Actiuni In Revendicare a Bunului Imobiliar

CUPRINS

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

I.1. PRECIZĂRI PRELIMINARII

Societățile omenești nu au fost și nu sunt niciodată strict asemănătoare, dar această constatare simplă nu permite analiza legilor și mecanismelor economice si sociale care se exprimă ca realitate și conținut în normele juridice și care definesc structura societății la un moment dat.

În analiza mecanismelor de funcționare a acestora, proprietatea reprezintă noțiunea de esență care particularizează sistemul economic și social al unei societăți, iar definirea acesteia a constituit obiectul de analiză ce prezintă o diversitate doctrinară în privința conținutului și esenței ei.

Cu toate acestea, terminologia marxistă apreciată pe nedrept ca democratizată (datorită folosirii ei în explicarea și justificarea raporturilor de putere) stă din punct de vedere teoretic, în mod cert, la baza definirii coerente atât a proprietății ca parte a relațiilor de producție (însușire, apropriere într-o formă socială a obiectelor naturii) cât si ca expresie a totalității relațiilor de producție.

I.2. TERMINOLOGIE

Termenul de “proprietate” și cel de “drept de proprietate” sunt sinonime. În acest sens, poate fi menționată Constituția țarii care în art.4 si art.135 folosește atât denumirea de proprietate, cât și cea de drept de proprietate. De asemenea, poate fi menționat în același sens titlul II al Codului civil.

I.3. NOȚIUNEA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Codul civil, definește proprietatea în art. 480 astfel: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însa în limitele determinate de lege”. Această definiție a fost criticată din doua puncte de vedere. Astfel, în primul rând, în loc să clarifice natura dreptului de proprietate, textul de lege se limitează doar la o enumerare a atributelor acestui drept , enumerare care nu este completă. În al doilea rând, în loc să evidențieze caracterele exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, se insista asupra caracterului absolut care, luat ad litteram, este antijuridic si antisocial. S-a considerat că aceste critici sunt excesive, relevându-se ca “nu credem sa fie o greșeală de a defini un drept prin atributele sale, dimpotrivă o astfel de definiție este adesea mai clară, prin caracterul ei realist decât de definiție care se referă la natura abstractă a unui drept.

Textul nu este la adăpost de critică și datorită faptului că legiuitorul nu deosebește expres dreptul de proprietate de alte drepturi reale, adică nu-l diferențiază pe proprietar de alte persoane care exercită unele din atributele dreptului de proprietate (uzufructuarul, superficiarul). Deși sintagma utilizată de legiuitor “in mod exclusiv și absolut” evidențiază plenitudinea atributelor proprietarului, literatura de specialitate a completat definiția legiuitorului civil de la 1864, subliniind că proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie și în interes propriu, având astfel o poziție specială în raport cu orice altă persoană ce exercita unele din aceste atribute pe temeiul altor drepturi reale.

Prin urmare dreptul de proprietate poate fi definit ca fiind acel drept real ce conferă titularului dreptului său, persoană fizica ori persoană juridică, atributele de posesie, de folosința și de dispoziție asupra unui lucru pe care le exercită în mod exclusiv si absolut în putere proprie și în interes propriu.

Sensul juridic al proprietății

Dispozițiile legale folosesc termenul de proprietate în sensuri deosebite. De asemenea, autorii și chiar vorbirea curentă se referă la aceste sensuri diferite.

Astfel, termenul de proprietate poate fi înțeles în sens larg, și anume, că se aplică tuturor drepturilor, de exemplu, proprietatea imobiliară si proprietatea mobiliară, proprietatea unui uzufruct, proprietatea unei creanțe si proprietatea intelectuală sau proprietatea incorporală. În acest sens, a fi proprietar înseamnă a deține ceva în mod exclusiv și de a-i da destinația dorită, de a-l folosi după destinația sa ori după interesul propriu avut. Astfel termenul de proprietate nu este folosit, în majoritatea cazurilor, cu semnificația proprie, adică de drept real, exclusiv, absolut și perpetuu.

Termenul de proprietate are și un înțeles restrâns, propriu, și anume proprietatea corporală, adică purtând asupra bunurilor corporale, mobile și imobile, deci proprietatea ca drept real exclusiv, absolut și perpetuu. În acest sens, proprietatea este folosită de art. 41 și art. 135 din Constituție ori de Codul civil în titlul II intitulat “Despre proprietate”

Termenul de proprietate mai poate fi înțeles în sens de obiect al dreptului de proprietate, desemnând bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate este un drept atât de complet, încât se confundă cu bunul asupra căruia se exercită. În acest sens, art. 585 Cod civil se referă la acela a cărui proprietate este pe marginea unei ape curgătoare, art. 589 Cod civil care se referă la privirea asupra proprietății vecinului, art. 614 Cod civil care se referă la linia de despărțire a celor două proprietăți ori art. 620 Cod civil care se referă la faptul proprietarilor de a stabili pe proprietatea lor ori în folosul lor o servitute.

Sensul economic al dreptului de proprietate

Prin proprietate în sens economic, se înțelege raportul de apropriere (însușire) de către oameni a bunurilor materiale pentru trebuințele lor fizice și spirituale, ca o condiție fundamentală a existenței oricărei societăți umane. Proprietatea ca raport social de producție, face parte din baza economică și este legată de existența societății.

Ca raport social-economic real, proprietatea se caracterizează prin următoarele: reprezintă o apropriere, o însușire a unui bun fizic sau a unuia incorporal; subiectul, titularul ei exercită atributele sale prin putere proprie, el supunându-se doar legilor adoptate democratic; el își realizează atributele în interesul său.

Proprietatea ca realitate socială si juridică

Proprietatea are o existență reala. Proprietatea poate fi individuală sau privată și publică. Doctrinele social-economice susțin, după caz, o pondere pentru fiecare din aceste feluri de proprietate.

Potrivit unor doctrine, proprietatea are un conținut social-economic în raport de caracterul orânduirii sociale. Se mai distinge proprietatea asupra mijloacelor de producție și cea asupra obiectelor de consumație.

Scurt istoric privind evoluția dreptului de proprietate

Proprietatea a fost percepută de oameni, încă din momentul în care au ieșit din starea primitivă, ca ceva absolut necesar vieții.

La început, omul nu a putut trăi, iar mai pe urmă progresa, decât apropriindu-și bunurile ce-l înconjurau.

Societatea primitivă nu permitea decât aproprierea fructelor și a productelor. Ulterior, odată cu evoluția societății, s-a admis și apropiațiunea individuală a bunurilor și a uneltelor de muncă. Forma juridică care corespunde noțiunii de economie, sociale, generale de apropriere este proprietatea.

Așadar, proprietatea este un drept ce poartă asupra lucrurilor res. În vremurile îndepărtate, proprietatea purta asupra uneltelor de vânătoare, a veșmintelor, a produselor necesare întreținerii.

Mai târziu, au ajuns să fie obiecte de proprietate și bunurile funciare, iar după putină vreme, s-au creat chiar conflicte agrare care de-a lungul timpului au impus intervenția statului pentru a le reglementa proprietatea.

De la viața de trib în care oamenii erau reuniți în mici grupuri nomade, în care proprietatea avea formă colectivă și se aplica mai ales turmelor de animale, s-a evoluat către faza proprietății familiale în care fiecare familie era titulara unui patrimoniu, iar mai târziu în interiorul familiei, treptat, individul a căutat să posede singur un patrimoniu, distinct de al celorlalți. S-a ajuns astfel la proprietatea individuală.

Se poate spune deci că istoria dreptului de proprietate se confundă cu cea a civilizației omenești.

În dreptul roman, proprietatea era denumită dominium ex jure quiritium și reprezenta o plena în re potestas. Îngrădirile proprietății erau puține și se numeau servituți. Ulterior, în evul mediu, dreptul de proprietate a fost mărginit, micșorat prin diferite concesiuni și restricții. Astfel, în cazul terenurilor exista dominium eminens ce aparținea seniorului si dominium utile concedat de acesta. Proprietatea era deci divizată.

În secolul al XVIII-lea, proprietatea în forma ei absolută și exclusivă a fost tot mai mult criticată.

Codul civil francez a adoptat forma romană a proprietății individuale, absolute și exclusive. Această formă a fost adoptată și de codul civil român din 1864.

Ulterior, s-au adus tot mai multe îngrădiri dreptului de proprietate, astfel că acesta a dobândit un caracter social, având conținutul arătat mai înainte

I.4. MIJLOACE JURIDICE CIVILE DE APĂRARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE

Apărarea dreptului de proprietate ca principal drept real, dar și a celorlalte drepturi reale se realizează printr-un ansamblu de mijloace juridice reglementate de diferite ramuri ale sistemului nostru de drept. Sigur că prin instituțiile și normele aparținând altor ramuri de drept decât dreptul civil și instituției juridice a răspunderii materiale aparținând de dreptul muncii, se apără indirect drepturile reale.

Dreptul civil cuprinde un ansamblu de norme juridice prin care se reglementează mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate. Mijloacele juridice sunt acțiuni în justiție prin care titularul dreptului solicită înlăturarea oricărei atingeri sau încălcări aduse dreptului sau.

Mijloacele juridice civile sunt grupate în două categorii:

Mijloace juridice specifice – sunt acele acțiuni reale care se întemeiază direct pe dreptul de proprietate sau alt drept real. Aceste acțiuni reale se clasifică în :

acțiuni posesorii, de apărare a posesiei;

acțiuni petitorii.

Acțiunile petitorii sunt acele acțiuni în justiție prin care reclamantul solicită să se stabilească direct că este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra bunului. Intra în categoria acțiunilor petitorii: acțiunea în revendicare, acțiunea în grănițuire, acțiunea negatorie și acțiunea confesorie.

Acțiunea în granițuire. În temeiul art. 584 Cod civil, orice proprietar poate obliga pe vecinul său la granițuirea proprietății lipite cu a sa; cheltuielile granițuirii se vor face pe jumătate. Este o acțiune reală, imobiliară, petitorie și imprescriptibilă.

Acțiunea negatorie. Acea acțiune prin care reclamantul cere instanței de judecată să stabilească că pârâtul nu are drept real (uzufruct, uz, abitație, servitute sau superficie) asupra bunului aflat în proprietatea sa și să-l oblige să înceteze exercitarea nelegitimă a unui asemenea drept. Este o acțiune reală, petitorie și imprescriptibilă.

Acțiunea confesorie. Este acea acțiune prin care reclamantul, titular al unui drept real principal (uzufruct, uz, abitație, servitute, superficie) solicită instanței să-l oblige pe pârât, proprietar sau altă persoană să permită exercitarea deplină a dreptului său real. Este o acțiune reală, petitorie și prescriptibilă în termen de 30 de ani.

Mijloace juridice nespecifice. Acele acțiuni personale care se întemeiază direct pe drepturi de creanță, dar prin care se apără indirect și dreptul de proprietate. Este vorba de acele acțiuni prin care se urmărește valorificarea unor drepturi născute din raporturile de obligații civile, cum sunt: acțiuni izvorâte din neexecutarea contractelor, acțiuni în răspundere contactuală ori delictuală, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, acțiunea în restituirea plății nedatorate, acțiunea în declararea ori contestarea nulității, etc.

I.5. GARANȚIA PROPRIETĂȚII PRIN CONSTITUȚIE

Sub aspect cronologic, Constituția de la 1866 considera dreptul de proprietate ca fiind “sacru și inviolabil”(art. 19). Această concepție subliniază caracterul individualist al proprietății care era considerat oarecum de origine divi Sigur că prin instituțiile și normele aparținând altor ramuri de drept decât dreptul civil și instituției juridice a răspunderii materiale aparținând de dreptul muncii, se apără indirect drepturile reale.

Dreptul civil cuprinde un ansamblu de norme juridice prin care se reglementează mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate. Mijloacele juridice sunt acțiuni în justiție prin care titularul dreptului solicită înlăturarea oricărei atingeri sau încălcări aduse dreptului sau.

Mijloacele juridice civile sunt grupate în două categorii:

Mijloace juridice specifice – sunt acele acțiuni reale care se întemeiază direct pe dreptul de proprietate sau alt drept real. Aceste acțiuni reale se clasifică în :

acțiuni posesorii, de apărare a posesiei;

acțiuni petitorii.

Acțiunile petitorii sunt acele acțiuni în justiție prin care reclamantul solicită să se stabilească direct că este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra bunului. Intra în categoria acțiunilor petitorii: acțiunea în revendicare, acțiunea în grănițuire, acțiunea negatorie și acțiunea confesorie.

