Actiuni ale Camerei de Comert Si Industrie a Romaniei In Sensul Sprijinirii Si Dezvoltarii Mediului de Afaceri pe Plan Intern Si International
CUPRINS:
Introducere
CAPITOLUL I – Considerații generale privind Camera de Comerț și Industrie a României
Secțiunea I – Noțiune, viziune, misiune și valori directoare……………………………………..p. 8
Secțiunea a II-a – Scurt istoric al Camerei de Comerț și Industrie a României…………..p. 9
CAPITOLUL II – Camera de Comerț și Industrie a României – liant între mediul de afaceri, autoritățile publice și organismele din țară și din străinătate
Secțiunea I– Evoluția cadrului legislativ privind Camera de Comerț și Industrie a României…………………………………………………………………………………………………………..p.12
Secțiunea a II-a – Organizarea și funcționarea Camerei Naționale……………………………p.15
Secțiunea a III-a – Principalele atribuții ale Camerei de Comerț și Industrie a României…………………………………………………………………………………………………………..p.18
Secțiunea a IV-a – Relația Camerei Naționale cu autoritățile publice……………………….p.20
Secțiunea a V-a – Camerele de comerț bilaterale……………………………………………………p.22
CAPITOLUL III – Dezvoltarea mediului de afaceri prin intermediul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera Națională
Secțiunea I – Definirea conceptului de arbitraj internațional…………………………………..p.24
Secțiunea a II-a – Arbitrabilitatea litigiilor comerciale internaționale……………………….p.28
Secțiunea a III-a – Caracterele arbitrajului internațional și natura juridică a acestuia….p.30
Secțiunea a IV-a – Convenția de arbitraj internațional……………………………………………p.35
Secțiunea a V-a – Formele arbitrajului comercial…………………………………………………..p.37
Secțiunea a III-a – Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale………………………..p.40
Subsecțiunea I – Executarea de bunăvoie a hotărârilor arbitrale…………………….p.44
Subsecțiunea a II-a – Executare silită a hotărârilor arbitrale………………………………..p.44
CAPITOLUL IV – Actiuni ale Camerei de Comert si Industrie a Romaniei in sensul sprijinirii si dezvoltarii mediului de afaceri pe plan intern si international:
Secțiunea I – Strategiile de dezvoltare a mediului de afaceri propuse de către Camera de Comerț și Industrie a României……………………………………………………………………………p.46
Secțiunea a II-a – Protocolul de colaborare Camera de Comerț și Industrie a României – Consiliul Național al Întreprinderilor Mici și Mijlocii …………………………………………..p.53
CONCLUZII ȘI PROPUNERI „DE LEGE FERENDA”……………………………………p.
BIBLIOGRAFIE
LISTĂ DE ABREVIERI:
art. – articol;
alin. – alineat;
C.A.B. – Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a
României;
C.C.I.R – Camera de Comerț și Industrie a României;
C.civ. – Codul civil
C.N – Camera Națională;
C.N.Î.M.M – Consiliul Național al Întreprinderilor Mici și Mijlocii;
C.pr.civ. – Codul de procedură civilă
dec. – decizia;
ed. – editura;
H.G. – Hotărârea Guvernului;
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție;
Î.M.M – Întreprinderi Mici și Mijlocii;
lit. – litera;
M.E.C.T. – Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului;
M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I;
O. G. – Ordonanță de Guvern;
O.U.G. – Ordonanță de urgență a Guvernului;
p. – pagina;
R.R.D. – Revista Română de Drept;
sent. – sentința;
U.C.C.B.R. – Uniunea Camerelor de Comerț Bilaterale din România;
U.E. – Uniunea Europeană.
Introducere
Din cele mai vechi timpuri, schimburile de bunuri și produse au stat la baza evoluției umane și a progresului societății în ansamblul său, astfel că de la troc la schimburile comerciale internaționale a mai fost un singur pas.
În ceea ce privește dinamica relațiilor comerciale internaționale ale României, acestea s-au dezvoltat întotdeauna în strânsă dependență de regimul politic.
De exemplu, înainte de Primul Război Mondial, dar mai ales în perioada interbelică, când România se mai afla încă sub influența monarhiei, inițiativa privată luase un puternic având, ceea ce a dat naștere la dezvoltarea conceptului de „industriaș”. Dumitru Bragadiru (cunoscut ca fiind primul producător de bere din România, dar și ca primul român care a importat telefonul din Occident), Nicolae Malaxa (cel care a construit și patronat Uzinele Faur, Republica, Reșița și Înteprinderea Optica Română, care exportau o mare parte din producție) sau Aristide Blank (unul dintre cei mai bogați români din perioada interbelică, care a întemeiat împreună cu Jacob Marmorosch banca Marmorosch-Blank, cu peste 25 de sucursale în România și reprezentanțe la Paris, Istanbul, New York și Viena) sunt doar câteva nume reprezentative pentru acea perioadă.
Odată cu instalarea regimului comunist, lucrurile au luat o direcție total diferită, în sensul că fabricile au fost naționalizate, iar majoritatea întreprinzătorilor privați au fost închiși pe motive politice, luând sfârșit orice inițiativă privată. Ca atare, prin reprezentanții săi, statul devenise principalul subiect de drept comercial internațional.
Lucrurile aveau să se schimbe după anul 1989, când eliberată de sub comunism România redevenea o țară atractivă pentru investitorii străini și prietenoasă cu cei autohtoni.
Având în vedere caracteristicile pieței postdecembriste, comunitatea oamenilor și autoritățile de la acea vreme au conlucrat pentru elaborarea unui nou set de norme menite să revigoreze rolul camerelor de comerț (limitat anterior în timpul regimului comunist), norme care s-au concretizat prin Decretul – lege nr. 139/1990 privind camerele de comerț și industrie din România și H.G. nr. 799/1990 privind recunoașterea înființării unor camere de comerț și industrie teritoriale județene .
Activitățile desfășurate de Camera de Comerț și Industrie a României (C.C.I.R) au devenit și mai vizibile odată cu dobândirea de către țara noastră a statului de membru al Uniunii Europene în anul 2007, dată de la care s-a constatat o intensificare fără precedent a schimburilor comerciale desfășurate între întreprinzătorii români și restul țărilor membre pentru ca apoi, în perioada de criză economică, intervenția C.C.I.R. să devină cu adevărat necesară pentru supraviețuirea mediului de afaceri.
În tot acest timp, credibilitatea C.C.I.R. a fost puternic afectată de numeroase scandaluri care au culminat cu demiterea și reținerea ultimilor președinți, urmăriți penal pentru fapte de corupție, abuz în serviciu sau trafic de influență.
Mai mult decât atât, urmare a instabilității cadrului legislativ din țara noastră, a corupției generalizate și a instabilității pe plan politic și militar în regiune (ceea ce face ca investitorii să ocolească România și alte țări din Europa de Est), îndeplinirea rolului C.C.I.R. de mediator între comunitatea de afaceri, autoritățile publice și organismele din țară și din străinătate a devenit din ce în ce mai dificilă.
Pentru toate aceste motive, în vederea realizării lucrării de licență am ales să aprofundez tema privind „Rolul Camerei de Comerț și Industrie a României în dezvoltarea mediului de afaceri pe plan intern și internațional” .
Studiul întreprins este structurat pe patru capitole, primele trei capitole având un caracter preponderent teoretic, iar cel al patrulea capitol fiind unul aplicativ.
Astfel, în prima secțiune a capitolului introductiv, intitulat „Considerații generale referitoare la Curtea de Comerț Internațional a României”, am încercat să explic înțelesul conceptului de „curte de comerț”, iar pentru o mai bună înțelegere a specificului acțiunilor C.C.I.R. am trecut în revistă viziunea, misiunea și setul de valori pe care se ghidează aceasta. Apoi, pentru a sublinia rolul pe care C.C.I.R. l-a avut de-a lungul timpului în dezvoltarea și susținerea mediului de afaceri pe plan intern și internațional, în cea de a doua parte a primului capitol, am prezentat un scurt istoric al Curții.
Cel de al doilea capitol „Camera de Comerț și Industrie a României – liant între mediul de afaceri, autoritățile publice și organismele din țară și din străinătate”, este dedicat prezentării principalelor etape în evoluția cadrului legislativ privind C.C.I.R., a regulilor de organizare și funcționare, precum și a principalelor atribuții ale acesteia. În continuare, am încercat să surprind specificul relației dintre Camera Națională și autoritățile publice, precum și rolul camerelor de comerț bilaterale, urmărind prin aceasta să evidențiez caracterul de liant al C.C.I.R. între comunitatea oamenilor de afaceri, instituțiile statului și alte organismele din străinătate.
Unul dintre instrumentele prin care C.C.I.R. ajută la sprijinirea unui mediu de afaceri stabil, coerent și propice dezvoltării sectorului privat este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional (C.A.B), care acționează pe lângă Camera Națională. Astfel, în cel de al treilea capitol am considerat util să discut despre arbitrabilitatea litigiilor comerciale, despre formele arbitrajului comercial, dar și despre recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale.
În ultimul capitol al lucrării „Acțiuni ale Camerei de Comerț și Industrie a României în sensul sprijinirii și dezvoltării mediului de afaceri pe plan intern și internațional” am ales să arăt prin exemple practice modul în care C.C.I.R. contribuie la dezvoltarea unei economii de piață durabile și deschise spre exterior, motiv pentru care am prezentat câteva dintre strategiile de dezvoltare a mediului de afaceri propuse de către C.C.I.R. și am discutat despre protocolul de colaborare încheiat între C.C.I.R. și Consiliul Național al Întreprinderilor Mici și Mijlocii.
Și în final, în urma studiului întreprins, am formulat o serie de concluzii și propuneri „de lege ferenda”, menite să contribuie în mod concret la îmbunătățirea domeniului supus analizei.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CAMERA DE COMERȚ ȘI INDUSTRIE A ROMÂNIEI:
Secțiunea I
Noțiune, viziune, misiune și valori directoare:
Analizând dispozițiile art.1 alin.(1) din Legea camerelor de comerț din România, observăm că noțiunea de „cameră de comerț” înglobează toate acele organizații care acționează non-profit, de utilitate publică și cu personalitate juridică care au ca scop reprezentarea și protejarea intereselor propriilor membrii, precum și ale comunității de afaceri, în general, în raporturile acestora cu autoritățile statului, dar și cu alte organisme din țară ori din afara acesteia.
La nivel național, fie că vorbim despre camerele de comerț județene și a municipiului București, fie că vorbim despre Camera Națională ori despre cele bilaterale, toate acestea se bucură de autonomie totală față de instituțiile statului, prin aceasta fiind protejate – cel puțin teoretic – de amestecul politicului, ceea ce le permite sprijinirea și promovarea eficientă a intereselor membrilor lor pe piața bunurilor și serviciilor, ori în domenii precum industrie și agricultură.
