Actiuni In Justitie Privind Filiatia Fata de Tatal din Casatorie
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………….2
Capitolul 1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂL DIN CĂSĂTORIE…………………………………………………….4
1.1. Noțiunea de filiație față de tată……………………………………………………4
1.2. Modurile de stabilire a filiației față de tată……………………………………8
1.3. Prezumția timpului legal al concepției copilului………………………….17
1.3.1. Noțiune……………………………………………………………………………….17
1.3.2. Forța probantă a prezumției timpului legal al concepțiunii…………20
Capitolul 2. PREZUMȚIA DE PATERNITATE…………………………………….24
2.1. Noțiune ………………………………………………………………………………….24 2.2. Temeiul prezumției de paternitate …………………………………………….29 2.3. Caracterul prezumției de paternitate…………………………………………..31 2.4. Conflictele de paternitate………………………………………………………….34
Capitolul 3. Actiuni in justitie privind filiatia fata de tatal din casatorie……………………………………………………………………37
3.1. Acțiunea în tăgada paternității…………………………………………………..37 3.1.1. Noțiune……………………………. …………………………………………….38 3.1.2. Cazurile în care poate fi tăgăduită paternitatea……………………..40 3.1.3. Dreptul la acțiune………………………………………………………………42 3.1.4. Calitatea procesuală pasivă…………………………………………………45 3.1.5. Termenul de introducere a acțiunii………………………………………46 3.1.6. Dovada nepaternității…………………………………………………………48
Concluzii………………………………………………………………………………………………50
Bibliografie Selectivă…………………………………………………………………………….52
Introducere
Stabilirea filiației față de mamă a devenit realmente o problemă doar în zilele noastre,aceasta deoarece, din antichitate si până nu demult, legătura de filiație trebuia stabilită mereu în privința tatălui copilului si nicidecum a mamei. Nimeni nu punea întrebări în legătură cu ea, căci era cu siguranță mama copilului. Legătura dintre mamă si copil putea fi ușor demonstrată cuajutorul martorilor, a persoanelor care asistaseră la nașterea copilului. Din contră, în ceea ce privește legătura de filiație tată-fiu, era suficient ca mama să nege paternitatea tatălui și acesta să se afle în fața unei cauze pierdute,simpla declarație a mamei îl punea în imposibilitatea de a demonstra că el este tatăl copilului. Datorită ușurinței cu care putea fi dovedită (proba cu martori) rare au fost în trecut cazurile când existau nelămuriri cu privire la identitatea mamei. Nu același lucru se poate spune despre situațiile actuale. În lumea modernă, căsătoria a pierdut mult din stabilitate dupăliberalizarea divorțului, iar descoperirile extraordinare ale medicinii au făcut posibilă fecundarea "in vitro" și însămânțarea artificială, ca urmare, o femeie poate deveni mamă chiar nefertilă fiindși chiar fără să-l fi cunoscut vreodată pe tatăl copilului. În lucrarea de față, voi prezenta din punct de vedere juridic filiația față de tatăl din căsătorie, urmărind criteriile după care este analizată în sistemul legislativ românesc si ghidându-mă după punctele de reper evidențiate de literatura de specialitate si practica judiciară. Lucrarea a fost structurată în așa fel încât să trateze cât mai multe aspecte posibile. De altfel, ea începe cu un istoric al cercetării paternității, urmată de o prezentare generală a situației în prezent. Filiația față de tată se stabilește prin efectul prezumției de paternitate, prin recunoaștere sau prin hotărâre judecatorească, după caz.
Filiația se dovedește cu actul de naștere și cu certificatul de naștere (art. 409 alin. (1) NCC).
Filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere nu poate fi contestată de nimeni (art. 411 alin. (2) NCC).
Totuși, prin hotărâre judecătorească se poate stabili dacă a avut loc o substituire de copil ori dacă a fost înregistrată ca mamă altă femeie decât cea care a născut copilul, dovada adevăratei filiații făcându-se cu orice mijloc de probă.
Capitolul 1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂL DIN CĂSĂTORIE
1.1. Noțiunea de filiație față de tată
Înainte de defini noțiunea de paternitate ori filiație față de tată, doresc să fac unele trimiteri cu privire la căsătorie, întrucât în cadrul acestei cercetări evidențiez paternitatea față de copilul născut în cadrul unei familii, respectiv în timpul căsătoriei. Astfel, căsătoria, încă din cele mai vechi timpuri istorice este uniunea firească între un bărbat și o femeie, atât de necesară pentru umanitate. Se poate spune că este fundamentul și piatra de temelie într-o societate datorită importanței sale sociale, juridice, religioase și morale.
În prezent termenul de căsătorie are mai multe sensuri. Un prim sens se referă la actul juridic pe care viitorii soți îl încheie. Un alt sens al căsătoriei semnifică situația juridică a celor căsătoriți, statutul lor legal.
Importanța pe care căsătoria a avut-o dintotdeauna pentru soți și pentru societate, a determinat ca ea să constituie o instituție socială fundamentală și o instituție juridică principală ca urmare a reglementării ei juridice. Căsătoria este o problemă, în primul rând personală, dar totodată și o problemă socială. Căsătoria bărbatului cu femeia conduce la întemeierea familiei, care presupune comunitate de viață socială și intimă, existența unor sentimente, concepții, idealuri comune.
Aspectul social al căsătoriei este dat de existența familiei care are trei funcții sociale, aceea de perpetuare a speciei umane, economică și educativă. De aici, de-a lungul istoriei, și preocuparea juriștilor de a da o reglementare precisă și corectă instituției și de a stabili natura jurdică a acesteia.
Ținând cont de sensurile oferite căsătoriei și scoase în evidență de literatura de specialitate sub imperiul Codului Familiei care nu oferea o definiție legală a acestei instituții, Noul cod civil în art. 259 alin.1 definește căsătoria ca fiind „uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”.
Familia este considerată un element natural și fundamental al societății noastre, un principiu care se regăsește în cadrul actelor legislative și în actele internaționale privind drepturile omului, cum ar fi: Declarația universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decebrie 1948; Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, Pactul Internațional privind drepturile civile și politice.
Familia, ca primă formă istorică de organizare a vieții în comun, având la bază uniunea firească dintre bărbat și femeie, respectiv legătura indisolubilă creată între cei doi, are o deosebită importanță socială. Noțiunea de „familie” vizată de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se limitează doar la relațiile bazate pe căsătorie, ci poate îngloba alte legături de „familie” de facto, atunci când părțile conviețuiesc în fara oricărei legături maritale.
Familia este considerată ca fiind un element natural și esențial al societății umane, un principiu care se regăsește în cadru actelor legislative dar și în dispozițiile internaționale privind drepturile omului. În cadrul relațiilor de familie, privită în sens sociologic apar aspecte morale, fiziologice, psihologice și economice care dau acestor relații un caracter de complexitate care nu poate fi întâlnit la alte categorii de comunități sociale.
De aceea, putem spune că, comunitatea socială familială are trăsături caracteristice distincte față de alte categorii de comunități umane. Din punct de vedere juridic, din familie fac parte soții și copii lor, părinții soților, precum și alte persoane cu care aceștia se află în relații de rudenie.
Astfel, familia este considerată a fi un grup formal, constituit în urma căsătoriei, între membrii căreia există relații de sânge, în cadrul căreia sunt valori și un mod de viață comun și în interiorul acesteia membrii au drepturi și obligații. Datorită faptului că membrii unei familii locuiesc și formează un grup, între aceștia se formează relații, și anume:
a. relații dintre soți, reglementate prin căsătorie sau consens;
b. relații dintre părinți și copii;
c. relații dintre copii aceluiași cuplu;
d. relații de rudenie între membrii cuplului familial și alte persoane.
Filiația din punct de vedere juridic, semnifică o modalitate a rudeniei, constituind practic „punctul de pornire al acesteia”. În ipoteza în care o persoană are descendenți, aceștia vor stabili legătură de rudenie cu rudele ascendentului său, fapt pentru care arborele genealogic al familiei se mărește.
În cele ce urmează voi detalia numai filiația bazată pe legătura de sânge, sau filiația firească cum mai este cunoscută în literatura de specialitate. Această legătură specială ia naștere ca urmare a procreării și a nașterii. Filiația constituie în primul rând o legătură sau un raport juridic de sânge, care se naște odată cu procrearea unui copil și venirea lui pe lume și implicit, o instituție socială deoarece cuprinde anumite elemente de ordin social, cultural și religios care au conferit o urmă de particularitate unor soluții juridice din domeniu.
În primul rând, filiația este privită în sens restrâns, ca o legătură strânsă existentă între copii și părinții lor. Această legătură este una mediată, deoarece prin intermediul ei se crează un raport între copil și tată sau între copil și mamă. Privită din alt punct de vedere, filiația este privită ca având același sens cu descendența. Conform unei opinii, „filiația poate fi privită ca un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil”.
Privintă din punctul de vedere al copilului, prin intermediul filiației, se evidențiază calitatea de copil al anumitor părinți, iar din punctul de vedere al acestora din urmă, ea ne arată calitățile care indică un raport reciproc de mamă și tată, denumite în termeni juridică maternitate și paternitate.
Filiația față de tată ori paternitatea cum mai este denumită în literatura de specialitate și cunoscută în sistemul juridic românesc, se referă la existența unei legături juridice între un copil și bărbatul care este considerat, din punct de vedere legal, tatăl acestuia. În mod biologic, paternitatea se fundamentează pe concepțiunea copilului de către această persoană.
Legislația românească stabilește că un copil născut în afara căsătoriei beneficiază de același statut juridic ca și cel născut în cadrul căsătoriei, deși atât vechea reglementare cât și actuala reglementare tratează în mod separat problema paternității copilului din căsătorie și din afara ei.
Dreptul contemporan a reușit să eclipseze în mod continuu efectele divizării filiației prin raportare la criteriul căsătoriei ori a concubinajului, respectiv a copilului născut în interiorul căsătoriei și cel născut în afara ei. Susțin acest lucru deoarece, a consacrat principiul conform căruia copilul din afara căsătoriei deține același statut juridic cu cel din căsătorie.
Privită din acest punct de vedere, motivul clasificării în dreptul românesc a copilului din căsătorie și din afara ei, nu constituie rezultatul consacrării statutului juridic al acestora ci se situează pe terenul tehnicii juridice prin intermediul căreia se produce statuarea modurilor de stabilire a filiației.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu susține statele care păstrează unele elemente de discriminare cu prvire la copii prin raportare la felul nașterii. Dreptul francez conține astfel de reglementări. Tocmai de aceea, în anul 2000, s-a pronunțat hotărârea CEDO, în cauza Mazurek contra Franței, prin care aceasta din urmă a fost condamnată, deoarece copilul adulterin nu a avut dreptul să vină la moștenirea părinților săi decât pentru o cotă de ½ din cât i-ar fi revenit în mod firesc, dacă ar fi fost încadrat în categoria copiilor legitimi.
Legătura de paternitate, ia naștere, așa cum am specificat, odată cu concepția copilului de către părinte. Deși filiația față de mamă se poate stabili mult mai ușor, deoarece se ține cont de faptul material și fără dubiu al nașterii și filiația față de tată se poate proba prin raportare la timpul legal al concepției.
