Actiunea Penala
CUPRINS
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND ACȚIUNILE ÎN JUSTIȚIE
1.1. Noțiunea de acțiune în justiție
1.2. Dreptul lezat și acțiunea în justiție
1.3. Dreptul la acțiune și cererea în justiție
1.4. Contra acțiunea în justiție
1.5. Unitatea și pluralitatea de acțiuni
1.6. Factorii acțiunii în justiție
CAPITOLUL II. ACȚIUNEA PENALĂ – NOȚIUNE, OBIECT, SUBIECȚI ȘI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE
2.1. Noțiunea de acțiune penală
2.2. Obiectul și temeiul acțiunii penale
2.3. Subiecții acțiunii penale
2.4. Aptitudinea funcțională a acțiunii penale
2.5. Acțiunea penală este specifică procesului penal
2.6. Raportul dintre acțiunea penală și procesul penal
2.7. Unitatea și pluralitatea de acțiuni penale
2.8. Acțiunea civilă alăturată acțiunii penale
CAPITOLUL III. MOMENTELE DESFĂȘURĂRII ACȚIUNII PENALE
3.1 Punerea în mișcare a acțiunii penale
3.2 Exercitarea acțiunii penale
3.3. Epuizarea acțiunii penale
CAPITOLUL IV JURISPRUDENȚA – PLÂNGERE ÎMPOTRIVA REZOLUȚIILOR SAU ORDONANȚELOR PROCURORULUI DE NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ. SOLUȚII.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND ACȚIUNILE ÎN JUSTIȚIE
1.1. Noțiunea de acțiune în justiție
Apărarea diferitelor valori sociale se realizează printr-o diversitate de forme și mijloace. Titularii diferitelor valori sociale ocrotite de legea penală au dreptul să pretindă respectarea acestor valori de către ceilalți membri ai colectivității, iar în caz de violare a acestora să recurgă la organele competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.
Încălcarea oricărei dispoziții incriminatoare din legea penală face să se nască un conflict, un raport juridic de drept penal, în baza căruia titularul dreptului încălcat va beneficia de protecția legii penale.
Pentru realizarea acestei protecții, titularul valorii sociale lezate va putea sesiza organele competente, în formele prevăzute de lege, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
În felul acesta, conflictul de drept penal care face obiectul raportului juridic penal, este adus în fața organelor judiciare pentru a fi constatat și a se restabili ordinea de drept încălcată. În consecință, trebuie să se recurgă la justiție, singura cale posibilă pentru aplicarea sancțiunii prevăzute de normă penală violată.
Mijlocul juridic creat de lege pentru realizarea ocrotirii penale în mod reactiv, prin aplicarea sancțiunii legale, este acțiunea în justiție.
Pe calea acestei acțiuni se valorifică dreptul privind valorile sociale ocrotite de normă juridică.
1.2. Dreptul lezat și acțiunea în justiție
Acțiunea în justiție nu trebuie confundată cu însuși dreptul lezat prin încălcarea normei juridice. Dreptul lezat constituie pe plan juridic o relație a unei persoane față de o anumită valoare socială ocrotită de lege și deci o poziție a acelei persoane față de semenii săi, ori față de anumite obiecte, fapte sau stări de fapt.
Astfel, spre exemplu, dreptul de proprietate sau dreptul la viață sunt relații privind valorile sociale concretizate în avutul sau în viața unei persoane, valori ocrotite de normă juridică de încriminare. Respectarea lor dă conținut relației sociale dintre titularul dreptului și ceilalți membri ai colectivității.
Prin atingerea adusă valorii sociale ocrotite se nesocotește relația socială respectivă și se încalcă deci dreptul celui vătămat. Această încălcare a dreptului, prin lezarea valorii sociale ocrotite, atrage răspunderea penală și face să devină incidență norma de incriminare.
1.3. Dreptul la acțiune și cererea în justiție
Dreptul lezat prin atingerea adusă valorii sociale ocrotite de lege nu trebuie confundat cu dreptul la acțiune în justiție. Acesta rezultă, în cazul ilicitului penal, din însăși norma de încriminare; virtual, el există din momentul prescrierii normei care ocrotește valoarea socială de care este legat dreptul lezat.
Acest drept la acțiune nu poate fi folosit, nu poate fi exercitat decât dacă valoarea socială ocrotită a fost atinsă prin încălcarea normei juridice și deci s-a nesocotit dreptul legat tic acea valoare socială.
Prin încălcarea normei incriminatoare dreptul virtual la acțiune devine concret și personal, devine o putere juridică (potestas agendi). Ceea ce naște din încălcarea normei este deci folosința dreptului sau exercițiul său care se realizează pe calea acțiunii, ea constituind protecțiunea judiciară a dreptului. Acțiunea în justiție deci își are un temei juridic, în fapt și în drept. Temeiul juridic în fapt îl constituie tocmai încălcarea legii, iar temeiul juridic în drept constă în dreptul le atrage la răspundere pe cel care a săvârșit fapta ilicită. Acesta este sensul substanțial al acțiunii injustiție.
Dreptul la acțiune în justiție, sub aspect procesual, constă în faptul că titularul său îl folosește pentru tragerea la răspundere a făptuitorului. Așadar, acțiunea în justiție, în accepțiunea sa substanțială, este un drept (dreptul de a-l trage la răspundere pe cel ce a săvârșit fapta ilicită), iar în accepțiunea procesuală este un instrument juridic acordat de lege pentru valorificarea acelui drept.
Dreptul la acțiune nu se confundă însă nici cu cererea în justiție. Dreptul la acțiune este o noțiune juridică de drept penal substanțial, pe când cererea în justiție este o institute de drept procesual. Aceasta din urmă servește la
Exercițiul acțiunii cu toate consecințele ce țin de o asemenea valorificarea a dreptului la acțiune. Într-o terminologie mai puțin riguroasă, cererea în justiție se confundă adesea cu acțiunea în justiție, punându-se semnul egalității între termenul cerere și termenul acțiune.
Corect însă cererea este actul procesual prin care se pune în mișcare acțiunea preexistentă cererii. O cerere în justiție neregulat formulată poate fi anulată, fără ca aceasta să atragă stingerea acțiunii, când aceasta este încă exercitabilă potrivit dreptului substanțial.
Acțiunea în justiție se deosebește de acele acțiuni a căror exercitare nu implică intervenția organelor judiciare pentru aplicarea unei norme juridice, fiind deci extrapenale (acțiunea disciplinară, administrativă etc.).
1.4. Contra acțiunea în justiție
Se naște din momentul în care este folosită în accepțiunea sa procesuală și care are ca scop apărarea de răspundere. Ea are funcție procesuală proprie și constă în combaterea acțiunii de tragere la răspundere. Prin actele procesuale pe care are dreptul să le efectueze, folosind contraacțiunea, persoana trasă la răspundere contribuie la dinamizarea activității procesuale. Așa de exemplu, folosirea căii de atac a recursului de către persoana trasă la răspundere face ca procesul penal să continue.
1.5. Unitatea și pluralitatea de acțiuni
Când se discută problema unității și pluralității de acțiuni se au în vedere acțiunile de același gen, adică unitate și pluralitate în sens substanțial și aceeași unitate și pluralitate în sens procesual.
Sub aspect substanțial, dacă prin fapta ilicită s-au încălcat mai multe norme juridice care prevăd sancțiuni distincte, devin exercitabile mai multe acțiuni. Fiecare normă încălcată dă dreptul la o acțiune de tragere la răspundere. Astfel, dacă prin fapta respectivă s-a produs o vătămare corporală, precum și un prejudiciu material, pot fi exercitate, două acțiuni distincte: o acțiune de tragere la răspundere penală și o acțiune de tragere la răspundere civilă. Fiecare dintre ele constituie suportul unor acțiuni injustiție procesual distincte. Dacă fapta ilicită a fost săvârșită de mai multe persoane, dreptul la acțiune se exercită procesual față de toți făptuitorii printr-o singură acțiune în justiție. În cazul în care prin fapta ilicită s-au cauzat prejudicii mai multor persoane, fiecare dintre ele are dreptul la o acțiune în justiție. În acest caz «• există sub aspect substanțial o pluralitate de acțiuni, după cum poate exista și o pluralitate de acțiuni în sens procesual.
Sub aspect procesual, de regulă, unei acțiuni de tragere la răspundere a persoanei care a săvârșit fapta îi corespunde o singură acțiune în justiție. Când fapta ilicită a fost săvârșită de mai multe persoane se pot ivi două ipoteze: tragerea la răspundere a tuturor făptuitorilor se poate face deodată în cadrul aceluiași proces judiciar, existând și substanțial și procesual o singură acțiune injustiție.
Dacă făptuitorii nu sunt descoperiți și urmăriți toți odată, sub aspect substanțial se păstrează unitatea acțiunii, însă procesual va exista o pluralitate de acțiuni care va constitui suportul tot atâtor procese. Când același făptuitor a comis mai multe fapte ilicite, și substanțial și procesual, vor exista mai multe acțiuni.
Dacă prin aceeași faptă s-au cauzat prejudicii mai multor persoane, fiecare persoană vătămată are dreptul, sub aspect substanțial, la câte o acțiune de tragere la răspundere.) făptuitorului.
Procesual, vor exista atâtea acțiuni câte persoane vătămate sunt. În caz de conexare a acestor acțiuni procesuale într-un singur proces judiciar, ele își vor păstra individualitatea.
1.6. Factorii acțiunii în justiție
Factorii sau termenii acțiunii sunt realitățile care au legătură cu ea, relațiile cu aceste realități care determină configurate în cadrul procesului judiciar. Factorii acțiunii apar într-o formă sau alta în toate reglementările procesuale ce orânduiesc desfășurarea procesului penal.
Termenii acțiunii în justiție sunt: temeiul acțiunii, obiectul acțiunii, subiecții acțiunii și aptitudinea funcțională a acțiunii.
A) Temeiul acțiunii în justiție, în accepțiunea sa substanțială, îl constituie dispoziția de lege încălcată prin fapta ilicită. În accepțiunea sa procesuală, temeiul acțiunii îl constituie dreptul titularului acțiunii de a recurge la justiție, precum și efectivă valorificare a acestui drept.
B) Obiectul acțiunii în justiție constă în aducerea raportului juridic în fața organelor judiciare, în vederea tragerii la răspundere a celui care a săvârșit fapta (aspectul substanțial), respectiv în efectiva tragere la răspundere a făptuitorului prin declanșarea și efectuarea activităților judiciare prevăzute de lege.
C) Subiecții acțiunii sunt întotdeauna subiecții raportului născut din săvârșirea faptei ilicite, dar cu poziții inversate în procesul judiciar. Astfel, subiectul activ al infracțiunii, făptuitorul devine subiect pasiv al acțiunii în justiție, pe când subiectul pasiv al infracțiunii, statul, și uneori în secundar și victimă, devin subiecții activi ai acțiunii în justiție. Statul este subiectul activ titular al acțiunii în justiție, iar victima infracțiunii poate fi – în condițiile prevăzute de lege – subiect activ special al acestei acțiuni.
D) Aptitudinea funcțională a acțiunii se referă la faptul că este aptă a fi folosită, a fi pusă în mișcare și exercitată, deci nu există niciun impediment în calea folosirii acestei acțiuni – nici în accepțiunea substanțială, nici în cea procesuală, care să împiedice pornirea producerii judiciare ori încetarea acesteia dacă a fost deja începută. Aptitudinea funcțională a acțiunii în justiție trebuie să existe atât în momentul punerii ei în mișcare, cât și după aceea, întrucât numai în raport cu o acțiune aptă a fi folosită pot fi îndeplinite acte procesuale care să dinamizeze activitatea procesuală.
CAPITOLUL II. ACȚIUNEA PENALĂ – NOȚIUNE, OBIECT, SUBIECȚI ȘI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE
2.1. Noțiunea de acțiune penală
În doctrină noțiunea de acțiune în general este discutată sub două aspecte: cel al dreptului material (substanțial) și cel al dreptului formal (procesual).
Sub aspect procesual, acțiunea penală este instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia poate fi dedus în fața organelor judiciare raportul juridic penal, pentru realizarea scopului legii penale. Prin folosirea în rem a acțiunii penale se declanșează acțiunea procesuală, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea în personal și la exercitarea ei, se dinamizează activitatea organelor judiciare până la rezolvarea definitivă a ca judiciare ori încetarea acesteia dacă a fost deja începută. Aptitudinea funcțională a acțiunii în justiție trebuie să existe atât în momentul punerii ei în mișcare, cât și după aceea, întrucât numai în raport cu o acțiune aptă a fi folosită pot fi îndeplinite acte procesuale care să dinamizeze activitatea procesuală.
CAPITOLUL II. ACȚIUNEA PENALĂ – NOȚIUNE, OBIECT, SUBIECȚI ȘI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE
2.1. Noțiunea de acțiune penală
În doctrină noțiunea de acțiune în general este discutată sub două aspecte: cel al dreptului material (substanțial) și cel al dreptului formal (procesual).
Sub aspect procesual, acțiunea penală este instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia poate fi dedus în fața organelor judiciare raportul juridic penal, pentru realizarea scopului legii penale. Prin folosirea în rem a acțiunii penale se declanșează acțiunea procesuală, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea în personal și la exercitarea ei, se dinamizează activitatea organelor judiciare până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Cele două aspecte ale noțiunii de acțiune se confundă de multe ori, deși acțiunea în sens procesual se pune în mișcare și se exercită numai pe baza dreptului la acțiune în sens material.
Deosebirea dintre cele două aspecte explică de ce poate să existe dreptul la acțiune în sens material fără însă a se putea pune în mișcare acțiunea penală în sens procesual (nu sunt îndeplinite condițiile impuse de normele dreptului procesual).
Într-o altă opinie, acțiunea penală constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării procesului penal și a realizării scopului său. Acțiunea penală este mijlocul prin care se realizează în justiție tragerea la răspundere penală și pedepsirea inculpatului.
Acțiunea penală este condiția necesară ca o instanță să exercite atribuțiile sale jurisdicționale. Acțiunea trasează în acest timp limitele în care se exercită aceste atribuțiuni, ele fiind în mod obișnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiție.
Promovarea acțiunii penale are drept scop sesizarea instanței, care, odată învestită, este obligată să judece. Instanța nu poate judeca o cauză decât în măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acțiune penală.
În doctrina occidentală s-a subliniat adesea că acțiunea nu trebuie confundată cu exercitarea acesteia.
Acțiunea reprezintă puterea sau capacitatea de a supune judecătorului o solicitare, respectiv dreptul subiectiv în plan procesual de a obține o decizie de fond față de o pretenție formulată.
Întrucât acțiunea se distinge de cererea în justiție, s-a conchis că în procedura penală acțiunea publică trebuie deosebită de punerea în mișcare și exercitarea acesteia adică așa-numita urmărire penală cum este denumită instituția respectivă în terminologia juridică franceză.
Acțiunea penală are importanță și sub aspectul determinării poziției procesuale a făptuitorului. Prin pornirea acțiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine inculpat.
Acțiunea penală declanșată îl transformă pe făptuitor din subiect de drept procesual în parte în proces, constituind temeiul în virtutea căruia se exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei părți.
Exercitarea acțiunii penale nu exclude în legislația noastră ca în același cadru procesual să fie exercitabilă alăturat și o acțiune civilă. În multe legislații acțiunea civilă nu poate fi promovată decât în fața instanței civile, exercitarea ei fiind cu totul independentă de acțiunea penală. Principiul separării complete a celor două acțiuni este admis îndeosebi în dreptul anglo-saxon și cu anumite rezerve procedurale în drepturile vest-german, olandez și elvețian.
În societatea antică, mai ales cea greco-romană, precum și ni dreptul cutumiar germanic, acțiunea publică se confunda inițial cu acțiunea civilă, cele două aspecte contopindu-l sr într-o acțiune unică având în principal caracter privat, rol vătămat exercitând și dispunând de această instituție în modul cel mai larg. Din punct de vedere istoric, acțiunea privată a precedat acțiunea publică.
Cu timpul, interesul colectiv a început să crească în, domeniu și să coexiste alături de interesul individual. Aceasta a determinat că, pe lângă victimă nemijlocit lezată și interesată în aplicarea sancțiunii penale, să capete dreptul de, i acuza în numele colectivității și anumiți cetățeni străini de cauză, dar reprezentând interesul general.
Aceasta a și dus în dreptul roman la distincția dintre delictele private și cele publice.
Mai târziu, alături de cetățenii care aveau dreptul să susțină acuzarea, s-a conturat ca având această posibilitate și autoritatea publică, inițiativa tragerii la răspundere revenind chiar justiției prin magistrați. Astfel, la Atena magistratul putea declanșa tragerea la răspundere penală și desemna un acuzator, iar la Roma imperială magistrații aveau dreptul să acuze ei înșiși, respectiv să se sesizeze și să judece din oficiu, fără ca cineva să susțină direct acuzarea.
De asemenea, în dreptul germanic inițial se regăsea numai acțiunea persoanei vătămate prin infracțiune, dar, din sec. a! XIl-lea, dreptul de intervenție directă a judecătorului în promovarea acțiunii a fost recunoscut în mod formal.
Începând din sec. al XIV-lea, acțiunea publică trece pe continentul european în mâinile Ministerului Public și crește tot mai mult posibilitatea exercitării sale din oficiu de către judecător. În felul acesta, acțiunea privată tinde să devină accesoriul acțiunii publice și nu invers.
Legislația revoluționară franceză, iar apoi codificarea napoleoniană au înlăturat, în general, dreptul de inițiativă al judecătorului, cunoscut și consfințit în adagiul „tout juge est son procureur general", făcând loc sistemului actual, în care acțiunea penală este în principiu o acțiune publică, aparținând statului și având ca principal depozitar al acestuia un Minister public care are în mâinile sale în mod obișnuit dreptul de a pune în mișcare și exercită acțiunea.
Acțiunea penală nu se naște din săvârșirea infracțiunii, cum susțin numeroși autori în literatura de specialitate, ci ea se naște din norma juridică prin care o anumită faptă este considerată infracțiune, ceea ce se naște din săvârșirea infracțiunii fiind doar folosința acțiunii, exercițiul ei.
Dată fiind autonomia acțiunii penale, precum și funcționalitatea ei deosebită în cadrul procesului penal, se spune că ea reprezintă o institute procesuală de o importanță cu totul deosebită, constituind mijlocul legal prin intermediul căruia se realizează scopul procesului penal. Aceasta explică și faptul că unele legislații au înscris la loc de frunte acțiunea penală în contextul celorlalte instituții procesuale, semnificativă sub acest aspect fiind reglementarea din Codul de procedură penală francez care arată în art. 1 cum se pune în mișcare și cum se exercită acțiunea penală. Din aceleași considerațiuni, tratatele de procedură penală din Franța încep analiza instituțiilor procesuale cu studiul acțiunii penale.
2.2. Obiectul și temeiul acțiunii penale
A.Obiectul acțiunii penale
Obiectul acțiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit infracțiunea; el diferă de obiectul oricărei alte acțiuni, fie ea judiciară sau extrajudiciară (acțiune civilă, administrativă ori disciplinară). Aspectul acestui obiect constă în folosirea acțiunii penale prin intermediul căreia se aduce în fața organelor judiciare de drept penal pentru a constata fapta comisă și vinovăția făptuitorului, în scopul soluționării sale.
Aspectul procesual rezultă din dispoziția Codului de procedură penală care fixează funcțiunea procesuală a acțiunii penale.
Astfel, potrivit dispoziției din alin. 1 al art. 9 al actualului („acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit ml rai) iu ni". Codul de procedură penală anterior (din prevedea în art. 2 că „acțiunea penală are de obiect aplicarea pedepselor și a măsurilor de siguranță", iar în art. 2. Îl codului din 1864 se arată că „acțiunea publică are de obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială". În ambele coduri, și uneori și în lucrările de drept procesual penal, se confundau însă obiectul acțiunii penale – tragerea la răspundere penală – cu scopul acesteia, aplicarea sancțiunilor drept penal.
Potrivit reglementărilor din Codul penal, săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală poate atrage nu numai aplicarea unei sancțiuni penale, ci și luarea unor măsuri eu caracter educativ sau de siguranță. Acestea din urmă sunt sancțiuni de drept penal, deoarece devin incidente III caz de săvârșire a unei fapte prevăzute de legea penală, fiind sancțiuni de drept penal, ele sunt reglementate de legea penală ca mijloace preventive de luptă împotriva infracțiunilor. De aceea, luarea lor se dispune pe cale judiciară, întrucât implică o constrângere juridică, dar cu un alt caracter decât sancțiunea penală.
B.Temeiul acțiunii penale
Sursa acțiunii penale trebuie căutată în norma penală, pentru că dreptul la acțiune există în mod virtual, din momentul edictării sale. Violarea normei penale face că dreptul la acțiune existent virtual să devină real, exercitabil.
Din nicio altă normă de drept nu poate rezulta dreptul la o acțiune penală. Pot exista însă legi nepenale, dar care să cuprindă și dispoziții penale.
Aceste dispoziții penale, referindu-se la fapte ce constituie infracțiuni și la sancționarea lor, sigur că dau dreptul și la exercitarea acțiunii penale în cazul violării lor. Deci, sub aspect substanțial, temeiul juridic al acțiunii penale este norma penală, iar temeiul de fapt este fapta săvârșită.
Sub aspect procesual, temeiul legal al acțiunii penale îl constituie existența unei acțiuni penale devenită exercitabilă, iar temeiul de fapt constă în efectiva folosire a acțiunii de tragere la răspundere penală a făptuitorului.
2.3. Subiecții acțiunii penale
A.Subiecții procesuali
Pentru realizarea, în sens procesual, a obiectului acțiunii penale, tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, este necesară efectuarea unor acte procesuale ce implică intervenția anumitor organe și persoane, în anumite forme și după reguli bine determinate.
Acțiunea penală, ca orice altă acțiune în justiție, are mai mulți factori fără de care nu se poate ajunge la realizarea scopului său, aplicarea sancțiunilor de drept penal. Între acești factori sunt și subiecții acțiunii penale. Aceștia sunt: titularul interesului ocrotit de normă de incriminare și destinatarul acestei norme între care s-a născut un conflict și deci un raport de drept penal, ca urmare a săvârșirii infracțiunii, primul având dreptul de a folosi acțiunea pentru rezolvarea lui.
Subiecții acțiunii penale nu se confundă însă cu cei ai pro- filului penal. Cadrul subiecților procesului penal este mai i cuprinzător. Procesul penal, ca activitate complexă și dinamică, nu poate fi concepută fără participarea unor organe și persoane care să înfăptuiască actele procesuale și procedurale necesare rezolvării juste a raportului juridic penal.
Subiect al procesului penal poate fi orice organ său persoana care ia parte la îndeplinirea vreunui act procesual '.. m hi justa soluționare a cauzei.