În ceea ce privește modul de înființare a camerelor de comerț, acestea pot fi constituite de către comercianți, legea precizând faptul că din această categorie, a comercianților, fac parte atât persoanele fizice, cele juridice, cât și a asociațiile familiale care desfășoară în mod obișnuit acte de comerț, precum și societățile comerciale, companiile și societățile naționale, regiile autonome, grupuri de interes economic cu caracter comercial și organizațiile cooperatiste, cu condiția ca acestea să fie înregistrate la oficiul pentru registrului comerțului din județul respectiv sau al Municipiului București, atunci când este cazul, precum și în toate celelalte registre speciale prevăzute de lege.”
Referindu-ne la Camera Națională, aceasta este reprezentanta sistemului cameral românesc, asigurând colaborarea cu numeroase instituții publice, atât de la nivel central, cât și de la nivel local, precum și cu aproximativ 200 de organizații din întreaga lume, propunându-și ca obiective principale susținerea întreprinzătorilor privați și stimularea liberei inițiative.
Potrivit informațiilor oferite pe propriul site web, misiunea Camerei Naționale este aceea de a contribui la elaborarea politicilor publice, urmărind prin aceasta să consolideze și să dezvolte comunitatea de afaceri din România.
Astfel, Camera Națională speră că, în viitor, va deveni una dintre cele mai puternice voci ale mediului de afaceri, care va reuși să se impună cu succes la nivel politic, legislativ și în mass-media.
Pentru a îndeplini această viziune, C.C.I.R. se ghidează după un set de valori bine definit, punând un accent deosebit pe:
– consultarea permanentă și activă a membrilor săi, a comunității oamenilor de afaceri și a liderilor politici, încurajând constant colaborarea dintre aceștia;
– responsabilitate, integritate și transparență în procesele decizionale;
– respectarea întocmai a cadrului legislativ și a eticii profesionale,
– creativitate și performanță, precum și pe ideea de leadership .
Secțiunea a II-a
Scurt istoric al Camerei de Comerț și Industrie a României:
Analizând trecutul camerelor de comerț de pe teritoriul țării noastre, observăm că acestea au un trecut destul de îndelungat, primele forme luând naștere cu mai bine de 150 de ani în urmă sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, domnia sa fiind cunoscută ca o perioadă foarte prolifică pentru industria românească, ce s-a datorat în mare parte amplului proces de modernizare prin care au trecut Principatele Române la acea vreme.
Astfel, se arată că imediat după alegerea domnitorului la conducerea Moldovei și a Țării Românești, Ștefan Golescu – unul dintre reprezentanții de bază ai generației pașoptiste și puternic susținător al lui A. I. Cuza, a fost desemnat să ocupe poziția de ministru de finanțe în aparatul administrativ condus de către Ion Ghica și, beneficiind de susținerea breslelor de negustori, propune înființarea Camerelor de Comerț.
Deși inițiativa sa nu s-a concretizat la momentul propunerii, ea a devenit totuși realitate câțiva ani mai târziu ( în anul 1864), când ministrul agriculturii de la acea vreme reia inițiativa lui Ș. Golescu, A. I. Cuza aprobând în cele din urmă înființarea Camerelor de Comerț și Industrie, decizie care a fost certificată prin Decretul Domnesc nr. 1363 din 1864 privind înființarea Camerelor de Comerț și Industrie, al căror statut viza „consolidarea noului stat românesc și modernizarea acestuia, prin crearea unor instituții care să conecteze Principatele Române la sistemul economic capitalist occidental, devenit, în a doua jumătate a secolului XIX, modelul politic, economic și cultural al României” .
La momentul inițial au fost înființate primele 15 camere de comerț pe teritoriul Principatelor, pentru ca mai târziu, la solicitarea comunității negustorilor, în 1868, să se pună temeliile Camerei de Comerț din București, precum și bazele unei forme inițiale a Registrului Comerțului.
A urmat crearea de birouri vamale, adoptarea legii mărcilor de fabrică, a legii încurajării industriei naționale, precum și legiferarea repausului duminical, iar apoi rolul și numărul camerelor de comerț a crescut din ce în ce mai mult, astfel că sub conducerea Regelui Ferdinand a luat naștere Uniunea Camerelor de Comerț și Industrie, care avea scopul de a reprezenta toate Camerele locale, fără ca acestea din urmă să își piardă propria autonomie.
Ulterior, în perioada interbelică, camerele de comerț au devenit subordonate Ministerului Economiei Naționale, aducând un plus de valoare mediului economic prin contribuția pe care au avut-o la modernizarea sistemului de transport și comunicații, la dezvoltarea școlilor cu profil comercial și industrial, dar mai ales la intensificarea relațiilor de afaceri cu partenerii din afara țării.
Din păcate, după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, prin cuprinsul Decretului nr. 74/1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române Camerele de Comerț și Industrie din România au fost desființate, singura Cameră rămasă activă (dar cu atribuții restrânse), fiind cea din București care mai apoi, în anii ’70, și-a schimbă denumirea în Camera de Comerț și Industrie a Republicii Socialiste România.
Apoi, căderea regimului comunist echivalează cu renașterea C.C.I.R. și a Sistemului Cameral, care odată repuse în drepturi, devin unii dintre cei mai importanți actori pe plan economic, legislativ, dar și politic, aducând un aport semnificativ la la aderarea României la Uniunea Europeană, precum și la dezvoltarea instituției Registrului Comerțului.
Iar în prezent, potrivit descrierii de pagina de internet a C.C.I.R., „sistemul cameral din România reprezintă rețeaua asociativă a mediului de afaceri cu cea mai extinsă reprezentare la nivel național și este singura organizație prezentă în fiecare județ al țării.”
CAPITOLUL II
CAMERA DE COMERȚ ȘI INDUSTRIE A ROMÂNIEI
LIANT ÎNTRE MEDIUL DE AFACERI, AUTORITĂȚILE PUBLICE ȘI ORGANISMELE DIN ȚARĂ ȘI DIN STRĂINĂTATE
Secțiunea I
Evoluția cadrului legislativ privind Camera de Comerț și Industrie a României:
Așa cum arătam anterior, cadrul legislativ privind activitatea desfășurată de către C.C.I.R. a evoluat continuu, adaptându-se permanent la nevoile concrete ale comunității de afaceri. De regulă, fiecare completare ori adaptare a reglementărilor în domeniu s-a reflectat ulterior în difersificarea activităților și a raporturilor comerciale, atât pe plan intern, cât și internațional, ceea ce a contribuit în mod real la dezvoltarea mediului de afaceri și, implicit la progresul întregii societății românești.
Astfel, din anul semnării primei legi a Camerelor de Comerț de către A .I. Cuza, C.C.I.R. a ajutat foarte mult la realizarea unor obiective de importanță majoră pentru România, precum construcția primei căii ferate directe de la București la Marea Neagră ori la instituirea primelor măsuri în domeniul fiscal, precum introducerea taxelor vamale.
În perioada imediat următoare, cuprinsă între anii 1871-1881, a avut loc și prima modificare a legii, aceasta vizând sprijinirea înființării bursei de valori în țara noastră, dar și statuarea circumscripțiilor camerelor de comerț locale.
De la acest moment și până în anul 1925 nu au mai avut loc modificări semnificative ale Legii camerelor de comerț însă, sfera atribuțiilor C.C.I.R. s-a extins permanent, fiind implicată în tot mai multe proiecte de interes național, precum și în construirea cadrului legislativ din domeniul comerțului, motiv pentru care, la inițiativa Camerei au fost luate o serie de măsuri care au ajutat la dezvoltarea industriei naționale.Dintre acestea, cele mai importante sunt :
– acordarea de credite bancare industriașilor;
– eliminarea pe un termen de 10 ani a taxelor vamale;
– crearea unui birou specializat în furnizarea de informații comerciale;
– construirea unei școli inferioare axată pe studiul activităților de comerț;
– adoptarea unor norme imperative menite să descurajeze concurența neloială;
– reglementarea dobânzii maxime legale;
– înființarea primelor instituții de învățământ superior cu profil economic și comercial;
– inaugurarea Palatului Curții de Comerț și Industrie a României;
O nouă modificare a Legii camerelor de comerț s-a impus în perioada 1929 -1933, când a avut loc adoptarea legii camerelor arbitrare, marcând începuturile C.A.B actuale.
Ulterior, pe fondul contextului geo-politic de la acea vreme și ca urmare a instalării la putere a regimului comunist, Legea camerelor de comerț a suferit modificări succesive care au vizat, în principal:
– înființarea în capitală a Oficiului Camerelor de comerț din țările Micii Înțelegeri, României alăturându-i-se în cadrul acestei organizații Iugoslavia și Cehoslovacia;
– crearea Oficiului Camerelor de Comerț din țările Înțelegerii Balcanice, țara noastră având ca partenerii state precum Grecia, Turcia și Iugoslavia;
– subordonarea C.C.I.R. și a Camerelor de Comerț locale Ministerului Economiei Naționale;
– intensificarea acțiunilor de protejare a comercianților împotriva abuzurilor săvârșite de către instituțiile de control fiscal.
Altă etapă în transformarea și evoluția cadrului legislativ privind funcționarea camerelor de comerț și industrie din România este reprezentată de desființarea acestora și naționalizarea patrimoniului lor, excepție făcând Camera de Comerț din București care se va transforma în Camera de Comerț Exterior a Republicii Populare Române. Tot în această etapă, are loc crearea Comisiei de Arbitraj și a Registrului întreprinderilor industriale și comerciale.
Cea de „a șasea lege a Camerelor de Comerț și Industrie ” a fost adoptată în anul 1973 sub denumirea „Decretul Consiliului de Stat privind organizarea Camerei de Comerț și Industrie a Republicii Socialiste România”, reprezentând de fapt un demers important în promovarea relațiilor economice bilaterale România – Statele Unite ale Americii și România – Canada, precum și intensificarea exporturilor de produse românești pe piața internațională.
Una dintre cele mai importante etape în evoluția cadrului de reglementare a C.C.I.R. este cea petrecută în anul 1990, când a avut loc reînființarea acesteia, dar și a camerelor de comerț și industrie teritoriale prin Decretul – Lege privind camerele de comerț și industrie din România, urmată de cuprinderea acestora în Camera de Comerț și Industrie a României și Municipiului București.
În primii ani de după Revoluție, C.C.I.R. a avut o contribuție importantă la înființarea unor societăți comerciale precum Romexpo sau Centrul de afaceri de la Mangalia, dar și a Registrului Comerțului, iar apoi, până în anul 2007 a continuat să sprijine progresul comunității de afaceri din România, stimulând concurența prin acordarea unor premii și distincții membrilor care și-au adus aportul la dezvoltarea economică a României, precum și la promovarea în afara țării a produselor fabricate la noi în țară.
În perioada de preaderare și până în 2007, activitatea Curții s-a concentrat pe înființarea centrelor de asistență pentru întreprinzători, pe tehnologizarea procesului de producție, dar și pe inovație în economie, ajutând la reînfințarea Camerei de Comerț și Industrie București, dar mai ales la aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, când odată cu dobândirea calității de stat membru, s-a impus armonizarea legislației interne cu cea comunitară, ceea ce a condus la adoptarea unei noi legi a camerelor de comerț din România, respectiv a Legii nr. 335/2007, care reglementează organizarea și funcționarea camerelor județene, a Camerei Naționale, precum și a camerelor bilaterale.