Cunoaștem că faptul conceperii nu poate fi probat în mod direct, ci trebuie să se realizeze corelări și trimiteri la împrejurările conexe, concrete, din care să se poată deduce procreația. Așadar, faptul conex pentru copilul procreat în timpul căsătoriei îl constituie căsătorie. Spre deosebire de acesta, pentru copilul din afara căsătoriei, faptul conex se referă la întreținerea relațiilor sexuale de mamă cu pretinsul tată în perioada timpului legal al concepției.
1.2. Modurile de stabilire a filiației față de tată
Modul în carе sе stabilеștе patеrnitatеa din căsătoriе difеră dе cеl pеntru stabilirеa patеrnității din afara căsătoriеi. Astfеl, patеrnitatеa din căsătoriе sе stabilеștе prin prеzumția dе patеrnitatе, iar patеrnitatеa din afara căsătoriеi sе poatе stabili fiе prin rеcunoaștеrеa voluntară din partеa prеtinsului tată fiе prin acțiunе în justițiе pеntru stabilirеa patеrnității. Filiația din căsătoriе, еstе indivizibilă față dе ambii părinți, căci odată căsătoria dovеdită și matеrnitatеa stabilită, patеrnitatеa rеzultă automat din aplicarеa prеzumțiilor lеgalе dе patеrnitatе. În cееa cе privеștе filiația din afara căsătoriеi, matеrnitatеa și patеrnitatеa nu sunt lеgatе una dе cеalaltă, еlе sunt indеpеndеntе și sе stabilеsc în mod sеparat. Copilul din căsătoriе nu poatе folosi modurilе pеntru stabilirеa patеrnității pusе la îndеmâna copilului din afara căsătoriеi și nici acеsta din urmă nu poatе folosi prеzumția dе patеrnitatе. Еxistă dеci moduri spеcificе pеntru stabilirеa patеrnității din căsătoriе și a cеluia din afara căsătoriеi.
Așa cum am văzut filiația față dе tată rеzultă din faptul concеpțiunii (zămislirii) copilului. Acеst fapt nu еstе suscеptibil dе a fi dovеdit, în mod dirеct și nеmijlocit. Pеntru stabilirеa patеrnității lеgеa prеvеdе un mijloc dе probă, potrivit căruia sе plеacă dе la un fapt matеrial, ușor dе dovеdit și cеrt, carе еstе naștеrеa, pеntru a sе ajungе la un fapt nеcunoscut și carе nu poatе fi stabilit, în mod dirеct și nеmijlocit și anumе concеpția copilului. Acеst mijloc dе probă еstе prеzumția dе patеrnitatе. Având în vеdеrе acеastă prеzumțiе, pеntru dovеdirеa filiațiеi față dе tată еstе suficiеnt să sе stabilеască filiația față dе mamă și căsătoria acеstеia la data naștеrii ori concеpțiеi copilului. Ca atarе prеzumția dе patеrnitatе sе întеmеiază pе faptul naștеrii sau al concеpțiunii copilului în timpul căsătoriеi, lеgеa având în vеdеrе că soții și-au rеspеctat obligația dе fidеlitatе.
Înfăptuirеa principiului monogamă căsătoriеi еstе rеflеctată în prеzumția dе patеrnitatе. Prеzumția dеsprе carе vorbim sе aplică numai în folosul copiilor din căsătoriе. Astfеl, patеrnitatеa acеstor copii nu poatе fi stabilită prin rеcunoaștеrеa voluntară din partеa tatălui și nici pе calеa acțiunii în justițiе pеntru stabilirеa patеrnității.
În stabilirеa prеzumțiеi dе patеrnitatе, lеgеa a avut în vеdеrе, cееa cе еxistă în rеgulă gеnеrală în cazul căsătoriilor, că soții au avut rеlații dе fеlul acеlora din carе au putut rеzulta copii și căci – în privința acеstеi prеzumții intеrеsеază soția – și-au rеspеctat obligația dе fidеlitatе.
Acеstе prеzumții ca fundamеnt al patеrnității copilului din căsătoriе sе considеră că еxistă și în cazul sеparațiеi în fapt a soților, indifеrеnt carе еstе motivul acеstеi stări dе fapt, prеcum și cеl al disparițiеi soțului. În cazul în carе soțul dispărut еstе dеclarat mort, prеzumția dе patеrnitatе sе aplică în raport dе data până la carе sе considеră căsătoria că a еxistat, dată până la carе copilul născut ori concеput еstе al soțului dеclarat mort. Însă în cazul copilului concеput înaintе dе închеiеrеa căsătoriеi, dar născut în timpul acеstеia, nu sе mai poatе vorbi dе fidеlitatе a viitorilor soți. Dе acееa, prеzumția dе patеrnitatе a unui asеmеnеa copil își găsеștе fundamеntul în ocrotirеa intеrеsului copilului și a familiеi. În concluziе trеbuiе spus că prеzumția dе patеrnitatе еstе prеvăzută, în toatе cazurilе în intеrеsul copilului si al familiеi. Nеconcordanța dintrе prеzumția dе patеrnitatе și rеlațiilе pе carе sе sprijină poatе fi înlăturată prin acțiunеa în tăgăduirеa patеrnității din căsătoriе. Pеntru a funcționa acеastă prеzumțiе trеbuiе să sе stabilеască filiația față dе mamă și căsătoria acеstеia la data naștеrii sau concеpțiеi copilului. Prin urmarе, la tеmеlia prеzumțiеi dе patеrnitatе stă faptul naștеrii sau al concеpеrii copilului in timpul căsătoriеi. Mеnțiunilе din cеrtificatul dе naștеrе al copilului nu influеnțеază in vrеun fеl prеzumția dе patеrnitatе, acеasta acționând indеpеndеnt.
Legea civilă stabilește în cadrul articolului 408 alin.2 faptul că „filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate”, iar în cadrul alineatului 3 se prevede stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei, care se poate realiza prin două căi, fie prin recunoaștere fie prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Aceste din urmă modalități sunt reglementate și în cadrul Convenției europene asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, ca urmare a aderării țării noastre la acesta prin Legea nr. 101/1992.
Prezumția de paternitate era prevăzută în mod expres în Codul familiei în cadrul art. 53 alin.1, care statua faptul că „un copil născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”. Putem observa faptul că vechea reglementare deși stabilea legătura de filiația prin raportare la concepție, totuși legitorul a legat paternitatea de momentul nașterii.
În acest fel, s-a instituit prezumția conform căreia copilul născut în timpul căsătoriei a fost procreat de acel bărbat care este soțul mamei. Crearea acestei prezumții s-a datorat faptului că momentul concepției nu a putut fi stabilit și dovedit implicit în mod nemijlocit, fapt pentru care se impune dovedirea nașterii, ca fapt conex, pentru a se concluziona ulterior cu privire la concepția copilului.
Noul cod civil, a stabilit în cadrul art. 426 o prezumție de paternitate, care are un câmp de aplicare mult mai amplu, cuprinzând și copilul născut în afara căsătoriei și dispoziții cu privire la asimilarea acestuia cu cel născut efectiv în cadrul căsătoriei. În conformitate cu aceste dispoziții, paternitatea se prezumă numai dacă se probează că pretinsul tată a trăit în comun cu mama copilului pe perioada procreației.
În ipoteza în care pretinsul tată dovedește faptul că el nu este tatăl acestui copil, deși a conviețuit cu mama lui pe perioada timpului legal al concepției, prezumția este înlăturată.
În literatura de specialitate s-a suținut faptul că această prezumție constituie o alegație realistă și suplă. Este considerată a fi realistă deoarece, copilul născut în timpul căsătoriei este procreat de mamă cu soțul ei și este suplă întrucât, atunci când soțul mamei nu este tatăl acestui copil, el poate răsturna această prezumție prin apelarea la acțiunea în tăgada paternității.
Întrucât în capitolul următor voi detalia prezumția de paternitate, în cele ce urmează voi face trimiteri succinte doar la celalte două ipoteze de stabilire a filiației față de tatăl din afara căsătoriei.
Recunoașterea de filiație constituie un act de stare civilă, prin intermediul căruia o persoană declară legătura de filiație existentă între aceasta și un copil despre care susține că este al său. Recunoașterea de paternitate, constituie astfel actul juridic prin care un bărbat declară că un anumit copil este procreat de acesta. Conform art. 415 alin.2 C.civ., un copil conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de tatăl său.
Orice copil care s-a născut după ce o căsătorie a fost desființată ori a încetat din alte motive, însă care a fost conceput în cadrul căsătoriei poate fi recunoscut de tatăl său. De asemenea, și un copil conceput dar care nu a s-a născut încă poate fi recunsocut, însă în acest caz se impune ca acest copil să dobândească situația juridică a unui copil din afara căsătoriei.
O ipoteză specială de recunoaștere a copilului este menționată în cadrul art. 415 alin.3 C.civ., care reglementează faptul că și un copil decedat poate fi recunoscut, însă numai dacă în urma lui au rămas descendenți de sânge. În legislația românească se poate ivi situația în care un copil este recunoscut de mai multe persoane. În acest caz vorbim despre recunoașteri succesive de paternitate. Astfel, în ipoteza în care există mai multe recunoașteri succesive, persoane interesată poate contesta recunoașterea care nu este conformă cu realitatea.
Trebuie să precizez faptul că spre deosebire de dreptul european, dreptul musulman nu recunoaște stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei, nici prin recunoaștere voluntară și nici prin acțiune în justiție. Astfel, dreptul musulman cuprinde dispoziții numai cu privire la stabilirea maternității pentru copilul din căsătorie și din afara ei. Acesta din urmă va beneficia de același statut ca și cel născut în cadrul căsătoriei.
O altă modalitate de recunoaștere prevăzută de lege pentru copilul din afara căsătoriei, este prin apelarea la justiție, care în urma judecării fondului, pe baza probelor poate stabili în mod concret legătura de rudenie dintre bărbat și copil și poate pronunța o hotărâre judecătorească care să consființească acest raport.
De cele mai multe ori copilul apelează la justiție, pentru ca tatăl lui să-l recunoască. De reținut faptul că atât Codul familiei anterior, cât și Codul civil în vigoare, relevă faptul că cercetarea paternității se poate realiza în mod liber, legea neimpunând anumite condiții imperative cu privire la pornirea unei asemenea acțiuni.
Astfel, în ipoteza în care tatăl nu recunoaște un copil născut în afara căsătoriei, instanța de judecată poate stabili această legătură de paternitate prin intermediul unei hotărâri judecătorești.
În ceea ce privește înregistrarea nașterii trebuie sa fac unele precizări. Astfel, înregistrarea nașterii se va efectua la primăria de la locul nașterii ori la instituția competentă stabilită de lege. Actul care înregistrează nașterea va avea la bază o declarație făcută de persoanele care dețin această îndatorire, declarație orală cu privire la acest fapt, a actului de identitate a mamei și al celui declarant, a certificatului medical constator al nașterii, și după caz, a certificatului de căsătorie al părinților.
În situația în care declarația are ca obiect recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, dispusă în momentul declarării procesului nașterii, datele cu privire la tatăl acestui copil trebuie trecute în spațiul corespunzător din cuprinsul actului care se formează. În cazul copilului care este născut viu, procedura de declarare a nașterii trebuie efectuată într-un interval de 15 zile, iar în cazul copilului născut decedat, în termen de trei zile. Aceste termene se consideră socotite încă de la data nașterii copilului.
