Actiuni Pentru Asigurarea Respectarii Dreptului European Indreptate Impotriva Statelor

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Asumarea îndeplinirii obligațiilor comunitare

I.1. Respectarea dreptului european

I.2. Legislația comunitară primară

I.3. Legislația comunitară secundară

Capitolul II. Procedura de infringement. Etapa pre-contencioasă

II.1. Necesitatea aplicării corespunzătoare a dreptului comunitar

II.2. Surse de declanșare a procedurii

II.3. Procedura prealabilă

Capitolul III. Procedura de infringement. Etapa contencioasă

III.1. Sesizarea

III.2. Soluționarea

III.3. Neconformarea

III.4. Efectele hotărârilor asupra Statelor Membre

Capitolul IV. Aplicarea dreptului Uniunii Europene

IV.1.Instrumente de detectare a neîndeplinirii obligațiilor

IV.2.Facilitarea respectărilor reglementărilor Uniunii Europene

IV.3.Proceduri de infrigement declanșate împotriva Statelor Membre

IV.4.Acțiuni lansate împotriva României

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Evoluțiile din ultimii ani din cadrul Uniunii Europene au făcut ca Statele Membre să se confrunte cu dificultăți în cadrul sistemelor lor naționale, atât pe plan politic, social, economic, cât și juridic. Procesul de aplicare a dreptului Uniunii Europene a întâmpinat probleme legate de asigurarea transpunerii normelor europene. Aplicarea principiilor dreptului Uniunii Europene diferă de la un stat la altul.

Scopul tezei vizează analiza modalităților prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene garantează aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene în toate Statele Membre. Uniunea Europeană nu își poate atinge obiectivele de politică dacă Statele Membre nu aplică efectiv dreptul Uniunii Europene. Responsabilitățile care revin Comisiei și, respectiv, Statelor Membre sunt clar definite în tratate. Statele Membre sunt responsabile pentru aplicarea corectă a acquis-ului, având obligația de a transpune directivele în mod corect și la timp. Comisia are responsabilitatea de a monitoriza eforturile Statelor Membre și de a asigura respectarea dreptului Uniunii Europene, inclusiv prin recurgerea la proceduri juridice formale.

Teza Acțiuni pentru asigurarea respectării Dreptului European îndreptate împotriva Statelor are în componență 4 Capitole, structurate, la rândul lor, în mai multe secțiuni, urmate de o secțiune destinată Concluziilor și Bibliografiei.

Capitolul I Asumarea îndeplinirii obligațiilor comunitare analizează actele normative din dreptul românesc care reglementează statutul României de membru al Uniunii Europene, stabilind apoi ierarhia de aplicare a normelor dreptului european.

În Capitolul al II-lea Procedura de infringement. Etapa pre-contencioasă, am prezentat cazurile în care poate fi declanșată aceasta etapă, excepțiile care nu necesită parcurgerea acestei etape, precum și entitățile competente în a o iniția. Astfel, în scopul punerii în aplicare eficace a politicilor, Comisia colaborează cu Statele Membre pentru a încerca să rezolve, în mod eficient și satisfăcător, problemele ridicate și plângerile adresate de cetățeni, întreprinderi, ONG-uri și alte părți interesate privind aplicarea dreptului Uniunii Europene, înainte de a lansa proceduri formale de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. În cazul în care aceste eforturi de soluționare a problemelor nu sunt încununate de succes, Comisia poate lansa proceduri formale de constatare a neîndeplinirii obligațiilor (în temeiul articolului 258 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene). Aceste proceduri pot viza fie transpunerea tardivă sau incorectă a directivelor, fie aplicarea necorespunzătoare a dreptului.

În Capitolul al III-lea, Procedura de infringement. Etapa contencioasă analizează mi-am îndreptat atenția în a prezenta stadiile care au ca finalitate constatarea neîndeplinirii obligațiilor asumate de către Statele Membre. În această fază Curtea de Justiție are competența de a constata dacă s-a produs sau nu o acțiune sau inacțiune din partea statului, aceasta lasând la aprecierea statului în cauză modul în care va duce la îndeplinire dispozițiile hotărârii.

Capitolul IV Aplicarea dreptului Uniunii Europene este dedicat prezentării metodelor folosite în vederea asigurării unei aplicări și implementări corecte a legislației comunitare. De altfel, reușita realizării numeroaselor obiectivele stabilite în tratate și în legislație depinde de aplicarea eficace a legislației comunitare în Statele Membre.

Cercetarea de față încearcă să analizeze modalitățile prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene garantează aplicarea uniformă a dreptului unional în toate Statele Membre ale Uniunii Europene. Activitatea normativă a Curții de Justiție reprezintă o particularitate a ordinii juridice unionale.

Aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene prezintă în continuare o serie de provocări pentru Statele Membre. Problemele apar frecvent în etapele inițiale de punere în aplicare, iar transpunerea tardivă devine din ce în ce mai problematică. Numărul procedurilor de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din cauza transpunerii tardive a înregistrat o creștere constantă în ultimii trei ani. Cu toate acestea, odată ce Comisia deschide proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, măsurile luate la nivel național sunt, de regulă, notificate fără întârziere, ceea ce duce la concluzia că mecanismele de soluționare a problemelor funcționează.

Secretul succesului Europei este modelul unic comunitar.

Uniunea nu își va atinge obiectivele în Europa

fără Statele Membre, iar Statele Membre

nu își vor atinge obiectivele în lume

fără Uniunea Europeană.

Capitolul I. Asumarea îndeplinirii obligațiilor comunitare

Respectarea dreptului european

Respectarea dreptului european și rangul acestuia în raport cu dreptul național este o obligație a României ca Stat Membru al Uniunii Europene și o obligație a judecătorilor în aplicarea normelor de drept. Legea comunitară este un sistem legal independent care are prioritate asupra prevederilor legii naționale. Încălcarea acestei obligații poate să atragă răspunderea juridică.

Actele normative din dreptul românesc care reglementează statutul României de membru al Uniunii Europene sunt Constituția și Legea nr. 157/24 mai 2005. Necesitatea revizuirii Constituției adoptate în 1991 a fost motivată de reformele de structură și substanță produse în viața socială, economică și politică a țării, în special de perspectiva îndeplinirii celor două obiective majore ale politicii externe românești: integrarea în Uniunea Europeană și aderarea la Alianța Nord-Atlantică. S-a urmărit, astfel, asigurarea temeiului constituțional al realizării procesului de integrare. Prin natura sa, dreptul Uniunii Europene deține o forță specifică de pătrundere în ordinea juridică a Statelor Membre. Autonomia ordinii juridice comunitare nu exclude, însă, colaborarea cu sistemele juridice internaționale, cooperare care este nu numai utilă, dar și necesară și care se exprimă, în principal, prin participarea autorităților statale la punerea în aplicare a dreptului Uniunii Europene.

La aplicarea dreptului Uniunii, se va ține seama de ierarhia normelor. Există o ierarhie a normelor, atât în interiorul dreptului Uniunii Europene, cât și în raporturile acestuia spre exterior, cu dispozițiile legale române. Astfel, în interiorul dreptului Uniunii, tratatele Uniunii Europene reprezintă drept primar față de regulamentele și directivele adoptate de organele Uniunii. De aceea, regulamentele și directivele emise trebuie interpretate de către instanțele naționale în conformitate cu prevederile tratatelor Uniunii Europene, în măsura în care necesită interpretare, iar interpretarea de către instanțe este permisă. Interpretarea dreptului Uniunii urmează regulilor dezvoltate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în acest scop. În raportul exterior al dreptului Uniunii Europene cu legile române, prevalează aplicarea dreptului Uniunii. Conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanțele naționale sunt obligate să interpreteze dreptul național în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, datorită priorității acestuia din urmă.

Dreptul Uniunii Europene reprezintă relațiile de tip nou apărute în spațiul european, relații care au creat o ordine juridică autonomă și diferită, atât de ordinea juridică internațională, cât și de cea națională. Statele Membre au acceptat transferarea către instituțiile Uniunii Europene a competenței de luare a deciziilor și de legiferare în domenii bine stabilite. Atunci când interesul general, cel urmărit de instituțiile Uniunii nu coincide cu interesul individual al statelor Membre sau când nu este corect interpretat sau respectat, apar încălcări ale dreptului comunitar de către Statele Membre.

Legislația comunitară primară

Ordinea de drept a Uniunii Europene face distincția între dreptul primar și dreptul secundar al Uniunii. Legislația comunitară primară (sau dreptul primar) include în primul rând Tratatele și alte acorduri cu un statut similar. Legislația comunitară primară este rezultatul negocierilor directe dintre Guvernele Statelor Membre. Aceste acorduri sunt concretizate sub forma Tratatelor, care trebuie ulterior ratificate de Parlamentele naționale. Aceeiași procedură se aplică oricăror amendamente ulterioare aduse Tratatelor. Tratatele definesc rolul și obligațiile instituțiilor Uniunii Europene și instituțiile implicate în procesul de decizie, precum și procedurile legislative, executive și juridice care sunt proprii dreptului comunitar și implementării acestuia.

Legislația primară include, în principal, următoarele documente:

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), Tratatul privind funcționarea UniuniiEuropene (TFUE), Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

acordurile internaționale;

principiile generale ale dreptului Uniunii

Tratatele, precum și principiile generale sunt în vârful ierarhiei normelor. În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale are aceeași valoare. Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeană sunt subordonate dreptului primar. Dreptul primar conține ordinea de drept comună și are aplicare nemijlocită în Statele Membre, având caracter obligatoriu și pentru instanțe.

Tratatul de la Lisabona a fost semnat la data de 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, ca urmare ratificării a sale de către toate Statele Membreale Uniunii Europene, potrivit propriilor tradiții constituționale. România a ratificat Tratatul prin Legea 13/2008. Tratatul de la Lisabona amendează principalele două tratate care reglementează, în acest moment, funcționarea Uniunii Europene: Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și Tratatul Uniunii Europene (TUE).

În conformitate cu dreptul primar, Uniunea Europeană nu beneficiază decât de competențe de executare limitate, punerea în aplicare a dreptului Uniunii intrând, în general, în competența Statelor Membre.

În numeroase cazuri, tratatele impun forma actului. Cu toate acestea, numeroase dispoziții nu sunt însoțite de recomandarea unui tip de act anume. În aceste cazuri, art. 296 al.(1)TFUE stabilește că instituțiile trebuie să aleagă tipul actului de adoptat de la caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile și a principiului proporționalității.

Tratatele fac prea puțin referire la principiile generale ale dreptului Uniunii. Aceste principii au fost dezvoltate în principal de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (securitate juridembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, ca urmare ratificării a sale de către toate Statele Membreale Uniunii Europene, potrivit propriilor tradiții constituționale. România a ratificat Tratatul prin Legea 13/2008. Tratatul de la Lisabona amendează principalele două tratate care reglementează, în acest moment, funcționarea Uniunii Europene: Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și Tratatul Uniunii Europene (TUE).

În conformitate cu dreptul primar, Uniunea Europeană nu beneficiază decât de competențe de executare limitate, punerea în aplicare a dreptului Uniunii intrând, în general, în competența Statelor Membre.

În numeroase cazuri, tratatele impun forma actului. Cu toate acestea, numeroase dispoziții nu sunt însoțite de recomandarea unui tip de act anume. În aceste cazuri, art. 296 al.(1)TFUE stabilește că instituțiile trebuie să aleagă tipul actului de adoptat de la caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile și a principiului proporționalității.

Tratatele fac prea puțin referire la principiile generale ale dreptului Uniunii. Aceste principii au fost dezvoltate în principal de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (securitate juridică, echilibrul instituțional, așteptări legitime). De altfel, jurisprudența Curții se află, de asemenea, la originea recunoașterii drepturilor fundamentale ca principii generale de drept ale Uniunii. Aceste principii sunt consacrate acum prin art. 6 al.(3) din TUE, care face trimitere la drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cum decurg din tradițiile constituționale comune ale Statelor Membre, precum și din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Uniunea Europeană poate încheia, în cadrul competențelor sale, acorduri internaționale cu țări terțe sau cu Organizații Internaționale (art. 216 al.(1)TFUE). Aceste acorduri sunt obligatorii pentru Uniune și pentru Statele Membre. Ele fac parte integrantă din cadrul juridic al Uniunii.

Legislația comunitară secundară

Dreptul secundar este format din actele normative formale, emise de organele Uniunii Europene, enumerate în art. 288 TFUE. Aceste acte sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul. Instituțiile Uniunii pot adopta astfel de acte juridice doar dacă o dispoziție a tratatelor le conferă competență în acest sens. Tratatul de la Lisabona precizează sfera de aplicare a competențelor Uniunii, clasificându-le în trei categorii, respectiv competențe exclusive, competențe partajate și competențe de sprijin, în temeiul cărora Uniunea Europeană adoptă măsuri de sprijin sau de completare a politicilor Statelor Membre. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, numărul actelor juridice ale Uniunii s-a redus, în scopul simplificării. Conform Tratatului de la Lisabona, metoda comunitară se aplică tuturor politicilor europene, cu excepția Politicii Externe și de Securitate Comune. Tratatul de la Lisabona a instaurat o ierarhie a normelor de drept derivat, stabilind, la articolele 289, 290 și 291 TFUE, o distincție precisă între actele legislative, actele delegate și actele de punere în aplicare.

Regulamentul este actul juridic al Uniunii Europene obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil nemijlocit în toate Statele Membre. Regulamentul are aplicabilitate generală, ca o lege internă și trebuie respectat integral de cei cărora li se aplică (persoane private, State Membre, instituții ale Uniunii). Regulamentul se aplică direct în toate Statele Membre încă de la intrarea sa în vigoare, fără a fi necesar un act de transpunere la nivel național. Regulamentul intră în vigoare la data prevăzută în cadrul acestuia sau, în absența unei prevederi în acest sens, în a douăzecea zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Regulamentul urmărește asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii în toate Statele Membre. De asemenea, o consecință a regulamentului este aceea de a face inaplicabile normele naționale incompatibile cu clauzele materiale pe care le conține acesta.

Interpretarea Regulamentelor Uniunii Europenese face în funcție de regulile dezvoltate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru interpretarea dreptului Uniunii, cât și în limitele în care instanțele naționale au competența interpretării dispozițiilor, fără a fi necesară solicitarea unei hotărâri preliminare din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene. Statelor Membre le este interzisă orice acțiune legislativă prin intermediul căreia regulamentele să fie transpuse în dreptul intern. De asemenea, este interzisă orice dublare între normele naționale și prevederile unui Regulament. Pentru aplicarea corectă și completă a Regulamentelor este permisă adoptarea de acte normative prin care sunt create structurile necesare punerii în aplicare a Regulamentelor, acțiune denumită implementare, și care este diferită de transpunere.

Directiva are caracter obligatoriu pentru Statele Membre destinatare (unul singur, mai multe sau totalitatea acestora) în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, dar lasă autoritățile naționale să aleagă forma și metodele. Legiuitorul național trebuie să adopte un act de transpunere (măsură națională de punere în aplicare) în dreptul intern, care adaptează legislația națională conform obiectivelor definite în directivă. Statele Membre dispun, pentru transpunere, de o anumită flexibilitate care le permite să țină cont despecificul național.

Directiva presupune intervenția autorităților naționale pentru ca ea să producă efecte juridice în dreptul intern al fiecărui Stat Membru destinatar. Directiva crează în sarcina destinatarilor o obligație de a adopta o măsurile necesare pentru aplicarea sa efectivă în ordinea juridică internă a acestora. Obligația decurge direct din cerința impusă de art. 288 al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene și se regăsește și în principiul cooperării loiale a Statelor Membre. Spre deosebire de regulamente, care se aplică nemijlocit în fiecare Stat Membru, directivele sunt reglementări cadru, ale căror obiective trebuie realizate prin legislația internă a fiecărui Stat Membru, în termenul stabilit în directivă. Alegerea formei și a mijloacelor de aplicare se face de către Statele Membre, ținându-se cont de obiectivele directivei, care sunt obligatorii pentru fiecare Stat Membru. Deoarece directivele se adresează numai Statelor Membre și sunt obligatorii numai pentru acestea, dispozițiile lor nu au efect direct în relațiile dintre cetățeni. Chiar și dispozițiile clare, precise și necondiționate din directive, prin care sunt stabilite drepturi sau obligații individuale, nu se aplică în mod nemijlocit în relațiile de drept privat.În cazul în care directiva nu a fost implementată prin legislația internă în termenul stabilit de directivă, judecătorul, în mod excepțional, va aplica nemijlocit dispozițiile directivei, dacă și în măsura în care acestea sunt, în sine, suficient de precise, pentru o aplicare nemijlocită.