Acțiunea în granițuire. În temeiul art. 584 Cod civil, orice proprietar poate obliga pe vecinul său la granițuirea proprietății lipite cu a sa; cheltuielile granițuirii se vor face pe jumătate. Este o acțiune reală, imobiliară, petitorie și imprescriptibilă.

Acțiunea negatorie. Acea acțiune prin care reclamantul cere instanței de judecată să stabilească că pârâtul nu are drept real (uzufruct, uz, abitație, servitute sau superficie) asupra bunului aflat în proprietatea sa și să-l oblige să înceteze exercitarea nelegitimă a unui asemenea drept. Este o acțiune reală, petitorie și imprescriptibilă.

Acțiunea confesorie. Este acea acțiune prin care reclamantul, titular al unui drept real principal (uzufruct, uz, abitație, servitute, superficie) solicită instanței să-l oblige pe pârât, proprietar sau altă persoană să permită exercitarea deplină a dreptului său real. Este o acțiune reală, petitorie și prescriptibilă în termen de 30 de ani.

Mijloace juridice nespecifice. Acele acțiuni personale care se întemeiază direct pe drepturi de creanță, dar prin care se apără indirect și dreptul de proprietate. Este vorba de acele acțiuni prin care se urmărește valorificarea unor drepturi născute din raporturile de obligații civile, cum sunt: acțiuni izvorâte din neexecutarea contractelor, acțiuni în răspundere contactuală ori delictuală, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, acțiunea în restituirea plății nedatorate, acțiunea în declararea ori contestarea nulității, etc.

I.5. GARANȚIA PROPRIETĂȚII PRIN CONSTITUȚIE

Sub aspect cronologic, Constituția de la 1866 considera dreptul de proprietate ca fiind “sacru și inviolabil”(art. 19). Această concepție subliniază caracterul individualist al proprietății care era considerat oarecum de origine divină.

Odată cu dezvoltarea societății, conceptul de proprietate a evoluat și el în sensul că această instituție a fost considerată nu numai ca un instrument în satisfacerea propriilor interese ale proprietarului, dar și ca o instituție chemată să răspundă unor nevoi sociale.

Această nouă concepție despre proprietate și-a găsit expresia în Constituția din 1923 (art. 17) prin formularea mai largă în sensul că “proprietatea de orice natură este garantată”.

În ce privește Constituția din 1938, regăsim aceeași concepție modernă despre proprietate, ca și în cea anterioară din 1923.

Constituțiile din 1948 și 1965, deși garantau , la rândul lor, chiar dacă nu în mod explicit dreptul de proprietate personală, în fapt au consemnat simple enunțuri care nu au avut corespondent în legislația organică.

Sărind peste perioada 1948-1990 în care dreptul de proprietate individuală a fost substanțial îngrădit, Constituția din 1991 a avut în vedere reglementarea proprietății, evoluția acestei instituții în elementele sale intrinseci, de la caracterul individualist spre ideea de funcție socială.

Astfel, art. 135 din Constituție statuează ocrotirea proprietății de către stat și determină formele dreptului de proprietate în România, respectiv proprietatea publică și proprietatea privată.

Proprietatea privată e în condițiile legii inviolabilă.

Caracterizarea prevederilor constituționale în sensul garantării dreptului de proprietate privată împotriva unor eventuale măsuri abuzive ce i-ar aduce atingere, o constituie Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, care consacră caracterul excepțional al exproprierii, iar prin reglementările adoptate, stabilește un echilibru între interesul public și dreptul de proprietate privată.

CAPITOLUL II

ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE

II.1. INTELESUL ETIMOLOGIC ȘI JURIDIC AL ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

Din punct de vedere etimologic cuvântul revendicare exprimă o acțiune al cărui obiect este “reclamarea” unui drept sau a unui bun cuvenit revendicantului și deținut de altă persoană (sau contestat) din diferite motive.

Înțelesul juridic al cuvântului de revendicare deși se apropie în mare măsură de conceptul general etimologic este deosebit de acesta. Din punct de vedere juridic revendicarea este “instituția” ce aparține disciplinei dreptului civil. Ea funcționează pe baza unor reguli proprii statornicite încă din perioada existenței, ca drept pozitiv, a dreptului roman. Potrivit propriilor sale norme, revendicarea a fost folosită numai în scopul apărării anumitor drepturi subiective, cu caracter real.

Instituția revendicării, astfel cum a fost transmisă din dreptul roman sub denumirea de “rei vindicatio” evoca mijlocul de apărare și de probă al dreptului de proprietate.

În aceste condiții revendicarea se prezintă ca o consacrare juridică a dreptului de proprietate “apărat” de revendicant.

Revendicarea nu poate fi concepută în afara unui drept de proprietate, mobil sau imobil, cu caracter real (actio în rem).

II.2. ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE – NOȚIUNE

Codul nostru civil nu reglementează expres acțiunea în rem, ea fiind consacrată numai de câteva texte răspândite prin cod. Astfel, referindu-se la instituția prescripției, art. 1909 alin. 2 Cod civil statuează că cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de trei ani.

De asemenea, în cartea a II-a titlul I ce se referă la bunuri, art. 471 Cod civil stabilește că sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituțile, acțiunile care tind a revendica un imobil.

Tot astfel, în cartea a III-a, titlul VI, despre schimb, art. 1408 Cod civil reglementează posibilitatea copermutantului evins de lucrul primit în schimb de a cere daune-interese sau întoarcerea lucrului sau. Titlul XVIII – despre privilegii și ipoteci, în secțiunea referitoare la privilegiile care se întind asupra mobilelor și imobilelor, respectiv art. 1730 Cod civil, prevede că atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, vânzătorul poate chiar să revendice obiectele vândute, pe cât timp se află în posesiunea cumpărătorului.

Concretizând principiile înscrise în aceste texte, jurisprudența mai recentă a definit acțiunea în revendicare ca fiind acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar.

Și în doctrină, chiar dacă au existat formulări diferite, revendicarea a fost definită ca o acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește. Altfel spus, prin această acțiune, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului.

II.3. REVENDICAREA ȘI ALTE ACȚIUNI APROPIATE

Caracterul complex al dreptului de proprietate, proprietatea lui de a fi divizat în dezmembrăminte care au aspectul unor drepturi de sine stătătoare, legătura ce o are cu posesiunea, toate aceste împrejurări imprimă protecției juridice a acestui drept mai multe nuanțe.

Astfel, în afara acțiunii în revendicare, proprietarul poate să exercite și alte acțiuni petitorii cum am mai arătat: acțiunea confesorie (confessoria în rem actio) prin care se valorifică celelalte drepturi reale principale (dreptul de uzufruct, uz abitație sau servitute), ori acțiunea negatorie (negativa în rem actio) prin care se contestă în contra tuturor existența acestor drepturi, precum și acțiunea în grănițuire (aceea prin care se determină hotarele unui imobil).

A. Aspecte specifice ale acțiunii în grănițuire

Grănițuirea este o acțiune petitorie deoarece are ca scop delimitarea proprietăților învecinate. Cu toate acestea, grănițuirea nu impune reclamantului să-și dovedească dreptul său de proprietate cu privire la porțiunile de teren asupra cărora cere a se stabili hotarul. Dacă însă, cu ocazia grănițuirii reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof susținând că vecinul ar deține-o fără drept, grănițuirea implică o revendicare, iar reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul său (art. 584 Cod civil).

Cu alte cuvinte, cel ce solicită grănițuirea trebuie să-și justifice proprietatea numai prin prezumția legală de posesiune. În schimb, în materie de revendicare reclamantul trebuie să-și stabilească dreptul său de proprietate asupra porțiunii de teren revendicat.

Pe de altă parte, grănițuirea, respectiv determinarea prin semne exterioare a limitelor dintre două proprietăți vecine, chiar stabilită prin hotărâre judecătorească, nu constituie lucru judecat pentru porțiunile de teren cu privire la care s-a constatat o împrejmuire și o contestație. O astfel de contestare, lasă deschisă calea acțiunii în revendicare prin contestația la grănițuire sau pe cale principală.

În această acțiune reală de hotărnicie părțile au o situație egală cu privire la sarcina probei, întrucât fiecare dintre părți este în același timp și reclamant si pârât.

Distincția între acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire este de multe ori delicată, întrucât grănițuirea se poate complica adeseori prin problema proprietății, părțile emițând reciproc pretenția atribuirii unei porțiuni de teren pe care cealaltă o neagă.

Toate aceste acțiuni reprezintă însă o sancțiune parțială a proprietății întrucât dreptul pe care îl garantează este grefat pe una din funcțiile sale dominante, sau pe unul din avantajele accesorii pe care le conferă.

B. Petiția de ereditate

O altă acțiune specială care garantează dreptul de proprietate în măsura în care existența acestui drept se justifică pe o vocație succesorală, este petiția de ereditate.

Ea nu trebuie confundată cu revendicarea deși ambele acțiuni au ca element comun recunoașterea unui drept de proprietate asupra unor bunuri în litigiu.

Acțiune reală, petiția de ereditate apare ca o sancțiune directă și specială a dreptului de succesiune, având ca scop primordial recunoașterea acestui drept contestat și ca urmare imediată predarea succesiunii în universalitatea sa, a unei părți din această universalitate, sau chiar a unui bun succesoral distinct .

Cu alte cuvinte, la petiția de ereditate pârâtul ce se consideră moștenitor, contestă reclamantului această calitate, pe când la acțiunea în revendicare se pune în discuție titlul de proprietate al defunctului.

Așadar, acțiunea de petiție de stabilire a eredității, este acțiunea introdusă de către moștenitor împotriva celor care pretind a avea drept la succesiune și care dețin o parte din totalitatea moștenirii.

Există și o petiție de ereditate, atunci când reclamantul pretinde că este moștenitor cu vocație succesorala și în această calitate reclamă fie anumite bunuri, fie iîtreaga succesiune.

Pârâtul fără să conteste că respectivele bunuri fac parte din masa succesorală, se pretinde el însuși moștenitor cu titlu universal al lui de cujus sau dobânditor al drepturilor succesorale ale adevăratului moștenitor.

În aceste condiții, instanța va trebui să stabilească adevăratul moștenitor cu vocație la succesiune.

În schimb, există o acțiune în revendicare atunci când paratul nu invoca vocatia succesorala ci se prevaleaza de un drept de proprietate dobandit de la o terta persoana sau chiar de la defunct.

Asadar, în cauză nu mai este în discuție titlul de moștenitor al reclamantului și pentru a caștiga, acesta din urmă trebuie să dovedească faptul că bunul aparținea defunctului dacă pârâtul pretinde că l-a cumpărat de la o terță persoană, sau că înstrainarea este nulă în cazul în care pârâtul deținea bunul de la defunct.

Astfel, proba este mai ușor de facut în revendicare decât în petiția de ereditate.

C. Acțiunea posesorie

În fine, acțiunea în revendicare se deosebește și de acțiunea posesorie chiar dacă ambele au ca obiect restituirea bunului în litigiu.

Astfel, acțiunea posesorie apără posesia pe când acțiunea în revendicare apără proprietatea. Acela ce triumfă în acțiunea în revendicare, câștigă definitiv și în ce privește posesia, pe când învingătorul din acțiunea posesorie are doar un câștig provizoriu ce poate să îl piardă ulterior dacă judecându-se în petitoriu, se va admite acțiunea reclamantului. Acțiunea posesorie este întotdeauna imobiliara pe când acțiunea în revendicare poate fi mobiliara sau imobiliara.

Acțiunea posesorie poate fi promovată de posesor, pe când acțiunea în revendicare aparține doar proprietarului. Acțiunea posesorie trebuie promovată într-un interval scurt de un an de la deposedare, pe când acțiunea în revendicare este în principiu imprescriptibilă.

Toate aceste deosebiri evidențiază faptul că acțiunea posesorie nu se poate exercita concomitent cu cea petitorie și nici ulterior acesteia, dimpotrivă ea se exercită întotdeauna înaintea petitoriului.

Printr-o decizie de speță, Tribunalul Suprem, secția civilă, a decis că punerea în discuție a dreptului de proprietate transformă litigiul posesoriu într-un litigiu petitoriu, operând astfel cumulul posesoriului cu petitoriul, dar într-o atare situație instanța este obligată să soluționeze litigiul în raport de constatările ce le va face cu privire la dreptul de proprietate.

O atare protecție este realizată pe deplin de acțiunea în revendicare, deoarece prin ea se reclamă restituirea posesiunii unui bun în temeiul dreptului de proprietate pe care reclamantul pretinde a-l avea asupra acelui bun.

II.4. CARACTERELE JURIDICE ALE ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

Acțiunea în revendicare – acțiune reală

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, caracter ce-i este imprimat de însăși natura dreptului de proprietate care este dreptul real cel mai complet.