Dacă un copil vine pe lume în viață, însă ulterior decedează, declararea nașterii se va realiza într-un timp relativ scurt respectiv o zi care va începe să curgă de la data când se pronunță decesului nou-născutului. Important de reținut faptul că pentru acel copil care se naște mort, nu se va întocmi un act de deces ci doar actul de naștere.
Ofițerul de stare civilă are dreptul să refuze înregistrarea unor prenume care aduc atingere moralei sau pot afecta ordinea publică și bunele moravuri, ori chiar interesele copilului. Părinții trebuie să confere copilului lor un nume și un prenume care să fie în concordanță cu normele sociale.
Dacă părinții nu cad de acord cu privire la elementele indicate anterior, instanța tutelară va hotărâ cu privire la acestea și va comunica hotărârea rămasă definitivă și irevocabilă serviciului de evidență a persoanelor ori ofițerului de stare civilă de la locul producerii înregistrării, pentru întocmirea corectă a actului de naștere.
Articolul 19 din Lege statuează faptul că oricare dintre părinții copilului au dreptul să declare nașterea, iar în situația în care din diferite motive nu pot realiza acest lucru, medicul va fi îndatorat să declare acest fapt. Acest lucru se produce în fața acelor persoane care a fost martore la naștere ori personalului medical din unitatea sanitară unde s-a produs nașterea sau oricărei alte persoane care a avut cunoștiință despre evenimentul nașterii.
Nu trebuie să trecem cu vedere nici dispozițiile articolului 20 și ale articolului 21 din Lege, care statuează asupra înregistrării târzii a evenimentului nașterii. Conform acestora, atunci când declarația de naștere s-a realizat ulterior expirării termenelor indicate anterior, însă în intervalul de un an de la naștere, întocmirea actului constatator al nașterii se va putea face cu consimțirea primarului, ori al șefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră.
În ipoteza în care naștere a avut loc în străinătate iar întocmirea actului nu s-a realizat la misiunea diplomatică sau consulară, sau în unele situații la autoritatea locală din străinătate, actul de naștere va fi întocmit în țară, conform dispozițiilor amintite pentru cetățenii români.
În ipoteza în care înregistrarea nașterii se realizează ulterior expirării termenului de un an de la data producerii evenimentului, acest act de stare civilă se va întocmi având ca temei hotărârea judecătorească definitivă și fără drept de a fi contestată, care va cuprinde amalgamul de date și informații care sunt utile pentru consemnarea și întocmirea actului de naștere.
Acțiunea va fi introdusă la instanța de judecată competentă din raza teritorială unde domiciliază persoana interesată ori de la sediul serviciului de protecție specială a copilului. Cererea va fi soluționată conform dispozițiilor privind procedura necontencioasă. Așadar, instanța va solicita serviciului de evidențiere a persoanei anumite informații și clarificări cu privire la identitatea minorului și avizul medicului legist care atestă vârsta, sexul copilului nou-născut. Procurorul trebuie să participe în mod obligatoriu la judecată. Aceleași reguli se vor aplica și în situația în care un copil de cetățenie română s-a născut în străinătate, caz în care declarația de naștere se realizează în țară.
Articolul 25 din lege, prevede că la data înregistrării nașterii, ofițerul de stare civilă va atribui acestei persoane și codul numeric personal, care trebuie menționat în certificatul de naștere, dar și în toate celelalte acte care au în vedere persoana respectivă.
Prеzumția dе patеrnitatе opеrеază indеpеndеnt dе indicațiilе actului dе naștеrе al copilului carе ar putеa să aratе, dе еxеmplu, ca tată al copilului pе altcinеva dеcât soțul mamеi sau că tatăl copilului еstе nеcunoscut. S-a dеcis că bеnеficiază dе prеzumția dе patеrnitatе copilul născut în timpul căsătoriеi, chiar dacă tatăl nu a fost trеcut în actul dе naștеrе și nu a introdus acțiunеa în tăgăduirеa patеrnității. Răsturnarеa prеzumțiеi dе patеrnitatе nu sе poatе facе, numai prin introducеrеa acțiunii în tăgăduirеa patеrnității ci prin admitеrеa еi. Pеntru idеntitatе dе motivе, bеnеficiază dе prеzumția dе patеrnitatе, chiar dacă tatăl nu a fost trеcut în actul dе naștеrе și copilul concеput în timpul căsătoriеi, dar născut după încеtarеa sau dеsfacеrеa căsătoriеi, iar mama lui s-a rеcăsătorit înaintе dе data naștеrii.
În cazul în carе soțul mamеi nu еstе trеcut în rеgistrul dе starе civilă ca tată al copilului sе poatе introducе o acțiunе prin carе să sе constatе aplicabilitatеa dispozițiilor art. 53 C. fam., carе prеvеdе prеzumția dе patеrnitatе și să sе cеară rеctificarеa actului dе naștеrе.
Dimpotrivă, dacă soțul mamеi copilului a fost dеclarat mortal o dată antеrioară naștеrii și concеpțiеi copilului, acеsta din urmă еstе un copil din afara căsătoriеi și în consеcință, sе poatе introducе acțiunе în contеstarеa filiațiеi din căsătoriе și totodată să sе cеară rеctificarеa actului dе naștеrе în carе еra trеcut drеpt tată pеrsoana dеclarată moartă. S-a dеcis că, potrivit Noului Cod Civil, prin rеctificarеa vizată dе tеxt trеbuiе să sе înțеlеagă:
nu numai îndrеptarеa unеi еrori dе înrеgistrarе;
ci și îndrеptarеa oricăror nеconcordanțе, chiar intеrvеnitе ultеrior înrеgistrării întrе datеlе trеcutе în rеgistru și starеa civilă еxactă a părții la carе sе rеfеră actul în cееa cе privеștе problеma dacă copilul născut sau concеput întrе data stabilită ca fiind acееa a morții soțului mamеi și data rămânеrii dеfinitivе a hotărârii dеclarativе dе moartе bеnеficiază ori nu prеzumția dе patеrnitatе, dеosеbim:
copilul concеput în acеastă pеrioadă nu bеnеficiază dе prеzumția dе patеrnitatе, dеoarеcе еl еstе concеput după încеtarеa căsătoriеi;
copilul născut în acееași pеrioadă bеnеficiază dе prеzumția dе patеrnitatе dacă naștеrеa a avut loc până la 300 dе zilе dе la data stabilită ca fiind cеa a morții soțului mamеi.
1.3. Prezumția timpului legal al concepției copilului
1.3.1. Noțiune
Concepția copilului și în special data când se petrece această zămislire, nu a putut fi stabilită în mod concret. Tocmai din acest motiv, de-a lungul timpului au existat controverse cu privire la această perioadă de concepție, care a fost oarecum soluționată prin crearea unei prezumții de paternitate de către legiuitorul român.
Sub imperiul vechii reglementări, respectiv a Codului familiei, regăseam prezumția timpului legal de concepție, în cadrul art. 61, care se menține și în actuala reglementare. Așa cum am specificat, literatura de specialitate nu a ajuns la un consens cu privire la prezumția timpului legal de concepție a copilului. Unii autori, au fost de părere că acestă prezumție este una relativă, fapt pentru care ea poate fi combătută ori răsturnată prin probe contrare. Jurisprundența anterioară a susținut această opinie.
Ziua concretă când se produce concepția unui copil nu a putut fi stabilită în mod concret, cel puțin până în zilele noastre, întrucât acest fapt îl cunosc numai cei implicați în procesul concepției. Data concepției prezintă o importanță deosebită întrucât, prin raportare la acesta se poate stabili dacă un copil a fost conceput în timpul căsătoriei ori în afara ei.
De asemenea, prezintă o importanță deosebită această dată, în ceea ce privește dobândirea capacității de folosință. Cunoaștem faptul că de la momentul nașterii, persoana fizică dobândește capacitate de folosință. Conform unei opinii, „până la naștere copilul nu beneficiază de o individualizare separată, ci constituie numai o parte din sistemul biologic al mamei”. Astfel, embrionul ori fetusul nu are o existență de sine stătătoare, nu sunt privite ca ființe umane în mod concret și nu dețin personalitate juridică.
De la regula mai sus menționată, există însă și o excepție extrem de importanță și anume cea instituită în cadrul art. 36 teza I din Noul cod civil, care stabilește faptul că „drepturile copilului sunt recunoscute de la data concepției, însă numai dacă acesta se naște viu”.
Astfel, capacitatea de folosință a copilului conceput dar nenăscut constituie o ficțiune juridică, denumită capacitate de folosință anticipată. Excepția la care am făcut referire a fost instituită din motive de echitate. Motivarea sa a fost în mod excepțional transpusă de eminetul profesor C. Stătescu, care susținea faptul că „dacă în timpul sarcinii mamei, soțul acesteia decedează, în lipsa prevederii care ia în considerare, ca subiect de drept, și pe copilul nenăscut dar conceput, acesta ar fi trebuit să fie exclus de la moștenirea tatălui său, ceea ce ar crea o gravă injustiție”.
Prezumțiile, constituie efectul unor expresii generale pe care legiuitorul le realizează, având ca temei un anume coeficient de sistematizare a fenomenelor supuse statuării, dar care, în mod direct sunt destul de dificil de probat. „Astfel, chiar și prezumțiile absolute relevă o oarecare doză de relativitate, căci, dacă ele exprimă la un moment dat un adevăr inextricabil, procesul și progresul cunoașterii le fac amendabile odată cu evoluția timpului”.
Conform unei opinii exprimate în literatura de specialitate, prezumțiile, pentru a putea fi privite drept mijloace folositoare în aflarea adevărului, și nu obsacole în calea cunoașterii, trebuie să fie dinamice, să se afle în concordanță cu noile coordonate ale cunoașterii umane.
Tocmai de aceea, în ipoteza în care o anumită prezumție deține un anumit caracter, opinia noastră trebuie să fie în concordanță cu natura reglementării respective, însă numai atâta timp cât ființează eventualitatea unei interpretări care se regăsește în acord cu realitățile pe care respectiva prezumție le are în vedere.
Astfel, prezumția timpului legal al concepției, deține un carcater absolut, înă numai în situația în care aceasta nu contravine științei ori noilor date conferite de aceasta. În zilele noastre, tot mai mult observăm că știința evoluează și prin descoperirea unor aparate cât mai performante poate stabili cât mai exact momentul procreării.
Pentru fixarea concretă a momentul concepției, respectiv momentul de la care persoana există, trebuie să facem trimitere la dispozițiile art. 412 alin. 1 Noul cod civil. În vechea reglementare, prezumția de paternitate era reglementată în cadrul art. 53 alin.1 C.fam., respectiv art. 61 C.fam, iar în prezent ca urmare a intrării Noului cod civil în vigoare, regăsim această reglementare cu privire la prezumția timpului legal al concepției copilului în cadrul art. 412 alin1.
Acest articol din noua reglementare, prevede în mod expres faptul că timpul legal al concepției îl reprezintă „intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului și el se calculează zi de zi”.