Transpunerea directivei este operațiunea prin care Statul Membru destinatar procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în practică. Transpunerea presupune adoptarea de către Statele Membre a măsurilor naționale de executare, adecvate și în termen, a directivelor. Statele sunt libere să aleagă instrumentele legislative oportune, dar acestea trebuie să aibă caracter coercitiv. Drepturile și obligațiile ce decurg din directive trebuie să fie determinate clar și precis, pentru ca cetățenii să aibă posibilitatea să se prevaleze de ele. Transpunerea directivei nu se realizează întotdeauna prin adoptarea unei legi speciale. De multe ori sunt incluse dispoziții corespunzătoare în legile naționale existente. Transpunerea trebuie să se facă, în principiu, cu respectarea formelor și a procedurilor dreptului național, potrivit principiului autonomiei instituționale, conform căruia, Statele Membre dețin competența exclusivă pentru a determina organele care vor fi însărcinate cu executare dreptului Uniunii Europene, fie că este vorba de atribuirea constituțională a acestor puteri de executarea legislatorului sau Guvernului, de executarea de către entități federale sau descentralizate, de delegarea către servicii specializate sau a unor persoane juridice distinct ale statului, sau de o competență jurisdicțională. Acest principiu semnifică și faptul că Statele Membre dispun de competența de e fixa regulile de formă și de procedură aplicabile executării dreptului Uniunii Europene.

Instanța națională va interpreta normele naționale de transpunere a directivei cât mai aproape de textul și scopul directivei, pentru a atinge obiectivul stabilit de către aceasta. În acest scop, instanțele naționale, luând în considerare ansamblul dreptului intern, vor porni de la ideea că Statul Membru a dorit să respecte în totalitate obligațiile care îi revin conform directivei. Astfel, instanțele naționale vor interpreta dreptul național în așa fel încât să nu se ajungă la coliziuni cu directiva, în măsura în care metodele de interpretare a normelor naționale permit o astfel de interpretare. Această obligație există și atunci când instanțele naționale trebuie să limiteze întinderea dispoziției naționale în acest scop. Se înțelege de la sine că obligația interpretării în conformitate cu dispozițiile dreptului comunitar este limitată de principiile generale de drept, în special de principiul securității juridice.

Obligația de transpunere presupune o serie de cerințe atât din punct de vedere a fondului, care trebuie să fie conform cu directiva care trebuie tranpusă, fără a fi o simplă traducere a acesteia, dar și al formei, fiind prevăzută o procedură de notificare, realizarea unui tabel de concordanță și alte condiții de formă și implicând o colaborare și coordonare strânse între diferite organe ale statului.

În principiu, directivele nu sunt direct aplicabile, dar Curtea de Justiție a Uniunii Europene ahotărât totuși că o dispoziție ar putea, în mod excepțional, să producă efecte directe într-un Stat Membru, fără ca acesta să fi adoptat, în prealabil, vreun act de transpunere, dacă se reunesc următoarele condiții: transpunerea în dreptul intern nu a avut loc sau s-a efectuat incorect; dispozițiile directivei sunt necondiționate și suficient de clare și precise, și dispozițiile directivei conferă drepturi persoanelor. Atunci când sunt reunite aceste condiții, o persoană poate să recurgă la dispoziția în cauză în fața autorității publice. Chiar dacă o dispoziție nu acordă nici un drept persoanelor și, astfel, sunt reunite doar prima și a doua condiție, autoritățile Statului Membru au obligația juridică de a ține cont de directiva netranspusă. Jurisprudența menționată mai sus se sprijină, în principal, pe argumentele efectului util, al reprimării comportamentelor contrare tratatului și al protecției jurisdicționale. În schimb, o persoană nu poate să invoce direct, împotriva unei alte personae (efect orizontal), efectul direct al unei directive netranspuse.

Decizia este actul juridic din dreptul comunitar care servește reglementării, cu caracter obligatoriu, a unor cazuri individuale. Decizia este obligatorie în toate părțile sale pentru aceia pe care îi denumește, adresanții putând fi atât persoane individuale, cât și State Membre. Așadar, este vorba despre acte administrative ale executivului comunitar, ca de exemplu în cazul aplicării unei amenzi contravenționale împotriva unei întreprinderi care încalcă reglementările anti-cartel.Împotriva deciziilor organelor Uniunii Europene, există posibilitatea adresării directe la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Instanțele naționale nu au competența de a decide în asemenea situații. În cazul în care decizia într-un dosar aflat la o instanță națională depinde de validitatea unei decizii emise de un organ al Uniunii Europene, iar respectiva instanță națională consideră decizia ca nefiind validă, trebuie să se adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, pentru a obține o hotărâre preliminară.

Decizia se utilizează pentru soluționarea unor situații concrete, specifice anumitor destinatari. O persoană poate să își invoce drepturile acordate printr-o decizie adresată unui Stat Membru doar dacă acesta din urmă a adoptat un act de transpunere. Deciziile sunt aplicabile direct în aceleași condiții ca o directivă.

Deciziile-cadru au reprezentat singurul instrument de cooperare judiciară și pentru armonizarea prevederilor legale în domeniul dreptului penal și al dreptului procesual penal între Statele Membre. până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în condițiile în care CE nu avea competența de reglementare în acest domeniu. Consiliul, la inițiativa unui Stat Membru sau a Comisiei, putea adopta, în unanimitate, decizii-cadru pentru armonizarea dispozițiilor legale și administrative ale Statelor Membre, în scopul prevenirii și combaterii infracționalității.

Recomandările și avizele nu creează niciun drept și nici o obligație pentru destinatari, dar pot furniza indicații cu privire la interpretarea și conținutul dreptului Uniunii Europene. Aceste izvoare reprezintă instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor și legislațiilor. Dacă avizele adresate de Comisie acțiunilor sau statelor nu exprimă de fapt decât o opinie, recomandările Comisiei și Consiliului invită să se adopte o regulă sau alta de conduită, aparținând unor tipuri de directive neobligatorii și jucând concret un rol negociabil de sursă indirect de apropiere a legislațiilor naționale.

Capitolul II. Procedura de infringement. Etapa pre-contencioasă

Necesitatea aplicării corespunzătoare a dreptului comunitar

În contextul politico-economic european actual, procedura de infringement a devenit poate cel mai mediatizat instrument prin care se asigură aplicarea dreptului comunitar de către Statele Membre. În cazul oricărui Stat Membru împotriva căruia este declanșată, mijloacele de comunicare în masă trag un semnal de alarmă virulent asupra inițierii procedurii și a consecințelor pe care le poate suferi Statul Membru.

Uniunea Europeană este o organizație specială, bazată pe sistemul integrării, conform căruia Statele Membre au acceptat să transfere instituțiilor Uniunii Europene competența de luare a deciziilor și de legiferare în domenii bine determinate. Încălcările dreptului comunitar de către Statele Membre pot duce fie la inițierea unei acțiuni de către Comisia Europeană, la Luxemburg, împotriva Statelor Membre care nu își îndeplinesc obligațiile ce le revin în calitate de membru, fie la o acțiune ce poate fi introdusă în fața instanțelor naționale de către resortisanții Uniunii Europene, pentru repararea prejudiciilor care decurg din încălcări ale dreptului Uniunii Europene imputabile Statelor Membre.

Astfel, printre sarcinile încredințate Comisiei Europene se numără și aceea de a asigura aplicarea corespunzătoare a dreptului comunitar. Principala componentă a acestei sarcini a Comisiei constă în monitorizarea gradului în care Statele Membre se conformează dreptului comunitar și în reacția față de cazurile de neconformare. Procedura de infringement este principalul mijloc pe care îl are la dispoziție Comisia Europeană pentru a sancționa State care nu respectă dreptul european. Procedura se aplică oricărui domeniu reglementat de dreptul comunitar.

Așadar, procedura de infringement constă în orice acțiune declanșată împotriva unui Stat Membru al Comunității Europene care nu-și îndeplinește obligațiile asumate în urma semnării Tratatului Uniunii Europene sau prin legislația comunitară secundară. Nerespectarea normelor europene din domeniul protecției mediului este cotată a fi prima cauză care duce la declanșarea procedurii de infringement. Procedura propriu-zisă de infringement constă fie în acționarea în judecată a statului care a încălcat dispozițiile legislației comunitare, fie în aplicarea de amenzi foarte mari celor care s-au abătut de la politica comunitară. De la data aderării, România este supusă și ea procedurii de infringement. Prin urmare, statul român, prin autoritățile sale, este obligat să aplice în totalitate acquis-ul comunitar și să-l transpună în plan național. Orice încălcare a obligației de notificare a Comisiei Europene de către Statele Membre, inclusiv de către România, atrage după sine aplicarea procedurii de infringement. Comunitatea Europeană a creat un sistem electronic de notificare rapidă (ENS) prin intermediul căruia statele comunitare transmit datele cu privire la îndeplinirea obligatiilor pe care le au. Sistemul electronic este prevăzut cu o procedură de validare națională, centralizată, la care România, ca Stat Membru, are acces online. România trebuie să respecte procedura de notificare, în termenele stabilitate.

Acțiunile comunitare sunt acele pârghii, posibilități, mijloace sau prerogative virtuale și legale acordate subiecților dreptului comunitar prin care aceștia pot solicita concursul organelor jurisdicționale comunitare în vederea apărării prerogativelor sau drepturilor lor sau în vederea supravegherii obiective a respectării legalității de către instituțiile comunitare. Acțiunea în constatarea încălcării tratatelor comunitare de către Statele Membre reprezintă instrumentul de control tipic al Comisiei în limita competențelor sale în raport cu Statele Membre. Prin acest mecanism al acțiunilor de constatare a încălcărilor aduse tratatelor, Comisia supraveghează ca Statele Membre să nu exercite din nou pe cont propriu competențe, atribute ale suveranității lor la care au renunțat odată în favoarea Comunităților, sa nu aibă loc o renaționalizare unilaterală a competențelor comunitare. În cazul constatării unor astfel de încălcări se naște un litigiu de natură constituțională, care în domeniul comunitar deține o importanță majoră.

Surse de declanșare a procedurii

Acțiunea în constatarea încălcării tratatelor comunitare are o funcție exclusivă de drept obiectiv, anume impunerea uniformă și asigurarea respectării dreptului comunitar. În cadrul acestei acțiuni nu se prevalează nimeni de încălcarea unor drepturi subiective. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor poate fi inițiată fie de către Comisie, cazul cel mai frecvent întâlnit în practică, fie de către un Stat Membru.

Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor cunoscută ca și procedura de infringement permite Curții de Justiție să controleze modul în care Statele Membre își respectă obligațiile care le revin în temeiul dreptului european. Neîndeplinirea obligațiilor poate decurge din instrumente juridice (legi, decrete, decizii administrative) sau poate rezulta din fapte (practici administrative). Neîndeplinirea obligațiilor poate fi consecința unor comportamente pozitive (acțiuni) sau negative (abțineri și omisiuni). Astfel, acțiunile pot consta, spre exemplu, în adoptarea unui text contrar dreptului european sau în refuzul intenționat de a abroga o măsură internă contrarie. Abținerile sau omisiunile pot consta în întârzieri în transpunerea unei directive sau în necomunicarea de către Statele Membre către Comisie a măsurilor naționale de punere în aplicare. Actul trebuie să fie imputabil Statului Membru. Din această cauză, noțiunea de stat este interpretată în sens larg de către Curtea de Justiție, în măsura în care poate fi vorba de toate organismele sale, cum sunt Guvernul, Parlamentul, entitățile federate sau colectivitățile de la nivel substatal.

Capacitatea procesuală activă o posedă Comisia și Statele Membre. Această acțiune nu poate fi inițiată de persoanele private pentru protecția drepturilor individuale în Comunitate, dar acestea pot sesiza Comisia la o încălcare a tratatelor de către Statelor Membre și pot să ceară inițierea unei acțiuni. Cu toate acestea, Comisia este liberă să dea sau să nu dea curs unei astfel de solicitări, persoanele private neavând posibilitate de a ataca decizia Comisiei. Persoanele pot, de asemenea, invoca în fața Tribunalelor Naționale chestiuni de legalitate a comportamentelor statelor, în scopul obținerii unei hotărâri preliminare.

Alte surse de informație pentru Comisie sunt: rapoartele Statelor Membre privind stadiul transpunerii directivelor comunitare, presa, parlamentarii europeni, organizațille societății civile. De asemenea, dacă încălcările reclamate au fost odată stabilite de Curtea de Justiție, pe acest temei persoanele private pot formula pretenții la despăgubire în funcție de împrejurări, împotriva propriilor lor state sau împotriva unui alt Stat Membru pe baza dreptului național sau comunitar așa cum a fost în cazul.

Reclamanții nu au obligația de a demonstra un interes oficial în depunerea plângerii. Ei nu trebuie să dovedească faptul că sunt direct interesați de încălcarea dreptului comunitar. Pentru a fi admisibilă, o plângere trebuie doar să se refere la o încălcare a dreptului comunitar de către un Stat Membru și să nu aibă o legătură directă cu un litigiu privat.

Capacitatea procesuală pasivă pot avea numai Statele Membre, indiferent de autoritatea națională, regională sau locală a sa pentru care neconformitatea/încălcarea îi este imputabilă.
Nu au astfel de capacitate organele de stat sau statele componente ale unui stat federativ, ci numai Statele Membre, cărora le este imputabil comportamentul care contravine dreptului comunitar.

Această acțiune poate fi introdusă la Curtea de Justiție numai dacă reclamantul face dovada că a parcurs procedura prealabilă, procedură care are menirea de a face posibilă rezolvarea pe cale amiabilă a divergențelor cu evitarea confruntărilor în fața instanței cu scopul de a proteja pe cât posibil suveranitatea Statelor Membre. Procedura prealabilă prevede schimbarea reciprocă a punctelor de vedere între viitorul reclamant și viitorul pârât, respectiv stabilirea unor termene pentru reproducerea, reinstaurarea situației conforme cu dreptul comunitar. În cadrul acestei proceduri prealabile are loc protejarea suveranității Statului Membru, precum și delimitarea obiectului acțiunii viitoare, al litigiului ce va fi adus în fața Curții. Se crează astfel o legătură între procedura prealabilă și cea propriu-zisă, unde nu se mai admite lărgirea procedurii sau a obiectului acțiunii. În schimb, se admite restrângerea acestui obiect.

În ceea e privește condițiile pentru admisibilitatea acțiunii Comisiei, este necesară existența unei neîndepliniri de Statele Membre a obligațiilor lor (dacă sunt în discuție obligații preexistente, de diligență, de rezultat, comportamente negative, de abținere, unele determinate în textele Tratatelor, altele apelându-se la legislația subsidiară). Pot fi avute în vedere și obligații ce rezultă din principiile generale ale dreptului, recunoscute ca parte a dreptului comunitar, când încălcarea se produce în contextual unei obligații din reglementarea comunitară. Neîndeplinirea obligațiilor poate surveni și dacă Statul nu a acționat spre a împiedica alte organisme de a încălca dreptul comunitar. Comisia poate declanșa procedura de fiecare dată când ea își formează convingerea că un Stat Membru nu și-a îndeplinit obligația conform dreptului comunitar, fără a-i fi pretins să facă vreo distincție bazată pe natura sau gravitatea încălcării, iar faptul că o asemenea neîndeplinire nu are efecte negative nu este relevant.

Conform prevederilor art. 17 al.1 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Există trei tipuri de încălcări ale legislației care determină declanșarea procedurii de infringement de către Comisie și anume:

a) Omiterea notificării actelor normative naționale care transpun și implementează directivele – Statele Membre au obligația de a notifica atât legislația de transpunere, cât și cea care asigură implementarea;

b) Neconformarea legislației naționale la cerințele normelor comunitare – Statele Membre au obligația ca legislația națională să fie în deplină concordanță cu cerințele comunitare;

c) Aplicarea necorespunzătoare a actelor normative comunitare – Statele Membre au obligația de a asigura aplicarea întocmai a dispozițiilor comunitare de transpunere.

