teritoriul chinez. În anul 2005, Universitatea Nottingham a deschis o sucursală la Shanghai. Având un personal de șaizeci de profesori univeristari britanici, aceasta oferea o serie de stagii, toate ținute în limba engleză. Taxele erau de zece ori mai mari decât cele plătite de studenții chinezi în universitățile chinezești. Oricum, factorul de atracție pentru părinții chinezi a fost acela că prețul era mult mai mic decât dacă și-ar fi trimis copiii să studieze în străinătate.

Ceea ce îi îngrijorează pe foarte mulți chinezi este faptul că, la fel ca și în alte domenii importante ale vieții, această efervescență universitară amenință să distrugă principiul comunist al egalitarismului. Cei care își permit să plătească pentru educație vor forma elita politică și economică, urmând să aibă avantaje foarte mari față de restul populației. Există, de asemenea, un sentiment de dezamăgire cu privire la faptul că universitățile chineze se află încă sub controlul guvernului în ceea ce privește administrarea lor și cursurile predate. Autonomia universitară nu a pătruns încă în China, iar atâta timp cât autoritățile comuniste continuă să își revendice dreptul absolut de a dicta politica socială, este foarte dificil de imaginat cum aceasta ar putea pătrunde.

Mai există două aspecte importante, amândouă legate de educația femeilor. Primul se referă la faptul că, în ciuda extinderii educației în rândul acestora, tocmai ele sunt cele care au tendința să o omită. Al doilea aspect se referă la existența unei prejudecăți, încă actuale, îndreptată împotriva educației femeilor; motivul este următorul: educația nu este gratuită în China și din moment ce familia trebuie să plătească pentru aceasta, părinții și bunicii își investesc economiile în instruirea băieților. De asemenea, încă mai persistă mentalitatea conform căreia, o femeie odată căsătorită, va face parte din familia soțului ei, deci este foarte puțin probabil ca ea să își mai ajute propria familie după căsătorie. Tocmai de aceea părinții preferă să își investească banii în educația fiilor lor în speranța că, la bătrânețe, aceștia îi vor îngriji. Această mentalitate se va schimba destul de greu.

Riscurile în planul intelligence cultural datorate dezvoltării educației

China nu a făcut niciodată un secret din interesul pe care-l poartă Africii. Numai în perioada 2005 – 2015, proiecte de mare anvergură au adus pe continentul negru investiții chinezești în valoare de peste 90 de miliarde de dolari.

Africa este un teren propice pentru speculatori și investitori. Cu toate că nu sunt lipsite de riscuri, țările de pe acest continent dețin resurse valoroase, cea mai dinamică clasă de milionari și orașe cu cea mai rapidă dezvoltare din lume.

Companiile chineze nu puteau omite aceste imense oportunități de afaceri. De aceea, pe parcursul ultimului deceniu au investit zeci de miliarde de dolari în Africa. Dintre cele 54 de state africane, China este prezentă cu investiții directe în 46 dintre acestea. Domeniile predilecte sunt exploatarea minereurilor metalifere, energie și infrastructura de transport. Până în prezent, anul 2013 este anul record, când s-au consemnat investiții de 44 miliarde de dolari.

11. Investiții chineze în Africa în perioada 2005-2013

China pare să fie mai interesată de dezvoltarea infrastructurii educaționale Africii decât a fost vreodată Occidentul. China a construit căi ferate în deceniile șase și șapte ale secolului trecut, iar, acum, construiește drumuri, noi căi ferate, stadioane de fotbal, sedii pentru ministere, spitale, școli, universități.

15. Investițiile în infrastructura educațională

Toate acestea fac parte dintr-un pachet. Dar unele dintre aceste beneficii impun respectarea anumitor condiții. De exemplu, pentru împrumuturile massive pe care chinezii le acordă pe continentul african banii sunt reciclați de trei sau, chiar, patru ori. Și sunt împrumuturi, nu subvenții. Când este vorba de folosirea acestor împrumuturi, deseori, cei care le-au primit trebuie să facă apel exclusiv la contractori chinezi, cu muncitori chinezi, și așa mai departe. Nu este vorba, deci, de condiționări politice, ci de condiționări economice.