Câțiva ani mai târziu, acest act normativ a suferit noi modificări, astfel că prin Legea nr.39/2011, camerele de comerț și industrie au fost redefinite, iar sfera lor de activitate a fost extinsă, potrivit noii reglementări impunându-se întocmirea Catalogului firmelor, înscrierea în acesta făcându-se la solicitarea societăților comerciale.
Dincolo de prevederile Legii nr. 335/2007, cu completările și modificările ulterioare, activitatea camerelor de comerț din România se desfășoară și în concordanță cu dispozițiile statutare, Statutul Camerei Naționale și Statutul Camerelor Județene fiind disponibile pe site-ul web al C.C.I.R.
Secțiunea a II-a
Organizarea și funcționarea Camerei Naționale:
Potrivit art.1 din Statut, C.C.I.R. este denumită generic „Camera Națională” și, așa cum arătam în capitolul anterior, scopul care a stat la baza creării acesteia a vizat pe de o parte protejarea și sprijinirea intereselor mediului de afaceri, iar pe de altă parte dezvoltării comerțului, dar și a industriei în general, preocupându-se și de pieța de servicii ori de agricultură.
Pentru aceasta, Camera Națională s-a constituit ca organizație non-profit, de utilitate publică și a cărei activitate se desfășoară independent de influența instituțiilor publice ori a politicului.
În ceea ce privește organizarea Camerei Naționale, membrii acesteia se împart în trei categorii: membrii de drept, membrii asociați și membrii de onoare.
În principal, din categoria membrilor de drept ai Camerei Naționale fac parte comercianții, adică acele persoanele fizice și persoanele juridice care au aderat la acest statut în conformitate cu dispozițiile Decretului – Lege nr. 139 din 1990, cu completările ulterioare, dar prin completarea unei cererii de înscriere, ce va fi supusă aprobării de către Colegiul de Conducere al C.C.I.R.și persoanele juridice înscrise în Registrul asociațiilor și fundațiilor sau în Registrul patronatelor pot deveni membrii asociați, pe când anumite persoane fizice (de regulă, personalități marcante ale vieții publice) dobândesc calitatea de membru de onoare la propunerea scrisă a unui alt membru, cu condiția ca persoana propusă să își exprime acceptul în scris.
Totuși, legea exceptează de la calitatea de membru ai C.C.I.R. persoanele care au fost puse sub interdicție judecătorească, cele față de care s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar, precum și cele care au fost condamnate definitiv pentru infracțiuni privind faptele de comerț.
Cât privește drepturile și obligațiile membrilor din cadrul Camerei Naționale, acestea sunt enumerate limitativ în cuprinsul art.12 – art.13 din Statut, cele mai importante dintre acestea privind dreptul de a alege și de a fi aleși în organele de conducere ale Camerei; participarea la ședințele organelor de conducere și a organismelor de lucru ale Camerei; dreptul de a beneficia de sprijinul Camerei pentru îndeplinirea activităților comerciale, precum și cel de a se bucura de reprezentarea Camerei în raporturile pe care aceștia le au cu autoritățile publice, ori cu organismele din țară ori din străinătate. Corelativ, membrilor le revine obligația de a achita taxele de înscriere și toate cotizațiile impuse prin Statutul Camerei, fiind absolut necesar ca aceștia să respecte întocmai legea de funcționare și Statutul, precum și să se adreseze Camerei Naționale ori de câte ori întâmpină probleme în activitatea de promovare a intereselor membrilor.
Calitatea de membru al Camerei nu este irevocabilă, ba dimpotrivă, aceasta se poate pierde fie prin renunțarea voluntară, personală făcută în scris de către cel care ia această decizie, fie prin săvârșirea unor fapte care contravin principiilor și valorilor promovate de către Cameră, fapte care de altfel sunt prevăzute expres prin Statut sau în Legea nr.335/2007. În ciuda renunțării la calitatea de membru ori a pierderii acesteia din vina membrului căruia i s-a revocat, ea poate fi redobândită, dar numai după trecerea unui termen de șase luni de la data renunțării/revocării..
Privitor la organele de conducere ale Camerei Naționale, acestea sunt reprezentate de:
adunarea generală – întrunită anual și, ori de câte ori este necesar, în ședințe extraordinare (la propunerea președintelui) sau la întrunirea unui cvorum reprezentat de cel puțin 1/3 din totalul membrilor de conducere;
organele de conducere alese – din care fac parte Colegiul de Conducere (alcătuit din 27 de membrii – 22 de membri de drept, 3 membri asociați, 1 membru de onoare și președintele Curții de Arbitraj Comercial Internațional), biroul de conducere și președintele,
și organele de conducere care au dobândit această calitate conform regulilor din Statut.
Fiind o instituție care nu acționează în scopul obținerii de profit, aceasta se bazează foarte mult pe cotizațiile membrilor, pe de o parte, și pe de altă parte, pe comisioanele, donațiile, sponsorizările, legatele testamentare, veniturile ori dividendele obținute de la societățile la care C.C.I.R. deține acțiuni, pe cota-parte din veniturile camerelor județene, precum și pe sumele încasate pentru activitățile desfășurate în baza legii sau a prevederilor statutare.
Și în sfârșit, este foarte important să precizăm faptul că, pe plan internațional, Camera Națională este membră a unor organizații de renume, precum: Eurochambres (Asociația Camerelor de Comerț Europene), a Camerei Internaționale de Comerț (I.C.C), a Asociației Camerelor de Comerț din Balcani (A.B.C.), dar și a Organizației Cooperării Economice la Marea Neagră (O.C.E.M.N), asigurând în acest fel o mare reprezentativitate a mediului de afaceri din România pe piața externă.
Secțiunea a III-a
Principalele atribuții ale Camerei de Comerț și Industrie a României:
Atribuțiile principale ale Camerei Naționale sunt reglementate expres prin dispozițiile art. 28 din Legea nr. 335/2007, cu modificările și competările ulterioare, la acestea adăugându-se prevederile art.15 – art. 16 din Statutul Camerei Naționale.
Una dintre atribuțiile recent adăugate în sarcina C.C.I.R. celor deja consacrate reglementate de Legea nr.39/2011 pentru modificarea și completarea Legii camerelor de comerț din România, presupune întocmirea unei evidențe proprii privind situația societăților comerciale, precum și a emblemelor comerciale, evidență care vine în oglindă cu cea ținută de către Registrul Comerțului și care a fost denumită sugestiv ”Catalogul firmelor”.
În plus, Camera Națională este responsabilă și de organizarea Topului Național al firmelor din România și a altor topuri de profil, recunoscute pe plan intern și internațional, încercând prin aceasta să recompenseze membrii care contribuie cu succes la dezvoltarea economiei și industriei românești și totodată, să stimulteze ceilalți membri.
Dincolo de acestea, potrivit art. 28 lit.b) din Legea nr. 335/2007, în îndeplinirea atribuțiilor sale, Camerei Naționale îi revine dreptul, dar și obligația, de a reprezenta membrii și camerele județene în fața instituțiilor din cadrul aparatului administrativ ori de câte ori acestea supun atenției probleme de interes general. Acest drept de reprezentare se extinde și în afara țării, motiv pentru care Camera are dreptul de a înființa reprezentanțe și oriunde în afara țării, dar și de a numi un reprezentant permanent la Misiunea României pe lângă U.E.
Metodele utilizate preponderent de către Camera Națională pentru facilitarea intrării membrilor săi pe piețe noi din afara țării, dar și pentru sporirea vizibilității lor constau în:
organizarea de târguri tematice atât în țară cât și în afara acesteia,
participarea țării noastre, sub pavilion național, la expoziții din străinătate,
organizarea de conferințe și seminarii pe teme economice, precum și patronarea unor publicații de profil sau editarea de broșuri informative, sens în care C.C.I.R. are dreptul să își constituie propriile societăți comerciale care vor organiza evenimentele de acest gen.
Este important să precizăm că, una dintre cele mai importante atribuții ale Camerei Naționale se referă la apărarea dreptului de proprietate intelectuală la nivelul comunității de afaceri, precum și la sprijinirea membrilor prin eliberarea certificatelor de origine pentru produsele fabricate în țara noastră, a certificatelor preferențiale vamale, precum și a carnetelor care permit introducerea în țară a anumitor produse, pe o perioadă limitată și fără plata unor taxe vamale.
Dovada implicării Camerei în sprijinirea oamenilor de afaceri din România constă și în atribuția asumată de aceasta, acea de a emite avizele necesare pentru modelele de facturi și de documente utilizate în comerțul internațional, precum și a avizelor doveditoare (atunci când societățile comerciale românești formulează o cerere în acest sens) cu privire la existența unui caz de forță majoră care ar putea influența executarea obligațiilor asumate în cadrul raporturilor comerciale internaționale.
Alături de toate acestea, Camera Națională îndeplinește un rol extrem de important, mai exact acela de mediator în cadrul litigiilor comerciale și civile, interne și internaționale, în acest sens revenindu-i o serie de obligații instituite de normele de procedură civilă și de drept internațional, precum și acela de instanță de soluționare a litigiilor comerciale și civile, interne și internaționale prin arbitraj.
Dispozițiile cuprinse în Statutul Camerei Naționale vin în completarea art.28 din Legea nr.335/2007, adăugând acestora o serie de alte atribuții, dintre care:
încheierea și derularea de acorduri și protocoale cu instituțiile publice din România și din străinătate;
urmărirea evoluției cadrului legislativ și corectarea acestuia prin formularea de propuneri legislative, sens în care reprezentanții C.C.I.R. afirmau că se consideră partenerii mediului de afaceri, . Urmărim toate actele normative și amendăm tot ce lovește mediul de afaceri, potrivit lui. Știu că problema numărul unu cu care se confruntă mediul de afaceri este lipsa de predictibilitate, codul fiscal care se schimbă” ;
întocmirea de studii anuale privind dezvoltarea economică la nivel local sau național, în colaborare cu parteneri publici sau privați;
sprijinirea Camerelor de Comerț și Industrie Județene, precum și emiterea avizelor necesare înființării Camerelor bilaterale;
patronarea Buletinul Oficial al Camerei Naționale;
administrarea și dezvoltarea infrastructurii de afaceri la nivel național, aceasta constând în parcuri industriale, centre de cercetare și informare, incubatoare de afaceri și de tehnologie, precum și centre de afaceri.
Secțiunea a IV-a
Relația Camerei Naționale cu autoritățile publice:
De-a lungul timpului, C.C.I.R. și-a îndeplinit atribuțiile și misiunea în strânsă colaborare cu autoritățile statului. Chiar dacă în anumite perioade de timp autonomia acesteia a fost anulată sau pusă sub semnul întrebării, odată cu anul 1990 aceasta și-a redobândit statutul de organizație neguvernamentală, apolitică și autonomă.
Cu toate acestea, autonomia Camerei Naționale nu exclude respectarea legilor și a convențiilor ori protocoalelor încheiate cu autoritățile publice centrale și locale, în cadrul acestui parteneriat fiecare dintre părți având atât drepturi cât și obligații.