Acțiunea se are ca scop constatarea, prin intermediul Curții de Justiție dacă un Stat Membru a interpretat eronat o parte a legislației Uniunii, fie un articol din tratatele constitutive, fie un regulament, o directivă, o decizie sau un acord internațional semnat și ratificat de comunitate. Această interpretare eronată poate rezulta fie dintr-un act (o lege adoptată de un Stat Membru care este contrară dreptului Uniunii), fie dintr-o omisiune (în absența unei legislații interne care să permită transpunerea și implementarea unei directive).

Acest tip de acțiune se încadrează în categoria acțiunilor care urmăresc să garanteze respectarea sau să sancționeze nerespectarea dreptului Uniunii de către Statele Membre. Constatarea jurisdicțională a acestei situații trebuie să conducă statul în culpă să adopte toate măsurile necesare pentru a pune capăt poziției sale de neglijare a obligațiilor asumate. Aproximativ ¾ din procedurile și hotărârile pronunțate se referă la executarea directivelor.

Neexecutarea obligațiilor izvorâte dintr-o directivă are în vedere atât transpunerea tardivă

în legislația internă, după prescrierea termenului de transpunere, cât și o transpunere greșită sau

lipsa unei transpuneri. Procedura permite să se tranșeze dificultățile de interpretare a dispozițiilor

directivei asupra cărora statul, respectiv Comisia nu au putut ajunge la un consens. Drept urmare,

Comisia va aprecia oportunitatea angajării procedurii și opțiunea de lărgire sau omisiune la care dă naștere această procedură.

Neîndeplinirea obligațiilor există indiferent care este organul statului a cărei acțiune sau inacțiune este la originea situației create, chiar dacă în cauză este o instituție care din punct de vedere constituțional este independentă (de exemplu, puterea judecătorească, dacă aceasta încalcă în mod deliberat dreptul Uniunii, refuză să aplice hotărârile instanțelor europene sau refuză sistematic să declanșeze procedura preliminară în interpretare când are obligația legală de a o face). Astfel, responsabilitatea Statului se extinde și asupra acțiunii sau inacțiunii greșite a autorităților locale sau descentralizate (repartizarea competențelor la nivelul Statului Membru este neopozabilă Comisiei stat membru pronunță o decizie incompatibil). Neîndeplinirea obligațiilor poate fi constatată chiar dacă autorul direct este o societate privată, din moment ce există raporturi juridice între societate și stat. Atunci când Comisia ar dori să constrângă o întreprindere să respecte dreptul Uniunii, când comportamentul acestei întreprinderi este conform exigenței unei legi naționale, instituția comunitară va trebui în prealabil să acționeze în fața Curții de Justiție, pentru ca aceasta să constate că legea națională este incompatibilă cu o dispoziție a dreptului Uniunii.

Modalitățile de identificare a cazurilor de încălcare a dreptului comunitar de către statele membre care pot conduce la declanșarea procedurii de infringement sunt:

a) Sesizarea automată a situațiilor de omitere a notificării legislației naționale de transpunere – Comisia Europeană beneficiază de un sistem informațional care permite această sesizare, determinând declanșarea automată a procedurii pentru astfel de cazuri (de exemplu, atunci când verifică conformitatea unei legislații naționale cu o directivă europeană ce trebuie implementată), conform art. 258 TFUE (ex-art. 226 TCE):

În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile.

În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

b) O plângere înaintată Comisiei Europene de orice persoană fizică sau juridică având ca obiect orice măsură (legislativă, de reglementare sau administrativă) sau practică a unui Stat Membru pe care o consideră incompatibilă cu normele comunitare – condiția necesar a fi îndeplinită pentru ca plângerea să fie admisibilă este ca aceasta să se refere la încălcarea unei norme comunitare de către un Stat Membru, conform art. 259 TFUE (- ex-art. 227 TCE):

Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor.

Înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru o acțiune întemeiată pe o pretinsă încălcare a obligațiilor care îi revin în temeiul tratatelor, acesta trebuie să sesizeze Comisia.

Comisia emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să își prezinte în contradictoriu observațiile scrise și orale.

În cazul în care Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la introducerea cererii, absența avizului nu împiedică sesizarea Curții.

Este recomandat, înainte de sau în același timp cu depunerea unei plângeri la Comisie, să se încerce obținerea remedierii situației din partea autorităților naționale (administrative sau judiciare).

Odată primită plângerea, Comisia are puterea discreționară de a decide asupra acesteia. În termen de 1 an Comisia trebuie fie să închidă cazul, fie să treacă la etapa următoare. Reclamantul este informat prin intermediul Direcției Generale care se ocupă de domeniul respectiv asupra acțiunilor întreprinse de Comisie ca răspuns la plângerea sa, asupra deciziei de a declanșa procedura de infringement împotriva unui stat, precum și asupra oricărei acțiuni legale.

c) Propriile investigații ale Comisiei – în această categorie se înscriu:

Rapoartele întocmite de Statele Membre privind modul în care actele comunitare s-au implementat în fiecare Stat Membru;

Întrebările adresate de Parlamentul European, în urma cărora, Comisia se poate autosesiza și poate declanșa procedura de infringement;

Petițiile primite de Parlamentul European și transmise Comisiei pentru soluționare. Din analiza acestora, Comisia poate ajunge la concluzia că un Stat Membru nu a respectat dreptul comunitar.

3. Procedura prealabilă

Procedura de încălcare a dreptului comunitar este, așa cum se deduce din interpretarea prevederilor Tratatului, o procedură administrativă, necontencioasă și prelitigioasă, care se poate finaliza, în anumite situații (de continuare a neconformității sau încălcării) cu o acțiune prin care este sesizată Curtea Europeană de Justiție, acțiune denumită "acțiune pentru nerespectare" (action for non-compliance).

Înainte de demararea propriu-zisă a unei astfel de proceduri și mai ales atunci când există o

plângere, Comisia poate efectua cercetări prin care specialiștii săi adună mai multe informații cu scopul de a determina cu precieze natura încălcării, situația de fapt și normele naționale incidentale. Scopul procedurii necontencioase este de a permite Statului Membru ca în mod voluntar să se conformeze cu dreptul comunitar. Sunt demarate și consultări cu Statul Membru, iar dacă acestea nu se dovedesc eficiente, se va declanșa procedura legală.

Procedura prealabilă obligatorie este modalitatea prin care statele nesocotite că au încălcat obligațiile nu sunt atât de expuse public cum o fac în fața Curții de Justiție, această posibilitate constând în schimbarea reciprocă a punctelor de vedere, respectiv stabilirea unor termene pentru îndreptarea situației create. Alături de protejarea suveranității statelor membre, în cadrul procedurii prealabile obligatorii are loc și delimitarea obiectului acțiunii viitoare, deoarece dacă statele nu ajung la un acord, obiectul procedurii determină obiectul litigiului ce va fi adus în fața Curții de Justiție. În acest fel are loc o conexiune între procedura prealabilă și procedura în fața instanței de judecată.

Neîndeplinirea unor obligații nu se poate produce decât dacă sunt în discuție obligații preexistente. Ele sunt de o anumită natură și întindere, putând fi atât obligații de diligență, cât și obligații de rezultat. Dar, textele Tratatelor reglementează în realitate un ansamblu de comportamente, care uneori pot fi negative sau de abținere, pe de altă parte unele obligații sunt strict sau suficient determinate în unele dintre textele Tratatelor, în timp ce altele nu pot fi precis determinate decât apelându-se la legislația subsidiară. În teorie nimic nu se opune ca o decizie jurisdicțională să constituie o neîndeplinire, dar în practică se preferă calea trimiterilor pentru pronunțarea hotărârilor preliminare, fără ca să se procedeze la cenzurarea în acel mod a jurisdicțiilor interne, tot astfel chiar și un act de valoare constituțională să constituie o neîndeplinire sau o încălcare. Pot fi avute în vedere chiar și obligațiile care rezultă din principiile generale ale dreptului recunoscute ca parte a dreptului comunitar, când încălcarea lor se produce în contextul unei obligații din reglementarea comunitară.

Este necesar ca o neîndeplinire să fie calificată precis și să nu fie întemeiată pe prezumție. Această cerință se impune pentru a da posibilitatea Curții de Justiție să se pronunțe în cunoștință de cauză. În acest sens, s-a decis că în absența unor detalii suficiente cu privire la unul dintre factorii esențiali din actul comunitar, obiectul obligației impuse Statului rămâne nedeterminat până ce Comisia va fi în situația de a specifica pentru Guvernul acelui stat, cu precizia cerută, domeniul obligației și limitele acesteia. Sub un alt aspect, cerința neîndeplinirii unei obligații precise duce, în caz de inacțiune la subordonarea acțiunii simplei constatări a neîndeplinirii obligației și nu probei unei oarecare opoziții din partea statului membru respectiv.

Păstrarea neschimbată a unor prevederi din legislația Statului Membru generează o stare ambiguă a afacerilor prin menținerea unei stări de incertitudine pentru resortisanții din alte State Membre de a invoca dreptul comunitar. De asemenea, dacă o legislație cuprinde o încălcare implicită a Tratatului, ea nu mai poate fi justificată pe baza principiului general de drept că tot ceea ce nu este interzis este permis.

S-a apreciat că o reglementare națională care nu conține nici o prevedere esențială de transpunere a unei directive, ci pur și simplu se referă la legislația care urmează să pună în aplicare prevederile destinate să o transpună, nu poate fi privită ca realizând o transpunere efectivă și completă a acestei directive.

În ceea ce privește modul de desfășurare al procedurii aceasta presupune mai multe etape și poate înceta înainte de a fi parcurse în întregime toate etapele prin conformarea statelor.

Procedura de infringement constă în orice actiune declanșată impotriva unui Stat Membru al Comunității Europene care nu-și îndeplinește obligațiile asumate în urma semnării Tratatului Uniunii Europene sau prin legislația comunitară secundară. Procedura propriu-zisă de infringement constă fie în acționarea în judecată a Statului care a încălcat dispozițiile legislației comunitare, fie în aplicarea de amenzi celor care s-au abătut de la politica comunitară. De la data aderarii, România este supusă procedurii de infringement. Prin urmare, Statul Român, prin autoritățile sale, este obligat să aplice în totalitate acquis-ul comunitar și să-l transpună în plan național. Orice încălcare a obligației de notificare a Comisiei Europene de către Statele Membre, inclusiv de către România, atrage după sine aplicarea procedurii de infringement.

Cazurile în care se aplică procedura de infrigement sunt cele în care Comisia Europeană sesizează că anumite prevederi ale legislației unui Stat Membru al Uniunii Europene încalcă legislația comunitară. Această constatare are loc fie în urma unei plângeri primite, a unei investigații proprii sau datorită lipsei notificării privind transpunerea obiectivelor comunitare de către respectivul Stat Membru.

Procedura prealabilă se împarte în trei etape, iar în funcție de calitatea reclamantului:

Dacă reclamant este Comisia:

Prin reprezentanța permanentă, se trimite o cerere de informare, cerere la care statul

respectiv trebuie să răspundă într-un termen de două luni sau, dacă există urgență într-un timp mai scurt. Dacă nu dă curs acestei solicitări, Comisia va adresa o invitație formală de a răspunde, cu referire la obligația de cooperare. Cazul este clasat dacă din răspunsul dat de Statul respectiv reiese că obligațiile au fost respectate. Dimpotrivă, dacă Statul nu răspunde invitației sau nu demonstrează că și-ar fi îndeplinit aceste obligații, Comisia poate să inițieze formal faza prealabilă a procedurii de constatare a neîndeplinirii.

Procedura oficială se declanșează prin adresarea scrisorii de notificare, pe care Comisia o trimite Statului Membru vizat, în care va fixa obiectul litigiului înfățișat, problemele litigioase și elementele necesare, dând posibilitatea statului să-și pregătească apărarea, de a formula obiecții și de a se apăra în situația în care nu împărtășește punctul de vedere al Comisiei, într-un interval de timp limitat. Trebuie să reiasă acțiunea/inacțiunea comisă de Statul Membru vizat care a dus la neîndeplinirea obligațiilor ce decurg din tratat. Este necesar să fie pretinsă o neîndeplinire a obligațiilor pentru ca să se adreseze o scrisoare formală, astfel că ea nu are obiect dacă, spre exemplu măsura despre care se pretinde că a încălcat dreptul comunitar există numai în formă de proiect, și în consecință acțiunea Comisiei este declarată inadmisibilă în absența unei scrisori formale.

Comisia a stabilit câteva priorități care vor avea impact asupra tratării plângerilor, respectiv: încălcările care cauzează cea mai mare prejudiciere a ordinii juridice a Uniunii Europene, adică netranspunerea directivelor și neluarea măsurilor naționale pentru a se da urmare dreptului comunitar în general, cazurile orizontale de aplicare incorectă, în special acelea descoperite dintr-o serie de plângeri specifice din partea persoanelor, încălcările grave ale intereselor pe care legislația este prezumată a le proteja, încălcările relative la cofinanțarea comunitară. Tratatul nu prevede durata discuțiilor formale, ea fiind doar la dispoziția negociatorilor. În practică aceasta durează circa o lună, iar conform studiilor, un procent cuprins între 10-40% dintre litigii se rezolvă în această fază.

Din momentul în care Comisia este convinsă că nu există nici o neîndeplinire a obligațiilor, ea va renunța la orice acțiune viitoare. Acțiunea Comisiei va fi inadmisibilă dacă ea va continua procedura până în faza jurisdicțională, deși statul membru a răspuns favorabil cererilor sale.

În absența răspunsului sau dacă acesta este insuficient, iar încălcarea identificată continuă,

Comisia poate decide continuare procedurii.

Scrisoarea de punere în întârziere (preaviz formal) delimitează obiectul litigiului și indică Statul Membru. Acțiunea pentru netranspunerea unei directive nu are vreo prevedere care să sancționeze nerăspunsul la preaviz. Astfel, Comisia va expune în avizul motivat propria evaluare a observațiilor primate după expirarea termenului. În timpul discuțiilor, Comisia nu-și poate extinde considerațiile dincolo de cele menționate în scrisoare.

După primirea scrisorii, Statul Membru are posibilitatea prezentării observațiilor proprii

cu privire la acuzația adusă, sau măsurile luate pentru intrarea în legalitate, dacă recunoaște încălcarea ordinii juridice comunitare. Statul poate lăsa somația fără răspuns, observațiile de răspuns ale pârâtului neconstituind motiv de admisibilitate pentru acțiune, singurele condiții de respectat fiind trimiterea somației și avizul motivat.

Scrisoarea va include doar un sumar al deciziei Comisiei, Comisia putând completa ulterior scrisoarea de notificare. Scopul scrisorii de notificare este de a oferi Statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta explicațiile referitoare la problema semnalată. De obicei se prezintă în scrisoare un singur caz de infringement, dar pot exista situații în care să existe o anexă la aceasta în care să fie prezentate și alte situații de infringement.

În mod obișnuit, termenul de răspuns la această scrisoare este de două luni, neputându-se invoca perioada de vacanță ca motiv pentru prelungirea lui. Totuși, termenul poate fi prelungit la cererea Statului Membru, dacă este prima cerere de acest fel din partea Statului Membru, dar poate fi și de o săptămână sau chiar mai puțin, în funcție de gravitatea și evidența încălcării. Totuși, termenul cu care va fi prelungit termenul inițial de răspuns nu va putea fi mai mare decât cel dintâi. Statul Membru sesizat își poate prezenta prin răspuns argumentele referitoare la problema identificată.

Dacă, la expirarea termenului prevăzut în notificare, Statul nu își îndeplinește obligațiile, Comisia va putea emite un aviz motivat, care se va baza pe elementele cuprinse în notificare. Avizul motivat constituie și baza procedurii contencioase ulterioare, Comisia neputând introduce în plângerea sa alte motive in afară de cele care figurează în aviz.