Astfel, ca organe, pot avea calitatea de subiecți procesuali organelor de cercetare penală, procurorul și instanțele judecătorești, indiferent de gradul și competența lor. Ca persoane, la activitatea procesuală, pot participa – în calitate de subiecți – învinuiți sau inculpați, persoane vătămate, persoane dăunate, persoane responsabile civilmente, martori, experți, interpreți, apărători, numiți din oficiu sau aleși, reprezentanți și mandatari. Toate aceste organe și persoane devin subiecții unor îndatoriri și drepturi prevăzute de lege pentru calitățile ce le pot primi în cadrul procesului penal. În calitatea lor generală de subiecți ai procesului penal, ei se grupează în raport de pozițiile pe care le au pe parcursul acestui proces.
Așa se face că unii dintre ei pot fi în același timp subiecți ai raportului procesual penal născut, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale, cât și subiecți ai acțiunii penale sau civile. Asemenea poziții complexe în cadrul procesului penal au inculpatul, partea vătămată, partea civilă și procurorul.
Inculpatul are calitatea generală de subiect procesual și, calitatea de subiect principal, atât în cadrul raportului procesual penal, cât și a celui secundar de drept civil, precum și subiect pasiv al acțiunilor penală și civilă, când aceasta din urmă se exercită împreună cu cea penală, în cadrul procesului penal.
Partea vătămată are și ea calitatea de subiect procesual, de subiect principal în cadrul raportului procesual penal și uneori și de subiect secundar al acțiunii penale.
Partea civilă are aceleași calități procesuale ca și partea vătămată, cu precizarea că este subiect principal în cadrul raportului procesual civil secundar, alăturat celui penal, în situațiile în care, în cadrul aceluiași proces penal, se exercită și o acțiune civilă.
În ceea ce-l privește pe procuror, el participă în procesul penal, fie în calitate de organ care efectuează urmărirea penală pentru anumite infracțiuni, fie ca organ care exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală și de judecată pentru a fi efectuate în conformitate cu prevederile legii. Ca subiect procesual, procurorul, având atribuția de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală, devine subiect activ al acesteia.
Așadar, subiecții acțiunii penale, ca subiecți procesuali, reprezintă un cadru mai restrâns, în sensul că se referă Ia titularul acesteia, statul, care o exercită prin procuror, ca reprezentant calificat al său, persoana vătămată, ca substituit procesual special, și la persoanele împotriva cărora este îndreptată (autori, coautori, instigatori și complici).
Facultățile lor procesuale sunt în legătură directă cu acțiunea penală pe care o exercită sau în cadrul căreia sunt chemați să răspundă pentru faptele comise.
Ca orice clasificare, și cea referitoare la subiecții procesuali pornește de la anumite criterii. Așa cum denumirea generică dr subiect procesual se întemeiază pe participarea la procesul penal, tot așa categoriile de subiecți procesuali sunt alcătuite, fie după funcțiile ce le îndeplinesc în cadrul procesului penal, fie după întinderea activităților la care participă, etc. Astfel, în cadrul subiecților procesuali se face distincție între subiecții oficiali și subiecții particulari.
Subiecții oficiali sunt acele persoane care fac parte din organele judiciare penale și care îndeplinesc atribuții în desfășurarea procesului penal (persoane care efectuează cercetarea penală, procurori, judecători).
Din categoria subiecților procesuali particulari, grupul subiecților particulari principali este cel mai important. Ei nu pot lipsi în niciun proces penal, fiind în același timp subiecții cauzei penale, în calitate de părți. Părțile sunt subiecții procesuali interesați, care pot efectua acte procesuale.
În cadrul laturii penale a procesului penal sunt părți: statul, partea vătămată și inculpatul, iar în cadrul celei civile, partea civilă, inculpatul și partea responsabilă civilmente.
Așadar, subiecții acțiunii penale nu se identifică nici ca părți ce pot exista în cadrul procesului penal. Este adevărat însă că unii dintre subiecții săi sunt și subiecții raportului procesual penal principal.
Titularul acțiunii penale este statul. Punând în mișcare acțiunea penală, acesta devine subiect procesual penal principal, parte în procesul penal. Statul, ca persoană juridică, își exercită însă drepturile sale prin reprezentanți calificați (procurori) și uneori și prin substituiți procesuali speciali. Procurorul, având atribuția funcțională de a pune în mișcare acțiunea penală și de a o exercita, devine subiect al acțiunii penale.
Acești subiecți calificați, iar uneori și substituiții procesuali speciali, sunt considerați ca fiind subiecții activi ai acțiunii penale, putând să o folosească pentru valorificarea dreptului statului de a-l trage la răspundere pe cel ce a săvârșit fapta prevăzută de legea penală. Ei au obligația, uneori facultatea, dar întotdeauna inițiativa, promovării și exercitării acțiunii penale pentru reintegrarea ordinii sociale tulburate.
Persoanele împotriva cărora se îndreaptă acțiunea penală sunt cele care au săvârșit fapta penală, în calitate de autori, instigatori sau complici. Fiind chemați să răspundă de consecințele faptelor lor, ei sunt considerați ca fiind subiecții pasivi ai acțiunii penale. Aceștia nu pot promova și nici exercita acțiunea penală, dar pot folosi contraacțiunea în cadrul căreia, prin facultățile procesuale pe care le au, pot contribui la propulsarea procesului penal ce se desfășoară ca urmare a unei acțiuni penale promovate.
Atât subiecții activi, cât și subiecții pasivi ai acțiunii penale participă la desfășurarea procesului penal prin acte ce se înlănțuie distinct în cadrul procesului penal, ca urmare a acțiunii și a contraacțiunii pe care le exercită. Confruntarea dintre ele dinamizează procesul penal către aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
Pluralitatea de subiecți activi sau pasivi ai acțiunii penale nu trebuie confundată cu pluralitatea de inculpați ori de părți vătămate provenită din întrunirea în același proces a
Mai multor infracțiuni conexe. În acest caz sunt atâtea acțiuni penale, cu subiecții lor activi și pasivi, câte infracțiuni conexe sunt.
Solidaritatea, pe planul dreptului procesual, decurge din caracterul indivizibil al acțiunii penale. Ea se referă la faptul că acele situații obiective, constatate sau realizate de către unul din subiecții activi sau pasivi ai acțiunii penale, profită sau dăunează și celorlalți care fac parte din aceeași categorie (subiecți activi sau subiecți pasivi). Astfel, probele administrate sau propuse de una din părțile vătămate, în legătură cu existența infracțiunii, profită și celorlalte părți vătămate care apar în calitate de subiecți activi în cadrul aceleiași acțiuni penale. Sau, o circumstanță reală, constatată în favoarea autorului, profită și celorlalți participanți care sunt subiecți pasivi în cadrul aceleiași acțiuni penale.
Solidaritatea poate fi activă ori pasivă, în raport de faptul dacă actele sau constatările realizate profită sau dăunează subiecților acțiunii penale.
Solidaritatea, fie ea activă sau pasivă, nu impietează cu nimic asupra răspunderii penale și nici asupra individualizării pedepsei. Mai bine spus, solidaritatea se armonizează perfect cu răspunderea penală și individualizarea pedepsei pe planul dreptului penal material și cu realizarea acestei răspunderi în cadrul procesului penal, prin intermediul acțiunii penale.
Efectele solidarității în dreptul procesual pot fi în legătură cu punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, competența sub toate aspectele sale, extinderea acțiunii penale și a procesului penal, soluționarea cauzei și folosirea căilor de atac. Așa de exemplu, dacă fapta comisă a fost amnistiată, acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau exercitată de nici unul din subiecții săi activi. Soluția ce urmează a fi dată cauzei diferă după cum procesul penal se află în faza de urmărire penală sau în faza de judecată. Totodată, acțiunea penală nu poate fi îndreptată împotriva nici unui participant (care altfel ar fi apărut ca subiect pasiv al acțiunii penale în cazul în care aceasta ar fi fost pusă în mișcare și exercitată), amnistia fiind o cauză reală care înlătură răspunderea penală pentru fapta comisă, indiferent de calitățile personale ale făptuitorilor.
C.Subiecții activi ai acțiunii penale
1. Statul ca titular general al acțiuni
Statul este subiectul pasiv general al oricărei infracțiuni, întrucât prin comiterea oricăreia dintre ele se aduce atingere relațiilor sociale ocrotite prin normele de drept încălcate. În această calitate, statul are dreptul de a cere tragerea la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiuni. Dar statul își exercită acest drept prin organul său specializat – procurorul.
Procurorul este acela care din oficiu pune în mișcare și exercită acțiunea penală, în numele statului. În felul acesta statul devine din subiect pasiv al infracțiunii, subiect activ al acțiunii penale. Acesta este principiul dominant consacrat în multe din legislațiile moderne, cât și în lucrările de drept procesual penal.
2. Procurorul ca subiect al acțiunii penale
Prevederile legale privind desfășurarea procesului penal evidențiază faptul că în cadrul activității judiciare, alături de instanțele judecătorești și organele de cercetare penală, își desfășoară activitatea și Ministerul Public care reprezintă interesele generale ale societății și apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Acesta își exercită atribuțiile prin procuri constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească, sub autoritatea ministrului justiției.
În contextul îndeplinirii acestor activități, Ministerul Public contribuie la exercitarea puterii judecătorești, fapt ce rezultă și din Legea nr. 303/2004.
Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, parchetele sunt organizate și funcționează pe lângă judecătorii, tribunale și curți de apel, fiind conduse de prim-procurori, iar Parchetul General de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție are în fruntea sa pe procurorul general. Totodată, parchetele militare sunt organizate și funcționează pe lângă fiecare instanță militară, în raport cu întinderea circumscripțiilor teritoriale ale instanței respective. Astfel, parchetele, militare de pe lângă tribunalele militare funcționează în municipiile: Bacău, Brașov, București, Cluj-Napoca, Constantă, Craiova, Iași, Oradea, Ploiești, Târgu-Mureș și Timișoara. Pe lângă tribunalul militar teritorial și Curtea Militară de Apel funcționează parchete militare ce au secții de urmărire penală și judiciare. În cadrul Parchetului General funcționează și secția parchetelor militare.
Ministerul Public trebuie să îndeplinească anumite atribuții, datorită faptului că, în activitatea judiciară apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.
Potrivit Legii nr. 304/2004, aceste atribuții sunt: efectuarea urmăririi penale și, după caz, supravegherea acesteia; în exercitarea acestor atribuții procurorii conduc și controlează activitatea de cercetare penală a poliției și a altor organe care sunt obligate să aducă la îndeplinire dispozițiile procurorului, în condițiile legii; sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale; exercitarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege; participarea, în condițiile legii, judecarea cauzelor de către instanțele judecătorești; exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege; supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii verificarea respectării legii la locurile de deținere preventivă, de executare a pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță; apărarea drepturilor și intereselor minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție; studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea și prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora.
Ca reprezentant calificat al statului, procurorul are atribuția funcțională de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală. În acest fel, el devine subiect activ al acțiunii penale în exercițiul căreia susține învinuirea persoanei trase Ia răspundere penală. Procurorul este titularul principal al funcției de învinuire în procesul nostru penal și dispune de multiple mijloace procesuale pentru îndeplinirea ei.
Potrivit Codului de procedură penală, procurorul are dreptul de a pune în mișcare acțiunea penală, de a o exercita, în care scop îndeplinește toate actele procesuale necesare, de la pornirea procesului penal și până la soluționarea definitivă a cauzei penale. Prin punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, procurorul face ca procesul penal, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, să continue, să treacă dintr-o fază procesuală în alta.
În îndeplinirea funcției de învinuire, atribuțiile procurorului, deși sunt în principiu aceleași pe întreg parcursul procesului penal, se realizează prin acte diferite, în raport de fiecare fază a procesului penal.
3. Partea vătămată ca subiect activ secundar al acțiunii penale
Ca regulă generală, tragerea la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea unor fapte penale se realizează din oficiu (art. 2 alin. 2 C. proc. Pen.). Procurorul este cel care, punând în mișcare acțiunea penală, pretinde tragerea la răspundere penală a inculpatului.
În cazul unor infracțiuni, persoana vătămată poate suferi prin fapta comisă o vătămare fizică, morală sau materială, în astfel de situații, persoana vătămată are posibilitatea să participe la desfășurarea procesului penal al cărui obiect îl formează raportul de conflict prin care i s-a produs vătămarea. Când folosește această posibilitate și declară că dorește să participe la procesul penal, ea dobândește calitatea le parte vătămată, de subiect procesual activ, putând să facă cereri, să solicite excepții sau să pună concluzii cu privire a latura penală a procesului penal. În felul acesta, partea vătămată, ca subiect activ secundar al acțiunii penale, alături le procuror, realizează atributele funcției de învinuire.
În sistemul Codului penal și al Codului de procedură penală, partea vătămată are drepturi depline în ce privește introducerea ori retragerea plângerii sau împăcarea cu învinuitul ori inculpatul, în cazurile în care legea condiționează; ă punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale de existența unei plângeri prealabile (art. 131 alin. 1, 3, 4 C. pen., art. 279, 280 și 479 C. proc. Pen.). În asemenea cazuri se face > derogare de la regula oficialității acțiunii penale și a procesului penal în ansamblul său, întrucât, potrivit acelorași reglementări (art. 131 alin. 2 și art. 132 C. pen., art. 10 alin. Lit. f) și h) C. proc. Pen.) persoana vătămată poate dispune le plângerea sa. Dispunerea poate îmbrăca forme deosebite lupă cum se referă la renunțarea la însuși dreptul la acțiuni#, enunțându-se la exercițiul acțiunii, prin retragerea plângerii, iertarea celor vinovați sau împăcarea cu aceștia.
Sunt însă și situații când, deși sunt comise aceleași infracțiuni pentru care legea condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de existența unei plângeri prealabile, nu se derogă totuși de la regula oficialității. Este cazul situațiilor în: are nu este necesară o plângere prealabilă dacă cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală putând fi pusă în mișcare și lin oficiu (art. 131 alin. 5 C. pen.).
Persoana vătămată prin infracțiune poate avea în procesul penal, atât calitatea de parte vătămată, cât și calitatea de parte civilă, dacă acțiunea civilă se exercită deodată cu cea penală (art. 15 alin. 3 C. proc. Pen.). De asemenea, persoana vătămată poate fi ascultată în calitate de martor dacă nu participă în cauză nici ca parte civilă și nici ca parte vătămată.
4. Alte organe și persoane ca subiecți ai acțiunii penale
Regulă generală este că acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită de către procuror ca reprezentant calificat al statului. În unele cazuri, persoana vătămată, ca substituit procesual, are inițiativa declanșării procesului penal prin introducerea plângerii prealabile. În asemenea situații, partea vătămată poate efectua unele acte procesuale în exercițiul acțiunii puse în mișcare la plângerea sa prealabilă.
Totuși, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, problema punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale și de către alte organe și persoane a fost discutată și reglementată juridic în mod diferit.
Potrivit legislației noastre penale și procesual penale în vigoare, subiecții activi ai acțiunii penale, sunt procurorul și, în unele situații, persoana vătămată. Există o singură excepție în care acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și exercitată, în condiții speciale, și de către instanța de judecată.
Legea penală, art. 5 alin. 2,171, 278, 337, 348 și 355 C. pen., cât și legea procesuală penală, art. 10 lit. f), 226 C. proc. Pen., impun condiții speciale pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în anumite cazuri. Este vorba de existența unor autorizări, încuviințări sau sesizări din partea unor persoane sau organe competente. Aceste persoane și organe nu sunt subiecți ai acțiunii penale, ci subiecți auxiliari ai procesului penal și deci nu au dreptul de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală. În aceste situații, acțiunea penală este pusă în mișcare și exercitată de către procuror după ce în prealabil a obținut autorizarea, încuviințarea sau sesizarea de cei în drept să o dea sau să o facă. Acestea nu sunt altceva decât niște impedimente privind punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale. Odată înlăturate, acțiunea penală iste liberă să fie pusă în mișcare și exercitată.
Așadar, reglementarea din Codul de procedură penală răspunde cerințelor formulate în documente de stat pentru organele judiciare în lupta lor dusă împotriva infracțiunilor, centru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și exercitată, în mod excepțional, și de către instanța de judecată.
Ca organ principal al activității procesual penale, instanța judecătorească, indiferent de gradul său, îndeplinește atribuirile funcției de soluționare, de rezolvare a cauzei penale cu: are a fost sesizată și s-a învestit. În majoritatea reglementărilor legislative predomină sistemul potrivit căruia în desfășurarea procesului penal funcțiile procesuale sunt îndeplinite de organe distincte; exercitarea funcției de învinuire este, de regulă, încredințată procurorului și uneori părții vătămate; îndeplinirea funcției de apărare revine în mod firesc inculpatului și apărătorului său, iar efectuarea funcției de soluționare a cauzei este dată în sarcina instanței de judecată.
Așadar, instanța de judecată este chemată să se pronunțe cu privire la vinovăția sau la nevinovăția celui supus judecății, pronunțând una din soluțiile prevăzute de lege.
În sistemul actualului Cod de procedură penală, funcțiile amintite se exercită distinct în cadrul procesului penal, dar conjugate în așa fel încât ele să ducă la aflarea adevărului și la justa soluționare a cauzei.
Deși instanța nici nu învinuiește și nici nu apără în cauza pe care o soluționează, potrivit legii este obligată să aibă rol activ și să asigure aflarea adevărului în cauza pe care o judecă (art. 3, 4 și 287 C. proc. Pen.). În baza acestei obligații, instanța trebuie să depună toate diligențele pentru stabilirea cât mai exactă a împrejurărilor în care s-a comis fapta, să se edifice pe deplin asupra personalității inculpatului. În acest scop ea administrează toate probele, indiferent că vin în apărarea sau în învinuirea inculpatului. S-ar părea că procedând așa, instanța își arogă atribuții ale celorlalte funcții. Este numai o aparență. În calitate de conducător al procesului, instanța trebuie să dispună pe cât posibil de toate datele, faptele și împrejurările legate de infracțiune și inculpat pentru a pronunța o soluție temeinică și legală.
Ele pot proveni de la inculpat, de la celelalte părți, de la procuror sau apărător, fie că au fost strânse și verificate de organul de urmărire penală, fie că sunt prezentate direct instanței de judecată.
Activitatea de judecată a instanței se limitează la fapta și la persoana arătate în actul de sesizare, iar în caz de extindere a procesului penal și la fapta și persoana la care s-a dispus extinderea (art. 317 C. proc. Pen.). Depășirea acestor limite este admisă tocmai în ideea unei juste soluționări a cauzei. Ea revine de regulă procurorului, întrucât el este subiectul activ al acțiunii penale.
Există însă situații în care legiuitorul a derogat de la acest principiu și a transmis instanței dreptul de a promova și exercită acțiunea penală; astfel, este cazul extinderii penale când pe parcursul judecății se descoperă că inculpatul a săvârșit și alte acte materiale care intră în conținutul aceleiași infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată.
De asemenea, este și cazul în care, pe parcursul judecății, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârșirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, în legătură cu infracțiunea pentru care este trimis în judecată și procurorul nu participă la judecată (art. 336 alin. 2 C. proc. Pen.), în această situație instanța, din oficiu, extinde procesul penal și procedează fie la judecarea cauzei, fie la trimiterea ei la procuror (art. 336 alin. 2, raportat la art. 336 alin. 1 lit. a) și b) C. proc. Pen.).
Extinzând procesul penal la noua faptă, pentru a proceda la judecarea ei, trebuie ca mai întâi să pună în mișcare acțiunea penală și apoi să se autosesizeze. Instanța are și alternativa trimiterii cauzei la procuror, potrivit dispozițiilor art. 336 alin. 2 C. proc. Pen.
C.Subiecții pasivi ai acțiunii penale
Nu orice faptă antisocială este considerată și infracțiune, ci numai cele care prezintă un grad de pericol mai mare, când sunt comise cu vinovăție și dacă sunt prevăzute de legea penală (art. 17 C. pen.).
Asemenea fapte nu pot fi considerate infracțiuni dacă sunt comise de oameni lipsiți de deplinătatea sau maturitatea facultăților mintale (art. 48, art. 49 alin. 1 și art. 50 C. pen.), fiindcă aceștia nu-și pot da seama de natura faptei pe care o comit, fapta infracțională, fiind un act de conștiință și de voință, nu poate fi comisă decât de persoane fizice responsabile și care au acționat cu vinovăție. Așadar, faptele comise de iresponsabili sau de animale nu au caracterele fapte penale, aceasta chiar dacă fapta comisă este socialmente periculoasă și deosebit de gravă, fiindcă ea nu este urmarea unei acțiuni conștiente.
O problemă tratată în doctrină, și care a fost rezolvată diferit pe planul reglementărilor juridice, a fost cea a răspunderii, din punct de vedere penal, a unor colectivități constituite ca persoane juridice.
Dominantă este concepția potrivit căreia răspunderea penală este personală. Chiar atunci când la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală au participat mai multe persoane, răspunderea este tot personală.
Pentru a răspunde penal, persoana fizică trebuie să fie în «depline facultăți mintale, să fi împlinit o anumită vârstă (14 ani cel puțin) și să fi comis cu vinovăție o faptă prevăzută de legea penală. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 17 alin. 2 C. pen.). Sancțiunea penală este personală, ca și fapta comisă pentru care se aplică.
1. Participanții ca subiecți pasivi ai acțiunii penale
Infracțiunea poate fi rezultatul acțiunii sau inacțiunii unui singur infractor sau rezultatul cooperării mai multor infractori. Unele infracțiuni, prin natura lor, nu pot fi comise decât de două sau mai multe persoane (incest etc.), altele sunt rezultatul unui acord între două sau mai multe persoane.
În termeni generali, participația penală este o conlucrare dintre mai multe persoane (un număr mai mare decât cel necesar în raport cu natura faptei comise) la realizarea unei fapte prevăzute de legea penală. Desigur, pentru existența participației trebuie să se constate săvârșirea în cooperare – de către două sau mai multe persoane, care în ansamblu sau o parte dintre ei au lucrat cu vinovăție – a unei fapte prevăzute de legea penală.
Contribuția participanților la săvârșirea infracțiunii poate fi diferită. Unii realizează în mod nemijlocit activitatea fizică, materială (coautorii), alții determină cu intenție pe alte persoane să comită fapta (instigatorii) și în fine, alții ajută în orice mod la săvârșirea ei (complicii). Ajutorul acestora din urmă poate fi să fie în legătură cu actele de executare sau cu cele de determinare la comiterea acelei fapte.