Astfel, dacă C.C.I.R. are obligația de a respecta întocmai cadrul legislativ în îndeplinirea atribuțiilor sale și de a descuraja practicile comerciale neloiale, potrivit art. 45 din Legea nr.335/2007, autorităților administrației publice le revine obligația de a oferi un sprijin real camerelor de comerț din România, astfel încât să faciliteze acestora exercitarea atribuțiilor statutare și îndeplinirea scopului pentru care au fost înființate, respectiv acela de a dezvolta comunitatea de afaceri, și implicit economia românească pe plan intern și internațional.
Pentru aceasta, reprezentanții statului și organismele publice sunt responsabile cu informarea comunității oamenilor de afaceri în legătură cu orice inițiativă legislativă ori proiect care ar putea să aibă un impact asupra domeniilor lor de interes, motiv pentru care membrii Camerei Naționale vor fi reprezentați în relația cu autoritățile statului în chestiunile de interes general, atât în fața Guvernului României și al oricăror alte autorități centrale, cât și pe plan internațional.
Spre exemplu, una dintre formele de concretizare a relației dintre C.C.I.R. și autoritățile statului constă în încheierea și derularea de acorduri și protocoale la nivel național și internațional, autoritățile administrației publice centrale „fiind obligate să-i acorde sprijin și să-i pună la dispoziție informațiile cu caracter public necesare derulării activității, conform legii”.
În plus, potrivit dispozițiilor cuprinse în propriul Statut, reprezentanții Camerei Naționale au dreptul de a lua parte la ședințele comisiilor, consiliilor și comitetelor de lucru sau de specialitate care își desfășoară activitatea pe lângă autoritățile și organismele publice centrale, astfel încât aceasta să poată realiza o bună informare a membrilor săi.
O altă direcție de acțiune a Camerei Naționale este cea legislativă, sens în care Camera, prin reprezentanții săi, are dreptul și, totodată, îndatorirea de a întocmi și promova, cu consultarea membrilor săi desigur, proiecte legislative care să vină în sprijinul mediului de afaceri.
De asemenea, relația C.C.I.R. cu autoritățile publice se mai traduce și prin conlucrarea la analiza stratificată (la nivel local, regional, județean și național) a dinamicii economiei românești și publicarea anuală a unor studii și recomandări referitoare la acest aspect.
Mai mult decât atât, Camera Națională are datoria de a informa Guvernul și celelalte autorități publice centrale cu privire la tendințele din diferite domenii de activitate, de la agricultură la industrie și comerț, precum și cu privire la interesele generale ale comercianților.
Secțiunea a V-a
Camerele de comerț bilaterale:
Potrivit dispozițiilor art.46 din Legea nr. 335/2007, camerele de comerț bilaterale se bucură de același statut ca și Camera Națională ori camerele județene, acestora fiindu-le recunoscut statutul de organizații autonome, apolitice, de utilitate publică și fără scop patrimonial.
În ceea ce privește înființarea lor, acestea iau naștere la propunerea comercianților conform O.G. nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații, având ca scop principal „dezvoltarea relațiilor economice ale României cu țările pentru care au fost create și al promovării, apărării și susținerii intereselor economice ale comunității de afaceri în raport cu autoritățile publice și cu organismele din țară și din străinătate” .
Totuși, pentru a dobândi personalitate juridică, aceste organizații au obligația înregistrării în Registrul asociațiilor și fundațiilor, înscrierea fiind condiționată de avizul ministerului de resort, precum și de cel al C.C.I.R. Astfel, este lesne de înțeles că, pe teritoriul țării noastre, poate exista doar o singură cameră bilaterală pentru fiecare stat, unul dintre părți trebuind să fie, în mod obligatoriu, statul român (de exemplu, Camera de Comerț Bilaterală Româno-Americană sau Camera de Comerț Bilaterală Româno-Chineză).
Pentru o mai bună coordonare a activităților economice internaționale, desfășurate între România și țările partenere, în anul 1995 camerele de comerț bilaterale s-au constituit în Uniunea Camerelor de Comerț Bilaterale din România (U.C.C.B.R.), uniunea făcând parte din Sistemul Național Cameral, dar cu toate acestea, spre deosebire de Camera Națională, U.C.C.B.R. își concentrează activitatea pe dezvoltarea relațiilor de Comerț Exterior pe cinci direcții principale: Africa, America de Nord, America de Sud, Asia și Europa, acționând în acest sens prin intermediul Diplomației Economice. Pentru aceasta, U.C.C.B.R pune un accent deosebit pe colaborarea public-privată, lucrând îndeaproape cu Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului (M.E.C.T.)
Unul dintre cele mai bune exemple care ilustrează parteneriatul dintre U.C.C.B.R și minister se referă la constituirea rețelei de Reprezentanțe Economice și Comerciale, prin intermediul cărora, reprezentanții Uniunii desfășoară o activitate paralelă celei întreprinse de către consilierii economici, detașați la misiunile diplomatice ale României în străinătate de către M.E.C.T.
Așadar, camerele bilateral urmăresc, în principal:
punerea în legătură, prin intermediul Diplomației Economice, a comercianților care își desfășoară activitatea în cele două țări partenere,
atragerea de investitori străini,
promovarea peste granițe a produselor și serviciilor oferite de către comercianții români,
stimularea schimburilor comerciale între aceste țări, ceea ce va conduce implicit la o “economie globală armonizată” (viziunea declarată a U.C.C.B.R.)
Pentru dezvoltarea relațiilor bilaterale, reprezentanții fiecărei camere trebuie să aibă capacitatea de a identifica valori și interese comune ale partenerilor, să promoveze oferte competitive, să nu contrazică activitatea autorităților statului desfășurată în aceeași direcție, să asigure o bună desfășurare a dialogului economic internațional, și poate cel mai important, să urmărească în permanență deschiderea relațiilor economice cu piețe noi.
CAPITOLUL III
DEZVOLTAREA MEDIULUI DE AFACERI PRIN INTERMEDIUL CURȚII DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAȚIONAL DE PE LÂNGĂ CAMERA NAȚIONALĂ:
Secțiunea I – Definirea conceptului de arbitraj internațional:
În încercarea de a ajuta la dezvoltarea mediului de afaceri din românia, atât pe plan intern, dar și internațional, C.C.I.R. desfășoară ample activități de reprezentare, de sprijinire și de promovare a membrilor săi, constituind elementul de legătură dintre comunitatea oamenilor de afaceri și autoritățile statului, precum și între întreprinzători și organismele interne sau internaționale.
Dar, dincolo de a îndeplini rolul de liant între toți acești actori comerciali, C.C.I.R. contribuie la dezvoltarea unui mediului de afaceri stabil, bazat pe principii de performanță și echitate, prin exercitarea rolului său de arbitru în ceea ce privește soluționarea litigiilor interne și internaționale.
În acest scop, pe lângă C.C.I.R funcționează Curtea de Arbitraj Comercial Internațional (C.A.B) care, în conformitate cu dispozițiile art.3 alin. (1) din Decizia nr. 1/2014 pentru aprobarea Regulilor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional, are competența de a soluționa atât litigii interne, cât și internaționale, atunci când este învestită de părți cu o astfel de cerere.
Însă, pentru a înțelege mai bine activitatea pe care C.A.B o desfășoară în sensul rezolvării litigiilor apărute între diferiți parteneri, consider că se impune mai întâi să lămurim înțelesul conceptului de arbitraj internațional.
Astfel, deși unul dintre cele mai importante principii care guvernează materia contractelor comerciale este acela al libertății contractuale, există și situații în care părțile se abat de la obligațiile pe care și le-au asumat consensual, în mod reciproc, în cadrul convențiilor încheiate în desfășurarea activității lor comerciale, astfel că ”executarea necorespunzătoare sau neexecutarea contractelor de comerț internațional determină apariția unor litigii a căror soluționare revine instanțelor (judecătorești sau arbitrare)”.
Deși regula este aceea că soluționarea litigiilor revine în competența instanțelor judecătorești (unele situații impunând competențe alternative iar altele competențe exclusive), în unele cazuri părțile pot opera o derogare de competență, în sensul că vor decide de comun acord cărei instanțe vor deferi diferendul în cazul unei neînțelegeri care are putea să apară în derularea relațiilor comerciale.
Prin urmare, ținând cont de supraaglomerarea instanțelor de judecată, situație care determină pronunțarea unor termene de judecată tot mai îndelungate, procedura oricum greoaie și costurile foarte ridicate pe care le presupune soluționarea unui litigiu comercial internațional pe calea dreptului comun, legiuitorul dă părților posibilitatea de a alege calea să sesizeze instanțelor arbitrare în acest sens.
Opțiunea de soluționare a litigiilor cu elemente de extraneitate prin metoda arbitrajului comercial internațional este favorizată, de regulă, și de importanța relațiilor de comerț care s-au dezvoltat între părțile aflate în litigiu (care de cele mai multe ori doresc să rămână în bune relații comerciale și după rezolvarea diferendului), precum și de intenția acestora de a soluționa diferendul în mod echitabil și rapid, cu minimizarea costurilor financiare, dar și de imagine (astfel încât niciuna dintre părți să nu fie discreditată în fața terților), cee ce face ca arbitrajul comercial să devină, din ce în ce mai mult, o practică a relațiilor comerciale.
Astfel, plecând de la înțelesul arbitrajului, acela de instituție juridică în baza căreia părțile pot da autoritate, cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, uneia sau mai multor persoane private pentru ca acestea să tranșeze diferendul juridic apărut între ele, sustrăgând în acest fel litigiul din competența instanțelor judecătorești; ori a arbitrajului comercial ca mijloc alternativ, deci facultativ de lămurire a unui diferend comercial ”prin învestirea unei (sau unor) persoane particulare cu constituirea tribunalului arbitral și cu pronunțarea unei hotărâri definitive și obligatorii pentru părți, potrivit unei proceduri de arbitrare stabilită de părți, de către arbitri, de către o instituție permanentă de arbitraj, ori prin asimilarea contractuală a unei alte proceduri edictată de stat, după caz”, deducem faptul că arbitrajul comercial internațional reprezintă de fapt instituția ce dă părților posibilitatea instituirii unei competențe speciale, derogatorie de la dreptul comun, pentru soluționarea acelor litigii care pot lua naștere din raporturile comerciale cu elemente de extraneitate, în înțelesul art. 2557 C.civ și art.1111 C.pr.civ. coroborat cu art. 369 C. proc. civ. Într-o prima acceptiune, acest concept desemneaza mijlocul
Sub acest aspect, caracterul de extraneitate al raporturilor comerciale și implicit al procedurii arbitrare depinde în mare măsură de căderea raportului juridic comercial sub incidența mai multor sisteme de drept; de naționalitatea diferită a părților, ori de împrejurarea că litigiul respectiv poate fi soluționat numai de către o instituție arbitrală internațională.