Deși Comisia, în calitate de gardian al tratatului, desfășoară propriile anchete pentru a detecta încălcări ale dreptului Uniunii, cetățenii, întreprinderile și organizațiile interesate contribuie în mod semnificativ la această activitate de monitorizare, prin raportarea deficiențelor în materie de transpunere și/sau aplicare a dreptului Uniunii Europene de către autoritățile Statelor Membre. După detectarea problemelor, au loc discuții bilaterale între Comisie și Statul Membru în cauză, în vederea remedierii acestora, în măsura posibilului, utilizându-se platforma EU Pilot. Plângerile sunt înaintate de cetățeni, de întreprinderi, de ONG-uri sau de alte organizații. Acestea sunt tratate conform comunicării Comisiei referitoare la gestionarea relațiilor cu petiționarii în ceea ce privește aplicarea dreptului Uniunii, care fixează un obiectiv de 12 luni de la înregistrarea plângerii pentru încheierea unui caz sau lansarea procedurii formale. Petițiile adresate de cetățeni Parlamentului European au continuat să semnaleze o serie de deficiențe legate de modul în care statele membre aplică dreptul Uniunii. Parlamentul European a acordat o atenție deosebită aspectelor legate de mediu, de ocuparea forței de muncă, de justiție și drepturi fundamentale, de politica regională, precum și de sănătate și consumatori.

Propriile constatări ale Comisiei evidențiază, de asemenea, o serie de posibile încălcări ale

dreptului Uniunii. Ca și în cazul plângerilor, Comisia inițiază mai întâi o discuție bilaterală cu Statul Membru în cauză, cu scopul de a găsi o soluție rapidă. Mediul, transporturile, precum și impozitarea și uniunea vamală au fost cele trei domenii de politică în care au fost identificate cele mai multe posibile cazuri de neîndeplinire a obligațiilor Unele proceduri formale de constatare a neîndeplinirii obligațiilor au fost lansate direct de către Comisie, fără a se utiliza EU Pilot, prin trimiterea unei scrisori de punere în întârziere în temeiul art. 258 din TFUE. Printre aceste cazuri excepționale s-au numărat:

acțiunile a 20 de State Membre în cadrul OIV (Organisation Internationale de la Vigne et du Vin);

acordul bilateral dintre Italia și China care îi exonerează pe deținătorii de pașapoarte diplomatice de obligația de a deține viză.

Discuțiile dintre statele membre și Comisie continuă pe parcursul procedurii formale, în vederea alinierii dreptului intern la legislația UE. Statisticile confirmă faptul că Statele Membre fac eforturi considerabile în vederea soluționării cazurilor de neîndeplinire a obligațiilor care le vizează fără să se ajungă la proceduri judiciare.

Avizul motivat al Comisiei închide faza procedurii prealabile.

Prin acesta Comisia stabilește, definitiv, că Statul respectiv nu a îndeplinit obligațiile care decurg din Tratat. Avizul va fi motivat în fapt și în drept cu privire la aprecierea Comisiei, măsuri posibile care ar putea fi luate de stat pentru înlăturarea stării negative sau de incertitudine. Comisia nu este obligată să formuleze aviz motivat după discuțiile formale, dar acesta este obligatoriu ca o condiție procedurală pentru introducerea acțiunii la Curtea de Justițe. Deși Comisia fixează un termen în care statul trebuie să se conformeze avizului, Comisia nu este obligată să sesizeze Curtea dacă în termenul fixat statul nu acționează.

Opinia motivată stabilește în mod clar, precis și detaliat, motivele pentru care Comisia consideră că Statul Membru a încălcat dreptul comunitar și indică textele comunitare încălcate, precum și practica Curții Europene de în Justiție în această materie. Un aviz se elaborează și se adresează, după caz pentru lipsa notificării măsurilor de transpunere a directivelor în dreptul național, lipsa conformității măsurilor de transpunere a directivelor în dreptul național, încălcarea Tratatului și a regulamentelor, incorecta aplicare a directivelor. Comisia nu poate, în avizul pe care îl formulează, să excepteze un Stat Membru de îndeplinirea obligațiilor sale conform Tratatului, sau să împiedice persoanele să invoce, în proceduri legale, drepturile ce le sunt conferite prin Tratat de a contesta orice măsură legislativă sau administrativă a unui Stat Membru, care poate fi incompatibilă cu dreptul comunitar.

Prin opinia motivată, Comisia invită statul membru să se conformeze și îi acordă, în acest scop, un termen limită (ca și în cazul primei faze acesta este, în general, mai mic de două luni). Acest termen poate fi prelungit în următoarele condiții:

– cererea are ca obiect permiterea Statului Membru să inițieze proceduri legislative pentru a se conforma cu opinia motivată;

– cererea trebuie să conțină un calendar precis și realist, spre exemplu o propunere legislativă însoțită de cererea pentru includerea acesteia pe agenda de lucru a unui organism legislativ (Parlamentul);

Timpul suplimentar acordat nu poate depași termenul de trei luni și nu se acordă extinderi ale termenului pentru vacanțe și sărbători.

Mai trebuie precizat faptul că, potrivit practicii Curții Europene de Justiție, decizia de a declanșa procedura de infringement, continuarea acesteia sau sesizarea Curții, este un atribut discreționar al Comisiei Europene.

Avizul motivat, somațiile sau scrisorile Comisiei nu au forță obligatorie. Avizul nu creează obligații nici Comisiei, nici Statelor, având valoare de recomandare. În jurisprudența Curții de Justiție s-a stabilit că avizul motivat nu poate constitui obiectul acțiunii în anulare, iar Comisia nu poate fi obligată pe calea unul recurs în carență să emită un astfel de aviz.

Dacă reclamant este un Stat Membru, procedura prealabilă se va derula în mod diferit, Comisiei revenindu-i în acest caz un rol de participant cau atribuții de arbitru. Cazurile declanșate de State sunt mai rare. În această situație, procedura se desfășoară astfel:

Sesizarea Comisiei se realizează de către un Stat Membru printr-o cerere în care se arată

că un alt Stat Membru nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în virtutea Tratatului, informând despre situația creată și permițând să stabilească faptele și să obțină o soluție amiabilă pentru problema în cauză.

Procedura contraditorie se va desfășura în fața Comisiei și are o fază orală și una scrisă;

Comisia va emite un aviz motivat, după ce a dat posibilitatea Statelor în cauză să-și

prezinte în contradictoriu observațiile scrise și orale. Această etapă nu obligă Statul reclamant, care nu trebuie să aștepte avizul Comisiei, ci acesta poate sesiza Curtea de Justiție dacă Comisia nu a emis avizul motivat în termen de trei luni de la data depunerii cererii.

Statele preferă ca aceste acțiuni să lăsate la îndemâna Comisiei, în primul rând pentru a evita conflictele politice dintre state și acceptarea unor situații de compromis și în al doilea rând deoarece procedura inițiată de Comisie este de durată, timp în care statele au posibilitatea să îndrepte acțiunile ilegale.

Când Comisia consideră, definitiv, că Statul nu și-a îndeplinit obligațiile conform Tratatului, va da un aviz motivat. Comisia va analiza acțiunea sau inacțiunea Statului, privind: nenotificarea măsurilor de transpunere a directivelor în dreptul national, încălcarea Tratatului și regulamentelor, incorecta aplicare a directivelor. Avizul motivat încheie faza procedural administrativă, precontencioasă, și stabilește în mod formal poziția Comisiei cu privire la situația juridică a Statului Membru în cauză. Comisia nu este obligată să formulize aviz motivat după ce au avut loc discuții formale, chiar dacă va constata neîndeplinirea obligației. Dar, avizul este obligatoriu ca o condiție procedurală pentru introducerea acțiunii la Curtea de Justiție. Comisia va releva în aviz punctele de divergență privind interpretarea dreptului comunitar, pentru ca litigiul să fie clar și precis, să conțină o expunere coerentă a rațiunilor care au dus la convingerea Comisiei că Statul nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau. Vor fi incluse motivele de fapt și de drept, se va stabili un termen pentru ca Statul să se conformeze avizului, iar dacă nu o face, Comisia poate sesiza Curtea cu problema litigioasă.

Există și excepții de la derularea regulată a procedurii prealabile înainte de declanșarea acțiunii în constatarea încălcării dreptului comunitar de către Statele Membre. Procedurile, simplificate, permit constatarea mai rapidă a încălcării, datorită urgenței necesare în anumite domenii (ajutoarele de stat, protejarea pieței interne).

Astfel, art. 114 (ex-art. 95 TCE) al.(9) TFUE prevede posibilitatea directei sesizări a Curții de Jusțitie, dacă apreciază că un alt Stat Membru folosește abuziv drepturile prevăzute:

Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 și 259, Comisia și orice stat membru pot sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru exercită abuziv competențele prevăzute de prezentul articol.

O altă excepție este reglementată de art. 348 (ex-art. 298 TCE) TFUE, care se referă la posibilitatea unui Stat Membru de a lua măsurile necesare pentru protecția securității sale în materie de producție de armament și în caz de tulburări interne ori de crize internaționale:

În cazul în care măsurile adoptate în cazurile prevăzute la articolele 346 și 347 au ca efect denaturarea condițiilor concurenței pe piața internă, Comisia examinează împreună cu statul în cauză condițiile în care aceste măsuri pot fi adaptate normelor prevăzute de tratate.

Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 și 259, Comisia sau orice stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiție în cazul în care consideră că un alt stat membru abuzează de competențele prevăzute la articolele 346 și 347. Curtea de Justiție hotărăște în camera de consiliu.

De asemenea, o derogare de la parcurgerea obligatorie a procedurii prealabile este reglementată și de art. 108 (ex-art. 88 TCE) TFUE, dacă se consideră că menținerea unor măsuri naționale după armonizarea lor prin norme comunitare, este abuzivă.:

(1) Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea treptată sau de funcționarea pieței interne.

(2) În cazul în care, după ce părților în cauză li s-a solicitat să-și prezinte observațiile, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu articolul 107 sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăște desființarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie.

În cazul în care statul în cauză nu se conformează deciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin derogare de la articolele 258 și 259.

Comisia s-a ferit să introducă acțiuni în constatarea încălcării tratatelor împotriva Statelor Membre, pe motivul că instanțele lor judecătorești nu ar fi aplicat în mod corect dreptul comunitar, deși a evidențiat posibiliatea declanșării unor astfel de acțiuni. În general, Curtea opinează că eroarea judiciară nu înseamnă o încălcare a dreptului comunitar și ar reprezenta oasemenea încălcare doar acțiunea judecătorului de a ignora cu rea-credință dreptul comunitar.

Faza pre-contencioasă permite Comisiei să analizeze existența încălcării. Comisia ia decizii asupra încălcării dreptului comunitar pe baza detaliilor existente în fișa fiecărui caz, din baza de date a Comisiei, care nu este publică. Înainte de intrarea în faza contencioasă, Comisia poate cere explicații Statului, discuții ce pot dura maxim un an, după care se va lua decizia de închidere a dosarului sau de continuare a procedurii.

Capitolul III. Procedura de infringement. Etapa contencioasă

Sesizarea

Procedura contencioasă debutează cu cererea introductivă a Comisiei, la care Statul poate trimite o întâmpinare. Urmează etapa orală a procedurii, iar după exprimarea opiniei Avocatului General, Curtea adoptă hotărârea. Recunoașterea de către Stat a existenței încălcării nu pune capăt procedurii, deoarece aceasta are ca obiect să permită o constatare judiciară a existenței încălcării.

Constatarea violării dreptului Uniunii de către Stat este declaratorie, Curtea nu poate pronunța nulitatea măsurilor naționale contrare dreptului Uniunii, nici indica ce măsuri trebuie să ia Statul, chiar dacă, uneori, rezultă din motivarea hotărârii. Dacă Statul nu execută hotrârea, singura soluție este de a deschide o nouă procedură întemeiată pe nerespectarea hotărârii de constatare a încălcării, aplicarea de sancțiuni pecuniare, sau Comisia poate solicita Curții, în cazuri urgente, luarea unor măsuri intermediare până la pronunțarea deciziei finale, măsuri care vizează frecvent suspendarea legislației naționale considerate contrare.

Între decizia de a iniția procedura de infringement (scrisoarea de notificare formală) și inaintarea acțiunii către Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu trebuie să existe o perioadă mai mare de 18 luni. Sesizarea Curtea de Justiție a Uniunii Europene trebuie realizată în cel mult o lună de la momentul luării deciziei de a se face acest lucru.

Decizia de inițiere a fazei , prin sesizarea Curții, trebuie supusă unei deliberări din partea Colegiului Comisarilor. În sesizare se vor preciza obiectul litigiului, concluziile, expunerea sumară a motivelor invocate, identice celor din avizul motivat. Sesizarea poate fi mai detaliată, dar nu poate modifica obiectul litigiului. Statul Membru va putea prezenta argumente neexpuse în faza precontencioasă, conform principiului dreptuluil la apărare. Curtea nu va putea lua în considerare măsurile adoptate de Statul Membru în cauză după introducerea acțiunii, în scopul de a duce la îndeplinire aceste obligații. Până la momentul soluționării cauzei, instanța comunitară poate dispune măsuri provizorii la cererea Comisiei, dacă continuă să se producă daune în perioada în care cauza se află pe rolul instanței.

Ca și cauze acceptate pentru justificarea conduitei au fost acceptate: nelegalitatea unei decizii adresate statului, doar în cazul în care măsura a cuprins vicii deosebit de serioase și evidente încât ea ar fi putut fi considerate ca inexistentă; contestarea aplicării regulamentelor; neîndeplinirea faptei altuia, doar dacă datorită neglijunței acestuia, s-a creat o stare de incertitudine și neclaritate asupra obligațiilor de îndeplinit, putând atunci fi susceptibilă de a justifica acțiunea/inacțiunea; imposibilitatea absolută de executare în cadrul restituirii absolute a ajutoarelor publice declarate incompatibile cu dreptul comunitar.

Soluționarea

După ce este sesizată și dacă recunoaște existența unei neîndepliniri a obligațiilor, Curtea de Justiție emite o primă hotărâre conținând măsurile care trebuie adoptate de către statul membru pentru a remedia situația. Apoi, în cazul în care Comisia estimează că Statul Membru nu a adoptat măsurile necesare, ea sesizează Curtea de Justiție a doua oară. În cazul în care Curtea confirmă că Statul Membru nu s-a conformat primei sale hotărâri, îi poate impune plata unei amenzi.

Acțiunea în fața Curții de Justiție este însă ultima etapă a procedurii, etapă la care nu se mai ajunge în majoritatea cazurilor, întrucât Comisia Europeană promovează principiul cooperării, care permite soluționarea amiabilă a disputelor cu privire la aplicarea dreptului comunitar în etapa precontencioasă sau chiar după începerea etapei oficiale fără a se recurge efectiv la Curte.

Astfel, în realitate, acest mecanism centralizat de asigurare a aplicării dreptului comunitar este un mecanism ce este folosit cu grijă, după ce alte strategii de încurajare a conformării au eșuat și atunci când negocierile nu au înregistrat un succes, ca o ultima formă de negociere, înainte de aplicarea unei sancțiuni.

Posibilitatea  aplicării de sancțiuni financiare unui Stat Membru care nu a executat o hotărâre de constatare a unei încălcări a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht, care a modificat în acest sens fostul articol 171 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, devenit acum art. 260 (ex-art. 228 TCE) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene:

(1) În cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată că un Stat Membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest Stat este obligat să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții.

(2) În cazul în care consideră că Statul Membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile. Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu cominatoriu pe care Statul Membru în cauză trebuie să le plătească și pe care îl consideră adecvat situației.

În cazul în care Curtea constată că Statul Membru în cauză nu a respectat hotărârea sa, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.

Această procedură nu aduce atingere articolului 259.

(3) În cazul în care sesizează Curtea printr-o acțiune în temeiul articolului 258, considerând că Statul respectiv nu și-a îndeplinit obligația de a comunica măsurile de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă, Comisia poate indica, în cazul în care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu cominatoriu care urmează a fi plătită de Statul respectiv și pe care îl consideră adecvat situației.

În cazul în care constată neîndeplinirea obligației, Curtea poate impune Statului Membru respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalități cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie. Obligația de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea sa.

Curtea de Justiție stabilește dacă obiectul litigiului reprezintă sau nu o încălcare a normelor comunitare, dar nu are competența de a preciza măsurile concrete, necesare a fi luate în statul membru respectiv. În ceea ce privește punerea în aplicare a deciziei Curții, Statul Membru are la dispoziție trei luni pentru a lua măsurile necesare și de a raporta Comisiei rectificarea problemei. La o lună de la decizia finală a Curții, Comisia trimte Statului Membru a doua scrisoare de notificare formală, reamintindu-i obligația de-a lua măsurile necesare. În lipsa luării acestora, Comisia va emite o opinie motivată, specificând punctele în care statul nu s-a conformat deciziei.