Din interpretarea dispozițiilor articolului 421 alin.1 C.civ., reiese faptul că gestația cea mai lungă poate fi de maxim 300 de zile, iar timpul minim al unei gestații nu poate fi mai mic de 180 de zile. Aceasta constituie o prezumție legală care nu poate fi combătută.
De asemenea, se evidențiază prezumția conform căreia, se poate concepe un copil în oricare din zilele intervalului cuprins între a 300 –a și a 180-a zi anterior nașterii acestuia. Cu siguranță, stabilirea concretă a timpului legal al concepției, prezintă o deosebită importanță atât pentru copilul născut în timpul căsătoriei cât și pentru cel născut în afara ei.
„Timpul legal al concepției se socotește „de la zi la zi”, și este conform textului de lege indicat, timpul „dinaintea nașterii copilului”. Drept urmare, ziua nașterii, care constituie și ziua debutării termenului nu se ia în considerare, dar se cuprinde în termen ziua de împlinire a acestui termen. În concret, timpul legal al concepției este de 121 de zile”.
Dispozițiile art. 412 C.civ., sunt preluate din legislația franceză, mai exact din art. 311 C.civ. fr., care statuează în cadrul alin.3 faptul că prezumțiile cu privire la timpul legal al concepției copilului sunt relative.
1.3.2. Forța probantă a prezumției timpului legal al concepțiunii
Așa cum am menționat și în secțiunile anterioare, prezumția timpului legal al concepțiunii era privită în Codul familiei ca o prezumție absolută „iuris et de iure”, în sensul că nu se putea dovedi faptul că gestația a depășit 300 de zile ori că a fost mai mică de 180 de zile. De asemenea aceași prezumție era considerată relativă, în ceea ce privește dovedirea faptului că această zămislire a avut loc doar într-o anumită parte, respectiv numai în anumite zile din timpul legal de 121 de zile.
Adoptarea uneia dintre cele două opinii contraductorii, prezintă importanță nu doar din punct de vedere teoretic ci și practic, întrucât soluțiile adoptate de jurisprudență au fost din cele mai diverse. De exemplu, sub vechea reglementare, Judecătoria Sibiu prin sentința civilă nr. 1545/1982 a respins acțiunea în stabilirea paternității pe motiv că, deși s-a probat existența unor relații intime începând cu 20 iulie 1980 între reclamantă și pârât, prin intermediul expertizei s-a stabilit că minora a cărei paternitate se urmărea a fi recunoscută, a fost concepută la o dată anterioară.
La polul opus, Tribunalul Sibiu a admis acțiunea susținând faptul că, dacă s-a făcut dovada că în perioada timpului legal al concepției s-au întreținut relații sexuale între părți, faptul concepției este clar stabilit, neputându-se face dovada contrară, cum că procrearea a avut loc într-o subperioară în care în părți nu au existat astfel de relații.
Din punctul meu de vedere, cea de-a doua opțiune este corectă, deoarece, ea are ca temei dovezile științifice privind procrearea și corespunde exigențelor contemporaneității. Cu siguranță, legiuitorul român, stabilind limitele privind durata gestației și stabilind timpul legal al concepției prin diferența dintre cele două perioade, a fixat ideea conform căreia, copilul poate fi procreat în intervalul de timp menționat, însă nu în tot timpul ei. Drept urmare, consider că se poate proba momentul concret și real al concepției, situat între limitele stabilite de legiuitor, atât timp cât această probă nu este imposibilă.
Din cele menționate rezultă faptul că legiutorul român, prin intermediul dispozițiilor art. 412 alin.2 C.civ., a reușit să tranșeze problema privind timpul legal al concepțiunii și să prevadă în mod expres că, proba acestei zămilsiri poate fi făcută prin apelarea la orice probe științifice, care să ateste în mod cert că aceasta s-a realizat într-o anumită perioadă din intervalul care constituie timpul legal al concepției. Mai mult chiar, prin intermediul unor asemenea mijloace de probă se poate dovedi și faptul că respectivul copil nu a fost conceput în acest interval de timp.
Astfel, din punct de vedere medical, având toate datele cu privire la caracteristicile copilului la momentul nașterii, și aici mă refer la gradul de dezvoltare, dimensiuni ori greutate, se poate stabili, că momentul concepției se încadrează în temeiul legal de 121 de zile ori se poate proba chiar situația conform căreia, timpul legal al concepției a fost mai mic ori mai mare de 121 de zile.
În susținerea acestei deducții, s-a realizat demonstrația conform căreia există o situație în care este probat că un copil a fost conceput într-o anumită perioadă din timpul legal al concepțiunii. Ipoteza a fost următoarea: după trecerea unui interval scurt de timp de la divorț o femeie naște un copil și apoi, înainte de a se fi împlinit 300 de zile de la divorț ori încetarea căsătoriei, aceasta naște un al doilea copil. Putem observa faptul că o parte din timpul legal al concepțiunii celui de-al doilea copil se situează în timpul căsătoriei, iar restul după desfacerea ori încetarea acesteia.
Or, este evident faptul că cel de-al doilea copil nu a fost conceput în timpul căsătoriei, întrucât, prin ipoteză, el nu putea fi conceput decât după nașterea primului copil, ceea ce s-a produs după desfacerea ori încetarea căsătoriei. Tocmai de aceea, cel de-al doilea copil a fost conceput numai într-o anumită perioadă din timpul legal al concepțiunii.
Ca o concluziе la cеlе mеnționatе adaug că, importanța practică a prеzumțiеi timpului lеgal al concеpțiеi sе găsеștе în următoarеlе împrеjurări:
În cazul patеrnității copilului din căsătoriе, pеntru aplicarеa prеzumțiеi dе patеrnitatе instituită dе Noul Cod Civil, și pеntru probațiunеa rеclamantului în cazul acțiunii dе tăgada patеrnității;
În cazul patеrnității copilului din afara căsătoriеi, pеntru probațiunеa rеclamantului în cazul acțiunii în contеstarеa rеcunoaștеrii dе patеrnitatе si pеntru probațiunеa rеclamantului în cazul acțiunii în stabilirеa patеrnității;
În stadiul dе dеzvoltarе a mеdicinii și a gеnеticii, stabilirеa pеrioadеi sau a subpеrioadеi lеgalе dе concеpțiе nu mai prеzintă importanța dе altă dată, dеoarеcе patеrnitatеa poatе fi stabilită în mod dirеct și științific prin еxpеrtiza ADN-ului. Dе asеmеnеa, dacă sе va practica tеhnica dе procrеarе cu еmbrioni congеlați, nu va apărеa ca rеzonabilă durata sarcinii și pеrioada lеgală dе concеpțiе. Dе asеmеnеa, rеgula consacrată dе NCC nu va mai avеa nici un sеns, dacă, în viitoarеa rеglеmеntarе sе admitе procrеarеa artificială post-mortеm.
Capitolul 2. PREZUMȚIA DE PATERNITATE
2.1. Noțiune
Prezumția de paternitate potrivit Noului cod civil prevede:
1. Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei; 2. Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului;
În favoarea copilului din căsătorie operează ope legis prezumția de paternitate, conform căreia soțul mamei este tatăl copilului. Beneficiază de prezumția de paternitate copilul născut în timpul căsătoriei ( conceput în timpul anterior căsătoriei sau în timpul acesteia ) sau cel conceput în timpul căsătoriei și născut după încetarea, desfacerea, anularea căsătoriei, dar înainte ca mama să intre într-o nouă căsătorie. Atunci când filiația față de mamă s-a stabilit prin recunoaștere, iar la momentul concepției sau al nașterii copilului mama era căsătorită, soțul mamei sau fostul soț al mamei este prezumat ca fiind tatăl copilului. Prezumția de paternitate în situația în care la momentul concepției copilului mama era căsătorită cu un bărbat, iar la momentul nașterii copilului mama încheiase o nouă căsătorie operează în favoarea bărbatului din căsătoria subsecventă – cel care avea calitatea de soț la data nașterii copilului. Prezumția nu se aplică însă în cazul copiilor rezultați din relația de concubinaj a părinților, de lungă durată, chiar dacă părinții s-ar căsători după nașterea copilului. Prezumția de paternitate nu are caracter absolut, ea putând fi răsturnată pe calea acțiunii în tăgada paternității. Există situații în care pot apărea conflicte de paternitate, în sensul că într-o anumită perioadă de timp minorul are doi tați. În schimb nu poate exista conflict între paternitatea din căsătorie și cea din afara căsătoriei, atât timp cât prezumția de paternitate care nu s-a înlăturat prin admiterea acțiunii în tăgadă paternității împiedică stabilirea unei noi filiații, și nici conflict de paternitate cu privire la paternitatea din afara căsătoriei. Prezumția de paternitate se aplică numai copiilor din căsătorie. Așa fiind, prezumția de paternitate se întemeiază pe existența căsătoriei și excluderea, datorită respectării obligației de fidelitate dintre soți, a oricăror relații extraconjugale.