2. Tăinuitorii și favorizatorii ca subiecți pasivi ai acțiunii
Penale
Tăinuirea și favorizarea sunt infracțiuni de sine stătătoare. Nu trebuie să se confunde aceste infracțiuni cu promisiunea de a tăinui sau de a favoriza, făcută înainte sau în timpul săvârșirii unei infracțiuni, caz în care făptuitorii sunt considerați participanți și deci subiecți pasivi ai acțiunii penale privitoare la infracțiunea respectivă. În consecință, tăinuitorul și favorizatorul sunt subiecți activi ai infracțiunilor de tăinuire și favorizare. Ei nu au calitate de participanți la infracțiunea pentru care au tăinuit ori favorizat, ci sunt autori distincți ai unor infracțiuni distincte. Drept urmare, acțiunea penală îndreptată împotriva participanților este distinctă de cea îndreptată împotriva tăinuitorului sau favorizatorului. Tăinuitorul este subiect pasiv al acțiunii penale în cazul infracțiunii de tăinuire, iar favorizatorul este subiect pasiv în acțiunea penală pentru infracțiunea de favorizare.
Punerea în mișcare, exercitarea și soluționarea acțiunii penale pentru cele două infracțiuni, nu prezintă particularități, în desfășurarea procesului penal însă, infracțiunile de tăinuire și favorizare sunt conexe și corelative cu infracțiunile la care s-a tăinuit ori s-a favorizat. De aceea, urmărirea și judecarea cauzelor privitoare la aceste infracțiuni trebuie să se facă, când este posibil, cu respectarea dispozițiilor prevăzute în art. 35 C. proc. Pen., combinate cu cele din art. 281 și 478 C. proc. Pen. Totodată, în soluționarea acelorași cauze trebuie să se aibă în vedere că atunci când, datorită unor cauze de inaptitudine funcțională a acțiunii penale, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală sau instanța de judecată pronunță achitarea pentru fapta la care s-a tăinuit ori favorizat, aceeași soluție se impune și pentru tăinuitor și favorizator.
3. Subiecții pasivi ai acțiunii penale în cazul măsurilor educative și a măsurilor de siguranță
În cadrul sancțiunilor de drept penal, pentru anumite categorii de persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, s-a creat fie un regim special de sancționare, fie „un cadru complementar de măsuri de constrângere cu caracter pur preventiv". Destinatarii acestora sunt minorii care răspund penal (14-16 ani dacă au lucrat cu discernământ și cei între 16-18 ani), precum și persoanele care au comis lapte prevăzute de legea penală, dacă se constată existența vreuneia din stările de pericol prevăzute de aceeași lege. Atât măsurile educative, cât și măsurile de siguranță se iau pe cale procesuală, ele fiind consecințe ale răspunderii penale.
Așadar, subiecții pasivi ai acțiunii penale, pentru luarea măsurilor educative, sunt minorii care răspund penal de faptele comise, iar pentru măsurile de siguranță, persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, în condițiile vreunei stări de pericol.
Acțiunea penală, în cazul minorilor, poate să urmărească aplicarea uneia din măsurile prevăzute în art. 101 C. pen.: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un institut special de reeducare, internarea într-un institut medical educativ. Măsurile de siguranță prevăzute în art. 112 C. pen., precum consecințe ale tragerii la răspundere penală, pot fi luate în mod distinct de sancțiunea penală sau împreună cu aceasta. Excepție face cazul măsurii de siguranță de la art. 112 lit. d) care se dispune alături de o sancțiune penală.
D. Unitatea și pluralitatea de subiecți activi și pasivi ai acțiunii penale
1. Acțiunea penală cu subiect procesual activ unic și acțiunea penală cu pluralitate de subiecți procesuali activi
Acțiunea penală poate avea unul sau mai mulți subiecți activi. Procesual, atât acțiunea penală cu un singur subiect activ, cât și cea cu pluralitate de subiecți activi sunt supuse acelorași reguli generale care reglementează punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale.
Totuși, acțiunea penală cu pluralitate de subiecți activi prezintă anumite particularități.
De regulă, acțiunea penală are un singur subiect activ, statul, dar el o pune în mișcare și o exercită prin reprezentantul său calificat. Având atributul de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală, în calitate de reprezentant al statului, el devine subiectul activ al acesteia.
Se pune problema dacă aceeași acțiune penală poate fi pusă în mișcare și exercitată de către mai mulți procurori și dacă în acest caz avem sau nu o pluralitate de subiecți activi ai acțiunii penale.
S-ar părea că se poate răspunde și afirmativ și negativ. Răspunsul afirmativ se referă la faptul că în cadrul aceleiași acțiuni pot să intervină mai mulți procurori; unul să pună în mișcare acțiunea penală, altul să realizeze elemente de susținere a ei, altul să pună concluzii în fața instanței și, în fine, un altul să exercite căile de atac împotriva hotărârii prin care s-a rezolvat cauza penală respectivă.
Aceasta nu înseamnă însă că acțiunea penală are o pluralitate de subiecți activi și de aici începe și răspunsul negativ la problema pusă, răspuns care este considerat corect.
Chiar dacă în exercițiul acțiunii penale au intervenit mai mulți procurori, subiectul activ rămâne tot unic, având în vedere că procurorii se pot înlocui oricând în cadrul aceleiași cauze penale, potrivit organizării ierarhice și indivizibile a procuraturii ca organ. Atributul de punere în mișcare și de exercitare a acțiunii penale aparține procuraturii ca organ al statului, ca delegat al societății și nu unui procuror anume. Pluralitatea în asemenea cazuri este numai aparentă.
Există însă și situații în care acțiunea penală poate avea mai mulți subiecți activi, de pildă, când prin fapta comisă și prevăzută de legea penală s-au produs vătămări mai multor persoane și acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă. În asemenea cazuri, particularitățile acțiunii sunt atât de drept penal, cât și de drept procesual penal.
Fiind săvârșită o singură infracțiune (indivizibilitatea infracțiunii – indivizibilitatea acțiunii) există un singur drept la acțiune penală. Consecințele răspunderii penale sunt însă influențate de existența mai multor persoane vătămate (individualizarea pedepsei, cuantumul despăgubirilor civile, calculul cheltuielilor judiciare).
Pe planul dreptului procesual se ridică mai multe probleme. Astfel, oricare persoană vătămată poate introduce plângere prealabilă, făcând posibilă punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, independent de voința celorlalte persoane. Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale se fac tot de către procuror la plângerea prealabilă a unei singure persoane sau a tuturor persoanelor vătămate, deodată. În acest caz, statul este subiectul activ principal al acțiunii penale, iar partea vătămată sau părțile vătămate sunt subiecți activi secundari. Ca subiecți procesuali activi ai acestei acțiuni apar procurorul, ca reprezentant al statului, ca subiect calificat, și partea vătămată ca substituit procesual.
Tragerea la răspundere penală se produce pentru toți făptuitorii, chiar dacă plângerea prealabilă a fost făcută sau se menține de o singură persoană vătămată (indivizibilitatea activă). De asemenea, tragerea la răspundere penală, și deci acțiunea penală privește pe toți participanții la comiterea infracțiunii, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține cu privire numai la unul dintre ei (indivizibilitatea pasivă).
Efectele unei astfel de cauze se pot întinde și cu privire la regulile de competență, mai ales atunci când există situații de conexiune sau de indivizibilitate între infracțiunile arătate în
Art. 279 C. proc. Pen., pe de o parte și între acestea și celelalte infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, pe de altă parte. Asemenea particularități pot să apară și în cazurile de concurs de infracțiuni, de conexitate și indivizibilitate, când unele dintre infracțiuni sunt supuse procedurii speciale de urmărire și judecată. Ele se rezolvă fie după procedură specială, acolo unde este posibil, fie după regulile generale de competență (art. 478 C. proc. Pen. combinat cu art. 35 C. proc. Pen.).
Particularitățile respective se întind și asupra exercitării >i soluționării acțiunii. Astfel, este suficient, de exemplu, ca învinuirea să fie susținută de o singură parte vătămată, sau introducerea recursului să fie îndeplinită de către o singură parte vătămată, pentru ca acțiunea să fie exercitată și procesul penal să-și urmeze cursul.
În ce privește soluționarea, efectele pot fi în legătură cu retragerea plângerii, împăcarea părților, individualizarea pedepsei, solidaritatea răspunderii pentru pagubele produse prin infracțiune și pentru cheltuielile judiciare. Așa, de exemplu, retragerea plângerii, pentru a putea să ducă la înlăturarea răspunderii penale și deci pentru a se înlătura aptitudinea funcțională a acțiunii penale, trebuie să fie voința tuturor părților vătămate. Astfel, acțiunea penală, după cum s-a arătat, își continuă cursul. Există, este adevărat, instituția împăcării care poate opera în personal, în cazul în care una dintre părțile vătămate ajunge la acest rezultat cu inculpatul. Atât retragerea plângerii, cât și împăcarea părților vor produce efecte și asupra laturii civile, dacă există și o acțiune civilă exercitată, precum și asupra cheltuielilor judiciare.
D. Acțiunea penală cu subiect pasiv unic și acțiunea penală cu pluralitate de subiecți pasivi
Acțiunea penală poate fi îndreptată împotriva unui singur făptuitor sau a mai multora, după cum infracțiunea a fost săvârșită de un singur infractor sau de o pluralitate de infractori.
Structural, atât acțiunea penală cu subiect pasiv unic, cât și acțiunea cu pluralitate de subiecți pasivi au aceiași factori (temei, obiect, subiecți, aptitudine funcțională) și se folosesc după aceleași reguli procesuale. Ele prezintă însă unele particularități ce le diferențiază.
Acțiunea penală cu subiect pasiv unic nu prezintă desigur complexitatea unei acțiuni penale cu pluralitate de subiecți pasivi.
Organul de urmărire penală, de îndată ce a luat cunoștință că a fost săvârșită o infracțiune, pornește procesul penal, deci începe urmărirea penală, ca efect al folosirii în rem a acțiunii penale. Când cercetarea penală, începută în temeiul acțiunii penale folosite cu privire la faptă, a avut ca rezultat aflarea făptuitorului, această persoană, față de care se efectuează urmărirea penală, se numește învinuit, respectiv, subiect al activității procesuale (art. 229 C. proc. Pen.).
Din momentul în care se cunoaște cine a săvârșit fapta penală și sunt suficiente temeiuri ca acea persoană să fie trasă la răspundere penală (art. 234 C. proc. Pen.) acțiunea penală se pune în mișcare (edițio actionis) de către procuror (art. 235 C. proc. Pen.) sau instanța de judecată (art. 232 și art. 336 alin. 2 C. proc. Pen.). Odată cu punerea în mișcare a acțiunii penale (folosirea în personam) făptuitorul devine inculpat în cauza penală respectivă (art. 23 C. proc. Pen.). După acest moment situația învinuitului de până atunci se agravează, el devine parte în procesul penal, respectiv, devine subiect principal al raportului procesual penal. În această nouă calitate drepturile și obligațiile sale se amplifică, iar calitatea rămâne aceeași până la rezolvarea acțiunii penale de către instanța de judecată. Inculpatul, ca subiect procesual principal, esențial și necesar al raportului procesual penal, poate fi, totodată, subiect principal și în cadrul raportului procesual civil, dacă acțiunea civilă este alăturată celei penale și se soluționează deodată în cadrul procesului penal.
În calitatea sa de parte în proces, de subiect principal al raportului procesual, inculpatul este tras la răspundere penală pentru infracțiunea comisă, și, eventual, la răspundere civilă pentru pagubele produse prin infracțiune. El este obligat a se supune măsurilor procesuale de coercițiune, a răspunde tuturor chemărilor adresate de către organele judiciare. În același timp are o serie de facultăți procesuale pentru a-și apăra interesele sale.
În cazul acțiunii penale cu subiect pasiv unic, acesta trebuie să fie determinat la punerea în mișcare a acțiunii, în timp ce în cazul acțiunii penale cu pluralitate de subiecți pasivi este suficient să fie determinat unul din făptuitori pentru a putea fi pusă în mișcare.
Determinarea celorlalți participanți rămâne să fie efectuată pe parcursul urmăririi penale și uneori chiar în faza de judecată. Aceasta se poate face pe calea extinderii cercetării penale sau a procesului penal și asupra acestora (art. 238 și 337 C. proc. Pen.).
Acțiunea penală cu pluralitate de subiecți pasivi prezintă și alte particularități în ce privește punerea în mișcare a acțiunii penale, precum și în legătură cu regulile de competență (fie materială, dar mai ales personală), cu indivizibilitatea activă sau pasivă în desfășurarea procesului penal, cu stingerea și soluționarea acțiunii penale, cu solidaritatea răspunderii pentru prejudiciile materiale produse prin infracțiune, cât și cu cheltuielile judiciare.
Astfel, în ce privește punerea în mișcare a acțiunii penale trebuie observată unitatea acțiunii penale pe planul dreptului penal material și unitatea sau pluralitatea pe planul dreptului procesual. Unității materiale a acțiunii penale îi poate corespunde o unitate sau o pluralitate de acțiuni în sens procesual. Regula este că participanții sunt urmăriți și judecați în fața acelorași organe judiciare. Sunt însă cazuri când participanții nu pot fi urmăriți și judecați deodată, ci separat (fie că n-au fost descoperiți la data când s-a realizat urmărirea și judecata unora, fie că pentru unii dintre ei s-a suspendat procesul penal, ceilalți fiind judecați separat etc.). Apoi, se poate întâmpla ca pentru unii dintre ei punerea în mișcare a acțiunii penale să fie supusă unei condiții peste care nu se poate trece, cum ar fi o autorizare (art. 5 alin. 2 C. pen.), sesizare specială (art. 278, 337, 348, 355 C. pen.) sau o plângere prealabilă (art. 131 alin. 1-4 C. pen., combinat cu art. 279 C. proc. Pen.). În asemenea cazuri, procesual, pot fi exercitate mai multe acțiuni însă în baza aceluiași drept la acțiune.
Se poate întâmpla ca unul din făptuitori să posede o calitate specială (militar, judecător, procuror etc.), fapt ce atrage competența de urmărire și de judecată a unui anumit organ judiciar pentru întreaga cauză. Tot aici se poate că pe lângă competența personală să se ivească și probleme de competență materială, în sensul că sunt mai multe fapte comise, fie în situația de indivizibilitate sau conexitate și disjungerea nu este posibilă, caz în care se aplică regulile de competență de la conexitate și indivizibilitate (art. 35 C. proc. Pen.).
De asemenea, dacă este comisă o infracțiune pentru care se cere o plângere prealabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, introducerea acesteia se referă la toți făptuitorii, întrucât efectele sale privesc fapta și nu numărul de făptuitori. Și aici este suficient să fie determinat unul sau mai mulți făptuitori pentru ca acțiunea penală să fie considerată valabil pusă în mișcare față de toți participanții.
În ce privește soluționarea acțiunii se pot ivi o multitudine de probleme referitoare mai ales la circumstanțele reale și personale. Primele privesc fapta, și deci au efect asupra tuturor participanților, celelalte operează în legătură cu fiecare participant în parte. De aici și soluții diferite pentru subiecții pasivi ai acțiunii penale.
Astfel, o circumstanță care agravează fapta, fie că este cazul unei condiții de timp, loc, modalitate de comitere, împrejurări sau urmările produse, ea se răsfrânge asupra tuturor participanților. Din contră, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, privitoare la iresponsabilitate sau minoritate, este operantă numai față de subiectul pasiv care se află într-o atare situație.
În cazul plângerii prealabile se poate întâmpla să fie retrasă plângerea de către partea vătămată, această retragere profită tuturor subiecților pasivi; partea vătămată poate însă se împace cu unul sau cu o parte din subiecții pasivi ai acțiunii penale, iar cu ceilalți nu. În ceea ce privește răspunderea civilă, potrivit principiului solidarității, aceasta se rezolvă avându-se în vedere dispozițiile Codului de procedură penală (art. 14-21) cu privire la exercitarea acțiunii penale în cadrul procesului penal, iar în ceea ce privește suportarea cheltuielilor judiciare, sunt aplicabile dispozițiile art. 189-193 C. proc. Pen. Se pot ivi și ipoteze care să privească extinderea acțiunii penale sau a procesului penal, restituirea cauzei la procuror, ori disjungerea ei etc.
2.4. Aptitudinea funcțională a acțiunii penale
Ca orice acțiune judiciară, și acțiunea penală, pentru a-și realiza efectul său dinamizant al activității procesuale, trebuie să aibă aptitudine funcțională, să fie deci aptă de a fi pusă în mișcare și de a fi exercitată.
Există însă situații în care legea exclude sau înlătură aptitudinea funcțională a acțiunii penale. Asemenea situații pot fi cunoscute înainte de începerea procesului penal sau după ce acesta a început. Și într-un caz și în celălalt, acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau exercitată, deoarece este lipsită de aptitudine funcțională. Corespunzător, nici activitatea procesuală nu poate începe, iar dacă a început nu poate continua, întrucât lipsește factorul dinamizant.
Măsurile educative și cele de siguranță fiind consecințe ale săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, este firesc ca tragerea la răspundere penală care constituie obiectul acțiunii penale, să se refere la toate consecințele juridice ale unor astfel de fapte. De aceea, formularea din alin. I al art. 9 din actualul Cod de procedură penală se corelează – atât ca formă, cât și în conținut – cu dispozițiile legale penale amintite mai sus. În consecință, efectiva tragere la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiuni poate conduce, în raport cu adevărul stabilit, fie la aplicarea unei sancțiuni penale, fie la luarea unei măsuri educative sau de siguranță, împreună ori separat, fie la înlăturarea oricărei sancțiuni potrivit dispozițiilor din art. 10 și 11 C. proc. Pen.
2.5. Acțiunea penală este specifică procesului penal
Pornind de la obiectul acțiunii penale și având în vedere că sancțiunile de drept penal sunt învestite cu forța coercitivă a statului, aplicarea sau luarea acestora se face numai de către anumite organe strict determinate de lege și după anumite forme procesuale. Sancțiunile de drept penal nu pot fi dispuse decât de către organele judiciare. Astfel, în timp ce sancțiunile penale (pedepsele) sunt aplicate numai de către instanțele judecătorești, unele sancțiuni de drept penal (ca de exemplu, măsurile de siguranță) pot fi dispuse în mod provizoriu și de către procuror sau organele de cercetare penală. Atât unele, cât și celelalte se iau însă numai în cadrul procesului penal, întrucât ele sunt incidente fie în prezența săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, fie în cazul unui pericol pe care îl prezintă asemenea fapte, raportat la persoana celui care le-a săvârșit. Drept urmare, acțiunea penală este specifică procesului penal. Ea nu poate fi pusă în mișcare și exercitată decât în cadrul procesului penal. Activitatea provocată de punerea în mișcare a acțiunii penale este progresivă și se compune dintr-o serie de acte (procesuale și procedurale) îndeplinite de organele judiciare (în sens larg) de părțile și persoanele care participă în cauza penală, în scopul lămuririi acesteia, sub toate aspectele.
Procesul penal este, așadar, activitatea complexă și multilaterală, reglementată de lege, desfășurată de către organele judiciare atât înainte, cât și după punerea în mișcare a acțiunii penale, în vederea constatării la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, în așa fel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Realizarea acestei activități complexe trebuie să contribuie la prevenirea de noi infracțiuni, la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor și a regulilor de conviețuire socială.
Prin urmare, procesul penal constituie cadrul legal de punere în mișcare, de exercitare și de soluționare a acțiunii penale. Actualul Cod de procedură penală (art. 9 alin. 3) menționează în mod explicit faptul că acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal.
Raportul dintre acțiunea penală și procesul penal.
Fată de cele arătate mai sus nu înseamnă că acțiunea renală, în accepțiunea procesuală, se identifică cu procesul penal. Obiectul, scopul și funcțiunea procesului penal diferă ie obiectul, scopul și funcțiunea acțiunii penale.
Procesul penal în ansamblul său urmărește să rezolve: conflictul de drept penal și, uneori, și conflictul de drept civil, aduse în fața organelor judiciare prin intermediul acțiunilor penală și civilă.
Procesul penal poate fi început prin folosirea în rem a acțiunii penale, deoarece pornirea acestuia se face cu privire la apta săvârșită și prevăzută de legea penală. Așii bunăoară, în: azul unui act de diversiune, fapta există, procesul penal poate fii pornit, prin folosirea în rem a acțiunii penale, în vederea strângerii probelor necesare cu privire la existența infracțiunii, a identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să e dispună trimiterea în judecată (art. 200 C. proc. Pen.).
Acțiunea penală nu poate fi folosită în personam fără determinarea concretă a făptuitorului, întrucât răspunderea penală este personală.
Folosirea în personam a acțiunii penale este un alt moment în desfășurarea procesului penal care duce la amplificarea acestuia, la dinamizarea lui. Uneori, în practică, momentul pornirii procesului penal coincide cu folosirea în personam a acțiunii penale (în cazul unor infracțiuni pentru care legea condiționează începerea procesului penal de existența plângerii prealabile, în cazul unor autorizări sau sesizări speciale etc.). Legea procesuală nu obligă existența acestei coincidențe. În sistemul actualului Cod de procedură penală procesul penal poate fi realizat, până la terminarea primei sale faze, fără ca acțiunea penală să fie folosită în personam, chiar și în cazurile în care făptuitorul este cunoscut.
Întreaga desfășurare a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei penale, este determinată și orientată însă de aptitudinea funcțională a acțiunii penale. Această interdependență este mai pregnantă în momentele principale ale procesului penal, ca: pornirea și încetarea acestuia, trimiterea în judecată, desfășurarea judecății, folosirea căilor de atac și altele.
În cadrul raportului dintre acțiunea penală și procesual penal reținem și faptul că procesul penal poate să continue în condițiile prevăzute de lege, chiar dacă aptitudinea funcțională a acțiunii penale a încetat (art. 13 C. proc. Pen.). Această continuare poate fi solicitată de către învinuit sau de către inculpat în orice fază procesuală, în cazurile de amnistie, de prescripție ori de retragere a plângerii prealabile. Prin contraacțiunea sa, învinuitul sau inculpatul face să se dinamizeze procesul penal, chiar dacă acțiunea penală s-a stins, în scopul de a se constata dacă a existat sau nu fapta ce i s-a imputat și dacă a fost sau nu vinovat de săvârșirea ei. Uneori, procesul penal poate fi continuat fără ca acțiunea penală să mai fie exercitată de către subiecții activi. Așa se întâmplă, de exemplu, în cazul în care soluția primei instanțe este atacată cu recurs numai de către inculpat. Prin folosirea de către inculpat, fie personal, fie prin apărătorul său, a căilor de atac, se dinamizează activitatea procesuală ca efect al folosirii contraacțiunii împotriva acțiunii de tragere a sa la răspundere penală.
De aceea, potrivit actualului Cod de procedură penală, alături de acțiunea penală și contraacțiunea contribuie la propulsarea procesului penal. Confruntarea dintre cele două acțiuni se materializează procesual în funcțiile fundamentale ce se realizează în cadrul procesului penal, funcția de învinuire și cea de apărare, confruntare ce dinamizează activitatea procesuală până la rezolvarea definitivă a unei cauze cu care a fost sesizat și s-a învestit un organ judiciar.