Cu privire la acest concept, se arată că arbitrajului comercial internațional este catacterizat de o serie de trăsături specifice, printre care cele mai importante:
este o formă de justiție adaptată în mod special litigiilor dintre comercianți,
participarea părților la procedură este voluntară,
persoanele învestite cu soluționarea litigiului nu au calitate de judecător, dar prin autoritatea cu care au fost învestite de părți, soluția dată de acestea are putere de autoritate de lucru judecat. Cu privire la calitatea arbitrilor, doctrina juridică arată că aceștia nu au calitate de funcționari publici (precum judecătorii), ceea ce face ca arbitrajul comercial internațional să fie perceput ca fiind o formă de justiție privată.
părțile stabilesc chiar ele însele sistemul de drept conform căruia vor fi interpretate clauzele contractuale,
contractul comercial va cuprinde clauze speciale care statuaeză faptul că acel contract nu va fi dat spre soluționare instanțelor de drept comun, ci unor persoane anume desemnate prin voința contractanților,
și nu în ultimul rând, am adăuga faptul că procedura arbitrajului comercial internațional poate viza atât încheierea, interpretarea sau executarea, cât și desființarea contractului comercial cu elemente de extraneitate [art.3 alin. (2) din Decizia nr. 1/2014 pentru aprobarea Regulilor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional].
În concluzie, literatura de specialitate subliniază că abitrajul comercial internațional prezintă o serie de avantaje, fiind cea mai bună metodă de soluționare a litigiilor cu elemente de extraneitate, și aceasta deoarece spre deosebire de procedura clasică:
dezbaterile sunt secrete – ceea ce asigură confidențialitatea diferendului și a aspectelor puse în discuție,
procedura este mult simplificată, sentința arbitrală fiind definitivă și executorie, evitându-se astfel parcurgerea tuturor fazelor procesuale din dreptul comun (ceea ce reduce foarte mult și cheltuielile de judecată),
procedura se desfășară în limba aleasă de către contractanți astfel încât părțile provenind din țări diferite să aibă șanse egale de informare, ceea ce va conduce la evitarea oricăror interpretări greșite a termenilor și clauzelor contractuale,
partilor litigante care provin din tari diferite.
iar specializarea arbitrilor în materia regulilor și uzanțelor comerciale internaționale oferă o mai încredere partenerilor în corectitudinea și imparțialitatea soluției date.
Secțiunea a II-a – Arbitrabilitatea litigiilor comerciale internaționale:
Așa cum arătam în secțiunea anterioară, C.C.I.R. vine în sprijinul mediului de afaceri și prin punerea le dispoziția acestora a unui cadru specializat și imparțial de soluționare a litigiilor cu elemente de extraneitate, acesta fiind asigurat de către C.A.B, care poate fi descrisă ca fiind o instituție permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate juridică și independentă în exercitarea atribuțiilor ce îi revin.
Potrivit principiilor care guvernează activitatea de arbitraj realizat e C.A.B., aunci când soluționarea unui litigiu vine în competența Curții, operează de drept o excludere a competenței instanțelor de drept comun însă, cu toate acestea, părțile litigante păstrează totuși dreptul de a sesiza instanțele judecătorești cu cereri în constatare ori cu solicitări de încuviințare a măsurilor asigurătorii, iar la rândul lor, instanțele judecătorești, păstrează prerogativele punerii în executare a hotărârilor arbitrale, ceea ce denotă faptul că activitatea arbitrală, deși se dorește a aparține domeniului privat, nu poate fi absolut independentă de puterea judecătorească de stat.
Însă, pentru ca un litigiu să poată face obiectul unei proceduri de arbitraj, acesta trebuie să întrunească condiția arbitrabilității, adică aceea ca diferendul de natură patrimonială să privească numai drepturi cu privire la care legiuitorul statueză că părțile pot dispune liber, iar rezolvarea respectivului litigiu să nu fie dată de lege în competența exclusivă a instanțelor judecătorești [art.1111 alin. (1) C.pr.civ.].
Analizând dispozițiile art.1111 alin. (1) C.pr.civ. observăm că are vocația unui litigiu care poate fi soluționat pe calea arbitrajului, numai diferendul care privește drepturi tranzacționabile, mai exact cele patrimoniale (de regulă vorbim despre litigii comerciale), legea exceptând de la procedura arbitrajului acele drepturi care nu pot fi tranzacționate, din această categorie făcând parte toate litigiile care privesc starea civilă, dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la nume, drepturile nepatrimoniale de proprietate intelectuală, și altele de acest gen, precum și bunurile inalienabile (cele din proprietatea publică a statului).
Făceam sublinierea mai sus că, de regulă, litigiile deduse soluționării prin arbitraj sunt cele comerciale, ceea ce ne duce cu gândul la litigiile evaluabile în bani, însă specialiștii atrag atenția asupra faptului că ”în perioada recentă, părțile au inclus tot mai des în contractele lor, din motive lesne de înțeles, clauze arbitrale ce prevăd soluționarea diferendelor în arbitraj. Ca atare, pe parcursul derulării acestor contracte, realitatea economică a impus de multe ori demararea unor arbitraje având ca obiect interpretarea unor clauze contractuale”, motiv pentru care ne întrebăm dacă aceste dispute sunt arbitrabile ori nu?
Astfel, chiar dacă în cazul arbitrajului intern noul Cod de proceduă penală aduce unele modificări care exclud condiția caracterului patrimonial al litigiului, aceasta se subînțelege totuși prin exceptarea expresă a drepturilor care sunt în esență nepatrimoniale, (precum dezbaterea succesorală, starea civilă, relațiile de familie, capacitatea persoanelor sau drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună).
În același sens se exprimă și literatura de specialitate, potrivit căreia „deși nu toate sistemele naționale au statuat că numai disputele ce implică un interes pecuniar sunt arbitrabile, este clar că disputele care nu implică un interes financiar nu sunt arbitrabile. Chiar și jurisdicțiile cele mai prietenoase arbitrajului recunosc faptul că un diferend ce nu implică un interes patrimonial nu poate fi supus arbitrajului.”
Așadar, nici cu privire la arbitrajului comercial internațional nu încape vreun dubiu, lucrurile fiind tranșate foarte clar de dispozițiile art. 1111 C.pr.civ, care, așa cum arătam și mai sus, statuează că este arbitrabilă orice cauză de natură patrimonială, dacă aceasta nu se referă la drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber, iar legea statului în care își au sediul părțile nu acordă competența exclusivă instanțelor judecătorești.
Pentru acest motiv, ori de câte ori unele C.A.B este sesizată cu o cerere care are capete de cerere având caracter patrimonial, dar care nu sunt tranzacționabile, alături și de alte capete de cerere care nu au caracter patrimonial, competența de soluționare a tuturor capetelor de cerere nu va mai aparține instanțelor arbitrale, ci instanțelor judecatorești, fără a se putea declina competența în favoarea unei instanțe statale doar în ceea ce privește solicitările caracter nepatrimonial, urmând sa se pronunța asupra celor cu caracter patrimonial.
Secțiunea a III-a – Caracterele arbitrajului internațional și natura juridică a acestuia:
Deși o parte dintre caracterele arbitrajului comercial internațional transpar din cele analizate în secțiunile anterioare, consider că pentru o mai bună înțelegere a modului în C.A.B. răspunde nevoilor de echitate ale părților angajate în relații comerciale cu caracter internațional, este utilă o aprofundare a acestui subiect.
Astfel, arbitrajul comercial internațional are un: caracter arbitrar, comercial și, bineînțeles, internațional.
În ceea ce privește caracterul arbitral, acesta rezidă din faptul că cei învestiți cu soluționarea litigiului sunt aleși prin acord prealabil al părților care, în cadrul contractului au stabilit o clauză de compromis sau clauză compromisorie, și care poate fi activată ori de câte ori părțile ajung într-o situație litigantă.
Totodată, ținând cont de faptul că părțile stabilesc prin consens modul în care va fi soluționat un posibil diferend, am putea să afirmăm că arbitrajul comercial are un caracter facultativ, fiind obligatoriu doar atunci când părțile sunt ținute să recurgă la această metodă de soluționare ca urmare a unei convenții internaționale
În acest sens opinează și literatura de specialitate, potrivit căreia ”caracterul arbitral denotă împrejurarea că soluționarea litigiului arbitral se face de către arbitrii, a căror putere în soluționarea litigiului nu este legea, ci voința părților contractante exprimate în convenția de arbitraj sau în clauza compromisorie. Ca atare, rezultă faptul că arbitrajul are o puternică componentă contractuală, ceea ce nu înseamnă însă că arbitrajul nu are și o componentă jurisdicțională, întricât arbitrajul se desfășoară după anumite reguli prestabilite de părți, de tribunalul arbitral sau de către legiuitor.”
În plus, pentru a sublinia caracterul arbitral al procedurii, se arată că arbitrajul comercial internațional nu trebuie confundat cu mediațiunea (în cadrul căreia mediatorul doar pune părțile în contact, lucrând în inters propriu), dar nici cu mandatul, tranzacția (aceasta presupune în mod obligatoriu concesii reciproce, pe când arbitrajul poate recunoaște drepturile doar ale uneia dintre pări) sau expertiza (aceasta repreventând doar o opinie avizată, dar care nu este obligatorie pentru părți, așa cum este hotărârea arbitrală).
Pe de altă parte, caracterul comercial reiese tocmai din natura comercială a litigiilor soluționate, legislația comunitară în domeniul arbitrajului comercial, respectiv Convenția europeană asupra arbitrajului comercial, statuând că au natură comercială, tranzacții precum:
schimbul de mărfuri/servicii,
înțelegerile de distribuție,
reprezentarea comercială și factoringul,
serviciile de consultanță,
construcția de obiective energetice,
tranzacții bancare,
acordurile de exploatare sau concesiune,
coantepriza,
alte forme de cooperare industrială sau comercială,
transporturile de mărfuri ori pasageri pe cale aeriană, rutieră sau feroviară.
Interesant este faptul că, noile reguli de procedură arbitrală, instituite în anul 2014, permit soluționarea și a litigiilor născute din contractele încheiate între statul român și unități administrativ teritoriale, considerându-se că și acestea efectuează acte de comerț, indiferent dacă acestea nu au calitatea de comerciant.
În ceea ce privește caracterul internațional al procedurii, observăm că acesta este dat de elementul de extraneitate pus față în față cu un sistem de drept străin, literatura de specialitate atrăgând atenția că, abordând litigiul supus soluționării de către instanța arbitrală din punct de vedere al obiectului, acesta va fi întotdeauna internațional, pe când din perspectiva comisiei de arbitraj, acesta poate fi și național, așa cum se întâmplă în cazul Comisiei de arbitraj care activează pe lângă C.C.I.R. (care este de fapt o instituție națională, dar cu competență internațională). Ca atare, acest aspect devine foarte important atunci când se pune în discuție executarea hotărârii arbitrare, care va fi întotdeauna străină atunci când este pronunțată într-o altă țară decât cea în care se vrea a fi recunoscută și, în cele din urmă, pusă în executare.
Dar, pentru a înțelege mai bine diferența dintre un litigiu național și unul internațional, aducem în discuție prevederile art. 3 alin. (3) din Decizia nr. 1/2014 privind noile reguli de procedură arbitrală, în conformitate cu care, disputa are caracter național numai atunci când cei care au contractat sunt cetățeni români sau au naționalitate română, fiind totodată obligatoriu ca raportul juridic respectiv să nu conțină niciun element de extraneitate.
