Actiunile Procedurale

Introducere

Viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei, avutul public și privat, ordinea publică și altele, reprezintă valori fundamentale a societății; iar formarea, desfășurarea și dezvoltarea normală a relațiilor sociale, legate de ocrotirea lor juridică nu este posibilă fără combaterea cu fermitate a tuturor faptelor ce duc la atingerea acestor valori.

Omorurile sunt mai grave infracțiuni săvîrșite contra persoanei. Pericolul social sporit al acestor infracțiuni constă în faptul că ele atentează la cea mai supremă valoare – viața omului, pierderea căreia este irecuperabilă.

Însă, cu părere de rău, aceste infracțiuni se săvîrșesc mai ales după destrămarea sistemului totalitar, și aceste schimbări petrecute în societatea noastră, realizări obișnuite pe linia consolidării democrației și făuririi statului de drept, impun crearea unui cadru legislativ și organizatoric, menit să contribuie la prevenirea și combaterea eficace a criminalității. De aceea în acest context problema descoperirii omorurilor și pedepsirea celor vinovați este permanent importantă și actuală, care și preocupă pe savanții din domeniul juridic, care în lucrările sale încearcă de a face careva investigații în domeniul cercetării și descoperirii a astfel de infracțiuni cum sunt omorurile (Д. Рассейкин, А. Ларин, Г. Мудьюгин, Л. Самыгин, В. Лисиченко, С. Любичев, Emilian Stancu, Gh. Zaharachescu ș.a.).

Deoarece omuciderea prezintă o infracțiune cercetarea căreia este însoțită de mari dificultăți, acest fapt este condițional în mare măsură de multitudinea de versiuni elaborate cu această ocazie, rezultate din diversitatea de împrejurări, motive de comitere a omorului, lipsei a martorilor oculari ai infracțiunii, a urmelor omorului care se modifică și se alterează rapid, precum și reproducerea în unele cazuri de către infractor, a străinilor de fapt artificiale cu scopul de a îndrepta ancheta pe o cale falsă.

De aceea, pe parcursul cercetării omorurilor se folosește întregul arsenal tehnico-criminalistic și metodico-științific aflat în dotarea organului de urmărire, pot obține succese în descoperirea infracțiunilor de omor, persoanele ce efectuează ancheta posedă deprinderi suficiente de a contacta cu oamenii, simț de observație, calități de a evalua corect ansamblul de date și informații, obținute în cursul cercetării cauzei, precum și cunoștințele profunde în psihologie, o închipuire clară a procedeelor tactice, privind efectuarea unor acțiuni de anchetă, măsurilor investigativ-operative.

Dat fiind faptul că omuciderea este cea mai gravă infracțiune contra persoanei: și la etapa actuală, numărul acestor infracțiuni este în creștere în Republica Moldova, aceasta și mi-a determinat opțiunea alegerii anume a acestei teme pentru teza de licență, în care pe baza literaturii existente în acest domeniu și pe baza unor date statistice privind cercetarea omorurilor și situației criminogene în Republica Moldova am încercat să expun în lucrare principalele momente privind acțiunile de anchetă efectuate la etapa inițială de cercetare a omorurilor, începînd de la caracteristica criminalistică a omorurilor, versiunile de anchetă și planificarea cercetării cauzelor acestui gen de infracțiuni; etapele procesuale, cercetarea la fața locului, stabilirea și ascultarea martorilor, căutarea și interogarea bănuitului și învinuitului; percheziția și terminînd cu utilizarea experților ca surse procesuale de stabilire a împrejurărilor omorului.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA CERCETĂRII CAUZELOR DE OMOR

1. Caracteristica criminalistică a omorurilor:

Din infracțiunile împotriva persoanei cel mai mare grad de pericol îl au omorurile, și care își găsesc reglementare în (articolele 88-94 C.P. al RM).

Descoperirea acestor infracțiuni este însoțită de greutăți considerabile și de un mare volum de lucru din partea organelor de cercetare. Deci putem spune că dosarele de omor sunt cele mai complicate și multe din ele rămîn nedescoperite.

Constituția Republicii Moldova obligă organele de stat, organizațiile obștești și persoanele cu funcție de răspundere, de a păzi și ocroti drepturile și libertățile cetățenilor precum și viața și sănătatea lor. (Art. 24 a C. RM – statul garantează fiecărui om dreptul la Viață și la integritate fizică și psihică).

Conform datelor statistice în RM în 2000 au fost înregistrate (36195) de crime, iar în 2001 ritmul lor a crescut constituind (39346) de crime. Deci dinamica crimelor a crescut în 2001 cu 8,7 față de anul 2000.

Din toate crimele înregistrate omorurile cu tentativele constituiau în 2000 (359) și în 2001 (411), din ele au fost descoperite în 2000 (64,0%), iar în 2001 – (69,8%). După aceste udate vedem că ani la rînd în RM un număr însemnat de omoruri rămîn nedescoperite.

În 2001 au fost săvîrșite omoruri:

1. de către minori – 24

2. de persoanele în stare de ebrietate – 75

3. de persoane ce au comis anterior crime – 68

4. de persoane în grup – 44

5. de persoane ce nu muncesc și nu învață – 247

6. pe străzi, în parcuri – 61.

Reieșind din aceste date cele mai multe infracțiuni îndeosebi (omoruri) sunt săvîrșite de persoanele ce nu muncesc și nu învață și de cele în stare de ebrietate.I

Coeficientul acestui an este de 12 omoruri la 100.000 de locuitori. Zilnic în RM se săvîrșesc 100 de infracțiuni dintre care 1-2 omoruri.

Generalizarea practicii penale ne arată că omorurile intenționate sunt pregătite din timp,

minuțios este aleasă metoda înfăptuirii intenției criminale, la fel și ascunderea faptului omorului sau nimicirea urmelor lui. (E.: mascarea omorului ca fiind sinucidere sau accident, tăinuirea cadavrului, dezmembrarea cadavrului ș.a.).

În toate cazurile descoperirii semnelor unei morți violente a persoanei ș.a. clarificării circumstanțelor și cauzelor survenirii ei, este necesar de a se conduce de regulile metodicii criminalistice de cercetare a omorurilor.

În cadrul caracteristicii criminalistice a omorurilor o importanță primordială se atribuie chestiunii dacă această crimă a fost ascunsă s-au avea caracter evident.

– Omorul evident are loc atunci cînd el este săvîrșit de o persoană în prezența altor persoane sau în lipsa lor, ce se soldează fie cu reținerea persoanei vinovate la locul faptei, fie că el singur s-a autodenunțat la organele de anchetă fără încercări de a ascunde fapta comisă și vinovăția sa.

Omorurile cu caracter evident în majoritatea cazurilor apar în rezultatul certelor, bătăilor din gelozie, stare de afect sau în cazul depășirii limitelor legitimii apărări. Deseori ele sunt comise fără circumstanțe agravante și de obicei sunt urmări a unor conflicte, sau ca urmare a conduitei nesatisfăcătoare în stradă sau în locuri publice, în stare de ebrietate s.a.m.d.

– Prin omor ascuns se înțelege omorul săvîrșit în lipsa altor persoane. infractorul de regulă se pregătește din timp pentru comiterea omorului, iar după săvîrșirea lui întreprinde măsuri în privința tăinuirii urmelor și a partinității sale la această crimă. Așa omoruri sunt săvîrșite deseori din intenții acăpărătoare, sexuale, la fel în cazul jafurilor, tîlhăriilor.

Omorurile ascunse după mecanismul lor de săvîrșire se pot împărți în patru categorii:

a) omoruri fără înscenarea (fără mascarea) sinuciderii, unui accident sau altor evenimente și acțiuni pentru a îndrepta cercetarea pe urme greșite;

b) omoruri cu înscenarea sinuciderii, unui accident sau altor evenimente și acțiuni, pentru a îndrepta cercetarea pe urme greșite;

c) omoruri cu încercări de a îngreuna stabilirea personalității victimei (dezmembrarea cadavrului, desfigurarea feții, nimicirea capului cadavrului);

d) omoruri cercetate în cazurile lipsei cadavrului victimei (în cazurile ascunderii, tăinuirii a însăși faptului omorului).

Clasificarea omorurilor în ascunse și evidente primite chiar din momentul intentării dosarului penal de a alege o direcție corespunzătoare la cercetarea acestor infracțiuni. În cazul omorului evident anchetatorul după efectuarea cercetării locului infracțiunii și a cadavrului concentrează toate silințele în vederea relevării dacă corespund dispozițiile învinuitului și a martorilor cu imaginea obiectivă a celor săvîrșite; stabilirii motivelor omorului și a datelor. Ce caracterizează personalitatea celui vinovat și a victimei și a altor circumstanțe ce au condiționat săvîrșirea omorului.

În cazul omorului pe ascuns ca sarcină primordială a cercetării apare stabilirea circumstanțelor evenimentului și a persoanei vinovate (iar uneori în cazul desfigurării feței pătimașului sau dezmembrării cadavrului, ori nimicirea pătimașului sau dezmembrării cadavrului, ori nimicirea lui) și identificarea personalității victimei.

În cadrul caracteristicii criminalistice a omorurilor o însemnătate esențială o au datele despre pătimaș, (victimă). Studierea personalității lui este o parte componentă al activității anchetatorului ce cercetează, anchetează infracțiunea ce include colectarea datelor, ce caracterizează personalitate, analiza lor și fixarea în acte procesuale corespunzătoare. Aceste date nu constau numai din date autobiografice ci orice informație despre victimă pe plan de serviciu, obștește, starea sănătății, modul de viață, antecedente penale, comportamentul, opinia publică etc. Astfel de date ne permit de a determina victimitatea.

Structura caracteristicii criminalistice a omorurilor ar trebui să corespundă structurii infracțiunii însăși. În sistemul “omor” se include nouă elemente: ucigașul, coparticipanții la omor, scopul și motivul omorului, metoda, victima omorului, faptul morții, locul, timpul, circumstanțele, împrejurările săvîrșirii omorului.

Există de asemenea diferite legături între aceste elemente (Ex: legături cauzale dintre rezultat, adică moartea victimei și anumite acțiuni ale ucigașului). Elementele infracțiunii, la fel și reflectarea acestor elemente în caracteristica criminalistică a infracțiunii sunt unite între ele prin conexiuni legitime ce reprezintă prin sine raporturi, ori o condiționare reciprocă, ori o combinare între legături reciprocă și condiționarea reciprocă.

Însemnătatea practică a acestor legături este foarte mare. Determinînd un element, anchetatorul primește informație despre alt element sau cîteva elemente, despre sumele acestora și unele calități corespunzătoare acestor semne. Interconexiunile între “verigile lanțului” într-atît sunt de importante și esențiale încît la descrierea elementelor caracteristicii criminalistice a omorului este foarte greu de a le descrie pe fiecare în parte de celelalte elemente (Ex: ucigașul nu poate fi caracterizat ca “ucigaș” ca ceva abstract de scopul și motivul omorului). Întrebarea “cine este ucigașul” necesită legătura ei cu întrebarea care este scopul și motivul omorului.

Din intenții acăpărătoare săvîrșesc omoruri persoanele pentru care omorul este mijlocul atingerii scopului criminal sau este o metodă de tăinuire a infracțiunii acăpărătoare. Din motivul de răzbunare săvîrșesc omoruri coparticipanții la infracțiune, vecinii, cunoscuții, rudele, astfel numai 40% din victimele omorului premeditat le constituie familiștii, restul fiind persoane necăsătorite și anume – 35% celibitarii și femeile nemăritate; 16% divorțații și 4% văduvii și văduvele.

O însemnătate mare are o legătură între ucigaș și victima omorului. Raporturile între aceste două persoane deseori determină alegerea de către infractor a unei metode de omor și metodei tăinuirii lui, la fel determină alegerea locului, timpului și împrejurărilor convenabile pentru săvîrșirea infracțiunii. Un om necunoscut “străin”, de obicei nu are necesitatea de a aplica, folosi unele otrăvuri de concentrație puternică, de a aranja o înscenare de sinucidere sau de a recurge la desfigurarea exteriorului victimei. Și invers, ucigașii din cercul persoanelor apropiate deseori încurcă de a ascunde însăși faptul omorului prin înscenări, dezmembrări ale cadavrului sau prin nimicirea cadavrului, temîndu-se că dacă se va descoperi infracțiunea atunci vor fi bănuite de o legătură între ucigaș și victima omorului. Raporturile între aceste două persoane deseori determină alegerea de către infractor a unei metode de omor și metodei tăinuirii lui, la fel determină alegerea locului, timpului și împrejurărilor convenabile pentru săvîrșirea infracțiunii. Un om necunoscut “străin”, de obicei nu are necesitatea de a aplica, folosi unele otrăvuri de concentrație puternică, de a aranja o înscenare de sinucidere sau de a recurge la desfigurarea exteriorului victimei. Și invers, ucigașii din cercul persoanelor apropiate deseori încurcă de a ascunde însăși faptul omorului prin înscenări, dezmembrări ale cadavrului sau prin nimicirea cadavrului, temîndu-se că dacă se va descoperi infracțiunea atunci vor fi bănuite de săvîrșirea crimei în primul rînd.

Legături strînse există între victima omorului metoda săvîrșirii omorului și împrejurările infracțiunii. Cînd un om concret trebuie să devină victimă, infractorul alege corespunzător locul, timpul și alte condiții, perfecționează metoda săvîrșirii omorului corespunzătoare calităților specifice victimei, omul ei de viață, deprinderilor. Și invers, este aleasă victima corespunzătoare, dacă infractorul s-a hotărît să acționeze prin metoda și în condițiile preferate de el în care s-a deprins să săvîrșească omorurile. Ca victimă a atentării criminale poate depinde orice persoană, însă totuși există anumite categorii de oameni care mai deseori pot nimeri în “situații periculoase”. Înainte de toate, acestea sunt persoanele care în baza îndatoririlor de serviciu profesionale sau obștești sunt împuternicite de a ocroti ordinea publică și private ori alte bunuri și valori materiale care sunt ocrotite de lege: colaboratorii de poliție, paznicii, casierii, încasatorii, comercianții, antreprenorii etc.

La o altă categorie se atribuie persoanele cu un comportament brutal și arogant, ce ușor se implică în certuri și scandaluri, ce recurg la cunoștințe ușuratice, legate de alcool, narcotice ș.a.

În a treia categorie se includ persoanele care sunt în conflict în legăturile amoroase sau casnice, mai ales atunci cînd, datorită comportamentelor lor relațiile apropiate de la care se aștepta o viață fericită se transformă în ceva contrar, opus acelora ce se aștepta.

Și în cele din urmă o categorie aparte de victime o formează persoanele care mai mult decît altele necesită o tutelă și apărare din partea bărbaților – domnișoarele tinere și chiar fetițele minore. Între personalitatea, comportamentul infractorul și victimă permanent există anumite raporturi determinate.

În toate cazurile trebuie de relevat și de ținut în seamă comportamentul victimei deoarece el nu rareori este provocat, arogant și ușuratic care acționează asupra comportării infractorului sau se exprimă printr-o opunere activă ucigașului ce în mare măsură schimbă “mecanismul” infracțiunii. Identificînd personalitatea victimei și stabilind comportamentul ei înaintea și în momentul omorului, anchetatorul are posibilitatea de determina concret scopul și motivul omorului, iar luînd în considerație metoda și împrejurările omorului pate mai concret de a stabili cercul de persoane care puteau să săvîrșească omorul.

Metoda omorului, adică totalitatea procedeelor, mijloacelor, instrumentelor, la fel și efectuarea unor acțiuni cu ajutorul acestora în vederea pregătirii, săvîrșirii și ascunderii omorului – este un element de bază atît a infracțiunii însăși cît și a caracteristicii criminalistice a omorului. Latura specifică a genului dat de infracțiuni constă în multitudinea de metode de săvîrșire a omorului și multitudinea de instrumente și mijloace folosite. Ca instrument și mijloace se utilizează următoarele: armă cu înălțător optic, ce dau posibilitatea de a omorî de la distanțe mari; pistoale cu tobe de eșapament, arbalete ce funcționează fără zgomot, substanțe explozive, arme albe, diferite unelte și instrumente (topor, lamă, foarfece, cuțit de bucătărie ș.a.); unele obiecte care ocazional au nimerit sub mînă (fier de călcat, piatră, bețe); otrăvuri, gaz natural, automobilul, cîrpe, funii etc.

În scopul ascunderii omorului și a urmelor lui (cadavrului, armelor) infractorii recurg la diferite acțiuni în dependență de condițiile locului săvîrșirii omorului (Ex: îngroapă cadavrele în locurile unde sunt efectuate lucrări de construcție, păduri, văi etc.). Aceasta este caracteristic pentru cazurile de omor în sectoarele lucrărilor de construcție capitale, cîmpuri, păduri sau cînd infractorul dispare de mijloc de transport.

Multitudinea metodelor de tăinuire a urmelor omorului pot fi clasificate în două grupe mari:

1. Ascunderea faptului omorului – se întîlnește atunci cînd infractorul nu are posibilitatea de a efectua înscenarea sinuciderii, unei morți accidentare sau consideră că el n-o să poată să explice cauza întîlnirii lui cu victima în un anumit loc sau a apariției victimei în apartamentul lui. În așa cazuri el, dorind să tăinuească faptul infracțiunii, încearcă să se sustragă de darea lămuririlor în privința circumstanțelor survenirii morții pătimașului și de a îndrepta bănuielile în săvîrșirea acestei infracțiuni. Săvîrșind acțiuni în vederea ascunderii infracțiunii, ucigașul urmărește în primul rînd

așa scopuri cum sînt:

a) de a ascunde în general faptul acuzării morții violente victimei;

b) de a nimici urmele apartenenței sale al infracțiunea dată;

c) de a crea împrejurări false (chipurile infracțiunea a fost săvîrșită de altă persoană);

d) de a complica identificarea personalității victimei;

e) de a nimic sau tăinui mijloacele cu care a fost săvîrșit omorul;

f) de a ascunde motivele adevărate ale omorului, de a înscena cauzarea unei morți din imprudență, accidentare, sinucidere sau a unei morți naturale. În aceste cazuri infractorii deseori îngroapă cadavrele, le aruncă în rîuri, iazuri; dezmembrează cadavrului și fără a fi observat le transportă în diferite localități, nimicesc documentele, îmbrăcămintea și obiectele personale ale victimei, ori nimicesc cadavrul (îl ard). La așa metode recurg infractorii, care au fost cu victima în relații prietenoase sau apropiate, rudele victimei ori la fel și persoanele în locuințele cărora a nimerit pătimașul ocazional sau a fost atras intenționat în aceste. locuințe.

Înscenarea – se aplică în scopul eschivării de la răspundere, deseori, de către membrii familiei, de rude, la fel și de unii cunoscuți, legăturile cărora cu victima sunt bine cunoscute de către cei ce îi înconjoară. Înscenarea sinuciderii, unei morți accidentare sau unei morți naturale, înscenarea săvîrșirii infracțiunii de altă persoană sau săvîrșirii în altă localitate deseori constă în modificarea împrejurărilor obiective ale locului comiterii omorului, nimicirea sau falsificarea urmelor de mîini, picioare, leziuni corporale, la fel și răspîndirea informației mincinoase despre plecarea pătimașului în altă localitate sau despre alte circumstanțe ale dispoziției lui. Asupra înscenării sinuciderii, morții accidentare sau înscenării morții fireșuri pot arăta așa semne cum sunt:

a) imposibilitatea săvîrșirii de către victimă a anumitor acțiuni, în privința cărora fac trimitere vinovatul sau martorul;

b) existența urmelor de luptă sau autoapărare pe haine și pe cadavru la fața locului;

c) modificarea împrejurărilor la fața locului ori nimicirea urmelor.

d) necorespunderea poziției cadavrului cu leziunile corporale, îmbrăcăminte.

În privința înscenării sinuciderii la fel pot mărturisi și lipsa instrumentelor, mijloacelor cu ajutorul cărora putea fi comisă sinuciderea, depistarea unei scrisori false cu ultimul cuvînt al victimei ș.a.m.d.

În dependență de caracterul infracțiunilor contra vieții persoanelor, de metodele săvîrșirii lor și mijloacelor aplicate la locul săvîrșirii infracțiunii rămîn diferite urme și corpuri delicte (cadavrul victimei, vătămările și modificările de pe el, starea îmbrăcămintei, pete de sînge, urme de picioare, de degete mîinelor, de dinți ș.a.). Fiind descoperite fixate și anexate la dosar ele deseori formează materialul de bază care este utilizat în cadrul cercetării acestor infracțiuni.

Urmele și alte probe materiale pe cazurile de omor repede se modifică, ușor se distrug și repede dispar ce esențial complică procesul cercetării. De aceea sarcina anchetatorului este de a efectua operativ și calitativ acțiunile inițiale de anchetă îndreptate în vederea depistării, fixării și examinării criminalistice a acestor obiecte, la fel și relevarea, studierea cauzelor apariției circumstanțelor negatorii, determinarea legăturii lor cu infracțiunea concretă.

În caracteristica criminalistică a omorurilor se atrage atenția și la așa elemente cum sunt timpul și locul săvîrșirii infracțiunii. Datele statistice indică că aproape jumătate din toate omorurile se comit în zilele de odihnă a săptămînii – sîmbătă, duminică – cea mai criminogenă este duminica. Cele mai multe omoruri (43%) se săvîrșesc între orele 18.00 – 24.00, cel mai intensiv interval 21.00-24.00 cînd se săvîrșește fiecare al 4-lea omor.

În ce privește locul infracțiunii, din numărul total de infracțiuni înregistrate în Republică fiecare a treia revine capitalei. Aici se comit crime grave concentrîndu-se nucleul elementelor criminale. În Chișinău adesea se comit omoruri în familie, sunt frecvente și omorurile la comandă – 8%. Circa 1/3 din victimele omorului nu sunt băștinași, majoritatea din ei fiind migrați din localitățile rurale a Moldovei (60%), iar fiecare al 3-lea din fostele localități rurale, mai ales din Rusia.

În cazul dezmembrării cadavrului ca loc de săvîrșire a omorului deseori servește locuința infractorului sau victimei. Stabilirea timpului este necesar pentru organizarea măsurilor operative de investigație în vederea găsirii și reținerii infractorului, verificării alibiului, și în alte cazuri. Locul săvîrșirii omorului permite de a stabili și fixa urmele, care arată la mecanismul săvîrșirii lui, mijloacele și personalitatea infractorului, ori de a determina circumstanțele negatorii (lipsa sîngelui sub cadavru, urmele tîrîrii lui ș.a.).

La elementele caracteristicii criminalistice se atribuie și datele despre infractor: informații despre modul de viață, calități persoanele, cercul lui de cunoscuți, antecedentele penale, despre legăturile lui cu victima.

Ca elemente ale caracteristicii criminalistice sunt încă: motivul omorului și comportamentul ucigașului după săvîrșirea omorului. Omorurile pot fi săvîrșite atît cu intenție directă cît și cu intenție indirectă și la fel în urma neglijenței criminale sau imprudența. Deseori ele sunt săvîrșite din motive huliganice sau acăpărătoare în rezultatul existenței vrajbei ori geloziei sau stării de afect condiționată de certuri sau de alte condiții. Motivele omorului uneori sunt legate de teama infractorului de a fi demascat în săvîrșirea altor infracțiuni.