2.7. Unitatea și pluralitatea de acțiuni penale
Indiferent de dreptul încălcat, reintegrarea să se realizează procesual, invariabil, pe calea unei acțiuni. Natura faptei comise determină însă și natura dreptului la acțiune. Astfel, dacă prin fapta săvârșită s-a adus atingere mai multor norme juridice, care prevăd sancțiuni distincte, devin exercitabile mai multe acțiuni. Fiecare dintre ele poate avea, sub aspect substanțial, un obiect distinct, respectiv, tragerea la răspundere penală, tragerea la răspundere civilă, tragerea la răspundere disciplinară, tragerea la răspundere administrativă etc. De regulă, fiecărui gen de acțiune îi corespunde și o jurisdicție proprie, în cadrul căreia, procesual, se realizează obiectul său (jurisdicția penală, civilă, disciplinară ori administrativii), în mod excepțional, un drept încălcat poate fi reintegrat, în mod alternativ, de jurisdicții diferite, dar în baza uneia și aceleiași acțiuni; exemplul tipic îl poate constitui repararea unui prejudiciu cauzat prin infracțiune care se poate realiza, fie pe calea unei acțiuni civile, exercitate în cadrul procesului penal, fie pe calea procesului civil, fie chiar pe calea unei proceduri administrative. De aici nu se poate trage concluzia că ar exista trei acțiuni civile pentru protecția aceluiași drept, ci una
Singură, dar există trei căi prin care, procesual, poate fi exercitată această acțiune.
Unitatea și pluralitatea de acțiuni penale se referă însă la același gen de acțiune privită sub aspect substanțial și procesual.
A) Sub aspect substanțial
Legea penală, apărând pe plan juridic o serie de relații ce se stabilesc în legătură cu anumite valori sociale, ocrotește implicit o multitudine de drepturi. În dreptul penal, partea specială, se arată ce fapte constituie infracțiuni și care sunt consecințele în cazul comiterii lor, deci în ce constă răspunderea penală. Tragerea la răspundere penală, se realizează procesual pe calea acțiunii penale. Din încălcarea fiecărei norme penale de incriminare rezultă un raport juridic, căruia îi corespunde dreptul la o acțiune penală.
Ceea ce înseamnă că, pentru fiecare infracțiune comisă de același autor, există și un drept distinct la acțiune penală. Așa, de exemplu, o persoană a comis o infracțiune de lovire și la scurt timp și o infracțiune de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice.
Sunt atinse două valori sociale, sunt comise două fapte cu obiect juridic distinct. Pentru fiecare dintre ele există, distinct, dreptul la acțiunea penală.
Dacă prin aceeași faptă, făptuitorul încalcă mai multe dispoziții ale legii penale, fiecare dintre ele constituind infracțiuni distincte, sub aspect substanțial, vor exista atâtea drepturi la acțiunea penală câte infracțiuni s-au comis (cazul concursului de infracțiuni). Va fi deci o pluralitate de acțiuni.
Tot pluralitate de acțiuni penale va fi și în cazul în care prin aceeași faptă săvârșită s-au cauzat prejudicii mai multor persoane. Fiecare dintre persoanele prejudiciate are dreptul la o acțiune penală distinctă, drept pe care îl poate valorifica independent de celelalte persoane prejudiciate.
În cazul participației penale, dacă s-a săvârșit o singură infracțiune, substanțial, va exista un singur drept la acțiunea penală.
B) Sub aspect procesual
Când există un singur făptuitor și o singură faptă ilicită, și procesual va exista o singură acțiune. Dacă există două valori sociale atinse, și deci două încălcări ale legii penale, dar un singur făptuitor, acțiunile penale privind aceste încălcări pot fi exercitate procesual prin aceeași acțiune cu obiect complex, și anume: tragerea la răspundere penală pentru două infracțiuni, această acțiune este unitară. Faptul că procesual infracțiuni diferite fac obiectul unei singure acțiuni în sens procesual, nu înseamnă că acele fapte nu ar fi putut fi urmărite și prin acțiuni în sens procesual deosebite.
Dacă prin aceeași faptă s-au cauzat prejudicii mai multor persoane, fiecare dintre ele are dreptul distinct de a folosi acțiunea penală prin tragerea la răspundere penală, putând exista, sub aspect procesual, atâtea acțiuni câte persoane prejudiciate sunt. Acțiunile lor procesuale însă pot fi conexate în cadrul aceluiași proces penal.
Când fapta ilicită a fost săvârșită de către mai multe persoane, procesual va exista o singură acțiune dacă toți făptuitorii sunt urmăriți deodată. Dacă aceștia sunt descoperiți succesiv și urmăriți separat, acțiunea penală în accepțiunea sa substanțială își va păstra unitatea, dar procesual vor exista mai multe acțiuni.
În cazul pluralității de fapte ilicite și pluralității de făptuitori, vor exista, sub aspect substanțial, atâtea drepturi acțiune câte infracțiuni există. Procesual însă faptele și făptuitorii pot fi urmăriți, fie prin folosirea distinctă a acțiunilor penale, dar conexate în cadrul aceluiași proces penal, după cum pot fi urmăriți separat pentru fiecare infracțiune comisă, în procese diferite.
Așadar, unitatea și pluralitatea de acțiuni penale, atât sub aspect substanțial, cât și sub aspect procesual, depind de fapta sau faptele ilicite, de persoană sau persoanele care le-au
Comis, uneori de persoanele împotriva cărora s-au îndreptat faptele săvârșite, precum și de posibilitatea de descoperire și de urmărire a tuturor făptuitorilor deodată.
În fine, pluralitatea de acțiuni, sub aspect procesual, nu se confundă cu pluralitatea de cereri care poate interveni în sfera dreptului procesual penal. (De exemplu, cererea de recunoaștere a unei hotărâri străine, cererea de admitere a extrădării, cererea de reabilitare etc.). Aceste cereri nu sunt acțiuni, ci consecințe procesuale ale unei acțiuni penale preexistente. Pluralitatea explică practic posibilitatea conexării și disjungerii cauzelor penale.
Expunerile de mai sus pun în evidență faptul că unitatea și pluralitatea de acțiuni penale nu se confundă nici cu dreptul la acțiune (acțiunea, sub aspectul material), nici cu folosința acestui drept (acțiunea, sub aspectul procesual); în caz de pluralitate de infracțiuni, acțiunea în accepțiunea materială este totdeauna plurală (mai multe drepturi la acțiune), pe când acțiunea, în accepțiunea procesuală, poate fi unică (dar cu obiect plural) sau plurală.
Față de explicațiile de până acum și, ținând seama de obiectul acțiunii penale și de trăsăturile sale caracteristice, această acțiune poate fi ușor deosebită de orice altă acțiune și, în primul rând, de cea civilă.
2.8. Acțiunea civilă alăturată acțiunii penale
Când prin comiterea infracțiunii se produc și anumite pagube materiale se dă naștere și unui raport juridic de drept civil, în baza căruia persoana dăunată poate pretinde repararea pagubei. Asemenea pretenții se realizează tot pe calea unei acțiuni judiciare, dar care are de obiect, sub aspect substanțial, exercitarea dreptului de a reclama tragerea la răspunderea civilă. De aici și denumirea ei de acțiune civilă. Această acțiune nu este specifică procesului penal, ci procesului civil. În anumite cazuri determinate, ea poate fi alăturată acțiunii penale și exercitată deodată în cadrul procesului penal. Desigur, nu toate faptele prevăzute de legea penală pot avea ca urmare producerea unor pagube materiale. Sunt unele însă care, de regulă, produc asemenea urmări, întrucât activitatea fizică, materială a făptuitorului se îndreaptă tocmai împotriva unor bunuri, lezând relațiile sociale cu privire la acestea. Așa sunt, spre exemplu, trădarea prin ajutorarea inamicului, actele de diversiune, sabotajul, subminarea economiei naționale, compromiterea unor interese de stat, divulgarea secretului care periclitează securitatea statului, infracțiunile contra avutului personal sau particular, infracțiunile contra avutului obștesc și altele.
Pagubele materiale produse prin fapte, altele decât cele prevăzute de legea penală, sunt, de asemenea, recuperabile pe calea unei acțiuni civile, dar această acțiune civilă nu poate fi adusă în fața instanțelor penale. În consecință, în procesul penal, după legislația noastră procesual penală în vigoare, poate fi exercitată numai acțiunea civilă prin care se tinde să se recupereze pagubele produse prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Persoana vătămată poate să-și aleagă desigur calea unei acțiuni separate, nefiind ținută să-și alăture acțiunea sa civilă celei penale.
CAPITOLUL III. MOMENTELE DESFĂȘURĂRII ACȚIUNII PENALE
3.1 Punerea în mișcare a acțiunii penale
În legătură cu punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale în concepția juridică modernă s-au cristalizat două sisteme bazate pe ceea ce în doctrină este cunoscut în materie fie prin principiul legalității, fie cel al oportunității.
Principiul legalității exercitării acțiunii este mai vechi și s-a consacrat însă de începutul sec. al XIX-lea. Inițial, ideea dominantă a fost că principiul legalității obligă Ministerul Public de a pune în mișcare și exercită acțiunea penală de: ațe ori s-a comis o infracțiune. Ministerul Public nu se poate substitui justiției, numai judecătorul având dreptul de a aprecia dacă, față de condițiile concrete ale faptei săvârșite făptuitorul urmează să fie tras la răspundere penală.
Rigiditatea de concepții și cazurile întâlnite în practica judiciară care au determinat uneori luări de poziții nu numai în partea specialiștilor, dar chiar a opiniei publice, au dus la apariția sistemului opus, care consacră procesul oportunității exercitării acțiunii penale.
Procesul oportunității este de dată mai recentă și intenționează să elimine neajunsurile principiului legalității, îndeosebi în ceea ce privește poziția generală, abstractă și de ansamblu în care evaluarea concretă a faptei nu este posibilă, intervenția într-un anumit sens fiind obligatorie de câte ori s-a încălcat formal legea.
În doctrină s-a arătat că în sistemul oportunității membrii parchetului sunt primii magistrați ai cauzei și trebuie să aibă dreptul de a aprecia în deplină cunoștință consecințele atitudinii lor în legătură cu punerea în mișcare a acțiunii penale. S-a mai adăugat că în acest sistem procurorul are un discret drept de a ierta, pe care judecătorul nu îl are.
Principala critică care se aduce este arbitrari care uneori ar putea fi excesiv și ar deturna actul de justiție de la scopurile sale. Ținându-se seama de aceste luări de poziție, principiul oportunității nu se manifestă în mod total în nicio legislație, admițându-se, de regulă, o așa numită oportunitate temporară.
A. Momentul în care poate fi pusă în mișcare acțiunea penală
Deși acțiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârșirea infracțiunii, punerea în mișcare a acesteia poate avea loc în momente diferite plasate pe parcursul urmăririi penale, dar înaintea începerii judecății, cu excepția cazurilor în care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare și în faza de judecată.
Momentul punerii în mișcare a acțiunii penale nu trebuie confundat cu momentul începerii urmăririi penale.
De îndată ce au luat cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni, organele competente pot declanșa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea penală. Nu întotdeauna însă organele competente pun în mișcare și acțiunea penală o dată cu declanșarea procesului penal. Așadar, momentul inițial al folosirii acțiunii penale nu coincide întotdeauna cu momentul inițial al procesului penal. Pot exista însă, situații în care, odată cu începerea urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului penal, organele competente să pună în mișcare și acțiunea penală.
Începerea urmăririi penale are loc în rem, deci de câte ori organele competente au date în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni, ele pot trece la declanșarea procesului penal pentru a crea cadrul legal în care să se acționeze în vederea realizării activităților procesuale.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se face în personam, adică pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară cunoașterea persoanei care urmează să fie trasă la răspundere penală. În legătură cu aceste aspecte trebuie menționat faptul că, în practică, deseori, între momentul săvârșirii infracțiunii și momentul identificării autorului ei se plasează perioade mai mici sau mai mari de timp. Aceasta este și una din explicațiile pentru care, odată cu începerea urmării penale, nu poate fi pusă în mișcare și acțiunea penală.
Începerea urmăririi penale, deci declanșarea procesului penal, poate avea loc în momentul în care există date sau informații în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni. Nu în același moment se poate însă pune în mișcare și acțiunea penală, chiar dacă persoana făptuitorului ar fi cunoscută.
Pentru punerea în mișcare a acțiunii penale trebuie să existe temeiuri suficiente pentru ca o anumită persoană să poată fi învinovățită de săvârșirea infracțiunii. Numai simplă bănuială că persoana a comis infracțiunea nu este suficientă pentru a pune în mișcare acțiunea penală. Cu alte cuvinte, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane este necesară existența unor probe temeinice. Existența probelor temeinice nu trebuie confundată cu existența unor convingeri depline că o anumită persoană a comis infracțiuni, convingerea deplină putându-se forma în desfășurarea ulterioară a procesului penal.
În anumite situații, este posibil ca, datorită probelor existente, punerea în mișcare a acțiunii penale să aibă loc în același moment cu începerea urmăririi penale.
Deoarece acțiunea penală poate fi pusă în mișcare în măsura în care persoana făptuitorului este cunoscută și sunt probe suficiente de vinovăție, același lucru se poate realiza printr-o ordonanță, fie la începutul urmăririi penale, fie pe parcursul acesteia, fie la sfârșitul acestei faze prin rechizitoriul procurorului (art. 262 pet. 1 lit. a) C. proc. Pen).
Uneori, acțiunea penală este pusă în mișcare în timpul judecății dacă în sarcina inculpatului se descoperă fapte noi care au legătură cu infracțiunea care face obiectul cauzei penale. Asemenea situații le întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte noi sau persoane noi (art. 336, 337 C. proc. Pen).
Actul procesual prin care procurorul pune în mișcare acțiunea penală în cazul extinderii procesului penal cu privire Ia fapte noi este declarația orală pe care acesta o face în fața instanței.
Totodată, instanța de judecată pune în mișcare acțiunea penală și în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte (art. 336 C. proc. Pen).
Punerea în mișcare a acțiunii penale se face de către instanță printr-o încheiere când, în cursul judecății, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârșirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, faptă care are legătură cu infracțiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată și dacă procurorul nu participă la ședința de judecată.
Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare în cursul urmăririi penale de către procuror, iar în faza de judecată de către procuror sau instanță. Actele procesuale prin care acțiunea penală poate fi pusă în mișcare sunt: ordonanța, rechizitoriul și declarația orală, când acțiunea este pusă în mișcare de către procuror, și încheierea, când acțiunea este pusă în mișcare de către instanță.
B. Procedura de punere în mișcare a acțiunii penale
Punerea în mișcare a acțiunii penale se face în mod diferit, în funcție de faza procesului penal în care acțiunea are loc.
În timpul urmăririi penale, potrivit art. 234 C. proc. Pen., când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului. Potrivit art. 235 C. proc. Pen, procurorul se pronunță asupra punerii în mișcare a acțiunii penale după ce examinează dosarul cauzei. Dacă procurorul este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare, pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță.
În cazul în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare pe parcursul urmăririi penale cu ocazia rezolvării cauzei, în lumina dispozițiilor art. 262 C. proc. Pen., când din materialul de urmărire penală rezultă că faptă că a fost săvârșită de învinuit și că acesta răspunde penal, procurorul dă rechizitoriul prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată.
În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal la alte fapte sau la alte persoane, acțiunea penală se pune în mișcare prin declarația orală a procurorului care participă la judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a) C. proc. Pen).
Dacă procurorul nu participă la judecată, instanța este aceea care dispune extinderea procesului penal la alte apte, punând în mișcare acțiunea penală printr-o încheiere art. 336 alin. 2 C. proc. Pen).
C. Actul prin care se pune în mișcare acțiunea penală
1) Noțiune și clasificare
Prin punerea în mișcare a acțiunii penale în cadrul procesului penal devin aplicabile normele dreptului penal privitoare la infracțiuni și pedepse, se realizează dreptul statului și uneori și al persoanei vătămate de a trage sau de a pretinde tragerea la răspundere penală a infractorilor. Prin exercitarea acțiunii penale se urmărește constatarea infracțiunii săvârșite și împrejurările care o caracterizează, se stabilesc vinovăția făptuitorului și periculozitatea acestuia, toate acestea în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare.
Alteori, exercitarea acțiunii penale puse în mișcare duce la constatarea inexistenței infracțiunii sau a nevinovăției celui tras la răspundere penală. Prin punerea în mișcare a acțiunii penale se aduce deci în fața organelor judiciare, pentru a fi rezolvat, conflictul de drept penal, care constituie obiectul procesului penal. Actul procesual prin care se pune în mișcare acțiunea penală este actul de inculpare prevăzut de lege. Actul de inculpare este deci acel act procesual prin care se constată existența dispoziției de tragere la răspundere a celui învinuit pentru fapta săvârșită. În actul de inculpare se materializează deci actul procesual al promovării acțiunii penale și de tragere la răspundere penală a făptuitorului.
Potrivit Codului de procedură penală, punerea în mișcare a acțiunii penale se dispune prin următoarele acte de inculpare: în faza de urmărire penală, prin ordonanță sau prin rechizitoriu, iar în faza de judecată, în caz de extindere a procesului penal (art. 336 și 337 C. proc. Pen.), prin încheierea de ședință, care constată declarația verbală a procurorului, sau dispoziția instanței, în cazul când procurorul nu participă la judecată (art. 336 alin. 2 C. proc. Pen.).
Așadar, în faza de urmărire penală, punerea în mișcare a acțiunii penale se dispune de către procuror prin ordonanță, iar la terminarea acesteia prin rechizitoriu. În faza de judecată procurorul dispune punerea în mișcare a acțiunii penale prin declarație verbală, declarație ce trebuie să fie consemnată în mod expres în încheierea de ședință.
Instanța de judecată dispune punerea în mișcare a acțiunii penale prin încheierea
De ședință în cazul când procurorul nu participă la judecată (art. 336 alin. 2 C. proc. Pen.).
Persoana vătămată provoacă punerea în mișcare a acțiunii penale, în cazurile prevăzute de lege, prin introducerea plângerii prealabile; punerea în mișcare a acțiunii penale, în asemenea cazuri, se face nu prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ci la plângerea prealabilă a acesteia.
2) Efecte
Actul de inculpare prin care se pune în mișcare acțiunea penală produce efecte multiple. Indiferent de denumirea acestuia și de organul care a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, efectele pe care le produce sunt aceleași.
Astfel, prin punerea în mișcare a acțiunii penale, procesul penal se amplifică. Dacă până în acest moment urmărirea penală s-a realizat numai în raport cu fapta (în rem), de acum înainte ea se efectuează și în raport cu făptuitorul (în personam). Actul de punere în mișcare a acțiunii penale determină fizic persoana învinuitului împotriva căruia se formulează inculparea. Prin inculpare, calitatea sa procesuală se modifică. Din subiect al activității procesuale, el devine parte în procesul penal, adică subiect pasiv al acțiunii penale și este chemat în fața organelor judiciare pentru a fi tras la răspundere penală. Prin punerea în mișcare a acțiunii penale se amplifică raportul procesual penal și cu privire la persoana făptuitorului.
În noua sa calitate, inculpatul dispune de mai multe drepturi și îi revin mai multe obligații. Situația sa procesuală se agravează, întrucât i se pune în sarcină comiterea faptei pentru care este chemat să răspundă. În această situație pot fi luate față de el măsuri mai grave și pe o perioadă îndelungată (arestarea de exemplu pe o perioadă determinată cu posibilitatea de prelungire). În același timp însă sporesc atât drepturile inculpatului, cât și garanțiile de înfăptuire a acestora. Inculpatul poate cere efectuarea de cercetări pentru dovedirea lipsei de temeinicie a dovezilor de vinovăție, are dreptul să ia cunoștință de materialul cauzei. De asemenea, are dreptul de a fi asistat de un apărător și de a lua contact cu acesta cu ocazia prelungirii arestării preventive de către instanța de judecată, precum și la prezentarea materialului de urmărire penală de către organul de cercetare penală.
Actul de punere în mișcare conferă organului judiciar drepturi procesuale sporite, mărind, totodată, și cadrul obligațiilor sale. În îndeplinirea atribuțiilor sale organul judiciar este dator să efectueze toate actele procesuale necesare pentru desfășurarea procesului penal și realizarea scopului acestuia, iar în exercitarea drepturilor sale poate dispune luarea unor acte sau măsuri procesuale pe care până atunci nu le putea dispune (arestarea inculpatului, interzicerea luării de contact a inculpatului arestat cu apărătorul său, extinderea urmăririi penale, trimiterea inculpatului în judecată).
3) Condiții și conținut
Din punctul de vedere al legalității sale, actul de inculpare trebuie să îndeplinească anumite condiții de formă și fond.
Astfel, actul de inculpare trebuie să fie emis de organul competent să pună în mișcare acțiunea penală.
În cazurile în care punerea în mișcare a acțiunii penale este supusă vreunei condiții prealabile, prevăzută de lege (plângere prealabilă, autorizare, sesizare de către un anumit organ, exprimată dorinței de către un guvern străin sau orice altă condiție), actul de inculpare nu poate fi emis decât după îndeplinirea acelei condiții. Astfel, actul procesual este lovit de nulitate, fără însă să afecteze dreptul la acțiunea penală. Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare după îndeplinirea condițiilor legale (art. 10 alin. 2 C. proc. Pen.).
Actul de inculpare trebuie să se refere la o persoană fizică determinată căreia i se aduce imputarea de a fi săvârșit sau luat parte la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, care face obiectul procesului penal. În cazul participației penale n-are importanță calitatea pe care a avut-o la comiterea faptei cel față de care se pune în mișcare acțiunea penală, aceasta putând fi pusă în mișcare față de oricare dintre făptuitori, urmând ca în momentul descoperirii celorlalți participanți, procesul penal să fie extins și cu privire la aceștia și, pe cale de consecință, să fie extinsă și acțiunea penală.
Actul de inculpare trebuie să fie motivat, să cuprindă temeiurile care justifică punerea în mișcare a acțiunii penale, adică să cuprindă acele date, probe sau indicii temeinice cu privire la săvârșirea faptei care face obiectul urmăririi sau al judecății și la vinovăția persoanei împotriva căreia se pune în mișcare acțiunea penală. În caz de pluralitate de persoane, față de care se pune în mișcare acțiunea penală, motivarea trebuie să privească pe fiecare dintre acestea.
Actul de inculpare trebuie să conțină orice alte date cerute de lege, cum sunt: data și locul întocmirii, arătarea organului care l-a întocmit (procuror sau instanță de judecată, când se face o extindere a procesului penal), cauza penală la care se referă, încadrarea juridică a faptelor. Apoi, trebuie să se arate obiectul și data actului, precum și semnătura celui care l-a întocmit.