Aceasta înseamnă că revendicarea este legată în mod direct de bunul a cărei proprietate se reclamă și îl urmărește în mâinile oricui s-ar afla.

Acest caracter subzistă atâta timp cât există și posibilitatea ca bunul revendicat să fie readus în patrimoniul revendicantului. Dacă însă bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț ce a dobândit în mod irevocabil proprietatea lui, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri și astfel acțiunea însăși devine personală.

Acțiunea în revendicare are un caracter petitoriu

Acțiunea în revendicare are un caracter petitoriu întrucât pune în discuție însuși dreptul de proprietate. Prin aceasta se deosebește atât de acțiunea posesorie cât și de cea întemeiată pe un drept de creanță. Sistemul nostru de drept distinge în materie imobiliara acțiunile posesorii care țin de posesiune și acțiunile petitorii care privesc însași existența dreptului de proprietate. În materie mobiliară nu este prevazută nici o acțiune posesorie.

Acțiunea în revendicare urmărește predarea posesiunii unui bun

Din această particularitate rezultă că acțiunea în revendicare se îndreapt împotriva celui care deține materialmente lucrul respectiv și că nu se poate revendica un lucru a carei posesie o are însuși reclamantul. De altfel, reclamantul este obligat – sub sancțiunea respingerii acțiunii sale ca lipsită de interes – să probeze, în cazul că pârâtul neagă, că lucrul se găsește în posesia acestuia.

Dacă însă pârâtul susține că exercită detenția pentru o altă persoană, deci că nu posedă pentru el ci pentru altul, adică posedă cu titlu precar și totodată indica numele persoanei pentru care posedă, atunci se va proceda la introducerea în cauză a respectivei persoane, detentorul cu titlu precar putând fi scos din litigiu dacă reclamantul nu are interes să-i facă opozabilă hotărârea.

De precizat că dacă deținătorul bunului a încetat prin dol să mai posede înainte de proces, exercițiul revendicării este posibil chiar împotriva acestui deținător.

De asemenea, în cazul succesorilor posesorului aflați în indiviziune, acțiunea se va promova atât împotriva deținătorului efectiv al bunului, cât și împotriva celorlalți moștenitori coindivizări.

În cazul în care odată cu revendicarea bunului se solicită și pretenții accesorii cu caracter personal referitoare la fructe sau daune, obligații ce sunt preluate de succesori conform art. 777 Cod civil proporțional cu cota ereditară a fiecăruia, în cauză urmează a fi chemați toți acești succesori pentru a contribui la executarea acestor obligații.

Acțiunea în revendicare este în principiu imprescriptibilă sub aspect extinctiv

Acțiunea în revendicare este în principiu imprescriptibilă sub aspect extinctiv întrucât dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz. Practica judiciară a decis însă că atunci când revendicantul este o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat acțiunea în revendicare este imprescriptibilă dacă obiectul ei este un imobil. De la această regulă, există o excepție și anume în cazul vânzării unui imobil la licitație publică , cu ocazia executării silite imobiliare. Conform art. 561 Cod procedură civilă revendicantul unui imobil vândut la licitație publică trebuie să exercite acțiunea în revendicare în termen de 5 ani calculați de la data depunerii prețului de către adjudecator.

De menționat că ordonanța de adjudecare definitivă face ca adjudecătorul (cumpărătorul) să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilului vândut prin licitație publică.

Literatura de specialitate consideră că termenul instituit de art. 561 Cod procedură civilă permite lămurirea rapidă a situației juridice a imobilului conferindu-se mai multă siguranță atât cumpărătorului la licitație publică cât și persoanelor care vor ulterior sș dobândească bunul de la el.

De asemenea, art 498 Cod civil instituie un caz de prescripție scurtă de un an, pentru revendicarea unei porțiuni de pământ ce a fost incorporată unui teren prin avulsiune. Termenul începe să curgă din momentul în care s-a produs avulsiunea.

II.5. CONDIȚII DE EXERCITARE A ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

A. Persoanele care pot introduce acțiunea în revendicare.

Cel ce formulează o acțiune în revendicare a unui bun imobil sau mobil trebuie să aibă calitatea de a pretinde dreptul reclamat, adică să fie proprietarul bunului respectiv, chiar dacă dreptul său de proprietate este condițional.

Pe cale de consecință, cumpărătorul unui bun în raport de care vânzătorul si-a păstrat facultatea de răscumparare într-un termen determinat, poate promova o acțiune în revendicare.

De asemenea, moștenitorul în virtutea calitații sale de continuator al persoanei defunctului, poate revendica un bun al succesiunii.

În cazul moștenitorilor, cât timp durează starea de indiviziune, dreptul fiecăruia nefiind clarificat în raport cu întrega succesiune, el este mărginit numai la o cotă parte care se va determina cu ocazia partajului.

În consecință, un comoștenitor aflat în indiviziune nu poate introduce singur acțiunea în revendicarea unui bun din succesiune deținut de un terț ci numai împreună cu ceilalți moștenitori, aceasta întrucât acțiunea în revendicare presupune un drept exclusiv și absolut asupra dreptului revendicat, drept pe care un comoștenitor îl poate avea numai ca efect al partajului.

Totuși, într-un asemenea caz, comoștenitorul indiviz poate cere să se recunoască și determine în contradictoriu cu cei ce dețin bunul succesoral și față de ceilalți copărtași, cota succesorala care i se cuvine asupra acelui bun.

Acțiunea în revendicare aparține și legatarilor pentru bunurile ce le-au fost lăsate de defunct.

În mod corespunzător, un coproprietar nu are posibilitatea de a revendica de unul singur bunul ce se află în coproprietate de la posesorul lui, întrucât dreptul său este exprimat printr-o cotă parte nedeterminată în materialitatea sa, respectiv, nu are un drept exclusiv. Cu toate acestea, în practica judiciară s-a decis că, având acordul expres al tuturor celorlalți coproprietari, unul din ei va putea revendica bunul indiviz.

Nu este însă admisibilă o acțiune în revendicare introdusă de un coproprietar împotriva celorlalți coproprietari cu privire la bunul indiviz deoarece nici un coproprietar nu este proprietar exclusiv asupra bunului. Dacă însă intervine partajul și bunul este atribuit în lotul unuia dintre coproprietari, acesta va putea promova acțiunea în revendicare împotriva celui ce deține bunul fără drept. În cazul devălmășiei, bunul nu poate fi revendicat decât de toți codevălmașii.

Tot astfel, ‘‘acțiunea în revendicare a unui bun mobil al soților poate fi introdusă doar de unul, pe ideea mandatului tacit al soților. Practica e în sensul că unul singur poate introduce acțiunea în revendicare pentru că e un act de conservare ‘‘.

În literatura de specialitate s-a precizat însa că atunci când acțiunea în revendicare privește un bun comun imobil, aceasta nu mai poate fi promovată de un singur soț, deoarece nu mai joacă prezumția de mandat tacit reciproc, iar ca atare acțiunea nu poate fi considerată un act de conservare ci este un adevărat act de dispoziție.

Nu este necesar pentru a revendica de a avea toate atributele dreptului de proprietate, nudul proprietar putând-o face chiar dacă imobilul este grevat de un uzufruct.

Acțiunea în revendicare poate fi promovată și de către creditorii chirografari pe calea acțiunii oblice, precum și de catre creditorii ipotecari.

În situatia în care pârâtul susține că deține lucrul cu titlu precar și indică persoana care îl posedă, reclamantul urmează să solicite introducerea în cauză a acestuia.

B. Persoanele împotriva cărora se poate introduce acțiunea în revendicare

Revendicarea, urmărind predarea posesiunii unui lucru, înseamnă că se îndreaptă în contra aceluia ce deține materialmente lucrul revendicat.

În raport de această regulă, urmează a reține că spre deosebire de acțiunile personale, revendicarea nu se poate îndrepta împotriva succesorilor deținătorului decât dacă și acesta posedă lucrul revendicat.

Dacă însă respectivul lucru, ca efect al partajului, a revenit în întregime în lotul unuia dintre moștenitori, numai acesta urmează a fi chemat în judecată.

Când însă, succesiunea este încă nedivizată, cel ce revendică trebuie să introducă în cauză pe toți succesorii pentru a le fi opozabilă hotărârea.

Cănd deținatorul lucrului, pârât în litigiu, nu posedă pentru sine și declară că posedă pentru altul, reclamantul va trebui să introducă în cauză pe cel desemnat de pârât că posedă.

Dacă pârâtul pretinde că nu posedă nici pentru el, nici pentru altul, reclamantul urmează să probeze posesiunea care servește ca temei acțiunii sale, pentru că nu se poate revendica un bun de la cel care nu-l deține.

De precizat că reclamantul și pârâtul trebuie să aibe capacitatea de a se judeca și calitate procesuală, reclamantul trebuie să aibe și un drept de acțiune legat de un interes legitim născut și actual.

C. Obiectul acțiunii în revendicare

Revendicarea fiind protecția juridică a dreptului de proprietate, implică ca bunul revendicat să fie susceptibil de proprietate. Sunt bunuri care, fie prin natura lor, fie datorită unor afectațiuni speciale sunt incompatibile cu ideea de proprietate privată.

În acest sens, pot fi exemplificate bunurile comune care se găsesc în uzul comun al tuturor ca aerul, apa curgătoare (art. 647 Cod cuvil) ori acelea care fac parte din domeniul public (art. 176 și 477 Cod civil, art. 135 alin. 4 din Constituție, art. 5 din Legea nr. 18/1991).

Tot astfel, de regulă, pot fi revendicate numai bunurile corporale, deci cele care au existența materială, aspect ce este impus de însăși natura dreptului de prorpietate.

În mod excepțional, s-a admis posibilitatea revendicării bunurilor incorporale, cum este cazul titlurilor la purtător și aceasta dacă nu se opun prevederile art. 1909 Cod civil .

O altă caracteristică în determinarea cadrului de aplicare al revendicării este aceea că bunurile ce formează obiectul ei, mobile sau imobile, trebuie să fie individual determinate (res certa). De aici decurge faptul că, dacă bunul a cărei proprietate a fost uzurpată, a suferit transformări de așa manieră încât și-a pirdut individualitatea, el nu mai poate fi revendicat.

Este cazul materialelor de construcție încorporate într-o cladire, sau a țesăturilor care au fost confecționate. În atari situații, revendicarea poate face loc unei acțiuni personale în daune.

De asemenea, universalitățile juridice, cum sunt succesiunile, nu sunt ocrotite prin revendicare ci prin petiția de ereditate. Universalitațile faptice, considerate ca bunuri particulare (cum ar fi o turmă) pot fi însă revendicate.

II.6. DOVADA PROPRIETAȚII ASUPRA BUNULUI REVENDICAT

Sarcina probei

Reclamantul în acțiunea în revendicare, întrucât pretinde că este proprietarul bunului revendicat, trebuie să dovedească proprietatea sa, conform dreptului comun, căci altfel posesorul va avea caștig de cauză chiar dacă nu a produs nici un titlu deoarece el nu are obligația de a proba.

Așadar, rolul de pârât în litigiile de revendicare constituie unul din marile avantaje ale posesorului, deoarece, într-o acțiune în revendicare, cel ce se pretinde proprietar asupra unui imobil fară să aibă și posesia acestuia, are sarcina să dovedească dreptul sau.

Această regulă, preluată din Codul Calimach iși găsește expresia în art. 1169 Cod civil : actori incumbit probatio.

În virtutea textului menționat, reclamantul poate să invoce orice act care îi atestă dreptul; de asemenea poate să invoce un titlu, adică ‘‘să dovedească că a dobandit proprietatea bunului revendicat în virtutea unui fapt juridic de natură a transmite proprietatea: contractul, moștenirea, testamentul, etc’’.

Reclamantul poate să utilizeze și titlurile produse de pârât. Nu este necesar ca pârâtul sau autorii săi să figureze cu titlul produs de reclamant, întrucât actele ce transferă proprietatea au efect erga omnes. Ca atare, pârâtul nu ar putea să conteste autoritatea titlului respectiv la care nu au luat parte, ci poate să opună un titlu sau prescripția.

Revendicarea se bazează pe o pretenție de proprietate care trebuie dovedită, aceasta constituind temeiul juridic al acțiunii.

În acest context, proprietarul sub condiție rezolutorie are la îndemână acțiunea în revendicare, întrucât dreptul său până la împlinirea condiției reprezintă un element activ al patrimoniului său.

De asemenea, nudul proprietar ca și superficiarul și uzufructuarul, pot intenta acțiunea în revendicare, nu numai proprietarul deplin.

II.7. EFECTELE ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

Restituirea lucrului

Dacă o acțiune în revendicare a fost admisă, pârâtul va fi obligat să restituie bunul către adversarul proprietar.