Rezultă așadar că, putem constata caracterul internațional al unui litigiu dacă măcar una dintre părțile care aduc în discuția arbitrilor litigiul născut din desfășurarea relațiilor comerciale, are naționalitate străină, fapt care de altfel, atrage aplicarea inclusiv a tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte.
Interpretând, putem concluziona că disputa comercială care se dorește a fi soluționată în România are caracterul unui litigiu interațional, dacă sunt îndeplinite două serie de condiții, precum:
instanța sesizată cu soluționarea diferendului trebuie să aibă sediul pe teritoriul țării noastre,
cel puțin una dintre părțile implicate în litigiu nu are domiciliul/reședința/sediul în țara noastră, deci locuiește în străinătate excepție făcând acele cazuri în care cocontractanții au inclus în contract o clauză scrisă care să elimine această condiție.
Plecând de la ideea conform căreia arbitrajul comercial internațional reprezintă o jurisdicție care urmărește soluționarea litigiilor comerciale internaționale arbitrabile, litigii care au luat naștere, pe de o parte, între diferite persoane de drept privat, iar pe de altă parte între persoane de drept privat și persoane de drept public, care acționează de jure gestionis și care este realizată de către tribunalul arbitral format din persoane care nu se bucură de autoritate publică, dar care au competență și putere de deciziee ca urmare a voinței părților exprimată în clauzele contractului commercial încheiat anterior ori ca urmare a convențiilor internaționale care le conferă astfel de prerogative, și care se desfășoară în conformitate cu proceduri proprii, specifice, care se finalizează cu pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile, putem deduce că arbitrajul comercial internațional are natura juridică dublă, una contractuală și una jurisdicțională, sau procedurală.
Astfel, natura contractuală a arbitrajului comercial internațional transpare din faptul că părțile optează pentru această formă de soluționare a litigiului, încă de la momentul încheierii contractului în baza căruia iau naștere raporturile juridice comerciale și a convenției arbitrale, încrederea părților în instituția arbitrajului bazându-se pe unele dintre cele mai importante principii de drept civil, și anume: principiul libertății contractuale, al autonomiei de voință, și mai ales, principiul pacta sunt servanda, potrivit căruia ”contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, acestea fiind ținute să-l respecte întocmai, chiar și în privința modalității de soluționare a posibilelor litigii care s-ar putea ivi în derularea contractului.
Față de aceste aspecte, literatura de specialitate arată că ”prin admiterea naturii contractuale a arbitrajului se permite o largă aplicare a legii care guvernează convenția arbitrală”, justificând prin aceasta prerogativa părților de a organiza soluționarea diferendului de către arbitri și alegerea legii aplicabile.
De asemenea, tot ca efect al caracterului contractual al arbitrajului comercial internațional, sentința arbitrală este irevocabilitată, între părți având putere de lucru judecat și prin urmare forță executorie (dar numai în ceea ce privește soluționarea conflictului, nu și asupra titlurilor executorii născute din raportul juridic civil).
Mai mult decât atât, caracterul contractual al procedurii reiese și din învestirea instanței arbitrale cu competență de soluționare a conflictelor rezultate din relațiile comerciale cu elemente de extraneitate, chiar prin intermediul tratatelor și convențiilor internaționale.
În ceea ce privește natura jurisdicțională a arbitrajului, în cele de mai sus arătam că acesta reprezintă o alternativă la competența jurisdicțională a instanțelor judecătorești, care este posibilă doar ca urmare a faptului că, în ciuda suveranității justiției de stat, legiuitorul dă șansa partenerilor comercianți să apeleze la instituția arbitrajului, ca formă delegată de justiție, exercitată de persoane private, care prin voința părților litigante și ca urmare a activității lor decizionale înlătură competența instanțelor de drept comun.
Cu toate acestea, prof. dr. univ. Viorel Mihai Ciobanu susține natura contractuală puternică a arbitrajului, iar într-o altă opinie se arată că natura contractuală a arbitrajului este ” mai justificată din moment ce întreg procesul arbitral are la bază convenția părților, sens în care natura contractuală își pune amprenta și pe actul final al judecății, respectiv pe hotărârea arbitrală.”
Luând în considerare ambele abordări, considerăm că cea mai potrivită este perspectiva mixtă, aceea potrivit căreia arbitrajul are dubă natură juridică, atât contractuală (prin raportare la izvorul său juridic reprezentat de convenția de arbitraj și condițiile de validitate ale acesteia), cât și jurisdicțională (abordat din perspectiva activității de soluționare a litigiului concretizată prin sentința arbitrală, dar și a elementelor cererii de chemare în arbitrale ori ale întâmpinării, ale sistemului de desemnare a arbitrilor, al modului de desfășurare a dezbaterilor, al pronunțării hotărârii, a căilor de atac ori a modalităților de executare a hotărârii.
Secțiunea a IV-a – Convenția de arbitraj internațional:
Element central al arbitrajului, convenția arbitrală reprezintă ”acordul părților exprimat, sub sancțiunea nulității, în formă scrisă, de a supune spre soluționare instanțelor arbitrale unele sau toate litigiile dintre ele, decurgând dintr-un raport juridic determinat”, prin aceasta părțile litigante renunțând practic la garantiile justiției statale.
Așadar, convenția arbitrală echivalează cu acel contract pe care părțile îl încheie prin consens și în cadrul căruia stabilesc ca un posibil litigiu să fie deferit spre soluționare instanțelor de arbitraj, situație în care arbitrii vor dobândi competență în detrimentul competenței instituțiilor ordinare.
Încheierea acesteia reprezintă o condiție de esență a arbitrajului și a învestirii valabile a tribunalului arbitral cu soluționarea litigiului, având rolul de a trasa cadrul și regulile de judecată, reprezentând practic contract bilateral, consensual și comutativ, care echivalează cu un act de dispoziție, care trebuie întocmit întotdeauna în formă scrisă, iar clauzele sale trebuie să fie cât mai clare, părțile fiind obligate să nu folosească termeni care pot da naștere echivocului sau unei înterpretări ambigue, în conținutul art.1112 C.pr.civ. statuându-se că acesta poate fi încheiată prin înscris, poștă electronică, telegramă, telecopiator, telex, sau orice alt mijloc de comunicare care permite probarea încheierii sale.
În ceea ce privește condițiile de fond pe care convenția arbitrală trebuie să le îndeplinească pentru valabila sa încheiere, legiuitorul dă posibilitatea părților să încheie convenția respectând una dintre următoarele acte acte normative:
legea pe care contractanții o stabilesc prin comun acord,
legea care guvernează obiectul litigiului,
legea care se va aplica acordului care cuprinde și clauza compromisorie,
legea română [art.1112 alin. (2) C.pr. civ.].
Trebuie să precizăm faptul că părțile au la îndemână două forme de încheiere a convenției, mai exact clauza compromisorie, aceea prin care partenerii decid ca un litigiu viitor și posibil să fie soluționat prin arbitraj, și compromisul de arbitraj, adică acel contract prin care părțile convin ca un litigiu actual și determinat să fie soluționat pe calea arbitrajului.
Astfel, potrivit regulilor procedurale, clauza compromisorie va apărea întotdeauna înscrisă în cadrul contractului principal, aceasta reprezentând în concret cea mai des utilizată formă de contract de arbitraj și va face referire la modalitatea prin care arbitrii vor fi învestiți cu competența de a decide asupra unui diferend viitor și eventual. Pe de altă parte, compromisul va face referire la obiectul litigiului, la numele arbitrilor, la modalitatea de numire a acestora, precum și organizarea și procedura de urmat în cazul în care părțile vor recurge la un arbitraj ad-hoc, aceste elemente având valoare de condiții de validitate ale convenției.
Așadar, observăm anterioritatea clauzei compromisorii față de apariția unui dispute între părțile contractante (aceasta anticipând nașterea diferendului), în comparație cu compromisul care se referă la un contencios deja existent, însă cu toate acestea nimic nu poate opri părțile să adauge contractului o astfel de clauză și după perfectarea sa, cu condiția ca această completare să se facă înainte de ivirea unei situații contradictorii.
Una dintre cele mai răspândite formule ale clauzelor compromisorii, este aceea că: ”orice litigii decurgând din prezentul contract vor fi soluționate definitiv după Regulamentul de conciliere și arbitraj al Camerei de Comerț Internaționale, de unul sau mai mulți arbitri numiți conform acestui Regulament”, această formularea fiind cea recomandară de către Camera de Comerț Internațională de la Paris.
De asemenea, este important să arătăm faptul că între clauza compromisorie și contractul principal există o relație de autonomie relativă, ceea ce înseamnă că aceasta nu va urma soarta contractului în care a fost anexată, arbirii având posibilitatea de pronunța rezoluțiunea sau rezilierea contractului, după caz, pentru neexecutare, dar fără ca prin aceasta să își piardă competența.
Ca atare, ”validitatea convenției arbitrale nu poate fi contestată pe motivul nevalabilității contractului principal sau pentru că ar viza un litigiu care nu există încă.
Dată fiind importanța convenției arbirale nu putem să încheiem această secțiune fără a ne referi și la efectele juridice ale aceteia, literatura de specialitate arătând că aceasta are putere de lege între părți, și de aceea, atunci când este cazul, toate părțile contractante trebuie să supună litigiul instanței de arbitraj, să opteze pentru anumiți arbitrii și să execute de bună voie sentința pronunțată de tribunalul arbitral, efectele acesteia producându-se numai față de părțile care și-au asumat obligațiile prin convenția respectivă. Cu toate acestea, dacă se obține acordul părților, în cadrul procesului arbitral pot intervene și terțe persoane, iar la rândul lor partenerii care au dedus arbitrajului disputa pot chema în garanție persoane străine de convenție, însă numai în măsura în care acestea din urmă își exprimă consimțământul în acest sens.
Sintetizând, indifferent de momentul la care survine, fi înainte de nașterea diferendului, fie după apariția acestuia, activarea convenției arbitrale are două efecte importante, care constau în: sustragerea litigiul de sub competența instanțelor judecătorești de drept comun și corelativ, învestirea instanțelor arbitrale private cu competența de soluționare a acestuia.
Secțiunea a V-a – Formele arbitrajului comercial:
Având în vedere importanța și eficacitatea arbitrajului în relațiile comerciale internaționale, legiuitorul a dezvoltat o serie de variante ale acestuia, astfel încât să poată răspunde nevoilor specifice fiecărui caz în parte.
De exemplu, arbitrajul ad-hoc se instituie cu caracter temporar de către părți, de comun acord (deci în mod voluntar), cu scopul de a soluționa un litigiu determinat ce are la bază raporturi comerciale internaționale, existența comisiei arbitrale urmând să înceteze imediat după pronunțarea hotărârii.
Drept urmare, această formă de arbitraj va funcționa numai pentru o perioadă determinată de timp, pe baza regulilor de compunere (numărul arbitrilor poate varia de la caz la caz în funcție de opțiunea părților litigante) și de procedură stabilite de către părți (de exemplu, părțile pot stabili dacă împotriva hotărârii se pot exercita sau nu căi de atac).