Omorurile intenționate sunt săvîrșite atît prin impulsurile, îndemnurile care la moment au acționat asupra psihicului infractorului cît și din impusurile care de mai înainte au hotărît infractorul de a săvîrși infracțiunea. Aceasta se reflectă asupra diferitor împrejurări ale mecanismului săvîrșirii omorului, care pot fi stabilite în cadrul examinării locului săvîrșirii faptei (Ex: locul și timpul comiterii omorului, mijloacele folosite, localizarea leziunilor corporale și caracteristica lor etc.)

După cum demonstrează analiza din ultimii ani, valul criminalității cuprinde societatea noastră. În toate sferele de activitate se resimte creșterea infracțiunilor grave și periculoase. La etapa actuală nu numai economia influențează asupra creșterii criminalității îndeosebi a omorurilor în țară dar și legislația în vigoare fiind imperfectă. Un alt motiv ca colaboratorii organelor de urmărire penală nu sunt remunerați la timp și conform necesității.

2. Versiunile de anchetă și planificarea cercetării cauzelor legate de omor

Caracterul și conținutul activităților de anchetă pe dosarele de omor în măsură considerabilă se determină de situația de anchetă la momentul intentării dosarului penal. În astfel de situații, cînd faptul sau totalitatea de fapte comportă diferite explicații, organele de urmărire penală elaborează versiuni.

Versiunea este rezultatul unui proces complex de analiză în cadrul căruia, pe baza datelor administrate în cauze, se emit presupuneri, se dau diferite explicații referitoare la natura și conținutul faptei, asupra modului de comitere și acoperire, despre participanți, forma de vinovăție, mobilul și scopul urmărit, cauzele și împrejurările ce au determinat, înlesnit sau favorizat săvîrșirea infracțiunii.

Fiind rezultatul unui proces complex de cunoaștere a realității versiunea permite stabilirea unei concordanțe cît mai depline între presupunerile și explicațiile pe care într-un anumit moment le dă organul de urmărire penală și ceea ce sa petrecut în realitate.

Totodată trebuie să se bazeze pe date concrete fiind inadmisibilă elaborarea unor versiuni fanteziste, care nu au suport în datele dosarului cauzei, rolul lor fiind, deci, direcționarea activităților care se desfășoară în cauză.

În dependență de volum, nivelul de certitudine, subiect, versiunile se pot clasifica respectiv în versiuni generale și particulare; tipice și concrete, versiuni de anchetă, operative, a expertului judiciare:

Versiunile generale – se referă la fapta în cercetare luată în ansamblu. Fiind elaborate la etapa inițială de cercetare, ele stabilesc dacă –a comis o faptă penală ori este vorba de un alt eveniment (Ex: în cazul descoperirii unui cadavru, se înaintează următoarele versiuni: omor, sinucidere, accident, moarte, naturală).

Versiunile particulare – cuprinde toate versiunile bazate pe date reale obținute pe cale procesuală sau rezultate realizate cu prilejul cercetării faptei în cauză (revizie, expertiză, acțiuni operative).

Versiunile tipice – ele se elaborează la etapa incipientă de cercetare, atunci cînd în situația unui deficit de informație sunt imposibile versiunile particulare.

Versiuni concrete – sunt versiunile înainte la determinarea unor condiții specifice, variante concrete ce ar duce la descoperirea infracțiunii.

Clasificarea versiunile în versiuni de anchetă, operative și a exportului judiciar, arată la

subiectul ce le înaintează și la înfăptuirea controlului, la fel acordă la planificarea cercetării de a determina legătura logică dintre unele etape aparte a procesului penal, la fel între cercetarea preliminară și expertiza și activitatea operativă de investigație. Această legătură prealabil se reflectă în plan, apoi se înfăptuiește în practică în forma unei sisteme de acțiuni pentru găsirea și cercetarea și aprecierea probelor.

Desigur, cu toată importanța pe care o prezintă pentru corecta planificare a urmăririi penale, valoarea versiunilor nu trebuie supraapreciată, avîndu-se în vedere faptul că ele nu reprezintă decât explicații provizorii, oarecare din ele rămînînd o simplă presupunere, pe baza ei fiind imposibil de a desprinde concluzii cu o valoare certă pentru cauză pînă cînd nu a fost verificată și confirmată s-au înlăturată de rezultatele obținute prin verificări.

Cauzele de omor cuprind diferite și multiple situații de anchetă. Cele mai frecvente sunt:

1. Descoperirea unui cadavru cu semne evidente de omor.

2. Descoperirea unui cadavru cu semne de moarte violentă, atunci cînd nu este clară cauza morții.

3. Descoperirea unui cadavru fără leziuni corporale evidente și fără factori evidenți de traumare, dar în circumstanțe ce pot mărturisi despre moartea violentă.

4. Dispariția persoanei în cazul cînd sunt date ce permit de a presupune omorul ei.

Informația primară ce se conține în una din aceste situații de anchetă este suficientă pentru formularea unor versiuni generale de anchetă. Deci în cazul depistării unui cadavru cu semne de moarte violentă, anchetatorul penal poate înainta presupuneri privind survenirea morții – în rezultatul omorului, sinuciderii, accident s-au moarte naturală.

La 10.11.98 la “Valea Morilor” pe malul lacului a fost găsit un cadavru a unui bărbat necunoscut, de piciorul căruia era legat o bucată de metal. Versiunea înaintată la început avea tangență cu omor intenționat sau sinucidere. Sinuciderea a fost exclusă, deoarece pe corpul persoanei erau urme (o stea, tăiată pe piept), ce dovedea omor prin schingiure.

În cazurile cînd cauza morții este neclară, aceste versiuni pot fi completate prin presupuneri despre survenirea ei în rezultatul unei afecțiuni sau morți subite. Deoarece omorurile premeditate, de regulă, se camuflează de persoane cointeresate sub cazuri necriminale, în timpul efectuării cercetării penale, de rînd cu celelalte versiuni despre cele întîmplate, urmează să fie luată în considerație și versiunea privind înscenarea lui.

În procesele penale intentate în cazurile morții violente, cînd nu este exclusă sinuciderea (părții vătămate), în numărul versiunilor privind cauza morții urmează să fie inclusă și verificată versiunea privind determinarea victimei la sinucidere. Efectuarea acțiunilor de anchetă primară și a investigațiilor operative de cercetare dau posibilitatea de a concretiza versiunile generale prin înaintarea unui șir de versiuni particulare.

În dependență de caracterul informației primare, versiunile particulare pot fi grupate în 2 categorii:

1) la prim categorie se referă versiunile anchetatorului privind circumstanțele ce au precedat sau însoțit omorul care au fost înaintate pe baza cercetării urmelor nespecifice omorului. Aici se referă versiunile privind numărul infractorilor, căile și metodele de pătrundere la locul săvîrșirii faptei, instrumentele de spargere etc., bazate pe cercetarea urmelor de mîini, de picioare, de transport, a urmelor de spargere și a altor urme ce apar la săvîrșirea nu numai a omorului, ci și la majoritatea celorlalte infracțiuni.

2) la categoria a doua de versiuni se referă presupunerile privind modul săvîrșirii și tăinuirii omorului, a motivelor, a personalității făptuitorului.

Ca bază pentru formularea acestor versiuni servesc datele primite în rezultatul cercetării locului faptei, poziției cadavrului, stării îmbrăcămintei, leziunilor corporale, a urmelor de sînge și a altor urme tipice pentru modalitatea respectivă de săvîrșire a omorului, datelor despre personalitatea victimei, despre comportamentul ei, despre relațiile cu alte persoane din sfera de activitate socială, și de serviciu. Astfel, localizarea direcția și forma urmelor de sînge pe obiectele mediului înconjurător, caracterul și localizarea leziunilor corporale, a cadavrului pot servi drept bază pentru înaintarea versiunilor privind mecanismul omorului: a instrumentului de omor și stării în care se află victima în momentul cauzării leziunilor. Rănile de pe mîinile și umerii cadavrului, părul strîns în pumnii cadavrului, bumbii, fragmente de haină a infractorului pot mărturisi despre lupta ce a avut loc între dînșii. Depistarea unui cadavru decapitat sau mutilat sau cu alte leziuni ce dovedesc intenția infractorului de a complica identitatea cadavrului, permite de a presupune că omorul a fost săvîrșit de cineva din anturajul victimei.

În cazurile otrăvirilor în numărul versiunilor privind infractorul potențial se include și presupunerea privind săvîrșirea infracțiunii de către o persoană apropiată victimei ce avea posibilitatea pe neobservate și fără suspecții din partea victimei să-i dea acesteia otravă.

Versiunile privind timpul săvîrșirii omorului se înaintează și ținîndu-se cont de starea încăperii și a unor obiecte de uz casnic, de îmbrăcămintea victimei, de alte date caracteristice pentru o perioadă anumită a zilei. Lipsa urmelor de spargere a încăperii în cazul cînd sunt date despre un mod de viață închis al victimei și despre numărul limitat de vizitatori permit de a presupune că omorul a fost săvîrșit de o persoană cunoscută victimei; buzunarele scoase ale îmbrăcămintei, lipsa unor lucruri de preț ale victimei – despre motive de acaparare; cinismul cruzimea, batjocora cadavrului – despre săvîrșirea infracțiunii de către o persoană bolnavă psihic.

În cazul depistării semnelor înscenării unui caz necriminal, se înaintează versiunea privind săvîrșirea omorului de către o persoană ce menține relații strînse cu victima.

Totodată în practica organelor de urmărire penală și a organelor de anchetă penală au loc cazuri, cînd nu numai că nu este clară cauza, dar și însuși moartea nu a fost stabilită. Astfel de situații apar pe dosarele de omor în lipsa cadavrului.

Dispariția persoanei poate servi ca temei pentru intentarea procesului penal numai în concordanță cu datele ce permit a presupune că persoana a fost omorîtă. În legătură cu aceasta, declarația de dispariție a persoanei urmează să fie supusă unui control strict și dacă apare necesitatea, pot fi incluse și organele de urmărire penală. Scopul controlului – de a stabili cauzele dispariției, stabilirea locurilor potențiale de aflare a ei, căutarea datelor ce mărturisesc faptul că persoana dispărută nu este în viață.

Fiind imposibil la începutul cercetării cauzei de a da o corectă și unică lămurire asupra faptei, ce conține semnele infracțiunii, anchetatorul elaborează mai multe versiuni concomitent asupra faptei săvîrșite. Totalitatea versiunilor în timpul planificării asigură cercetarea sub toate aspectele, obiectiv și complet a cauzei căutarea concomitent a probelor în diferite direcții ce la rîndul lor permit soluționarea contrarie a probelor și cercetarea lor detaliată.

Versiunile se verifică atît prin activități de urmărire penală cît și prin măsuri operative și de altă natură, care trebuie să fie riguros planificate.

Se cunosc următoarele reguli la verificarea versiunilor:

toate problemele ce decurg din versiunile elaborate trebuie să fie planificate și verificate multilateral.

versiunile perechi, adică cele care au același obiect, se referă la același fapt ori aspect, se verifică paralel și nu consecutiv. Se procedează astfel, pentru a se asigura atît operativitatea cercetărilor, cît și obținerea tuturor datelor necesare confirmării sau infirmării lor;

dacă pentru verificarea unei versiuni, respectiv pentru lămurirea problemelor care decurg din aceasta, este necesară efectuarea mai multor activități, trebuie planificate și întreprinse toate măsurile ce se impun, întrucît numai în acest fel se pot obține rezultate concludente în cauză;

atunci cînd pe parcursul verificării se obțin rezultate contradictorii, este necesar să se continue verificările pînă la stabilirea cauzelor contrazicerilor și la înlăturarea lor.

verificarea poate fi considerată terminată numai atunci cînd au fost înlăturate toate versiunile perechi, rămînînd una singură, care este confirmată de rezultatul tuturor verificărilor întreprinse.

Planificarea urmării penale reprezintă una din activitățile ale organului de urmările în cercetarea unei fapte concrete. Conturată la sfîrșitul proces de gîndire, bazat pe datele obținute din primele investigații, ea cuprinde momentele principale ale activității de urmărire penală ce se va desfășura în viitor, în vederea stabilirii adevărului în cauză.

Deși planificarea urmăririi penale cuprinde mai multe activități, privite în ansamblul său, ea reprezintă totuși un proces unic, în care activitățile respective se întrepătrund și se completează reciproc.

Planificarea activității de urmărire penală se desfășoară potrivit anumitor reguli, stabile în baza unei vaste practici de anchetă penală, ce au contribuit de principii, deoarece se aplică de fiecare dată indiferent de natura cauzei, situația sau faza la care s-a ajuns în cercetarea acesteia.

Se cunosc următoarele principii a planificării activității de urmărire penală:

Principiul individualității – presupune că la realizarea unui plan de anchetă să se țină cont de natura și specificul infracțiunii avute în cercetare, de particularitățile acesteia. Atîta timp cît infracțiunea reprezintă un eveniment individual prin mijloacele și metodele de comitere, individualitatea persoanelor implicate, împrejurările de timp și de loc în care s-a activat, scopul urmărit, planificarea trebuie să se efectueze individual pentru fiecare caz în parte.

Principiul realității – are în vedere în primul rînd intuirea sarcinilor care decurg obiectiv din versiunile elaborate și în rîndul al doilea, prevederea în plan a activităților realizabile din punctul de vedere al posibilităților de care dispun la moment teoria și practica criminalistică și organul respectiv. Elaborarea versiunilor implică, afară de formularea presupunerilor, un proces de analiză logică în vederea determinării problemelor necesare a fi clarificate pentru confirmarea sau infirmarea acestor, respectiv, a sarcinilor activității de cercetare.

Pentru fiecare sarcină în plan se vor prevedea activități de urmărire penală, care să fie realizabile. În caz contrar, planul va avea un caracter abstract, ireal și deci va fi inaplicabil.

Principiul mobilității – cunoscut și sub denumirea de principiul dinamismului, reprezintă a treia regulă, potrivit căreia planul de cercetare penală trebuie să fie adaptabil la situațiile modificabile ale cercetării cauzei.

În activitatea de urmărire penală se aplică trei forme de planificare:

1) Planificarea cercetării unei fapte penale în ansamblu – cuprinde:

determinarea sarcinilor activității în funcție de natura faptei și prevederile legale. Într-o cauză penală, potrivit, art. 52 al C.P.P. al RM, se cer dovedite fapta și împrejurările de fapt; inclusiv locul, timpul, modul și împrejurările în care s-a activat; făptuitorul, vinovăția și responsabilitatea acestuia, circumstanțele agravante și atenuante ale faptei, prejudiciile, caracterul și gravitatea acestora, alte fapte și împrejurări în măsură să influențeze răspunderea și stabilirea pedepsei.

specificarea termenilor de realizare a activităților de urmărire penală, precizarea persoanelor concrete învestite cu efectuarea acestora. Anchetatorul va aprecia forțele și mijloacele de care dispune la moment, dar și posibilitățile folosirii lor în mod eficient. Termenii efectuării activităților prevăzute în plan pot fi stabiliți cu aproximație. (Ex: în aprilie, în prima jumătate a lunii iunie) sau în mod precis (bunăoară la ora 7, pe data de 10 iunie).

2) Planificarea operațiilor tactice: determinarea scopului, specificare ordinii și a timpului efectuării, a forțelor și mijloacelor necesare. Conținutul planului acestor activități este în funcție de natura cauzei, și de specificul activității al urmăririi penale.

3) Planificarea activității de urmărire penală:

activitatea de planificare le materializează într-un plan scris, care poate avea cele mai diverse forme – de la o schițare a activităților ce urmează a fi efectuate. Unica cerință care trebuie respectată, indiferent de forma planului, rezidă în faptul că el să cuprindă toate elementele planificării menționate mai sus: versiunea, problemele ce urmează a fi elucidate în legătură cu fiecare versiune, operațiile și activitățile de urmărire, prin a căror efectuare se prevede verificarea versiunilor și determinarea împrejurărilor faptei, termenele și persoanele executate.

Specificul planificării cercetării penale a omorurilor constă în folosirea pe larga a cunoștințelor speciale în timpul anchetei preliminare. Conținutul concret al planului de cercetare într-o măsură considerabilă depinde de situația de anchetă concretă ce s-a format la momentul întocmirii lui.

Astfel în cazul depistării unui cadavru cu semne de moarte violentă, scopul anchetatorului la etapa inițială a cercetării penale – efectuarea în termeni maximali scurți a măsurilor de investigare operativă și a acțiunilor de anchetă, îndreptarea spre descoperirea și fixarea urmelor și reținerea ucigașului.

În aceste cazuri ca acțiuni primare se planifică cercetarea la fața locului și a cadavrului, depistarea și interogarea martorilor asistenți, efectuarea experienței medico-legale, urmărirea infractorului, efectuarea măsurilor de înregistrare, în cazul reținerii bănuitului – interogarea lui, cercetarea și reținerea îmbrăcămintei acestuia, înaintarea lui spre identificare.

În cazul depistării unor părți a cadavrului dezmembrat, măsurile de cercetare planificate de anchetator la etapa inițială sunt supuse scopului de stabilire a personalității victimei și locului săvîrșirii infracțiunii. În plan se prevăd: cercetarea părților cadavrului și locului de depistare a lor, căutarea celorlalte părți a cadavrului, efectuarea cercetărilor medico-legale criminalistice, identificarea cadavrului, efectuarea măsurilor de investigare operativ, îndreptate spre stabilirea personalității bănuitului și a victimei.

Planificarea cercetărilor penale pe dosarele penale în legătură cu dispoziția unei persoane se efectuează cu luarea în considerație a intervalului de timp între săvîrșirea infracțiunii și momentului intentării procesului penal, a lipsei de date despre locul săvîrșirii infracțiunii, despre personalitatea infractorului. Planul de cercetare în așa situații se întocmește ținîndu-se cont de rezultatele controlului anterior a declarațiilor despre dispoziția persoanei.

În dependență de circumstanțele faptei, în planul de cercetare pot fi incluse cercetarea încăperii și a locului de muncă a persoanei dispărute, procesele-verbale de interogare a rudelor și cunoscuților lui, organizarea cercetării cadavrului, măsurilor îndreptate spre studierea personalității persoanei dispărute.

3. Etapele cercetării infracțiunilor de omor

a. Etapa inițială a cercetării omorurilor:

Activitatea anchetatorului în vederea stabilirii circumstanțelor omorului, timpului, metodelor și circumstanțelor omorului, metodelor și motivelor săvîrșirii lui, personalității victimei și a ucigașului la etapa inițială, de regulă este legată de verificare multor versiuni, descoperirea și examinarea diferitor probe materiale. Realizarea acestei activități necesită respectarea unor condiții stricte ce reiese din specificul acestor infracțiuni:

a) cercetarea imediată și calitativă a locului infracțiunii și a cadavrului;

b) organizarea bine determinată a conlucrării cu colaboratorii poliției criminale în vederea efectuării acțiunilor operative de investigație;

c) utilizarea eficientă a mijloacelor tehnico-științifice și ajutoarelor specialiștilor (expertul medico-legal, criminalistul), la fel și posibilităților expertizei judiciare;

d) analiza datelor inițiale, elaborarea versiunilor de anchetă și verificarea multilaterală a lor;

e) atragerea populației în vederea căutării infractorului.

Temeiuri pentru intentarea dosarului penal pot fi:

depistarea cadavrului cu semnele unei morți violente;

informația parvenită de la martorii omorului, la fel și de la persoanele pătimașe care au rămas în viață;

dispariția persoanei în circumstanțele ce indică posibilitatea omorîrii ei;

autodenunțarea;

descoperirea nemijlocit de către organele de cercetare penală, anchetator sau procuror a indicelor infracțiunii.

Soluționarea problemelor în privința intentării dosarului penal în cazurile depistării cadavrului cu semnele unei morți violente sau ale unor părți a lui la fel, și în baza sesizărilor parvenite de la martorii săvîrșirii omorului nu formează o complexitate deosebită.

Iar în alte cazuri a depistării cadavrului chestiunea în privința intentării dosarului penal poate fi soluționată numai după efectuarea cercetării locului unde a fost descoperit cadavrul și stabilirea existenței semnelor morții violente.

În cazul parvenirii informațiilor despre dispoziția persoanelor sau despre accidente, decizia în vederea intentării dosarului penal, de regulă, se primește după verificarea lor preliminare, deoarece sesizarea despre dispoziția persoanei nu dă dovadă că ea a fost ucisă sau a decedat în condiții necunoscute. În practică sunt cazuri cînd omul pe neașteptate pentru cei ce-l înconjoară pleacă în altă localitate sau se ascunde de rude și cunoscuți din unele motive legale.

Este necesar de a stabili lipsa circumstanțelor indicate și de a releva semnele ce dau temei pentru a face concluzii în vederea faptului că dispariția persoanei poate să aibă legătură cu omorul ei ori sinucidere.

Ca temeiuri pentru a face concluzii în privința dispoziției persoanei și presupunerii posibilității uciderii ei pot fi:

a) lipsa motivelor pentru dispoziția persoanei;

b) stabilirea temeiurilor pentru a bănui unele persoane în cointeresarea lor ca persoana dispărută să fie ucisă.

c) nerealizarea pînă la capăt a unor acțiuni de obicei obligatorii, de către cel dispărut în cazurile permutării benevole dintr-o localitate în alte (Ex: concedierea de la serviciu; scoaterea de al evidență; vînzarea bunurilor).

d) găsirea la locul de trai a unor obiecte personale și documente de strictă necesitate.

e) informații despre unele amenințări în adresa celui dispărut din partea unor persoane concrete sau relatările celui dispărut cunoscuților despre teama că se va întîmpla ceva cu el.

f) primirea de către rude, cunoscuți a unor scrisori din numele celui dispărut însă scrisul nu coincide cu scrisul persoanei dispărute.

După intentarea dosarului penal și la începutul cercetării lui sarcina de bază a anchetatorului este examinarea, studierea circumstanțelor cazului, relevarea și fixarea urmelor și altor probe mai ales a celora, care repede își schimbă caracterul sau dispar complet.

În orice situație care se formează la începutul cercetării omorurilor, acțiunile inițiale de anchetă și acțiunile operate de investigație bine determinate în mod organizat și calitativ sunt baza descoperirii lor și identificării infractorului.

Vorbind despre acțiunile inițiale de anchetă în literatura de specialitate se are în vedere acele acțiuni oportune, adecvate încăperii cercetării a unei sau altei categorii de infracțiuni. Acțiunile inițiale de anchetă sunt efectuate cu scopul colectărilor datelor inițiale despre infractor, metoda, timpul săvîrșirii infracțiunii, adică acelor date ce asigură elaborarea unui plan desfășurat de cercetare.

Succesul descoperirii și cercetării infracțiunilor depinde foarte mult de faptul de rapid sunt organizate și efectuate acțiunile inițială de anchetă. Ținînd cont de unele circumstanțe ale cazului aproape toate acțiunile de anchetă practic pot fi inițiale.

În acest context, pe dosarele privind sustragerile, legate de abuzul funcțiilor de serviciu, intentate din inițiativa organelor de cercetare, ancheta în calitate de acțiuni inițiale de anchetă vor fi:

a) reținerea persoanei bănuite în flagrant delict sau cu lucrurile sustrase asupra lui;

b) perchezițiile corporale;

c) perchezițiile la domiciliu;

d) ridicările de obiecte și alte bunuri;

e) interogările bănuiților;

În cazul pricinuirii leziunilor corporale:

a) interogarea pătimașului;

b) cercetarea la fața locului;

c) ascultarea martorilor;

d) cercetarea îmbrăcămintei victimei;

e) numirea expertizei medico-legale.