Drepturile și obligațiile părților grefate pe obligația de restituire, cum ar fi restituirea fructelor și cheltuielile facute asupra lucrului, vor fi determinate de buna sau reaua-credință a posesorului pârât și îmbracă aspecte specifice în cazul revendicării imobilelor și respectiv a revendicării mobilelor.

În ce privește restituirea bunului, trebuie specificat că acesta se restituie liber de orice sarcină de care ar fi fost grevat de posesorul neproprietar în virtutea principiului resoluto jure dandis resolvitur jus accipientis.

Restituirea se face, de regulă, în natură, iar dacă acest lucru nu mai este posibil – fie pentru că a pierit dintr-un caz fortuit ori de forță majoră, fie că a fost dobândit de un terț de bună-credință, fie că în timpul posesiei a fost expropriat – obligația de restituire va fi înlocuită de obligația de dezdăunare (restituirea prin echivalent).

În cazul în care lucrul a pierit din caz fortuit sau forță majoră, pârâtul posesor de bună-credință nu poate fi obligat la daune întrucât riscul pieirii lucrului este suportat de proprietar – res perit domini. Dacă însă bunul ce a pierit fusese asigurat, pârâtul posesor trebuie să restituie indemnizația de asigurare în măsura în care a încasat-o. De asemenea, dacă bunul a fost expropriat, posesorul va trebui să restituie indemnizația de expropriere primită.

Pârâtul posesor de rea-credință restituie integral contravaloarea bunului dacă nu probează că acesta ar fi pierit și la reclamantul proprietar.

Odată admisă acțiunea în revendicare, restituirea fructelor de către posesorul pârât este reglementată distinct după cum posesorul a fost de bună sau rea-credință cu privire la dreptul pe care l-a pretins asupra bunului.

Astfel, dacă posesorul a fost de bună-credință, adica nu a cunoscut viciul titlului său, va putea să rețină fructele cuvenite sau percepute până la promovarea acțiunii în revendicare de către proprietarul real.

Posterior intentării acțiunii, posesorul va trebui să restituie fructele încasate sau percepute, sau contravaloarea lor dacă le-a consumat ori nu le-a perceput din neglijență. În schimb, el are dreptul să rețină cheltuielile pe care le-a efectuat pentru culegerea fructelor întrucât astfel de cheltuieli ar fi fost făcute și de către proprietarul real.

Dacă bunul revendicat a suferit deteriorări, posesorul de bună-credință nu datorează despăgubiri, chiar dacă deteriorările i-ar fi imputabile, conform art. 995 Cod civil, în timp ce posesorul de rea-credință răspunde și pentru degradările provenite și de la un caz fortuit, dacă nu probează că acestea s-ar fi produs chiar dacă bunul s-ar fi aflat la proprietar.

Referitor la cheltuielile efectuate de pârâtul posesor în legătură cu bunul pe care trebuie să-l restituie, Codul civil recunoaște ca și dreptul roman trei feluri de cheltuieli care pot da naștere la restituiri si anume :

cheltuielile necesare (impensae necessariae), adică acele cheltuieli făcute pentru conservarea lucrului și care dacă nu ar fi fost efectuate, lucrul ar fi pierit;

cheltuielile utile (impensae utile), respectiv cele făcute pentru îmbogațirea lucrului și pe care Codul civil le denumește în art. 771 ameliorațiuni. Aceste cheltuieli sporesc valoarea lucrului și deci aduc un folos. Îmbunătățirile pot fi confundate cu construcțiile mari ce sunt reglementate în art. 494 Cod civil. Sporirea valorii bunului se apreciază în momentul restituirii bunului de către posesor.

Cheltuielile de agrement sau voluptorii (impensae voluptoriae), prevăzute de art. 1346 Cod civil și care au ca scop înfrumusețarea lucrului. Aceste cheltuieli efectuate de posesor pentru plăcerea lui estetică nu măresc valoarea lucrului.

Restituirea cheltuielilor efectuate de pârât se întemeiază pe principiul natural că nimănui nu-i este permis să se îmbogățească în detrimentul altuia.

Literatura și practica judiciară au decis că proprietarul datorează cheltuielile necesare și utile facute în legatură cu bunul chiar de către un posesor de rea-credință, dar numai în masura sporului de valoare pe care aceste cheltuieli le-au adus lucrului, calculat la data restituirii.

Așadar proprietarul revendicant va fi obligat să restituie în totalitate cheltuielile necesare, chiar în ipoteza în care ele nici nu au fost folositoare, întrucât bunul a pierit din caz fortuit, restituire ce trebuie să aibă loc indiferent dacă pârâtul a fost de bună sau de rea-credință atunci când le-a făcut (art. 997 Cod civil). În schimb, cheltuielile de întreținere fiind considerate o sarcină a fructelor, nu dau dreptul la restituire posesorului de buna-credință, întrucât acesta este scutit de restituirea fructelor.

Posesorul de rea-credință are dreptul la restituirea cheltuielilor de întreținere pentru că el e obligat la restituirea fructelor, în caz contrar, contravaloarea lor reprezentând o îmbogățire pentru proprietar. Cheltuielile utile se restituie în măsura în care s-a sporit valoarea fondului atât posesorului de buna-credință, cât și posesorului de rea-credință, art. 494 Cod civil nefiind aplicabil în speță.

Referitor la cheltuielile voluptorii, care nu au sporit valoarea fondului, paratul fie el de buna sau rea-credința, nu poate pretinde restituirea lor, insa are dreptul sa-si ridice obiectele ce se pretează la a fi ridicate fără degradarea fondului, în caz contrar urmând a datora despăgubiri.

Pana la plata cheltuielilor, paratul are dreptul la retenție asupra bunului respectiv.

CAPITOLUL III

ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ

III.1. PROBA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Precizări prealabile

Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, întrucât, tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului și are ca rezultat, în cazul în care este admisă redobândirea posesiunii, ca o consecință a recunoașterii dreptului de proprietate.

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală deoarece sancționează un drept real.

Codul civil nu conține nici o prevedere despre acțiunea în revendicare a imobilelor.

În acest domeniu, un interes deosebit îl prezintă însă dovada dreptului de proprietate și prescripția acțiunii.

Întrucât este dificil să producă dovada proprietății imobiliare uneori proprietarul are interesul să exercite o altă acțiune posibilă doar dacă și-a păstrat față de adversarul său calitatea juridică de posesor.

Atari situații pot apare când posesorul actual al imobilului îl deține de mai puțin de un an sau are o posesiune viciată, iar proprietarul a pierdut posesia de mai puțin de un an.

În consecință, proprietarul va exercita o acțiune posesorie și odată intrat în posesia lucrului său rămâne în așteptarea eventualelor acțiuni ale adversarului său. Acesta din urma poate intenta o acțiune în revendicare, caz în care va fi obligat să facă dovada dreptului de proprietate pe care îl pretinde.

Așadar, revendicarea este practic exercitată numai în măsura în care proprietarul – care a abandonat de bună voie sau nu imobilul său – nu are la dispoziție nici acțiunea posesorie și nici acțiunea personală contractuală. Nici un text al Codului civil nu precizează maniera în care proprietarul trebuie să facă dovada dreptului său.

Această împrejurare se explică prin aceea că dispozițiile Codului civil nu au în vedere proba indirectă a dreptului. Ele reglementează proba actului sau faptului juridic din care rezultă existența unui drept.

În consecință, urmează a fi aplicate probei proprietății regulile înscrise în art. 1169 și următoarele din Codul civil din capitolul ‘‘Despre probațiunea obligațiilor și a plații’’, fiindcă consacră un principiu general.

Principiul reglementat în art. 1169 Cod civil potrivit căruia cel ce face o propunere în justiție trebuie să o dovedească – principiu ce constituie o reproducere a vechii formule: actori incumbit onus probandi – deși înscris la titlul ‘‘dovada obligațiilor și a plații’’, are o aplicare generală. Pe cale de consecință și revendicarea este condusă de acest principiu, astfel că reclamantul dintr-o atare acțiune este ținut să dovedească dreptul său de proprietate.

În mod constant instanța noastră supremă a statuat că la soluționarea unei acțiuni în revendicare instanța de judecată este necesar să urmărească ca reclamantul să urmărească regulile obișnuite de probațiune și să facă dovada pretențiilor sale, întrucât și în revendicare, ca în orice altă cauză civilă, o acțiune nu poate fi admisă dacă reclamantul nu probează dreptul ce pretinde.

Dacă reclamantul nu a făcut această probă, pârâtul nu are nimic de dovedit și acțiunea va fi respinsă.

În afară de proba dreptului său de proprietate, reclamantul în revendicare poate fi obligat să facă și alte probatorii secundare ca de exemplu dovada că pârâtul deține lucrul, dacă acesta contestă că l-ar avea în posesie, întrucât revendicarea apare lipsită de interes dacă bunul revendicat nu s-ar afla la pârât.

Așadar, la acțiunea în revendicare proprietarul care revendica se află în fața unui posesor, astfel că pentru a reuși în demersurile sale el trebuie să aibe un titlu în baza căruia să poată triumfa asupra posesorului.

Aplicând principiile înscrise în art. 1169 și următoarele din Codul civil se poate conchide că proba dreptului de proprietate este diferită în funcție de temeiul juridic pe care reclamantul își fundamentează acțiunea, respectiv atunci când reclamantul se pretinde proprietar în baza unui act juridic (vânzare, donație, succesiune) el ar urma să facă dovada dreptului său numai prin înscris conform art. 1191 și următoarele din Codul civil, iar când se pretinde proprietar în considerarea unui simplu fapt (uzucapiune sau ocupațiune), el ar putea să dovedească prin orice mijloc de probă (martori sau prezumții) conform art. 1198 Cod civil.

Dovada dreptului de proprietate a reprezentat de-a lungul timpului dificultăți de ordin practic și teoretic.

Dificultățile practice au fost generate de faptul că nu în toate cazurile proprietarii dispuneau de titluri scrise, iar alteori acestea erau anulabile pentru vicii de fond sau formă etc.

Din punct de vedere teoretic dificultatea provine din „insuficiența probatorie a titlurilor de proprietate”.

Prin titlu în această materie trebuie înțeles nu numai cel translativ de proprietate (vânzare, donație, etc.) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului ci și cel declarativ, care recunoaște numai un drept anterior, cum ar fi hotărârea judecătorească, un act de partaj, o tranzacție.

Se pune întrebarea dacă invocarea unui titlu de la o altă persoană decât cea care se află în conflict nu reprezintă o abatere de la principiul relativității actelor juridice. Răspunsul este negativ, deoarece opunerea adversarului a unui titlu de proprietate nu înseamnă că se invocă în realitate caracterul absolut al titlului, ci se invocă o prezumție de proprietate în favoarea sa, rezultând din existența titlului.

Cealaltă parte poate să răstoarne această prezumție invocând o prezumție mai puternică și contrară, întemeiată de exemplu pe un titlu anterior celui al adversarului.

Dovada dreptului de proprietate prin titluri translative este îngreunată și de lipsa de opozabilitate a acestora față de terți (art. 973 Cod civil).

III.2. PROBA ABSOLUTĂ A DREPTULUI DE PROPRIETATE

Proba proprietății este absolută în cazurile întemeiate pe faptul posesiei și anume ocupațiunea și uzucapiunea sau prescripția achizitivă, iar unii autori includ și accesiunea.

A. Ocupațiunea

Ocupațiunea intervine în cazul în care proprietarul a intrat în posesia unui bun care la data respectivă nu aparținea nimănui.

Într-un atare caz, dacă reclamantul dovedește că bunul nu aparținea nimănui și că el a intrat în posesia acestuia primul, dreptul său de proprietate este stabilit în mod absolut.

De precizat că în materie imobiliară ocupațiunea nu poate avea aplicație față de prevederile art. 646 Cod civil, potrivit cărora bunurile fără stăpân sunt de drept aflate în proprietatea statului.

B. Accesiunea

Cât privește accesiunea, aceasta este considerată de legiuitor ca un mod de dobândire a proprietății (art. 645 Cod civil) și constă în incorporarea materială a unui lucru mai puțin important, într-unul mai important.

În cazul accesiunii imobiliare naturale (aluviunea, avulsiunea), dovada incorporațiunii revine totdeauna celui care reclamă proprietatea terenului incorporat. Această dovadă vizând elemente de fapt, se poate face prin orice mijloc de probă: martori, prezumții, expertize, etc.

C. Uzucapiunea sau prescripția achizitivă

Importanța cea mai mare pentru realizarea unei dovezi absolute a proprietății o are însă uzucapiunea sau prescripția achizitivă.