În temeiul art. 260 al. (3) din TFUE, în cazul în care, în conformitate cu art. 258 din TFUE, sesizează Curtea cu privire la neîndeplinirea obligațiilor din cauza transpunerii tardive, Comisia poate indica sancțiunile financiare fără a trebui să aștepte o primă hotărâre a Curții. Obiectivul acestei inovații a Tratatului de la Lisabona este de a motiva într-o mai mare măsură Statele Membre să transpună directivele în termenele stabilite de legiuitor și de a asigura astfel

o eficacitate reală a legislației Uniunii. În ultima parte a anului 2011, Comisia a sesizat pentru prima oară Curtea cu un caz de neîndeplinire a obligațiilor din cauza transpunerii tardive, solicitând sancțiuni financiare.

Hotărârile Curții diferă de cele ale instanțelor judecătorești naționale, iar la încheierea judecării cauzei, Curtea emite o hotărâre, declarând dacă a existat sau nu o încălcare, dar nu poate anula nici o dispoziție națională care este incompatibilă cu dreptul comunitar, nici obliga o administrație națională de a răspunde la cererea unei persoane și nici impune Statului Membru să plătească despăgubiri pentru o persoană afectată negativ de o încălcare a dreptului comunitar .
Va fi doar obligația Statului Membru, în raport cu care Curtea a dat hotărârea, de a lua toate măsurile necesare pentru a se conforma acesteia, în special pentru a rezolva litigiul care a dat naștere la procedura.

Neconformarea

A doua procedură de încălcare a dreptului comunitar este similară celei descrise anterior, scopul acesteia fiind, de această dată, de obligare a unui Stat Membru să se conformeze unei decizii a Curții de Justiție, prin luarea măsurilor legislative sau administrative necesare, iar în situația contrară, de sesizare a Curții pentru obligarea Statului Membru la plata unor amenzi sau penalități pentru descurajarea Statului în intenția sa de a nu respecta dreptul comunitar.

Așadar, după pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene de Justiție prin care se constată încălcarea dreptului comunitar, Comisia are dreptul de a iniția, din nou, procedura de infringement, urmând aceleași două faze ale procedurii administrative, necontencioase și prelitigioase. Notificarea se va referi la decizia Curții (hotărârile acesteia sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Uniunii, precum și pentru instituțiile Uniunii) și la neluarea măsurilor care se impun pentru respectarea acesteia de către Statul Membru, iar opinia motivată va reitera clar și definitiv motivele pentru care se constată o neconformitate sau încălcare continuată a dreptului comunitar.

Termenele acordate pentru încetarea încălcării sunt, de această dată, mult mai mici, iar dacă neconformitatea sau încălcarea persistă, Comisia poate sesiza Curtea Europeană de Justiție cu o acțiune pentru amendarea sau/și aplicarea de penalități Statului Membru care nu s-a conformat. Calcul penalităților cu titlu cominatoriu se bazează pe o metodă care ține cont de gravitatea încălcării, având în vedere importanța deosebită a normelor comunitare încălcate și impactul încălcării asupra intereselor generale, precum și durata sa și capacitatea de plată a Statului Membru, cu scopul de a asigura că sancțiunea în sine are un efect de descurajare.

Determinarea sancțiunii trebuie să se bazeze pe obiectivul măsurii, care este asigurarea aplicării eficiente a dreptului comunitar. Comisia estimează că această determinare  trebuie să fie bazată pe trei criterii fundamentale:

– gravitatea încălcării,

– durata acesteia,

– necesitatea  asigurării faptului că efectul descurajator al sancțiunii poate evita  recidiva.

Sancțiunile propuse de către Comisie Curții de Justiție trebuie să fie previzibile pentru Statele Membre   și trebuie să fie calculate după o metodă care respectă atât principiul proporționalității, cât  și principiul egalității de tratament între Statele Membre. Este, de asemenea, important să existe o metodă clară și uniformă, deoarece Comisia trebuie să justifice în fața Curții modalitatea  în care a  stabilit suma propusă.

Art. 258-260 TFUE instituie o procedură având drept scop asigurarea respectării de către Statele Membre a obligațiilor asumate la nivelul Uniunii, dar și posibilitatea determinării întinderii și întelesului obligațiilor Statelor Membre în caz de divergență în interpretare. Curtea nu poate anula măsura națională neconformă cu dreptul Uniunii Europene.

Există două situații în care Statul poate fi exonerat de răspundere:

Situațiile de forță majoră sau care pot fi asimilate acesteia (tulburări interne grave, război imminent, art. 347 TFUE);

Situațiile care decurg din executarea unei obligații asumate printr-un acord internațional anterior (art. 351 CE, înainte de 1958).

Derogările privesc situații care nu au caracter economic, iar organizarea internă a statului, structura constituțională, dificultățile procedurii legislative, dizolvarea Parlamentuli, nu pot fi o justificare. De asemenea, Statele Membre nu se pot prevala de neexecutarea obligațiilor de către alt Stat Membru, și nici de comportamentul unei instituții a Uniunii.

Efectele hotărârilor asupra Statelor Membre

Având în vedere faptul că acțiunea împotriva Statelor Membre pentru încălcarea obligațiilor asumate este o acțiune în constatare, hotărârea Curții de Justiție este în sensul constatării sau nu a încălcării normelor de drept al Uniunii. În acest sens, instanța nu are competența de a suspenda sau anula sau declara ilegale acțiunile statului în cauză și nici de a stabili măsurile concrete la care să oblige statul pârât. Drept urmare, autoritățile statului respectiv sunt obligate ca în termenul cel mai scurt, imediat (apreciat de Curte de la caz la caz), să scoată din vigoare dispozițiile naționale neconforme sau care nu mai puteau fi adoptate sau, dimpotrivă, să ia toate măsurile pe care le necesită aplicarea dreptului Uniunii și să repare pe orice altă cale prejudiciile cauzate sau alte efecte produse. Particularii pot invoca această hotărâre numai dacă normele unionale corespunzătoare au efect direct, iar reparația poate fi cerută de particulari numai dacă au introdus acțiunii judiciare sau reclamații administrative înainte de pronunțarea hotărârii Curții.

În temeiul principiului respectării suveranității Statelor Membre, Curtea de Justiție are competența de a constata dacă s-a produs sau nu o acțiune sau inacțiune din partea statului, aceasta lasând la aprecierea statului în cauză modul în care va duce la îndeplinire dispozițiile hotărârii.

Hotărârea pronunțată de Curte nu are caracter executoriu, aceasta îi sugerează instanței naționale măsura care se impune într-o formă detaliată. Lipsa unui organ cu competență de punere în executare a hotărârilor judecătorești, atrage după sine și imposibilitatea impunerii deciziei luate statului în cauză. În cazul în care instanța națională nu pune în aplicare hotărârea judecătorească a instanței Uniunii, Curtea va putea din nou fi sesizată, la cererea Comisiei. Refuzul de a executa o hotărâre ce are ca obiect neîndeplinirea obligațiilor comunitare sau greșita executare a acestora, constituie o nouă neîndeplinire, susceptibilă de a face din nou obiectul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

Acțiunea în neîndeplinirea obligațiilor de către Statele Membre redă specificul dreptului Uniunii Europene. Tratatele permit Comisiei să ceară Curții de Justiție să constate faptul că un Stat Membru și-a încălcat obligațiile. Constatarea încălcării nu are ca efect imediat decât acela de a impune statului în cauză să se conformeze obligațiilor pe care le are. Actul prin care este comisă încălcarea nu este anulat, dar jurisdicțiile naționale trebuie să țină cont de această constatare, în ceea ce privește aplicarea actului, cât și pe planul răspunderii autorului încălcării, aspect nereglementate în Tratat, dar care rezultă din jurisprudența Curții de Justiție în domeniul răspunderii Statelor Membre.

Capitolul IV. Aplicarea dreptului Uniunii Europene

Instrumente de detectare a neîndeplinirii obligațiilor

Aplicarea efectivă a dreptului Uniunii Europene este esențială pentru ca Uniunea să își poată atinge obiectivele de politică. În timp ce Statelor Membre le revine responsabilitatea de a transpune directivele în termenele prevăzute și cu acuratețe, precum și de a aplica și de a pune în practică în mod corect întregul acquis, Comisia trebuie să monitorizeze eforturile Statelor și să asigure că legislația acestora este conformă cu dreptul Uniunii.

Comisia dispune de o gamă largă de instrumente pentru a evalua dacă politicile Uniunii sunt puse în aplicare în mod corespunzător. Comisia se bazează, de asemenea, pe informațiile furnizate de cetățeni, de întreprinderi, de ONG-uri și de alte părți interesate care evidențiază eventualele probleme referitoare la aplicarea dreptului Uniunii. În numeroase astfel de cazuri, Comisia colaborează îndeaproape cu Statele Membre pentru găsirea unei soluții eficiente și satisfăcătoare, fără a se recurge la acțiuni formale în justiție. Dacă acest parteneriat nu duce la obținerea rezultatelor dorite și dacă statele membre nu respectă obligațiile care le revin în temeiul dreptului Uniunii, Comisia inițiază procedura formală de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

Reducerea numărului de cazuri de transpunere tardivă reprezintă o prioritate a Comisiei. În temeiul regimului special de sancțiuni instituit prin art. 260 al. (3) din TFUE, Comisia propune amenzi împotriva Statelor Membre dacă acestea nu transpun directivele în termenele prevăzute. În cursul anului 2012, cele patru domenii de politică care au făcut obiectul celui mai mare număr de proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din cauza transpunerii tardive au fost transporturile (115 proceduri), sănătate și consumatori (108 proceduri), mediul (63 de proceduri) și piața internă și serviciile (53 de proceduri). În cazul unor directive, procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din cauza transpunerii tardive vizau peste două treimi din Statele Membre.

Deși Comisia, în calitatea sa de gardian al tratatelor, efectuează propriile investigații pentru a detecta încălcări ale dreptului Uniunii, cetățenii, întreprinderile și organizațiile interesate contribuie în mod semnificativ la activitatea de monitorizare, prin raportarea deficiențelor în materie de transpunere și/sau aplicare a dreptului Uniunii de către autoritățile Statelor Membre. După detectarea problemelor, între Comisie și Statul Membru în cauză au loc discuții bilaterale pentru remedierea acestora, utilizându-se platforma EU Pilot.

Petițiile adresate de cetățeni Parlamentului European, precum și întrebările din partea deputaților permit, de asemenea, evidențierea deficiențelor constatate în ceea ce privește modul în care Statele Membre aplică dreptul Uniunii. Cel mai frecvent, acestea se referă la aspecte legate de mediu.

EU Pilot este o inițiativă a Comisiei Europene menită să găsească răspunsuri la întrebări și să identifice soluții pentru problemele legate de aplicarea dreptului Uniunii. Această inițiativă utilizează o bază de date on-line și un instrument de comunicare. EU Pilot oferă posibilitatea de a rezolva problemele înainte de inițierea procedurilor formale de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Dat fiind faptul că, în principiu, cazurile ar trebui să fie tratate în termen de 20 de săptămâni, dialogul din cadrul EU Pilot facilitează rezolvarea rapidă a problemelor, în beneficiul cetățenilor și al întreprinderilor, precum și asigurarea conformității cu obligațiile prevăzute de dreptul Uniunii Europene.

Propriile constatări ale Comisiei Europene indică, de asemenea, posibile încălcări ale dreptului Uniunii. Ca și în cazul plângerilor, Comisia inițiază mai întâi o discuție bilaterală cu Statul Membru în cauză, în scopul găsirii unei soluții conforme cu dreptul Uniunii. În cursul anului 2012 au fost inițiate 791 de investigații. Mediul, piața internă și serviciile, precum și transporturile au fost cele trei domenii de politică în cadrul cărora s-au identificat cele mai multe posibile cazuri de neîndeplinire a obligațiilor. Discuțiile dintre Statele Membre și Comisie continuă pe parcursul procedurii formale, în vederea alinierii dreptului național sau a aplicării acestuia la legislația Uniunii. Statisticile confirmă faptul că Statele Membre fac eforturi considerabile în vederea soluționării cazurilor de neîndeplinire a obligațiilor care le vizează fără să se ajungă la proceduri judiciare.

Facilitarea respectărilor reglementărilor Uniunii Europene

Uniunea Europeană este fondată în spiritul legii și urmărește aplicarea multora dintre politicile sale prin intermediul legislației, bazându-se pe respectarea statului de drept. Reușita realizării numeroaselor sale obiectivele stabilite în tratate și în legislație depinde de aplicarea eficace a legislației comunitare în statele membre. Legislația nu își poate îndeplini în totalitate scopurile dacă legile nu sunt puse în aplicare corect și dacă implementarea acestora nu este controlată în mod corespunzător. Corpusul legislativ este semnificativ – acesta cuprinde peste 9 000 de măsuri legislative, dintre care aproximativ 2 000 sunt directive, fiecare dintre acestea necesitând între 40 și peste 300 de măsuri de transpunere în legislația națională și regională. Trebuie să fie îndeplinite așteptările cetățenilor cu privire la beneficiile oferite de Uniunea Europeană. Din acest motiv, în vederea realizării obiectivului de obținere a unei mai bune legiferări, este necesar să se acorde o prioritate deosebită procesului de aplicare a legislației, să se identifice motivele pentru care au fost întâmpinate eventuale dificultăți în punerea în aplicare și în controlul implementării acesteia și să se evalueze posibilitățile de îmbunătățire a abordării actuale a gestionării aspectelor legate de aplicarea și controlul implementării legislației. Adaptarea la această realitate în curs de schimbare și necesitatea de a răspunde așteptărilor cetățenilor, precum și cerințelor programului pentru o mai bună legiferare reprezintă o adevărată provocare.

Incapacitatea de a face față acestei provocări va slăbi bazele pe care este fondată Uniunea Europeană. În cazul în care legislația nu este aplicată în mod corespunzător, obiectivele politicilor europene riscă să nu fie atinse, iar libertățile garantate de tratate nu pot fi obținute în totalitate. Dacă procesul legislativ nu este gestionat în mod strategic, cazurile de încălcare semnificativă a dreptului comunitar riscă să nu beneficieze de atenția cuvenită, iar plângerile înaintate de cetățeni vor putea fi soluționate în termene din ce în ce mai îndelungate.

Instituțiile europene și statele membre trebuie să continue să își dezvolte activitățile în vederea asigurării unei aplicări și implementări corecte a legislației comunitare, precum și a gestionării optime a solicitărilor și plângerilor adresate de cetățeni. Acest proces va implica o cooperare sporită în vederea prevenirii apariției problemelor, a gestionării mai eficiente a problemelor apărute și a rezolvării mai rapide a cazurilor identificate de încălcare a dreptului comunitar, fiind intensificate, în același timp, transparența și schimbul de informații. De asemenea, acesta va implica o mai bună integrare a considerațiilor referitoare la punerea în aplicare și controlul implementării legislației, în întregul ciclu de elaborare a politicilor – începând cu elaborarea legislației prin intermediul procesului de adoptare a legilor, până la evaluarea rezultatelor.

Legislatorii europeni încearcă să evite generarea de sarcini inutile și birocrația. Într-o comunicare publicată la sfârșitul anului 2012, Comisia și-a lansat Programul privind o reglementare adecvată și funcțională (Regulatory Fitness and Performance Programme – REFIT) care consolidează instrumentele sale și guvernanța în materie de reglementare inteligentă. Printre acestea se numără:

• acordarea unei asistențe sporite Statelor Membre în ceea ce privește transpunerea directivelor Uniunii (inclusiv planuri de punere în aplicare);

• evaluări ale conformității normelor naționale de punere în aplicare, care să aibă un caracter mai sistematic și să fie bazate pe riscuri;

• mecanisme de soluționare rapidă a problemelor.

Proceduri de infrigement declanșate împotriva Statelor Membre

Numărul mediu de proceduri inițiate privind încălcarea dreptului Uniunii se ridică în continuare la 31 de cazuri/Stat Membru. Italia înregistrează cel mai mare număr de proceduri privind încălcarea dreptului Uniunii – de zece ori mai multe decât Lituania, Statul Membru cu cel mai mic număr de cazuri – fiind urmată de Spania și Grecia.