Uneori, China nu are motive ascunse pentru a ajuta țările africane total lipsite de resurse naturale. Foarte mulți observatori spun că toate programele chinezești vizează în principal sau exclusiv resursele, dar, de fapt, nu este de fiecare data așa. Mali, care este o țară cu resurse sărace, a fost ajutată privind construcția celui de-al doilea pod peste fluviul Niger. De asemenea, celor din Mali li s-a construit un centru anti-malarie și li se asigură echipament medical și medicamente pentru localnici. Dar, în pofida acestor elemente pozitive, afacerile sunt afaceri.

Universitățile din toată lumea și în special cele din China multiculturală trebuie să aibă în vedere diversitatea culturală, construită pe doi piloni, și anume:

protejarea și stimularea cunoașterii și aprecierii pentru propria cultură, pentru rădăcini și pentru identitate;

încurajarea deschiderii și interesului real pentru celelalte culturi, într-un spirit de toleranță și respect reciproc.

Conceptul de diversitate culturală se bazează pe schimburi și pe fluxuri:

schimb de oameni;

schimb de idei;

schimb de bunuri și servicii culturale.

Sunt considerate a fi extrem de importante atât recunoașterea cât și conștientizarea diferențelor și identităților dintre culturi, încercând să se realizeze o îmbogățire a dialogului intercultural. Procesul de integrare presupune, în mod evident, și existența diferitelor forme de dialog. Extinderea Chinei reprezintă o oportunitate de cunoaștere a culturii diferitelor țări și o încercare de înțelegere reciprocă, dincolo de avantajele economice.

Diversitatea culturală implică schimburi, inclusiv prin intermediul comerțului de bunuri și servicii culturale. Implică de asemenea ca un astfel de comerț să fie echilibrat, astfel încât să permită conservarea și promovarea diverselor manifestări culturale din lumea întreagă.

Când vorbim de respect pentru diversitate ne referim la educarea întregii populații pentru a învăța să aprecieze diversitatea, să își schimbe comportamentul și atitudinea față de diferite grupuri pe care le-ar putea discrimina din cauza stereotipurilor și a prejudecăților. 

Apărarea țării și realizarea stării de securitate națională presupun în primul rând un demers intelectual creativ, fiind importante educația, cercetarea și cultura de securitate.

Altfel, o națiune nu poate fi competitivă pe plan internațional și nu își poate utiliza resursele, tehnologia și potențialul uman de care dispune, fiind un consumator de securitate și nu un furnizor de securitate. Dezvoltarea este o condiție a libertății, iar securitatea este mijlocul prin care valorile și normele create de către societate să genereze starea de echilibru și siguranță în exercitarea libertăților fiecărui cetățean. Dreptul la informație devine un angajament al întregii societăți, care conștientizează acest drept ca o obligație, în momentul în care securitatea, democrația, pacea și libertatea sunt amenințate.

Educația este primul pilon, care permite apărării naționale și sectorului de securitate să se adapteze pentru a răspunde noilor provocări. Tehnologia este materializarea unor noi concepte și inovații care să satisfacă cerințele moderne de securitate.

Al doilea pilon este reprezentat de cercetarea științifică, demers important pentru înțelegerea naturii amenințărilor actuale, studiind implicațiile acestora. Această înțelegere trebuie să fie transferată instituțiilor statului într-un mod care să le permită să dezvolte politici adecvate. În egală măsură, este important ca opinia publică, societatea civilă, diverse centre de reflecție și gândire să poată participa la acest efort, contribuind cu propria expertiză.

Cel de-al treilea pilon este cultura de securitate prin care înțelegem norme, valori, atitudini sau acțiuni care determină înțelegerea și asimilarea conceptului de securitate și a celorlalte concepte derivate: securitate națională, securitate internațională, securitate colectivă, insecuritate, securitate cooperativă, politică de securitate etc. Dezvoltarea învățământului de științe sociale – în special științe politice, relații international, studii de securitate conduce la democratizarea domeniului apărării și securității naționale. Ca urmare a numărului tot mai mare de studenți și absolvenți specializați în aceste discipline, expertiza nu mai este apanajul statului, ceea ce are un efect pozitiv asupra dialogului dintre stat și societatea civilă, contribuind la creșterea calității actului de guvernare în zona apărării și securității naționale.