În așa fel, numărul și consecutivitatea acțiunilor inițiale de anchetă variază în dependență de caracterul evenimentului cercetat și de circumstanțele lui concrete.

În cazul omuciderilor ca acțiuni inițiale sunt considerate:

a) cercetarea la fața locului;

b) expertiza medico-legală;

c) ascultarea martorilor;

d) acțiunile operative în vederea descoperirii infracțiunilor;

e) identificarea victimei.

În dependență de datele inițiale, în baza cărora a fost intentat dosarul penal, la etapa inițială a cercetării omorurilor pot fi următoarele situații tipice:

a) este depistat cadavrul unei persoane necunoscute cu semnele unei morți violente;

b) sunt depistate unele părți ale cadavrului dezmembrat fără careva informații despre cele întîmplate;

c) sunt informații despre dispoziția persoanei (sesizarea rudelor);

d) autodenunțarea infractorului (imediat sau peste un oarecare termen după comiterea omorului);

e) sesizarea din partea instituțiilor medicale în privința acordării unui ajutor medical pătimașilor vii (în cazul tentativei de omor; sinuciderilor ș.a.)

În cazul descoperirii cadavrului cercetarea, de regulă, se începe cu cercetarea la fața locului. Dacă victima este necunoscută atunci în cadrul efectuării cercetării la fața locului se stabilesc datele despre personalitatea ei: sînt examinate și fixate detaliat semnele exteriorului cadavrului, îmbrăcămintea obiectele personale, se organizează prezentarea lui spre recunoaștere ș.a.m.d.

O însemnătate esențială are interogarea martorilor oculari a infracțiunii sau pe acei care primii ai depistat cadavrul. Ei pot mărturisi despre unele semne individuale ale infractorului și despre alte circumstanțe ale săvîrșirii omorului.

După cercetarea cadavrului, în dependență de rezultatele ei și de împrejurările locului faptei se poate efectua chestionarea cetățenilor în vederea identificării pătimașului. În baza datelor colectate, sînt înaintate toate versiunile posibile în privința circumstanțelor cazului și cauzelor lui, personalitatea pătimașului și participanților la infracțiune este stabilit planul verificărilor, sînt efectuate măsuri operative de investigație.

În cazurile depistării unor părți ale cadavrului dezmembrat, cercetare la fel începe cu cercetarea locului unde au fost găsite, interogarea martorilor, organizarea căutării altor părți ale cadavrului, examinarea medico-legală a fragmentelor găsite în scopul primirii informației despre personalitatea victimei. Acțiunile operative de investigație, ce sunt efectuate paralel cu acțiunile de anchetă, sunt îndreptate în mod primordial la căutarea tuturor membrelor, părților ale cadavrului, stabilirii persoanelor care au dispărut fără veste în localitatea dată, relevarea tuturor circumstanțelor cazului și stabilirea cercului de persoane bănuite de săvîrșirea infracțiunii. Dacă după aceste părți ale cadavrului a fost identificată victima, atunci este necesar de a stabili locul ei de trai, efectuarea cercetării locuinței ei și la fel a locului unde a fost văzută victima în viață.

Cercetarea în legătură cu primirea sesizării despre dispariția persoanei începe, de regulă, cu elaborarea versiunilor de anchetă, îndreptate la lămurirea circumstanțelor și cauzelor dispariției, determinării locului aflării ei ori a locului depistării cadavrului. În aceste scopuri sînt efectuate interogările persoanelor ce au depus cererea și a altor persoane care l-au cunoscut; în privința modului lui de viață, legăturile cu rudele, cauzele posibile ale dispariției lui sa în privința locului unde poate acesta să se afle.

În afară de aceasta, se efectuează cercetarea apartamentului li a locului de muncă ale celui dispărut, sînt ridicate fotografiile care pot fi folosite pentru căutarea și identificarea lui, la fel se examinează scrisorile, agendele personale, etc.

În cazurile autodenunțării însăși a ucigașului ca acțiuni de bază ale anchetatorului sau ale organelor de cercetare penală sunt percheziția corporală și a domiciliului acestuia, cercetarea locului omorului și a cadavrului, și în afară de aceasta este numită expertiza medico-legală a cadavrului. În dependență de datele strînse în procesele efectuării acestor acțiuni de anchete sînt înaintate versiunile și este întocmit planul cercetării de mai departe a acestei infracțiuni.

Începutul anchetării dosarelor atentate în legătură cu tentativa de omor, sinucidere sau vătămarea integrității corporale, își are specificul sau în legătura cu faptul că pătimașul a rămas în viață sau poate fi pe pat de moarte, sau într-o stare gravă. De aceea acțiunile inițiale de anchetă și consecutivitatea lor în aceste cazuri sunt determinate în dependență de starea sănătății pătimașului, adică este în stare să fie interogat sau nu.

În dependență de rezultatele interogării pătimașului sunt înaintate anumite versiuni concrete și se efectuează careva acțiuni de ancheta pentru verificarea lor: cercetarea locului faptei, interogarea persoanei care a fost indicată de victimă ca fiind infractor, interogarea martorilor oculari, reținerea și interogarea celor bănuiți.

Independent de situația ce s-a format la începutul cercetării circumstanțelor omorului, acțiunile inițiale de anchetă și activitățile operative de investigație trebuie să fie planificate în așa mod ca ele să contribuie la:

a) stabilirea datelor despre mecanismul și cauzele săvîrșirii infracțiunii;

b) stabilirea martorilor;

c) primirii informației necesare despre victimă și ucigaș;

d) posibilitatea elaborării versiunilor de anchetă, bazate pe datele stabilite în procesul cercetării;

e) posibilitatea întocmirii unui plan bine determinat ale acțiunilor de anchetă, elaborării și efectuării unor operațiuni tactice în baza sarcinilor cercetări situației create.

În cazul descoperirii scheletului cadavrului sau a unor părți a lui, în baza datelor cercetării la fața locului și interogării martorilor, dacă ei sunt stabiliți, este posibilă efectuarea operațiunii tactice “identificarea cadavrului”: prezentarea spre recunoaștere, numirea expertizei medico-legale, efectuarea reconstrucției sculpturale a portretului după craniu.

În dependență de felul omorului, de acțiunile infractorului în vederea ascunderii lui și alte circumstanțe, la etapa inițială de cercetare poate apărea necesitatea de a efectua și alte operațiuni tactice: (Ex: stabilirea locului săvîrșirii infracțiunii, – cînd datele cercetării locului găsirii cadavrului arată la faptul că acest loc nu este locul cauzării morții; urmărirea infractorului după “urme fierbinți” – cînd faptul omorului este cunoscut imediat după săvîrșirea lui și infractorul nu putea să fugă departe; reținerea infractorului – cînd el este stabilit și identificat.)

b. Etapa ulterioară a cercetării omorurilor

Sarcinile de bază a etapei ulterioare a cercetării omorurilor sunt de a stabili:

a) dacă această infracțiune a fost săvîrșită de persoana care a fost stabilită ca bănuită în comiterea omorului;

b) dacă au ost coparticipanți;

c) în ce condiții a fost ea săvîrșită;

d) care sunt cauzele și condițiile ce au condiționat săvîrșirea omorului.

În așa dependență de felul omorului și metoda săvîrșirii lui la această etapă sînt concretizate și alte circumstanțe care formează obiectul probațiunii, dacă este ele n-au fost stabilite la etapa inițială de cercetare și în privința lor n-au fost colectate toate probele necesare.

Continuarea etapei ulterioare în fiecare caz de omor aparte, este condiționată de specificul situațiilor de anchetă efectuate în scopul verificării lor și de caracterul măsurilor operative de investigație. Etapa ulterioară a cercetării începe, de obicei, după punerea sub învinuire a persoanei bănuite și interogate ei.

Deoarece bănuitul, în această perioadă are destulă informație despre rezultatele cercetării este cointeresat direct în cercetarea acestui caz, în momentul punerii sub învinuire el conducîndu-se de interesele sale personale, își alege o poziție determinată față de cele comise și față de învinuirea înaintată. Situațiile tipice condiționat de poziția bănuitorului sunt:

a) el recunoaște complet vinovăția sa;

b) recunoaște parțial vinovăția;

c) nu recunoaște vinovăția sa.

În primul caz (după punerea sub învinuire bănuitul recunoaște complet vinovăția sa deseori depozițiile bănuitului coincid cu versiunea învinuirii și datele faptice, incluse de anchetator în baza acesteia. Însă sunt cazuri cînd învinuitul recunoscînd vinovăția în comiterea omorului, neagă existența intenției, batjocora față de pătimaș, de un grup de persoane), face trimitere la faptul că omorul a fost săvîrșit din imprudență sau în stare de afect.

În cazurile indicate depozițiile bănuitului sînt fixate și sunt minuțios verificate. După recunoașterea neadevărată al infractorului se poate ascunde ponegrirea persoanei nevinovate, încercarea infractorului de a ascunde alte infracțiuni.

Se întîlnesc cazuri cînd în cadrul coinciderii recunoașterii învinuitorului cu versiunea învinuirii, anchetatorul consideră că scopul cercetării infracțiunii date este atins și limitează acțiunile de mai departe numai la consolidarea acestor depoziții, – înregistrarea audio pe bandă magnetică sau verificare depozițiilor la fața locului (învinuitul în prezența martorilor asistenți arată cum a fost săvîrșită infracțiunea, acțiunile lui sunt fixate cu ajutorul înregistrării video) – deoarece acest lucru contravine legii și nu este admisibil.

Recunoașterea învinuitului în săvîrșirea omorului poate fi ca probă, ce confirmă versiunea învinuirii numai în cazul, cînd depozițiile lui conțin așa date despre anumite circumstanțe care-i pot fi cunoscute numai lui (în legătură cu comiterea infracțiunii date) și se adeveresc de anumite probe concrete. De aceea recunoaștere învinuitului, ce conține careva informații noi despre circumstanțele omorului, cauzelor, pricinilor lui trebuiesc analizate pe calea colaborării versiunilor corespunzătoare, să fie critic verificate la fel ca și depozițiile în care el nu recunoaște vinovăția sa.

Metoda cea mai importantă de verificare a depozițiilor învinuitului, în privința recunoașterii săvîrșirii omorului, este interogarea lui minuțioasă și detaliată. În procesul interogării trebuiesc relevate toate circumstanțele ce se includ în obiectul probațiunii. O atenție deosebită trebuie îndreptată în privința aflării motivelor omorului, metodei săvîrșirii lui, acțiunilor în vederea ascunderii faptului omorului și a urmelor săvîrșirii lui, acțiunilor în vederea ascunderii faptului că omorului și a urmelor săvîrșirii lui. Întrebările trebuie să fie puse în așa mod ca răspunsurile date la ele să fie posibile de a fi verificate. Persoanele numite de infractor trebuiesc găsite și interogate iar probele materiale găsite, cercetate, prezentate lui spre recunoașterea și anexate la dosar. Învinuitul trebuie să fie examinat în scopul depistării pe corpul și hainele lui a urmelor infracțiunii, iar în cazurile prevăzute de lege, de a numi corespunzător expertiza medico-legală sau psihiatrică. Uneltele săvîrșirii infracțiunii și alte corpuri delicte găsite în urma numirii lor de infractor la fel pot fin îndreptate spre efectuarea experților: criminalistice, biologice sau medico-legale; dacă este necesar de a clarifica anumite întrebări hotărîrea cărora necesită efectuarea anumitor cercetări specifice.

În situația, cînd învinuitul recunoaște parțial vinovăția sa și contestă pretenția intenției sau altor circumstanțe ce agravează vinovăția lui, depozițiile infractorului trebuie minuțios fixate și verificate critic. În aceste cazuri e important de a detaliza întrebările pe fiecare fapt negat sau confirmat de infractor și la fel de a pune întrebările ca răspunsurile la ele să poată fi verificate. Tactica interogării în aceste cazuri trebuie să contribuie la primirea răspunsurilor concrete și adevărate, excluderii din depoziții a lacunelor și necorespunderilor, la fel și descoperirea depozițiilor mincinoase.

Deseori se întîlnesc situații, cînd bănuitul nu numai neagă vinovăția sa în comiterea omorului, ci și faptul informării lui în privința omorului, soartei pătimașului, ori indică la un posibil accident, sinucidere. La interogarea bănuitului în așa cazuri este important de a afla dacă îl cunoaște pe pătimaș, care erau relațiile dintre ei, cînd l-a văzut pe el ultima dată etc. O atenție deosebită la interogarea a astfel de bănuiți trebuie de atras atenția la necorepunderea dispozițiilor cu datele faptice care constituie baza versiunii vinovăției lui.

Uneori pentru a demasca învinuitul în comiterea omorului este necesar de a efectua cîteva interogări care pot fi îmbinate cu alte acțiuni de anchetă, cum ar fi: experimentul judiciar, verificare depozițiilor la fața locului, confruntarea.

În procesul interogării învinuitului, în astfel de cazuri este necesar de a atrage atenția asupra inexactităților în depoziții, de a prezenta anumite probe materiale, de a clasifica însemnătatea lor. Lămuririle bănuitului pe aceste întrebări trebuiesc detaliat fixate, iar apoi verificate cu ajutorul efectuării altor acțiuni de anchetă. Dacă învinuitul face trimitere la alibi, este necesar în cadrul interogării de a clarifica: cînd, unde și în legătură cu ce fapt el se află în localitatea menționată, cînd și cu ce transport s-a deplasat el acolo, cît timp s-a aflat el acolo, cu ce s-a ocupat, cine și pe cine a văzut acolo. Uneori însăși bănuitul indică martorii pentru confirmarea alibiului său. Verificarea minuțioasă a acestor depoziții permite de a confirma sau nega alibiul învinuitului.

La verificarea alibiului trebuie de ținut cont de faptul că uneori chiar persoana nevinovată apare să facă greșit trimitere la alibi, care precis nu ține minte unde a fost, cu cine s-a întîlnit și cu ce s-a ocupat într-o perioadă strict determinată. Și de aceea pentru consolidarea versiunii învinuirii nu este de ajuns contestarea alibiului. Este necesar de a stabili concret, că învinuitul anume în acest timp sigur se afla la locul săvîrșirii infracțiunii.

Uneori persoana învinuită de săvîrșirea omorului, necontestînd faptul aflării lui la locul infracțiunii, susține că ea a fost săvîrșită de altă persoană. Acest fapt tot trebuie minuțios verificat. Persoana asupra căreia arată învinuitul ca fiind ucigaș trebuie stabilit și interogat. În afară de aceasta este necesar de a clarifica dacă se află această persoană la locul infracțiunii, ce cunoaște despre circumstanțele omorului, dacă îl cunoaște pe pătimaș, în ce raporturi era cu el ș.a. În dependență de rezultatele interogării versiunile de anchetă se concretizează și se verifică. În cazurile indicate depozițiile învinuiților și bănuiților pot fi verificate pe calea cercetării la fața locului, în prezența lor, interogării martorilor, ce sunt indicați de ei, efectuării confruntărilor, experimentului judiciar și numirii expertizelor. În mod analogic verificate depozițiile ce susțin faptul că omorul a fost săvîrșit de un infractor necunoscut.

În așa fel, situațiile ce se formează la etapa ulterioară a cercetării omorurilor, depind foarte mult de poziția procesuală concretă luată de către bănuit după înaintarea ordonanței de punere sub învinuire.

Sarcinile de bază a operațiunilor tactice la această etapă sînt: verificarea versiunilor corespunzătoare și colectarea probelor pentru demascarea completă a celor vinovați. Acestea sunt: “Constatarea motivelor omorului”; “Descoperirea unor probe ce confirmă informarea infractorului despre circumstanțele omorului”; “Verificare alibiului învinuitului”; “Căutarea metodelor și mijloacelor săvîrșirii infracțiunii”.

În unele cazuri concrete la etapa ulterioară a cercetării omorurilor pot fi efectuate și alte operațiuni tactice, ce rezultă din circumstanțele cazului și situația de anchetă formată.

Capitolul II. Acțiunile procedurale efectuate la etapa inițială de cercetare a cauzelor de omor

1. Cercetarea la fața locului și expertiza cadavrului

Cercetarea la fața locului este una din activitățile procedurale și de tactică criminalistică ale organului de urmărire penală, ce se realizează de obicei la începutul urmării în scopul cunoașterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării și ridicării urmelor create cu ocazia săvîrșirii infracțiunilor, precum și pentru ascultarea martorilor oculari, a victimelor sau chiar a făptuitorilor.

Examinarea locului faptei este una dintre cel mai inițiale acțiuni de anchetă, cu care deseori începe cercetarea infracțiunilor.

Astfel, potrivit art. 157 al C.P.P., organul de anchetă penală efectuează la fața locului cercetarea locului faptei și a împrejurimilor acestuia, a încăperilor, obiectelor și documentelor în vederea descoperirii urmelor infracțiunii, determinării situației de ansamblu, a modului și împrejurărilor în care s-a comis fapta penală. Actul de asistenți, în anumite cazuri cu participarea unor specialiști competenți în materie și se încheie cu un proces-verbal de cercetare (art. 158-159 C.P.P.). Cu prilejul cercetării la fața locului, legea prevede efectuarea diverselor lucrări (fotografii, desene, schițe) de reproducere și fixare a tabloului locului respectiv, a urmelor și obiectelor ce prezintă interes pentru cauză cercetînd locul infracțiunii anchetatorul este dator să fixeze toate cele descoperite în așa mod ca apoi toți participanții procesului penal și judecata să se poată convinge despre obiectivitatea și complexitatea datelor faptice stabilite în procesul cercetării la fața locului.

Locul faptei reprezintă spațiul (teren deschis sau încăpere) în perimetrul cărora sunt descoperite anumite urme ce mărturisesc despre săvîrșirea unei infracțiuni. Influența criminală urmează după sine anumite modificări în lumea înconjurătoare. Rezultatul criminal și alte urmări ale infracțiunii pot fi descoperite nu numai în locul unde a fost săvîrșită infracțiunea, ci și în alte localități.

De aceea, locul faptei nu tot timpul trebuie să coincidă cu locul săvîrșirii infracțiunii, adică cu locul unde nemijlocit a avut loc atentatul criminal. La cercetarea infracțiunilor, deci pot exista mai multe locuri ale faptei care necesită efectuarea acțiunii de anchetă după cum este cercetarea la fața locului.

În general, în cazul infracțiunilor de omor, prin noțiunea de “loc al faptei” se înțelege următoarele:

porțiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea în care a fost descoperit cadavrul, părții din aceasta, schelet, precum și împrejurimile acestora;

locul unde s-a consumat epizodul principal al faptei;

locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadavrul a fost dezmembrat, inclusiv împrejurimea acestuia;

locul unde a surveni moartea victimei, în situația în care acesta nu coincide cu locul agresiunii;

căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în cîmpul infracțiunii, precum și locul pe unde l-a părăsit.

Astfel percepută cercetarea la fața locului constituie o seamă de elemente caracteristice, care o disting de alte activități procedurale desfășurate cu prilejul cercetării unei cauze penale.

În primul rînd, cercetarea la fața locului constituie o activitate de anchetă inițială, în sensul că, de obicei, precede în timp alte acte de urmărire penală. Cu cercetarea la fața locului debutează cercetarea actelor de omor, tîlhărie, furt, precum și a tot felul de accidente (de circulație, de munca ș.a.), al căror caracter penal urmează a fi stabilit. Efectuarea acestei activități la etapa inițială de cercetare se impune de necesitatea obținerii de date probante de natură să conducă la orientarea investigațiilor.

În rîndul al doilea, cercetarea la fața locului este o activitate imediată și insubstibilă. Realizarea neîntîrziată a cercetării este o condiție indispensabilă fixării și examinării urmelor și a altor surse materiale de probă. Orice îndreptare în timp a activității de investigare este în defavoarea cercetărilor ulterioare a cauzei, deoarece, între timp, la locul faptei pot surveni modificări de natură să ducă la pierderea parțială sau totală a mijloacelor materiale de probă.

Cert e ca cercetarea la fața locului este o activitate de neînlocuit, deoarece martorii, victima, bănuitul sau învinuitul pot oferi organului de urmărire date cu privire la situația de la fața locului. Dar aceasta nu pot substitui constatările bazate pe date obținute prin contact direct, pe perceperea nemijlocită de către organul respectiv a consecințelor actului ilicit, a stării și poziției obiectelor ce constituie ambianța locului faptei.

În fine, rîndul al treilea, cercetarea la fața locului, după cum se susține, pe bună dreptate, în literatura de specialitate reprezintă o activitate investigațională. Desfășurarea acesteia presupune realizarea unor acte de studiu bazate atît pe forma empirică, cît și pe cea rațională de cunoaștere. Formularea unor constatări reale privind situația de la observarea directă a ambianței locului respectiv pînă la examinarea obiectelor ce o constituie prin măsurare, comparare, analiză, sinteză, descriere.

Practica judiciară ne dovedește că cercetarea la fața locului este una din cele mai complexe activități desfășurate de organele de urmărire penală, importanța ei fiind dată și de faptul că rezultatele ei condiționînd însăși finalitatea investigațiilor efectuate în cauză.

Pe de altă parte, asigurînd identificarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă și pe această baza, tragerea la răspundere penală a celor vinovați, cercetarea la fața locului prezintă o importanță și sub aspectul prevenirii și descoperirii operative a infracțiunilor și făptuitorilor, implicit, împiedicarea acestora de a comite alte fapte antisociale, de a lua măsuri eficiente de pază, de alarmare, de sesizare a factorilor de răspundere.

Subliniind importanța cercetării la fața locului ca activitate de neînlocuit în descoperirea și stabilirea unor infracțiuni sau altor categorii de fapte al căror caracter penal nu poate fi determinat de la început, este necesar să fie cunoscute totodată principalele sarcini și obiective ale acestei activități:

examinarea și fixarea ambianței de la locul săvîrșirii infracțiunii;

căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea și interpretarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, precum și fixarea procesuală a acestora;

obținerea informației utile pentru a elabora măsuri investigativ-operative, versiuni cu privire la infracțiune, făptuitor, împrejurări ale faptei;

determinarea cauzelor și condițiilor ce au determinat, înlesnit sau au favorizat săvîrșirea infracțiunii.

Pentru ca cercetarea la fața locului să se soldeze cu obținerea celor mai bune rezultate este necesar să fie respectate următoarele reguli tactice generale:

cercetarea la fața locului să se efectueze fără întîrziere pentru a nu se produce modificări și pentru a se evita deteriorarea sau dispariția unor urme, a obiectelor, a mijloacelor materiale de probă precum și pentru valorificarea operativă a datelor care oferă posibilitatea urmării și prinderii făptuitorului;

caracterul obiectiv și complet al cercetării la fața locului este o altă cerință de ordin tactic_ care se realizează în practică prin examinarea locului unde s-a produs evenimentul fără a se anticipa vre-o versiune, evitîndu-se comentariile și aprecierile subiective sau concluziile care nu au o bază reală. Totodată, cercetarea locului faptei trebuie efectuată în mod complet, cu minuțiozitate, fără a se omite vre-un amănunt;

cercetarea la fața locului trebuie efectuată în mod organizat, acțiunile desfășurîndu-se într-o ordine bine stabilită și într-o anumită succesiune.