În literatura de specialitate uzucapiunea este considerată un mijloc de a dobândi proprietatea unui bun ca efect al posesiei exercitate într-un interval de timp determinat de lege.

De precizat că prescripția achizitivă nu curge numai în favoarea proprietarului real al carui drept, neavând o probațiune eficientă, nu a putut fi dovedit astfel că acesta recurge la invocarea posesiei îndelungate.

Astfel, uzucapiunea suplinește o lipsă de probă și are rolul unei prezumții legale ‘‘juris et de jure’’, căpătând ea însăși semnificația unui mod de probațiune a dreptului de proprietate.

În sistemul Codului civil uzucapiunea a îmbrăcat un dublu aspect: al unei probe a dreptului de proprietate și al unui mod originar de dobândire a proprietății. De regulă,dovada prescripției achizitive se rezumă la dovada posesiunii cerute de lege pentru împlinirea ei, iar în cazul uzucapiunii de 10-20 ani se cere în plus și dovada justului titlu. De asemenea, actele de folosință trebuie să întrunească condițiile unei posesiuni utile (art. 1847 și următoarele din Codul civil).

Așadar, reclamantul în revendicare poate să-și fondeze acțiunea pe prescripția achizitivă, trebuind să dovedească împlinirea ei în persoana lui sau a autorului lui, caz în care revendicarea va fi admisă. Posesia necesară pentru a prescrie poate fi dovedită cu martori.

Dacă posesia nu întrunește condițiile legii (art. 1847 Cod civil), revendicarea va fi respinsă.

Pentru ca posesia să conducă la dobândirea proprietății prin uzucapiune se cere ca ea să fie continuă, neântreruptă, pașnicșă publică și sub nume de proprietar. ‘‘Dacă una din aceste condiții lipsește, posesia este viciată și posesorul nu poate uzucapă’’.

Posesiunea este fundamentul uzucapiunii. Ea este unicul temei al acesteia atunci când posesorul nu are nici titlu, nici buna-credință (art. 1890 Cod civil) și este un element al prescripției atunci căâd există titlu și buna-credință (art. 1895 Cod civil).

Revenind la uzucapiune, se poate spune că așa cum însuși Codul civil consacră în art. 645 si 1837, uzucapiunea constituie un mod de dobândire a proprietății.

Echivalenta unui adevarat titlu de proprietate, uzucapiunea constituie nu numai un mijloc de apărare într-o revendicare îndreptată împotriva posesorului dar, poate constitui chiar temeiul juridic al unei revendicări pe care cel ce a prescris o poate opune unui terț ce i-a uzurpat dreptul.

Sub acest aspect, prescripția achizitivă are caracterul unei prezumții absolute și un efect erga omnes, valoarea ei probantă depașind pe cea a titlurilor translative de proprietate a căror opozabilitate este mai redusă, respectiv numai față de titulari și succesorii lor universali ori cu titlu universal, respectiv legatarii particulari.

D. Excepții ce pot fi invocate de pârât pentru a paraliza acțiunea în revendicare

Prescripția achizitivă poate fi invocată și de pârât ca mijloc de apărare.

Pârâtul mai poate invoca pentru a respinge acțiunea în revendicare, excepția autorității lucrului judecat, dacă a doua cerere este făcută între aceleași părți, are același abiect și se întemeiază pe aceeași cauză (art. 1201 Cod civil).

În fine, pârâtul mai poate opune excepția de garanție care se traduce prin dreptul acestuia de a pretinde să fie apărat chiar de reclamatul din acțiunea în revendivare motivat de faptul că acestuia, personal sau în calitate de succesor al celui obligat la darea unei astfel de garanții, îi incumbă respectiva obligație.

O atare situație poate interveni în ipoteza în care reclamantul vânzând un bun care nu I-a aparținut și a carei proprietate a obținut-o ulterior, ar introduce contra cumpărătorului acțiunea în revendicare.

Excepția în garanție mai poate fi opusă moștenitorilor ori legatarilor vânzătorului, chiar dacă ei își întemeiază acțiunea în revendicare pe titluri care nu au legătură cu moștenirea și autorul lor. Situația enunțată poate interveni atunci când descendentul acceptă pur și simplu succesiunea părintelui său. Astfel, descendentul nu poate revendica bunurilor vândute de autorul său chiar dacă ii aparțin.

Așadar, pârâtul poate cere respingerea acțiunii în revendicare opunând reclamantului excepția de garanție în toate cazurile în care reclamantul are obligația fie personal, fie ca reprezentant al înstrăinării să răspundă de evicțiunea ce ar atrage admiterea revendicării.

III.3. PROBA RELATIVĂ A DREPTULUI DE PROPRIETATE

Precizări prealabile

Există situații în care pretinsul proprietar nu poate invoca în dobândirea dreptului său de proprietate ocupațiunea, accesiunea ori uzucapiunea.

În toate aceste cazuri, în rigoarea principiilor deja expuse, dovada dreptului de proprietate ar trebui făcută din autor în autor și cu titluri scrise.

Cum se face o astfel de probă?

Reclamantul va putea invoca în dobândirea titlului său orice titlu care îi atestă existența, fie că este vorba de titluri declarative sau translative de proprietate.

Astfel, pot fi invocate titluri translative cum ar fi o hotărâre care recunoaște dreptul de proprietate al reclamantului, o tranzacție, un partaj între comoștenitori.

Așadar, în revendicare, noțiunii de titlu i se acordă, sub aspect probator, doar valoarea unei prezumții simple de proprietate. Reclamantul poate utiliza titlurile prezentate de pârât după cum și pârâtul le poate folosi pe cele produse de reclamant.

Nu apare necesar ca ‘‘pârâtul sau autorii lui să fi fost parte în titlul invocat de reclamant’’, regula prevazută de art. 973 Cod civil fiind aplicabilă numai la contracte.

Astfel, în literatura de specialitate s-a statuat că în materie de proprietate, actele care o transferă au caracter ‘‘erga omnes’’.

Ca atare, pârâtul nu are temei să conteste titlul produs de reclamant numai pentru motivul că nu ar fi luat parte la încheierea acestuia, dar poate să-l combată prin alt titlu sau invocând prescripția.

B. Principii de dovadă și situații de distins

Față de insuficiența probei cu înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate imobiliară, deja evidențiată, practica judiciară a concretizat câteva principii în legatură cu valoarea probantă a titlurilor de proprietate.

O prima ipoteză vizează situația în care atăâ reclamantul cât și pârâtul invocă un titlu de proprietate iar ambele titluri provin de la ceeași persoană. Într-un atare caz, conflictul se poartă asupra transmisiunii dreptului și nu asupra probei și trebuie să se facă distincție după cum părțile au procedat sau nu la transcrierea titlului.

Dacă nici una din părți nu au transcris titlul său, mai puternic va fi acela care are cea mai veche dată. Dacă atât revendicantul cât și pârâtul și-au transcris titlul, va caștiga acela care a transcris primul (în toate cazurile când titlurile respective trebuiau transcrise pentru a fi opozabile terților).

În cazurile evidențiate mai sus nu mai este nevoie să se probeze că toți autorii care anterior au înstrăinat imobilul au fost ei înșiăși adevărații proprietari, deoarece se stabilește o comparație între doua titluri ce emană de la același autor. Când este vorba de testamente, situația este inversă, în sensul că va triumfa cel mai recent.

Dacă titlul reclamantului și al pârâtului emană de la persoane diferite, în doctrină unii autori au dat precadere posesorului potrivit principiului că ‘‘in pari causa melior est causa possidentis (în situații egale, cea mai bună situație este cea a posesorului).

S-a susținut că partea care are o posesie mai veche și mai caracterizată are în favoarea sa o prezumție de proprietate. Într-o altă soluție se dă preferință titlului anterior în dată, cu menționarea că titlurile stabilesc o prezumție legală.

Alți autori au considerat că reclamantul va putea avea caștig de cauză dacă va dovedi că autorul lui ar fi caștigat procesul împotriva autorului pârâtului, dacă litigiul ar fi existat între ei conform principiului ‘‘nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet’’(nimeni nu poate da mai mult decât el are). Această opinie este majoritară în literatura noastră de specialitate. Sarcina probei că autorul său avea un drept preferabil, incumbă reclamantului ; dacă acesta nu reușește să o facă și nici nu se poate stabili că titlul reclamantului ar fi preferabil, pârâtul va triumfa și își va menține posesia .

În cazul în care numai una din părți are un titlu se pot ivi doua situații. Astfel, dacă pârâtul posedă un titlu, iar reclamantul nu îl are, pârâtul va fi acela care va câștiga litigiul și va continua să posede imobilul. Dacă, dimpotrivă, reclamantul produce un titlu, iar pârâtul nu poate invoca nici un titlu, însă se prevalează de faptul posesiei, ne aflăm în prezența unui conflict între titlu și posesie.

Reclamantul va triumfa cu condiția ca titlul său să emane de la un terț (adică să nu provină de la el însuși) și să fie anterior posesiei pârâtului.

Așadar, dacă titlul precede posesiunea, el constituie proba chiar împotriva unei posesii utile cu condiția ca uzucapiunea să nu se fi împlinit. Dacă, dimpotrivă, posesiunea utilă este anterioară titlului, aceasta prevalează asupra titlului reclamantului.

Această soluție, după unii autori, are în vedere caracterul absolut al dreptului de proprietate, el fiind opozabil erga omnes, iar conform altor opinii, soluția se fondează pe o necesitate practică, pentru că altfel, dreptul de proprietate ar fi nesigur dacă contractele ce îl consacră n-ar avea valoare decât față de parțile ce le-au încheiat.

O altă împrejurare pusă în discuție este aceea în care niciuna din părțile aflate în conflict nu posedă un titlu și nici nu pot invoca uzucapiunea, ocupațiunea sau accesiunea. Conform principiilor înscrise în art. 1191 Cod civil acțiunea reclamantului ar trebui respinsă pentru lipsa titlului.

Totuși doctrina și jurisprudența, inițial cea franceză și apoi parțial cea românească, au conchis că în aceste cazuri trebuie să se procedeze la o comparație între posesiuni, adică între posesiunea actuală a pârâtului și posesiunea anterioară a reclamantului.

Trebuie specificat că printr-o posesiune mai bine caracterizată trebuie înțeleasă o posesiune de bună-credință (față de posesiunea de rea-credință), o posesiune care se manifestă mai evident ca posesie utilă (art. 1847 Cod civil), o posesiune care își are originea într-un titlu (față de posesiunea ce nu se trage din nici un titlu).

De asemenea, superioritatea unei posesii poate rezulta ăi din alte circumstanțe invocate de părți (plata îndelungată a impozitului, semne de hotar vizibile, etc.)

Când nu se poate stabili nici o superioritate a unei posesiuni față de alta, pârâtul va păstra bunul în baza prezumției de proprietate ce derivă din posesie.

Alți autori, consideră că în toate cazurile în care părțile nu pot prezenta titluri de proprietate și nici nu se invocă unul din modurile originare de dobândire a proprietății trebuie aplicat art. 1191 Cod civil, decizând deci că proprietatea nu poate fi dovedită prin martori, prezumții de fapt etc., decât atunci când litigiul este mai mic de 250 lei.

Această soluție la care am achiesat corespunde scopului revendicării.

Într-adevăr, în cadrul acțiunii în revendicare ceea ce se verifică este dreptul de proprietate și nu posesia ca simplă stare de fapt.

Pe de altă parte, existența unei posesii mai bine caracterizate nu prezumă existența dreptului de proprietate.

Examinarea posesiei se poate însă realiza atunci când reclamantul își transformă acțiunea în revendicare într-o acțiune posesorie.

De altfel, într-o acțiune în revendicare, reclamantul are obligația să probeze dreptul său de proprietate, iar în absența acestei dovezi, pârâtul nu poate fi obligat să-și probeze propriul titlu, deoarece legea ocrotește posesia independent de dovada dreptului ce se pretinde a-l exterioriza.

Ca atare, dacă reclamantul nu face dovada dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare va fi respinsă.

Titlurile de proprietate și opozabilitatea lor

În ce privește titlurile ca probă a proprietății în revendicare, este de precizat că, se înțeleg prin titluri, nu numai acelea translative de proprietate cum ar fi vânzarea, schimbul, donația, etc., și care crează un drept de proprietate nou în patrimoniul dobânditorului, ci și cele declarative cum ar fi sentințele judecătorești și partajele, care recunaosc numai un drept anterior.

De asemenea, este știut că potrivit art. 973 Cod civil, convențiile au efect numai între părțile contractante, iar art. 1201 Cod civil instituie aceeași normă pentru hotărârile judecătorești. Este regula cunoscută sub denumirea de ‘‘efectul relativ’’ al actelor juridice și al judecăților.