Cu ajutorul informațiilor de tip OSINT și HUMINT (prin evaluarea, coroborarea, analiza și interpretarea datelor) se extrag concluziile și se identifică posibilele moduri de evoluție a evenimentelor, structurile specializate furnizând cultura de securitate prin proiectele pe care le dezvoltă și le implementează (acționând atât preventiv, cât și ofensiv, prin inițiative de natură a descuraja desfășurarea de acțiuni împotriva siguranței personale, de grup sau societate, precum și de a influența în direcția consolidării acesteia). Ele reușesc să crească, în termeni reali, valoarea indicilor de siguranță din mediul de referință și să construiască, proactiv, premise de prezervare și afirmare viitoare a intereselor comunității.

Pentru a stabili căile concrete de prevenire a materializării unui risc și /sau de combatere a unei amenințări, cultura de securitate furnizează expertiza necesară, oferind informații în scopul cunoașterii tendințelor, a faptelor, cât și a circumstanțelor evenimențiale, care includ:

teritoriul relevant (locație,regiune,zonă,țară);

domeniile de interes (direcțiile de acțiune);

problemele specifice și cazurile propriu-zise;

riscurile la adresa dezvoltării naționale;

apărarea valorilor fundamentale și sociale;

securitatea informațională;

mediul social.

Obiectivele societății civile pe linia educației și culturii de securitate implică:

Stimularea interesului și preocupărilor instituțiilor și persoanelor particulare față de Cultura/Educația de Securitate, prin intermediul mass-media și a altor acțiuni de promovare direcționate în acest sens;

Integrarea in instituțiile de învățământ – la nivel primar, gimnazial, liceal și superior – a Educației pentru Securitate atât pentru copii și adolescenți, cât și în instituții publice pentru adulți, prin organizarea de cursuri, conferințe, simpozioane, traininguri și seminarii, întâlniri, colocvii, vizionări, workshopuri, grupuri de discuții, mese rotunde, tabere, excursii și alte activități recreativ-educaționale;

Editarea, publicarea și difuzarea de materiale informative și științifice, cărți, reviste, pliante și alte materiale tipărite și audio-vizuale;

Stabilirea de contacte și colaborarea permanentă cu instituțiile științifice din țară și din străinătate, cu experții în domeniu, precum și cu alte organizații-instituții guvernamentale sau non-guvernamentale care au ca domeniu de interes Cultura de Securitate și domeniile conexe;

Atragerea, sprijinirea și îndrumarea persoanelor fizice sau juridice care doresc să se inițieze și să se perfecționeze în domeniul securității, protecției personale, managementului educațional al culturii de securitate, precum și a tuturor celor interesați de Cultura de Securitate;

Desfășurarea de acțiuni concrete, în limitele de competență a academiei, în vederea prevenirii și combaterii agresiunii/violenței – asigurării protecției personale, de grup și societale;

Participarea la proiecte, conferințe și sesiuni de comunicări științifice având ca subiect domeniul Securității organizate/sprijinite de instituții de învățământ superior din China și din străinătate, autorități publice, precum și de instituții cu atribuții în domeniul securității naționale etc.

Este necesară promovarea, dezvoltarea și implementarea unor proiecte/modele și standarde de securitate comunitară și individuală pentru crearea unei Culturi de Securitate, prin cercetare, studii, informare și educație în parteneriat cu instituțiile de învățământ atât de stat cât și private, precum și cu instituții de tip medical, militar, poliție, justiție, religios, dar și cu organizații guvernamentale și non-guvernamentale, având ca finalitate dezvoltarea unei comunități căreia îi pasă de siguranța cetățenilor săi, precum și promovarea cunoașterii, respectului și încrederii reciproce între membrii și instituțiile comunității.