Cercetarea propriu-zisă la locul faptei: orientarea în teren în zona locului faptei, observarea și examinarea locului faptei în ansamblu, determinarea spațiului în care s-a produs fapta, descoperirea, examinarea și ridicarea urmelor și obiectelor – mijloace materiale de probă; fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.

În ce privește utilizarea mijloacelor tehnico-criminalistice din dotare este necesar să se aibă în vedere particularitățile locului faptei în fiecare caz, precum și condițiile în care se va efectua această activitate (spațiu deschis, încăperi, mediu subacvatic etc.).

Pregătirea în vederea cercetării la fața locului:

Una din condițiile determinate privind realizarea cu succes a cercetării la fața locului rezidă în pregătirea acestei activități. Potrivit prevederile tacticii criminalistice, măsurile de pregătire în vederea cercetării la fața locului se desfășoară în două etape:

1) pînă la deplasarea la fața locului;

2) după sosirea la locul faptei.

La sediul unității, anterior deplasării, se vor efectua următoarele:

primirea sesizării privind evenimentul ce s-a produs cu date exacte și complete. Se va identifica persoana care face sesizarea, dacă este necesar se vor începe precizări cu privire la natura faptei sesizate, locul unde s-a produs, interiorul deplasării, luarea măsurilor necesare pentru asigurarea pazei locului faptei, nemodificarea acestuia, exceptînd cazurile în care este necesară salvarea victimelor sau înlăturarea unor pericole;

mobilizarea celorlalți membri ai echipei, iar dacă va fi cazul și a altor specialiști;

stabilirea mijloacelor tehnice criminalistice necesare, verificarea acestora și completarea lor potrivit cerințelor și particularităților cazului, pentru care se efectuează deplasarea;

încredințarea părților, asigurarea reprezentării învinuitului (inculpatului), reținut în situația cînd se impun aceste măsuri;

asigurarea prezenței martorilor asistenți;

organizarea deplasării urgente la fața locului.

Împrejurările de fapt de la fața locului adeseori impun aplicarea anumitor cunoștințe de specialitate într-un domeniu s-au altul. În atare situații legea (art. 158 C.P.P.) prevede participarea la efectuarea actului procedural a persoanelor competente-specialiștilor din diverse domenii.

La cercetarea cadavrului legea prescrie participarea medicului legist sau a altei persoane capabile să-l aprecieze (art. 159 C.P.P.). În celelalte cazuri participarea specialistului la cercetarea locului faptei se face la necesitate, adică atunci cînd organul de cercetare o consideră utilă.

Imediat după sosirea la locul faptei, pînă la începerea cercetării propriu-zise, organul însărcinat cu realizarea acestei activități va proceda la anumite acte de pregătire, care, în majoritatea cazurilor, vizează:

– Obținerea informației operative privind situația de la fața locului. Printr-un contact de comunicare cu persoanele care au sosit primele la locul comiterii faptei, cu martorii oculari și victima infracțiunii, conducătorul echipei de cercetare va obține informații utile pentru desfășurarea ulterioară a activității de cercetare.

În cadrul acestei operațiuni se va verifica corectitudinea acțiunilor efectuate de către persoanele care au sosit primele la fața locului cu privire la acordarea ajutorului medical persoanelor victime, asigurarea intangibilității locului faptei, protejării și conservării urmelor și mijloacelor materiale de probă, urmărirea și reținerea făptuitorului.

În cazul în care măsurile respective nu au fost luate anterior ajungerii echipei de cercetare la fața locului se va dispune efectuarea neîntîrziată a acestora. Dacă la fața locului se află persoane care au suportat vătămări fizice, sarcina imediată va fi acordarea asistenței medicale, pornind de la principiul că salvarea vieții persoanei este un obiectiv mai important decât alte interese, inclusiv cele ce vizează cercetarea faptei penale. Odată ajuns la fața locului anchetatorul trebuie să ia anumite măsuri pentru omiterea persoanelor de la locul faptei. Persoanele care sunt martori oculari al săvîrșirii faptei, ori primii ce au observat locul faptei sau cei ce duc o viață comună cu pătimitul, trebuie să fie preîntîmpinată de organul de cercetare să se afle la locul cercetării faptei.

– Delimitarea spațiului ce urmează a fi cercetat. În baza informațiilor obținute ca rezultat al contactului cu persoanele prezente la fața locului, a constatărilor proprii făcute din primele observări asupra locului faptei, organul de urmărire penală va preciza spațiul ce trebuie cercetat, astfel că în perimetrul lui să fie cuprinse în întregul cîmpul infracțional și zonele din ambianța acestuia.

Dacă la această etapă incipientă a activității echipei de cercetare hotarele locului infracțiunii nu pot fi stabilite cu certitudine, situație cu care ne confruntăm frecvent în cadrul cercetării infracțiunilor violente, cînd se impune studierea căilor de acces și de retragere a făptuitorului de la locul faptei, a accidentelor rutiere, exploziilor, incendiilor, este indicat să fie lărgit spațiul locului ce urmează a fi examinat, ca să includă toate zonele și obiectele care ar conține urme ale infracțiunii.

Dacă într-un apartament la bloc a fost descoperit un cadavru cu semne de moarte violentă, vor fi cercetate toate încăperile, inclusiv bucătăria, balconul, blocul sanitar etc. Într-o casă pe pămînt cercetarea se va extinde atît asupra încăperilor de locuit cît și asupra tuturor construcțiilor auxiliare (garajul, beciul, grajdul etc.).

În calitate de martori asistenți pot fi orice persoane ce nu sunt interesați în cauza dată. Martorii asistenți sunt de obicei persoanele ce trăiesc în apropiere de locul cercetat, îndeosebi cei ce cunosc modul de viață și situația de trai a victimei. La alegerea martorilor asistenți trebuie de ținut cont ca ei să nu fie interesați în cauza și să fie obiectivi în privința declarațiilor date cu privire la infracțiunea dată. Neluarea în considerație a acestui fapt poate aduce la urmări negative. (Ex.: În unele din orașele Rusiei, în localul unui cinematograf a fost omorît un paznic. La cercetarea locului faptei a fost invitat în calitate de martor asistent un lucrător al acestui cinematograf care în timpul cercetării pe furiș a luat și a ascuns ciocanul ce era obiect al infracțiunii și pe urmă la aruncat în altă parte. Peste un timp s-a descoperit ca infracțiunea a fost săvîrșită de acest martor asistent.)

– Alte operații de pregătire efectuate la fața locului: Pînă la cercetarea la fața locului, organul de urmărire penală va pătrunde la locul faptei pentru a lua cunoștință de componența și în funcție de constatările făcute va stabili punctul de plecare în desfășurarea activității de cercetare. Dacă este necesar, specialistul chinolog va proceda la prelucrarea urmelor sau a obiectelor purtătoare de urme olfactive cu ajutorul cîinelui dresat. În cazul omorului la fața locului va participa medicul-legist, ca persoană cu cunoștințe de specialitate: stabilește dacă moarte victimei este reală, strînge și sigilează probele biologice, pentru examinarea lor în laborator, face toaleta cadavrului.

Cel mai important la fața locului este expertul criminalist care contribuie la descoperirea și protejarea urmelor, fotografiază și filmează locul faptei, folosește magnetofonul pentru înregistrarea unor declarații, folosește aparatura de specialitate la cercetarea urmelor invizibile, recoltează alimente, băuturi alcoolice și alte substanțe suspective pentru cercetarea lor în condiții de laborator, interpretează urmele descoperite.

La acest gen de operații se referă și stabilirea modalităților de legătură între membrii echipei în vederea asigurării operative a schimbului de informații, organizarea activității de observare asupra persoanele prezente și culegerea de informații în paralel cu cercetarea la fața locului.

Efectuarea cercetării propriu-zise la fața locului:

Cercetarea locului faptei și a cadavrului se efectuează conform art. 157-159 C.P.P.

Din perspectiva tacticii criminalistice, cercetarea la fața locului se desfășoară în două faze succesive:

1. Locul faptei se împarte în pătrate, examinîndu-se cu atenție fiecare pătrat (de observare generală a locului faptei).

2. Cercetarea locului faptei prin deplasarea în spirala de la centru spre margini și invers (de cercetare detaliată a ambianței lui).

Cercetarea la fața locului pe cauzele de omor trebuie de început cercetarea de la centru spre margini, adică din locul aflării cadavrului spre periferiile zonei locului cercetat și nicidecum invers. În dependență de caracterul leziunilor corporale găsite pe cadavru, cînd se efectuează cercetarea la fața locului trebuie de căutat arma, gloanțele, schija.

Aceste 2 faze a cercetării locului faptei se mai numesc dinamică și statică.

Faza statică:

Marchează primul contact al echipei de cercetare cu zona în care a fost săvîrșită fapta. În această fază urmele, obiectele, toate mijloacele materiale de probă sunt cercetate în nemișcare (static), fără o modifica poziția lor.

Se măsoară distanțele dintre obiectele principale sau dintre acestea și este unul dintre locurile de acces:

se recomandă ca înainte de a se pătrunde în locul săvîrșirii faptei, să se execute din exteriorul perimetrului acestui loc fotografii de orientare, schiță și fotografii ale obiectelor principale;

este necesară determinarea concretă a modificărilor propuse înainte de sosirea echipei de cercetare și examinarea acestora în raport de tabloul general al locului faptei, pentru a se cunoaște exact în ce împrejurări au servit aceste modificări;

se vor culege date și se vor lua note pentru întocmirea procesului-verbal de cercetare și a schiței de plan (date și note cu caracter general cu privire la caracteristicile de reliefate terenului, orientarea topografică a locului faptei în raport cu punctele cardinale, clădirile, străzile, localitățile din apropiere, căile de acces la locul faptei, drumul de retragere etc.).

Locul faptei cînd este un loc deschis și foarte vast sau dacă este în interiorul unui imobil, întins în mai multe încăperi se recomandă să fie împărțit pe sectoare. În loc deschis demarcarea se face prin jetoane, iar în cazul imobililor se specifică încăperile și ordinea în care vor fi cercetate.

În această fază a cercetării locului faptei se examinează doar acele urme care, prin natura lor sau datorită împrejurărilor concrete, sunt amenințate cu schimbarea detaliilor individuale ori chiar cu distrugerea lor. Pentru acestea se iau măsuri imediate de depistare a întinderii lor, de examinare prin mijloace adecvate naturii, aspectului și stării în care se află. Tot cu această ocazie se procedează la ridicarea, ambalarea și transportarea lor, în vederea examinării de către specialiști în condiții de laborator. Atare urme pot fi cele create în zăpadă, noroi, nisip, sol afînat care își pot pierde detaliile.

Tot în această fază urmele descoperite se fixează fără a le mișca din poziția în care se află prin descriere și fotografie. Fiind fixate în acest fel, urmele ajută, de multe ori, la aprecierea modului săvîrșirii infracțiunii, precum și la alegerea celor mai potrivite metode de cercetare în faza dinamică. Din acestea rezultă că în faza statică a cercetării la fața locului se desfășoară o activitate multilaterală de percepere generală a locului faptei de reținere în același timp și a particularităților sale, de căutare și fixare a urmelor, astfel încît prin procedeul de fixare să se evidențieze și raporturile dintre ele, modul de formare a lor. În acest fel activitățile tactice din faza statică deschid posibilitatea trecerii la faza dinamică a cercetării locului faptei.

Faza dinamică:

În această fază se efectuează cercetarea la fața locului în mișcare, în sensul că obiectele pot fi privite și examinate din toate părțile, fiind permisă deplasarea sau schimbarea poziției lor.

În această fază:

se fac mulaje ale urmelor de adîncime;

se transplantează urme digitale pe peliculă folio;

se extrag gloanțe din perete sau din alte obiecte;

se examinează cadavrul victimei în prezența și cu ajutorul medicului legist care se deplasează la fața locului cu echipa de cercetare.

Cercetarea dinamică are un caracter complex deoarece pentru efectuarea ei sunt antrenați toți membrii echipei și sunt folosite în general toate mijloacele tehnice criminalistice din dotare pentru descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor și altor obiecte-mijloace materiale de probă (examinarea în condiții de iluminare speciale și sub diferite unghiuri, tratarea cu spraiuri, prafuri, măsurarea distanțelor dintre obiecte, ridicarea obiectelor purtătoare de urme etc.).

Cu prilejul cercetării în faza dinamică, se încearcă să se clasifice așa numitele împrejurări negative, determinate de neconcordanța dintre situația de fapt și evenimentul presupus că s-ar fi produs din absența unor urme sau obiecte care în mod normal ar fi trebuit să existe la fața locului.

În baza datelor obținute în faza de observare organul de cercetare înainte de toate va determina punctul de plecare, modul și direcția în care trebuie să se desfășoare cercetarea. (Ex.: la fața locului a fost descoperit un cadavru cu plăgi tăiate profund, fără ca în jur să fie vre-o urmă de sînge, în timp ce ușa încăperii era încuiată cu cheia dinăuntru, iar ferestrele închise și fără urme de forțare).

O sarcină aparte a acestei faze de cercetare la fața locului este punerea în evidență conservarea urmelor materie (pete de sînge, salivă, de țesuturi, păr); (fibre de țesătură, particule de sticlă, metal, lemn, vopsea).

Este de precizat că împărțirea în cele două faze statică și dinamică, are un caracter convențional deoarece în practică apar situații cînd în una din faze trebuie să se efectueze activități caracteristice celeilalte faze.

În cazuri mai complexe, este indicat că cercetarea la fața locului să se efectueze asupra “sectoarelor principale”, fiecare dintre aceste sectoare reprezentînd terenul pe care se află toate urmele și toate obiectele –mijloace materiale de probă legate între ele. Fiecare sector se cercetează mai întîi static și apoi dinamic.

Cercetarea la fața locului trebuie să fie însoțită de activități operative de natură să contribuie la reținerea făptuitorului:

observarea comportamentului celor ce manifestă interes exagerat față de activitatea desfășurată de organul de cercetare la fața locului în vederea selectării persoanelor eventual cointeresate în rezultatele ei;

stabilirea persoanelor ce pot furniza informații privind circumstanțele faptei și personalitatea făptuitorului;

inspectarea împrejurimilor limitrofe locului cercetat în vederea descoperii modificărilor produse de făptuitor, cînd se apropia sau se depărta de locul faptei (arme, urme, locuri de popas);

modelarea în baza datelor obținute în cadrul cercetării la fața locului, a modului de operare în scopul identificării făptuitorului după acest indice din cartoteca corespunzătoare de evidență criminalistică.

Cercetarea propriu-zisă a locului faptei trebuie să înceapă cu cercetarea statică a cadavrului și a porțiuni de teren, din vecinătatea imediată a acestuia. După aceasta se va efectua cercetarea dinamică a cadavrului sau altor mijloace materiale de probă din apropierea acestuia. Se va acorda atenție terenului de sub cadavru pe care se pot descoperi urme, diferite obiecte, sau părți din acestea, uneori chiar obiectul vulnerant toate acestea fiind de mare valoare pentru cercetarea ce se efectuează.

În confirmare se vor efectua:

– cercetarea strictă a restului de teren delimitat ca loc al săvîrșirii faptei;

– cercetarea dinamică a restului de teren, a urmelor și obiectelor de pe acesta.

În literatura criminalistică des se poate întîlni sugestii privind cercetarea la fața locului indicînd că poate fi făcută mai efectiv activînd după formă de spirală s-au în cercuri concentrate, lărgind cu fiecare cerc raza cercetărilor. Credem însă că această metodă de cercetare este mai puțin comodă în comparație cu cercetarea pe părcele, deoarece hotarul dintre partea cercetată și necercetată a părților locului se evidențiază foarte slab și mai ales cînd pămîntul este tare, atunci acest hotar practic nu poate fi depistat și este invizibil pentru cercetarea efectuată. În așa caz unele
parcele ale locului pot rămîne neexaminate.

Regulile privind examinarea cadavrului:

Conform art. 159 a C.P.P. al RM examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de anchetatorul penal în prezența martorilor asistenți și cu participarea unui specialist în domeniul medicinii judiciare sau a unui alt medic, dacă primul nu poate participa. În caz de necesitate pentru examinarea cadavrului se atrag și alți specialiști.

Cadavrul se examinează reținîndu-se pentru procesul-verbal de cercetare, următoarele aspecte:

locul unde s-a descoperit cadavrul (sexul, vîrsta), poziția acestuia în raport cu anumite

puncte fixe (se notează poziția capului, trunchiului și membrelor);

datele care rezultă din examinarea îmbrăcămintei și încălțămintei cadavrului;

datele care rezultă din examinarea exterioară a cadavrului, după scoaterea îmbrăcămintei, referitoare la semnele de violență (număr, zona corpului, unde sunt situate, forma, dimensiunile colorația etc.);

semnele particulare (natura lor, locul unde sunt situate, forma, aspectul etc.);

alte urme constatate pe cadavru;

prezența fenomenelor cadaverice (răcirea și deshidratarea cadavrului, lividitățile cadaverice, rigiditatea cadaverică, putrefacția).

Din dispoziția art. 159 a C.P.P. al RM nu înseamnă că anchetatorul poate impune efectuarea cercetării sub dictarea lui. În cadrul cercetării anchetatorul pune anumite întrebări medicului-legist în privința unor circumstanțe. Participarea mediului-legist la cercetarea cadavrului nu este expertiză medico-legală, de aceea medicul nu dă nici o concluzie la întrebările puse de anchetator, însă el poate să-și expună presupunerile lui în privința momentului survenirii morții, genul și caracterul crimei, poziția victimei înainte de atentat. Aceste presupuneri nu se include în procesul-verbal, însă ele vor fi de ajutor în procesul verbal și verificarea versiunilor.

După examinarea exteriorului cadavrului se va examina îmbrăcămintea cadavrului:

se examinează articolele de uz vestimentar și încălțămintea, începînd cu cele de la exterior;

se reține poziția și ordinea acestora pe cadavru, dacă corespund setonului și sexului victimei;

se măsoară dimensiunile acestora pentru a se vedea dacă corespund taliei cadavrului;

se stabilesc și se rețin caracteristicile fiecărui articol de îmbrăcăminte (modul de confecționare, felul materialului, culoarea, emblema, monograme), dacă prezintă rupturi, tăieturi sau înțepături recente, arderi, părți descompuse, urme de tîrîre, murdărie, pătate cu diferite substanțe;

se verifică buzunarele, starea acestora, conținutul lor –din care se pot ridica probe;

starea nasturilor, a fermoarelor;

la examinarea ciorapilor se au în vedere: natura materialului, forma, mărimea, culoarea, gradul de uzură, existența diferitor urme;

la încălțăminte: mărimea, modelul, culoarea materialului din care s-a confecționat, gradul de uzură a unor urme de violență sau a altor urme;

dacă victima este încă în viață, modul de examinare a îmbrăcămintei și încălțămintei este asemănător, cu precizarea că trebuie să se țină seama de unele particularități, ca (ex.: existența a unor urme de apărare, de luptă). Cînd făptuitorul este prins imediat după comiterea faptei, medicul legist va purcede la examinarea acestuia, în prezența anchetatorului. Dacă examinarea nu se poate efectua la locul faptei (starea gravă a sănătății), aceasta se va face în putința medicului la unitatea sanitară unde a fost transportată victimă;

în caz cînd identitatea victimei nu se cunoaște examinarea cadavrului se face cu multă minuțiozitate folosindu-se elemente ale “portretului vorbit”. Nu se omite descrierea unor cicatrice vechi, tatuaje, deformări, proteze, amputații, intervenții chirurgicale vechi, aspectul dinților. Se vor recolta: sînge, fire de păr, secreții pentru examenele biocriminalistice etc.

Anchetatorul fiind în posesia datelor de la locul faptei, a informațiilor provenite de la diferite persoane, a constatărilor rezultate din examinarea îmbrăcămintei cadavrului, este în măsură să fixeze problemele pe care trebuie să le rezolve medicul legist din examinarea externă a cadavrului și prin autopsie. Pe lîngă datele pe care le cunoaște despre cazul respectiv, anchetatorul va avea în vedere la fixarea obiectivelor și alte cazuri pe care le-a rezolvat și care prezintă unele asemănări cu cel în care efectuează cercetarea la fața locului.

Moartea unei persoane poate fi consecința nu numai a unei infracțiuni, dar și a unui eveniment cu caracter necriminal. De aceea, o sarcină de mare urgență în cauzele privind depistarea cadavrului este stabilirea celora ce s-a întîmplat în realitate. Adeseori după rezultatele analizei preliminare a stărilor de fapt, a cadavrului poziției lui, precum și a ambianței înconjurătoare se pot face concluzii aproximative despre cauzele morții.

În medicina legală este acceptată următoarea gradație:

I. Categorii morții:

a) cu semne de violență;

b) fără semne de violență.

II. Felul morții:

1. Cu semne de violență:

a) vătămări mecanice;

b) otrăvire;

c) acțiunea temperaturii, electricității.

2. Fără semne de violență:

a) îmbolnăvire a sistemului cardio-vascular;

b) îmbolnăvire a organelor de respirație.

III. Varietatea morții:

1. Cu semne de violență (influența exterioară):

a) omor;

b) moarte accidentală.

2. Fără semne de violență:

a) moarte subită (cînd lipsește diagnoza îmbolnăvirii);

b) moarte pe neașteptate (dacă în cursul aflării în stare bolnăvicioasă nu s-au înregistrat simptoame periculoase pentru viață).

Nu trebuie de scăpat din vedere, că seama infracțiunii putea fi modificată și de persoanele, care au încercat a acorda victimei primul ajutor medical pînă la sosirea echipei de cercetare. De aceea specialistul criminalist trebuie să ia în considerație modificările apărute cu această ocazie ca să nu le considere ca urme primare ale infracțiunii, fapt de asemenea pus în balanța de participanții la această acțiune procesuală.

Deci anchetatorul descrie în procesul verbal prezența fenomenelor cadaverice. În acest context voi vorbi de modificările de modificările cadaverice care au loc în urma survenirii morții, pe semnele cadaverice care se produc la țesuturi și organe în primele 24 ore după deces.