Deși părțile dispun de libertate deplină privind organizarea și stabilirea principiilor procedurale, uneori acestea nu reușesc să cadă de comun acord asupra acestor aspecte, motiv pentru care ele pot apela la instanțele judecătorești pentru a soluționa această problemă, arbitrajul ad-hoc desfășurându-se în strânsă legătură cu instanțele judecătorești de drept comun care exercită un important supracontrol al arbitrajului, în considerentul căruia pot desemna un supraarbitru ori de câte ori se ivește un diferend cu privire desemnarea arbitrilor, pot soluționa cererile de recuzare a arbitrilor, pot exercita controlul legalității și temeiniciei hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare și, totodată, au autoritatea de a investi formulă executorie hotărârile arbitrale, atunci când acestea nu sunt respectate de bunăvoie.
În plus, părțile care organizează un arbitraj ad-hoc pot beneficia (la cerere și contra cost), de asistența C.A.B. cu privire la aspecte deosebit de importante, care privesc:
desemnarea arbitrilor și a supraarbitrului, verificarea îndeplinirii condițiilor legale de constituire a tribunalului arbitral, precum și evaluarea onorariilor arbitrilor;
lista arbitrilor disponibili;
informații de doctrină și jurisprudență a Curții;
punerea la dispoziție a locației necesare desfășurării procesului arbitral;
asigurarea primirii, înregistrării și comunicării actelor procedurale (art. 82 din Decizia nr. 1/2014 a C.A.B.)
Deși părțile au facultatea organizării unui arbitraj ad-hoc, arbitrajul poate lua și forma arbitrajului instituțional, acesta fiind definit ca acea ”forma a arbitrajului comercial internațional a cărui existență nu depinde de durata unui anumit litigiu și care presupune exercitarea atribuțiilor jurisdicționale în mod neîntrerupt, fiind organizat într-un cadru instituționalizat prin lege și având caracter de permanență și continuitate”, așa cum este și C.A.B.
Astfel, dacă arbitrajul ad-hoc se organizează temporar, conform libertății de voință a partenerilor aflați acum pe poziții contrare, arbitrajul instituționalizat este organizat de anumite instituții specilizate – precum curțile de arbitraj internațional care activează pe lânga camerele de comerț și industrie, această formă de arbitraj având o funcționare stabilă care se desfășoară în baza unui regulament propriu.
În acest sens, instituțiile permenente de arbitraj:
desemnează persoanele care vor alcătui tribunalul arbitrar conform celor stabilite de către părți în cadrul convenției de arbitraj;
informează părțile cu privire la procedura de desfășurarea a procesului;
pune la dispoziția părților spațiul și logistica necesară bunei desfășurări a întregului proces de arbitraj.
Literatura de specialitate arată că, de regulă, astfel de instituții nu judecă ele însele procesele având ca obiect litigii comerciale internaționale, ocupându-se în principal de numirea și confirmarea arbitrilor, de cererile de recuzare, ori de controlul și supervizarea modului de întocmire a hotărârii arbitrale de către tribunalul arbitral.
Dintre cele mai cunoscute astfel de instituții, putem aminti: Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerț și Industrie Paris, Asociația Americană de Arbitraj, Curtea de Arbitraj Internațional de la Londra sau Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comert și Industrie a României (C.A.B.), aceasta din urmă având competența de a soluționa litigii care iau naștere fie din contracte comerciale ori din fapte comerciale ilicite, fie cele născute din litigii interne sau internaționale.
Alte forme de arbitraj comercial internațional pot fi arbitrajul de drept strict (care presupune soluționarea diferendului în spiritul legii, cu respectarea strictă de către arbitru a legii aplicabile ori dacă aceasta nu este precizată de către părți, soluționarea se va face potrivit normelor de drept coun, așa cum fac și instanțele de judecată. În acest sens, potrivit literaturii de specialitate ”arbitrii vor tranșa cu obiectivitate asupra situației litigioase survenite între semnatarii convenției de arbitraj. Ei nu sunt înzestrați cu imperium, precum judecătorii, dar, prin efectul covenției arbitrare, dobândesc atribuții jurisicționale comparabile cu aceștia”), sau arbitrajul în echitate (acesta implicând rezolvarea diferendului prin orientare către principiul dreptății, deci în conformitate cu exigențele comerțului internațional, dar fără a încălca limitele impuse de legea aleasă de către părți, ori de normele procedurale și de drept material, situație în care hotărârea pronunțată ar pica în derizoriu).
Secțiunea a III-a – Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale:
Intensificarea globalizării și crearea Uniunii Europene au avut la bază o serie de obiective, printre care și favorizarea unui mediu economic echilibrat, bazat pe sprijin și cooperare internațională în scopul uniformizării pieței de desfacere și, implicit, al dezvoltării relațiilor comerciale internaționale.
Însă, în acest context, în care statele se doresc a fi mai degrabă partenere decât rivale, devine evidentă necesitatea garantării și implementării unor mecanisme care să asigure un cadru prietenos mediului de afaceri, dar nu doar din punct de vedere al oportunităților de afaceri, ci și din punct de vedere al cadrului legislativ, ceea ce impune ”adoptarea unor reglementări legale uniforme la nivel european, inclusiv în materia recunoașterii hotărârilor judecătorești și arbitrale străine pronunțate în diferite state ale Uniunii Europene. Numai prin eliminarea formalităților existente în această materie se poate asigura respectul deplin al drepturilor câștigate prin hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe din alte state decât cele pe teritoriul cărora se solicită recunoașterea și aplicarea efectelor pe care hotărârile pronunțate le produc în concret.”
Ba mai mult, într-o altă opinie se subliniază faptul că: ”libera circulație a hotărârilor judecătorești poate fi considerată ca fiind “a cincea libertate” în cadrul UE, alături de libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, fiind este esențială pentru dezvoltarea pieței interne a Comunităților Europene.”
Având în vedere impactul pe care arbitrajul, și mai ales recunoașterea hotărârilor arbitrale o au asupra dezvoltării mediului de afaceri pe plan intern și internațional (prin asigurarea unui cadru stabil și echitabil de dezvoltare), legiuitorul român s-a conformat exigențelor comunității europene, acordând o atenție tot mai mare reglementării în domeniu, tendință care a devenit și mai vizibilă odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă în octombrie 2011.
Astfel, potrivit dispozițiilor de procedură civilă, sintagma ”hotărâri arbitrale străine” înglobează toate sentințele de arbitraj intern sau internațional care au fost pronunțate într-un stat străin și care nu sunt considerate hotărâri naționale în țara noastră, acestea putând fi recunoscute și executate pe teritoriul românesc, la cerere (pe cale principală sau incidentală), prin procedura denumită exequatur, însă numai în condițiile în care obiectul litigiului ar putea fi soluționat pe cale arbitrală și în Romania și dacă acestea au fost învestite cu formulă executorie, făcându-se mai întâi verificarea dacă hotărârea respectivă contrazice în vreo formă ordinea publică de drept internațional privat roman.
Sub acest aspect, doctrina juridică arată că, prin recunoașterea unei hotărâri aritrale străine se urmărește acceptarea efectelor acesteia pe teritoriul altui stat decât cel în care a fost pronunțată, mai puțin puterea executorie. (…) O hotărâre recunoscută este considerată valabilă pe teritoriul altui stat decât cel în care a fost pronunțată, are putere de lucru judecat, iar faptele pe care le constată sunt opozabile oricărei persoane.”
Totuși, instanțele din România vor putea refuza recunoașterea și executarea hotărârii arbitrale străine pentru anumite motive stabile de Convenția de la New York, și trnsformate în norme de drept procesual civil, care viează:
lipsa capacității părților de a încheia convenția arbitrală;
lipsa valabilității convenției arbitrale prin raportare la legea pentru are au optat părțile sau cu cea a statului în care a fost pronunțată;
lipsa de informare a părților cu privire la desemnarea arbitrilor și la procedura arbitrală; constituirea nelegală a tribunalului arbitral;
obiectul hotărârii nu este prevăzut în convenția arbitrală;
anularea sau suspendarea hotărârii în statul în care a fost pronunțată [art. 1129 C.pr.civ.].
Pe de altă parte, chiar dacă toate aceste aspecte ar fi complinite, pentru a fi recunoscută în România, hotărârea arbitrală trebuie să mai îndeplinească cumulativ două condiții, și anume: în primul rând, tribunalul arbitral care a pronunțat hotărârea trebuie să fi fost competent să soluționeze litigiul respectiv, și în plus, este absolut necesar să existe acorduri de reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor arbitrale străine între România și statul tribunalului care a pronunțat hotărârea.
În ceea ce privește hotărârile arbitrale pronunțate de C.A.B., acestea sunt definitive și obligatorii și se aduc la îndeplinire de bunăvoie de către părțile în cauză, iar în situațiile în care ele nu înțeleg să se conformeze, pot fi sancționate fie moral, fie pecuniar ori disciplinar, în funcție de importanța litigiului supus arbitrajului, precum:
publicarea numelui comerciantului sau al firmei care nu doreșe să execute benevol hotărârea arbitrală care a fost dată împotriva sa (prin această sancșiune morală se încearcă convingerea celui obligat să procedeze la îndeplinirea hotărârii, considerându-se că acesta va executa în cele din urmă hotărârea pentru a evita discreditarea sa nivelul asociației profesionale. Pe de altă parte, se consideră că sancționarea publică a celui care refuză să își execute obligațiile, va avea nu doar un caracter punitiv, ci și preventiv prin educarea celorlalți membri în sensul îndeplinirii benevole a hotărârilor arbitrale pronunțate de C.A.B);
depunerea unei garanții la intrarea în asociația profesională sau proviziuni pentru acoperirea cheltuielilor de arbitraj (o astfel de sancțiune devine posibilă mai ales atunci când vorbim despre arbitrajul din cadrul asociațiilor profesionale, oferirea unei garanții încă de la momentul în care membrul este acceptat în asociație fiind o practică obișnuită prin care se preîntâmpină eventuale pierderi financiare care ar putea fi pricinuite de cel care refuză executarea hotărârii ori de membrii insolvabili);
interzicerea accesului la anumite burse sau piețe;
interdicția de a se mai adresa arbitrajului pe viitor;
suspendarea sau excluderea din asociația profesională.
Având în vedere că niciuna dintre părțile unui raport juridic internațional nu își dorește să fie aibă o imagine pătată, fiind lesne că acest lucru ar provoca o reacție în lanț a celorlalți actori comerciali internaționali, caracterul preventiv al acestor sancțiuni disciplinare s-a dovedit a fi extreme de eficient, ceea ce face ca foarte rar hotărârile arbitrale să nu fie respectate.
Referindu-ne la executarea hotărârilor arbitrale, aceasta este reglementată de art. 371 C.pr.civ., dispozițiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat fiind abrogate prin adoptarea noului Cod de procedură civilă, și se poate realiza fie benevol, fie prin executare silită.