Guvernul chinez acordă în fiecare an 5000 de burse pentru studenții africani. Investiția africană în educație, este un aspect important avut în vedere de chinezi. Această investiție este printre cele mai mari din lume raportată la PIB-ul zonei și al fiecărei țări. Africa abia face față cererii de educație a părinților tinerilor, iar chinezii investesc masiv în școli și universități în mediul rural și urban.

Datele statistice ale Națiunilor Unite, arată că, înrolarea africanilor la nivel de liceu, a crescut cu peste 48%, numai în Africa sub Sahariană, din 2000 până în 2008, iar înrolarea lor la nivel de universități și colegii, a crescut în aceeași perioadă, cu peste 80%.

Țările vestice dezvoltate nu vor putea concura niciodată cu chinezii pe tronsonul de infrastructură în Africa și deocamdată s-a dovedit că vestul a gândit total greșit economic și nu a făcut competiție cu China pe un sector al economiei care este cel mai important și anume: EDUCAȚIA.

16. Idealurile chinezilor

Școlile americane investesc masiv în China și Orientul Mijlociu, dar piața cu potențial enorm și cu mare impact economic este Africa, fără discuție, așa cum ani în urmă era India. În Africa, se așteaptă ca populația să crească de peste trei ori și să ajungă la aproximativ 3 miliarde de locuitori. Ce piață va putea fi mai bună ca aceasta? Categoric niciuna!

Sfârșitul investițiilor guvernamentale în educația publică a fost primul pas spre globalizarea universităților africane. Următorii pași au fost comercializarea sistemelor educaționale și dezvoltarea unei „educații dependente“. Căci, odată ce finanțarea publică a fost întreruptă, universitățile au trebuit să se întrețină singure sau să dispară. Autofinanțarea a fost realizată nu numai prin introducerea unor „taxe individuale“, potrivit cerințelor Băncii Mondiale, ci și prin găzduirea de cursuri și programe de cercetare finanțate de ONG-uri internaționale sau chiar de Banca Mondială, sau prin închirierea spațiilor din campusuri pentru programe de studiu din străinătate, ori prin stabilirea de legături cu universități din străinătate care să ofere programe, cărți și alte materiale pedagogice.

14 universități partenere cu China

Din cauza opoziției susținute a studenților, programele cu finanțare publică n-au putut fi eliminate întotdeauna în totalitate, dar au supraviețuit ca niște tărâmuri pustiite, asfixiate de lipsa de resurse. Acest lucru înseamnă că în campusurile africane s-a dezvoltat un sistem educațional dublu stratificat. Pe de-o parte, există rămășițele vechiului sistem educațional cu finanțare publică, ce nu beneficiază în niciun fel de fondurile, resursele, instrumentele pedagogice și înlesnirile de infrastructură care fac studiul posibil, și cu facultăți neplătite și demoralizate, care își reduc activitatea la un minim necesar pentru găsirea altor resurse de venit, pentru a menține lucrurile pe linia de plutire. În același timp, universitățile africane găzduiesc acum programe generos finanțate, care beneficiază de cărți noi, computere, săli de cursuri cu aer condiționat, toalete funcționale, toate plătite de „donatori“ străini, de ONG-uri sau de Banca Mondială, care în mod clar profită de influența lor bănească pentru a dicta ce anume trebuie să învețe africanii. Deloc surprinzător, odată cu „educația dependentă“ s-a produs o mutație în ceea ce privește direcția programei universitare, dinspre științele umaniste înspre contabilitatea de afaceri și, în general, cursuri menite să producă o generație de tehnocrați sensibili la nevoile investitorilor străini. E ceea ce Banca Mondială a numit „construcția capacității Africii“.