Aceste modificări sunt:

răcirea cadavrului (după instalarea morții temperatura scade mai repede sau mai încet: la temperatura scăzută la cadavre de volum mic răcirea este mai rapidă. În medie, la temperatură obișnuită la un adult temperatura corpului scade cu un grad pe oră);

deshidratarea (după moarte, încetînd circulația se reduce lichidul în țesuturi). Această reducere se accentuează prin evaporare, ducînd la deshidratarea care începe în zonele cu epiderm subțire – buze, vîrful degetelor, scrot. Se observă bine pe pupilile ochilor, corneea devenind opacă. În zonele cu leziuni traumatice pielea se usucă, capătă culoare galbenă, apoi brună, pergamentîndu-se. Pergamentarea se produce atît în zona în care leziunea epidermului s-a produs în timpul vieții (contuzii, excoriații, plăgi), cît și din cauza lovirii cadavrului în timpul transportului sau din cauza manevrelor de reanimare. Prin secționare, dacă se constată că lipsesc hemoragiile, înseamnă că lezarea traumatică a fost postmortală. În urma deshidratării greutatea corpului scade;

petele cadaverice (lividitățile) (încep să se formeze la 2-3 ore după moartea persoanei, prin acumularea sîngelui în vasele din zonele declive, în urma cercetării circulației sangvine. După deces, la 6-8 ore și mai mult aceste pete capătă o culoare pală prin apăsarea cu degetul, după care apar din nou. În acest timp, dacă se întoarce cadavrul petele cadaverice se formează din nou pe părțile declive ale corpului. După 18-20 ore acestea se fixează definitiv și nu-și mai schimbă nici coloritul și nici locul. În unele morți subite lividitățile apar mai rapid – o oră după deces);

rigiditatea cadaverică (încep să se instaleze la 1-4 ore după moarte, musculatura corpului devenind rigidă. Se instalează complet după 24 ore și se menține pînă la trei zile după care dispare treptat. De precizat că devin rigizi mai întîi mușchii faciali, apoi mușchii gîtului, membrele superioare, trunchiul, membrele inferioare. Factorii mediului extern influențează apariția rigidității la o temperatură mai ridicată rigiditatea se instalează rapid, iar temperatura scăzută întîrzie apariția ei, dar o menține timp mai îndelungat);

putrefacția și descompunerea cadavrului (constă în descompunerea substanțelor proteice sub influența microorganismelor. Începe la cîteva ore de la moarte, iar pielea capătă treptat o colorație verzuie. Se observă mai întîi pe abdomen pata verde de putrefacție, culoare care, pe timp călduros, devine evidentă după culoare care, pe timp călduros devine evidentă după circa 20 ore, iar în timpul iernii apare mult mai tîrziu 48-72 ore sau chiar la cîteva săptămîni). Trebuie de reținut că examinarea atentă a modificărilor cadaverice poate oferi date cu privire la momentul cînd a surveni decesul (data morții), poziția inițială a celui decedat și eventual – schimbările de poziție. Culoarea și intensitatea petelor cadaverice oferă uneori indicii în legătură cu cauza morții.

Cercetarea cadavrului se sfîrșește cu examinarea leziunilor de pe corpul victimei. Leziunile corporale se examinează de medicul legist în prezența anchetatorului care pe lîngă faptul că va lua cunoștință în mod direct existența acestora, le va putea cunoaște și interpreta în mod corect pentru a clarifica de la început unele probleme de care depinde rezolvarea cazului. Medicul legist examinează capul victimei; apoi celelalte părți ale lui, pentru a determina dacă nu există flexibilitatea nenaturală ale oaselor craniale, faciale și a altor membre.

Rezultatele examinării se înscriu în procesul-verbal al cercetării la fața locului.II

Fiecare leziune se descrie aparte și în modul consecutiv se arată:

a) caracterul leziunii (echimoză, excoriație, plagă, hematom);

b) localizarea ei concretă și distanța (în cm), între leziune și un anumit punct sau linie a corpului;

c) măsurile leziunilor, transversale și longitudinale, diametrul leziunilor de formă rotundă;

d) forma leziunii;

e) forma marginilor ei;

f) starea țesuturilor tegumentare în jurul marginilor (echimozele, dacă sunt murdare de ceva).

În ce privește felul leziunii sunt necesare unele precizări – echimoza (vînătaia) – este rezultatul unui traumatism superficial care produce un revărsat sangvin în țesutul celular subcutanat cu păstrarea integrității tegumentelor. Echimoza este la început roșie, iar după cîteva ore capătă culoare albăstruie.

Excoriația (zgîrietura) este o leziune superficială care uneori interesează și dermul, cînd sîngerează formînd cicatrice; plaga contură se produce prin lovirea sau comprimarea țesuturilor, mai ales cu corpuri contondente.

Mai pot fi întîlnite plăgi înțepate, plăgi înțepate-tăiate despicate (importante pentru stabilirea obiectului vulnerat) – hematomul – extradular și subdural. Cel extradular se formează între dura-mater și os, fiind totdeauna de origine traumatică. Hematomul subdural este un revărsat sangvin sub dura-mater, originea fiind totdeauna o leziune traumatică puternică.

În practică de obicei se aplică fotografierea cadavrului din patru părți stăruind ca axa obiectului să fie îndreptată sub un unghi de 45° raportat la axa longitudinală a cadavrului.

Fotografierea cadavrului mascat cu noroi frunze, vreascuri se efectuează mai întîi în starea în care a fost acoperit, care la rîndul lor se fotografiază aparte cadavrele acoperite cu pămînt, zăpadă sau fragmente de construcții (incendii, explozii etc.) se fixează tot în așa fel: pînă și după scoaterea cadavrului.

La fotografierea cadavrelor în stare de putrefacție sau arse și care se observă cu greu pe fondalul mediului înconjurător trebuie să fie suficient luminat iar pe unele detalii ale decedatului se fixează indicatorul confecționate din hîrtie albă sau alte materiale bine conturate. În aceste cazuri explozia la fotografiere se mărește de la 2-3 ori comparativ cu condiții obișnuite de fotografiere.

Părțile cadavrului dezmembrat se fixează mai întîi în anturajul lor, pe urmă – fiecare în parte.

Fixarea rezultatelor cercetării:

Cele mai importante probe, stabilite în cadrul cercetării pot să-și piardă valoarea, dacă ele nu vor fi fixate într-o strictă corespundere cu legea procesuală. Forma de bază a fixării rezultatelor cercetării este procesul verbal întocmit de anchetator și iscălit de toți participanții acestei acțiuni procesuale.

Conform (art. 115 C.P.P. al RM) procesul-verbal se întocmește în cadrul acțiunii de anchetă sau imediat după terminarea ei.II Obiectele găsite în cadrul efectuării cercetării, semnele lor generale și individuale sunt deschise prin proporții concrete, avînd un anumit sens concret, ca mai apoi să nu apară dubii în privința unui obiect ce figurează în dosar – este acela care a fost găsit în cadrul cercetării și unde se afla în momentul descoperirii.

Fiecare circumstanță, orice obiect trebuie să fie văzut de martori asistenți din momentul descoperirii lor. Dacă cercetarea la fața locului este efectuată de doi sau mai mulți anchetatori, ce se îndepărtează unul de la altul și unui și aceeași martori asistenți nu pot să urmărească acțiunilor concomitent, atunci e necesar de a chema și alți martori asistenți pentru cercetarea sectoarelor diferite. În aceste cazuri sunt întocmite procese verbale aparte iscălite de anchetatori și acei martori asistenți care au participat la cercetarea acelui sector.

Procesul-verbal încheiat de către organul de urmărire penală cu ocazia realizării activității de cercetarea, procesul-verbal întocmit la fața locului se înscrie printre cele mai semnificative surse de informații probante. Din această perspectivă, actul procesual în cauză trebuie să satisfacă anumite cerințe ce decurg din legislația procesual-penală în vigoare și anume:

a) să reproducă în mod obiectiv împrejurările de fapt de la fața locului. Procesul-verbal trebuie să prezinte o descriere imparțială a locului faptei în starea în care se află în momentul sosirii echipei de cercetare, evitîndu-se categoric interpretările și deducțiile subiective. Declarațiile victimei și ale altor persoane implicate se consemnează în procesul-verbal;

b) să se prezinte complet și fidel situația de la fața locului, urmele și obiectele descoperite și ridicate pentru a fi folosite în procesul de probațiune. Din acest punct de vedere este indicat ca în procesul-verbal să se insiste asupra tabloului de ansamblu al locului, amplasării și topografiei lui, precum și asupra tuturor modificărilor ce constituie consecințe ale actului infracțional. Prin conținutul său, procesul-verbal trebuie să ofere posibilitate celor ce îl vor studia să-și imagineze cu ușurință locul și împrejurările în care a avut loc fapta ilicită, iar în situații critice, să asigure reconstituirea acestora;

c) procesul-verbal trebuie să fie redactat într-un limbaj îngrijit, clar și accesibil. Este contraindicată utilizarea termenilor ambigui, construcțiilor dubioase sau cu multiple interpretări. Trebuie categoric evitare formulele de tipul “probabil că”, “nu departe de …”, “aproximativ …”. Termenii științifici de circulație redusă se vor utiliza doar în situația în care nu pot fi înlocuiți cu termenii adecvați de circulație largă;

d) procesul-verbal trebuie să reprezinte constatările făcute cu prilejul cercetării la fața locului în succesiunea în care organul judiciar a subordonat activitatea de cercetare a locului faptei. Descrierea locului faptei trebuie să se desfășoare de la consemnarea datelor obținute la faza de observare generală a lui, ulterior consemnîndu-se faptele și împrejurările stabilite în urma examinării detaliate.

De regulă procesul-verbal de cercetare la fața locului constă din partea introductivă, descriptivă și încheiere:

a) partea introductivă cuprinde:

data și locul efectuării cercetării;

temeiul cercetării la fața locului;

cine a participat (anchetator, organ de poliție, martori asistenți);

unde s-a efectuat;

condițiile de timp în care s-a efectuat cercetarea;

b) partea descriptivă:

caracteristica generală a locului faptei (amplasarea limite raportul față de repere fixe etc.);

ambianța locului faptei (dușumea, tavan, sole, mobilier – în încăperi; șosea, copaci, rîuri, diverse obiecte și repere – în teren deschis);

obiectul cercetării (cadavrul, urmele și alte obiecte mijloace materiale de probă – cu identificarea stării și poziției lor, locul unde au fost găsite, dimensiuni, caracteristici, cum au fost fixate sau dacă au fost ridicate);

împrejurările negative constatate;

c) în încheiere:

ora începerii și ora terminării cercetării;

urmele și alte mijloace materiale de probă ridicate;

mulaje și fotografii executate precum și alte mijloace de fixare folosite;

transplantări de urme digitale și palmare;

obiecții ale martorilor asistenți.

Ca anexe la procesul-verbal de cercetare la fața locului servesc schița locului faptei, fotografiile și negativele fotografice, mulaje și alte mijloace de fixare.

Schița locului faptei:

1) Schița sau planul locului faptei completează procesul-verbal și se întocmește pe baza măsurărilor făcute în timpul cercetării.III Este indicat că în timpul cercetării locului faptei și după efectuarea măsurărilor să se facă și crochiorile în creion al schiței, care ulterior să fie trecute pe curat.

În teoria și practica criminalistică sunt validate două variante tehnice de întocmire a schiței locului faptei. Prima, relativ simplă, numită desen-schiță sau schiță simplă, care prevede fixarea grafică a tabloului de la fața locului, a elementelor spațiale și a obiectelor din perimetrul său, fără a se respecta strict dimensiunile reale ale acestora. Limitele spațiale de la locul faptei, mărimea obiectelor și a distanței dintre ele, în măsura în care prezintă interes pentru cauză se vor consemna prin cifre, constituind valorile măsurărilor efectuate pe parcursul activității de cercetare. Deci aceasta a fost – 1) Schița simplă.

2) Schița la scară – presupune reprezentarea locului faptei, a obiectelor, ce constituie ambianța acestuia și a distanței dintre ele la un anumit grad de micșorare față de dimensiunilor lor reale. Scara la care se întocmește planul-schiță se determinată de la caz la caz în funcție de dimensiunile și distanțele cu urmează a fi fixate grafic. Astfel, planul-schiță al încăperilor mici și medii, al mijloacelor de transport etc., de obicei, se efectuează la scara de 1 : 50 sau 1 : 100, ceea ce înseamnă că un centimetru măsurat pe planul-schiță este egal, respectiv, cu 50 sau 100 cm de la fața locului. Într-o încăpere spațioasă (unitate de producție, gară feroviară, aeroport ș.a.), planul-schiță poate fi conceput la scara de 1 : 500 sau chiar de 1 : 1000. De menționat că datorită procedurii oarecum satisfăcute, planul-schiță sau schița la scară are o aplicabilitate redusă, oferindu-se prioritate desenului schiță.

În practică se utilizează trei procedee de întocmire a desenului schiță:

1) în proiecție orizontală;

2) în proiecție verticală;

3) schița desfășurată a încăperii.

Desenul-schiță în proiecție orizontală – cunoscut și sub formula de “desen în plan orizontal” este cea mai eficientă și cea mai frecvent aplicată formă de fixare grafică a locului faptei. El poate fi aplicat în toate cazurile de cercetare a încăperilor, uneori la fixarea unei secțiuni de stradă, ogradă sau a altor locuri deschise. Natura avantajoasă a acestui procedeu rezidă în redarea pozitivă a poziției și a legăturii dintre elementele constitutive ale locului faptei, dintre obiectele purtătoare de urme din perimetrul lui.

Desenul-schiță în verticală – în cazul în care situația de la fața locului reclamă fixarea unor elemente de construcție a încăperii (scara, locul de trecere dintr-o odaie în alta etc.) , schița în proiecție orizontală poate fi completată de o schiță realizată în proiecție verticală.

Deci, pentru reprezentarea urmelor și a obiectelor corp delict de pe suprafețele verticale ale obiectelor de construcție (pereți) și a mobilierului amplasat nu departe de pereți, se procedează la schițarea grafică în proiecție orizontală a suprafețelor verticale și la inversare tavanului, adică se aplică procedeul numit desfășurare în desen a încăperii sau metoda cutiei desfășurate.

În desenul-schiță desfășurat al unei încăperi partea centrală o constituie planul ei orizontal.

Planurile pereților și ale tavanului încadrează partea centrală din cele patru părți sau chiar și mai multe.

Schița locului faptei întocmită în legătură cu realizarea cercetării la fața locului poate fi suplimentată de o serie de schițe auxiliare, după cum urmează:

schița unor porțiuni din spațiul locului faptei prin care se urmărește redarea într-o formă mărită a anumitor zone, considerate deosebit de importante;

schița obiectelor principale de la fața locului, respectiv a cadavrului și obiectelor ce-l înconjoară, obiectelor forțate în cazul pătrunderii prin spargere într-o încăpere închisă, a mijloacelor de transport defectate în urma accidentului rutier ș.a.;

schița în detaliu, desenul obiectelor cu semnificație probantă deosebită sau al urmelor infracțiunii. Schița de detaliu, presupune demonstrarea elementelor caracteristice ale obiectelor și urmelor descoperite, fapt care reclamă realizarea ei la scara de 1 : 1 sau chiar la o mărime mai avansată decât cea naturală o obiectului sau urmei.

Aplicarea fotografiei judiciare și a altor mijloace de fixare a locului faptei:

Fotografierea se efectuează la începutul sau pe parcursul cercetării la fața locului pînă la modificarea stărilor obiectelor fixate.IV La cercetarea omorurilor sunt efectuate următoarele tipuri de fotografii judiciare:

de orientare – are ca scop fixarea în întregime a locului faptei în raport cu obiectele înconjurătoare (se fixează puncte de reper cu ajutorul cărora se poate identifica zona în care s-a săvîrșit fapta);

panoramică – se efectuează în scopul reproducerii nemijlocite a locului faptei cu toate obiectele situate în el. Locul central în așa cadru trebuie să-l ocupe cadavrul. Dacă există cîteva cadavre atunci fotografia panoramică trebuie să fixeze localizarea fiecăruia din cadavre și toate obiectele aflate lîngă ele;

de nod – fixează sectorul locului faptei ce are o însemnătate esențială pentru caz, în particular locul aflării cadavrului, la fel locurile unde se află urmele importante.

Cadavrele cu identitate necunoscută se fotografiază ținînd cont de aceleași reguli stabilite pentru fotografia infractorilor. Se ține cont de locul unde a fost descoperit cadavrul va fi fixat de fotografiile locului faptei – (de nod, orientare, panoramică, ale urmelor și de detaliu); cadavrul se va fotografia în starea în care a fost descoperit.

Este important ca la fața locului să se fotografieze cît mai repede posibil cadavrul fără ca posibil de descompunere a acestuia progreseze și care ar avea ca efect tumefierea feței și schimbarea culorii pielii. În afara leziunilor cauzatoare de moarte, se vor fotografia modificările survenite după deces, cum ar fi modificările produse de condițiile climaterice nefavorabile, leziunile provocate de diferite obiecte etc. Se vor executa fotografii de detaliu a semnelor particulare existente pe cadavru (anomalii, cicatrice, pete hepatice, starea danțului, pavilioanele urechilor) punîndu-se lîngă ele o riglă de măsurat, surprinzîndu-se totodată și reperul anatomo-topografie din imediata vecinătate. În timpul fotografierii leziunilor, urmelor și semnelor particulare ale cadavrele, trebuie să colaboreze permanent cu medicul legist respectîndu-i indicațiile.

Cadavrele înghețate se fotografiază în starea în care au fost găsite, cît și după dezghețarea lor.

La cadavrele dezmembrate se execută cîte o fotografie pentru fiecare segment, apoi o fotografie de ansamblu, dacă e posibil, pentru a evidenția dispunerea segmentelor respective în spațiu, precum și a eventualelor bălți de sînge. În cazul fragmentelor de cadavru este necesară fotografierea din 6 planuri: din față, spate, lateral dreaptă, lateral stîngă, planul inferior și superior, segmentul de corp, fiind dispus în poziție anatomo-topografică.

Înregistrarea videomagnetică permite verificarea imediată a plenitudinii și exactității cu care s-au făcut constatările principale în procesul-verbal de cercetare la fața locului. Înregistrarea videomagnetică se realizează în ordinea desfășurării activității de cercetare și, ca și cazul fotografiei judiciare, presupune înregistrării de orientare, schiță ale obiectelor principale și ale detaliilor. Deoarece aplicarea la fața locului a aparaturii de filmare sau înregistrare videomagnetică impune anumite cunoștințe tehnice speciale, este indicat că această activitate să fie pusă pe seama specialistului și totodată, să nu fie scăpată de sub controlul persoanei cu funcții de conducere din echipa de cercetare la fața locului.

La cercetarea locului comiterii infracțiunilor grave ca și a accidentelor cu consecințe de proporții, se practică, de asemenea, aplicarea mijloacelor de fixare sonoră a căror utilitate în cadrul acestui act procedural se manifestă două planuri distincte: ca mijloc de fixare în prealabil a informației oferite organului sosit la fața locului de către persoanele care au perceput fapta sau consecințele acesteia și ca mijloc de fixare a constatărilor făcute pe parcursul efectuării cercetării locului faptei.

Apreciere rezultatelor cercetării la fața locului se impune, înainte de toate de necesitatea determinării naturii juridice a faptei. Dacă datele obținute în urma cercetării semnalează comiterea unei infracțiuni, va fi organizată cercetarea acesteia și se vor administra în regim procesual probele indispensabile soluționării pe cale judiciară a cauzei.

În situația în care cu prilejul aprecierii rezultatelor cercetării la fața locului se constată că spațiul respectiv a fost cercetat incomplet și trebuie de găsit alte urme, precum și pentru verificarea unor noi versiuni se va proceda la o cercetare repetată la locul faptei.

Unii autori socot etapa cercetării la fața locului “fixarea rezultatelor cercetării locului faptei” o socot ca o etapa ce face parte din cele 2 etape de cercetare a locului faptei – (de observare generală și de cercetare detaliată a ambianței lui).

Expertiza medico-legală a cadavrului

Expertiza medico-legală are următoarele obiecte: cadavrele, materialele cadaverice, urmele de secreție lăsate de organismul omului precum și fețele vii ale bănuitului sau învinuitului. Cu ajutorul acestei expertize se rezolvă în general trei genuri de întrebări ce se referă la victimă, la circumstanțele omorului și la infractor.

După cercetarea la fața locului, anchetatorul este obligat să asigure transportarea cadavrului la morga pentru cercetarea medico-legală. În afară de aceasta expertului i se îndreaptă ordonanța privind numirea expertizei (și nu o simplă scrisoare cu rugămintea de a face autopsia cadavrului și stabilirii cauzei morții), la fel și copia procesului-verbal de examinarea a cadavrului.V ordonanța trebuie să conțină informația despre circumstanțele stabilite în cadrul cercetării și întrebările asupra cărora trebuie să-și expună concluziile expertul. Dispunînd de aceste informații despre amănuntele cazului, expertul poate face mai eficient cercetarea cadavrului.

De regulă, anchetatorul este prezent la autopsia medico-legală a cadavrului.

Aceasta îi da posibilitatea:

să obțină mai rapid informația despre cauza morții;

să prezinte expertului unele întrebări adăugătoare pe parcursul examinării sau să atragă atenția expertului asupra necesității efectuării unor cercetări pentru soluționarea acestor întrebări;

să urmărească după aceea să fie luate mostre (sînge, fire de păr, urină ș.a.m.d.) care pot fi utile pentru cercetare în cadrul expertizei medico-legale, cît și microcorpuri luate de sub unghii;

să ridice obiectele descoperite la autopsie (gloanțe, părți ale armei) care sunt supuse examinării și anexării la dosar în calitate de probe materiale.

Examinarea cadavrului include cercetarea externă și internă. Toate faptele stabilite se fixează în raport, care este dictat de expert și scris de ajutorul tehnic. Este inadminisibil ca concluziile să nu fie notate imediat, ci după un anumit timp de la efectuarea autopsiei.

La examinarea cadavrului este obligatorie disecarea lui în 3 părți: craniul, cutia toracică, abdomenul. Nu se permite nici un fel de abatere de la această regulă. Dacă disecția a fost incompletă, concluziile în privința survenirii morții din cauza traumei de accidentul rutier, cădere de la înălțime, înecului, cît și în unele alte cazuri, se face disecția coloanei vertebrale.

Întrebările puse de anchetator expertului rezultă din rezultatele examinării cadavrului la fața locului și din alte date de fapt stabilite în dosar. Ele necesită o concretizare exactă, pentru ca posibilitățile expertizei să fie folosite la maxim și nici o circumstanță esențială să nu rămînă neexaminată și neapreciată în concluziile expertului.

Conținutul multor întrebări adresate expertului depinde de faptul cu ce fel de date despre moartea victimei dispune anchetatorul. În același timp există un șir de întrebări cu caracter general care sunt adresate expertului în fiecare caz de efectuare a expertizei medico-legale a cadavrului.

La acestea se referă:

care este cauza morții;

sînt oare pe corpul victimei leziuni; dacă da, atunci ce fel de leziuni, localizarea, consecutivitatea aplicării lor;

cu cel fel de obiect sau instrument s-au produs leziunile (obiectul vulnerant);

care leziuni au fost produse în timp ce victima mai trăia, și care după;

care din leziuni a fost mortală;

există oare necorespunderi între leziunile corporale și hainele deteriorate ale victimei după caracter și localizare; în ce constau ele;

cît sînge a pierdut victima;

cît a durat hemoragia;

dacă nu leziunile corporale au constituit cauza morții, atunci ce altceva;

puteau oare leziunile să fie produse de însăși victima;

în ce poziție față de ucigaș se afla victima în momentul producerii leziunilor;

există oare semne ce indică faptul că a fost schimbată poziția cadavrului pînă la sosirea echipei operative;

există oare semne ce fac posibilă presupunerea că moartea a survenit nu la locul unde a fost descoperit cadavrul;

cît timp a trecut de la momentul morții pînă la cercetarea cadavrului de medicul legist la fața locului;

există oare alcool în sînge și dacă, da, ce cantitate și cu cît timp înainte de survenirea morții a fost consumat; care este stadia alcoolemiei;

grupa și tipul de sînge ale victimei.

Desigur, nu în fiecare caz apare necesitatea formulării acestor întrebări, însă o serie din întrebările enumerate mai sus poartă totuși caracter obligatoriu. De aceea nu este de ajuns de la se limita la 2 sau 3 întrebări puse expertului (în privința cauzei și timpului morții, alcoolemie), nefolosind posibilitățile largi ale expertizei medico-legale.