Subsecțiunea I – Executarea de bunăvoie a hotărârilor arbitrale
Obligația de aducerea la îndeplinire a hotărârii arbitrale în mod voluntar este reglementată de prima teză a art. 3711 C.pr.civ, care statuează că ”obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie”, aceasta contribuind semnificativ la menținerea unei stări de încredere și de stabilitate la nivelul relațiilor comerciale internaționale, având un impact semnificativ atât din punct de vedere strategic, cât și economic.
Interpretând dispozițiile legii, putem afirma că părții împotriva căreia a fost pronunțată hotărârea arbitrală îi revine îndatorirea legală și, totodată, morală, de a proceda la aducerea la îndeplinire a obligației de îndată ori la până la termenul stabilit în cuprinsul sentinței de către tribunalul arbitrar, atunci când este cazul, cu condiția comunicării hotărârii în scris (motiv pentru care termenul de executare va începe să curgă doar de la momentul comunicării, și doar prin excepție, atunci când părțile convin în acest sens, pot proceda la exectarea obligației mai înainte de data comunicării hotărârii).
Cât privește obiectul obligației de executare, acesta poate privi plata unor sume de bani, desființarea unei construcții, a unei plantații sau a unei lucrări, precum și predarea unui bun sau a folosinței acestuia [art.3712 alin. (1) C. pr.civ.].
Subsecțiunea a II-a – Executarea silită a hotărârilor arbitrale:
Deși executarea benevolă a hotărârii arbitrale reprezintă regula, exista totuși și unele situații în care participanții la operațiuni comerciale internaționale nu înțeleg să respecte obligațiile căzute în sarcina lor ca urmare a hotărârii arbitrale, riscând prin aceasta discreditarea sa la nivelul mediului de afaceri național și internațional, ceea ce ar echivala practic cu o izolare economică și comercială.
Remediul pentru astfel de situații o reprezintă executarea silită a acestuia, măsură care poate fi pusă în aplicare numai dacă obligatul manifestă vădit refuzul de a executa hotărârea, astfel că decizia lui de a introduce o acțiune în anularea hotărârii arbitrale nu poate fi interpretată ca un refuz de executare.
Așadar, atunci când se constată că partea obligată refuză respectarea soluției date de arbitrii litigiului supus soluționării, se va proceda la executarea silită potrivit normelor de drept procesual civil. Prin urmare, potrivit tezei finale a art. 3711 C.pr.civ. punerea în executare se va putea face în oricare dintre formele puse la dispoziție de către lege, care pot fi exercitate simultan sau succesiv, urmărind prin aceasta:
realizarea dreptului care a făcut obiectul litigiului și care a fost recunoscut prin titlul executoriu,
recuperarea dobânzilor, penalităților, precum și a altor pierderi materiale pricinuite prin neexecutare (cu precizarea că atunci când cuantumul acestora nu a fost precizat de către instanța arbitrală, el urmează a fi stabilit de către organul de executare, iar ”dacă titlul executoriu conține suficiente criterii în funcție de care organul de executare poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei, se va proceda, la cererea creditorului, și la actualizarea acestei sume”, în caz contrar actualizarea făcându-se prin raportare la rata infrației).
recuperarea sumelor alocate procedurii de executare.
Cu toate acestea, executarea silită a debitorulului nu va putea avea loc dacă veniturile sau bunurile de care dispune cel obligat nu sunt urmăribile, legiutorul stabilind că bunurile supuse unui regim special de circulație pot fi urmărite numai cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și doar în limita dreptului creditorilor.
În final, executarea silită se va încheia: la momentul în care a avut loc executarea integrală a obligației, dar și a tuturor cheltuielilor pricinuite de procedura de executare; atunci când se constată că debitorul nu poate fi executat deoarece nu dispune bunuri urmăribile ori care pot fi supuse executării silite; când creditorul înțelege să renunțe la executare, ori când titlul executoriu este desființat.
CAPITOLUL IV
ACȚIUNI ALE CAMEREI DE COMERȚ ȘI INDUSTRIE A ROMÂNIEI ÎN SENSUL SPRIJINIRII ȘI DEZVOLTĂRII MEDIULUI DE AFACERI PE PLAN INTERN ȘI INTERNAȚIONAL
Secțiunea I – Strategiile de dezvoltare a mediului de afaceri propuse de către Camera de Comerț și Industrie a României:
Prin excelență, Camerele de Comerț din întreaga lume sunt un simbol al economiei de piață, iar autonomia lor înseamnă însăși libertatea economică a fiecărui participant la realizarea peisajului comercial în cea mai largă accepțiune.
BIBLIOGRAFIE:
I. Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate:
Bobei Radu Bogdan, Arbitrajul intern și internațional. Texte. Comentarii. Mentalități, Ed. C.H.Beck, București, 2013.
Bindiu Ioan, Dreptul comerțului internațional, București, 2009, https://www.scribd.com/doc/55159502/Dreptul-Comertului-International.
Ciobanu Viorel Mihai, Boroi Gabriel, Briciu Traian Cornel, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grila, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011.
Drăgan Jenică, Butculescu Claudiu, Drăgan Cristian, Ștefan Anișoara, Introducere în dreptul comerțului internațional. Note de curs, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.
Dumitrescu Aida Diana, Dreptul comerțului internațional, C.H. BECK, București, 2014.
Florescu Cristina Ioana, Arbitrajul comercial. Convenția arbitrală și tribunalul arbitral, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
Macovei Ioan, Tratat de drept al comerțului internațional, Ed.Universul Juridic, București, 2014.
Mazilu Dumitru, Tratat privind dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, 2011.
Mihai Gabriel, Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine, Ed.Universul
Juridic, București, 2013.
Olimpu Gabor Dan, Drept. Arbitraj comercial. Note de curs, Universitatea Transilvania din Brașov, 2009, http://www.slideshare.net/exodumuser/56784837-arbitrajcomercial.
Pălăcean Carmen, Dreptul Comerțului Internațional. Note de curs pentru învățământul la distanță, București, 2009, https://www.scribd.com/doc/63571257/Suport-Curs-Id-Dr-com-Inter-2009-2010.
Prescure Titus, Crișan Radu, Arbitrajul comercial. Modalitate alternativă de soluționare a litigiilor patrimoniale, Ed.Universul Juridic, București, 2010.
Puie Ovidiu, Dreptul comerțului internațional, în contextul noului Cod civil, al noului Cod de procedură civilă și al actelor europene în materie, Ed. Universul Juridic, București, 2015.
Sitaru Dragoș Alexandru, Dreptul comerțului internațional, Editura Universității „Nicolae Titulescu”, București, 2015.
Șandru Daniel Mihail, Dreptul comerțului internațional, ed. a III-a revizuită și adăugită, Ed. Universitară, București, 2012.
II. Articole si studii de specialitate:
Beligrădeanu Serban, Executarea silită a sentințelor Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lânga Camera de Comerț și Industrie a României, prin care s-au solutionat litigii de drept privat cu element de extraneitate, în Revista „Dreptul” nr. 9/1995.
Cobuz Bagnaru Alina Mioara, Considerații generale privind noțiunea de arbitraj, 2013, http://www.cobuz.ro/data/consideratii-generale-privind-notiunea-de-arbitraj.pdf.
Cobuz Bagnaru Alina Mioara, Forma și efectele sentinței arbitrale, 2009, http://www.cobuz.ro/data/articol-forma-si-efectele-sentintei-arbitrale.pdf.
Coltuc Marius, Arbitrabilitatea litigiului, 2013, http://www.coltuc.ro/blog/arbitrabilitatea-litigiului/.
Claudiu Constantin Dinu, Aspecte de noutate privitoare la hotărârea arbitrală în lumina noului Cod de procedură civilă, în Revista Pandectele Române, Nr. 8/2013, Wolters Kluwer, București, 2013.
Dobre Adrian, Efectele conventiei arbitrale, 2011, http://www.juridice.ro/165772/efectele-conventiei-arbitrale.html.
Duma Diana, Aspecte teoretice privind recunoașterea si executarea hotărârilor judecătorești în lumina prevederilor Regulamentului nr.44/2001 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, în ”Analele Universității de Vest din Timișoara„, nr. 1/2009.
Măgureanu George, Aspectele extrateritoriale ale hotărârilor arbitrale străine, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 3/2011.
Mihalcă Delia, Recunoașterea hotărârilor străine în România, 2014, http://www.budusan.com/articole/recunoasterea-hotararilor-straine-in-romania.
Nistor Adriana Violeta, Convenția arbitrală, 2015, http://www.juridice.ro/370277/conventia-arbitrala.html.
Severin Adrian, Bobei Radu-Bogdan, Arbitrabilitatea litigiului, 2013, http://e-juridic.manager.ro/articole/arbitrabilitatea-litigiului-2776.html.
III. Acte normative:
Legea nr.39/2011 pentru modificarea și completarea Legii camerelor de comerț din România nr. 335/2007 și pentru completarea art. 51^1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului (publicată în M.Of. nr. 224/31.03.2011).
Legea nr. 335/2007 – Legea camerelor de comerț din România, cu completările și modificările ulterioare (publicată în M.Of. nr.836/06.12.2007).
O.G nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații (publicată în M.Of. nr. 39/01.01.2000).
H.G. nr. 799/1990 privind recunoașterea înființării unor camere de comerț și industrie teritoriale județene (publicată în M. Of. nr.88/ 04.05.1992).
Decret – lege nr. 139 /1990 privind camerele de comerț și industrie din România (publicat în M. Of. nr. 65/12.05.1990).
Decizie nr. 1/2014 pentru aprobarea Regulilor de procedura arbitrala ale Curtii de Arbitraj Comercial International (publicată în M.Of. nr.613/19.08.2014).
Statutul Camerei Naționale, http://ccir.ro/wp-content/uploads/2014/09/Statut-CCIR.pdf (site-ul Camerei de Comerț și Industrie a României).
IV. Surse Internet:
http://ccir.ro/ (site-ul Curții de Comerț și Industrie a României).
Cristina Foarfă, Bucureștiul industrial: 5 marii industriași, 2008, http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/Bucurestiul-industrial-5-marii-industriasi-art8371573815/.
*** Bancherul-poet: Aristide Blank , http://cultural.bzi.ro/bancherul-poet-aristide-blank-11159.
*** Camera de Comerț și Industrie București, http://ro.wikipedia.org/wiki/Camera_de_comer%C8%9B_%C8%99i_industrie_Bucure%C8%99t.
*** Strategia de dezvoltare a Camerei de Comerț și Industrie a României, 2014, http://www.snia.ro/Docs/Strategia_CCIR.pdf.
*** U.C.C.B.R – Scurtă prezentare, http://www.uccbr.ro/ro/prezentare (site-ul Uniunii Camerelor de Comerț Bilaterale din România).
*** U.C.C.B.R – Servicii, http://www.uccbr.ro/ro/servicii, (site-ul Uniunii Camerelor de Comerț Bilaterale din România).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Actiuni ale Camerei de Comert Si Industrie a Romaniei In Sensul Sprijinirii Si Dezvoltarii Mediului de Afaceri pe Plan Intern Si International (ID: 126169)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.