În goana după profitabilitate economică, universitățile africane au trecut și printr-un proces de balcanizare. Asta pentru că a intervenit o diferențiere de clasă, în funcție de capacitatea de a face bani a departamentelor și programelor. Asta înseamnă că instituțiile și departamentele cu „relații“ și fonduri fac legea, în timp ce celelalte trebuie să se supună. La ce extreme a dus situația asta a descris perfect cercetătorul/activistul ugandez Mahmood Mamdani, în studiul său Cercetătorii pe piață – Dilema reformelor neoliberale la Universitatea din Makerere 1989-2005. Mamdani arată că, sub presiunea de a produce bani, fiecare departament a început să funcționeze ca o entitate autoîntreținută, cu un buget propriu, cu propriile mijloace de a face bani, ceea ce a dus la o tot mai accentuată fragmentare a vieții academice. Lucrurile au mers, chiar, atât de departe, încât departamentele influente doresc acum să se separe și să se organizeze independent, pentru că nu vor să împartă cu restul universității banii pe care îi fac. Asta înseamnă sfârșitul universității ca proiect unitar, coerent. Mamdani mai descrie și cum sunt pe cale să apară războaie interne, întrucât fiecare departament dorește să predea cele mai profitabile cursuri, indiferent de propria specializare sau expertiză. În aceste condiții, predarea și cercetarea ocupă un loc secund. Profesorii se fac că predau, studenții se fac că învață, creând adesea o diviziune a muncii între ei, astfel încât cei care frecventează anumite cursuri dau examenele în locul multor altora, siguri că profesorii lor, în mod frecvent absenți, nu vor observa.

La începutul secolului al XXI-lea, China este gata să devină o mare putere mondială. Deși s-a scris mult despre emergența Chinei, un aspect esențial al acestei transformări a trecut neobservat: modul în care China utilizează soft powerul pentru a apela deopotrivă la statele din proximitatea sa și la state mai îndepărtate. Doresc să examinez semnificația dependenței recente a Chinei privind soft power-ul: diplomație, stimulente comerciale, oportunități de schimb culturale și educaționale, precum și alte tehnici de a proiecta o imagine de sine benefică și de a se poziționa ca un model de succes social și economic, și de a dezvolta alianțe internaționale mai puternice.
Ce este soft power? Este capacitatea de a obține ceea ce vrei prin atracție, mai degrabă, decât constrângere sau plăți. Ea apare din atractivitatea culturii unei țări, a idealurilor politice, și a politicilor. Atunci când politicile noastre sunt privite ca legitime în ochii altora, soft powerul nostru este îmbunătățit.
Cu mai mult de un deceniu în urmă, Joseph Nye, un academician de la Harvard a inventat un concept pe care l-a denumit „soft power“, concept care apoi a fost introdus în discursul de politică externă. „Soft power“ se bazează pe capacitatea de a modela preferințele altora. Aceasta conduce, spre exemplu, la capacitatea de a-i convinge pe alții să facă ceea ce vrei.

Conceptul de „soft power“ e propriu fiecărei națiuni și poate fi transmis prin diverse mijloace, inclusiv cultura populară a unei țări sau cultura elitelor, diplomație publică (programe finanțate de govern, destinate spre a influența opinia publică din străinătate), acțiunile întreprinse în străinătate, percepția internațională a politicilor guvernamentale și atragerea puterii economice a unei națiuni. În cazul Chinei, atât guvernul chinez cât și alte națiuni influențate de China enunță o idee mai largă a soft power-ului. Pentru puterea chineză, soft power înseamnă orice în afara domeniului militar și a celui de securitate, incluzând nu numai cultura populară și diplomația publică, ci, de asemenea și pârghii economice și diplomatice coercitive. Soft power poate fi, la nivel înalt, destinată elitelor unei țări, sau poate viza publicul larg. Ea poate proveni de la guvern și actori non-guvernamentali. Actorii non-guvernamentali nu operează neapărat în mod concertat cu statul, și nici un stat nu se poate spune că are o politică externă complet coerentă. În plus, poate fi uneori dificil de separat elementele de soft și cele de hard power, militare sau de securitate. În cazul Chinei, putem vorbi de soft power pentru atingerea obiectivelor mai dificile.

Strategiile generale ale unui guvern pot stimula conceptul de soft power, și este posibil ca un guvern autoritar să poată fi mai în măsură să își direcționeze strategiile decât o societate democratică.