La studierea cadavrelor femeilor este necesară formularea următoarelor întrebări:

dacă ducea victima viața sexuală, dacă a fost deflorată și cînd;

dacă există semne ale efectuării unui act sexual înainte de moarte;

dacă sunt lezate organele genitale, caracterul leziunilor;

dacă victima nu era însărcinată; dacă da, atunci care era termenul gravidății și dacă nu au fost încercări de a întrerupe sarcina;

dacă sunt unele indice ale bolii venerice.

În cazul comiterii unui omor victima căreia este un copil sau un prunc este necesar de a stabili pe cale generală părinții copilului.

În cadrul examinării cadavrelor descoperite spînzurate sau cu frînghie pe gît se pun astfel de întrebări:

a fost oare gîtul strangulat de laț în timpul vieții sau lațul a fost îmbrăcat pe gît după moarte;

dacă în afară de șanțul de spînzurare există și alte leziuni corporale, se cere descrierea caracterului lor (originea, localitatea, dimensiunile);

dacă există pe gît leziuni caracteristice pentru strangularea cu mîna; dacă da, atunci s-a produs strangularea cu ambele mîini sau numai cu una; cu dreapta s-au cu stînga;

dacă sunt careva leziuni în regiunea feței, în special în jurul gurii și nasului și care este originea lor;

care este caracterul șanțului de strangulare (orizontul, fără întreruperi, uniform imprimat, de supt hemoragiile în țesuturi vor fi mai constante și intense);

dacă șanțul de strangulare corespunde tipului de laț găsit la fața locului șa dacă sub acesta se constată sau nu infiltrate sanguine, fracturi ale osului hioid și cartilagiilor laringiene cu caracter vital;

cît timp s-a aflat cadavrul în laț;

dacă se poate exclude posibilitatea survenirii morții în urma sufocării orificiilor respirării (nas, gură).

În cazul ridicării cadavrului din mediul acvatic apar următoarele întrebări:

dacă moartea a survenit în apă sau victima a fost aruncată în apă, fiind deja moartă;

dacă moartea a survenit pînă la căderea victimei în apă, atunci de ce a fost condiționată;

dacă moartea a survenit în apă, atunci la a fost rezultatul înecului sau a unei alte cauze, și care anume;

care din leziunile corporale au fost pricinuite pînă la survenirea morții și care după;

caracterul leziunilor corporale;

cît timp s-a aflat cadavrul în apă.

În cazul morții produse de arma de foc, expertului i se înaintează următoarele întrebări:

dacă corpul pe corpul victimei se constată leziuni produse de împușcare;

în caz afirmativ – care este orificiul de intrare a proiectilului, în ce zona a corpului este situat și ce concluzii se desprind din examinarea acesteia de la care s-a tras cu arma;

dacă se constată orificiul de ieșire a proiectilului, unde este situat, descrierea acestuia și ce concluzii pot fi făcute;

să se examinează și să descrie canalul dintre orificiul de intrare și cel de ieșire, forma și caracteristicile acestuia;

dacă leziunile produse prin împușcare – eventual, alte leziuni – au fost produse în timpul vieții sau după moartea victimei;

dacă moartea s-a datorat acțiunii glonțului sau proiectilului tras cu arma de foc și în caz afirmativ, pe ce se întemeiază această concluzie;

putea oare victima singură să înfăptuiască împușcătura ce a condiționat moartea.

În cazul suspectării otrăvirii victimei prin utilizarea unor agenți chimici se efectuează următoarele:

dacă a fost produsă moartea în urma otrăvirii și dacă da, atunci cu ajutorul cărei substanțe toxice;

care este natura toxicului, ce cantitate a pătruns în organism, efectele acestuia asupra organismului;

pe ce cale sau în ce mod s-a realizat pătrunderea toxicului în organism;

data pătrunderii toxicului în organism și cînd s-a produs decesul;

ce leziuni se constată la cercetarea cadavrului, apariția semnelor cadaverice și ce se deprinde din examinarea acestora;

cît timp se păstrează toxicul în organele interne ale victimei și e posibil de a-l descoperi acolo;

dacă nu este otrăvită victima cu acel toxic la care arată martorul sau care a fost descoperit la domiciliu;

putea oare victima să atragă atenția la mirosul, gustul și culoarea substanței toxice;

dacă victima înainte de moarte era bolnavă, atunci corespund oare simptoamele bolii relevate înaintea morții cu simptoamele caracteristice acestei boli.

În cazul morții în urma leziunilor corporale produse de obiecte contondente și tăioase se formulează întrebările:

cu ce tip de obiect contondent sau tăios s-a produs leziunea;

a fost produsă leziunea cu obiectul prezentat expertizei sau cu alt obiect; dacă da, care sunt argumentele acestei constatări;

dacă plăgile sunt provocate de mai multe obiecte, atunci care din ele a produs rana mortală;

cu ce forță s-au aplicat loviturile;

dacă rănile au fost produse de obiecte tăietoare-înțepătoare (cui, baioneta, ciobul, sticlă, cuțit etc.), atunci care este forma lor, lungimea, lățimea;

dacă rănile au fost produse de obiectele contondente, atunci care este forma, mărimea, greutatea lor;

direcția din care agresorul a lovit victima;

alte probe ce decurg din natura și specificul faptei.

În ultimii ani s-a dezvoltat posibilitățile expertizei biologice și în deosebi expertiza firului de păr.

Astăzi putem căpăta date despre densitate și albumine care se conțin în cavitatea firului de păr. În urma unei astfel de expertize deseori putem identifica stăpînul firului de păr. Albuminele din grupele specifice se utilizează de asemenea la analizele comparative a salivei, avînd la bază mai mult de 10 grupe distincte.

Stabilirea vîrstei persoanei (în viață sau a cadavrului) se efectuează după metoda renghenoscopiei coloanei vertebrale, a porțiunii gîtului ținînd seama de caracteristicile particulare, inclusiv și de prezența atiohondrozului, spondeloartozului și a altor boli.

La determinarea setului unor fragmente de cadavru se întrebuințează metoda asteometriei, prin intermediul căruia se stabilesc parametrii, lungimea maximală, diametrul îndoiturilor acroaminale.

Metodele contemporane permit experților de a stabili setul persoanei, sîngele căruia a fost supus examinării, cui poate să-i aparțină, unei persoane mature sau a unui copil.

Sexul purtătorului de salivă precum și a subiectului după firele de păr căzute sau smulse, se poate stabili cu ajutorul expertizei medico-legale.

Expertul ajută anchetatorul de a determina raportul învinuitului la săvîrșirea infracțiunii prin determinarea grupei generice a salivei sudorii, urinei și alte secreții depistate la fața locului.

Aprecierea rezultatelor expertizei medico-legale a cadavrului

Făcînd cunoștința cu concluziile medico-legale ale expertului anchetatorul trebuie să le aprecieze critic. În afară de aceasta este necesar de a verifica dacă nu sunt necorespunderi între procesul verbal de cercetare la fața locului și partea descriptivă a raportului expertului și de a clarifica dacă sunt întemeiate concluziile expertului și nu contravin celor însemnate în partea descriptivă. Aprecierea raportului include de asemenea discutarea chestiunii folosirii de către expert a tuturor metodelor științifice contemporane de cercetare.

Pentru a clarifica unele momente neclare sau care trezesc careva suspiciuni în privința temeiniciei concluziilor, anchetatorul poate recurge la interogarea expertului.

Conform art. 65 al C.P.P. al RM dacă persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal sau procurorul nu sunt de acord cu concluziile expertului din motivul că acestea nu sunt destul de clare sau complete se poate dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către același expert sau de către altul.

În cazul în cazul concluziile expertului nu sunt întemeiate sau există îndoieli cu privire la executarea lor, se poate dispune efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert sau de mai mulți experți. La efectuarea unei expertize suplimentare ori a contraexpertizei poate participa și primul expert.

Uneori contraexpertiza este legată de necesitatea efectuării repetate a disecției cadavrului. Dacă cadavrul a fost înmormîntat, el este ridicat din pămînt (se efectuează deshumarea) în baza unei ordonanțe eliberate de anchetator (art. 159 al C.P.P. al RM).

Pentru efectuarea deshumării este necesară autorizarea în scris din partea organelor administrației sanitare locale.

Dacă cercetarea medico-legală repetată este justificată, deshumarea este obligatorie, chiar dacă modificările cadaverice îngreunează efectuarea disecției repetate, mai ales după cîteva luni de la înmormîntare.

Rezultatele acestor acțiuni pot releva unele informații importante, chiar și după cîțiva ani de la data înmormîntării. Deshumarea cadavrului se face în fața anchetatorului penal, a martorilor asistenți și a medicului specialist în domeniul medicinii judiciare, iar în caz de necesitate – și în prezența altor specialiști.

2. Stabilirea și ascultarea martorilor

Martorul în procesul penal este persoana care are cunoștințe despre infracțiunea și de obicei, ne interesează în cauză. Cunoștințele ce le are în legătură cu fapta sunt obținute prin intermediul perceperii nemijlocite sau din alte surse.

Declarațiile martorilor, deși uneori, din felurite cauze obiective și subiective, oglindesc doar parțial realitatea, ocupă un loc însemnat în suita mijloacelor de probă utilizate în procesul penal, fiind de cele mai multe ori de real folos la stabilirea stării de fapt și la descoperirea infractorilor.

În cadrul cercetărilor omorurilor un lucru foarte important îl constituie stabilirea și interogarea martorilor. În aceste cazuri în cercul de persoane considerate ca martori intră următorii:

a) martorii oculari ai infracțiunii;

b) persoanele care în timpul corespunzător au văzut lîngă locul săvîrșirii omorului niște persoane suspectate;

c) rudele, prietenii, colegii de lucru, ultimele intenții, legături, conflicte;

d) persoanele care au văzut victima înainte de omor și pot explica, încotro ea se îndreaptă și cu cine;

e) persoanele care primii au descoperit cadavrul.

Stabilirea martorilor se înfăptuiește pe calea anchetării penale. Însă cu ajutorul acțiunilor de investigație apar posibilități adăugătoare de a efectua interogările inițiale în timpul optimal și consecutivitate necesară, adică audierea în primul rînd a acelor persoane a căror depoziții pot avea o însemnătate esențială pentru cercetarea de mai departe a acestor infracțiuni.

Stabilirea martorilor care trebuie audiați în primul rînd se înfăptuiește ținînd cont de împrejurările și circumstanțele săvîrșirii omorului. În cazul lipsei informației despre persoanele care dispun de anumite date despre cele întîmplate, căutarea acestor martori se face dintr-un cerc mare de oameni, care majoritatea din ei nu dispun de nici o informație. Audierea fiecăruia dintre ei, este un lucru foarte ineficient și ia mult timp. De aceea inițial se efectuează chestionarea populației, ce poartă caracterul acțiunilor de investigație. De obicei acestea sunt niște convorbiri scurte neoficiale. Dacă se constată că această persoană dispune de o anumită informație despre cazul în cauză atunci lucrătorul operativ anunță anchetatorul despre acest fapt. Ascultarea acestui martor este efectuată nemijlocit de anchetator sau poate însărcina organul de cercetare penală pentru efectuarea acesteia.

Înainte de toate sunt chestionate persoanele ce se găseau la locul faptei. Apoi, dacă omorul a fost săvîrșit în stradă, lucrătorii poliției stabilesc și chestionează persoanele care puteau să se afle aici în timpul dat în legătură cu executarea funcției de serviciu sau în legătură cu modul de a petrece timpul, distracție. Dacă omorul a fost săvîrșit în momentul începerii sau terminării schimbului de lucru a instituției, întreprinderii din acest raion atunci martorii posibili trebuiesc căutați printre lucrătorii acestei întreprinderi, organizații.

Cînd omorul este săvîrșit într-o casă tip-bloc, ucigașul putea fi văzut în ascensor sau pe scări. De aceea eficient efectuarea chestionării locatarilor tuturor apartamentelor din această scară.

În cazul omorurilor săvîrșite lîngă traseuri în afara orașelor, centrelor populate sunt chestionați șoferii autovehiculelor și localnicii care puteau să se fi aflat lîngă aceste traseuri și puteau să vadă infractorul venind ducîndu-se la locul faptei. În cazurile descoperirii cadavrelor în pădure sau în cîmp lucrătorii poliției determină toate persoanele care se aflau nu departe de la locul faptei. Aceștia pot fi lucrătorii agricoli, ciobenii, culegătorii de mure sau ciuperci, turiștii. Ei sunt audiați în privința posibilei întîlniri a victimei sau cu persoana care putea să săvîrșească omorul.

Lucrătorii poliției asigură stabilirea la fel și a persoanelor apropiate ale victimei. Inițial e cel mai facil de a stabili legăturile formale ale victimei – rudele, colegii de lucru, vecinii. Însă nu trebuie de limitat numai cu aceasta, cu ajutorul lor trebuiesc stabilite și persoanele cu care victima întreținea relații amicale, intime ș.a. În acest scop se verifică la fel și agendele personale cu care victima întreținea relații în ultimul timp.

Ascultarea martorilor

Ascultarea martorilor, a persoanelor care au descoperit cadavrul și a rudelor victimei este o activitate care se cere realizată cu maximă urgență. Persoanele care au descoperit cadavrul precum și martori oculari pot fi ascultați încă din momentul cercetării locului faptei. Problemele ce se cer clarificate ori verificate prin depozițiile acestor persoane diferă de la caz la caz, dar în mare măsură martorii sunt întrebați despre tot ceea ce cunosc în legătură cu victima, autorul omorului și modul în care s-a săvîrșit infracțiunea.

Principala sarcină care stă în fața anchetatorului la interogarea martorilor este de a obține date cît mai complete despre persoana, care a cauzat moartea. În acest sens se clarifică faptul dacă martorul cunoaște persoana care a cauzat moartea, dacă martorul cunoaște, atunci care e persoana respectivă, dacă nu, atunci care sunt semnele aspectului exterior, obiectele ce se găseau la persoana în cauză, se clarifică faptul dacă martorul cunoaște adresa de la domiciliu sau de la serviciu a infractorului necunoscut.

La 10.08.98 în casa de pe str. Dacia a or. Chișinău a fost depistat cu semne de moarte violentă cadavrul cetățeanului Ionașco Vladimir. Petrecînd investigații pe acest dosar în aceiași zi vecinii au observat că doi tineri s-au reținut cam mult în apartamentul victimei. După semnalmentele descrise de martori, în curînd a fost reținut Dascaliuc Ion, Morari Veaceslav care în concordanță cu alte probe au recunoscut săvîrșirea infracțiunii. Astfel utilizarea informației difuzată de martori a contribuit la stabilirea și demascarea infractorilor.

Rudele și prietenii mai apropiați ai victimei, pot oferi date privind pasiunile, viciile, legăturile extraconjugale, relațiile cu membrii familiei, sau despre eventualii dușmani pe care îi avea victima, inclusiv despre persoane care au amenințat-o, ori avea interes s-o ucidă.

În legătură cu autorul infracțiunii, martorilor oculari li se vor cere date referitoare la identitatea ori la semnalmentele exterioare ale acesteia. Ceilalți martori pot fi întrebați dacă cunosc ceva în legătură cu intenția unei anumite persoane de a săvîrși omorul, sau dacă au auzit pe cineva afirmînd (Ex.: că a scăpat de dușmanul său). Despre persoanele bănuite se mai pot pune întrebări privitoare la faptul dacă au văzut tulburate, murdare de sînge, încercînd să evite contactul cu alte persoane sau să ascundă ceva.

În acest context mai departe vor fi examinate categoriile de martori care vor fi ascultați de către anchetator și întrebările formulate fiecăruia din aceste categorii.

La ascultarea martorilor oculari în rînd cu altele ce necesită explicații se vor pune următoarele întrebări:

cînd și în ce fel de circumstanțe martorul a nimerit la locul săvîrșirii omorului;

în ce condiții (distanța, iluminare ș.a.) el a urmărit cele întîmplate;

cine a fost ucis, în ce relații erau martorul cu victima;

cine a săvîrșit omorul;

cîți ucigași erau;

dacă cunoaște aceste persoane, în ce legături era cu ele;

care sunt semnalmentele, îmbrăcămintea, încălțămintea fiecăruia din ele;

cînd, din ce parte, pe ce fel de transport ei au sosit, care a fost consecutivitatea sau au sosit toți odată;

despre ce discutau între ei sau cu victima, cum se numeau unul pe altul;

cu ce era înarmat fiecare ucigaș;

care au fost acțiunile fiecăruia, în ce părți ale corpului, cine anume, în ce consecutivitate și cu ce au fost efectuate loviturile;

ce comportament avea victima înainte de omor, putea oare ca comportamentul ei să fi fost motivul omorului;

a opus victima rezistență și dacă da în ce a constat opunerea ei;

ce fraze, ce cuvinte a pronunțat victima înainte de moarte;

ce obiecte au fost luate de la victimă la ucigași;

cu ce transport și în ce direcție au plecat ucigași;

cine a mai fost prezent la fața locului înainte de omor, în momentul săvîrșirii și după, ce puteau și ce trebuiau să vadă aceste persoane;

ce s-a întîmplat după comiterea omorului.

La ascultarea martorilor care primii au descoperit victima muribundă sau cadavrul ei, anchetatorul vă formula următoarele întrebări:

cînd, în virtutea cărui fapt martorul se afla la fața locului;

cine mai era prezent cu el acolo;

dacă era cunoscută victima omorului;

era viu încă pătimașul în acel moment, ce zicea, a zis ceva despre ucigaș;

cine și ce a întreprins pentru salvarea vieții victimei;

dacă martorul a depistat pătimașul deja fiind mort atunci care era poziția cadavrului și semnele survenirii morții (temperatura corpului, existența sau lipsa rigidității cadaverice, petele cadaverice etc.);

ce modalități au fost introduse în ambianța locului faptei pînă la sosirea anchetatorului; în particular dacă a fost schimbată poziția cadavrului și locul aflării lui, dacă au fost șterse urmele, petele de sînge; care obiecte de unde au fost luate în mîini și de cine.

Față de martorii care ultimii l-au văzut pe pătimaș înainte de moarte se înaintează așa fel de întrebări cum sunt:

în ce relații sunt martorul cu pătimașul;

cînd, unde, în ce împrejurări martorul l-a văzut ultima dată pe pătimaș;

în virtutea căror fapte martorul se afla în acel loc și în același timp cînd victima a fost văzută de el;

ce făcea, încotro se îndrepta sau își exprima intenția, încotro vroia să plece victima;

cine mai era împreună cu victima, care sunt semnalmentele acestei persoane, ce relații erau între ei sau ce se petrecea între ei;

pe cine a mai văzut martorul în locul dat sau prin apropiere înainte de a se întîlni cu victima sau după întîlnirea, în ce timp, în ce direcție mergeau aceste persoane.

Martorilor, care au văzut în apropiere de locul faptei unele persoane care posibil, au legătură cu omorul i se pun întrebările:

cînd, în ce timp și cu cine martorul se găsea în apropiere de locul comiterii omorului;

pe cine el a văzut acolo, cîți oameni, împreună sau cîte unul (numele, prenumele, ocupații, semnalmentele, îmbrăcămintea fiecăruia);

ce țineau ei în mîini sau ce aveau ei cu dînșii (arme, instrumente, lucruri, obiecte etc.);

ce făcea această persoană, încotro se îndreptau.

În cadrul audierii martorilor oculari, celor care primii au descoperit cadavrul la fel și acelor martori care au văzut persoane bănuite în apropiere de locul faptei, este binevenită întocmirea schemelor, planurilor. Cu ajutorul schemelor martori redau împrejurările de la fața locului, situarea și direcția acțiunilor tuturor persoanelor ce figurează în depoziții și alte detalii. Astfel de schemă va servi ca anexă la procesul verbal. Prin audierea martorilor din cercul rudelor, colegilor, cunoștințelor victimei se relevă:

ce fel de caracter avea victima, cercul intereselor, idealurile, distracțiile, tendința față de alcool;

cu cine pătimașul discuta permanent sau des, pe ce se bazau aceste discuții, unde, în ce timp aveau loc discuțiile;

intrau oare în cercul persoanelor cunoscute pătimașului anumite persoane care țineau ură față de el, de ce fapte a fost condiționată această ură și cît de serioasă era;

cui îi era de folos moartea pătimașului;

contacta pătimașul cu persoane impulsive care nu-și puteau stăpîni emoțiile de supărare, cine sunt ei;

cînd, unde și cu cine l-a văzut martorul pe pătimaș;

cum erau îmbrăcați, pătimașul și persoanele ce erau împreună cu el;

cum dorea pătimașul să-și petreacă ziua, în care el a fost ucis;

ce obiecte de preț le avea la el pătimașul;

care sunt caracteristicile individuale ale acestor obiecte.

În cazul cînd sunt presupuneri că de la pătimaș, după asasinarea lui au fost luate anumite obiecte de natură rară (obiecte de anticariat, obiecte giuvaere etc.), obiecte de îmbrăcăminte din stofe de colorație neobișnuite, de la martori trebuie de aflat unde se poate găsi asemenea obiecte. Aceste date trebuiesc pentru căutarea obiectelor sustrase.

Fixarea rezultatelor audierii martorilor se efectuează prin întocmirea procesului-verbal de ascultare a martorilor.

Conform art. 140 C.P.P. al RM procesul verbal al ascultării martorilor se întocmește conform prevederilor articolelor 115, 124 și 139 al C.P.P. al RM.

Depozițiile martorilor se înscriu la persoana întîa și, pe cît e posibil, cuvînt în cuvînt. Dacă este necesar, se înscriu întrebările pure martorilor și răspunsurile lui.VI

După terminarea ascultării, procesul-verbal se dă martorului ca să-l citească sau, la cererea lui i se citește de anchetatorul penal, facîndu-se mențiune după aceasta în procesul-verbal. Martorul are dreptul să ceară să se facă adăugiri sau îndreptări care trebuie să fie trecute în mod obligatoriu în procesul verbal.

Dacă, după ce a terminat depozițiile, martorul cere să-și scrie depozițiile cu mîna proprie, trebuie să i se dea această posibilitate. După citirea procesului-verbal martorul se adeverește că depozițiile lui au fost înscrise just, făcîndu-se mențiune despre aceasta în procesul-verbal, înainte de semnătura martorului. Dacă procesul-verbal este scris pe cîteva pagini, martorul semnează fiecare în parte – (art. 140 al C.P.P. al RM).

3. Procedura de căutare și interogare a bănuitului și învinuitului

Principalul subiect al raporturilor de drept ce ia naștere cu prilejul declanșării unui proces penal este autorul actului prevăzut de legea penală.

Măsurile ce se iau, paralel cu cercetarea la fața locului, pentru urmărirea și prinderea infractorului prezintă unele particularități în cazul infracțiunilor de omor. Acestea vor fi luate pe baza "urmelor fierbinți" ce se efectuează de organele de poliție. Măsurile operative de urmărire se vor lua numai în situația cînd deplasarea la fața locului s-a efectuat imediat după comiterea faptei, dacă martorii de la care se culeg primele informații pot furniza date privind semnalmentele infractorului, modul cum a părăsit locul faptei, precum și dacă se descoperă urme care pot fi valorificate în acest scop. Cînd este necesar poate fi folosit și cîinele de urmărire.