În lumina acestui principiu s-ar putea decide că o parte nu poate opune celeilalte părți un titlu la care aceasta din urmă nu a participat.

Totuși, în mod unanim, atât doctrina cât și jurisprudența au statuat în sens contrariu și anume că titlul de proprietate poate fi opus adversarului, chiar dacă acesta nu a luat parte la el.

Soluția a fost justificată de unii autori prin caracterul absolut al dreptului de proprietate. Alți autori, combătând această justificare, au invocat imprejurarea că proprietatea are un caracter absolut numai atunci când ea există, ori în cadrul revendicării se discută tocmai existența proprietații care însă nu poate fi stabilită decât dacă titlul produs este opozabil adversarului.

Așadar, nu se poate confunda dreptul transmis cu actul ce atestă transmiterea.

Ca atare, când o parte opune celeilalte părți un titlu de proprietate, ea nu invocă un efect absolut al titlului ci ‘‘o prezumție de proprietate în favoarea sa’’.

Împotriva acestei prezumții cealaltă parte poate invoca o prezumție mai puternică și contrarie, cum ar fi un titlu.

Sintetizând, se poate spune că regulile cu privire la dovada dreptului de proprietate create de doctrină și jurisprudență își au originea și justificarea în art. 3 Cod civil care statuează că judecătorul nu poate refuza să judece motivând că legea nu prevede, sau că este obscură, sau neîndestulatoare.

Reguli privind dovada dreptului de proprietate

Aceste norme se pot grupa în principal în două categorii.

Prima categorie vizează probațiunea directă prin stabilirea elementelor posesiei, iar cea de-a doua are în vedere examinarea și aprecierea comparativă a dreptului de proprietate sub raportul probabilitații drepturilor reclamantului și paratului.

Astfel, potrivit regulilor din prima categorie, reclamantul din acțiunea în revendicare poate dovedi cu martori și prezumții elementele posesiei utile ca bază a prescripției achizitive.

Casația noastră, în perioada interbelică a hotărât că, deși, de regulă, cel care are posesia unui imobil are în favoarea sa prezumția că este proprietar, dacă revendicantul își sprijină acțiunea pe înscrisuri translative de proprietate, pârâtul posesor este obligat să dovedească faptul că posesia sa este de natură să-i confere proprietatea imobilului și să combată astfel valoarea probelor produse de revendicant.

Din principiul potrivit căruia dovada dreptului de proprietate se face prin titluri sau prin prescripția achizitivă se poate trage concluzia că dacă reclamantul nu posedă vreun titlu și nici nu poate invoca uzucapiunea, acțiunea sa urmează a fi respinsă, chiar dacă pârâtul posesor ar avea o posesie utilă de natură a-l face să prescrie.

Referitor la normele din cea de-a doua categorie vizând examinarea comparativă a drepturilor reclamantului și pârâtului, trebuie spacificat că, potrivit lor, admisibilitatea acțiunii în revendicare este condiționată de faptul ca reclamantul să stabilească, în raport cu pârâtul, că dreptul său este mai puternic.

Reclamantul în revendicare trebuie să dovedească dreptul său.

Această dovadă este absolută dacă reclamantul probează că s-a îndeplinit prescripția achizitivă în favoare sa sau a autorului său.

Când reclamantul invocă un titlu pentru dovedirea proprietății, acest titlu probează numai cauza invocată de reclamant în revendicare.

Cu alte cuvinte, prin titlu, reclamantul dovedește numai un fapt juridic cum ar fi succesiunea, donația, legatul, vânzarea, etc., fapte ce sunt translative de proprietate.

Totuși, aceste fapte juridice nu transferă proprietatea decât în ipoteza în care cel ce a transmis proprietatea a fost adevăratul proprietar.

Cu toate acestea, Casația noastră, în perioada interbelică a decis că titlul de moștenitor fiind translativ de proprietate, titularul lui poate să revendice, întemeindu-se pe această calitate de succesor, din mâna oricărui posesor, un bun ce făcea parte din masa succesorala a autorului său.

Acțiunea fiind întemeiată pe un titlu recunoscut de lege, deținătorul bunului nu poate invoca în apărarea sa simplul fapt al posesiei și să ceară moștenitorului reclamant să dovedească dreptul de proprietate al autorului său asupra respectivului bun.

În fine, trebuie menționat că proprietatea imobiliară nu poate fi dovedită cu martori și prezumții (mai ales situația în care imobilul ar avea o valoare sub 250 lei, ceea ce practic este imposibil).

Această regulă are în vedere dispozițiile art. 1203 Cod civil potrivit cărora judecătorul nu poate recurge la prezumții decât numai în limita probei testimoniale, adică până la suma de 250 lei.

Ca atare, într-o acțiune în revendicare, dreptul de proprietate imobiliară nu poate fi dovedit nici de reclamant și nici de pârât prin prezumții sau martori, aceste probe fiind admise numai în privința faptelor materiale constitutive ale posesiunii.

Așadar, simplele prezumții invocate pentru dovedirea proprietății nu au nici o valoare.

În schimb, prezumțiile legale, constituie un titlu de proprietate și scutesc pe cel în favoarea cărora operează să mai facă vreo dovadă privind dreptul său.

Proba dreptului de proprietate în sistemul cărților funciare

În regimul cărților funciare, unde potrivit art. 17 si 18 din Decretul Lege nr. 115/1938 un drept real se constituie, modifică, strămută sau stinge numai prin efectuarea cuvenitelor înscrieri în cartea funciară, dificultățile dovezii proprietății prin titluri sunt înlăturate.

Astfel, titlul rămâne un simplu act care obligă la constituirea sau strămutarea unui drept real.

Numai înscrierea face însă să se nască dreptul real și conferă dobânditorului prezumția absolută de proprietate care nu poate fi combătută prin proba contrarie.

Prezumția de proprietate rezultată din intabulare, profită însă numai foștilor dobânditori de bună-credință, adică acelora care în temeiul unui act juridic cu titlu oneros au dobândit un drept real și și-au întemeiat dobândirea pe încrederea în cele înscrise în cartea funciară.

Dimpotrivă, conform art. 33 din Decretul Lege nr. 115/1938 dobânditorii de rea-credință nu beneficiază de principiul forței probante a intabulării.

Pe de altă parte, conform art. 26 din actul normativ menționat, principiul forței probante a intabulării este inaplicabil în caz de succesiune, accesiune, vânzare silită și expropriere, întrucât drepturile reale în asemenea situații se vor dobândi fără înscriere.

Totuși, titularul unui drept real dobândit în aceste condiții, nu va putea dispune de el prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.

În acest sens, art. 16 din Decretul Lege nr. 115/1938 statuează că imobilele ce aparțin domeniului public nu sunt obiect de carte funciară, iar înscrierea se face în registre separate.

Dovada dreptului de proprietate în sistemul Legii nr. 18/1991 cu privire la fondul funciar

După intrarea în viguare a Legii nr. 18/1991 cu privire la fondul funciar, în literatura juridică și practica judiciară s-au conturat opinii contradictorii în legatură cu dovada dreptului de proprietate în cazul terenurilor pentru care s-au reconstituit ori constituit atari drepturi, conform procedurii stabilite prin lege, este vorba de doctrina și jurisprudența anterioare Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Astfel, s-a decis că hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul art. 11 din Legea nr. 18/1991 nu constituie titlu de proprietate ca temei al revendicării întrucât, legea prin art. 11 alin. 8 a circumscris controlul instanței asupra hotărârilor Comisiei județene de stabilire a dreptului de proprietate exclusiv la aplicarea dispozițiilor imperative ale acestei legi privitoare la dreptul de a obține titlul de proprietate, la întinderea suprafeței de teren atribuite și dacă este cazul la verificarea exactității cu care s-a procedat la restrângerea suprafețelor de teren acordate.

S-a decis că, atât adeverința de proprietate cât și sentința judecătorească dată în aplicarea art. 11 alin. 8 din Legea nr. 18/1991 nu constituie un titlu de proprietate întrucât ele constată numai întinderea suprafeței de teren acordate, iar nu îsuși terenul determinat prin vecinătăți.

Referitor la adeverințele de proprietate, eliberate în temeiul Legii nr. 18/1991 și efectele lor, în doctrină s-au conturat doua opinii.

Într-o primă opinie s-a susținut că adeverințele de proprietate înlocuiesc provizoriu titlurile de proprietate astfel că au același regim juridic și aceeași forță probantă cu acestea.

S-a conchis că până la eliberarea titlurilor de proprietate îimpreună cu procesele-verbale de punere în posesie constituie probe pe baza cărora se poate admite acțiunea în revendicare.

Această opinie are în vedere în principal considerente de ordin practic, respectiv imposibilitatea respectării de către comisiile constituite în baza Legii nr. 18/1991 a termenului de 90 de zile de la publicarea legii pentru stabilirea dreptului de proprietate.

Conform celeilalte opinii, adeverințele de proprietate sunt acte provizorii, supuse deci revocării, astfel că nu pot constitui titluri de proprietate în revendicare.

Singurul titlu cu valoare probatorie în revendicare este cel emis în baza Legii nr. 18/1991.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Supremă de Justiție prin mai multe decizii ale secției civile, cât și în secții unite.

Pe de altă parte, acțiunea în revendicare întemeiată pe un titlu de proprietate eliberat potrivit Legii nr. 18/1991, poate avea ca obiect numai suprafața de teren pentru care s-a dispus reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate, iar întinderea suprafeței de teren astfel stabilită, nu poate fi modificată în revendicare, chiar dacă s-ar proba contrariul.

Aceasta, întrucât, împotriva modului în care organul administrativ competent, respectiv comisia de fond funciar, a stabilit dreptul de proprietate sub aspectul suprafeței de teren acordate, se poate utiliza numai calea plângerii prevăzută de art. 11 din Legea nr. 18/1991, adică procedura constituită prin legea specială și nu acțiunea de drept comun care este revendicarea (art. 53 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 1/5.01.1998).

III.4. EFECTELE SPECIFICE ALE ACȚIUNII ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ

A. Restituirea bunului

Dacă prin probele ce se administrează, revendicantul reușeăte să facă dovada că el este adevăratul proprietar al imobilului, pârâtul va trebui să i-l restituie. Această restituire a bunului constituie și principalul efect al acțiunii în revendicare.

Imobilul va reveni în patrimoniul revendicantului liber de orice sarcină deoarece toate drepturile și sarcinile constituite de posesor față de terti vor fi desființate, ele fiind consimțite de un posesor care nu avea titlu și nici calitate.

Restituirea se face de regulă în natură, iar dacă acest lucru nu mai este posibil fie pentru că imobilul a fost dobândit de către un terț de bună-credință, fie pentru că a pierit printr-un caz fortuit sau de forță majoră, ori a fost expropriat pentru o cauză de utitlitate publică, obligația de restituire în natură va fi înlocuită de o restituire prin echivalent caracterizată printr-o obligație de dezdăunare.

Astfel, în cazul înstrăinării imoblilului de către un terț care a dobâandit ulterior proprietatea prin prescripția achizitivă, personal va fi obligat la daune-interese către revendicant, mai puțin în situația în care probează că el însuși a prescris.

În cazul în care imobilul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forță majoră, iar posesorul a fost de bună-credință, el nu raspunde, chiar dacă pierderea s-ar fi produs după ce proprietarul a introdus acțiunea în revendicare.

Aceeași soluție se impune și dacă imoblilul a pierit prin fapta sa, înainte de promovarea acțiunii în revendicare, cu condiția să nu fi profitat de distrugerea bunului, dacă a avut un avantaj, despagubirea va fi egală cu profitul realizat.

După intentarea acțiunii în revendicare, posesorul de bună-credință va raspunde față de proprietar atunci când pierderea ori deteriorarea lucrului s-ar datora faptei sale, întrucât din moment ce proprietarul și-a manifestat pretenția sa, obligația de restituire s-a născut și deci odată cu ea și obligația pentru pârât de a se manifesta față de imobil ca un bun proprietar.

Când posesorul este de rea-credință, iar imoblilul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forță majoră, acesta nu va raspunde decât de pierderea sau deteriorarea produsă după introducerea acțiunii în revendicare.

Cu toate aceste, dacă posesorul va proba conform art. 1156 Cod civil că bunul ar fi pierit chiar dacă s-ar fi aflat în posesia reclamantului, el nu va mai putea fi obligat față de acesta la restituirea lui.

În schimb, dacă deteriorarea sau pierderea imobilului s-a datorat propriei sale fapte, indiferent dacă este anterioară sau posterioară promovării acțiunii în revendicare, atunci posesorul de rea-credință va raspunde integral.