În prezent, Statele Membre au nevoie în medie de nouă luni și jumătate pentru a transpune o directivă a Uniunii Europene după expirarea termenului de transpunere. În ceea ce privește directivele care au depășit termenul-limită de transpunere cu mai mult de doi ani, doar cinci State Membre nu au îndeplinit obiectivul de toleranță zero.

Potrivit statisticilor oficiale, în 2012, Comisia Europeană a procedat la aplicarea a numeroase proceduri de infringement Statelor Membre care nu au respectat legislația comunitară. Deciziile adoptate de către Comisia Europeană acoperă o varietate de domenii, din totalul de 199 adoptate, 5 fiind încheiate cu sancțiuni financiare.

Piața internă a energiei

Comisia Europeană a sancționat Polonia și Finlanda pentru netranspunerea în practică a reglementărilor  cu privire la piața internă a energiei. Polonia a transpus Directiva Gazului în legislația națională numai parțial, iar Finlanda nu a transpus integral nici Directiva Electricității și nici Directiva Gazului. Aceste Directive trebuiau implementate de către toate Statele Membre încă din 3 martie 2011. Drept urmare, Comisia Europeană a propus pentru Polonia o amendă de 88.819,20 euro/zi. Pentru Finlanda s-a propus o amendă zilnică de 32.140, 80 euro pentru Directiva Electricității și 28 569,60 euro zilnic pentru Directiva Gazului. Sumele datorate se calculează din ziua decisă de Curtea Europeană de Justiție și până la implementarea integrală a directivelor menționate de către statele în cauză.

Banii electronici

Comisia Europeană a apelat la Curtea de Justiție pentru aplicarea unei amenzi Belgiei pentru nerespectarea Directivei Europene a supravegherii activității instituțiilor care operează cu bani electronici. S-a propus aplicarea unei amenzi zilnice de 59.212,80 euro până la data la care Belgia va respecta această Directivă.

Licența auto

Curtea de justiție a Uniunii Europene a decis sancționarea Ciprului pentru nerespectarea implementării până la data stabilită, 19 ianuarie 2011, a Directivei privind acordarea licențelor auto. Neintroducerea la timp a acestei Directive ar putea afecta siguranța transportului și ar îngreuna totodată recunoașterea licențelor de conducere ale cetățenilor ciprioți în afara țării. Având în vedere că, pe parcursul anului 2012, Cipru a implementat parțial această Directivă, Comisia Europeană a propus Curții de Justiție să reducă penalizările zilnice stabilite inițial la 6.504,96 euro, până la implementarea integrală în legislația națională.

Pașapoarte biometrice

La peste 3 ani de la termenul limită stabilit de către Comisia Europeană pentru introducerea pașapoartelor biometrice, Belgia nu a aplicat această Directivă europeană în legislația națională. Pe cale de consecință, Comisia Europeană s-a adresat Curții de Justiție pentru a impune Belgiei accelerarea procesului de implementare națională.

Achiziții publice

Comisia Europeană a făcut apel la Curtea de Justiție pentru ca Grecia să respecte integral reglementările europene cu privire la achiziționarea sistemului informatic pentru Fundația de Securitate Socială (IKA). Concret, Grecia nu a îndeplinit Directiva 2004/18/EC din februarie 2012, care prevedea lansarea unei noi oferte pentru contractul menționat, fără includerea clauzelor ilegale prevăzute în anunțul inițial.

Mediu

Comisia Europeană a solicitat Austriei, Germaniei și Italiei să explice transpunerea reglementărilor legislației europene modificate cu privire la limitarea emisiilor de compuși organici volatili. Potrivit legislației în vigoare, Statele Membre aveau obligația de a transpune amendamentul reglementărilor europene, adoptat încă din 2009, până la data de 10 iunie 2012. Austria, Germania și Italia nu au notificat instrumentele legale pentru transpunerea acestor modificări legislative din Directiva Comisiei Europene, care este un instrument de protejare a mediului și a sănătății, prin limitarea emisiilor compușilor volatili în aer. De aceea, Comisia Europeană a trimis opiniile fundamentate, care reprezintă al doilea pas în aplicarea procedurilor de infringement, dându-le statelor în cauză 2 luni pentru a răspunde.

Comisia Europeană a solicitat, de asemenea, Bulgariei să curețe terenurile de deversare a deșeurilor menajere. Potrivit legislației europene, aceste terenuri pot fi utilizate ca ultim resort și fără a periclita sănătatea și mediul înconjurător. Bulgaria a primit un termen de două luni pentru a respecta integral legislația europeană.

Comisia Europeană a solicitat, de asemenea, Republicii Cehe să-și modifice legislația națională pentru a fi în acord cu cea europeană în ceea ce privește Directiva Deșeurilor Miniere. Scopul acestei solicitări este prevenirea efectelor adverse ale practicării unui management slab în domeniul reziduurilor extractive asupra sănătății și mediului. Republica Cehă trebuia să implementeze legislația europeană în cea națională încă de la 1 mai 2008. Comisia Europeană a mai acordat Republicii Cehe două luni in care să-și completeze legislația națională. Nerespectarea avizului motivat al Comisiei Europene, va conduce la trimiterea în contencios la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Transport

Comisia Europeană a solicitat Bulgariei, Ciprului și Portugaliei să adopte măsuri naționale cu privire la Sistemele Inteligente de Transport (SIT), prin aplicarea Directivei 2010/40/EU.  Cele 3 state nu au respectat legislația europeană, cu toate că li s-a stabilit ca termen limită, 27 februarie 2012.

Notariate

Comisia Europeană a solicitat Republicii Cehe și Letoniei să respecte legislația europeană cu privire la renunțarea prevederilor naționale pentru funcționarea notariatelor. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât, în mai 2011, că acestea încalcă principiul libertății de funcționare deoarece nu sunt sub protecția art. 51 al Tratatului de la Maastricht, care stipulează exceptarea de la controlul european al activităților ce au legătură cu autoritatea publică. Atât Republica Cehă, cât și Letonia au argumentat faptul că notariatele au puteri juridice și, de aceea, trebuie să fie exceptate. Cele două state au primit la dispoziție două luni pentru a implementa aceste prevederi din legislația europeană. 

Fonduri de Investiții

Comisia Europeană a cerut Greciei și Poloniei să respecte legislația europeană prin implementarea ultimelor amendamente la Directiva UCTIS, precum și cele două Directive Suport (IP/10/869). Termenul limită de implementare era 30 iunie 2011, iar cele două state au mai primit două luni pentru implementarea în legislația națională  a acestor prevederi comunitare.

Energie regenerabilă

Comisia Europeană a solicitat Ungariei și Luxemburgului explicații cu privire transpunerea integrală a Directivei pentru Energie regenerabilă, care trebuia să fie implementată până la data de 5 decembrie 2010. Termenul stipulat de către Comisia Europeană pentru introducerea în legislația națională a prevederilor din Directivă este de 2 luni. Aceste notificări se alătură altor 11 proceduri similare aplicate Austriei, Ciprului, Bulgariei, Rep. Cehe, Finlandei, Franței, Greciei, Irlandei, Maltei, Poloniei și Sloveniei.

Timpul de lucru

Comisia Europeană a solicitat Belgiei să adopte măsurile necesare pentru aplicarea corectă a Directivei cu privire la timpul de lucru în UE (2003/88/EC). Plata suplimentară pentru orele de lucru nocturne a profesorilor din Belgia nu era recunoscută integral ca timp de lucru efectiv. Munca prestată noaptea putea fi combinată cu anumite modificări ale programului în timpul zilei, ceea ce poate produce încălcări ale prevederilor din Directiva menționată. Aceasta prevede ca săptămâna de lucru să nu depășească 48 de ore în medie, iar timpul zilnic de odihnă să fie de minimum 11 ore dintr-o zi completă. Derogări de la reglementările cu privire la timpul de odihnă sunt permise în anumite cazuri. Comisia Europeană a acordat Belgiei o perioadă de două luni în care sa introducă corect Directiva cu privire la timpul de lucru.

Impozitare

Comisia Europeană a solicitat Franței să aplice taxa pe iahturile de lux. Directiva pentru TVA (art. 148) specifică exceptările de TVA pentru anumite tranzacții legate de flotă. Dar aceste exceptări nu se aplică pentru închirierea unor iahturi de lux pentru petrecerea timpului liber (vezi cazul C-116/10, Compania Bacino Charter, judecat la data de 22 decembrie 2010).

Transport

Comisia Europeană a transmis un aviz motivat Germaniei pentru nerespectarea legislației europene din domeniul asigurării proprietarilor de nave pentru anumite drepturi maritime. Astfel, Germania a primit la dispoziție două luni pentru a-și adapta legislația națională la cea europeană. Obligația de a avea garanții mai bune pentru victime, ajută la eliminarea sub-standardelor de transport maritim, restabilind astfel competiția dintre operatori.

Comisia Europeană a cerut, de asemenea, un aviz motivat Greciei pentru schimbarea reglementărilor de impozitare a închirierii autovehiculelor. Conform legislației elene, dacă un client rezident în Grecia închiriază un autovehicul din altă țară membră a Uniunii, atunci taxa percepută trebuie plătită integral în Grecia. Totuși, în conformitate cu prevederile europene, Grecia are dreptul să perceapă o taxă proporțională cu durata utilizării autoturismului respectiv pe teritoriul țării. Comisia Europeană consideră ca legislația elenă încalcă libera circulație a serviciilor pe teritoriul UE și a acordat un termen de două luni pentru adaptarea legislației elene la legislația europeană în acest domeniu.

Comisia Europeană a cerut, prin aviz motivat, Franței să implementeze în legislația națională Directiva 2008/57/EC cu privire la interoperabilitatea feroviară în UE. Concret, se solicită Franței să adapteze legislația care reglementează transportul feroviar prin Canalul Mânecii, astfel încât să fie competitiv în raport cu alte mijloace de transport. Termenul maxim primit de Franța pentru implementarea legislației europene a fost de două luni.

Sănătate și siguranță

Comisia Europeană a solicitat Italiei ca, în termen de două luni, să aplice legislația europeană cu privire la sănătatea și siguranța angajaților. Directiva europeană nr. 89/391/EEC prevede ca statele membre să adopte măsuri care să elimine riscul apariției de accidente la locul de muncă, precum și incidența bolilor profesionale. Solicitarea Comisiei Europene a intervenit deoarece legislația națională a Italiei exonerează angajatul de la orice vină legată de aceste două aspecte.

Impozitare

Comisia Europeană a solicitat Olandei ca, în termen de două luni, să adapteze legislația națională la cea europeană în materie de taxare a pensiilor persoanelor care locuiesc în afara țării.  Comisia Europeană a solicitat Olandei să modifice trei legi referitoare la impozitarea acestor pensii. În primul rând, pensionarii străini trebuie să dea garanții autorităților olandeze dacă doresc să-și transfere veniturile din pensii în afara țării sau dacă doresc să facă afaceri pe teritoriul Olandei. În al doilea rând, angajații trebuie să ofere garanții dacă pensiile lor sunt transferate în afara țării sau dacă apelează la servicii aferente pensionarilor în afara țării. În al treilea rând, transferurile de pensii de la angajați din afara Olandei sunt exceptate de la impozite doar dacă plătitorul de taxe oferă garanții sau dacă beneficiarul străin își asumă responsabilitatea pentru eventuale plângeri de evaziune. Niciuna dintre aceste condiții nu au fost întrunite de serviciul de pensii olandez. Comisia Europeană a considerat că aceste reglementări constituie restricții la libera circulație a cetățenilor și angajaților, a libertății de stabilire, libertății serviciilor oferite și a liberei circulații a capitalurilor (art. 21,45,49, 56 și 63 al Tratatului de Funcționare al UE).

Schimbări climaterice

Comisia Europeană a solicitat Poloniei să adapteze legislația națională la cea europeană în ceea ce privește gazele cu conținut de fluor care produc efect de seră (gaze-F). Reglementarea europeană 842/2006 a UE obligă companiile să aplice o serie de măsuri de reducere a scurgerilor diferitelor aparate la sfârșitul ciclului lor de viață. Această reglementare mai stipulează calificarea și certificarea personalului implicat în aceste servicii, aceștia trebuind să eticheteze echipamentul cu gaze-F și să raporteze mai departe. De menționat că gazele-F sunt utilizate în fabricarea de frigidere și aparate de aer condiționat, separatoare de spray-uri, spray-uri aerosol și extinctoare de incendiu. Efectul acestor gaze-F este de 23 000 ori mai puternic decât al dioxid-ului de carbon, în ceea ce privește poluarea, și, de aceea, transpunerea legislației europene în cea națională este extrem de importantă. Polonia nu a raportat Comisiei Europene asupra penalităților aplicate pentru firmele care nu respectă legislația în vigoare și nu a notificat autoritățile de stat în domeniu despre reglementările europene care trebuie respectate pentru calificarea și certificarea personalului implicat în asemenea servicii. Pe cale de consecință, Comisia Europeană a trimis un aviz motivat Poloniei, impunând un termen de două luni pentru finalizarea adaptării legislației naționale la cea europeană.

Libera circulație a bunurilor

Comisia Europeană a solicitat Portugaliei să implementeze Directiva europeană 2010/62/EU pentru libera circulație a acelor tipuri de tractoare pentru care nu s-a respectat termenul de înmatriculare de 29 septembrie 2011. Piața internă unică este astfel împiedicată să funcționeze prin neînregistrarea și vânzarea în Portugalia a vehiculelor aprobate în alte state membre ale Uniunii. În conformitate cu prevederile europene, producătorii pot obține aprobare pentru un anumit tip de tractor într-un stat membre al Uniunii dacă satisface cerințele specificate.

Beneficii pentru persoanele în vârstă

Comisia Europeană a solicitat Slovaciei să acorde pensionarilor rezidenți în alte state membre ale UE, compensațiile de Crăciun. Slovacia acordă aceste compensații numai pensionarilor care locuiesc în țară, încălcând astfel art.48 al Tratatului Unional, implementat sub Reglementarea 883/2004.

Cauza 387/97, Comisia contra Grecia

Luând act de anumite probleme legate de deversarea unor deșeuri in Departamentul Chania din insula Creta (Grecia), Comisia a cerut Guvernului Greciei să explice situația referitoare la existența unui deponeu de deșeuri la gurile raului Kouroupitos. Guvernul elen a răspuns la data de 15 martie 1988, declarând că a pus capăt operațiunilor și a inchis deponeul respectiv, înființând un nou deponeu într-o altă locație. Totodată insă, guvernul a mai declarat că, până la definitivarea lucrărilor de infrastructură pentru noul deponeu, deșeurile din districtul Chania vor continua să fie depozitate la același deponeu, de la gurile râului Kouroupitos, până în august 1988.

Comisia, considerând că răspunsul este nesatisfăcător, a replicat printr-o scrisoare oficială adresată Republicii Elene. În aceasta, Comisia a concluzionat că Grecia nu s-a conformat obligațiilor ce-i incumbau potrivit articolelor 4, 5, 6, 7 și 13 din Directiva 75/442 și articolelor 5, 6, 12 și 21 din Directiva 78/319, doarece nu a luat nici un fel de măsuri pentru a se asigura că deșeurile in chestiune sunt depozitate într-o manieră menită să preîntâmpine pericolele la adresa sănătății oamenilor și fără să dăuneze mediului inconjurător și nu a întocmit nici pană la acel moment planul depozitelor de deșeuri.

Autoritățile elene s-au referit la opoziția manifestată de populația din districtul Chania cu privire la planul de creare a unei noi locații pentru incinerarea deșeurilor. Guvernul elen a mai adăugat că autoritățile locale din districtul Chania au prevăzut crearea, într-un termen mediu a unei locații de ardere a deșeurilor in orasele mai mici și pe termen lung, incinerarea și reciclarea

deșeurilor.

Comisia a emis o opinie motivată, la 5 martie 1990 prin care a notificat Grecia cu privire la faptul ca autoritățile elene nu și-au îndeplinit obligațiile asumate prin Tratat, din moment ce încă sunt în stadiul de pregătire a măsurilor necesare de conformare cu prevederile Directivei 75/442 si 78/319 în regiunea Chania.