Kurlantzick recunoaște riscurile de creștere a Chinei cu ilustrații care arată că apreciază în mod clar complicații potențiale, mai ales că interesele Chinei și Statelor Unite se suprapun competitiv. Conducerea Chinei este în curs de a-și dezvolta propria politică externă. Această nouă politică nu este doar un răspuns la ocazia oferită prin incapacitatea Statelor Unite de a angaja soft poweul în favoarea sa, ci o strategie realizată de Beijing. Avantajul curent al SUA este legat, în toate aspectele sale, de hard power: proiecția forței militare, uzul de forță și influența pur economică. Beijingul trebuie să creeze o nouă politică externă, în ideea în care dorește să prezinte o alternativă rezonabilă pentru țările ideologic opuse SUA. Focalizând asupra analizei lui Kurlantzick privind capacitatea Chinei de a angaja soft power observăm că SUA a risipit mult din propriile mijloace de soft power. Această putere, produsul unei țări care a realizat unele dintre cele mai mari descoperiri în guvernare umană și care a intervenit cu succes în cele două războaie mondiale, a fost grav deteriorată prin pași politici greșiți pe care Kurlantzick îi atribuie administrației din timpul președinției lui Bill Clinton. Globalizarea, susținută de Clinton și de George W. Bush, pur și simplu nu a creat îmbunătățirea calității vieții promisă pentru multe țări din Lumea a Treia. Prin urmare, aceste țări văd acum modelul Chinei, și influența Chinei, ca singura opțiune fezabilă pe care o au la dispoziție. Kurlantzick subliniază că rezultatele inadecvate din ultimii 20 de ani de soft power al SUA au creat o deschidere pentru orice ideologie concurentă, dintre care mixul Chinei între un sistem centralizat, economia planificată și piața deschisă este doar alternativa cea mai recentă și viabilă.

În China, soft power a devenit una dintre expresiile cele mai frecvent utilizate printre liderii politici și jurnaliști. Liderii chinezi încearcă să utilizeze soft powerul în strategia de politică internațională a Chinei. De exemplu, fostul lider suprem al Republicii Populare Chineze, Hu Jintao a remarcat că creșterea statutului internațional al Chinei și influența sa depinde atât de hard power, care include elemente de economie, știință, tehnologie și de apărare, precum și de soft power, care implică elemente de cultură, subliniind nevoia urgentă de a construi soft powerul cultural al Chinei pentru a satisface nevoile interne și pentru a răspunde provocărilor din sistemul internațional. Unii analiști consideră soft powerul chinezesc slab, însă alții cred în perspectiva de soft power. China are surse abundente de soft power cum ar fi cultura, filozofia tradițională, etc.

Modelul chinez de dezvoltare – autoritarism politic combinat cu liberalismul economic – este un real succes, astfel a devenit atrăgătoar pentru multe țări din lumea a treia și totodată o sursă de soft power chinezesc. Cu toate acestea, consensul Beijing poate fi atractiv pentru unele țări, dar are efect negativ asupra relațiilor Chinei cu puterile occidentale. Cea mai importantă realizare pentru China, datorată utilizării de soft power, a fost capacitatea de a preveni o politică de izolare în rândul marilor puteri.

În momentul de față, soft powerul este perceput ca un instrument pentru scopuri defensive în politica internațională a Chinei și ca un mijloc de a atinge diverse obiective interne. Strategia de soft power fiind încă în faza de dezvoltare. In anii 1990, elita chineză a văzut în soft power un privilegiul de putere, în timp ce, în Occident, China era considerată o victimă a formei subtilă de putere politică. Dupa anii 2000, soft powerul a devenit o alegere explicită în politica externă dusă de China, manifestată în promovarea tradițiilor și a culturii chineze, relațiilor economice, parteneriatelor diplomatice. Problemele interne legate de guvernare, stabilitate și regimul de securitate au amenințat soft powerul Chinei. Cu toate acestea, această politică de soft power va continua să conducă aspirațiile Chinei în străinătate.