Copiii din căsătorie, care beneficiază de prezumția de paternitate, în baza art. 53 alin. 1 și alin. 2 din Codul familiei, sunt următorii: a) copiii născuți în timpul căsătoriei părinților, adică în perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei și cel al desfacerii, al încetării sau al desființării căsătoriei, indiferent dacă aceștia sunt concepuți și născuți în această perioadă sau sunt concepuți înainte de căsătorie și născuți după încheierea căsătoriei. Din cele două ipoteze decurg următoarele consecințe:
copilul născut în timpul căsătoriei mamei are ca tată pe soțul mamei, indiferent care ar fi fost mențiunile din actul de naștere al copilului (de exemplu, mențiunea că tatăl copilului este necunoscut sau că acesta este un alt bărbat decât soțul mamei);
copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei, indiferent care au fost, în perioada legală de concepție, relațiile dintre soți;
b) copiii concepuți în timpul căsătoriei, dar născuți după încetarea, desfacerea ori declararea nulității căsătoriei, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătoriei. În accepțiunea legii, copilul conceput în timpul căsătoriei este considerat acela care este născut la cel mult 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau declararea nulității căsătoriei (art. 61 din Codul familiei). Totuși, în această situație, se impune și regula potrivit căreia nașterea copilului trebuie să se fi produs mai înainte ca mama să fi încheiat o nouă căsătorie. În prima ipoteză, reglementată de despozițiile art. 53 alin. 1 din Codul familiei, prezumția de paternitate se leagă de faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei. Pentru a se beneficia de prezumția legală de paternitate se impune dovedirea filiației față de mamă și faptul că aceasta era căsătorită la data nașterii sau concepțiunii copilului. Din punct de vedere al forței probante, prezumțiile de paternitate fac parte din grupa prezumțiilor legale mixte sau intermediare, deosebindu-se atât de cele absolute, irefragabile, imposibil de combătut, cât și de cele relative, cu o putere doveditoare vremelnică, până la dovada contrară, permisă prin orice mijloc de probă. Într-adevăr, oricare dintre prezumțiile de paternitate poate fi răsturnată exclusiv în cadrul acțiunii în tăgăduirea paternității, acțiune ce poate fi pusă în mișcare numai de soțul sau fostul soț al mamei, de copilul beneficiar al prezumției, precum și de mama acestuia, în termenul de prescripție special stabilit de lege, titularul dreptului la acțiune urmând să dovedească faptul că este cu neputință ca el să fie tatăl copilului născut de soție sau fosta soție (art. 54, 55 Cod.fam.). Aplicabilitatea prezumțiilor legale de paternitate presupune stabilirea în prealabil a maternității copilului potrivit art. 47-52 Cod.fam. care, unită cu dovada căsătoriei mamei la data nașterii sau al concepției copilului, face proba raportului de filiație copil-tată. În cazul în care copilul a fost născut în timpul căsătoriei, acesta este considerat că are ca tată pe soțul mamei, indiferent dacă procrearea s-a realizat înainte sau după încheierea căsătoriei. Așa fiind, trebuie să se facă dovada că nașterea copilului a avut loc în perioada cât părinții săi erau căsătoriți. Nu prezintă importanță dacă aceștia erau despărțiți în fapt.Sistemul admis de Codul familiei înlesnește stabilirea paternității față de tată prin dovada simplă și ușor de realizat, și anume, că data nașterii copilului este ulterioară încheierii căsătoriei. Dar faptul încheierii căsătoriei, ulterior concepției copilului, de către bărbatul care a cunoscut sarcina viitoarei soții, este considerat de legiuitor și asimilat, în același timp, cu o recunoaștere tacită a paternității copilului. În acest sens, legea a interpretat doar atitudinea bărbatului și a fundamentat stabilirea paternității pe împrejurarea implicită a recunoașterii tacite.În acest caz, prezumția de paternitate poate fi considerată mai puternică decât recunoașterea filiației realizată în mod expres și voluntar, întrucât numai soțul are posibilitatea legală să tăgăduiască paternitatea pe care legea i-o atribuie în baza căsătoriei. Aplicarea prezumției de paternitate tuturor copiilor născuți în timpul căsătoriei poate fi înlăturată ulterior, în termenul prevăzut de lege, prin promovarea unei acțiuni de tăgăduire a paternității. În concluzie, efectul prezumției instituite de art. 53 din Codul familiei este anihilat prin admiterea acțiunii în justiție de tăgadă a paternității. În cea de-a doua ipoteză, consacrată de art. 53 alin. 2 din Codul familiei, în care nașterea s-a produs după desfacerea căsătoriei, declararea nulității sau anularea ei, copilul are ca tată pe fostul soț al mamei, numai dacă momentul concepției se situează în timpul căsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Legea ar fi insuficientă dacă prezumția de paternitate nu s-ar extinde și asupra copilului conceput în timpul căsătoriei, dar născut după încetarea ei. Așa fiind, în lipsa unei prevederi exprese, art. 53 alin. 2 din Codul familiei se aplică, implicit, și în cazul încetării căsătoriei prin moartea sau declararea judecătorească a morții soțului. În ipoteza în care căsătoria se desface sau încetează în condițiile legii, urmează a se stabili dacă procrearea se situează sau nu în timpul căsătoriei. Astfel: a. în cazul desfacerii căsătoriei, momentul concepției trebuie să fie anterior datei când hotărârea de divorț a rămas irevocabilă (art. 39 din Codul familiei); b. în cazul încetării căsătoriei prin decesul soțului, concepția copilului trebuie să fie anterioară datei morții soțului; c. dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească declarativă a morții soțului, concepția copilului trebuie să fie anterioară datei stabilite prin hotărâre judecătorească ca fiind cea a decesului soțului; d. art. 23 din Codul familiei arată că declararea nulității căsătoriei nu trebuie să aibă nici o consecință în privința copiilor născuți după rămânerea irevocabilă a hotărârii care pronunță desființarea căsătoriei, dar concepuți în timpul căsătoriei. Acești copii se bucură de prezumția de paternitate și își păstrează situația de copii din căsătorie, chiar dacă actul juridic al căsătoriei a fost desființat. Așa cum bine se știe, nulitatea căsătoriei are caracter retroactiv, însă ea nu produce nici un efect asupra copiilor care își păstrează situația de copii din căsătorie (în fond, prezumția de paternitate a fost consacrată, în principiu, pentru ocrotirea intereselor copiilor)
2.2. Temeiul prezumției de paternitate
Potrivit art. 414 Noul Cod Civil, copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. După cum se poate observa, prezumția de paternitate este condiționată de existența căsătoriei mamei și, deci, de calitatea ei de soție, fie la naștere, fie la data concepției copilului. Întemeiată pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei, prezumția are în vedere două situații: aceea obișnuită, în care copilul a fost conceput și născut în timpul căsătoriei, și aceea, mai rar întâlnită, în care copilul născut în timpul căsătoriei a fost conceput înainte de încheierea ei. Pentru ambele situații, soțul mamei este tatăl copilului. a) în prima situație, prezumția legală se justifică atât prin faptul că soțul și soția au avut relații sexuale în timpul căsătoriei, corespunzătoare îndatoririi lor conjugale, cât și prin faptul că soția și-a respectat obligația de fidelitate și a avut relații sexuale numai cu soțul ei. b) În cea de-a doua situație, prezumția legală se justifică prin recunoașterea tacită pe care o face bărbatul care se căsătorește cu femeia însărcinată, în sensul că el este autorul sarcinii, fiind de presupus că, de nu ar fi așa, el nu s-ar căsători cu femeia respectivă. în literatura juridică s-a apreciat că această recunoaștere tacită este mai puternică decât recunoașterea expresă a paternității unui copil din afara căsătoriei, căci, pe când aceasta din urmă poate fi contestată de orice persoană interesată și de autorul ei însuși, recunoașterea tacită care justifică prezumția legală de paternitate nu poate fi contestată, ci numai tăgăduită, până nu demult, doar de către soț, în condițiile specifice ale acțiunii în tăgadă de paternitate, iar, în cazul în care soțul nu pornea acțiunea în tăgadă de paternitate în termenul de 6 luni prevăzut de lege, recunoașterea tacită era confirmată, iar prezumția legală întărită. Prezumția legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, dar conceput înainte de încheierea acesteia, se aplică indiferent de împrejurarea că în timpul legal al concepției copilului mama a fost căsătorită cu un alt bărbat, care a încetat din viată sau de care a divorțat între timp, și indiferent de împrejurarea că în aceeași perioadă soțul mamei a fost și el căsătorit cu o altă femeie. În ceea ce privește copilul doar conceput în timpul căsătoriei, dar născut după ce căsătoria a încetat prin moarte, desființare sau divorț, el poate avea ca tată pe fostul soț, dacă timpul legal de concepție se situează în acea perioadă și dacă, desigur, mama nu este recăsătorită la momentul nașterii copilului, fapt negativ de presupus, pentru că altfel legea i-ar atribui paternitatea noului soț al mamei. Dar, pentru a se stabili paternitatea față de fostul soț, credem că mama va trebui să introducă o acțiune în stabilirea paternității, invocând prezumția timpului legal al concepției, pentru că noul Cod civil nu mai instituie prezumția de paternitate și pe seama fostului soț. În cazul introducerii de către soțul mamei a acțiunii în tăgăduirea paternității, până la înlăturarea aplicării prezumției prin admiterea acțiunii, prezumția de paternitate se aplică în temeiul legii, de plin drept, indiferent de împrejurarea că în actul de naștere al copilului s-a trecut mențiunea că tatăl copilului este necunoscut sau că el este alt bărbat sau indiferent că un alt bărbat l-ar recunoaște ca al său, căci copilul din căsătorie nu poate fi recunoscut, el având paternitatea stabilită prin prezumția legală de paternitate. Spre deosebire de prezumția timpului legal al concepției, care se întemeiază pe fapte certe, fiind o prezumție absolută, irefragabilă, ”prezumția de paternitate nu se întemeiază pe asemenea fapte, ci pe presupunerile că soțul mamei este apt de a procrea, că între soți au avut loc relații intime în perioada timpului legal al concepției și că, în tot acest timp, soția și-a respectat obligația sa de fidelitate – presupuneri care pot fi combătute prin proba contrară, motiv pentru care prezumția este relativă”.
2.3. Caracterul prezumției de paternitate
Prezumția de stabilire a timpului legal al concepției este absolută și, ca atare, nu poate fi combătută prin dovada contrară. Caracterul absolut, irefragabil al prezumției împiedică orice încercare de a se dovedi că sarcina ar fi durat mai puțin de 180 de zile sau mai mult de 300 de zile. De precizat în legătură cu această prezumție este și faptul că întotdeauna ea se aplică numai în folosul copilului. Prezumția timpului legal al concepției este o prezumție absolută (iuris et iure), deoarece nici o dovadă contrară nu este admisă, pentru a se dovedi că o sarcină a durat mai puțin de 180 ori mai mult de 300 zile. Dacă în literatura juridică există o unitate de păreri în ceea ce privește caracterul absolut al acestei prezumții, situația nu este aceeași în ceea ce privește sensul care se atribuie acestui caracter. În legătură cu acest sens, există două păreri: a. Într-o părere se afirmă că timpul legal al concepției este o prezumție absolută și deci nu se poate face dovada că zămislirea copilului a avut loc într-o anumită parte din timpul legal de concepție. Totuși, dacă înăuntrul termenului de 300 de zile de la desfacerea sau declararea nulității căsătoriei, femeia naște doi copii, fără ca ei să fie gemeni, cel de-al doilea nu se consideră conceput în timpul căsătoriei chiar dacă o parte din perioada de concepție s-ar situa în timpul legal indicat de art. 61 C. fam. Prezumția, deși absolută nu se poate aplica pentru cel de-al doilea copil,deoarece datele științifice indică faptul că acesta a fost conceput după desfacerea sau declararea nulității căsătoriei și după nașterea primului copil. Se consideră că prezumția nu mai are aplicabilitate, deoarece puterea ei doveditoare încetează cu prilejul nașterii primului copil. b. O altă părere menționează, caracterul absolut al prezumției privind timpul legal al concepției care se referă la ”faptul că este admisibilă dovada că zămislirea copilului a avut loc într-o anumită subperioadă în anumite zile în timpul legal al concepției(domni meliore momento)”. Potrivit acestei păreri, în cazul concepției de mai sus explicația ce se dă este că nașterea primului copil dovedește în mod cert că cel de-al doilea copil a fost conceput într-o anumită parte din timpul legal al concepției și deci nu a fost conceput în acea parte a acestuia care se situează în timpul căsătoriei. Vom considera următoarele, să presupunem că un copil se naște cu câteva zile mai înainte de împlinirea a 300 de zile de la desfacerea căsătoriei prin divorț, iar expertiza medicală arată că este un copil născut la 7 luni și jumătate. Ce soluție se poate da la acțiunea în tăgăduire a paternității ce ar fi introdusă? O soluție ar fi, dovada momentului concepției, situat după desfacerea căsătoriei, dovadă care se consideră, că este legal posibilă, va trebui să aducă la admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității, pe când o altă acțiune dată ar fi, aceasta nu ar fi suficientă, trebuind să se demonstreze că este cu neputință ca fostul soț să fie tatăl copilului, avându-se în vedere întreaga perioada a timpului legal al concepției, adică atât partea din căsătorie, cât și partea acestui timp de după desfacerea căsătoriei prin divorț. În cea de-a doua situație, când copilul se naște după încheierea căsătoriei, dar la mai puțin de 180 de zile de la data încheierii acesteia, copilul este conceput anterior încheierii căsătoriei, însă se bucură de prezumția de paternitate, deoarece este născut în timpul căsătoriei. Răspunsul acestei probleme este în funcție de aceeași soluție dată caracterului absolut al prezumției privind timpul legal al concepției. Putem vorbi despre o situație în care este cert că un copil a fost conceput în lăuntrul unei anumite perioade din timpul legal al concepțiunii.