Unele din actele de inculpare trebuie să cuprindă și alte date; astfel, în cazul punerii în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă, trebuie să se indice cine este persoana vătămată și să se precizeze dacă aceasta se constituie parte civilă și, eventual să se arate care este persoană responsabilă civilmente.
La fel și încheierea instanței de judecată trebuie să cuprindă o serie de date în plus, pe lângă cele obișnuite; astfel, în încheiere trebuie să se arate temeiurile care fac necesară extinderea acțiunii penale sau a procesului penal. În cazul extinderii procesului penal trebuie să se menționeze dacă procurorul a participat la judecată, dacă acesta a cerut extinderea procesului penal și a solicitat punerea în mișcare a acțiunii penale, pentru ce fapte, pentru ce persoane, care sunt temeiurile pe care se sprijină cererea acestuia, concluziile părților și hotărârea instanței. Dacă procurorul nu a participat la judecată, instanța face precizarea necesară, constată împrejurările care justifică extinderea procesului penal și, respectiv, a punerii în mișcare a unei noi acțiuni penale, concluziile părților și hotărârea luată.
Îndeplinindu-se condițiile menționate în conținutul arătat, se asigură regularitatea actului de inculpare și producerea deplină a efectelor sale juridice.
D. Aspectele procesuale și procedurale ale punerii în mișcare a acțiunii penale în faza de urmărire penală
Punerea în mișcare a acțiunii penale comportă anumite acte procesuale ce se dispun de către organele competențe și sunt aduse la îndeplinire prin actele procedurale prevăzute de lege. Atât actele procesuale, cât și actele procedurale respective diferă în raport de faza procesuală în care are loc punerea în mișcare a acțiunii penale.
După începerea urmăririi penale, dacă organul de cercetare penală consideră că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se proceda la punerea în mișcare a acțiunii penale, face propuneri în acest sens pe care le înaintează procurorului.
Propunerile organului de cercetare penală se consemnează într-un referat, care trebuie să cuprindă, pe lângă alte date, faptele săvârșite prevăzute de legea penală și încadrarea lor juridică, precum și date în legătură cu persoană sau persoanele cu privire la care se solicită punerea în mișcare a acțiunii penale. Oricum însă, din acest referat trebuie să rezulte că sunt temeiuri pentru a se proceda la punerea în mișcare a acțiunii penale, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Dacă sunt mai mulți învinuiți în cauză, organul de cercetare va putea propune punerea în mișcare a acțiunii penale, odată pentru toți învinuiții sau numai pentru unii din ei, prin același referat.
În caz de participare penală în care învinuiții au calități diferite, în cuprinsul referatului se vor face precizările necesare. Dacă în cauză sunt învinuiți care au comis mai multe fapte prevăzute de legea penală, în cuprinsul referatului se vor face propuneri de punere în mișcare a acțiunii penale în legătură cu fiecare faptă și cu învinuiții care au comis-o. Astfel, într-un caz de complot, unii din membrii grupării dușmănoase au comis și alte fapte, ca: deținere de armament și materiale explozive ori radioactive, acte de sabotaj etc. Faptele fiind conexe, pentru o mai bună administrare a justiției, vor fi urmărite și judecate împreună.
Dar, în cuprinsul referatului se va face propunerea de punere în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea de complot săvârșită de toți membrii grupării, apoi pentru infracțiunea de deținere de armament săvârșită de acei învinuiți la care s-au găsit asemenea obiecte și, în fine, separat, pentru cei care au deținut materiale explozive ori radioactive sau care au comis infracțiunea de sabotaj. Acțiunile penale, sub aspect substanțial, sunt distincte, ca și faptele pentru care sunt urmăriți învinuiții în cauză, deși procesual poate fi o singură acțiune.
Odată cu propunerea de punere în mișcare a acțiunii penale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, organul de cercetare penală poate solicita procurorului și arestarea preventivă a inculpatului. Dacă sunt mai mulți inculpați în cauză, propunerea pentru arestarea preventivă se va face pentru fiecare în parte. Propunerea pentru arestarea preventivă a inculpatului sau a inculpaților se poate face și ulterior punerii în mișcare a acțiunii penale, printr-un referat separat.
Referatul cu propunerea de punere în mișcare a acțiunii penale va fi înaintat de către organul de cercetare penală, împreună cu dosarul cauzei, procurorului care supraveghează actele de urmărire penală.
Procurorul, după studierea referatului și a dosarului, se pronunță asupra punerii în mișcare a acțiunii penale.
Când este de acord cu propunerea organului de cercetare penală, procurorul dispune punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanță.
După punerea în mișcare a acțiunii penale, organul de cercetare penală este obligat să-l cheme pe inculpat pentru a-i comunica fapta în legătură cu care este învinuit și să-i dea explicații cu privire la drepturile și obligațiile pe care le are în noua sa calitate (de inculpat, deci de parte în procesul penal). Dacă inculpatul nu este arestat preventiv, odată cu comunicarea punerii în mișcare a acțiunii penale, i se pune în vedere că este obligat să se prezinte ori de câte ori este chemat în cursul procesului penal și să comunice orice schimbare de adresă. Aceste obligații nu se pot îndeplini de către organul de cercetare penală atunci când inculpatul este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară.
În situațiile în care urmărirea penală s-a efectuat fără punerea în mișcare a acțiunii penale, organul de cercetare, după efectuarea actelor de cercetare penală potrivit art. 232 și 255 C. proc. Pen., înaintează dosarul, împreună cu referatul în care se consemnează rezultatul cercetării, procurorului spre a se pronunța asupra cauzei.
Procurorul, primind dosarul însoțit de referatul amintit, după ce îndeplinește dispozițiile art. 257 C. proc. Pen., referitoare la prezentarea către învinuit a materialului de urmărire penală, procedează la verificarea lucrărilor de urmărire penală spre a se pronunța asupra acestora. Dacă constată că urmărirea penală este completă, că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului cu privire la existența faptei, a identității și vinovăției învinuitului, că acesta răspunde penal, însă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare până la terminarea urmăririi penale, procurorul dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată.
Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă, că nu au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului sau că urmărirea penală a fost efectuată de un alt organ decât cel prevăzut de lege, procedează potrivit art. 265 ori art. 268 C. proc. Pen. și, după caz, restituie cauză sau o trimite la alt organ de urmărire pentru completarea sau refacerea urmăririi penale ori pentru efectuarea ei de către organul competent.
Desigur, procurorul, după verificarea lucrărilor de urmărire penală, poate da și alte soluții, dar ele nu privesc punerea în mișcare a acțiunii penale, ci rezolvarea cauzelor în faza de urmărire penală.
În cazul anumitor infracțiuni flagrante, punerea în mișcare a acțiunii penale în faza de urmărire penală se dispune de către procuror numai prin rechizitoriu (art. 468 alin. 2 C. proc. Pen.) având în vedere materialul strâns de organul de urmărire penală cu ocazia constatării infracțiunii flagrante. Dacă aceste materiale nu sunt suficiente, procurorul restituie cauza organului de cercetare pentru continuarea cercetării penale.
Organul de cercetare penală continuă urmărirea penală și înaintează dosarul procurorului odată cu învinuitul, în cel mult trei zile de la arestarea acestuia. Procurorul se pronunță asupra cauzei în două zile de la primirea dosarului și poate dispune una din măsurile arătate în art. 262 C. proc. Pen. În cazul în care dispune trimiterea în judecată, procurorul întocmește rechizitoriul, dispune arestarea inculpatului și înaintează de îndată instanței de judecată dosarul cauzei. Când procurorul, după verificarea lucrărilor de cerce
Tare penală, restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, aceasta se efectuează potrivit dispozițiilor obișnuite. Așa fiind, când se aplică procedura comună, obișnuită, punerea în mișcare a acțiunii penale poate fi dispusă atât pe parcursul urmăririi penale, prin ordonanță, cât și la terminarea acesteia, prin rechizitoriu.
E. Aspectele procesuale și procedurale ale punerii în mișcare a acțiunii penale în faza de judecată
Judecata în primă instanță se limitează la conflictul de drept penal dedus în fața instanței prin promovarea acțiunii penale, din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Această limitare a judecății în prima instanță rezultă, substanțial, din raportul de conflict și este circumscrisă în actul de sesizare a instanței de judecată. Regula este că judecata în primă instanță se va limita la fapta și persoanele care au comis-o, cuprinse în actul de sesizare.
Se întâmplă însă ca, uneori, pe parcursul judecății în primă instanță (a cercetării judecătorești sau a dezbaterilor), să se descopere împrejurări noi în legătură cu obiectul judecății. Astfel, este posibil să se descopere că inculpatul a săvârșit și alte acte materiale care intră în conținutul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată sau că a săvârșit o altă faptă prevăzută de legea penală, dar în legătură cu cea pentru care este judecat. De asemenea, este posibil să se descopere că la săvârșirea infracțiunii au participat și alte persoane sau că alte persoane au comis fapte prevăzute de legea penală, dar în legătură cu infracțiunea pentru care este judecat inculpatul, în toate aceste situații, ca urmare a legăturilor ce există între faptele comise, este utilă și necesară judecarea lor deodată, fapt ce implică modificarea obiectului inițial al judecății. Art. 335-337 C. proc. Pen. prevăd posibilitatea extinderii judecății, în anumite condiții, la faptele nou descoperite și la persoanele care le-au comis, admițând atât extinderea acțiunii penale, cât și extinderea procesului penal.
1. Extinderea acțiunii penale constă într-o amplificare a faptelor ce au format obiectul inițial al acțiunii penale prin includerea actelor materiale noi în conținutul infracțiunii pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală. Astfel, când în cursul cercetării judecătorești sau al dezbaterilor de la judecata în primă instanță se descoperă că inculpatul a săvârșit și alte acte materiale care intră în conținutul infracțiunii pentru care este judecat, instanța extinde acțiunea penală și la noile acte materiale. Extinderea este atributul instanței de judecată și se face din oficiu, prin încheiere separată. Ea poate fi cerută însă și de către procuror sau partea vătămată.
După extindere, instanța procedează la judecarea infracțiunii în întregul ei dacă constată că sunt probe suficiente și cu privire la actele materiale noi, sau că le-ar putea administra ea fără să întârzie, prin aceasta, soluționarea cauzei, ărocedând la judecarea pricinii, instanța are obligația să pună în discuția părților actele materiale noi cu privire la care a dispus extinderea acțiunii.
Dacă prin extinderea acțiunii penale se schimbă încadrarea juridică inițială a faptei, se pune în discuția părților și noua încadrare juridică. Inculpatul are dreptul să solicite fie judecarea cauzei, către sfârșitul ședinței de judecată, fie amânarea judecății pentru un alt termen pentru a-și putea pregăti temeinic apărarea.
În cazul în care instanța constată că inculpatul a fost deja judecat și condamnat pentru unele acte materiale, procedează la reunirea lor și la judecarea infracțiunii în întregul ei, desființează prima hotărâre și pronunță una nouă.
Dacă instanța, care dispune extinderea acțiunii penale, constată că urmărirea penală nu este completă și că nu există posibilități de completare prin administrarea probelor chiar de către instanță, se desesizează și restituie cauza procurorului în vederea completării urmăririi penale.
2. Extinderea procesului penal și punerea în mișcare a unei noi acțiuni penale au modalități diferite, în raport cu constatările ce le poate face prima instanță pe parcursul cercetării judecătorești sau al dezbaterilor.
Așa după cum s-a mai arătat, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată.
Punerea în mișcare a acțiunii penale în faza de judecată este determinată de stabilirea în sarcina inculpatului de noi fapte prevăzute de legea penală, dar în legătură cu cele pentru care se găsește trimis în judecată.
De asemenea, se poate că instanța de judecată să constate că la săvârșirea infracțiunii, pentru care se găsește trimis inculpatul în judecată (coautor, instigator, complice), au participat și alte persoane ori că alte persoane au săvârșit fapte prevăzute de legea penală care au legătură cu cele pentru care este judecat inculpatul (tăinuire, favorizare, nerenunțare).
Condițiile necesare punerii în mișcare a acțiunii penale cu privire la aceste fapte și persoane noi nu diferă de cele arătate mai sus. Aceste condiții se completează însă cu cerința că faptele noi să fie în legătură cu cele pentru care este judecat inculpatul sau persoanele noi să fi participat la săvârșirea faptelor alături de inculpat, ori să fi comis fapte în legătură cu cele ale inculpatului. Ceea ce diferă este procedura care se aplică pentru fiecare modalitate în parte.
A) Fapte noi. Când în cursul judecății se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârșirea altor fapte prevăzute de legea penală, dar care au legătură cu infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, procurorul poate cere extinderea procesului penal și cu privire la aceste fapte noi. Instanța este obligată să se pronunțe asupra cererii și dacă o găsește întemeiată o admite. După admitere, procurorul poate declara fie că pune în mișcare acțiunea penală, fie că nu o pune în mișcare, dar cere trimiterea cauzei la procuror. Trebuie observat că în acest caz actele procurorului sunt distincte și se succed. Mai întâi, procurorul cere extinderea procesului penal, iar apoi, declară că pune în mișcare acțiunea penală pentru noile fapte; numai în aceste condiții poate fi pusă în mișcare acțiunea penală. Atât cererea de extindere a procesului penal, cât și declarația de punere în mișcare a acțiunii penale se fac în mod oral, dar ele trebuie să fie consemnate în încheierea de ședință.
Dacă după admiterea extinderii procesului penal procurorul declară că pune în mișcare acțiunea penală, instanța procedează la judecarea cauzei și cu privire la noile fapte. În cazul în care procurorul declară că nu pune în mișcare acțiunea penală, instanța poate: fie să încuviințeze cererea de trimitere a întregii cauze la procuror, când noile fapte sunt așa de strâns legate de primele și deci disjungerea nu este posibilă, fie să revină asupra extinderii procesului penal, ceea ce echivalează cu continuarea judecății faptelor cu care a fost sesizată inițial. Revenirea asupra extinderii procesului penal este posibilă atunci când faptele pot fi urmărite și judecate separat.
În cauzele în care procurorul nu participă la judecată, dacă instanța constată că sunt întrunite condițiile pentru extinderea procesului penal, dispune din oficiu acest lucru și procedează la judecarea cauzei în întregul ei, sau dispune trimiterea cauzei la procuror.
Alegerea uneia sau alteia din soluții se face în raport de existența datelor cu privire la noua faptă și de posibilitatea completării lor în faza de judecată. Oricum însă, instanța de judecată, procedând la extinderea procesului penal, nu poate trece la judecarea cauzei în întregul ei, decât după ce dispune punerea în mișcare a acțiunii penale pentru noile fapte. Dispunând punerea în mișcare a acțiunii penale instanța nu mai poate reveni asupra extinderii procesului penal.
În oricare din ipotezele de extindere a procesului penal, instanța, procedând la judecarea cauzei în întregul ei, are obligația să pună în discuția părților fapta prevăzută de legea penală cu privire la care s-a dispus extinderea procesului penal, precum și încadrarea juridică a acesteia. Mai mult, în baza rolului său activ, instanța are obligația să asigure pentru inculpat, și dacă este cazul și pentru alte părți, posibilitatea realizării unei apărări eficiente și cu privire la noua faptă pentru care s-a făcut extinderea.
În cazul în care instanța nu reține cauza spre a fi judecată, dispune trimiterea acesteia la procuror. Instanța va lua această hotărâre atunci când datele cu privire la noua infracțiune săvârșită de inculpatul ce este judecat, și pentru care s-a cerut sau pentru care a dispus extinderea procesului penal, nu sunt concludente. Scopul restituirii cauzei este tocmai de a verifica și completa acele date prin procedura urmăririi penale.
Hotărârea prin care instanța se desesizează poate fi atacată cu recurs de către procuror și inculpatul arestat (art. 336 alin. 3, coroborat cu art. 332 alin. 4 C. proc. Pen.).
B) Participare sau conexitate. Cealaltă situație ce poate să apară pe parcursul judecății se referă la participarea și a altor persoane la săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis inculpatul în judecată sau la săvârșirea altor fapte prevăzute de legea penală de către alte persoane, dar în legătură cu infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, în aceste două ipoteze se impune extinderea procesului penal cu privire la alte persoane decât cele care au fost trimise în judecată sau la alte fapte și persoane decât cele trimise inițial în judecată. În ambele ipoteze, procurorul poate cere extinderea procesului penal, iar instanța când găsește cererea întemeiată o admite și procedează potrivit regulilor referitoare la extinderea procesului penal pentru alte fapte, care se aplică în mod asemănător.
Extinderea poate avea loc chiar dacă persoanele pentru care s-a cerut extinderea nu sunt prezente. Instanța nu poate proceda la continuarea judecății, ci va da un nou termen, la care vor fi citate persoanele inculpate prin extinderea procesului penal, ocazie cu care se va pune în discuția părților faptele comise și încadrarea lor juridică.
Când procurorul nu participă la judecată insă instanța constată că ar fi cazul să se dispună extinderea procesului penal cu pricire la alte persoane, fiind îndeplinite condițiile cerute de lege, și nefiind posibilă disjungerea, va dispune restituirea cauzei la organul competent, considerând că urmărirea penală nu este completă. Chiar dacă se ajunge la o întârziere în soluționarea cauzei, restituirea se impune spre o justă rezolvare a cauzei, avându-se în vedere toate împrejurările care duce la aflarea adevărului. Dacă disjungerea este posibilă, atunci instanța va continua să judece faptele și persoanele cu care a fost sesizată, iar pentru alte persoane sau pentru alte fapte și persoane, în privința cărora s-au descoperit dovezi în cursul judecății, va fi înștiințat organul competent. Într-o atare situație, organul competent va proceda la efectuarea urmăririi penale pentru persoanele ori pentru faptele și persoanele semnalate și, în raport de rezultatul obținut, va dispune punerea în mișcare a acțiunii penale și sesizarea instanței competente a se judeca ori va rezolva în alt fel cauza, ținând cont de dispozițiile art. 262 pct. 2 C. proc. Pen.
F. Cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau care sting acțiunea penală
Acțiunea penală are menirea de a dinamiza și propulsa desfășurarea activității procesuale, acest efect conferindu-i o aptitudine funcțională. Sunt însă anumite situații în care legea exclude sau înlătură această aptitudine funcțională în sensul că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau dacă a fost pusă în mișcare, nu mai poate fi exercitată.
Unele impedimente care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia pot avea un caracter definitiv, în sensul că, odată intervenite, ele înlătură pentru totdeauna răspunderea penală (amnistia, prescripția, decesul
Făptuitorului). Alte cauze au un caracter temporar, existând posibilitatea desființării, în anumite condiții, a soluțiilor pronunțate. Astfel, în cazul în care impedimentele au dispărut (când se obține plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent), procesul penal poate fi declanșat sau reluat.
Cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea exercitării acesteia sunt expres prevăzute de lege. Astfel Codul de procedură penală în art. 10, arată toate situațiile în care acțiunea penală nu poate fi declanșată sau dacă a fost pusă în mișcare, se stinge. În afara cauzelor prevăzute de art. 10 C. proc. Pen., mai sunt și altele care au același efect, dar sunt prevăzute în unele dispoziții ale Codului penal și Codul de procedură penală.
Având în vedere soluțiile ce se pot pronunța în conformitate cu legea, respectiv art. 11 C. proc. Pen., cauzele prevăzute de art. 10 pot fi împărțite în două mari categorii: impedimente rezultând din lipsă de temei a acțiunii penale (art. 10 lit. a-e C. proc. Pen.) și impedimente rezultând din lipsă de obiect a acțiunii penale (art. 10 lit. f-j C. proc. Pen.).
Cauzele sau impedimentele ce rezultă din lipsă de temei a acțiunii penale sunt: fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală, fapta nu prezintă gradul de pericol social
Al unei infracțiuni, fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat, faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Singurul temei al răspunderii penale este săvârșirea unei infracțiuni. Existența infracțiunii implică în mod necesar existența unei fapte care prezintă anumite trăsături caracteristice.
Inexistența faptei presupune, în mod logic, și inexistența infracțiunii și, în consecință, apare imposibilitatea fundamentării obiective a tragerii la răspundere penală.
Prin reglementarea acestei cauze de stingere a acțiunii penale legiuitorul a avut în vedere situația în care fapta nu există în materialitatea sa, cu alte cuvinte nu a fost săvârșită o faptă care să fi produs modificări fizice în lumea înconjurătoare. Poate fi stinsă acțiunea penală fiindcă fapta nu există, bunăoară în cazul în care se constată că un gestionar trimis în judecată pentru furt nu și-a însușit și nu a sustras bunurile pe care le gestiona; în acest-exemplu, procesul penal a fost pornit din cauza unor erori comise de revizorii contabili care au verificat gestiunea.
Soluțiile ce pot fi date în cazul în care fapta nu există sunt: scoaterea de sub urmărire penală, dacă acțiunea penală se stinge în faza de urmărire penală, și achitarea în faza de judecată. În cazul în care nu există învinuit în cauză, se dă soluția clasării.
B. Fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 10 lit. b) C. proc. Pen.)
În acest caz fapta există în mod obiectiv, dar ea nu figurează între faptele prevăzute de legea penală. Nefiind apreciată de lege ca infracțiune (nullum crimen sine lege), fapta nu poate constitui un temei al tragerii la răspundere penală. În asemenea condiții acțiunea penală, fiind lipsită de temei, se stinge. Poate fi reținută cauza de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. b) C. proc. Pen. în cazul faptelor de natură disciplinară, civilă, contravențională sau când faptele au fost dezincriminate. În asemenea situații, inculpatul trimis în judecată va fi achitat, fiindcă fapta nu este prevăzută de legea penală și nu pentru inexistența faptei, așa cum greșit s-a procedat uneori în practica judiciară.
Până la abrogarea Legii nr. 59/1968, practica judiciară consemna numeroase soluții de achitare pentru fapte care, în temeiul acestei legi, constituiau abateri de la regulile de conviețuire socială și nu infracțiune.
Când se constată că fapta nu este prevăzută de legea penală pe parcursul urmăririi penale soluțiile pot fi: scoaterea de sub urmărire penală dacă există învinuit sau inculpat în cauză, și clasarea cauzei penale când nu există. Instanțele judecătorești în cazul în care constată că fapta nu este prevăzută de legea penală, trebuie să pronunțe soluția achitării inculpatului.
B1. Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni (art. 10 lit. b1) C. proc. Pen.)
Este știut că o anumită faptă constituie infracțiune numai dacă este prevăzută de legea penală, prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție. În vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului, trebuie să se constate existența simultană a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii. Prevederea faptei în legea penală este apriorică săvârșirii infracțiunii, pe când stabilirea și evaluarea în concret a pericolului social al faptei, a vinovăției sunt atribuții ce revin organelor judiciare după săvârșirea faptei concrete.