În fine, în condițiile în care imobilul revendicat a fost expropriat în perioada în care pârâtul a exercitat posesia, obligația de restituire se va transforma într-o obligație de plată a despăgubirii încasate.

De asemenea, dacă imobilul care a pierit în timpul posesiei pârâtului a fost asigurat, pârâtul va restitui indemnizația de asigurare.

B. Restituirea fructelor

Posesorul trebuie să restituie proprietarului odată cu bunul și toate accesoriile sale (cum onni causa).

Restituirea lucrului liber, sarcinile constituite de pârât în conformitate cu principiul ‘‘resoluto jure dandis ; resolvitur jus accipientis’’. Restituirea se face în natură cu toate accesoriile. În cazul în care acest lucru nu mai este posibil întrucât posesorul a înstrăinat fructele, el va treebui să restituie valoarea lor integrantă chiar dacă prețul obținut de el a fost inferior (argument ce rezulta din art. 995 Cod civil). Prin accesorii trebuie să se înțeleagă fructele și productele.

Fructele reprezinta tot ceea ce produce un bun în mod periodic, dupa destinația sa normala, fără ca substanța sa să scadă. Sunt fructe : recoltele, dobânzile, chiriile, etc..

Dimpotrivă, productele sunt acele foloase care nu au un caracter periodic, iar prin perceperea lor reduc, alterează, însăși substanța bunului. Sunt producte cele enumerate în art. 531, 538 Cod civil (arborii, minele, etc.).

Acestea se restituie întotdeauna proprietarului în natură sau prin echivaent (art. 995 Cod civil).

Fructele se împart în trei categorii : naturale, industriale și civile.

Fructele naturale sunt acelea produse de pământ fără intervenția omului (iarba, trestia din bălți, etc.).

Fructele industriale sunt produse de pământ dar cu ajutorul muncii omului (recoltele).

Fructele civile reprezintă venituri bănești obținute periodic prin folosirea bunului (dobânzi, chirii, etc.). Ele se dobândesc zi de zi odată cu trecerea timpului (art. 325 Cod civil).

De principiu, fructele lucrului se cuvin proprietarului în temeiul dreptului de accesiune (art. 483 Cod civi). Deși textul art. 483 Cod civil invocă accesiunea ca justificare pentru perceperea fructelor, în realitate culegerea acestora este un efect al însuși dreptului de proprietate.

De la acest principiu există trei excepții și anume în favoarea uzufructuarului și arendașului, a celor trimiși în posesiunea averii absentului și în favoarea posesorului de bună-credință.

Cu referire la cea de-a treia excepție, trebie făcută distincție între posesorul de bună-credință și cel de rea-credință.

C. Posesorul de bună-credință

Potrivit art. 485 Cod civil, posesorul dobândește proprietatea fructelor numai atunci când posedă cu bună-credință, și restituie numai pe cele posterioare introducerii acțiunii, iar conform art. 486 Cod civil, posesorul este de bună-credință dacă posesia sa se întemeiază pe un titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute.

În sensul textelor invocate buna-credință a posesorului care voiește să culeagă fructele bunului ce posedă, este credința lui că bunul îi aparține în mod legitim. Această credință trebuie să fie întemeiată pe aparențe plauzibile, iar cea mai convingătoare aparență este aceea care rezultă dintr-un titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu le cunoaște.

D. Condițiile existenței titlului și a bunei-credințe

Așadar, pentru ca posesorul să câștige proprietatea fructelor , legea cere ca el să-și exercite posesia în baza unui titlu translativ de proprietate, cum ar fi vânzarea, donația, testamentul, etc., titlu care l-ar face să devină proprietar dacă și vânzătorul , donatarul sau testatorul ar fi avut și ei calitatea de proprietari ; cu alte cuvinte, titlul trebuie să emane de la un non-proprietar.

Justificarea legală a bunei-credințe constă în aparența plauzibilă a unui transfer de proprietate către posesor. Prin urmare, posesorul, pentru a-și valorifica dreptul la fructe, trebuie să emane un titlu care să imprime posesiunii sale trăsăturile posesiei nomine proprio.

Un titlu care ar consemna o simplă detenție precară nefiind translativ de proprietate, nu poate justifica existența bunei-credințe (ex.: un contract de depozit, locațiune, etc.), chiar atunci când nu are nici un viciu.

În acest context este de precizat că satisfac exigențele legale ale bunei-credințe și unele titluri declarative cum ar fi partajul, precum și titlurile constitutive ale unui drept de uzufruct sau uz.

În orice caz, dovada existenței titlului revine posesorului.

De menționat că titlul cerut posesorului de bună-credință pentru a culege fructele nu este o condiție distinctă de buna-credință ci un element și un mijloc de probă a bunei credințe, pentru că acela care nu are nici un titlu nu poate fi de bună credință.

Raportat la această caracteristică urmează a conchide că titlul posesorului poate justifica buna-credință chiar atunci când este lovit de nulitate absolută sau relativă, de fond sau de formă, dacă nu i-a fost cunoscută cauza nulitații și în masura în care nulitatea nu este cauzată de încălcarea unei dispoziții legale ce interesează ordinea publică.

Pornind de la aceste principii în doctrină s-a decis că nu poate fi posesor de bună-credință cel care și-a procurat titlul prin dol sau violență, căci atât dolul cât și violența când nu emană de la un terț exclud buna-credință ; dobândirea unui imobil când înstrăinarea este interzisă ori supusă unei formalități care nu a fost împlinită exclude buna-credință dacă posesorul cunoaște aceste impedimente.

În schimb, titlul putativ adică acela care există numai în conștiința posesorului) este de asemenea de natură a justifica buna-credință pentru dobândirea fructelor.

Astfel, moștenitorul aparent, adică acela care a cules o moștenire crezând că este în cel mai apropiat grad de rudenie cu defunctul, dobândește proprietatea fructelor percepute în timpul posesiei sale chiar dacă ar fi evins de către adevăratul moștenitor.

Poate să invoce un titlu putativ și acela care posedă peste peste titlu cu credință că toate lucrurile pe care le posedă sunt cuprinse în titlu.

În aceeași situație se află și posesorul unui imobil care a posedat în virtutea unui testament fals ori revocabil fără să cunoască aceste împrejurări.

Pentru ca posesorul care invocă un titlu putativ să poată dobândi proprietatea fructelor el trebuie să producă titlul în virtutea căruia se credea proprietar și în felul acesta să dovedească că eroarea sa era scuzabilă.

Eroarea este scuzabilă când cade asupra faptului altuia, iar nu asupra faptului său personal.

Dacă însă posesorul invocă o eroare de drept, el este prezumat de rea-credință potrivit regulei ‘‘nemo consetur ignorare legem’’, până la proba contrarie ce cade în sarcina posesorului.

Din modul cum este redactat textul art. 485 Cod civil rezultă că buna-credință trebuie evaluată în persoana posesorului actual și nu a autorului său, el dobândind proprietatea fructelor produse numai în timpul posesiei sale.

Aceasta înseamnă că posesorul de bună-credință nu are dreptul la fructele produse anterior intrării sale în posesie și nici la cele ce se produc după promovarea acțiunii în revendicare și pe care l-ea cules cu anticipație.

De-a lungul timpului, doctrina și practica judiciară au stabilit o serie de principii vizând aplicarea art. 485 Cod civil și art. 486 Cod civil.

E. Reguli privind culegerea fructelor de către posesorul de bună-credință

Fructele se dobândesc numai prin perceperea lor efectivă. Nu este suficient ca buna-credință să existe în momentul dobândirii bunului ci pentru obținerea fructelor este necesar să existe și în momentul fiecărei perceperi.

Față de acest principiu rezultă că posesorul de bună-credință va trebui să restituie proprietarului fructele din momentul când a început reaua-credință. Fructele naturale sau industriale se consideră culese din moment ce au fost despărțite de lucrul care le-a produs. Posesorul de bună-credință dobândește proprietatea fructelor civile când au fost platite, adică din momentul în care le-a încasat efectiv.

Dispozițiile art. 485 Cod civil își au aplicarea atât față de posesorul unei universalități juridice cât și față de posesorul unui bun individual determinat.

Dreptul posesorului de bună-credință de a păstra fructele percepute are caracterul unei recompense aduse bunei sale credințe.

Dacă posesorul de bună-credință, în timpul posesiei sale devine de rea-credință, el va fi obligat să restituie fructelor din momentul când a început reaua-credință.

Posesorul de bună-credință nu poate fi obligat la restituirea fructelor.

Restituirea devine obligatorie din momentul în care buna-credință i-a încetat adică din momentul în care a cunoscut în orice mod despre viciile titlului său.

Necunoașterea viciului titlului nu poate fi invocată de către cel care cumpără în contra unei interdicții legale, imperative.

În fine, posesorul de bună-credință are dreptul de a păstra fructele percepute până la data promovării de către prezumtivul proprietar a acțiunii în revendicare. Posterior acestei date, el va trebui să restituie fructele culese întrucât prin deschiderea acțiunii el înceterază să mai fie de bună-credință.

Așadar, restituirea fructelor se datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecată independent de data când se pronunță hotărârea irevocabilă.

Conform art. 1899 alin. 2 Cod civil, dovedirea bunei-credințe nu incumbă posesorului, aceasta fiind prezumată de lege și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua-credință.

F. Posesorul de rea-credință

Posesorul este de rea-credință dacă posedă fără titlu sau în temeiul unui titlul ale cărui vicii le cunoaște.

În cazul în care posesorul a dobândit titlul prin dol sau violență, el va fi considerat de rea-credință deoarece cunoștea viciile posesiei sale.

Posesorul unui imobil dobândit în baza unui titlu despre care știa că este prohibit de lege sau despre care știa că nu este învestiti cu formele cerute de lege pentru validitatea sa, este considerat de rea-credință.

Astfel, posesorul unui imobil în baza unui act de donație făcut prin act sub semnătură privată și care cunoștea neregularitatea titlului său, va fi considerat de rea-credință.

Reaua-credință nu se prezumă ci trebuie dovedită de cel ce o invocă.

Posesorul de rea-credință restituie toate fructele percepute sau nepercepute ori valoarea lor dacă le-a consumat. El are dreptul să rețină cheltuielile pe care le-a făcut pentru întreținerea lucrurilor.

El va trebui să restituie și fructele percepute de un terț, fie de rea sau bună-credință, căruia i-a trnsmis imobilul uzurpat. El va păstra păstra însă fructele a căror proprietate a dobândit-o prin prescripția de 30 de ani.

Posesorul de rea-credință trebuia să restituie fructele din momentul intrării sale în posesie, iar nu din ziua chemării sale în judecată.

Posesorul de rea-credință, odată cu restituirea fructelor, este obligat să plătească și dobânzi la fructele pe care le restituie, conform art. 1088 și 1090 Cod civil.

În ceea ce privește momentul de la care încep a curge dobânzile, acesta coincide cu data chemării sale în judecată.

G. Întinderea obligației de restituire

Potrivit art. 485 Copd civil, proprietarul revendicant are dreptul la o restituire integrală, aceste dispoziții trebuind a fi considerate ca o aplicație specială a art. 998 Cod civil.

Astfel, posesorul de ra-credință apare ca fiind autorul unui quasi-delict și de aici decurge și dreptul proprietarului de a pretinde acoperirea integrală a pagubelor ce le-a suferit.

Cu toate acestea, proprietarul va fi la rândul său obligat să plătească posesorului de rea-credință cheltuielile necesare făcute cu bunul și pentru producerea fructelor după cum am mai arătat, respectiv cheltuielile făcute cu plata arăturilor, semănăturilor, muncii depuse, plata impozitelor, cheltuielile de transport, etc.

Posesorul de rea-credință nu va avea dreptul să rețină fructele culese până la achitarea de către proprietar a cheltuielilor ce i se cuvin.

III.5. EFECTELE ACȚIUNII ÎN REVENDICARE CU PRIVIRE LA PLANTAȚII ȘI CONSTRUCȚII.

A. Precizări preliminarii

Efectele revendicării referitor la construcțiile, plantațiile și lucrările executate de posesorul obligat la restituire pe un teren revendicat, sunt reglementate de dispozițiile art. 494 Cod civil.

Acest text este o aplicare a art. 488 Cod civil, potrivit căruia proprietarul solului atrage tot ceea ce se încorporează în sol. În consecință, posesorul trebuie să predea proprietarului revendicant pe lângă teren și construcțiile, plantațiile și lucrările pe care le-a executat deoarece ele aparțin proprietarului în temeiul accesiunii, iar fără consimțământul său nu pot fi ridicate.