Cum această opinie motivată nu a avut nici un efect, Comisia a inițiat procedurile judiciare determinate de neîndeplinirea obligațiilor de către Grecia. În decizia sa, pronunțată la data de 7 aprilie 1992 (C-45/91, Comisia c. Grecia), Curtea de Justiție a reținut că, în conformitate cu articolului 145 din Tratatul de Aderare, Directivele 75/442 si 78/319 ar fi trebuit să fie implementate de Grecia până la data de 1 ianuarie 1981, cel mai târziu. De asemenea, Curtea a mai menționat că, așa cum s-a reținut în mod constant și prin alte hotărari anterioare, un Stat Membru nu poate invoca dificultăți de ordin intern, cum ar fi dificultățile ce survin la momentul în care o normă comunitară trebuia să fi intrat in vigoare, pentru a justifica neîndeplinirea unei obligații și a depășirii limitelor temporale prevăzute de legislația comunitară. În consecință, s-a reținut că Grecia nu și-a îndeplinit obligațiile comunitare.

În mod subsecvent, în virtutea faptului că Grecia nu a comunicat Comisiei măsurile luate

pentru implementarea acestei hotărari a Curții de Justiție, Comisia a remis autorităților elene o somație, datată 11 octombrie 1993. Printr-o scrisoare datată 24 august 1994, guvernul Greciei a informat Comisia că organismul competent pentru managementul deșeurilor la nivel local a obținut “acordul preliminar de principiu” pentru crearea a două locații la Kopinadi și la Vardia. Studiile de impact de mediu cu privire la cele două locații erau în procesul de pregătire și urmau a fi încheiate la sfarșitul anului 1994. Urmând această procedură, organismul competent va fi în masură să întocmească studiul final privitor la construcția, modul de operare, de control și de restaurare a oricărei dintre cele două locații, în raport de oportunitate.

Apreciind acest răspuns ca nesatisfăcător, Comisia a remis autorităților elene o nouă opinie motivată, la 6 august 1996, invitând aceste autorități să ia toate măsurile necesare. Cum nici aceasta opinie motivată nu și-a atins obiectivul scontat, Comisia a inițiat procedurile judiciare ulterioare, pentru neîndeplinirea de către Grecia a obligației de a se conforma hotărârii Curții Europene de Justiție, solicitând ca Grecia să fie obligată să plătească o amendă de 24.600 de Euro pentru fiecare zi de întârziere, calculată de la data comunicării hotărârii și până la data conformării. Această sumă a fost determinată prin aplicarea unui criteriu stabilit de Comisie în prealabil, în conexiune cu gravitatea incălcării, a duratei acestei incălcări și în acord cu dorința de a asigura un efect descurajator pentru sancțiunea în sine, într-o astfel de manieră încât să determine o încetare a încălcării și să evite reapariția unor asemenea încălcări, acest ultim criteriu având ca rezultat faptul că și puterea financiară a unui stat este luată in considerare.

În cea de-a doua hotărâre, pronunțată la data de 4 iulie 1997, Curtea Europeană de Justiție a decis că Grecia a implementat doar parțial conținutul primei hotărâri și că obligațiile rezultate din directivă sunt în continuare incidente. A mai reținut de asemenea că acele criterii propuse de Comisie pentru calcularea cuantumului amenzii sunt pertinente și că, în cazul în speță, neîndeplinirea obligației de a acționa din partea Greciei este serioasă și de o durată considerabilă.

În consecință, Curtea a stabilit o sancțiune de 20.000 Euro pentru fiecare zi de întârziere, socotite de la data comunicării hotărarii Curții, 4 iulie 2000, și pană la implementarea efectivă a hotărârii.

Care este natura acestor sancțiuni, sunt administrative sau penale? Răspunsul l-a dat Avocatul

Curtea a menținut criteriile de calcul ale sancțiunii pecuniare și în Cauza 278/2001, Comisia c. Spania.

Într-o altă cauză, C 304/02, Comisia c. Franța, la solicitarea Comisiei, a interpretat art.228 (2) TCE, ca permițând impunerea către un Stat Membru care nu își îndeplinește obligațiile, a unei sancțiuni cumulate, constând într-o sumă forfetară și penalități. Astfel, pentru că nu a respectat o hotărâre anterioară a Curții, Franța a trebuit să plătească o sumă de 316.500 euro/zi, la care se adauga o penalitate de 57.761.250 euro pentru fiecare perioadă de 6 luni, de la pronunțarea hotărârii (12 iulie 2005), în care hotărârea nu este executată deplin.

Acțiuni lansate împotriva României

Numărul acțiunilor de infringement în curs declanșate de Comisia Europeană împotriva României este de sub 30, țara noastră fiind sub media Statelor Membre ale Uniunii în această privință.

Comisia Europeană a publicat rezultatele Tabloului de bord privind Piața Internă a Uniunii Europene, un raport care se apleacă și asupra acțiunilor în constatarea neîndeplinirii obligațiilor declanșate în acest domeniu și procesul de transpunere a legislației Uniunii. Potrivit acestui tablou de bord, România este unul dintre cele mai rapide state membre ale Uniunii în ceea ce privește soluționarea disputelor, cu o medie de aproximativ 19,1 luni/caz, cu opt luni mai puțin decât media statelor membre ale Uniunii Europene, care este de 27 de luni/caz.

România, alaturi de Estonia, Cipru, Cehia si Lituania, înregistreaza cele mai bune rezultate în privința stadiului de aplicare la nivel național a directivelor europene. Potrivit Executivului European, România și-a redus deficitul de transpunere de la 1,1 % la 0,4 %.

Deficitul mediu de transpunere în Uniunea Europeană, și anume procentajul directivelor referitoare la piața internă care nu au fost transpuse în legislația națională în termenele prevăzute, a săazut de la 6,3 % în 1997 la un nivel nou record de 0,6 % (în luna noiembrie 2012), care se situează astfel sub obiectivul de 1 % stabilit de comun acord de șefii de stat și de guvern europeni în 2007 și aproape de obiectivul de 0,5 % propus în Actul privind piața unică din aprilie 2011.

De asemenea, Romania se afla printre cele 22 de state membre care au atins ținta de toleranță zero în legatură cu directivele al căror termen de transpunere a expirat de mai mult de doi ani. România a atins rezultate foarte bune și în legătură cu conformitatea legislației naționale cu directivele Pieței Interne, cu un deficit de 0,4%, aflat sub media UE – de 0,6%.

România are o medie de întârziere în transpunerea directivelor de 6,1 luni, ceea ce o situează sub media celorlalte state membre ale Uniunii, de 8 luni. Nici o directivă nu a fost transpusă de România cu o întârziere mai mare de 2 ani.

Pe de altă parte, România nu are nicio condamnare la Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu privire la procesul de transpunere a directivelor Uniunii Europene.

Comisia Europeană a lansat în data de 25 aprilie 2014 un aviz motivat împotriva

României, care are la dispoziție două luni pentru a transpune în întregime în legislația națională modificările aduse unor directive comunitare odată cu aderarea Croației la Uniunea Europeană. Alături de România, au primit avize motivate Cipru, Irlanda, Italia și Luxemburg, potrivit unui comunicat al Comisiei. Cele cinci țări trebuie să transpună în întregime în legislația națională Directiva 2013/25/UE din 13 mai 2013 de adaptare a anumitor directive în domeniul dreptului la liberă stabilire și în cel al libertății de a presta servicii, având în vedere aderarea Croației la Uniune, la 1 iulie 2013. Directivele modificate prin Directiva 2013/25/UE sunt: Directiva 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale, Directiva 77/249/CEE de facilitare a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați și Directiva 74/557/CEE privind realizarea libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii pentru activitățile independente și activitățile intermediarilor din comerțul și distribuția produselor toxice. Statele membre trebuiau să adopte și să publice, cel târziu până la data aderării Croației la Uniune, actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma Directivei 2013/25/UE. În plus, ele trebuiau să comunice imediat Comisiei textul respectivelor acte, a preczat Executivul european, subliniind că cele cinci state nu au transpus deloc sau au transpus incomplet această directivă în legislația națională. Comisia a avertizat România, Cipru, Irlanda, Italia și Luxemburg că, în absența unor răspunsuri satisfăcătoare în termen de două luni, poate înainta cazurile lor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Comisia Europeană a anunțat lansarea în data de 20 februarie 2014, a două proceduri

de infringement împotriva României, pentru că nu își protejează cetățenii de efectele gestionării deficitare a deșeurilor și pentru că nu au fost curățate două iazuri de decantate la exploatările miniere din Moldova Nouă. De asemenea, s-a trimis un aviz motivat pentru a solicita României să curețe două iazuri de decantare din exploatările miniere de cupru și zinc din Moldova Nouă.

Comisia Europeană este preocupată de faptul că România nu își protejează cetățenii de efectele gestionării deficitare a deșeurilor. În pofida avertismentelor anterioare, cele mai recente informații de care dispune Comisia indică faptul că 19 depozite de deșeuri din România funcționează încă fără a respecta legislația UE privind deșeurile și depozitele de deșeuri, ceea ce reprezintă un risc grav pentru sănătatea umană și pentru mediu, s-a aratat într-un comunicat al Comisiei Europene.

Potrivit Comisiei, iazurile de decantare sunt o sursă majoră de pulberi toxice, care au consecințe semnificative asupra sănătății umane și asupra mediului. Comisia este preocupată de faptul că România nu a luat măsurile necesare pentru a controla emisiile și pentru a preveni abandonarea siturilor.

Comisia a inițiat în privința acestor aspecte proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, în octombrie 2012. Autoritățile române au raportat cu privire la progresele înregistrate, însă obiectivele nu au fost încă îndeplinite, iar grava problemă a pulberilor toxice persistă. Prin urmare, se trimite un aviz motivat, iar în cazul în care România nu acționează în termen de două luni, Comisia poate sesiza cauza Curții de Justiție a Uniunii Europene, avertizează Executivul european.

Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei a abrogat, în

martie 2013, legea 1284/2011, care interzicea exportul de gaze, iar toată producția internă trebuie să se consume local. În urma legii, în noiembrie 2012, Comisia Europeană a declanșat împotriva României procedura de infringement. Conform legislației europene, statele membre sunt obligate să asigure transportul de gaze prin conductele de interconectare în ambele direcții, motivul fiind sporirea securității aprovizionării. Amenda minimă pe care România o putea primi pentru infringement a fost stabilită, încă din timpul negocierilor pentru aderare, la un minim de 1,8 milioane de euro și penalități cuprinse între 3.000 și 135.000 de euro pentru fiecare zi de întârziere a plății.

Exportul românesc de gaze este, în acest moment, posibil doar teoretic. În practică, nu există încă soluția tehnică pentru export de gaze în Ungaria pe conducta Arad-Szeged pentru că există o diferență de presiune. În schimb, spre Bugaria exportul este posibil.

Comisia Europeană a adoptat în data de 23 ianuarie 2013, mai multe decizii cu privire la acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor (infringement procedures) referitoare la România, clasând:

cauza 2012/4124 privind regimul fiscal aplicabil agențiilor de turism

cauza 2012/4117 referitoare la nerespectarea dreptului UE în cazul atribuirii unui contract de achiziții publice. 

Hotărârea Curții Europene de Jusțiție a Uniunii Europene din data de 14 aprilie 2011,

în cauza C-522/09, având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată în temeiul articolului 258 TFUE, introdusă la 15 decembrie 2009, unde Comisia Europeană a avut rolul de reclamant, iar România, de pârât, relevă situația în care Comisia nu a garantat Statului Membru posibilitatea prezentării observațiilor. S-a constatat că punerea în întârziere nu a identificat în mod suficient neîndeplinirea reproșată ulterior României în avizul motivat și că procedura precontencioasă nu și-a atins obiectivul de a garanta dreptul statului membru în cauză de a-și prezenta observațiile cu privire la criticile formulate de Comisie, astfel încât acțiunea introdusă de Comisie a fost declarată inadmisibilă.

  Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicita Curții să constate că, prin neclasificarea ca arii de protecție specială a unor teritorii suficiente ca număr și ca suprafață pentru a asigura o protecție corespunzătoare a tuturor speciilor de păsări enumerate în anexa I la Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice (JO L 103, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 77, denumită în continuare „Directiva păsări”), precum și a speciilor migratoare care nu sunt menționate în această anexă, România nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor articolului 4 alineatele (1) și (2) din această directivă.

Întrucât România nu a comunicat lista națională a APS, necesară potrivit articolului 4 alineatele (1) și (2) din Directiva păsări, Comisia a considerat că acest stat membru nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile menționate, prin nedesemnarea unor APS adecvate, și, prin urmare, i-a trimis la 23 octombrie 2007 o scrisoare de punere în întârziere.

În răspunsul din 21 decembrie 2007, România a indicat că a fost adoptată și publicată în Monitorul Oficial al României din 31 octombrie 2007 o hotărâre a guvernului privind desemnarea APS, incluzând anexele care cuprind lista APS.

Considerând că teritoriile clasificate ca APS nu erau suficiente ca număr și ca suprafață ținând seama de obiectivele de protecție a speciilor de păsări enumerate în anexa I la Directiva păsări, precum și a speciilor migratoare, la 23 septembrie 2008, Comisia a emis un aviz motivat prin care invita România să adopte măsurile necesare pentru a se conforma acestuia.

Prin scrisoarea din 25 noiembrie 2008, autoritățile române au răspuns la avizul motivat al Comisiei, susținând, printre altele, că obiectul procedurii fusese modificat de Comisie, întrucât scrisoarea de punere în întârziere se întemeia pe necomunicarea listei APS, în timp ce avizul motivat privea desemnarea unor APS insuficiente ca număr și ca suprafață. Autoritățile române au expus de asemenea, întemeindu-se pe probe, motivele care au stat la baza nedesemnării totale sau parțiale, după caz, a anumitor situri.

 Considerând că neîndeplinirea obligațiilor de către România subzista, Comisia a introdus acțiunea.

România a invocat o excepție de inadmisibilitate a acțiunii, motivând că obiectul acesteia ar fi fost modificat de Comisie. Astfel, în scrisoarea de punere în întârziere, Comisia ar fi reproșat statului membru faptul că nu a comunicat lista APS, în timp ce în avizul motivat ar fi invocat desemnarea unor APS insuficiente ca număr și ca suprafață. Or, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, avizul motivat ar trebui să se întemeieze pe aceleași motive care au fost invocate în scrisoarea de punere în întârziere.

În opinia României, Comisia a invocat pentru prima dată în avizul motivat caracterul insuficient ca număr și ca suprafață al APS desemnate, astfel încât autoritățile române nu ar fi avut niciun motiv și nicio posibilitate de a demonstra caracterul suficient al desemnării respectivelor arii în răspunsul lor la scrisoarea de punere în întârziere. Mai mult, statul membru pârât susține că, în intervalul de timp dintre răspunsul la scrisoarea de punere în întârziere și avizul motivat, plana o stare de incertitudine cu privire la caracterul insuficient al desemnării realizate, astfel încât România nu a putut să își pregătească o apărare adecvată încă de la începutul fazei precontencioase.

Curtea a stabilit că, dintr-o jurisprudență constantă rezultă că procedura precontencioasă are ca scop să acorde statului membru vizat posibilitatea, pe de o parte, de a se conforma obligațiilor sale ce decurg din dreptul Uniunii și, pe de altă parte, de a invoca în mod eficient mijloacele sale de apărare împotriva obiecțiilor formulate de Comisie. Astfel, posibilitatea statului în cauză de a-și prezenta observațiile reprezintă, chiar dacă acesta consideră că nu trebuie să o utilizeze, o garanție esențială urmărită de Tratatul FUE, iar respectarea sa constituie un aspect esențial al regularității procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru.

Astfel, s-a impus constatarea că, prin scrisoarea de punere în întârziere, Comisia a criticat în esență România pentru că nu i-a comunicat lista națională a APS

Pe de altă parte, la mai puțin de două luni după ce a primit scrisoarea de punere în întârziere, România a transmis Comisiei, lista națională a APS.

Cu toate acestea, în cadrul unui aviz motivat emis la 23 septembrie 2008, Comisia a reproșat României, întemeindu-se pe argumente detaliate, că a clasificat APS insuficiente ca număr și ca suprafață în raport cu articolul 4 alineatele (1) și (2) din Directiva păsări, fără ca în prealabil să fi dat statului membru posibilitatea de a-și prezenta observațiile cu privire la acest aspect.