În cazul în care se constată că fapta săvârșită aduce o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea penală, în așa fel încât să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracțiuni, ea nu atrage aplicarea unei sancțiuni penale, deoarece îi lipsește una din trăsăturile sale esențiale, și anume pericolul social.
O concluzie justă în legătură cu existența sau inexistența pericolului social al unei fapte poate fi trasă de către organele judiciare numai în urma unei analize a tuturor împrejurărilor cauzei penale, în care făptuitorul nu poate fi disociat de fapta pe care a săvârșit-o.
Soluțiile pe care le pot da organele judiciare în cazul când constată că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni sunt scoaterea de sub urmărire penală, în situația procesului penal aflat în faza de urmărire penală, și achitarea în faza de judecată.
Soluția clasării nu este posibilă în cazul prevăzut de art. 10 lit. b) C. proc. Pen., deoarece inexistența învinuitului sau inculpatului, ca o condiție pentru clasarea cauzei penale, împiedică organele judiciare să facă o apreciere asupra tuturor împrejurărilor cauzei. Dar se știe că gradul de pericol social al faptei se stabilește ținând seama și de persoana și conduita făptuitorului.
C. Fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat (art. 10 lit. c) C. proc. Pen.)
În această situație, fapta există în materialitatea ei, constituie infracțiune, dar nu a fost săvârșită de persoane împotriva căreia a fost îndreptată acțiunea penală. Această cauză determină inaptitudinea funcțională a acțiunii penale numai în raport cu o anumită persoană, fiind posibilă tragerea la răspundere penală a adevăratului autor al faptei în cazul în care acesta a fost descoperit.
Soluțiile ce se pot da în situația în care fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat sunt: scoaterea de sub urmărire penală în situația în care se află în faza de urmărirepenală și achitarea în faza de judecată. Soluția clasării în mod practic nu poate fi dată, deoarece în acest caz există învinuit sau inculpat în cauză.
D. Faptei îi lipsește unui din elementele constitutive ale infracțiunii (art. 10 lit. d) C. proc. Pen.)
Pe lângă trăsăturile esențiale ale infracțiunii prevăzute în partea generală a Codului penal, pentru fiecare infracțiune este prevăzut și un anumit conținut constitutiv în partea specială a Codului penal. Cu ocazia desfășurării procesului penal, organele judiciare caută să determine elementele care alcătuiesc conținutul concret al infracțiunii, după care fac încadrarea juridică a faptei. Dacă în urma administrării probelor se constată că faptei concrete îi lipsesc anumite elemente care ar permite așezarea acesteia în tiparul prevăzut de lege și nu este posibilă schimbarea încadrării juridice într-o altă infracțiune, urmează a se da o soluție prin care acțiunea penală să se stingă.
Este necesară acțiunea penală în cazul în care faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, deoarece fără realizarea cumulativă a elementelor prevăzute de lege pentru o infracțiune, nu poate exista tragerea la răspundere penală.
Soluțiile ce pot fi date în timpul urmăririi penale sunt: scoaterea de sub urmărire, dacă există învinuit sau inculpat în cauză, și clasarea, dacă nu există învinuit sau inculpat în cauză.
E. Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e) C. proc. Pen.)
O anumită faptă concretă săvârșită de o persoană are caracter penal când însumează trăsăturile esențiale prevăzute de legea penală (pericolul social, vinovăția și prevederea faptei de legea penală).
Caracterul penal al faptei, ca însușire sintetică ce exprimă un anumit specific al faptei incriminate, poate fi reținut numai după ce organele judiciare constată, pe de o parte, existența trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, iar pe de altă parte, că nu există vreo cauză legală care ar conduce la excluderea vreuneia din aceste trăsături.
Ori de câte ori organele judiciare constată existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, tragerea la răspundere penală nu este posibilă, deoarece aceste cauze împiedică realizarea eficientă a uneia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii fără de care fapta nu are caracter penal.
Soluțiile pe care le pot da organele judiciare în prezența uneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt: scoaterea de sub urmărire, dacă procesul se află în faza de urmărire penală, și achitarea în faza de judecată. Soluția clasării nu este, în mod practic posibilă, deoarece fiecare cauză care înlătură caracterul penal al faptei exclude vinovăția unei anumite persoane și, în consecință, nu se poate vorbi de inexistenta învinuitului sau inculpatului în cauză.
Impedimentele rezultând în lipsa de obiect a acțiunii penale sunt: lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, ori decesul făptuitorului sau, după caz, a intervenit radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor; a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat în cazul infracțiunii pentru care se cere retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală; s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; există autoritate de lucru judecat.
F. Lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului, ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale (art. 10 lit. f) C. proc. Pen.)
În vederea realizării scopului legii penale și a restabilirii ordinii de drept, la baza desfășurării activității procesuale stă principiul oficialității.
Sunt, totuși, în Codul penal, o serie de infracțiuni cu privire la care legea a considerat că interesul celui vătămat prin infracțiune este mai important decât cel social, motiv pentru care a subordonat declanșarea procesului penal inițiative luate de persoana vătămată.
Reglementările existente în dreptul penal material cu privire la instituția plângerii prealabile cu rezonanțe pe planul dreptului procesual penal. În acest sens, în dispozițiile Codului de procedură penală (art. 221 alin. 2) se arată expres că: în cazul infracțiunii pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri împiedică începerea urmăririi penale, iar în art. 10 lit. f) C. proc. Pen., lipsa plângerii prealabile este considerată ca o cauză care stinge acțiunea penală.
Lipsa plângerii prealabile apare, în lumina actualelor reglementări, ca fiind o cauză care înlătură răspunderea penală. Cu privire la natura juridică a instituției lipsei plângerii prealabile, aceasta are un caracter mixt, rezultat din însuși caracterul instituției plângerii prealabile, care este în același timp, o condiție de pedepsibilitate, cât și una de procedibilitate.
În cazurile în care legea prevede expres în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului, este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, organele judiciare au obligația să constate că plângerea prealabilă a fost făcută cu respectarea condițiilor legale, căci numai astfel ea capătă eficiență juridică.
Nerespectarea dispozițiilor legale privind introducerea plângerii prealabile echivalează cu însuși lipsa acesteia, organele judiciare urmând să înceteze urmărirea penală sau procesul penal.
Nu sunt îndeplinite condițiile privind existența plângerii prealabile când aceasta a fost introdusă pentru persoana vătămată – minoră în vârstă de 17 ani – de mama sa, într-o asemenea situație punerea în mișcare a acțiunii penale făcându- se de către minoră cu încuviințarea reprezentantului legal.
Având în vedere caracterul indivizibil al acțiunii penale, în cazul unor loviri săvârșite de mai multe persoane, lipsa plângerii prealabile pentru unul dintre infractori nu echivalează cu lipsa plângerii prealabile pentru infracțiunea săvârșită, cum greșit au considerat anumite instanțe.
Se asimilează cu lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate nerespectarea dispozițiilor legale privind subiectul îndrituit să facă o asemenea plângere. Există o asemenea situație în cazul în care introducerea plângerii prealabile s-a făcut de către o altă persoană decât cea vătămată, în alte condiții decât cele prevăzute de lege sau peste termenul prevăzut de lege.
În materia substituiților procesuali, dispozițiile art. 222 alin. 5 C. proc. Pen. nu pot fi aplicate prin analogie și în cazul plângerii prealabile. Greșita îndreptare a plângerii prealabile nu trebuie socotită ca o lipsă a plângerii prealabile, deoarece potrivit art. 285 C. proc. Pen., o asemenea plângere trebuie să fie trimisă organului competent.
Interpretând corect dispozițiile art. 285 C. proc. Pen., instanțele noastre judecătorești au arătat că, în cazul plângerii prealabile greșit îndreptate, nu trebuie să fie pronunțată încetarea procesului penal.
În cazul în care se constată că lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, soluțiile ce se pot pronunța sunt: încetarea urmăririi penale dacă procesul se află în faza de urmărire penală și încetarea procesului penal dacă procesul se află în stare de judecată.
În faza de urmărire penală, în situația în care nu există învinuit sau inculpat în cauză, se dispune soluția clasării.
Autorizarea prealabilă poate fi prevăzută ca o condiție de pedepsibilitate, ca și plângerea prealabilă, sau ca un impediment procedural pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
În cuprinsul art. 6 C. pen., legiuitorul, reglementând principiul universalității legii penale arată că pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării împotriva statului român sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român, de către un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a Parchetului General.
În art. 72 pct. 2 din Constituție se arată că deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată fără încuviințarea camerei din care face parte, după ascultarea sa competența de judecată aparține înaltei Curți de Casație și Justiție.
Deși în Constituție nu se arată expres, nu poate fi pornit procesul penal împotriva unui deputat sau senator fără încuviințarea camerei din care face parte. Imunitatea parlamentară vizează, în mod expres, anumite instituții procesual penale și printr-o interpretare personală a contrario față de celelalte instituții procesual penal, nu operează imunitatea, acestea funcționând fără restricții.
În cazul infracțiunii flagrante săvârșite de către deputați sau senatori procesul penal pornește din oficiu, urmând că ulterior Camera sesizată să aprecieze dacă procesul penal continuă sau încetează. Această concluzie rezultă din conținutul dispozițiilor art. 72 pct. 3 din Constituție, în care se arată că, în caz de infracțiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reținut sau supus percheziției. Ministrul justiției va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției.
Procesul penal, în acest caz, poate fi declanșat fără o autorizare prealabilă, deoarece măsura reținerii și cea a percheziției nu pot fi dispuse decât în cadrul procesului penal.
În cazul altor infracțiuni, Codul penal condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de existența sesizării organului competent. Pot fi date ca exemplu, în acest sens, infracțiunile contra siguranței circulației pe căile ferate, prevăzute în art. 273 alin. 1, 274 alin. 1 și 275 alin. 1 și 2 C. pen., în cazul cărora acțiunea penală se pune în mișcare la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.
Pentru infracțiunile prevăzute în art. 331-336 C. pen., în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale legea cere să existe sesizarea comandantului unității militare.
Cerința legii în ceea ce privește partea finală a dispozițiilor cuprinse la art. 10 lit. f) C. proc. Pen are în vedere situații în care, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, trebuie să fie îndeplinită o anumită condiție prevăzută de lege.
O asemenea condiție poate fi întâlnită bunăoară, în cazul săvârșirii unei infracțiuni împotriva reprezentantului unui stat străin, când acțiunea penală se poate pune în mișcare la dorința exprimată de guvernul străin.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, ipoteza prevăzută de art. 10 lit. f) C. proc. Pen. are un caracter general și limitat, cuprinzând orice dispoziție care ar stipula necesitatea unei autorizații prealabile, a unei sesizări speciale sau orice altă condiție de ordin procedural necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
Soluțiile ce por fi date de către organele judiciare penale când se constată existența acestui impediment procesual sunt: încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal. Când nu există învinuit sau inculpat în cauză, se dispune soluția clasării când a intervenit amnistia sau prescripția, ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea ie făptuitor (art. 10 lit. g) C. proc. Pen.)
Amnistia, ca act de clemență a puterii de stat, are efecte și asupra desfășurării procesului penal, ea conducând fie la încetarea urmăririi penale, fie la încetarea procesului penal.
Amnistia nu produce efecte asupra acțiunii civile. Partea civilă care nu se prezintă în instanță pentru susținerea acțiunii, după ce infracțiunea a fost amnistiată, se presupune a nu mai stărui în pretențiile sale.
În situația în care instanța a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului întrucât infracțiunea pe care a comis-o a fost amnistiată, aceasta nu poate îndruma partea civilă să introducă acțiune separată pentru repararea pagubei suferite, deoarece nu se afla în nici una din situațiile prevăzute de art. 10 lit. f)-j) C. proc. Pen.
Persoana care, prin fapta ilicită a creat posibilitatea ca inculpatul să săvârșească infracțiunea prin care a fost păgubit avutul public nu poate fi obligată la despăgubiri în procesul penal dacă, datorită aplicării amnistiei în cursul urmăririi penale, nu a fost trimisă în urmărire penală. Acțiunea civilă este un accesoriu al acțiunii penale și ca atare, ea nu poate fi exercitată decât față de cei care figurează ca inculpat în procesul penal.
Persoana arătată mai sus nu poate figura în proces nici ca parte responsabilă civilmente, această calitate neputând să aibă în procesul penal decât acela care, potrivit legii, este chemat să răspundă pentru pagubele provocate prin fapta inculpaților.
În cazul în care amnistia a intervenit în cursul urmăririi penale și, prin care inculpatul a fost trimis în judecată pentru alte infracțiuni, s-a încetat urmărirea penală pentru infracțiunea amnistiată, cererea inculpatului de a se continua procesul penal pentru această infracțiune potrivit prevederilor art. 13 C. proc. Pen., nu poate face față în fața instanței legal sesizate pentru alte infracțiuni, ci ea trebuie adresată organului de urmărire penală, care administrând probele necesare aflării adevărului, urma să dispună fie scoaterea de sub urmărire penală, fie încetarea urmăririi penale, în raport cu distincțiile prevăzute de art. 13 C. proc. Pen. Această soluție este temeinică deoarece, în caz de continuare a procesului penal, în condițiile art. 13 C. proc. Pen., activitatea procesuală continuă e la stadiul în care se afla procesul penal la data constatării amnistiei, fără a se putea ca, pe această cale, să se ajungă la comiterea unor faze sau etape procesuale, în caz contrar, u s-ar mai putea vorbi de continuarea procesului penal care implică desfășurarea – fără întreruperi și omisiuni – a activiștii procesului de la stadiul existent în momentul constatării tingerii acțiunii penale.
Între cauzele care înlătură răspunderea penală, legea a scris în art. 121 C. pen., și prescripția. Art. 121 alin. 2 C. pen. precizează că prescripția nu înlătură răspunderea penală în azul infracțiunii contra păcii și omenirii.
În art. 10 alin. G) C. proc. Pen. se arată că, în cazul în care intervenit prescripția, acțiunea penală nu poate fi pusă în vâșcare, iar dacă a fost pusă în mișcare ea nu mai poate fi exercitată.
În cazul prescripției, ca și în cazul amnistiei, dacă procesul î află în faza de urmărire generală va fi dată soluția de încetare a urmăririi penale, iar în cazul în care procesul penal se află în faza de judecată va fi pronunțată soluția de încetare procesului penal. Ceea ce se stinge prin prescripție este acțiunea penală, fapta continuând a fi incriminată de lege.
Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt prevăzute în art. 122 C. pen. și ele variază între 3 și 15 ani, în funcție e pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cu privire la care este înlăturată răspunderea penală. Termenele pentru rescripție se calculează de la data săvârșirii infracțiunii.
Potrivit art. 123 alin. 1 C. pen., cursul termenului prescripție se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal. Cu privire la înțelesul expresiei în art. 123 C. pen. referitoare la actele care, potrivit legii, se comunică învinuitului sau inculpatului, în practica judiciară și în literatura de specialitate s-a arătat că sunt asemenea acte și cele efectuate, față de învinuit sau inculpat (de exemplu, ascultarea sau confruntarea lui), precum și cele efectuate în prezența acestuia (bunăoară, o percheziție sau o cercetare la fața locului).
Potrivit art. 123 alin. 3 C. pen., întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanți la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește doar pe unii dintre ei. În lumina acestei dispoziții legale, în cazul în care cu privire la unii dintre făptuitorii infracțiunii nu s-a desfășurat niciun act judiciar în tot cursul prescripției, acesta nu va beneficia de prescripție dacă în legătură cu infracțiunea respectivă s-au făcut cercetări cu privire la alți participanți.
În cazul în care autorul infracțiunii a decedat, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar dacă a fost pusă în mișcare, ea nu mai poate fi exercitată.
Decesul făptuitorului, denumit și eveniment natural care stinge acțiunea penală, poate interveni indiferent de stadiul în care s-ar afla desfășurarea procesului penal. În situația în care inculpatul a decedat în cursul judecății cauzei, instanța urmează a dispune, pentru acest motiv, încetarea procesului penal în baza art. 10 lit. g) C. proc. Pen., chiar dacă, anterior intervenirii decesului, fapta imputată inculpatului a fost amnistiată.
Decesul persoanei vătămate nu atrage, în principiu încetarea urmăririi penale sau a procesului penal. Sunt însă dispoziții legale potrivit cărora urmărirea penală sau procesul penal încetează dacă intervine decesul persoanei vătămate.
Unele organe judiciare, interpretând greșit dispozițiile art. 10 alin. 1 lit. g) C. pen., au încetat procesul penal și în cazul în care acesta a pornit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, și în cursul judecării cauzei, persoana vătămată a decedat. Soluțiile ce por fi date în procesul penal în cazul intervenției acestei cauze sunt încetarea urmăririi
Penale sau încetarea procesului penal. Clasarea cauzei penale este exclusă, deoarece există învinuit sau inculpat în cauză.
Ultima cauză prevăzută la art. 10 alin. 1 lit. g) C. proc. Pen. vizează radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor.
Retragerea plângerii prealabile figurează între cauzele care înlătură răspunderea penală, fiind reglementată în dispozițiile art. 131 alin. 3 C. pen. Retragerea plângerii prealabile se prezintă ca o manifestare unilateral de voință a persoanei vătămate de a-și retrage, în condițiile legii, plângerea prealabilă făcută.
Pentru a înlătura răspunderea penală, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală și necondiționată, în sensul că trebuie să privească ambele laturi, penală și civilă, ale cauzei.
Întrucât sesizarea plângerii prealabile se face în rem (ceea ce înseamnă că este suficient că plângerea să fie făcută împotriva unui participant pentru a produce efecte față de toți participanții) și în cazul în care a fost retrasă plângerea prealabilă efectele se produc în rem, adică față de toți făptuitorii.
În practica judiciară s-a arătat că retragerea plângerii prealabile nu operează în caz de pluralitate de făptuitori decât dacă se face cu privire la toți făptuitorii. Acest punct de vedere este întemeiat, deoarece, în cazul în care persoana vătămată dorește să renunțe la plângere față de unul sau unii participanți, are la dispoziție împăcarea, aceasta operând în personam. Este asimilată cu o retragere a plângerii prealabile manifestarea de voință neechivocă a părții vătămate, în sensul că nu urmărește condamnarea inculpatului și, în consecință, soluția ce se impune este încetarea urmăririi penale sau a procesului penal.
Potrivit art. 13 C. proc. Pen., în caz de amnistie, prescripție ori de retragere a plângerii prealabile, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal și, potrivit art. 13 dacă nu se constată vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a-e), instanța trebuie să dispună încetarea procesului penal. În consecință, greșit a procedat instanța care, continuând judecata la cererea inculpatului survenită după retragerea plângerii prealabile, găsind vinovat pe inculpat, l-a condamnat, în loc să dispună încetarea procesului penal.
Alături de retragerea plângerii prealabile, legea (art. 132 C. pen.) reglementează și împăcarea părților.
Deși ambele sunt cauze care înlătură răspunderea penală în cazul în care acțiunea penală se pune, de regulă, în mișcare la plângerii prealabilă a persoanei vătămate, totuși, între cele două instituții sunt deosebiri semnificative.
Împăcarea părților apare ca un act de înțelegere între făptuitor și persoana vătămată prin care, în condițiile legii și pentru anumite infracțiuni, se înlătură răspunderea penală și celelalte consecințe ale săvârșirii infracțiunii.
Pentru ca împăcarea părților să ducă la stingerea acțiunii penale trebuie îndeplinite cumulativ anumite condiții. Între aceste condiții se înscrie și aceea privind necesitatea ca împăcarea să se facă între persoana vătămată pe de o parte, și inculpat, pe de altă parte.
Împăcarea trebuie să aibă loc în fața organului judiciar, întrucât instanța nu poate lua act e declarația unilateral a părții vătămate că s-a împăcat cu inculpatul dacă aceasta nu este confirmată în fața instanței și realizată cu acordul ambelor părți. De la regula că împăcarea trebuie să se facă între persoana vătămată și învinuit sau inculpat există și o derogare în privința persoanei lipsite de capacitatea de exercițiu în cazul acestora împăcarea făcându-se cu reprezentanții lor legali. Cei cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca primind încuviințarea reprezentanților legali. Împăcarea între partea vătămată și învinuit sau inculpat trebuie să fie explicită, și nu dedusă din anumite împrejurări care ar presupune împăcarea.
Între condițiile ce se cer pentru ca împăcarea părților să producă efectele prevăzute de lege este și aceea privind caracterul total, necondiționat și definitiv al împăcării. Caracterul total și necondiționat al împăcării părților se menține și atunci când, o dată cu împăcarea asupra laturii penale, părțile au convenit asupra modului de rezolvare a acțiunii civile. Astfel, în cazul în care părțile au convenit asupra acordării unui termen pentru plata despăgubirilor, înțelegerea lor reprezintă tocmai un aspect al împăcării totale, instanța urmând să dispună încetarea procesului penal.
Nu impietează asupra caracterului total și necondiționat nici acceptarea voluntară a inculpatului de a plăti ulterior despăgubirile civile. Sub acest aspect, în literatura de specialitate s-a arătat că beneficiarul despăgubirilor rămâne titularul unei creanțe provenite dintr-o convenție, creanță care, ulterior, poate fi valorificată prin anumite mijloace care au un alt temei și un alt obiect decât acțiunea civilă exercitată în procesul penal care s-a stins prin împăcarea părților.
Potrivit art. 132 alin. 2 C. pen., împăcarea produce efecte doar dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii, împăcarea poate interveni în orice fază a procesului penal și în orice stadiu al fazei respective.
Soluțiile ce pot fi dispuse în cazul împăcării părților sunt încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.
Împăcarea părților având loc între învinuit sau inculpat, pe de o parte și persoana vătămată sau partea vătămată, pe de altă parte, soluția clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate pune problema lipsei învinuitului în cauza penală.
Instituția înlocuirii răspunderii penale își găsește reglementarea în dispozițiile art. 90 și 91 C. pen. Această relativ nouă formă a constrângerii juridice își întinde efectele și în domeniul dreptului procesual penal, ea figurând între cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea exercitării ei.
Ca urmare a modificării art. 242 alin. 1 din Legea nr. 141/1996, înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă numai în faza de judecată, singurul organ judiciar abilitat să decidă în acest sens fiind instanța de judecată.
Când înlocuirea răspunderii penale a fost dispusă de către instanța de judecată, aceasta, în baza art. 345 C. proc. Pen., o dată cu încetarea procesului penal face aplicarea art. 91 C. pen.
Când înlocuirea răspunderii penale se face de către instanță, potrivit art. 94 alin. 3 C. pen., executarea mustrării și a mustrării cu avertisment se efectuează în ședința în care s-a pronunțat hotărârea. Executarea amenzii se face potrivit dispozițiilor art. 442-443 C. proc. Pen. Punerea în executare a amenzii judiciare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii organului care, potrivit legii, execută amenda penală.