Este vorva de construcțiile, plantațiile sau lucrările existente în momentul introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât dacă acestea au fost ridicate anterior promovării acțiunii, litigiul va putea purta numai cu privire la daunele ce le pretinde proprietarul pentru eventualele degradări aduse terenului în temeiul art. 998 Cod civil și numai dacă constructorul a fost de rea-credință.

Cu privire la data la care se naște dreptul proprietarului terenului asupra construcției edificate pe acesta, în literatura de specialitate, unii autori au considerat că ea coincide cu momentul în care proprietarul terenului își exprimă voința de a deveni și proprietar al construcției.

Alți autori au considerat că proprietarul terenului devine și proprietar al construcției odată cu încorporarea acesteia în teren, dreptul de accesiune fiind cel care îi crează proprietarului terenului un titlu legat de proprietate și asupra respectivei construcții.

Referitor la natura dreptului constructorului , în cazul lucrărilor edificate în condițiile art. 494 Cod civil, Instanța supremă a decis că acesta este un drept de creanță și nu un drept real, chiar dacă ridicarea constructiilor sau executarea plantațiilor s-au făcut cu bună-credință.

Acest drept poate fi invocat de constructor, printr-o acțiune în realizarea creanței împotriva proprietarului terenului, din momentul invocării accesiunii de către proprietar, în termenul de prescriptie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

De precizat că art. 494 Cod civil nu se aplică reparațiilor aduse unor lucrări preexistente.

Tot astfel, nu sunt reglementate de dispozițiile art. 494 Cod civil nici lucrările care nu sunt susceptibile de a fi ridicate (defrișările, asanarea unor terenuri, etc.)

Ca și în materia fructelor, legiuitorul face distincție între constructorul de bună și de rea-credință.

B. Constructorul de bună-credință

Buna-credință constă în eroarea de drept sau de fapt în care s-a găsit constructorul când a executat lucrările, crezând că este proprietar al terenului.

Titlul de proprietate, ca și situația posesorului obligat la restituirea fructelor, este un element al bunei-credințe.

Buna-credință trebuie să existe în momentul ridicării lucrărilor și este indiferent dacă ulterior constructorul a devenit de bună-credință.

Potrivit art. 494 Cod civil, constructorul de bună-credință are dreptul să fie despăgubit de proprietar fie cu valoarea cheltuielilor effectuate (contravaloarea materialelor și prețul muncii), fie cu valoare cu care a crescut fondul prin lucrările respective (sporul de valoare).

Proprietarul poate opta între cele două variante și nu are dreptul să ceară constructorului ridicarea lucrărilor.

C. Constructorul de rea-credință

Constructorul este de rea-credință atunci când edifică o construcție, realizează o plantație sau o altă lucrare pe un teren despre care știe că aparține unei alte persoane.

În ipoteza dată, dispozițiile art. 494 cod civil dau dreptul proprietarului terenulu fie să păstreze construcția, plantația sau lucrarea devenind proprietar ca efect al accesiunii, caz, în care obligația de dezdăunare a constructorului constă în prețul muncii și valoarea materialelor, fără însă a putea pretinde sporul de valoare al fondului fie să-l oblige pe constructor să-și ridice lucrările pe cheltuiala sa și chiar cu plata unor daune interese dacă prin aceasta a cauzat prejudicii proprietarului terenului.

Așadar, și în această situație sunt apărate interesele proprietarilor de terenuri care pot să aleagă varianta care le este mai favorabilă.

Întrucât reaua-credință trebuie dovedită, în practica judiciară s-a decis că ea nu poate fi dedusă doar din lipsa titlului de proprietate asupra terenului ci trehuie stabilită și în funcție de împrejurările în care s-au făcut lucrările respective cât și de atitudinea proprietarului fondului pe timpul executarii lor.

Astfel, s-a considerat că atitudinea pasivă a proprietarului terenului pe tot timpul executării lucrărilor și promovarea acțiunii în justițe numai după terminarea lor, constituie un abuz de drept.

De asernenea, s-a decis că proprietarul terenului care deși cunoștea că o a treia persoană ridică o construcție pe terenul său și nu își manifestă dezacordul, nu o pune în întârziere să înceteze executarea ei, pierde dreptul de a cere ridicarea construcției și este obligat să o păstreze.

Nu sa reținut reaua-credință nici în cazul coproprietarului care a edificat pe terenul proprietate indiviză cu acordul tacit al celuilalt coindivizar, consimțământ dedus din faptut că deși acesta din urmă a cunoscut acțiunea celuilalt de a construi na a ripostat și nu a manifestat vreo opunere.

În toate cazurile în care se realizează o construcție pe terenul altuia, nu se poate cere dărâmarea acesteia fară obținerea în prealabil a autorizației administrative cerută de art. 9 din Legea nr. 50/1991.

D. Stabilirea despăgubirilor

În legătură cu stabilirea desdăunării în aplicarea art. 494 Cod civil instanța noastră supremă a hotărât inițial printr-o dec izie de speță că într-un atare litigiu, instanța treuie să determine:a) valoarea materialelor ifolosite și prețul muncii b) contribuția terței persoane Ia aceste valori și data în raport de care se face evaluarea în cazul trței persoane de bună-cedință trebuie fixată cea a evaluarilor făcute în cursul procesului.

Argumentul instanței supreme pentru o atare soluție a fost pe de o parte, caracterul constitutiv de drepturi a hotărârii pronunțate în această materie, iar pe de altă parte, că numai astfet se asigură o relație justă între valoarea bunului rămas în natură proprietarului terenului și contribuția (cu materiale și muncă) terței persoane, adică se poate constata îmbogățirea fără just temei a proprietarului.

Ulterior, instanța supremă a decis că prețul materialelor și manoperei ce urmează să plătească proprietarul fondului, constructorului de bună-credință, trebuie să fie acela din momentul facerii lucrărilor respective, și nu acela de la data judecății.

În susținerea noii interpretări a art. 494 Cod civil, s-a motivat că dispozițiile respective au fost edictate în favoarea proprietarului fondului, voindu-se să se dea acestuia posibilitatea de a plăti constructorului cea mai mică despăgubire posibilă dat fiind că proprietarul este obligat să rețină pentru sine lucrările făcute pe teren de constructorul de bună-credință, plătindu-i suma ce reprezintă o îmbogățire a sa.

S-a conchis că sporul de valoare al fondului revine proprietarului în temeiul accesiunii care este în favoarea sa, fără ca în acest mod să se încalce principiul îmbogățirii fără just temei care operează în favoarea constructorului, deoarece lui i se restituie cheltuielile efectiv efectuate.

În literatura de specialitate, unii autori au considerat că soluția instanței supreme de a stabili despăgubirile în raport de valoarea materialelor și prețul muncii din momentul executării lucrărilor și nu acela de la data pronunțării hotărârilor nu este cea legală.

S-a apreciat că dezdăunarea acordată constructorului trebuie calculată în raport de valoarea materialelor folosite și prețul muncii din momentul judecății, pentru că numai astfel se poate asigura un echilibru între valoarea bunului ce rămâne proprietarului, în natură și contribuția terței persoane, adică se poate stabili îmbogățirea proprietarului și sărăcirea constructorului.

Ulterior, soluța a fost nuanțată în cazul executării unei construcții pe baza unei convenții între proprietarul fondului împreună cu o terță persoană, situație în care constructorul considerat de bună-credință, are dreptul la o despăgubire calculată în raport de contribuția sa, ținându-se seama de valoarea de circulație a construcției la data litigiului.

S-a conchis că într-o atare împrejurare, la stabilirea drepturilor păirților este necesar să se aibă în vedere și art. 970 Cod civil, potrivit căruia “conventiile trebuie să fie executate cu bună-credință ele obligând nu numai la cele ce cuprind în mod expres, ci și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa”.

În doctrina veche, pornindu-se de Ia împrejurarea că legea nu cuprinde nici un criteriu pentru evaluarea sporului de valoare a fondului, prin lucrările făcute de constructorul de bună-credință, s-au stabilit doua norme:

a) – estimarea sporului de valoare se face luând ca bază nu momentul efectuării Iucrărilor ci cel al reintrării imobilului în posesia proprietaruIui. Pentru plantații evaluarea se face după momentul plantării întrucât sporul de valoare ce îl realizează arborii prin dezvoltarea lor, se datorează pământului ;

b) – sporul de valoare al fondului se stabilește după diferența dintre valoarea lui înainte și după efectuarea construcțiilor.Dacă proprietarul optează pentru sporul de valoare, acesta trebuie calculat nu numai după diferența dintre veniturile anterioare ăi cele posterioare incorporațiunilor, ci din combinarea acestui element al veniturilor cu valoarea lucrărilor.

III.6. PRESCRIPȚIA ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

Principiul imprescriptibilității

În general, orice acțiune în justiție se poate pierde prin neexercitarea ei într-un anumit timp stabilit prin lege, adică prin împlinirea termenului prescripției extinctive.În ceea ce pnivește acțiunea în revendicare imobiliară având în vedere caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, doctrina și practica judiciară au decis că aceasta este imprescriptibilă extinctiv oricât ar dura starea de pasivitate a proprietarului, proprietatea neputându-se pierde prin neuz.

BIBLIOGRAFIE:

ION P. FILIPESCU, Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 1996;

IOSIF R. URS, SMARANDA ANGHENI, Drept civil – drepturile reale, Editura Oscar Print, București, 1997;

Dr. DUMITRU C. FLORESCU, Drept civil – drepturile reale, Editura Printech, București, 2001;

C-tin OPRIȘAN, Apărarea proprietății socialiste prin mijloace de drept civil, Editura Științifică

ILIE STOENESCU, ARTHUR HILSENRAD, SAVELLY ZILBERSTEIN, Tratat theoretic și practic de procedură a executării silite, Editura Academiei, București, 1966;

TRAIAN IONAȘCU, SALVATOR BRĂDEANU, Editura Academiei, 1978;

IOAN C. DUȘESCU, Despre acțiunea în revendicare imobiliară, București, 1931;

Dr. EUGENIU SAFTA ROMANO, Dreptul de proprietate privată și publică în România, Editura Graphix, Iași;

EUGENIA T. POPA, Acțiunea în revendicare, Editura Lumina Lex, 1998;

G. N. LUȚESCU, Teoria generală a drepturilor reale, București, 1947;

G. N. LUȚESCU, LUPULESCU DUMITRU, Dreptul de proprietate personală, Editura Științifică, București, 1967;

C-tin STĂTESCU, Drept civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970;

CORNELIU BÂRSAN, MARIA GAIȚĂ, MONA MARIA PIVNICERU, Drepturile reale, Institutul European, 1997;

LIVIU POP, Drept civil – teoria generală a drepturilor reale, Cluj-Napoca, 1987;

MIRCEA N. COSTIN, Dicționar de drept civil, București, 1980;

T.R. POPESCU, Dreptul familiei.Tratat, vol. I, București, 1965;

DIMITRIE ALEXANDRESCO, Explicațiunea teoretică și practică a Dreptului civil român, Tomul III, partea I-a, București, 1909;

C-tin STĂTESCU, CORNELIU BÂRSAN, Teoria generală a drepturilor reale, București, 1980;

HAMANGIU, I. ROSETTI BĂLĂNESCU Al. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, vol. II, Editura Națională, București, 1929;

ANGHEL M. DRAGOMIRESCU, Revendicarea în dreptul român, București, 1936;

Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem, pe anii 1969-1975;

I.G. MIHUȚĂ, Tribunalul Municipiului București, Culegere de practică judiciară pe anul 1990 cu note de drept, Casa de editură și presă ‘‘Șansa’’, 1992;

Culegere de spețe a Tribunalului Suprem pe anii 1955, 1960, 1966, 1969, 1970, 1975, 1984, 1985;

PAVEL PERJU, Sinteza teoretică a jurisprudenței instanțelor judecătorești din județele Suceava și Botoșani, în domeniul dreptului civil și procesual civil, în ‘‘Dreptul’’ nr. 9 / 1996;

PAVEL PERJU, Sinteza teoretică a jurisprudenței instanțelor judecătorești din circumscripția Curții de Apel Suceava (iulie 1994 – iunie 1995), în ‘‘Dreptul’’ nr. 2 / 1996;

GHEORGHE DOBRICAN, Valoarea juridică a adeverințelor de proprietate eliberate de comisiile pentru aplicarea Legii nr. 18 / 1991, în ‘‘Dreptul’’ nr. 7 / 1994;

PAVEL PERJU, Discuții asupra unor probleme controversate de drept procesual civil și drept civil în ‘‘Dreptul’’ nr. 10-11 / 1995;

CORNELIU TURIANU, Discuții în legătură cu forța juridică a adeverințelor de proprietate, în ‘‘Dreptul’’ nr. 8 / 1993;