Această situație este următoarea: imediat după desfacerea căsătoriei, femeia dă naștere unui copil, iar după aceea, mai înainte ca de la desfacerea căsătoriei să fi trecut 300 de zile, dă naștere unui al doilea copil. În această împrejurare este sigur că cel de-al doilea copil n-a fost conceput în timpul căsătoriei (care s-a desfăcut), deși o parte din timpul legal al concepției copilului se situează în timpul căsătoriei care s-a desfăcut. Dar faptul nașterii primului copil dovedește în mod cert că cel de-al doilea copil a fost conceput într-o anumită parte din timpul legal al concepției sau că n-a fost conceput într-o parte din timpul legal al concepției. Deoarece, în acest exemplu, nu se pune în discuție faptul că durata gestației celui de-al doilea copila durat mai puțin de 180 de zile ori mai mult de 300 de zile înseamnă că nu este vorba de o răsturnare a prezumției timpului legal al concepției.
În această situație nu-și poate găsi aplicare prezumția de paternitate față de fostul soț, căci nașterea primului copil constituie o dovadă sigură că cel de-al doilea copil a fost conceput după desfacerea căsătoriei, deși acest fapt s-a produs înăuntrul timpului legal al concepției.
Ca o concluzie la cele menționate adaug că, importanța practică a prezumției timpului legal al concepției se găsește în următoarele împrejurări:
În cazul paternității copilului din căsătorie, pentru aplicarea prezumției de paternitate instituită de art.53 alin.2 C.fam., și pentru probațiunea reclamantului în cazul acțiunii de tăgada paternității;
În cazul paternității copilului din afara căsătoriei, pentru probațiunea reclamantului în cazul acțiunii în contestarea recunoașterii de paternitate si pentru probațiunea reclamantului în cazul acțiunii în stabilirea paternității;
În stadiul de dezvoltare a medicinii și a geneticii, stabilirea perioadei sau a subperioadei legale de concepție nu mai prezintă importanța de altă dată, deoarece paternitatea poate fi stabilită în mod direct și științific prin expertiza ADN-ului. De asemenea, dacă se va practica tehnica de procreare cu embrioni congelați, nu va apărea ca rezonabilă durata sarcinii și perioada legală de concepție. De asemenea , regula consacrată de art. 53 C.fam. nu va mai avea nici un sens, dacă, în viitoarea reglementare se admite procrearea artificială post-mortem.
2.4 Conflictele de paternitate
Ceea ce este de reținut ca regulă în materie de conflicte de paternitate este întâietatea prezumției de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei față de cea a copilului conceput în timpul căsătoriei. Este o rezolvare cât se poate de realistă, pentru aceleași argumente pentru care copilul zămislit înainte de căsătoria mamei dar născut ulterior căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. Având în vedere faptul că prezumția de paternitate se întemeiază uneori pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei, iar alteori pe faptul concepției copilului în timpul căsătoriei, se pot ivi situații în care unui copil i se pot atribui două paternități. În acest caz, se pune problema uni conflict de paternitate ce presupune că un copil este conceput în timpul primei căsătorii și este născut în timpul celei de-a doua. În practică, asemenea cazuri apar destul de rar, pe plan teoretic se manifestă un vădit interes punându-se în discuție ipoteze diverse. În general, autorii de specialitate consideră că un real conflict de paternitate se pune numai cu privire la copiii din căsătorie și aceea din afara căsătoriei, iar pe de altă parte, excluzând concursul între paternități deopotrivă din afara căsătoriei. În aceste din urmă două cazuri nu se pune problema unei duble paternități, conflictul de paternitate fiind doar unul aparent. Variatele ipoteze în care se pune problema dublei paternități sunt grupate în trei categorii:
Cazuri de dublă paternitate care își găsesc soluționarea în textele legii;
Cazuri de dublă paternitate care nu sunt soluționate de legiuitor, dar a căror reglementare expresă se consideră necesară;
Conflictul de paternitate aparent.
Afară de ipoteza dublei paternități sugerată de art. 53 alin. 2 Cod.fam., doctrina a imaginat câteva situații de fapt în care s-ar pune aceeași problemă.Dintre cele mai realiste, cu șanse de a depăși stadiul exercițiului teoretic, reținem:
a. După încetarea ori desfacerea căsătoriei, femeia se recăsătorește și, la mai puțin de 300 zile de la încetarea ori desfacerea primei căsătorii, ea naște un copil; b. Soțul este declarat mort prin hotărâre judecătorească, apoi, soția se recăsătorește și, la mai puțin de 300 de zile de la încheierea celei de-a doua căsătorii, naște un copil, iar soțul declarat mort reapare și anulează hotărârea declarativă de moarte; c. Soția se află, în același timp, în două căsătorii (bigamie) și naște un copil, considerându-se uneori că acesta este singurul caz de conflict de paternitate în dreptul nostru. În toate aceste cazuri, tatăl copilului este soțul mamei din cea de-a doua căsătorie, soluție dată de art. 53 alin. 2 din Codul familiei, ce constituie regula cu privire la soluționarea conflictelor de paternitate. Cu privire la conflictul de paternitate aparent, jurisprudența română relevă următoarele reguli: a. Nu se poate stabili o altă filiație față de tată, prin recunoaștere voluntară sau prin acțiune în justiție, decât după răsturnarea prezumției de paternitate prin acțiunea în tăgăduire. De asemenea, aplicarea prezumției de paternitate conform legii are rolul contestării recunoașterii de paternitate. Un caz particular, controversat în doctrină, al conflictului dintre paternitatea din căsătorie și cea din afara căsătoriei, îl reprezintă situația unui copil din afara căsătoriei , născut la peste 300 de zile de la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morții soțului mamei, care își stabilește paternitatea prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească urmată de reapariția soțului mamei, ce anulează hotărârea declarativă de moarte. Soluțiile contradictorii în această situație susțin că anularea hotărârii declarative de moarte, pe de o parte, duce automat la înlăturarea paternității din afara căsătoriei rămânând să se aplice de plin drept prezumția de paternitate din căsătoria considerată ca nefiind niciodată desfăcută, iar pe de altă parte, că anularea hotărârii declarative de moarte nu influențează stabilirea paternității din afara căsătoriei, conflictul de paternitate fiind rezolvat, în favoarea filiației din afara căsătoriei. b. Hotărârea judecătorească de stabilire a paternității îndeplinește funcția de contestare a recunoașterii. Dacă recunoașterea ar surveni ulterior, ea nu are efecte juridice deoarece hotărârea judecătorească este opozabilă tuturor celor ce nu au participat la proces, până la dovada contrară făcută pe cale judecătorească.
Capitolul 3. ACȚIUNI ÎN JUSTIȚIE PRIVIND FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂL DIN CĂSĂTORIE
3.1. Acțiunea în tăgada paternității
Acțiune în tăgăduirea paternității, mijloc juridic de negare sau de dezavuare a paternității prin răsturnarea prezumțiilor legale de paternitate, pe cale judecătorească. Potrivit legii, paternitatea poate fi tăgăduită atunci când este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. A.t.p. poate fi promovată numai de soțul mamei; moștenitorii acestuia pot continua acțiunea pornită de el. Dacă soțul este pus sub interdicție, acțiunea va putea fi pornită de tutore, însă numai cu încuviințarea autorității tutelare. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 349/2001, a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor legale [art. 54 alin. (2) C. fam.] care nu recunosc decât tatălui, iar nu și mamei și copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni a.t.p., apreciindu-se că excluderea acestora din urmă de la exercitarea respectivului drept constituie o încălcare a principiului egalității în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece și aceștia sunt, în egală măsură, titulari ai unui interes legitim în promovarea acestei acțiuni. Această acțiune se îndreaptă împotriva copilului, care, dacă este minor, va fi reprezentat sau asistat de mamă. Ea se prescrie în termen de 6 luni de la data când tatăl copilului a luat la cunoștință faptul nașterii acestuia. Imposibilitatea paternității soțului mamei poate exista în mai multe situații, precum: mama copilului era însărcinată înainte de a cunoaște pe viitorul ei soț; dacă copilul care se naște este de altă rasă de cât aceea a soților; existența unor împrejurări de fapt care i-au împiedicat pe soți, în perioada legală de concepție, să se întâlnească și să întrețină raporturi intime (cum este cazul când unul din soți se afla în străinătate, în detenție sau era dispărut); impotența sau sterilitatea soțului mamei în perioada legală de concepție; separația în fapt a soților în perioada legală de concepție din cauza unor grave neînțelegeri între ei, care au făcut imposibilă coabitarea lor; încălcarea gravă de către soție a obligației de fidelitate etc. Temeiul de drept al acțiunii este dat de dispozițiile art. 54 și art. 55 C. fam acțiune în tăgăduirea paternității, acțiune care are ca obiect răsturnarea prezumției de paternitate, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Această acțiune se poate introduce în termen de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut nașterea copilului, acesta fiind un termen de prescripție, nu de decădere.
3.1.1. Noțiune
Prezumția legală de paternitate nu are un caracter absolut. Acțiunea care are ca obiect răsturnarea acestei prezumții se numește acțiune în tăgăduire de paternitate. În majoritatea cazurilor, filiația indicată de prezumția de paternitate corespunde cu realitatea. Dar pot apărea cazuri în care să nu existe această concordanță. În asemenea împrejurări, dacă prezumția de paternitate ar continua să se aplice s-ar transforma în ficțiune și n-ar mai corespunde scopului pe care este destinată să-l realizeze. Prin tăgăduirea, tăgada, dezavuarea sau negarea, paternității se înțelege răsturnarea pe cale judecătorească a prezumției legale de paternitate, atunci când aplicarea prezumției nu corespunde situației reale. Tăgăduirea paternității a fost definită ca reprezentând „negarea de către un bărbat a paternității copilului care i se atribuie, pe motiv că, deși există împotriva lui o prezumție legală de paternitate (copilul fiind fie născut, fie conceput în timpul căsătoriei mamei sale cu acel bărbat), este cu neputință ca el să fie tatăl acestuia”. Tăgăduirea de paternitate nu este o simplă denegare de paternitate, o simplă afirmație a soțului mamei că el nu este tatăl copilului, ceea ce nu înseamnă că legea română limitează cazurile de tăgadă. Dimpotrivă, dreptul la acțiune în tăgăduirea paternității aparține oricărui prezumtiv tată, dar în toate cazurile acesta trebuie să facă dovada că este cu neputință să fie tatăl copilului. În dreptul românesc antebelic, pe baza dispozițiilor Codului civil, în anumite cazuri, prezumția de paternitate putea să fie înlăturată printr-o simplă negare nesprijinită pe nici o altă probă decât aceea că nașterea copilului a avut loc înaintea împlinirii termenului de 180 de zile de la căsătorie, însă chiar și atunci dezavuarea nu producea efecte dacă nu era făcută prin acțiune în justiție și nu era consfințită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Prezumția legală de paternitate neavând o forță absolută, prin posibilitatea ivirii unei situații care o contrazice flagrant în sensul imposibilității soțului mamei de a fi tatăl copilului, poate fi răsturnată numai în cadrul acțiunii de tăgăduire a paternității ceea ce, pe de o parte, justifică necesitatea existenței acestei acțiuni, iar pe de altă parte, justifică caracterul exclusiv judiciar al tăgăduirii. În dreptul nostru, acțiunea care are ca obiect răsturnarea prezumției de paternitate se numește acțiune în tăgăduire de paternitate și face parte din categoria acțiunilor în contestație de stat, deoarece ea tinde să stabilească un fapt real și anume, lipsa raportului de filiație dintre tatăl prezat de lege și copilul din căsătorie. Aceeași definiție este valabilă și în actuala reglementare a Noului Cod civil, care a fructificat legislația, doctrina și jurisprudența în materie.