Soluția ce poate fi data înlocuirii răspunderii penale este încetarea urmăririi penale. Întrucât înlocuirea răspunderii penale se poate face numai cu privire la învinuit sau inculpat, el fiind deci cunoscut, soluția clasării nu este posibilă.
Hotărârile judecătorești rămase definitive capătă autoritate de lucru judecat, presupunându-se că ele reflectă adevărul (res judiciata pro veritate habitus). Această considerare apare ca necesară pentru a statornici prestigiul justiției și stabilitatea activității jurisdicționale și constituie un principiu juridic recunoscut din cele mai vechi timpuri (a fost consacrat expres în Codul lui Hammurabi).
Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un efect pozitiv și unul negativ. Efectul pozitiv constă în aceea că hotărârea poate fi pusă în executare, iar efectul negativ împiedică exercitarea unei noi acțiuni penale împotriva aceleiași persoanei, pentru aceeași faptă (non bis în idem).
Ca o consecință a efectului negativ menționat mai sus, autoritatea lucrului judecat se înscrie în rândul cauzelor care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea exercitării ei.
Autoritatea de lucru judiciar operează numai în cazul în care cu privire la o altă persoană, s-a desfășurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracțiune.
În acest sens, pentru existența autorității de lucru judecat în materie penală se cere existența a două elemente identice între cauza judecată și cauza care urmează a fi soluționată, și anume: identitate de persoane și identitate de obiect. Spre deosebire de autoritatea de lucru judiciar în materie penală, pentru existența autorității de lucru judiciară în materie civilă se cere o triplă identitate, și anume: de persoane, de obiect și de cauză.
În materie civilă, obiectul unei acțiuni judiciare îl constituie pretenția formulată de reclamant, iar cauza constă în fundamentul pe care se întemeiază pretenția.
Obiectul și cauza, ca elemente ale autorității de lucru judiciare în materie civilă, nu pot fi considerate în aceiași termeni în materie penală, deoarece obiectul (acțiune penală) hotărârii penale ar urma să fie aplicarea unei pedepse, iar cauza – infracțiunea săvârșită. Trebuie observat însă că în materie penală aplicarea sancțiunilor penale este un element comun al tuturor hotărârilor judecătorești de condamnare și, în consecință, o asemenea condiție pentru existența autorității de lucru judecat în materie penală este exclusă.
În ceea ce privește cauză că element de identitate al autorității de lucru judiciar, este deosebită și ea față de cauză în materie civilă, în penal interesând cauza materială și nu cauza juridică, în sensul încadrării juridice date infracțiunii.
În ipoteza în care faptele materiale ar fi aceleași, există autoritate de lucru judecat potrivit art. 10 lit. j) C. proc. Pen., chiar dacă faptelor definitiv judecate li s-ar da o altă încadrare juridică.
Deși există identitate de fapte materiale, nu operează autoritatea de lucru judecat în cazul în care împotriva unei persoane s-a pronunțat o hotărâre prin care a fost aplicată pedeapsa închisorii contravenționale în baza Legii nr. 61/1991 privind sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială a ordinii și liniștii publice.
Problema s-a pus în același mod în cazul Decretului 153/70 care a fost abrogat prin Legea nr. 61/1991, republicată. Cu privire la această problemă în literatura de specialitate s-a arătat că nu poate fi reținută autoritatea de lucru judiciară în situația redată mai sus, deoarece, în condițiile judecării faptei ca o contravenție, nu s-a exercitat o acțiune penală care are ca obiect tragerea la răspundere a celui care a săvârșit o infracțiune și, în consecință, nici acțiunea penală nu s-a putut stinge. Acțiunea penală nefiind stinsă, nu poate opera ca impediment pentru punerea ei în mișcare existența unei hotărâri definitive a instanței civile prin care pentru aceeași faptă s-a aplicat făptuitorului o sancțiune contravențională.
Există autoritate de lucru judecat și în cazul în care instanța a pronunțat achitarea, recursul formulat de procuror a fost respins (hotărârea rămânând definitivă) și s-a promovat o rejudecare a celor achitați pentru aceleași fapte într-o altă încadrare juridică.
Proba, în cazul autorității de lucru judecat, se face numai cu hotărârea judiciară rămasă definitivă din care trebuie să reiasă că persoana chemată să răspundă penal a mai fost judecată pentru aceeași faptă.
Soluțiile ce pot fi dispuse în situația în care se constată autoritate de lucru judecat sunt încetarea urmăririi penale sau a procesului penal.
Soluția clasării nu poate fi dată în cazul acestui impediment, deoarece autoritatea de lucru judecat privește o anumită faptă și o anumită persoană.
3.2 Exercitarea acțiunii penale
Odată pusă în mișcare, acțiunea penală trebuie să fie exercitată până la soluționarea cauzei penale. Exercițiul acțiunii penale impune efectuarea unui complex de acte procesuale referitoare la supravegherea urmăririi penale față de cel vinovat de săvârșirea infracțiunii, trimiterea lui în judecată, susținerea învinuirii, folosirea căilor de atac, care să dinamizeze procesul penal.
Pentru a se putea realiza obiectul acțiunii penale, adică tragerea la răspunderea penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, trebuie să se creeze condițiile necesare pentru supunerea acestora judecății. De aceea este nevoie să fie strânse dovezile necesare cu privire la existența infracțiunii, identitatea infractorului și vinovăția acestuia. Potrivit codului nostru de procedură penală în vigoare strângerea acestor dovezi se realizează de către organele de cercetare penală în faza urmăririi penale, tocmai pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
După începerea urmăririi penale, persoanei care a săvârșit o infracțiune i se arată în ce constă învinuirea sa și i se cere să declare tot ce știe în legătură cu fapta și cu învinuirea.
Potrivit Codului de procedură penală, învinuit este persoană față de care s-a început o urmărire penală (art. 229 C. proc. Pen.). Urmărirea penală începe cu privire la o faptă concretă prevăzută de legea penală, iar nu cu privire la persoana făptuitorului. Posibilitatea de învinuire apare în cursul acestei urmăriri în rem, de aceea, persoanei învinuite trebuie să i se aducă la cunoștință învinuirea cu ocazia primei sale ascultări. Calitatea sa de învinuit îi determină poziția de subiect al activității procesuale. Folosirea în personam a acțiunii penale se realizează prin punerea în mișcare a acțiunii penale, când învinuitul, subiect al activității procesuale, devine subiect al acestei acțiuni și deci parte în proces. În Codul de procedură penală se prevede că acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare (art. 9 alin. 2). Inculparea, ca act procesual prin care se pune în mișcare acțiunea penală, este de atributul procurorului, excepție făcând cazurile în care și prima instanță, în condițiile arătate de lege, poate proceda la punerea în mișcare și la exercitarea acțiunii (de exemplu, extinderea acțiunii). Organele de cercetare penală nu fac altceva decât să strângă și să verifice probele cu privire la existența infracțiunii, identitatea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, deci să creeze condițiile pentru a se putea proceda la inculpare.
Inculparea poate avea loc, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată. Aceasta se dispune prin ordonanță în cursul urmăririi penale și eventual prin rechizitoriu la terminarea urmăririi penale. În acest caz rechizitoriul îndeplinește atât funcția de act de inculpare, cât și pe cea de act de sesizare a instanței de judecată. Ceea ce înseamnă că inculparea, potrivit actualului Cod de procedură penală, nu se confundă cu trimiterea în judecată, cu sesizarea instanței e judecată.
Trimiterea în judecată reprezintă un act procesual distinct un alt moment ce ține de exercițiul acțiunii penale. Ca moment de exercitarea a acțiunii penale, trimiterea în decată face ca procesul penal să treacă din faza de urmărire penală în faza de judecată, să se amplifice tot mai mult atât î privire la subiecții procesuali, cât și în legătură cu actele procesuale și procedurale ce vor fi efectuate de acești subiecți, fără acest act de exercitare acțiunii penale, nu s-ar putea realiza scopul procesului penal, stanțele de judecată fiind singurele organe care au dreptul l aplice cu caracter definitiv sancțiunile de drept penal.
Susținerea învinuirii, ca moment distinct de exercitare acțiunii penale, constă în participarea la desfășurarea procesului pentru dovedirea vinovăției inculpatului și temeinicia tragerii la răspundere penală a acestuia, în conformitate cu legea. Actele de susținere a învinuirii pot fi efectuate în tot cursul procesului penal, de la folosirea în acțiunii penale și până la soluționarea cu caracter definitive cauzei. În cadrul actelor de susținere a acțiunii penale și folosirea căilor de. – Atac de către subiecții acțiunii penale.
Procurorul, ca organ specializat al statului, are puteri ce privește folosirea recursului ordinar. Pentru căile: extraordinare de atac aceste puteri sunt mai limitate și depind? Fiecare cale de atac. Și partea vătămată poate folosi calea ordinară a recursului, precum și revizuirea și contestația în anulare în cazurile prevăzute de lege. În ce privește recursul: extraordinar, acesta nu este pus la dispoziția părților, ci este credințat numai procurorului general.
Căile de atac pot fi folosite și de subiecții pasivi ai acțiunii penale în cadrul contraacțiunii ce o exercită pentru apărarea intereselor lor. Deci, chiar dacă subiecții activi ai acțiunii îndeplinesc activitățile de exercitare a acțiunii penale, subiecții pasivi, prin folosirea căilor de atac, fac să se continue procesul penal, să se amplifice. De asemenea, subiecții pasivi, în exercitarea contraacțiunii, pot provoca continuarea procesului penal și după soluționarea cu caracter definitiv a cauzei penale prin folosirea căilor de atac extraordinare a contestației în anulare și a revizuirii.
În privința folosirii căilor de atac, indiferent că este vorba de subiecții activi ai acțiunii, de subiecții săi pasivi sau de alte persoane îndrituite, trebuie precizat faptul că acestea nu creează noi raporturi procesuale, ci îl amplifică pe cel inițial și fac ca procesul penal să continue. Totodată, prin folosirea lor nu se promovează o nouă acțiune penală, ci se amplifică procesul penal în temeiul aceleiași acțiuni penale. Ele declanșează un control asupra modului cum a fost soluționată acțiunea penală în cadrul primei judecăți și fac să se reia procesul penal prin continuarea sa. Așadar, folosirea căilor de atac constituie o modalitate de exercitare a acțiunii penale în cadrul procesului penal.
A) Exercitarea acțiunii penale aparține, în principiu, procurorului
De regulă, acțiunea penală este pusă în mișcare de către procuror, cu excepțiile prevăzute de lege. În cazurile în care acțiunea penală se pune în mișcare de către procuror, exercițiul acesteia îi aparține aproape în exclusivitate. Procurorul din oficiu și în baza rolului activ pe care trebuie să-l aibă în cadrul procesului penal (art. 2 și 4 C. proc. Pen.), îndeplinește toate activitățile ce țin de exercitarea acțiunii penale. Mai mult, procurorul are datoria de a veghea ca celelalte organe judiciare, care participă în procesul penal, să facă totul pentru aflarea adevărului și soluționarea temeinică și legală a acțiunii penale, pusă în mișcare și exercitată de el.
În faza de urmărire penală, procurorul ca subiect activ al acțiunii penale, îndeplinește funcția de susținător al inculpării, iar ca organ de supraveghere, și deci că și conducător al urmăririi penale, funcția de rezolvare a cauzelor în această fază. În dubla sa calitate, procurorul se conduce după conștiința sa juridică.
Nicio altă persoană și niciun alt organ nu poate exercita acțiunea penală pe care el a pus-o în mișcare. Există unele situații în care, prin voința legiuitorului, acțiunea penală, pusă în mișcare și exercitată de procuror, este stinsă prin retragerea plângerii prealabile sau împăcare părților (de exemplu, prin împăcare în caz de seducție, infracțiune prevăzută de art. 199 C. pen.).
Pentru un număr limitat de infracțiuni acțiunea penală este pusă în mișcare de către instanța de judecată la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și este exercitată de partea vătămată. Acțiunea penală pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate este, în principiu, supusă unor reguli speciale. Și atunci când plângerea prealabilă este adresată organelor de urmărire penală, acțiunea penală se pune în mișcare de către procuror. Partea vătămată poate efectua acte de exercitare a acțiunii penale, alături de procuror.
O altă excepție privește situațiile cuprinse în art. 335 și 336 alin. 2 C. proc. Pen când instanța de judecată extinde acțiunea penală pusă în mișcare de către procuror sau când, în lipsa procurorului de la ședință (participarea sa nefiind obligatorie), extinde din oficiu procesul penal și procedează la judecarea cauzei. Or, după extinderea procesului penal nu se poate proceda la judecarea noilor fapte decât dacă se pune în mișcare și se exercită o acțiune penală cu privire la ele. În lipsa procurorului, pe cale de excepție și din motive de operativitate pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța îndeplinește atribuțiile ce revin procurorului punând în mișcare și exercitând acțiunea penală.
a) Procurorul poate exercita acțiunea penală și în cazul în care aceasta este pusă în mișcare de către instanța de judecată
Dreptul persoanei vătămate de a dispune de plângerea sa, în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, a căpătat o precisă
Reglementare în legislația noastră penală și procesual penală. Exercitarea acțiunii penale, în cazurile subordinate plângerii prealabile, nu se face în exclusivitate de către partea vătămată, ci și de către procuror când acesta participă la judecată, fără a impieta asupra dreptului părții vătămate de a dispune de plângerea sa prin retragerea acesteia sau prin împăcare cu inculpatul. Când există conexitate sau indivizibilitate între infracțiunile supuse plângerii prealabile și fapta care se urmărește după procedură obișnuită, sau față de care este aplicabilă procedura specială de urmărire a unor infracțiuni flagrante și disjungerea nu este posibilă, se aplică pentru toate faptele procedura obișnuită (art. 281 și art. 478 alin. 2 C. proc. Pen.).
Așadar, deși faptele se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea instanței se va face prin rechizitoriu de către procuror. În aceste cauze, susținerea învinuirii se realizează în mod concurent de către procuror și partea vătămată care a făcut plângerea organelor în drept.
b) Acțiunea penală pusă în mișcare nu poate fi revocată Odată pusă în mișcare, acțiunea penală trebuie după până la capăt. Irevocabilitatea acțiunii penale se completează cu obligativitatea ei și cu legalitatea și oficialitatea procesului penal.
Procurorul, din momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, este obligat să o exercite până la soluționarea definitivă a cauzei penale, el nu o poate revoca. Procurorul poate soluționa cauza în cursul urmăririi penale potrivit dispozițiilor din art. 242 (cazuri de încetare a urmăririi penale), art. 249 (cazurile de scoatere de sub urmărirea penală), art. 2491 (punerea în executare a ordonanței prin care s-a aplicat o sancțiune cu caracter administrativ), art. 262 pct. 2 C. proc. Pen. când constată existența vreunuia din cazurile de inaptitudine funcțional a acțiunii penale. În faza de judecată procurorul exercită acțiunea penală și când este cazul poate cere extinderea acesteia sau a procesului penal. Instanța de judecată este conducătorul procesului și din momentul în care a fost sesizată și s-a învestit cu acea acțiune, este obligată să o soluționeze indiferent de poziția pe care o adoptă procurorul.
Astfel, deși procurorul nu poate revoca acțiunea penală, în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale, poate pune concluzii de achitare, când învinuirea nu se confirmă, sau poate cere încetarea procesului penal, când a intervenit vreuna din cauzele prevăzute în art. 10 lit. f-h și j) C. proc. Pen. Procurorul cere încetarea procesului penal și atunci când consideră că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune înlocuirea răspunderii penale (art. 11 pct. 2 lit. b), combinat cu art. 10 lit. i) C. proc. Pen. raportate la art. 94-96 C. pen.). În fine, procurorul cere schimbarea încadrării juridice date faptei în cadrul actului de sesizare dacă din cercetarea judecătorească rezultă că fapta trebuie să primească altă încadrare juridică. Cererile și concluziile procurorului trebuie să fie întemeiate și motivate. Aceasta nu înseamnă încă să ele sunt și obligatorii pentru instanță. Chiar dacă ele sunt întemeiate, instanța continuă judeca ea cauzei până la soluționarea ei. Instanța are în vedere cererile și concluziile procurorului în măsura în care ele se coroborează cu toate probele din dosar, contribuie la formarea convingerii intime că reprezintă adevărul și că deci soluția preconizată este temeinică și legală. În caz contrar, instanța poate condamna chiar dacă concluziile procurorului sunt de achitare sau de încetare a procesului penal și invers.
Cererea procurorului de achitare, de încetare a procesului penal sau de schimbare a calificării juridice nu este altceva decât un act procesual ce se înscrie în exercițiul acțiunii penale. Susținerea învinuirii înseamnă efectuarea de acte în sprijinul temeiurilor care justifică inculparea; dar susținerea învinuirii nu este singura modalitate de exercitare a acțiunii penale în faza de judecată, de către procuror. Procurorul, pe baza datelor concrete ale cauzei, rezultate din cercetarea judecătorească sau din dezbateri, poate pune concluzii în favoarea inculpatului. De altfel, apărarea inculpatului revine, potrivit regulilor de bază privitoare la rolul activ și aflarea adevărului, fiecărui organ judiciar, indiferent de funcția pe care o îndeplinește în cadrul procesului penal.
c) împiedicări privind exercitarea acțiunii penale constituie astfel de împiedicări cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. Pen., care privesc atât punerea în mișcare a acțiunii penale, cât și exercitarea acesteia. Astfel, dacă se constată existenta vreuneia din cazurile arătate în art. 10 C.proc. Pen. sau o altă cauză prevăzută de lege (de nepedepsire), după punerea în mișcare a acțiunii penale, aceasta nu mai poate fi exercitată. În prezența unuia din aceste cazuri acțiunea penală își pierde aptitudinea funcțională, influențând desfășurarea normală a procesului penal. Drept urmare, nici procesul penal nu-și mai poate urma cursul său, cu excepțiile prevăzute în art. 13 C. proc. Pen. Când aceste cazuri de inaptitudine funcțională apar în cursul urmăririi penale, procurorul dispune scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale, după caz (art. 11 pet. 1 lit. b) și c), raportat la art. 10 C. proc. Pen.). În faza de judecată instanța, pentru aceleași cazuri dispune achitarea sau încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3 și 4, coroborat cu art. 11 pct. 2 C. proc. Pen.). Efectele pe care le produc, cât și aspectele procedurale în legătură cu ele, sunt asemănătoare cu cele tratate la punerea în mișcare a acțiunii penale.
d) Răspunderea în legătură cu punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale în mod netemeinic Răspunderea procurorului pentru activitatea sa, în general, face obiectul unei reglementări complexe în raport cu natura atribuțiilor sale și cu gravitatea faptei comise. Din punctul de vedere al naturii juridice, răspunderea procurorului poate fi disciplinară, administrativă, pecuniară și chiar penală când este cazul.
În art. 268 din actualul Cod penal este reglementată răspunderea penală pentru fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a dispune arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna pe o persoană, știind că este nevinovată. Deși în text nu se dă o calificare subiectului activ al faptei, acest subiect nu poate fi orice persoană, ci numai persoanele care au calitatea și deci competența de a dispune punerea în mișcare, arestarea, trimiterea în judecată sau condamnarea unei persoane.
Această calitate în procesul nostru penal o au, după cum s-a arătat anterior, în principal, procurorul și în anumite cauze și judecătorii care au compus completul de judecată al instanței care a dispus extinderea ori punerea în mișcare a acțiunii penale (art. 335, 336 și 337 C. proc. Pen.). Procurorul și, respectiv, judecătorii instanței poartă răspunderea penală pentru cazul în care cu bună știință au pus în mișcare acțiunea penală, au dispus trimiterea în judecată, au extins acțiunea penală, ori au introdus în cauză o persoană, știind că este nevinovată.
O asemenea răspundere este justificată, întrucât astfel de fapte împiedică realizarea justiției și aduc grave atingeri relațiilor sociale ocrotite din punct de vedere juridic privind soluționarea legală și temeinică a cauzelor renale.
Răspunderea penală a procurorului sau a judecătorilor poate fi angajată și atunci când se omite îndeplinirea anumitor obligații de serviciu ori se întârzie îndeplinirea mor asemenea obligații în scopul de a nu pune în mișcare acțiunea penală în legătură cu o faptă prevăzută de legea penală, despre care are cunoștință, sau de a face un act contrar îndatoririlor sale, act care atrage stingerea acțiunii penale, de exemplu de a dispune scoaterea sau încetarea urmăririi penale față de o persoană știind că este vinovată. Astfel de fapte constituie abuz în serviciu și atrag răspunderea penală. Constatarea săvârșirii lor constituie unul dintre cazurile de revizuire a hotărârilor penale definitive (art. 394 alin. 1 lit. d) C. proc. Pen.).
3.3. Epuizarea acțiunii penale
A) Soluționarea cauzei penale și stingerea acțiunii penale
Ca orice acțiune în justiție, și acțiunea penală, în desfășurarea sa, are un moment final. Așa cum s-a mai arătat, acțiunea penală parcurge mai multe momente cu semnificații juridice importante și deosebite. Unul din acestea se referă la epuizarea acțiunii penale ca urmare a îndeplinirii actelor procesuale necesare pentru realizarea obiectului acțiunii. Acțiunea penală poate lua sfârșit fie prin soluționarea definitivă a cauzei penale, fie prin stingerea aptitudinii funcțional a acesteia, deci în modalități diferite. Prin epuizarea acțiunii penale, ia, de regulă, sfârșit și procesul penal. Acțiunea penală este numai relativ epuizată atunci când legea admite posibilitatea continuării procesului penal, de exemplu, la cererea inculpatului (art. 13 C. proc. Pen.) sau prin folosirea unei căi de atac extraordinare.
Soluționarea cauzei penale și stingerea acțiunii penale sunt două noțiuni distincte, cu caracter și efecte deosebite.
Epuizarea, prin soluționarea cauzei, implică desfășurarea procesului penal până la judecarea definitivă a cauzei penale.
Acțiunea penală este exercitată pe întreg cursul desfășurării procesului penal, adică prin parcurgerea tuturor fazelor procesuale. Consumarea acțiunii penale în fața instanței, prin soluționarea cu caracter definitiv a cauzei penale, face să se pună capăt, prin intermediul acțiunii penale, conflictului de drept penal dedus în justiție. În felul acesta se ajunge la finalitatea sa, fie prin sancționarea inculpatului, fie prin apărarea de răspundere penală a celui învinuit pe nedrept. Prin rezolvarea definitivă a conflictului de drept penal pe calea judecății se realizează dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe făptuitor și se restabilește ordinea de drept încălcată. Acesta este de fapt modul normal de epuizare a acțiunii penale și are caracterul de forma ordinară de înfăptuire a justiției penale prin rezolvarea în fond a cauzei penale.
Stingerea aptitudinii funcționale a acțiunii penale, ca modalitate de epuizare a acesteia, poate interveni oricând după comiterea faptei prevăzute de legea penală. Când stingerea aptitudinii funcționale s-a produs înainte de promovarea acțiunii penale, înseamnă că, conflictul de drept penal numai poate fi adus în fața organelor judiciare pentru a fii constatat și soluționat.