17. Educație/intelligence cultural

În ultima perioadă China a devenit cea mai nouă super-putere. Însă spre deosebire de alte state care și-au obținut supremația prin mijloace militare și hard power, China face uz de softpower pentru a atrage alte state și pentru a-și asigura locul în ierarhia puterilor globale. Liderii chinezi au pus accentul pe dezvoltarea soft powerului, încercând să extindă influența Chinei prin atracție, mai degrabă decât prin coerciție. China a devenit astfel exponentul uneia dintre cele mai active diplomații publice, cheltuind miliarde de dolari în efortul de a-și îmbunatăți imaginea sau pentru rețeaua sa mondială de schimburi educaționale. Mai mult, unele dintre cele mai bune universități din China au inclus diplomația publică ca disciplină academică, in vederea formării următoarei generații de experți în acest domeniu.

China este determinată să fie un actor global. În ultimul deceniu, puterea economică și militară a Chinei a crescut impresionant, iar țările vecine au căutat să echilibreze hard powerul Chinei. În acest caz, singura opțiune a Chinei a rămas să apeleze la uzul de soft power pentru a atrage statele din Africa de partea ei și pentru a evita contrabalansarea puterii sale.
China a creat, de asemenea, sute de institute Confucius în jurul lumii pentru a preda limba și cultura chineza, numarul studentilor straini care merg sa studieze in China este in continua crestere.

Toate investițiile făcute de China în domeniul educației au avut o rentabilitate limitată, deoarece influența Chinei este percepută a fi pozitivă, în Africa și America Latină, însă predominant negativă în Statele Unite, Europa, India, Japonia și Coreea de Sud.

Pentru a-și putea utiliza soft powerul în relațiile externe, politicile duse de China în acest sens trebuie să fie în concordanță cu realitățile sale interne. Spre exemplu, Jocurile Olimpice din 2008 au fost un succes în străinătate, dar la scurt timp după aceea represiunea internă din China privind activiștii pentru drepturile omului a subminat beneficiile soft-power. Shanghai Expo a fost, de asemenea, un mare succes, dar a fost urmat de întemnițarea unui laureat Nobel, Liu Xiaobo, care a avut un impact negativ puternic.

Emergența Chinei ca actor important pe scena relațiilor internaționale, îi permite explorarea unor alternative politice la valorile occidentale. China a promovat principala sa tradiție, confucianismul, dar exportarea valorilor sale politice, dincolo de regiunea Asiei de Est nu a fost o idee bună. Tradiția confucianistă este diversă și contestată, dar Confucius astăzi apără două valori importante: meritocrația politică și armonia. Până în prezent, încercarea Chinei de a exporta principiul meritocrației politice în țările în curs de dezvoltare a depins de diferite circumstanțe. Astfel devine necesară înființarea unei organizații care să promoveze principiul meritocrației politice în alte țări. Astfel de programe ar putea contribui la îmbunătățirea guvernării în țările beneficiare și China ar câștiga recunoștința lor. Valoarea de armonie este bine promovată prin intermediul ONG-urilor, deoarece sprijinul oficial este de natură să trezească suspiciuni politice. Este timpul pentru China să se angajeze în dialogul global despre valorile politice în termenii săi proprii. Valorile mediului social chinez, precum meritocrația și armonia sunt valori necesare societății, iar China ar trebui să facă tot posibilul pentru a convinge restul lumii de importanța lor.

Liderii chinezi au recunoscut că îmbunătățirea imaginii Chinei este o condiție esențială pentru creșterea economică și politică, iar China prin urmare, are nevoie de soft power. Pentru chinezii din diasporă, emergența economică și politică a Chinei reprezintă un motiv de mândrie. Aceștia se implică activ în proiectele de promovare a culturii chineze și își aduc aportul la dezvoltarea soft powerului chinezesc.