Activitatea organelor de cercetare penală în vederea căutării ucigașului reprezintă o activitate complicată și multilaterală, operațiunile, procedurile căreia în mare parte sunt identice cu procedeele efectuate în cadrul cercetării diferitor genuri de infracțiuni. În cadrul cercetării omorurilor la etapa efectuării următoarelor procedee operative: urmărirea, încercuirea, capcanele și măsurile de baraj.

Alegerea procedeelor pentru căutarea ucigașului, hotărîrea în privința componenței grupului de căutare pentru îndeplinirea acestei sarcini se determină reieșind din versiunea de anchetă despre penalitatea infractorului, locul presupus unde el poate să se afle, posibila folosire de el a transportului și existența la el a armei. Astfel de versiuni se bazează pe informația preliminară despre timpul săvîrșirii infracțiunii, semnalmentele, îmbrăcămintea ucigașului, direcția plecării lui după săvîrșirea omorului.

Dacă datele inițiale dau temei pentru diferite versiuni, căutarea se înfăptuiește simultan în diferite direcții folosind diferite procedee tactice.

Căutarea ucigașului este o activitate de răspundere și deseori periculoasă. Mînat de tendința eschivării de la răspundere penală ucigașul este în stare de a săvîrși noi infracțiuni grave.

La căutarea ucigașului, mai ales a unui înarmat, este nevoie de combinația curajului și îndrăznelei cu prudența rațională. Ca conducător al grupului operativ de căutare a ucigașului este numit un lucrător cu experiență, ce are aptitudinea de a soluționa întrebarea, fără a risca cu viețile omenești ale lucrătorilor operativi cît și ai altor cetățeni și a infractorului.

Membrii grupului operativ trebuie să fie înarmați și făcuți cunoștință cu semnalmentele celui căutat. După posibilitate în cadrul grupului operativ este inclus și lucrătorul cu cîinele operativ folosit nu numai pentru căutarea urmelor ci și pentru reținerea și dezarmarea ucigașului. În multe cazuri este eficientă includerea în acest grup și a martorilor cărora li este cunoscute semnalmentele, exteriorul ucigașului.

Procedeele efectuate de grupul operativ pentru căutarea infractorului:

Urmărirea – această măsură se întreprinde cînd sunt temeiuri de a presupune că de la momentul săvîrșirii omorului infractorul n-a avut posibilitate să fugă departe. Direcția urmării se determină ținînd cont de datele inițiale. Se ia în vedere la fel și existența și starea drumurilor și mijloacelor de transport, felul autovehiculului de ajutorul căruia s-a folosit infractorul, variantele rutelor pe care el le putea alege. În cadrul urmăririi calea parcursă de ucigaș se concretizează după urmele lăsate de el, obiectele pierdute sau aruncate, în cadrul chestionării pietonilor și șoferilor mașinilor care posibil l-au putut fi văzut.

Dacă datele despre direcția plecării infractorului nu sunt bine determinate și este imposibil de a exclude una sau altă direcție, la fel dacă se presupune că participanții la săvîrșirea omorului s-au dispersat în diferite direcții, atunci urmărirea se efectuează de cîteva grupuri operative.

În unele cazuri este posibilă și interceptarea oportună – trimiterea grupului operativ în întîmpinarea sau de a se pune în calea mișcării infractorului.

Încercuirea – dacă sunt date că ucigașul se ascunde în un anumit loc concret (lan, cîmp, pădure, cartier în oraș etc.), acest sector este supus încercuirii. Colaboratorii poliției înarmați se aliniază în jurul acestui sector în așa fel ca să nu să se scape din vedere și apoi toți simultan în ordine de lanț se mișcă spre mijloc, pas cu pas încercuind locul. Pentru cazul, dacă infractorul va iași din încercuire, la hotarele sectorului, marginile lanului, pădurii se lasă puncte de santinelă.

Capcana – reieșind din datele despre faptul că ucigașii sau alte persoane ce au favorizat la săvîrșirea infracțiunii, pot apărea într-un loc anumit, cu scopul reținerii lor se organizează capcana adică crearea în acest loc a unui post de observație secret.

În dependență de circumstanțe capcane se creează:

a) la locul săvîrșirii infracțiunii sau descoperii cadavrului – contînd pe faptul că ucigașul se va întoarce în scopul căutării anumitor obiecte pierdute de el sau pentru a nimici urmele, tăinuire a cadavrului etc.,

b) la locul unde sunt ascunse obiectele de preț sustrase de la victimă, urmele;

c) la locul vizei de reședință a rudelor și a altor persoane cunoscute ale infractorului;

d) la locul de trai a infractorului.

În cazul apariției la locul capcanelor a unor persoane necunoscute se iau măsuri în vederea identificării lor, lămuririi legăturilor cu cel căutat și apartenența la omor.

Acțiunile de baraj – esența acestor măsuri constă în supravegherea rutelor de care se poate folosi infractorul. Măsurile de baraj include folosirea și crearea posturilor și grupurilor de patrulă la toate gările (feroviare, auto, aero) acelei localități în care a fost săvîrșit omorul. În rînd cu lucrătorii poliției judiciare aceste măsuri sunt înfăptuite de colaboratorii poliției rutiere, posturile militare etc. Ei primesc informația despre semnalmentele, dacă e posibil și fotoportretul persoanei căutate și rețin persoanele suspecte.

Despre vinovăția sau nevinovăția unei persoane concrete la cercetarea omorurilor o informație mai adevărată, însăși această persoană. De aceea interogarea bănuitului este elementul de importanță exclusivă la verificarea versiunilor despre vinovat. Bănuitul nu numai dispune de informații ci și este cointeresat în rezultatele procesului penal și reprezentarea despre interesele sale – corectă sau greșită – în mare măsură condiționează alegerea de el a anumite poziții concrete. La interogatoriu bănuitul poate să se recunoască vinovat de săvîrșirea omorului sau parțial ori poate să nege complet vinovăția sa.

În cazul recunoașterii complete a vinovăției conținutul depozițiilor coincide cu versiunea învinuirii. Cel ce se recunoaște vinovat, deseori, parțial neagă circumstanțele agravante ale omorului, spune că a săvîrșit omorul într-o stare de afect ce a fost condiționată de comportamentul huliganic al victimei, sau depășind limitele legitimei apărări sau din imprudență.

Persoanele ce-și ascund vinovăția sa în comiterea omorului deseori neagă faptul că este informat despre soarta pătimașului, despre caracterul violent al morții ori indică că cauza morții a fost sinucidere sau accident ori că omorul a fost săvîrșit de o altă persoană. În dosarele intentate în temeiul dispoziției unei persoane concrete sau în legătură cu descoperirea unui cadavru neidentificat, uneori ei afirmă că persoana recunoscută pătimaș în realitate este viu.

Uneori bănuitul dă depoziții false din cauza că nu știe de ce fel de probă dispune anchetatorul, ce ar adeveri vinovăția atunci poate fi absolvit de răspundere penală. Interogarea în calitate de învinuit nemijlocit premerge înaintarea ordonanței de punere sub învinuire în care sunt indicate locul, timpul, metoda, forma vinovăției și motivele omorului, datele despre pătimaș și alte circumstanțe ce dau temei pentru calificarea anumitor acte conform acelui articol din codul penal care este indicat în ordonanță. Dificultate specifică în dosarele de omor o prezintă soluționarea întrebării, în ce măsură trebuie concretizat în învinuirea formulată timpul și locul săvîrșirii infracțiunii.

Conform art. 105 al C.P.P. al RM bănuitului trebuie i se spună înainte de interogare, ce infracțiune i se impută. Versiunea despre vinovăția unei persoane concrete în săvîrșirea omorului poate apărea încă în momentul cînd materialul dosarului nu dau temeiuri pentru reținerea ei sau atragerii ei în calitate de învinuit. În aceste condiții este posibilă interogarea persoanei date în calitate de martor. În cadrul interogatoriului anchetatorul află dacă cel interogat cunoaște victima, ce legături au avut, ce știe despre circumstanțele omorului, cînd și unde l-a văzut ultima dată pe pătimaș, unde se afla în momentul săvîrșirii omorului. Întrebările pot atinge datele faptice ce au servit temei pentru versiunile în privința vinovăției celui interogat, la fel și contradicțiile în depozițiile sale și contradicțiile dintre depozițiile lui cu alte materiale ale dosarului.

Interogarea învinuitului și bănuitului se efectuează conform art. 132 C.P.P. al RM.

Învinuitul sau bănuitul față de învinuirea adusă poate să aibă atitudinea diferită:

a) să nege vinovăția sa;

b) să recunoască vinovăția;

c) să recunoască parțial vinovăția;

d) să recunoască vinovăția și să facă declarații nesincere.

Particularitățile interogării și verificării depozițiilor în cazul negării vinovăției

Negarea vinovăției este poziția legală a persoanei care este greșit bănuită sau învinuită de comiterea infracțiunii. Însă o astfel de poziție o iau și cei vinovați, ce doresc să se sustragă de la răspundere.

Interogarea bănuitului este una din mijloacele de stabilire a datelor, împrejurărilor de fapt pe dosarul dat. Deseori pentru a demasca o persoană ca fiind vinovată de comiterea omorului, trebuie mai multe interogări, însoțite de alte acțiuni de anchetă pentru verificare depozițiilor date. În afară de aceasta, pentru a îndemna persoana vinovată de a da depoziții adevărate este oportun includerea bănuitului la examinarea probelor. La interogarea bănuitului anchetatorului îi arată consecutiv probele ce dovedesc vinovăția lui, îi explică esența și însemnătatea lor, ascultă și fixează depozițiile date de bănuit în privința acestor probe, efectuează confruntări, asigură bănuitului prezența la petrecerea acțiunilor de anchetă în vederea verificării depozițiilor.

În cazul cînd bănuitul face trimitere la alibi este nevoie de al interoga pe întrebările, cînd, cu ce scop el se găsea în acel loc, în ce perioada de timp, pe cine el a întîlnit acolo, cu ce se ocupa el acolo, de cine a fost însoțit el plecînd în acea localitate. Verificarea acestor depoziții în mod detaliat permite de a adeveri sau respinge alibiul.

Uneori pentru a confirma alibiul, bănuiții fac trimitere la unii martori sau documente. Astfel de trimitere necesită o verificare minuțioasă, deoarece este posibilă o înțelegere între cel bănuit cu martorii, ca ei să dea depoziții mincinoase.

Dacă, de exemplu, bănuitul afirmă, că în momentul săvîrșirii omorului, el juca în cărți cu prietenii, și ei vor confirma acest lucru, atunci fiecare din ei trebuie să fie interogați, izolați unii de alții, pe întrebările ce țin de unde se efectua jocul, cînd și în ce consecutivitate s-au adunat ei acolo, iar dacă au venit împreună atunci în ce loc s-au întîlnit înainte de aceasta; cine și în ce era îmbrăcat; cui îi aparțineau cărțile etc. În cazul trimiterii la alibi fals în depozițiile diferitor persoane se întîlnesc contraziceri esențiale și aceste persoane pot demasca în minciuni la confruntările petrecute de anchetator. Uneori poate face trimitere la alibi și persoana nevinovată, care pur și simplu s-a memorizat unde a fost și cu s-a ocupat în timpul corespunzător.

În așa fel pentru confirmarea versiunii de învinuire nu este de ajuns numai respingerea trimiterii la alibi ca fiind neconfirmată. În rînd cu aceasta trebuie dovedit că vinovatul real s-a aflat la locul săvîrșirii omorului.

Uneori persoană vinovată de omor, la interogatoriu afirmă că omorul a fost săvîrșit în prezența lui de altă persoană. Astfel de depoziții este o versiune ce este supusă unei verificări minuțioase.

Dacă este vorba despre o persoană cunoscută, e nevoie înainte de toate de a verifica, se află ea oare în timpul corespunzător la locul faptei. Dacă persoana dată invocă alibiul atunci anchetatorul le verifică. Dacă prezența lui se adeverește, trebuie de concretizat care este rolul lui în acest caz. Este necesar de a colecta datele faptice ce ating următoarele întrebări: corespund oare depozițiile bănuitorului despre mecanismul săvîrșirii omorului cu urmele de la fața locului; ce fel de relații erau între persoana bănuită și pătimaș; dacă îmbrăcămintea acestei persoane conține anumite urme de sînge etc.

La fel se verifică depozițiile în privința comiterii omorului de persoana necunoscută. Prin intermediul efectuării cercetării la fața locului, ascultări martorilor, expertizelor, anchetatorul relevă cine, în afară de bănuit putea să se afle la locul faptei în timpul corespunzător, cine anume putea fi cointeresat în comiterea acestui omor etc.

Particularitățile interogării și verificării depozițiilor în cazul recunoașterii vinovății

În recunoașterea învinuitului unii anchetatori văd rezultatul de succes al cercetării, ce permite de a îndrepta dosarul în judecată. Însă acest lucru nu este corect și poate duce la survenirea unor greșeli serioase în practica de anchetă.

Recunoașterea, ce conține date noi pentru dosar, sunt supuse unei verificări critice minuțioase, ca și depozițiile învinuitului ce neagă vinovăția sa. Astfel, anchetatorul lăsînd recunoașterea vinovăției neverificate riscă foarte mult. Recunoașterea neverificată poate duce la autoînvinuire nedreaptă.

Pentru ca recunoașterea vinovăției să devină probă, ce cu adevărat confirmă versiunea învinuirii, ea trebuie să corespundă cel puțin la două condiții: în primul rînd, de a conține informații care puteau fi cunoscute celui interogat numai în legătură cu săvîrșirea infracțiunii (dar nu din materialele dosarului care i-au fost arătate), și în al doilea rînd de a primi confirmările datelor și din alte izvoare.

Respectarea primei condiții se atinge prin interogarea minuțioasă, în mersul căreia anchetatorul lămurește întrebările ce privește toate circumstanțele dosarului inclusiv și în privința:

apariției motivelor și intențiilor comiterii omorului;

specificul și semnele armei comiterii infracțiunii, localizarea ei după omor;

locului, timpului și altor circumstanțe atacării pătimașului;

urmelor de pe îmbrăcăminte, încălțăminte și pe corpul celui interogat apărut în legătură cu omorul;

măsurilor întreprinse de el pentru nimicirea acestor urme și despre alte acțiuni cu scopul ascunderii apartenenței lui la omor.

Fiecare întrebare este detaliată în așa fel ca răspunsurile la ele să conțină indicările directe sau indirecte la metodele și sursele verificării lor.

Persoanele numite de învinuit trebuiesc interogate, găsite obiectele indicate de el și cercetate prin numirea expertizei.

Informarea bănuitului despre toate detaliile ce se referă la omor, poate servi ca dovada a vinovăției lui numai cu condiția că este stabilit, că neparticipînd la omor, el nu putea să aibă cunoștință despre aceste circumstanțe.

Interogarea învinuitului ce și-a recunoscut vinovăția sa este îndreptată la relevarea datelor obiective care ar putea ajuta la verificarea depozițiilor date. Învinuitului i se propune de a mărturisi minuțios în privința părții faptice a cazului, motivele și scopurile infracțiunii săvîrșite, acțiunile lui în vederea ascunderii urmelor infracțiunii.

Prin formularea întrebărilor adăugătoare de concretizare anchetatorul obține depoziții detaliate pentru a urma verificarea lor. Pentru acordarea ajutorului învinuitului în vederea reamintirii unor fapte uitate de el, anchetatorul pune în fața lui anumite întrebări adăugătoare de ajutorare, îi prezintă probe materiale, planuri, scheme, fotografii și alte materiale ale dosarului, ce ar intensifica activitatea legăturilor asociative.

La interogarea învinuitului, care complet sau parțial își recunoaște vinovăția, trebuie de clarificat cauza dării acestor mărturii. Deseori învinuiții dau depoziții false, pentru a atenua răspunderea penală pentru fapta comisă. Însă pot fi și alte pricini ale falsității depozițiilor. La ele se referă: dorința de a ascunde complicii infracțiunii din cauza fricii de ei sau din alte motive.

Dacă învinuirea este înaintată în legătură cu săvîrșirea de învinuit a mai multor epizode atunci el dă depoziții pe fiecare epizod în parte. Întrebările puse învinuitului trebuie să fie puse corect, clar și bine înțelese, să nu conțină expuneri neprobante, mai ales amenințări.

Conform art. 133 C.P.P. al RM – roi de cîte ori anchetatorul îl interoghează pe învinuit se întocmește proces-verbal, care trebuie să cuprindă – datele referitoare la persoana învinuitului (numele de familie, prenumele și numele după tată; anul și locul nașterii); (iar pentru minori – ziua, luna și anul nașterii); cetățenia, studiile, naționalitatea, situația familială, locul de muncă, funcția sau ocupația, domiciliul, dacă a mai fost condamnat precum și alte date care se vor dovedi necesare în legătură cu împrejurările pricinii. Declarațiile învinuitului se expun în procesul-verbal la persoana întîia și pe cît e posibil, cuvînt cu cuvînt dacă e necesar, se consemnează întrebările pure învinuitului și răspunsurile lui.VII

După terminarea interogatorului procesul-verbal se dă învinuitului ca să-l citească sau la cererea lui, i se citește de către anchetator personal, făcîndu-se despre aceasta mențiune în procesul-verbal. După citirea procesului-verbal învinuitul confirmă că declarațiile au fost scrise just și apoi semnează fiecare pagină.

4. Percheziția la etapa inițială de cercetare a cauzelor de omor

Percheziția este o activitate tactică desfășurată de către organele judiciare în scopul descoperiri și ridicării obiectelor, documentelor sau a diferitelor valori ce prezintă importanța pentru cauza cercetată, precum și în vederea descoperirii persoanelor care ascund de răspunderea penală.

Astfel, potrivit legii (art. 148 C.P.P.), în situația în care există date suficiente pentru a bănui că într-un loc sau asupra unei persoane se găsesc obiecte purtătoare de urme ale infracțiunii, documente și alte materiale de natură să servească la stabilirea împrejurărilor faptei penale, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei percheziții în scopul depistării și ridicării acestora, descoperirii persoanelor aflate în căutare și a cadavrelor ascunse.

În procesul efectuării percheziției pot fi depistate și ridicate uneltele de săvîrșire a omorului, bunuri, obiecte de preț care sunt obținute pe calea infracțională, precum și alte lucruri care au însemnătate pentru dosarul examinat. Anume de aceea efectuarea percheziției, cu condiția existenței temeiurilor suficiente, este nu numai un drept, dar și o obligație a persoanei ce efectuează cercetarea penală.

Percheziția este o acțiune de anchetă de neamînat și în cazuri cînd ea nu suferă amînare, poate fi efectuată fără sancțiunea procurorului, dar cu înștiințarea ulterioară a procurorului în termen de 24 ore despre efectuarea percheziției.

În acest caz procurorului i se trimite o copie de pe ordonanța de percheziție cu o scrisoare de însoțire în care sunt indicate motivele ce au servit drept temei a deciziei despre efectuarea imediată a percheziției și se comunică rezultatele ei.

Percheziția poate fi efectuată fără sancțiunea procurorului, cînd necesitatea de a o efectua a apărut pe neașteptate (Ex.: pentru a preîntîmpina comiterea unei infracțiuni); cînd locul de ascundere a infractorului și a corpurilor delicte sunt stabilite în rezultatul cercetării operative a infracțiunii; cînd pătimașii sau martori indică direct la persoana care a săvîrșit infracțiunea sau la locul unde se ascunde infractorul sau corpurile delicte; cînd infractorul este reținut îndată după săvîrșirea infracțiunii; cînd necesitatea efectuării percheziției a apărut pe neașteptate la petrecerea acțiunilor de anchetă, iar procedură de obținere a sancțiunii de la procuror ar cere mult timp.

Legea a oferit anchetatorilor și lucrătorilor organelor de cercetare penală un șir de drepturi la petrecerea percheziției însă aceste drepturi trebuie folosite rațional, într-o corespundere completă cu dispozițiile Constituției RM privind drepturile fundamentale ale cetățenilor.

Scopul efectuării percheziției este depistarea corpurilor delicte, precum și căutarea infractorului, iar în cauzele de omor acest scop este depistarea corpurilor delicte, a uneltelor infracțiunii, a însuși infractorului, a cadavrului sau a părților lui.

Este important ca după ascultarea bănuitului să i se ridice obiectele vestimentare aflate pe dînsul: hainele, încălțămintea, chipul, alte lucruri pe care le avea în ziua omorului în cauză. O atenție deosebită proaspăt spălate, umede, deteriorate ale percheziționatului, precum și la următoarele lucruri:

mijloacele tehnice, care puteau fi folosite în calitate de unealtă a infracțiunii; accesoriile lor (arma de foc, cartușele, mitralii, cuțite de vînătoare sau finlandez, alt cuțit, casete etc.);

instrumente și materiale asemănătoare cu cele care au fost folosite pentru confecționarea armelor artizanale găsite la fața locului;

substanța otrăvitoare (cu efect puternic) în cauzele privind otrăvirea victimei;

urmele de sînge;

podea sau fragmente din ea proaspăt vopsit sau schimbate, o parte din perete proaspăt văruit, podea sau spălată într-o odaie cînd celelalte sunt murdare;

cadavrul sau părțile lui, microparticule de organism omenesc (mușchii, oase, substanță cranială, fibre de păr);

urme de ardere a unor lucruri (funingine, particule de oase, resturi de obiecte arse în sobă, cămin, pe o movilă de gunoi în grădină, alte locuri);

obiecte ale victimei, sume mari de bani în cazul unor salarii a victimei;

fragmente de obiecte ce coincid printr-o linie de frîntură unică cu părțile găsite la fața locului;

documente, acte, scrisori în adresa victimei cu amenințări, ce mărturisesc relațiile proaspete între victimă și bănuit; scrisori, inclusiv ;i zilnice care direct sau indirect mărturisesc implicația bănuitului în omor; scrisoarea falsă din numele victimei sau anonimă îndreptată pentru a crea impresia că omorul în cauză este planificat sau comis de o persoană străină victimei, bilete de transport, chitanțe, jetoane, fotografii etc., care ar crea impresia că victima este în viață.

În afară de aceasta în cadrul percheziției urmează a fi ridicate obiectele care în conformitate cu Codul Civil al RM pot fi procurate doar conform permisiunilor speciale, referitor la care există o interdicție sau limitare specială, păstrarea și realizarea cărora se pedepsește conform codului penal. Astfel de obiecte pot fi: arme de foc, muniții, substanțe explozibile, ediții tipografice sau imagini cu caracter pornografic, substanțe nocive și narcotice, aurul extras sin subsol, precum și alte metode de preț sau diamante.

Rezultatul reușit al percheziției într-o măsură mare este determinat de calitatea pregătirii.

Pregătirea în vederea efectuării percheziției reclamă realizarea de către organul de urmărire penală a unor măsuri preliminare de natură să atribuie acestei activități o desfășurare organizată și eficientă.

La pregătirea efectuării percheziției se efectuează următoarele măsuri:

determinarea persoanelor la care se va efectua percheziția; trebuie de cercetat legăturile lor (luînd în considerație, că obiectele, ce urmează să fie ridicate pot fi ascunde nu numai la bănuit);

culegerea informației despre locul unde va fi efectuată percheziția;

studierea locului unde va fi efectuată percheziția;

determinarea personalității persoanei percheziționate;

studierea planificării încăperilor, unde au ieșire ferestrele, este oare izolată încăperea, natura zăvoarelor și a sistemei de semnalizare (este oare sonerie, nu folosesc oare locatarii semnalele convenționale prin lovituri (bătaia) în ușă sau fereastră).