CONCLUZII

Aplicarea corectă a legislației Uniunii Europene prezintă în continuare o serie de provocări pentru Statele Membre. Problemele apar frecvent în etapele inițiale de punere în aplicare, iar transpunerea tardivă devine din ce în ce mai problematică. Așa cum reiese din cel mai recent raport al Comisiei Europene privind transpunerea în practică a legislației europene, numărul procedurilor de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din cauza transpunerii tardive a înregistrat o creștere constantă în ultimii trei ani. Cu toate acestea, odată ce Comisia Europeană deschide proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, măsurile luate la nivel național sunt, de regulă, notificate fără întârziere. Procedurile de infringement aplicate în 2012 arată că, în calitatea sa de gardian al tratatelor, Comisia Europeană va continua monitorizarea activă a aplicării legislației comunitare în statele membre ale Uniunii Europene.

Aplicarea și controlul implementării legislației comunitare implică numeroși factori – instituțiile europene, statele membre, inclusiv autoritățile și instanțele judecătorești de la nivelul local și cel regional. Numărul și tipul de probleme întâlnite variază în funcție de tema implicată și de natura drepturilor create.

Statelor Membre le revine, în mod principal, responsabilitatea aplicării corecte și oportune a tratatelor și a legislației. Acestea sunt responsabile pentru aplicarea directă a legislației comunitare, pentru aplicarea legislației proprii de punere în aplicare a legislației comunitare, precum și pentru numeroasele decizii administrative adoptate în temeiul legislațiilor respective. Instanțele judecătorești naționale dețin, de asemenea, un rol esențial în asigurarea respectării legislației, inclusiv prin adresarea, dacă este cazul, anumitor probleme Curții de Justiție în vederea obținerii unei hotărâri preliminare din partea acesteia.

Comisia îndeplinește diverse roluri: deține dreptul de inițiativă și este, în acest sens, responsabilă pentru propunerea atât a actelor noi, cât și a celor care aduc modificări. Comisia este responsabilă, în mod special, de aplicarea programului pentru o mai bună legiferare prin elaborarea unor legi noi care să ia în considerare activitatea de punere în aplicare și de control al implementării legislației, precum și a unor modalități de ajustare a legislației existente în vederea facilitării unei aplicări optime a acesteia. Parlamentul și Consiliul dețin în acest caz un rol fundamental în adoptarea măsurii finale.

În al doilea rând, Comisia acționează într-un parteneriat strâns cu statele membre în procesul de gestionare a aplicării legislației prin intermediul contactelor, al rețelelor ce activează în diverse sectoare, precum și al unor reuniuni regulate ale experților naționali.

În al treilea rând, în calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia este învestită cu autoritate și responsabilitate în privința respectării legislației comunitare, verificând respectarea de către statele membre a normelor stipulate în tratate, precum și a legislației comunitare. Comisia supraveghează punerea în aplicare de către statele membre a legislației comunitare prin intermediul contactelor, al corespondenței și al reuniunilor cu statele membre.

Există numeroase motive care au dus la apariția acestor probleme. Este posibil ca statele membre să nu acorde suficientă atenție interpretării corecte și aplicării legislației, sau să întârzie în punerea în aplicare a activităților și în notificarea măsurilor de transpunere la nivel național. Statele membre pot întâmpina dificultăți în interpretarea și alegerea opțiunilor procedurale. Acestea pot transpune o directivă sau interpreta un regulament într-un mod care să nu fie conform cu măsura comunitară vizată. Aceste diferențe și dificultăți de interpretare se pot manifesta și la nivel regional și local. În unele cazuri, dispozițiile unei legi pot fi neclare sau greu de pus în aplicare. Un grad înalt de corespondență sau de încălcare a anumitor legi de către mai multe state membre poate reflecta conținutul sau un domeniul de aplicare cuprinzător al instrumentului sau un interes deosebit din partea părților implicate, dar ar putea reprezenta, pe de altă parte, și un indicator al unor dispoziții care pot necesita un efort deosebit din partea statelor membre pentru a fi implementate sau aplicate sau pentru a fi înțelese.

Întârzierea sau erorile de aplicare a legislației comunitare produc slăbirea sistemului, reduc posibilitatea realizării obiectivelor acestuia și privează cetățenii, precum și întreprinderile, de beneficii. Instituțiile Uniunii Europene în general, precum și Comisia și statele membre în mod special, au interesul comun de a păstra la un nivel cât mai scăzut posibil riscul apariției unei astfel de situații. În continuare, sunt prezentate modalități de îmbunătățire a sistemului actual.

Procesul referitor la încălcarea dreptului comunitar are un rol esențial în garantarea aplicării corecte a legislației comunitare. Necesitatea de a recurge la procedurile privind încălcarea dreptului comunitar trebuie să fie redusă prin intermediul măsurilor referitoare la prevenirea și soluționarea problemelor. Aceasta va contribui la gestionarea și soluționarea optimă a cazurilor de încălcare a dreptului comunitar.

Aplicarea oportună și corectă a legislației comunitare este esențială în vederea menținerii unor baze solide ale Uniunii Europene și a asigurării obținerii impactului scontat al politicilor europene, care să acționeze în favoarea cetățenilor. Instituțiile europene și statele membre au un interes comun în menținerea acestor baze solide și trebuie să exprime un angajament mai puternic în favoarea acordării unei priorități înalte aplicării corecte a legislației.

Acțiunile îndreptate împotriva Statelor sunt de fapt mijloace de sancționare a comportamentului neconform cu dreptul Uniunii și cu obligațiile constituționale asumate de acestea prin semnarea documentelor europene, respectiv adoptarea de acte incompatibile cu dreptul Uniunii sau pe care Statele nu mai au dreptul să le adopte, menținerea unor astfel de acte, neadoptarea actelor sau măsurilor necesare aplicării dreptului Uniunii, necomunicarea informațiilor cerute de Uniunea Europeană, inclusiv necomunicarea măsurilor de netranspunere a directivelor, precum și refuzul de a aplica hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Un rol deosebit de important îi este acordat Comisiei, care are sarcina de a realiza o serie de consultări cu Statul Membru în cauză, având de parcurs împreună cu acesta o procedură administrativă prealabilă. Comisia are atribuții de control și de impunere ale respectării legislației Uniunii de către Statele Membre și de către resortisanții lor, ea putând să interzică sau să impună o anumită conduită, considerându-se că în această privință rolul ei de executare este suplimentat prin puteri proprii de luare a propriilor sale decizii care ar fi de natură judiciară. În acest sens, co-raporturile Curții de Justiție cu Comisia sunt bi-direcționale, în sensul că aceasta din urmă monitorizează modalitatea de punere în aplicare a dreptului Uniunii și în cele din urmă poate sesiza Curtea în vederea sancționării Statului Membru care a încălcat o normă de drept a Uniunii.

În scopul sporirii gradului de aplicare a dreptului Uniunii la nivelul Statelor Membre și a

stimulării îndeplinirii obligațiilor ce le revin de către Statele Membre, Curtea de Justiție a creat și

promovat teoria conform căreia toți cei care au suferit un prejudiciu ca urmare a neaplicării sau

aplicării necorespunzătoare a dreptului Uniunii de către autoritățile unui stat membru se pot adresa instanțelor naționale pentru a obține repararea prejudiciului suferit. Această dispoziție se aplică și atunci când dispoziția comunitară nerespectată nu este condiționată și suficient de precisă, astfel încât să aibă efect direct. Obligația de despăgubire poate fi întemeiată pe o inacțiune (neaducerea la îndeplinire a unei dispoziții a dreptului Uniunii – netranspunerea unei directive) sau pe o acțiune (aplicarea unei norme naționale contrare dreptului Uniunii).

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, în vederea aderării la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial nr. 669 din 22 septembrie 2003;

Legea pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg, la 25 aprilie 2005;

Legea nr. 17 din 07 Februarie 2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 107/12 februarie 2008;

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului instituind Comunitatea Europeană;

Volume (Tratate, Cursuri, Studii, Publicații)

Comisia Europeană, Raportul Comisiei, Al doilea Raport de evaluare privind proiectul EU Pilot, Bruxelles, 2011,

Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European, și Comitetul Regiunilor, Programul privnd o reglementare adecvată și funcțională(REFIT): rezultate și etapele ulterioare, Bruxelles, 2013;

Comisia Europeană, Al 30-lea Raport anual privind aplicarea legislației în UE, (2012) Bruxelles, 2013;

Comisia Comunițăților Europene, Comunicarea Comisiei – Către o Europă a rezultatelor – aplicarea legislației comunitare, Bruxelles, 2007;

Fișe tehnice despre Uniunea Europeană, 2014;

Uniunea Europeană, Introducere: Instituții, decizii și politici, Inovație în administrație, Programul Operțional Dezvoltarea Capacității Administrative;

Apostol Tofan Dana, Instituții internaționale interguvernamentale, Editura All Beck, București, 2000;

Barroso Jose Manuel Durao, Președintele Comisiei Europene, discurs rostit în cadrul Starea Uniunii 2010;

Ciupagea Constantin, Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la Uniunea Europeană, Editura IER, București, 2004;

Crăciunescu Dumitru Adrian, Drept instituțional comunitar european, București, Editura Pro Universitaria, 2009;

Diaconu Nicoleta, Acțiunea în neîndeplinire a obligațiilor comunitare de către Statele Membre, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2008, Editura Wolters Kluwer România;

Deleanu Sergiu, Gyula Fabian, Costaș Flavius Cosmin, Ioniță Bogdan, Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, București, 2007;

Dogaru Lucreția, Rolul Statelor Membre ale Uniunii Europene în aplicarea dreptului comunitar, Universitatea Petru Maior, Târgu Mureș;

Dragoș Dacian Cosmin, Drept comunitar european, Editura Accent, Cluj Napoca, 2003;

Dragoș Dacian Cosmin, Uniunea Europeană – Instituții – Mecanisme, Editura C.H.Beck București 2007;

Dumitrașcu Mihaela Augustina, Dreptul Uniunii Europene și specificacitatea acestuia, Editura Universul Juridic, București, 2012;

Filipescu Ion, Fuerea Augustin, Drept institutional comunitar european, ediția 5, Editura Actami, Bucuresti, 2000;

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Ediția a V-a. București, 2011;

Fuerea Augustin, Evaluarea gradului de concordanță a legislației române cu acquis-ul comunitar, la nivelul anului 2002, pe capitolele de negociere, Ed.IER, București, 2004;

Gyula Fabian, Curtea de Justiție Europeană. Instanță de judecată supranațională, Editura Rosetti, București, 2002;

Mazilu Dumitru, Integrarea Europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Marcu Viorel, Drept comunitar instituțional, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Munteanu Roxana, Drept European, Editura Oscar Print, București, 1996;

Munteanu Roxana, Punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă, Revista de Studii de Drept Românesc, București, 2008;

Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudență, doctrină, Editura Hamangiu, 2009;

Pătrăuș Mihaela, Drept Comunitar, Note de curs, Universitatea din Oradea, Oradea, 2007;

Pecican Ovidiu, Gherghina Sergiu, România în UE: Trei ani de la aderare, Editura Limes, Cluj Napoca, 2010;

Pinteală Gheorghe, Tenț Constantin, Pinteală Sima Andrada Georgiana, Drept Comunitar, Curs, Timișoara, 2009;

Popescu Dumitra, Drept internațional public, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2005;

Șandru Mihai, Bywater Andre, Relația dintre instanțele europene – Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a drepturilor Omului și instanțele naționale, Proiect Phare 2006 Continuarea dezvoltării Școlii Naționale de Grefieri;

Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar. Texte și jurisprudență, Institutul Național al Magistraturii, București, 2006;

Ținca Ovidiu, Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;

Webografie

www.curia.europa.eu – Curtea de Justiție a Uniunii Europene;

www.europa.eu – site-ul Oficial al Uniunii Europene;

www.eulaw.ro – Legislația Uniunii Europene;

www.eur-lex.europa.eu – Documente publice ale Uniunii Europene;

www.ier.ro – Institutul European din România

www.mfinante.ro. – Ministerul Finanțelor

www.seap.ro – Societatea pentru excelen – Societatea pentru excelență în administrația publică;

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, în vederea aderării la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial nr. 669 din 22 septembrie 2003;

Legea pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg, la 25 aprilie 2005;

Legea nr. 17 din 07 Februarie 2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 107/12 februarie 2008;

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului instituind Comunitatea Europeană;

Volume (Tratate, Cursuri, Studii, Publicații)

Comisia Europeană, Raportul Comisiei, Al doilea Raport de evaluare privind proiectul EU Pilot, Bruxelles, 2011,

Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European, și Comitetul Regiunilor, Programul privnd o reglementare adecvată și funcțională(REFIT): rezultate și etapele ulterioare, Bruxelles, 2013;

Comisia Europeană, Al 30-lea Raport anual privind aplicarea legislației în UE, (2012) Bruxelles, 2013;

Comisia Comunițăților Europene, Comunicarea Comisiei – Către o Europă a rezultatelor – aplicarea legislației comunitare, Bruxelles, 2007;

Fișe tehnice despre Uniunea Europeană, 2014;

Uniunea Europeană, Introducere: Instituții, decizii și politici, Inovație în administrație, Programul Operțional Dezvoltarea Capacității Administrative;

Apostol Tofan Dana, Instituții internaționale interguvernamentale, Editura All Beck, București, 2000;

Barroso Jose Manuel Durao, Președintele Comisiei Europene, discurs rostit în cadrul Starea Uniunii 2010;

Ciupagea Constantin, Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la Uniunea Europeană, Editura IER, București, 2004;

Crăciunescu Dumitru Adrian, Drept instituțional comunitar european, București, Editura Pro Universitaria, 2009;

Diaconu Nicoleta, Acțiunea în neîndeplinire a obligațiilor comunitare de către Statele Membre, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2008, Editura Wolters Kluwer România;

Deleanu Sergiu, Gyula Fabian, Costaș Flavius Cosmin, Ioniță Bogdan, Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, București, 2007;

Dogaru Lucreția, Rolul Statelor Membre ale Uniunii Europene în aplicarea dreptului comunitar, Universitatea Petru Maior, Târgu Mureș;

Dragoș Dacian Cosmin, Drept comunitar european, Editura Accent, Cluj Napoca, 2003;

Dragoș Dacian Cosmin, Uniunea Europeană – Instituții – Mecanisme, Editura C.H.Beck București 2007;

Dumitrașcu Mihaela Augustina, Dreptul Uniunii Europene și specificacitatea acestuia, Editura Universul Juridic, București, 2012;

Filipescu Ion, Fuerea Augustin, Drept institutional comunitar european, ediția 5, Editura Actami, Bucuresti, 2000;

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Ediția a V-a. București, 2011;

Fuerea Augustin, Evaluarea gradului de concordanță a legislației române cu acquis-ul comunitar, la nivelul anului 2002, pe capitolele de negociere, Ed.IER, București, 2004;

Gyula Fabian, Curtea de Justiție Europeană. Instanță de judecată supranațională, Editura Rosetti, București, 2002;

Mazilu Dumitru, Integrarea Europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Marcu Viorel, Drept comunitar instituțional, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Munteanu Roxana, Drept European, Editura Oscar Print, București, 1996;

Munteanu Roxana, Punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă, Revista de Studii de Drept Românesc, București, 2008;

Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudență, doctrină, Editura Hamangiu, 2009;

Pătrăuș Mihaela, Drept Comunitar, Note de curs, Universitatea din Oradea, Oradea, 2007;

Pecican Ovidiu, Gherghina Sergiu, România în UE: Trei ani de la aderare, Editura Limes, Cluj Napoca, 2010;

Pinteală Gheorghe, Tenț Constantin, Pinteală Sima Andrada Georgiana, Drept Comunitar, Curs, Timișoara, 2009;

Popescu Dumitra, Drept internațional public, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2005;

Șandru Mihai, Bywater Andre, Relația dintre instanțele europene – Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a drepturilor Omului și instanțele naționale, Proiect Phare 2006 Continuarea dezvoltării Școlii Naționale de Grefieri;

Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar. Texte și jurisprudență, Institutul Național al Magistraturii, București, 2006;

Ținca Ovidiu, Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;

Webografie

www.curia.europa.eu – Curtea de Justiție a Uniunii Europene;

www.europa.eu – site-ul Oficial al Uniunii Europene;

www.eulaw.ro – Legislația Uniunii Europene;

www.eur-lex.europa.eu – Documente publice ale Uniunii Europene;

www.ier.ro – Institutul European din România

www.mfinante.ro. – Ministerul Finanțelor

www.seap.ro – Societatea pentru excelen – Societatea pentru excelență în administrația publică;