3.1.2. Cazurile în care poate fi tăgăduită paternitatea
Prezumția legală de paternitate, oricât de puternică ar fi, așa după cum am mai arătat, nu este o prezumție absolută. De regulă, ea indică o filiație corespunzătoare realității, dar sunt și excepții de la regulă. Prezumția, deși prevăzută în interesul copilului din căsătorie, nu este menită totuși să consacre stări de fapt care ar fi contrare adevărului. De aceea, legiuitorul admite – în anumite condiții – ca prezumția legală de paternitate să poată fi răsturnată, pentru restabilirea adevărului. Deși legea nu arată în ce cazuri anume poate fi pornită acțiunea în tăgăduirea paternității, ea fixează o regulă generală, potrivit căreia „paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului”. Aceasta înseamnă că soțul mamei trebuie să dovedească efectiv imposibilitatea ca el să fie tatăl copilului respectiv. Împrejurările din care poate să rezulte imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului sunt foarte diferite. Interpretarea lor trebuie să se facă cu cea mai mare atenție. Una dintre aceste împrejurări, pe baza căreia s-ar putea admite răsturnarea prezumției de paternitate, este, desigur, sterilitatea bărbatului, indiferent din ce cauză ar proveni, sau impotența fizică în perioada concepțiunii.
Dovada impotenței în care s-a aflat soțul în timpul legal al concepției copilului este delicată și dificilă și cu atât mai anevoioasă, cu cât ea se referă întotdeauna la o perioadă din trecut. Desigur, sunt necesare analize științifice, expertize medicale, dar ele nu pot avea întotdeauna un grad de deplină certitudine. Se poate ajunge însă la certitudinea științifică a excluderii paternității soțului mamei pe calea expertizei serologice (a comparației grupelor sanguine ale mamei, copilului și soțului), dacă formula sanguină a soțului este incompatibilă cu aceea a copilului, precum, evident și cu certitudine aproape totală, prin testele ADN. Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului pe care aceasta l-a născut poate să rezulte și din alte împrejurări, precum faptul că în toată perioada concepției soții erau departe unul de celălalt, de exemplu, când unul dintre ei este în străinătate, în închisoare, în prizonierat, declarat dispărut. Dovada neîntâlnirii soților în asemenea împrejurări este ușor de făcut și se poate efectua prin orice mijloace de probă, uneori chiar prin acte oficiale. La aceste cazuri de imposibilitate fizică de coabitare se poate adăuga și imposibilitatea morală în care s-au aflat soții de a avea relații sexuale în timpul legal al concepției, ca urmare a unor resentimente puternice care au dus la întreruperea oricăror raporturi între ei, cum ar fi desfășurarea unui proces de divorț. Acțiunea în tăgăduirea paternității trebuie admisă, ca fiind vădit cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului, dacă acesta este de o altă rasă decât aceea a mamei sale și a soțului ei. în practică s-a stabilit că admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității nu se va putea baza niciodată numai pe recunoașterea mamei că în timpul legal al concepției nu a avut relații sexuale cu soțul său, deoarece o asemenea recunoaștere ar putea fi „rezultatul unei înțelegeri între soți”.
3.1.3. Dreptul la acțiune
Potrivit deciziei Curții Constituționale, legitimare procesuală activă în materie are pe lângă soțul mamei și mama copilului și copilul. Este de relevat că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în sensul recunoașterii acestor două categorii de persoane deoarece instanța nu-și putea extinde aria de analiză decât în limitele sesizării, deci numai cu raportare la mamă și la copilul născut în timpul căsătoriei. Se pune totuși întrebarea, are dreptul la acțiune copilul conceput dar nu născut în timpul căsătoriei.
Considerăm că pentru identitate de rațiune legitimare procesuală activă are și copilul conceput în timpul căsătoriei și este născut după încetarea ori desfacerea căsătoriei, declarare nulității sau anularea căsătoriei.
Art 54 C. fam, în redactarea avută până la adoptarea Legii 288/29.10.2007 publicată în M.Of. partea I nr. 749/5.11.2007, conferea acțiunii în tăgada paternității un pronunțat caracter personal îngăduind exercitarea ei numai de soțul mamei .
Moștenitorii acestuia nu puteau introduce acțiunea, dar o puteau continua, cu condiția să nu se fi perimat sau tatăl să nu fi renunțat la judecată. Prin continuarea acțiunii de către moștenitorii tatălui, acesta își intervertește în parte caracterul căci, în cazul moștenitorilor prevalează interesul material.
Bineînțeles că hotărârea pe care instanța judecătorească o pronunță în cazul acțiunii în tăgăduirea paternității continuată de moștenitori are aceleași efecte și este deopotrivă opozabilă ca și în cazul în care ar fi fost pronunțată în timpul vieții soțului.
În literatura juridică s-au semnalat și situații când soțul mamei, în pofida evidenței că nu poate fi tatăl copilului născut de soția sa, nu înțelege sau nu are posibilitatea să intenteze acțiunea în tăgăduirea paternității. Un astfel de exemplu ar fi situația în care concepția copilului se situează în timpul dispariției tatălui, până la dat stabilită ca fiind cea a morții, caz în care este aplicabilă prezumția de paternitate, însă, în lipsa titularului acțiunii în tăgăduirea paternității, ea nu poate fi înlăturată, cu toate că dispărutul nu poate fi tatăl copilului.
Curatorul instituit nu poate exercita această acțiune și nici mandatarul general împuternicit de dispărut, drepturile de reprezentare ale acestora privind numai bunurile, nu și drepturile personale nepatrimoniale ale celui ocrotit.
Pentru a tăgădui paternitatea unui copil trebuie să fie răsturnată prezumția de paternitate, prezumție care nu are un caracter absolut, ea putând fi răsturnată prin intermediul unei acțiuni în instanță.
Cu alte cuvinte, acțiunea are ca obiect răsturnarea prezumției de paternitate și ca obiectiv principal stabilirea faptului că soțul mamei nu este tatăl copilului născut de aceasta.
Legiuitorul reglementează problematica exercitării dreptului la acțiune în tăgada paternității în cuprinsul art. 429-433 Noul Cod Civil permițându-se astfel soțului mamei să răstoarne prezumția de paternitate prin administrarea unor dovezi contrare în fața instanței de judecată.
Acțiunea în tăgăduirea paternității este o acțiune în constatare, deoarece ea tinde să stabilească un fapt real și anume lipsa raportului de filiație dintre tatăl prezumtiv și copilul din căsătorie.
Această acțiune poate fi introdusă: de soțul mamei, iar dacă este pus sub interdicție, acțiunea va fi pornită de tutore sau de un curator numit de instanța de judecată; de mamă; de tatăl biologic; de copil sau de moștenitorii acestuia.
În ceea ce privește calitatea de pârât, aceasta poate reveni următoarelor persoane:
– când reclamant este soțul mamei, pârât va fi copilul, iar dacă acesta este decedat, mama sau alți moștenitori ai săi;
– când reclamant este mama sau copilul, pârât va fi prezumptivul tată, iar dacă acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor lui;
– când reclamant este tatăl biologic, pârâți vor fi soțul mamei și copilul, iar dacă aceștia sunt decedați, pârâți vor fi moștenitorii.
Precizăm că, atunci când acțiunea în tăgada paternității este introdusă de către soțul mamei,această acțiune poate fi pornită în termen de 3 ani de la data la care soțul a cunoscut că este prezumat a fi tatăl copilului sau de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde realității. În cazul în care soțul este pus sub interdicție, termenul de prescripție curge de la data ridicării interdicției. De asemenea, în cazul în care acțiunea nu a fost pornită de către soț în timpul vieții, moștenitorii acestuia o pot introduce în termen de maxim 1 an de la data decesului acestuia sau o pot continua dacă a fost introdusă anterior încetării din viață.
Așa cum am precizat mama poate fi cea care introduce acțiunea, acțiunea fiind posibilă într-un termen de 3 ani de la data nașterii copilului.
În cazul acțiunii în tăgada paternității introduse de către pretinsul tată biologic, acțiunea poate fi introdusă doar dacă se face dovada paternității. În acest caz dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții tatălui biologic, însă după decesul său moștenitorii o pot introduce doar în termen de 1 an de la data decesului.
În situația în care acțiunea în tăgada paternității este introdusă de copil și acesta este minor, acțiunea se deschide prin intermediul reprezentantului său legal și nu se prescrie în timpul vieții copilului.
Dacă copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o introducă în termen de 1 an de la data decesului.
3.1.4. Calitatea procesuală pasivă
Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Simbioza existentă între dreptul substanțial și dreptul procesual este subliniată în noul Cod de procedură civilă și prin dispozițiile articolului analizat, calitatea procesuală fiind determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic civil concret dedus judecății. De pildă, dacă raportul de drept substanțial este unul obligațio-nal, ale cărui subiecte de drept sunt un creditor și un debitor, raportul de drept procesual vizând valorificarea dreptului de creanță respectiv va avea ca părți pe același creditor și pe același debitor.
Ca definiție doctrinară, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).
În cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală activă aparține celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul respectiv.
Particularizând pentru ipoteza acțiunii în revendicare imobiliară, calitatea procesuală activă revine reclamantului, proprietar neposesor, lipsit de atributele dreptului de proprietate spre a cărui valorificare tinde prin exercițiul acțiunii, iar calitatea procesuală pasivă aparține pârâtului, posesor neproprietar sau detentor precar.
Neacceptarea de către reclamant a succesiunii în termenul de opțiune instituit de lege conduce la admiterea excepției lipsei calității procesuale active în ipoteza promovării unei acțiuni în dezbatere succesorală, iar nu a excepției prescripției dreptului de opțiune succesorală, aceasta din urmă constituind o apărare de fond în planul dreptului substanțial, ce se reflectă în planul dreptului procesual sub forma excepției lipsei calității procesuale active.
În situația în care legea conferă legitimitate procesuală activă oricărei persoane interesate, dacă o atare cerință nu este îndeplinită, excepția procesuală ce urmează a fi admisă este excepția lipsei de interes, iar nu aceea a lipsei calității procesuale active, întrucât elementul esențial de natură a determina soluția instanței îl constituie interesul (spre exemplu, situația acțiunii în constatarea nulității absolute a unui act juridic).