Dacă percheziția urmează a fi efectuată pe termen, atunci în procesul pregătirii se stabilește caracterul localității, existența clădirilor, vegetației, amplasarea precisă a porțiunii de teren cercetate, particularitățile solului.

Datele obținute pot ajuta la conturarea mai precisă a planului percheziției. Datele referitoare la persoana la care s-a decis de a efectua percheziția sunt acumulate pe calea examinării materialelor dosarului penal. În acest caz se culege informația referitoare la personalitatea percheziționatului, profesia lui, modul de viață, legăturile, obișnuințe, preferințe, ocupații în timpul liber, componența familiei, relațiile în familie și cele cu vecinii, raporturilor cu cei de la serviciu, existența mijloacelor de transport, a vilelor ș.a.m.d. Dacă percheziția se va efectua în încăperea de serviciu, trebuie de studiat regimul de lucru a organizațiilor, instituțiilor, întreprinderilor respective.

Este culeasă, de asemenea, informația de orientare, despre caracterul obiectelor căutate, exteriorul lor, numărul (cantitatea), forma, volumul, semnele distinctive, totodată trebuie de prevăzut posibilitatea schimbării exteriorului lor, numărul (cantitatea), forma, volumul, semnele distinctive, totodată trebuie de prevăzut posibilitatea schimbării exteriorului lor. Informația despre obiectele căutate poate fi primită în rezultatul interogării martorilor, pătimașilor, reprezentanților organizației căreia i s-a cauzat prejudiciu, cercetării la fața locului, concluziilor experților (Ex.: expertul a făcut concluzie despre tipul instrumentului cu care s-a produs spargerea), precum și pe calea operativă.

Luînd decizia referitor la timpul viitoarei percheziții, trebuie de reieșit din datele primite despre persoana la care urmează de a efectua percheziția, modul lui de viață, ordinea de zi. De regulă, percheziția trebuie să se petreacă îndată cum apare necesitatea de a o efectua, totodată cerința și principiul de bază față de viitoarea percheziție este caracterul neașteptat, de la care deseori depinde reușita percheziției. Însă aici nu trebuie de uitat că legea ne obligă de a desfășura percheziția ziua, cu excepția cazurilor ce nu suferă amînare. Practica ne demonstrează că efectuarea expertizei în orele de dimineață este mai preferabilă, în sens că participanții la percheziție o petrec cu forțe proaspete.

În cadrul pregătirii către percheziție se hotărăște întrebarea privind componența grupei operative și se repartizează obligațiunile între participanții ei. Componența și numărul participanților la percheziție depind, de regulă, de volumul lucrătorilor de căutare. Participanții obligatorii a percheziției sunt:

anchetatorul sau persoana ce efectuează cercetarea penală;

martorii asistenți;

persoana ce urmează a fi percheziționată sau membrii maturi ai familiei lui, sau reprezentanții organului puterii publice locale ori a secției de exploatare a locuinței, sau reprezentantul organizației în încăperea căreia sau pe teritoriul căreia se petrece percheziția.

În caz de necesitate anchetatorul poate invita să participe la percheziție specialiști, colaboratori ai poliției, pătimași, învinuiți, chinologi, lucrători tehnici din numărul de drujinari, reprezentanți ai obștimii necointeresați în rezultatul cazului dat.

Specialiștii care participă la percheziție – colaboratorii subdiviziunilor criminalistice, consultează anchetatorul, utilizează aparate de căutare, folosesc la petrecerea perchezițiilor tehnica criminalistică și operativă pe care o au la dispoziție, efectuează munca de ambalare a corpurilor delicte, fotografiază ascunzișurile și obiectele ridicate. În anumite cazuri de omor, în calitate de specialiști pot fi medicii-legiști, lucrători ai serviciilor de comunicații, precum și reprezentanții ale altor profesii. Chinologul, ce participă la percheziție poate la comanda anchetatorului să folosească cîinele pentru depistarea persoanei ascunse, verificarea locurilor greu accesibile și păzirii reținutului.

Colaboratorii de poliție sunt atrași pentru a acorda ajutor în căutarea, urmărirea, după comportamentul percheziționatului, efectuarea percheziției corporale, păzirea locului de percheziție. Ajutorilor tehnici din rîndul reprezentanților obștimii poate fi încredințat lucrul în vederea păzirii încăperii percheziționate, săparea solului, mutarea obiectelor. Dacă sunt temeiuri de a presupune că la percheziție vor fi depistate obiecte furate, atunci pătimașii sau reprezentanții lor pot fi atrași la recunoașterea lor.

În dependență de genul infracțiunii, personalitatea persoanei percheziționate și a altor circumstanțe concrete trebuie de ales metoda de pătrundere în încăperile percheziționate, prevăzînd totodată refuzul probabil de a permite intrarea în încăpere, precum și rezistența armată. Este necesar de a gîndi cum de organizat poza locului de percheziție, unde de stabilit posturi, ce de făcut în cazul sunetelor de telefon din timpul percheziție, ce-i de făcut cu persoanele care pot sosi în timpul percheziției.

În procesul pregătirii către percheziție de asemenea se hotărăște problema referitor la înzestrarea grupei operative cu mijloace tehnice. La ele se referă: aparate de iluminare, felinare cu acumulatoare, deoarece o iluminare bună este o premisă a lucrului rezultativ. Trebuie de luat cu sine trusa criminalistică sau de a avea mijloace pentru pătrunderea în încăpere și deschiderea depozitelor, pentru cercetarea solului și a substanțelor fărîmicioase, ruletă pentru efectuarea măsurilor cu scopul de depistare a ascunzișelor, lupă etc. Este necesar de a pregăti materialele de ambalaj, spagat, ceară roșie, formularele procesul-verbal a percheziției, hîrtiei de copiat etc.

Pentru căutarea obiectelor căutate se folosesc atît mijloace tehnice simple în formă de nuia metalică ascuțită, cît și aparate speciale acțiunea cărora se bazează pe proprietățile cîmpului electromagnetic (detectorii electronici) și aparatele ce acționează de la magnet permanent (ascensoare magnetici și detectori metalici).

Pentru depistarea aurului în lingouri și în produse industriale la percheziția încăperilor, terenurilor, precum și la examinarea corporală, poate fi utilizat un aparat deosebit, care acționează selectiv numai asupra aurului. Cu ajutorul detectorului metalic pot fi depistate diferite obiecte metalice unici. Pentru depistarea cadavrelor și părților lor în pămînt, a realipirii de tapete, a urmelor de sînge și spermă ș.a., se utilizează aparatele ce se bazează pe folosirea în procesul percheziției a părții invizibile a spectrului – instalațiile Roentgen mobile, transformatoarele electronice – optice, iluminatoarele ultraviolete și aparatul pentru căutarea cadavrelor.

În anumite cazuri în procesul percheziției poate apărea necesitatea cercetării prealabile a obiectelor și documentelor depistate, în raze ultraviolete. În acest scop sunt utilizate lămpile ultraviolete portative, folosirea cărora permite depistarea armelor corodare, realipire a fotografiilor, tapetelor, precum și urmelor de sînge, spermă, grăsime. În cazuri necesare pot fi utilizate instalațiile Roentgen mobile, ce funcționează de la surse de electricitate obișnuite; ele au criptoscop, care permite de a efectua radierea în încăperi întunecate.

Utilizarea detectorului de mine este efectiv în teren (cîmp), în încăperi – însă din cauza perturbațiilor create de diferite obiecte metalice ce se află în pereți, petele ș.a. el este practic neefectiv.

Cu ajutorul ascensorului magnetic pot fi depistate produse din metale negre. Un detector metalic special dă posibilitate de a găsi obiecte din metale negre și colorate ce se găsesc în ascunzătoare. Rezultatele bune dă utilizarea ascensorului magnetic la începutul percheziției pentru curățirea terenului de obiecte metalice, după ce se efectuează așa numita sondare electromagnetică a solului cu ajutorul detectorului de metale și mine.

Pentru depistarea cadavrelor îngropate sau a porțiunilor lor se folosește un aparat special ce depistează gazele din pămînt, care indică la locul aflării cadavrului în stare de putrefacție, însă acest aparat dă rezultate pozitive doar în cazurile atingerii sondei de cadavru sau de părțile lui. În momentul de față este propusă o sondă electrică, care la o distanță de "% cm fixează schimbările intensității curentului, ceea ce poate mărturisi despre existența în pămînt a masei cadaverice în stare de putrefacție. Pentru căutarea obiectelor metalice (urmelor, mijloacelor de săvîrșire a infracțiunii) în lacuri, fîntîni, gunoiște sunt utilizate cu succes detectori magnetici.

Potrivit prevederilor art. 156 C.P.P., principalul mijloc de fixare a rezultatelor percheziției este procesul-verbal, care se întocmește în mod obligatoriu, indiferent de acestea. Dacă la efectuarea percheziției s-au aplicat mijloace tehnice de fixare sau s-a procedat la schițarea în întregime sau parțială a locului percheziționat, procesul-verbal va fi întregit cu fotografii, înregistrări videomagnetice, desene și cu alte materiale ilustrative.

Procesul-verbal reprezintă principala sursă de fixare a rezultatelor acestei complicate activități procedurale. El trebuie să corespundă după formă și conținut cerințelor prevăzute de lege (art. 115 C.P.P.).VIII

5. Dispunerea altor feluri de expertize

În marea majoritate a omuciderilor, pe lîngă expertiza medico-legală obligatorie în condițiile prevăzute de art. 66 al C.P.P. al RM se impune și necesitatea efectuării și altor expertize judiciare ce servesc la stabilirea adevărului.

Printre problemele centrale, la a căror rezolvare concisă direct examinarea criminalistică a mijloacelor materiale de probă (corpuri delicte, microurme ce urmează:

– identificarea autorului, a celorlalți participanți la săvîrșirea omuciderii;

– identificarea instrumentelor și substanțelor vulnerate, a altor obiecte folosite în comiterea infracțiunii;

– stabilirea modului și a împrejurărilor în care s-a desfășurat agresiunea;

– identificarea victimei.

În ipoteză omuciderilor nu se poate susține, însă, că toate aceste probleme își găsesc rezolvarea numai în abuza expertizei criminalistice, mai ales după examinarea urmelor biologice, a identificării victimei și a agentului vulnerant, cînd ne aflăm practic pe terenul unei expertize complexe criminalistice și medico-legale.

Dintre numeroasele genuri de expertize criminalistice efectuate la omucideri cele mai frecvente sunt:

Expertiza dactiloscopică servește în primul rînd la identificarea autorului omorului după urmele digitale lăsate la locul faptei, inclusiv pe corpul victimei. Aceasta presupune efectuarea unui examen comparativ, între urmele descoperite și amprentele digitale ale persoanelor suspecte sau amprentele din cartoteca dactiloscopică.

Dacă expertului i se pune la dispoziție numai urma, aceasta poate stabili cu destulă precizie mîna de la care provine (dreapta sau stînga), tipul de desen papilor, dacă conține suficiente elemente de individualizare, vechimea și modul de formare. Dacă urma s-a format în condiții propice, pot fi desprinse unele date referitoare la vîrsta și talia individului, la starea de îngrijire a mînilor.

Totodată se poate proceda la analiza fizico-chimică a substanțelor conținute în urmă. De pildă, în ipoteza unei urme digitale formate prin depunerea unui strat de sînge, se va putea stabili dacă aceasta aparține aceleiași grupe sangvine cu cea a cadavrului, sau dacă vechimea urmei corespunde cu timpul scurs de la moartea victimei.

Identificarea victimei este altă problemă, care se poate rezolva prin intermediul expertizei dactiloscopice, sau prin care pot fi verificate rezultatele obținute, pe alte căi în același scop.

Pentru identificare, este necesar să se procedeze la amprentarea cadavrului, după care să se facă verificarea în cartotecă dactiloscopica sau, dacă e posibil, prin comportarea cu amprentelor ce pot fi descoperite la locuința sau la locul de muncă aflate pe diverse obiecte ale victimei.

Expertiza urmelor de picioare: ermite identificarea creatorului urmei pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale plantei piciorului, fie ale ciorapului sau încălțămintei, după cum urma a fost formată de piciorul gol ori încălțat. Firește că identificarea se realizează, ca și în cazul urmelor lăsate de mîini, printr-un examen comparativ cu amprentele luate de la persoanele suspecte.

Dacă examenul comparativ nu este posibil datorită insuficienței detaliilor caracteristice sau lipsei modelelor de comparație se pot totuși obține date referitoare la modul de formare a urmei, la sex; vîrstă și talia aproximativă a persoanei, dacă aceasta a mers normal, a alergat, a încercat să nu facă zgomot mergînd pe vîrful picioarelor.

Elementele prețioase de individualizare oferă, de asemenea, cărarea de urmă formată de autor în cîmpul infracțional.

Expertiza urmelor de dinți și de buze: face parte din examinările care, prin natura împrejurărilor se conjugă cu expertizele serologice, ultima destinată eventualei reconstituiri a fizionomiei după urma de mușcătură.

O urmă de dinți formată în condiții bune permite identificarea persoanei prin comportarea modelelor obișnuite experimental, iar în lipsa acestora, servește la stabilirea sexului și vîrstei aproximative, a tipului antropologic mecanismului de formare în ipoteza urmelor de dinți, care se prezintă sub forma mușcăturilor descoperite pe corpul victimei sau al agresorului, reamintim necesitatea examinării imediate, datorită deformării lor rapide prin procesele patologice ce au loc la nivelul tegumentului.

Referitor la urmele de buze, pe lîngă identificarea persoanei care a format urma, este posibilă stabilirea grupei sangvine sau a naturii substanței aflate pe buze în timpul atingerii de obiect.

Expertiza urmelor lăsate de instrumentele vulnerante: se efectuează împreună cu mediul legist și expertul criminalistientificarea instrumentului vulnerant.

Expertiza balistică: vizează două direcții principale: pe de o parte identificarea sau stabilirea după tub și după glonț a categoriei armei cu care s-a tras; pe de altă parte studierea urmelor principale și secundare existente pe îmbrăcămintea victimei, în scopul stabilirii direcției și distanței de la care s-a tras. Prin caracterul său complex, expertiza balistică reclama aceeași strînsă cooperarea dintre expertul criminalistic și mediul legist.

Expertiza biocriminalistică: este una dintre cele mai importante expertize judiciare efectuate în cazul omuciderilor. Analiza urmelor de secreții, a firelor de păr, a resturilor de țesături moi, frecvent întîlnite la fața locului, furnizează indicii valoroși privind victima, agresorul și împrejurări în care a fost săvîrșit omorul.

Expertiza urmelor de sînge permite stabilirea unor elemente de ordin calitativ, cum sînt; (Ex.: grupa sanguină, tipul de hemoglobină, regiunea anatomică din care provine sexul persoanei). Totodată, este posibilă stabilirea de date referitoare la timpul și împrejurările în care a fost săvîrșit omorul, pe baza interpretării victimei urmei, a impurităților depistate în ea, a formei petei care indică distanța de la care a scăzut și poziția corpului.

Expertiza urmelor de spermă și a firelor de păr: oferă date de ordin calitativ, precum și indicii privind unele dintre circumstanțele comiterii infracțiunii.

Pentru reușita acestui gen de expertiză este necesară respectarea strictă a regulilor de ridicare și expediere urgentă la laborator a petelor biologice, în condiții care să nu permită alterarea lor, cum ar fi ambalarea unor obiecte ude, purtătoare de urme biologice, în saci ori pungi de plastic.

De asemenea foarte important ca la recoltarea și ambalarea probelor (nu numai a celor biologice) să se procedeze cu multă atenție, prevenindu-se o confuzie prin inversarea acestora (De pildă, într-un caz la examenul nevrotic a două cadavre, un bărbat care s-a sinucis aruncîndu-se în fața trenului, iar altul la care decesul a survenit datorită intoxicării acute cu alcool, s-au inversat probele biologice, cestea ce a dus la confuză și la formularea inițială de versiuni false cu privire la cauza morții).

Expertiza grafică se impune în situațiile în care la locul faptei sau la locuința victimei sînt descoperite înscrieri din al căror conținut se pot desprinde date referitoare la faptă, inclusiv cu privire la persoana autorului, exemplul tipic fiind cel al scrisorilor de amenințare.

Un rol esențial în stabilirea chipului vital al asasinatului se joacă expertiza antropologică, ce este efectuată în complex cu cea medico-legală.

Bazîndu-se pe studierea țesuturilor de păr, forma oaselor craniului ținînd cont de lungimea, greutatea și proprietățile corpului, expertul antropolog poate răspunde la chestiunea cărei rase umane aparținea decedatul.

Pentru cunoașterea chestiunii privitoare la locul și data producerii îmbrăcămintei aflate pe cadavru se poate numi expertiza merceologică.

Dacă există temeiul de a presupune că cadavrul neidentificat a fost transportat la distanță mare și pe încălțămintea și îmbrăcămintea lui sunt microurma de sol, e oportun de a numi expertiza pedologică, care poate răspunde la întrebările pe ce tip de sol a călcat victima ultima dată sau pe ce teren a fost întins cadavrul pînă la transportarea lui la locul unde a fost descoperit.

Existența și izvorul unor microcorpuri situate pe piele, îmbrăcăminte, încălțăminte, originea lor este stabilită prin expertiza biologică în complex cu expertiza medico-legală.

Încheiere

Infracțiunile contra vieții, denumite omoruri, sunt cele mai periculoase infracțiuni contra persoanei. Pericolul sporit al acestor crime constă în faptul că în urma omorului survine cea mai grea și mai iremediabilă consecință – moartea părții vătămate.

Majoritatea infracțiunilor cauzatoare de moarte violentă se comit în condiții de casă, din motive de gelozie, ceartă, tălharii, violuri de persoane în stare de ebrietate, mai frecvent acest gen de infracțiuni se săvîrșesc cu aplicarea armelor albe și uneltelor găsite întîmplător la fața locului.

La cercetarea omorurilor se stabilesc și se dovedesc următoarele circumstanțe: dacă a survenit cu adevărat moartea persoanei; cine este victima; unde s-a produs omorul și unde s-a depistat corpul cadavrului; ce unelte și mijloace au fost folosite, ce modalitate de acoperire a infracțiunii a fost aplicată; care sunt indicii calificativi ai omorului; cine este autorul; dacă el a operat singur sau în grup; rolul fiecăruia; dacă cineva din ei este recidivist, motivele și scopurile omorului etc.

Succesul descoperirii și cercetării infracțiunilor de omor depinde de faptul cît de rapid și operativ sînt organizate și efectuate acțiunile procedurilor de anchetă la etapa inițială de cercetare a acestui gen de crime (cercetarea la fața locului, ascultarea martorilor, căutarea și ascultarea infractorului, expertiza medico-legală).

În acest context, trebuie de menționat faptul că cercetarea la fața locului este una dintre cele mai inițiale acțiuni de anchetă cu care de obicei începe cercetarea infracțiunilor de omor. În procesul efectuării acesteia anchetatorul examinează nemijlocit locul unde au fost găsite anumite arme și alte probe, studierea cărora permite de a face concluzii despre faptul infracțiunii și despre persoanele ce au legătură cu infracțiunea săvîrșită.

Cercetarea la fața locului este o acțiune de anchetă de urgență primordială, ce constă în examinarea imediată, nemijlocită și directă, precum și fixarea de către anchetator a tuturor împrejurărilor locului infracțiunii.

După cercetarea la fața locului, efectuarea expertizei medico-legale reprezintă un alt moment al elucidării unor probleme privind moartea violentă la care din motive nu s-a putut răspunde din primul moment. În literatura de specialitate din domeniul metodicii cercetării omuciderilor am întîlnit o astfel de idee ca efectuarea expertizei medico-legale înaintea intehtării dosarului penal, pentru ca anchetatorul să știe concret cauza morții victimei, fiindcă deseori în cazul descoperirii unor cadavre dosarele sunt intentate de către anchetator, iar apoi, după studierea raportului de expertiză, aceste dosare sînt clasate.

O ultimă acțiune de anchetă este căutarea și ascultarea infractorului și a martorilor oculari și a persoanelor care primii au descoperit cadavrul sau ultimii au observat decedatul are o mare importanță pentru descoperirea omorului.

Literatura

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie și intrată în vigoare la 24 august 1994.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin legea din 24 martie 1961 cu modificări și completări pînă la 18 noiembrie 1999.

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin legea din 21 martie 1961 cu modificări și completări pînă în 18 noiembrie 1999.

Baciu Gh. Medicină legală. Chișinău – 1995.

Ciopraga A. Iacobuță I. Criminalistica. Iași – 1997.

Ghidul procurorului criminalist. Timișoara – 1994.

Gladchii Gh. Conceptul, analiza structurii și clasificarea situațiilor victimogene // Legea și viața, 1999, N3.

Gladchii Gh. Interacțiunea victimă-infractor la săvîrșirea omorurilor premeditate // Legea și viața. 1997 N11.

Popa Șt., Stoian N., Neicu Șt. Fotografia judiciară. București – 1992.

Procopciuc I. Criminalitatea în viziunea unui anchetator // Legea și viața 1999 N1.

Mircea Ion. Criminalistica. Iași – 1992.

Simion Gh. Doraș. Criminalistica. Vol. 2. Chișinău – 1999.

Stancu E. Investigarea științifică a infracțiunilor. Vol. 2. București – 1988.

Tratat de tactică criminalistică. Craiova – 1992.

Васильев А.Н. Следственная тактика. Москва – 1976.

Васильев А.Н. Тактика отдельных следственных действий. Москва – 1981.

Васильев А.Н., Корнеева Л.М. Тактика допроса при расследовании преступления. Москва – 1970.

Виданов Л.Г. Криминалистическая характеристика убийств и система типовых версий о лицах, совершивших убийства в отсутствии очевидцев. Москва – 1979.

Дулов А.В., Нестеренко П.Д. Тактика следственных убийств. Минск – 1971.

Колмаков В.П. Следственный осмотр. Москва – 1969.

Криминалистика / Под ред. Викторова Б.А., Белкина Р.С. Москва – 1976.

Криминалистика / Под ред. Корухова Ю.Г., Каламацкого В,Г. Москва – 1984.

Криминалистика / Под ред. Пантелеева И.Ф., Селиванова Н.А. Москва – 1988.

Криминалистика / Под ред. Образцова В.Н. Москва – 1995.

Криминалистика / Под ред. Яблокова Н.П., Колдина В.Я. Москва – 1990.

Ларин А.М., Мудьюгин Г.Н. Руководство по расследованию убийств. Москва – 1974.

Лившиц Е.М., Белкин Р.С. Тактика следственных действий. Москва – 1997.

Матыщев А.А. Осмотр трупа по месте его обнаружения. Ленинград – 1989.

Методика расследования отдельных видов преступлений / Под ред. Митричева С.П. Москва – 1973.

Методика расследования преступлений / Под ред. Салтевского М.Д. Киев – 1974.

Миронов А.И. Осмотр места происшествия по делам об убийствах. Москва – 1958.

Мудьюгин Г.Н. Расследования убийств по дела