Reuniunea PCC din octombrie 2011 a afirmat necesitatea de a spori soft powerul. Astfel, exportul brandului cultural al Chinei, Confucianismul a fost plasat pe primul loc, în speranța că prin creșterea numărului de vorbitori de limba chineză, China va realiza un mare număr de conexiuni externe. În cazul în care guvernul poate atrage străini prin cultură chineză, va avea o influență directă la nivel internațional. Atracția este o componentă esențială a soft powerului. Motivația guvernului național chinez în utilizarea numelui lui Confucius consta în faptul că, în Asia de Est și în Occident, numele lui Confucius este recunoscut pe scară largă, fiind figura reprezentativă a brand-ului global din istoria tradițională chineză. Indiferent de cursul pe care îl va lua politica chineză, politicienii chinezi pot găsi cu ușurință modalități de a utiliza învățăturile lui Confucius – cum ar fi respectul puternic în fața persoanelor cu autoritate și accentul pus pe armonia dintre oameni, aceste învățături fiind în avantajul lor a fi utilizate. În ultimii ani, guvernul chinez a ales să se folosească de numele lui Confucius în acțiunile diplomatice din afara țării, tocmai pentru că vesticii sunt mai puțin susceptibili în a asocia Institutul Confucius cu o inițiativă a guvernului, în special o inițiativă a unui guvern autoritar.

China are nevoie de o reformă a sistemului cultural pentru a-și putea promova valorile și cultura. Președintele Chinei Xi Jinping susține că este important, pentru dezvoltarea soft powerului chinezesc, ca moștenirea culturală chineză să fie adaptată atât culturii contemporane, cât și societății moderne, specifică secolului XXI. Președintele mai adaugă că mass-media și societatea civilă trebuie să își exercite rolul lor în dezvoltarea soft powerului chinezesc. China are nevoie să-și construiască un sistem de comunicare conform standardelor moderne pentru a-și dezvolta capacitatea de comunicare international și pentru a-și spori credibilitatea și publicitatea.
China se bucură de un succes remarcabil de reducere a sărăciei pe care alte națiuni în curs de dezvoltare îl pot observa. În același timp, Consensul de la Washington nu a reușit să ajute multe națiuni în curs de dezvoltare. În timpul anilor 1980 și 1990, multe state africane au întreprins reforme economice drastice, dar puține state au observat o decolare a economiilor lor. Chiar și atunci când în aceste regiuni sărace a fost stimulată creșterea economică, aceasta părea să nu aibă un impact măsurabil asupra ocupării forței de muncă. Kurlantzick relevă faptul că, China se află în punctul în care încă învață cum să acționeze pe scena mondială și va face inevitabil propriile greșeli. Conducerea țării cu accentul pus pe angajarea conceptului soft power nu este doar o dorință de a avansa propriul brand de filozofie politică, ci o dorință profundă de a reconstrui credibilitatea națională, pătată de-a lungul ultimilor zeci de ani. Într-o concluzie, Kurlantzick prevede un viitor în care China ar putea fi prima națiune, de la Uniunea Sovietică încoace, care să rivalizeze cu Statele Unite ale Americii pe plan internațional. China acum poate folosi acest concept de soft power pentru a reconstrui lumea.

China este capabilă să folosească conceptul de soft power pentru a obține ceea ce dorește. Pentru o Chină care încă își modelează statutul de putere internațională, Africa reprezintă o oportunitate. Africa reprezintă o fereastră vitală pentru acțiunile Chinei în vederea creșterii influenței sale.

BIBILOGRAFIE

Bell Daniel A., China’s New Confucianism. Politics and Everyday Life in a Changing Society, Princeton: Princeton University Press, 2008

Dinicu, A.G., Securitatea economică în era globalizării, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2013.

Frunzeti, T., Geostrategie, București, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2009.

Golstein, J.S., Pevehouse, J.C., Relații internaționale, Iași, Editura Polirom, 2008.

Harper, D., National Geographic Traveler: China, București, Editura Adevărul Holding, 2010.

Kaplan, R.D., Răzbunarea geografiei, București, Editura Litera, 2014.

Kurlantzick Joshua, Charm Offensive: How China’sSoft Power Is Transforming the World, Yale University Press, 2007

Li Mingjiang, Soft Power: China’s Emerging Strategy in International Politics, Maryland: Lexington Books, 2009

Neagoe, V., Dinicu, A., Relații internaționale – concepte, sisteme, determinări, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2006.

Nye Jr. Joseph S. Soft Power: the means to succes in world politics, New York: PublicAffairs, 2004

Wang Jian, Soft Power in China: Public Diplomacy through Communication, New York: Palgrave Macmillan, 2011

Infografie

www.fastimo.com

http://cssas.unap.ro