3.1.5. Termenul de introducere a acțiunii
Potrivit Noului Cod Civil, termenul de introducere a acțiunii este diferit, după cum acțiunea aparține soților, tatălui biologic, copilului sau moștenitorilor acestora. Deși principiul enunțat în literatura juridică este acela conform căruia acțiunile având ca obiect drepturi personale nepatrimoniale sunt, ca de regulă, imprescriptibile, legea a prevăzut în cazul acțiunii în tăgada paternității un termen de prescripție relativ scurt, datorită necesității sociale de a clarifica statutul civil al persoanelor, statut care trebuie să reflecte realitatea. Numai pentru copil și pentru tatăl biologic acțiunea este imprescriptibilă. Curgerea termenului este determinată de cunoașterea de către soț a faptului nașterii sau de când aluat la cunoștiință că prezumția nu corespunde realității. Soțul mamei poate introduce așadar acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani, care curge fiede la data la care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde realității. Dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenului fără a porni acțiunea, aceasta poate fi pornită de către moștenitori în termen de un an de la data decesului. În literatura juridică s-au adus anumite precizări cu privire la momentul la care începe să curgă termenul: În situația în care soțul mamei a fost declarat mort, iar nulitatea hotărârii de declarare a morții se pronunță după trecerea termenului stabilit de lege pentru intentarea acțiunii în tăgada paternității, momentul curgerii termenului nu este cel al rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, ci acela când soțul mamei, după reîntoarcere, a aflat despre nașterea copilului sau că prezumția nu corespunde realității; Dacă soțul mamei s-ar afla, cu privire la nașterea copilului, în eroare determinată prin viclenie din partea soției, termenul va începe să curgă din momentul în care și-a dat seama de eroare. Dacă tatăl declarat dispărut prin hotărâre judecătorească se întoarce, termenul de 3 ani curge de la data când acesta, întors, a aflat despre nașterea copilului, dar nu mai înainte de data apariției sale. Daca soțul mamei a fost pus sub interdicție, termenul va începe să curgă din momenul în carere prezentantul legal al acestuia a aflat de nașterea copilului În cazul ridicării interdicției, dacă reprezentantul legal nu a intentat acțiunea până la ridicarea interdicției, soțul mamei va putea tăgădui paternitatea într-un nou termen de 3 ani, care va curge din momentul în care, după ridicarea interdicției, el a aflat de nașterea copilului. Cand soțul mamei este bolnav mintal, dar nu a fost pus sub interdicție, termenul de 3 ani pentru intentarea acțiunii va curge de la data când el a fost în măsură să recepționeze conștient nașterea copilului, adică în momente de luciditate. În ceea ce privește termenul de introducere a acțiunii în tăgada paternității, Codul Civil prevede că acțiunea se introduce de către soțul mamei împotriva copilului; Mama sau copilul poate introduce acțiunea împotriva soțului. Dacă acesta este decedat, actiunea se pornește împotriva moștenitorilor săi. Termenul în care mama poate să introducă acțiunea este de 3 ani de la nașterea copilului. În cazul decesului moștenitorii ei pot introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de un an de la deces. Tatăl biologic poate introduce acțiunea împotriva soțului mamei și a copilului. Dacă aceștia sunt decedați, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor. Acțiunea în tăgada paternității de cel care se pretinde tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil. Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții tatălui biologic. Dacă acesta a decedat, acțiunea poate fi formulată de către moștenitorii acestuia în termen de cel mult un an de la data decesului. Acțiunea în tăgada paternității se pornește de copil, în timpul minorității, de reprezentantul său legal. Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții copilului.
3.1.6. Dovada nepaternității
Spre deosebire de legislația anterioară care reglementa restrictiv regimul juridic al acțiunii în tăgada paternității, Noul Cod Civil nu impune nicio restricție, astfel că dovada se poate face cu orice mijloc de probă. Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată fie de neputința fizică, respectiv impotența bărbatului sau depărtarea dintre soți, determinată de împrejurări care au împiedicat pe soți să se întâlnească (exemplu starea de detenție), fie de neputința morală, care există în situația unor neînțelegeri grave, a unor relații atât de mult deteriorate încât, moralmente, au făcut imposibile relațiile intime între soți. Simpla despărțire în fapt a soților nu este prin ea însăși, în măsură să duca la concluzia că soțul mamei nu este tatăl copilului, mai ales dacă se dovedește că între soți relațiile intime au continuat și în această perioadă. De asemenea nu este suficientă pentru admiterea acțiunii în tăgada paternității simpla mărturisire a mamei că soțul ei nu este tatăl copilului, aceasta trebuind să fie coroborată cu alte probe care să facă dovada imposibilității ca soțul mamei să fie soțul copilului. Faptul că, în timpul legal al concepției, soția a avut relații sexuale cu alți bărbați, din nou nu este suficient pentru excluderea paternității soțului. Dovada relațiilor extraconjugale este totuși un indiciu care obligă instanța să administreze și alte probe, ca expertizele științifice, pentru a verifica temeinicia acțiunii. Tribunalul Suprem a statuat, arătând că “imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului trebuie să rezulte din împrejurări neechivoce, stabilite pe bază de probe convingătoare”. Uneori se impune ca acestea să fie completate cu probe științifice, judecătorul neputându-le înlocui cu propria apreciere. Expertizele medico-judiciare se folosesc ca mijloace de probă atât în cazul acțiunilor în tăgada paternității, cât și în acela al acțiunilor în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei. Ele au la bază analiza pe cale științifică a transmiterii caracterelor ereditare de la părinți la copii. În stadiul actual de dezvoltare a științelor biologice și medicale, expertizele medico-legale clasice (serologică, antropologică și dermatoglifică) pot stabili cu certitudine nepaternitatea în cazul în care există o incompatibilitate între grupa sanguină a copilului și cea a părinților săi, respectiv combinația grupei sanguine a mamei cu aceea a tatălui, dar nu pot stabili cu certitudine paternitatea. Ele oferă numai indicii, care, coroborate cu alte probe, pot ajuta instanțele în stabilirea paternității. Expertizele genetice efectuate în sistemul HLA, care se bazează pe baza transmiterii genetice a caracterelor, pot stabili cu o probabilitate de 99% paternitatea unui copil. Dacă două expertize medico-legale, efectuate într-o cauză, au concluzii contradictorii, instanțele au obligația să le supună avizării Comisiei Superioare Medico-Legale în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin (1) din Ordonanța Guvernului nr.1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, republicată. Ca metode indirecte pentru dovedirea paternității se utilizează și cercetarea duratei sarcinii. Prin aceasta se poate preciza științific timpul dintre raportul fecundației și data nașterii, gradul de dezvoltare a copilului și particularitățile sale la naștere sau ulterior acestei date, greutatea placentei, dimensiunile copilului pe luni de sarcină, tulburările sarcinii etc.
Concluzii
Dintr-un anumit moment al contemporanității, exista o linie ascendentă a preocupărilor în domeniul filiației față de tată. Fundamentul filiației este complex, deoarece are la bază o componentă biologică și o componentă juridică. Legătura de sânge dintre părinți și copii este esențială, dar filiația este și o instituție socială, o creație artificială care include componente de ordin social, cultural, religios. Aceste elemente și-au pus, de-a lungul timpului, amprenta asupra soluțiilor juridice în materie. De aceea, reglementarea legală a filiației este, într-o mare măsură, o ficțiune juridică, care, în anumite situații nu ține cont de adevărul biologic. Numai astfel înțeleasă filiația juridică poate încorpora și adopția sau poate răspunderea provocărilor științei medicale în materia procreării asistate. Operând de drept, prezumția de paternitatea și-a menținut caracterul relativ și în reglementarea Noului Cod civil, însă noul legiuitor a acordat calitate procesuală activă și altor persoane, față de redactarea inițială a art. 54-55 din Codul familiei. Cu siguranță practica judiciară va fi spectaculoasă în ceea ce privește soluțiile pe care instanța judecătorească le va oferi acțiunii în tăgada paternității, atât pe fondul cauzei, cât și pe probleme de prescripție a dreptului la acțiune. Faptul paternității, legătura de filiație dintre tată și copil nu mai e atât de evidentă ca în secolele trecute, dovada acesteia putând fi oricând răsturnată prin proba contrariecorespunzătoare, oferită de posibilitățile de verificare biologică din știința actuală. În modcorespunzător cu emanciparea fără precedent a tatălui, chestiunea filiației față de tată a devenit o problemă juridică foarte bine conturată și adesea abordată în dreptul familiei. În reglementarea filiației, o importanță deosebită a avut-o Legea nr. 288/29 octombrie 2007, care a îmbunătățit reglementarea Codului familiei, prin lărgirea sferei titularilor acțiunii în tăgăduirea paternității la mamă și copil, mărirea termenului prescripției de la 6 luni la 3 ani pentru acțiunea de tăgadă a paternității și prin consacrarea caracterului imprescriptibil al acțiunii în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei. Operând de drept, prezumția de paternitatea și-a menținut caracterul relativ și în reglementarea Noului Cod civil, însă noul legiuitor a acordat calitate procesuală activă și altor persoane, față de redactarea inițială a art. 54-55 dinCodul familiei.Cu siguranță practica judiciară va fi spectaculoasă în ceea ce privește soluțiile pe care instanța judecătorească le va oferi acțiunii în tăgada paternității, atât pe fondul cauzei, cât și pe probleme de prescripție a dreptului la acțiune.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate universitare, cursuri universitare
1. Al. Bacaci, V.C.Dumitrache, C.C.Hageanu, Dreptul familiei, ediția 7, Editura C.H.Beck, București, 2012;
2. D. Lupașcu, C.Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul juridic, București, 2011;
3. E. Florian, Dreptul familiei, ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2011;
4. I. P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Universul juridic, București , 2006;
5. I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, București, 1996;
6. Gabriela Lupșan, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iași, 2001;
7. I. Albu, Dreptul familiei, EDP, București, 1975;
8. Gh. Scripcaru, C. Scripcaru, , Medicină legală, Ed. Cugetarea, Iași, 1996;
9 T. R. Popescu, Dreptul familiei, Tratat, II, EDP, București, 1965;
10. C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman, Editura Beck, București, 1992.
II. Monografii, articole în reviste de specialitate
I. Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj, 1978;
I. Bohotici, Stabilirea, tâgăduirea și contestarea paternității, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994;
3. I. Bohotici, Prezumția legală de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei dar născut după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, în RRD, nr. 7 /1988;
4. I. Bohotici, Propuneri de lege ferenda referitoare la soluționarea unor probleme privind conflictele de paternitate, în RRD, nr. 2 /1997;
5. Maria Sandu, Filiația. Abordare socio-juridică, Ed. Fundației Axis, Iași , 2003;
6. A. Ionașcu s.a, Filiația și ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj, 1980;
7. V. Astărăstoaie, C. Grigoriu, C. Scripcaru, Ghid practice de medicină legală, Editura Contact Internațional, Iași, 1993;
8. P. Perju, Considerații generale asupra noului Cod civil (titlul preliminar, persoane, familie, bunuri), în Dreptul nr. 9/2009;
9. G. Lupșan, Instituția filiației în dinamica dreptului românesc, în Dinamica dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană, Editura Universul Juridic, București, 2011.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Actiuni In Justitie Privind Filiatia Fata de Tatal din Casatorie (ID: 126170)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.