Procesual, această situație este rezolvată prin instituția le începerii urmăriri penale (art. 228 alin. 4 C. proc. Pen.).
Stingerea acțiunii penale intervine, în genere, după ce aceasta a fost pusă în mișcare, deci în cursul exercitării sale, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de stingere,: >e timpul exercitării acțiunii, și înainte de soluționarea; a definitiva prin judecată, face ca acțiunea penală să-și piardă eficiența, să nu mai poată fi exercitată. Ca urmare a incidenței unei astfel de cauze, conflictul de drept, care forma >obiectul cauzei penale, nu mai este rezolvat, iar procesul) enal rămâne și el fără obiect. Organele judiciare, sesizate u cercetarea sau judecarea cauzei penale, nu mai au de rezolvat un conflict de drept penal, sarcina lor limitându-se la constatarea existenței faptei comise și la incidența cauzei care stinge acțiunea penală. Stingerea acțiunii penale, altfel decât prin soluționarea definitivă a cauzei, este deci un mod incidental de epuizare a acțiunii penale.
B) Cauze de stingere a acțiunii penale. Caracter și efecte
În expunerile privitoare la punerea în mișcare și la exercitarea acțiunii penale, s-a arătat că uneori pot să apară anumite cauze, împrejurări, stări sau situații de fapt, care să facă imposibilă fie promovarea, fie exercitarea acțiunii penale dacă a fost pusă în mișcare. Aceste cauze sunt prevăzute în art. 10 C. proc. Pen., iar unele și în codul penal sau în alte legi speciale (cauzele de nepedepsire). Constatarea acestor cauze face ca acțiunea penală să nu poată să-și urmeze cursul său normal, punându-i capăt înainte de a se fi ajuns la soluționarea definitivă a cauzei penale, prin judecată. Efectele lor juridice însă sunt diferite, așa după cum s-a mai arătat, dar față cu acțiunea penală toate împiedică promovarea și exercitarea acesteia și implicit și desfășurarea procesului penal. Nu toate aceste cauze duc însă la stingerea irevocabilă a acțiunii penale.
În art. 10 din Codul procedură penală sunt arătate diferitele cauze care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale. Unele dintre aceste cauze au ca efect stingerea definitivă a acțiunii penale, altele dimpotrivă numai împiedică promovarea sau exercitarea acesteia, adică sting condiționat eficiența acțiunii, deci o atingere ale cărei efecte pot fi, eventual, înlăturate. Astfel, împrejurări ca: fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, existența vreuneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au ca efect stingerea aptitudinii funcțional a acțiunii penale, concret pusă în mișcare față de inculpatul respectiv, iar nu dreptul la acțiune. Aceste cauze atrag după stingerea, pe plan procesual, a unei acțiuni care a fost pusă în mișcare în mod netemeinic. În cazul în care fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat, stingerea aptitudinii funcționale nu împiedică ca, ulterior, dreptul la acțiune să fie folosit împotriva adevăratului vinovat.
Cauzele referitoare la lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, cât și faptul că s-a dispus înlocuirea răspunderii penale, sunt cauze care duc la stingerea condiționată a acțiunii penale. Ele împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, dar odată stinsă, procesual, acțiunea penală, dreptul la acțiune poate să fie din nou folosit chiar față de același inculpat. Faptul că s-a pus în mișcare o acțiune penală, spre exemplu, fără autorizarea sau sesizarea unui anumit organ duce la stingerea procesuală a acțiunii penale, dar nu și la stingerea dreptului de a folosi din nou acea acțiune. Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare, ulterior, cu observarea condițiilor legale necesare. În cazul în care plângerea prealabilă n-a fost făcută în termenul prevăzut de lege (tardivitatea plângerii) acțiunea penală se stinge, deci și dreptul de a mai pretinde tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate de comiterea infracțiunii.
Cauzele prevăzute în art. 10 C. proc. Pen. referitoare la intervenirea amnistiei, a prescripției ori a decesului făptuitorului, a retragerii plângerii prealabile, ori a împăcării părților în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală, a existenței autorității lucrului judecat duc la stingerea acțiunii penale, atât procesual, cât și substanțial.
C) Condamnarea și achitarea, ca modalități de epuizare a acțiunii penale
Pentru soluționarea cauzelor penale, instanțele de judecată, în stadiul deliberării, trebuie să analizeze o serie de chestiuni privind existența infracțiunii, vinovăția inculpatului, pedeapsa ce urmează să i se aplice ori măsurile educative sau de siguranță care pot fi luate, când este cazul, starea de libertate a inculpatului și altele.
Deliberând asupra cauzei și stabilind că fapta există, că ea constituie infracțiune și că a fost săvârșită cu vinovăție de către inculpat, instanța dispune condamnarea acestuia.
În cazul în care, din contră, constată că fapta nu există sau chiar dacă există ea nu este prevăzută de legea penală, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, nu a fost săvârșită de inculpat, îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii sau există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, instanța dispune achitarea celui trimis în judecată.
Deliberând asupra conflictului de drept penal dedus în fața instanței pe calea acțiunii penale, se stabilește existența sau inexistența conflictului respectiv și se pronunță, după caz, condamnarea sau achitarea celui supus judecății.
Condamnarea și achitarea, ca soluții ale instanței de judecată, dacă rămân definitive, constituie procesual cele două modalități de epuizare a acțiunii penale.
D) încetarea procesului penal și efectele sale față de acțiunea penală
Când apar în cursul procesului penal cauzele prevăzute în art. 10 C. proc. Pen., literele f)-j), care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, procesul penal nu mai poate continua, indiferent de faza procesuală în care se află. Codul de procedură penală reglementează distinct soluționarea cauzelor în cadrul fiecărei faze.
Astfel, dacă în timpul urmăririi penale apare una din cauzele prevăzute în art. 10 lit. f)-j), iar acțiunea penală a fost pusă în mișcare, procurorul, prin ordonanță, la cererea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune încetarea urmăririi penale (art. 242 și 2.43 alin. 1 și 2, raportate la art. 11 pct. 1 lit. c) C. proc. Pen.). Când acțiunea penală n-a fost pusă în mișcare, încetarea urmăririi penale se dispune de către procuror prin rezoluție motivată. Dacă aceste cauze se constată cu ocazia verificării lucrărilor de urmărire penală, procurorul, făcând aplicarea art. 262 pct. 2 lit. a) C. proc. Pen., raportat la art. 11 C. proc. Pen., dispune clasarea, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.
În situația în care una din cauzele prevăzute în art. 10 lit. f)-j) apare după sesizarea instanței, aceasta va dispune încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. Pen.). Hotărârea de încetare a procesului penal, luată de către instanța de judecată, nu rezolvă fondul cauzei penale, ci dispune numai asupra acțiunii penale, încetând procesul penal fără a se pronunța asupra existenței faptei și vinovăției celui trimis în judecată.
Prin încetarea urmăririi penale, cât și prin încetarea procesului penal, atât procurorul, cât și instanța de judecată nu se pronunță asupra conflictului de drept penal dedus în fața organelor judiciare, ci constată existența cauzei care înlătură aptitudinea funcțională a acțiunii penale, făcând să împiedice punerea în mișcare și exercitarea sa.
Ordonanța sau rezoluția motivată a procurorului și hotărârea instanței prin care s-a pus capăt procesului penal au efecte deosebite față de acțiunea penală.
Astfel, ordonanța sau rezoluția motivată a procurorului prin care se dispune încetarea urmăririi penale pentru vreuna din cauzele prevăzute în art. 10 lit. f)-j) C. proc. Pen. nu privește fondul cauzei penale. De aceea, urmărirea penală poate fi reluată dacă ulterior se constată că ordonanța sau rezoluția prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale în mod greșit a reținut cazul de încetare (art. 273 alin. 1 C. proc. Pen.). Rezultă deci că ordonanța sau rezoluția procurorului nu este învestită cu autoritate de lucrul judecat și că oricând după încetarea urmăririi penale aceasta poate fi reluată dacă acțiunea penală mai este încă exercitabilă.
Hotărârea de încetare a procesului penal, pronunțată de către instanța de judecată rămasă definitivă, este învestită cu autoritate de lucru judecat și devine executorie. În consecință, acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare și exercitată, ea fiind stinsă, atât în sens material, cât și procesual. Totuși, procesual penal va putea fi reluat atunci când prin folosirea unei căi extraordinare de atac, care a fost admisă ca întemeiată, a fost înlăturată hotărârea definitivă atacată (revizuire).
E) Posibilitatea reluării urmăririi sau judecății penale e.
Pentru motive bine întemeiate urmărirea sau judecata penală poate fi reluată. Reluarea poate să fie dispusă fie de către procuror, fie de prima instanță ori de instanțele competente să rezolve căile de atac.
Reluarea urmăririi sau a judecății penale este în fapt o continuare a procesului penal, deci procesul se continuă, nu se reia. Motivele de reluare sunt multiple. Ele privesc posibilitatea înlăturării greșelilor sau lipsurilor ce s-au produs în desfășurarea procesului penal, fie în exercitarea acțiunii penale, fie în soluționarea cauzei penale.
Actualul cod de procedură penală reglementează în mod special cazurile și procedura de reluare a urmăririi penale (art. 270-274 C. proc. Pen.). Astfel, reluarea urmăririi penale poate avea loc în următoarele situații:
1. de încetare a cauzei de suspendare;
2. de restituire a cauzei de către instanța de judecată în/vederea refacerii urmăririi penale;
3. de redeschidere a urmăririi penale în faza de judecată, razurile de reluare a judecății fac obiectul a numeroase dispoziții, unele privind reluarea cercetării judecătorești.
Căile de atac fiind remedii procesuale, folosirea lor, atunci când sunt admise că întemeiate, duc la o nouă judecată în scopul justei soluționări a cauzei.
Reluarea este posibilă numai în măsura în care acțiunea penală poate fi exercitată. Dacă între timp a intervenit una din: cauzele de stingere a aptitudinii funcționale a acțiunii penale, prevăzute în art. 10 C. proc. Pen., reluarea nu poate avea loc.
În principiu, reluarea urmăririi penale este dispusă de procuror pe bază de ordonanță. În caz de restituire a cauzei de către instanța de judecată, reluarea urmăririi penale se face în baza hotărârii prin care instanța a dispus restituirea. Restituirea poate fi dispusă de către instanță pentru motivele arătate în art. 332, 335, *‘336 și 337 C. proc. Pen., adică atunci când cercetarea penală a fost realizată de către un argan necompetent, urmărirea penală este incompletă, s-a dispus extinderea acțiunii penale sau s-a dispus extinderea procesului penal și instanța nu procedează la judecarea: cauzei, ci o restituie la procuror.
Reluarea, prin redeschiderea urmăririi penale (art. 273 C. proc. Pen.), are loc când, după ce s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire, se constată că nu a existat în fapt cazul, prevăzut în art. 10, care a împiedicat exercitarea acțiunii penale, ori că a dispărut împrejurarea pe baza căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale face ca procesul penal să-și urmeze cursul pentru constatarea și soluționarea conflictului de drept penal adus în fața organelor judiciare pe calea acțiunii penale. Reluarea are efecte și asupra arestării preventive a inculpatului.
În faza de judecată, când reluarea judecății are loc prin folosirea căilor de atac, se constată greșelile comise de instanța a cărei hotărâre a fost atacată. Reluarea face să se amplifice procesul penal în temeiul aceleiași acțiuni penale care a făcut obiectul judecății anterioare. Căile de atac pot viza oricare din hotărârile date de către instanța de judecată (de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal).
Acțiunea penală ia sfârșit printr-o hotărâre de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, când aceasta rămâne definitivă. Astfel, hotărârea de condamnare sau de achitare prin care se rezolvă deci cu caracter definitiv conflictul de drept penal, statuându-se în fapt și în drept asupra existenței sau inexistenței infracțiunii, a identității făptuitorului și a vinovăției sale, pune capăt procesului penal și constituie lucru judecat. De asemenea, constituie lucru judecat și hotărârea definitivă prin care se constată existența uneia din cauzele care duc la încetarea procesului penal.
Intrată în punerea lucrului judecat, hotărârea definitivă nu mai poate fi atacată decât printr-o cale extraordinară de atac, ea fiind învestită din acest moment cu forță executorie.
Totodată, lucrul judecat împiedică oricare nouă urmărire pentru fapta care a făcut obiectul judecății. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică. Prin aceasta se creează autoritate de lucru judecat în virtutea căreia nicio persoană care a fost definitiv judecată nu mai poate fi din nou urmărită și
Judecată pentru aceeași faptă (non bis în idem). Pentru a se putea invoca autoritatea lucrului judecat trebuie să existe o hotărâre definitivă prin care s-a rezolvat conflictul de drept penal, noua urmărire judiciară să se îndrepte împotriva aceleiași persoane și să aibă ca obiect fapte materiale asupra cărora s-a pronunțat hotărârea definitivă.
Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia (art. 22 C. proc. Pen.).
Pronunțându-se și asupra acțiunii civile, când prin fapta supusă judecății s-a produs o pagubă materială (art. 346 C. proc. Pen.), hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat pentru instanțele civile cu privire la această acțiune, în cazurile în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă (art. 346 alin. 4 C. proc. Pen.). Soluția se justifică, pe de o parte, prin lipsa de competență a instanței penale, iar, pe de altă parte, prin imposibilitatea exercitării acțiunii civile în cadrul procesului penal.
În fine, hotărârile penale definitive prin care se dispune achitarea pe motiv că fapta nu există sau că nu are caracter penal, fiind motivate în rem, produc efecte față de toți participanții, chiar dacă s-a pronunțat numai față de unii din ei. Hotărârile de achitare motivate în personam își produc efectele numai față de acele persoane la care se referă acea motivare.
Potrivit dispoziției din art. 22 a Codului de procedură penală, hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționarea acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată, cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Limitarea se justifică, în primul rând, pe considerentul că instanța civilă nu este competentă a judeca fapta prevăzută de legea penală.
CAPITOLUL IV JURISPRUDENȚA – PLÂNGERE ÎMPOTRIVA REZOLUȚIILOR SAU ORDONANȚELOR PROCURORULUI DE NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ. SOLUȚII
În cazul în care plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278 C. proc. Pen. a fost soluționată de procurorul general adjunct al parchetului de pe lângă curtea de apel, pe baza delegării dreptului de semnătură, în lipsa procurorului general din motive obiective, hotărârea prin care instanța – sesizată cu plângere împotriva rezoluției sau a ordonanței procurorului de netrimitere în judecată conform art. 2781 C. proc. Pen. – dispune trimiterea cauzei la parchet în vederea soluționării plângerii formulate în temeiul dispozițiilor art. 278 C. proc. Pen. de către procurorul general al pachetului de pe lângă curtea de apel este nelegală, întrucât lipsa procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel din motive obiective nu poate împiedica exercitarea drepturilor prevăzute în art. 278 C. proc. Pen.
De asemenea, pentru a putea fi formulată o plângere în baza dispozițiilor art. 278! C. proc. Pen., nu este necesară existența unei soluții date de prim-procurori parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, ci numai existența unei plângeri formulate conform art. 278 C. proc. Pen., așa cum rezultă din dispozițiile art. 278: alin. (2) C. proc. Pen.
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 178 din 20 ianuarie 2010
I. Prin sentința nr. 230 din 24 septembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art, 278 C. proc. Pen., s-a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în vederea soluționării plângerii împotriva ordonanței nr. 1125/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București de către procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel.
S-a reținut că la data de 20 noiembrie 2008 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele plângerea numiților M.F. și M.M., soț și soție, împotriva numitului D.D., ofițer de poliție în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Teleorman, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen. și împotriva numitului P.N. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 C. pen.
Deoarece s-a constatat că numitul D.D. are calitatea de ofițer de poliție în cadrul structurii poliției judiciare, prin ordonanța nr. 1696/P/2008 din 18 iunie 2009, Parchetul de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele și-a declinat competența de soluționare în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Din cercetările efectuate în cauză s-a stabilit faptul că, la data de 24 februarie 2005, numitul M.F. a sesizat organele de poliție cu privire la faptul că de la Agenția Poștală B., care funcționează într-una din camerele locuinței sale și unde soția sa, M.M., lucrează ca agent poștal, s-au furat: suma de 30.000.000 ROL, cutia de valori și bijuterii de aur.
Plângerea a format obiectul dosarului penal nr. 229/P/2005 al Parchetul de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele, de cercetări ocupându-se, printre alții, și subcomisarul D.D.
În cauză s-a dispus începerea urmăririi penale față de M.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 249 alin. 1 C. pen., deoarece, în calitate de agent poștal, nu a asigurat un lacăt la ladă metalică de valori din Agenția Poștală B. și față de P.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 208 alin. 1 C. pen., deoarece în data de 21 februarie 2005 a sustras suma de 30.000.000 ROL, bani care reprezentau pensiile cetățenilor din comună.
Prin ordonanța nr. 229/P/2005 din 24 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, constând în amendă în cuantum de 800 lei pentru P.N. și 600 lei pentru M.M.
Prin aceeași ordonanță s-a dispus trimiterea cauzei la Postul de Poliție B. În vederea continuării cercetărilor pentru identificarea și descoperirea autorului furtului din data de 24 februarie 2005.
În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că autorul furtului este tot numitul P.N. care la data de 24 februarie 2005, prin efracție, a pătruns în Agenția Poștală B. care funcționează în una din camerele locuinței părții vătămate M.F., de unde a sustras cutia de valori și două cartele telefonice, iar din dormitorul locuinței a mai sustras suma de 200 lei, cauzând un prejudiciu total de 1.100 lei.
Prin ordonanța nr. 521/P/2007 din 24 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului P.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 208 alin. 1 – . II I 209 alin. 1 lit. i) C. pen. și aplicarea unei amenzi administra live în cuantum de 800 lei.
Prin ordonanța nr. 1125/P/2009 din 29 iulie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus începerea urmăririi penale față de D.D. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 246 C. pen., precum și disjungerea, formarea unui nou dosar și declinarea competenței de soluționare în favoarea Parchetului de pe lângă judecătoria Turnu Măgurele, în vederea efectuării de cercetări față de P.N. pentru săvârșirea a două infracțiuni de violare de domiciliu, prevăzute în art. 192 C. pen.
Împotriva soluției a formulat plângere, la 11 august 2009, potentul M.F., care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 1281/11-2/2009 a procurorului general adjunct iii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
La data de 2 septembrie 2009 petentul s-a adresat Curții de Apel București, potrivit art. 2781 C. proc. Pen.
Plângerea a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu exigențele art. 278-2781 C. proc. Pen., curtea de apel a constatat că în speță plângerea a fost soluționată de către o altă persoană decât cea nominalizată în art. 278 C. proc. Pen., ceea ce echivalează cu nesoluționarea acesteia, fapt ce o împiedică să se pronunțe pe fond, întrucât ar încălca dreptul petiționarului la utilizarea unui grad de jurisdicție.
Textul art. 278 C. proc. Pen. nu prevede posibilitatea ca prim- procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general ori procurorul șef de secție să fie substituit în aceste atribuții de un adjunct ori un alt înlocuitor, nefiind acceptată delegarea de atribuții (iar prin Regulamentul de ordine interioară al parchetelor emis de Ministerul Justiției – M. Of. nr. 154 din 5 martie 2007 – și aprobat prin Ordinul nr. 529/C din 21 februarie 2007 nu se poate deroga de la dispozițiile imperative procesual penale).
Pe cale de consecință, soluționarea de către o altă persoană decât cea nominalizată în textul de lege a plângerii întemeiate pe prevederile art. 278 C. proc. Pen. echivalează cu nesoluționarea acesteia, fapt ce împiedică instanța să se pronunțe pe fond, deoarece ar încălca dreptul petiționarului la utilizarea unui grad de jurisdicție.
Având în vedere cele expuse, în baza art. 278 C. proc. Pen., curtea de apel a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în vederea soluționării plângerii împotriva ordonanței nr. 1125/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București de către procurorul general al Parchetului de pe^lângă curtea de apel.
II. Împotriva acestei sentințe penale a declarat recurs procurorul, criticând ca netemeinică soluția de trimitere a cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în vederea soluționării plângerii împotriva ordonanței nr. 1125/P/2009, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru continuarea judecării plângerii petentului M.F. la aceeași instanță.
Examinând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de critică devoluat prin recursul declarat de procuror, înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere că prin sentința atacată prima instanță a interpretat dispozițiile art. 278 alin. 1 C. proc. Pen., în sensul că acest text de lege nu prevede posibilitatea ca prim- procurorul, procurorul general sau procurorul șef de secție să fie substituit în situația soluționării unei plângeri îndreptate împotriva unui act al procurorului.
Se reține că dispozițiile art. 278 alin. 1 C. proc. Pen. trebuie interpretate în sensul că plângerea împotriva actelor procurorului se soluționează de persoana care la acel moment îndeplinește atribuțiile de conducător al parchetului respectiv.
Dacă am accepta interpretarea dată de prima instanță, s-ar ajunge la situații în care persoanele interesate nu pot uza de drepturile prevăzute în art. 278 C. proc. Pen., întrucât prim- procurorul, procurorul general sau procurorul șef de secție se află în concediu de odihnă, concediu medical, postul este vacant temporar ș.a.
În cazul de față, plângerea îndreptată împotriva soluției de netrimitere în judecată a fost soluționată de procurorul general adjunct la data de 20 august 2009, dată la care procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București se afla în concediu de odihnă, perioadă în care delegase dreptul de semnătură, conform notei de serviciu nr. 305 din 21 iulie 2009, ce a fost atașată în copie motivelor de recurs.
Mai mult, instanța nu avea dreptul să trimită cauza la parchet, întrucât plângerea vizează o soluție de netrimitere în judecată, iar dispozițiile art. 278 se coroborează cu cele ale art. 2781 C. proc. Pen.
Pentru a putea fi formulată o plângere la instanță în baza art. 2781 C. proc. Pen., nu este necesară existența unei soluții date de prim-procuror, procuror general sau procuror șef de secție, ci doar existența unei plângeri formulate conform art. 278 C. proc. Pen.
Astfel, în situația în care procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277 C. proc. Pen., conform art. 2781 alin. 2 C. proc. Pen., din acel moment curge termenul prevăzut în alin. 1 al acestui articol, în care persoana interesată poate formula plângere în fața judecătorului.
În această situație, chiar dacă am accepta că plângerea nu a fost soluționată în mod legal conform art. 278 C. proc. Pen., acest aspect echivalează cu o lipsă a soluției, lucru reținut și de instanță în motivarea sentinței penale, fapt care permite petentului să sesizeze instanța în baza art. 2781 alin. 2 C. proc. Pen., întrucât expirase termenul mai sus menționat.
Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. Pen., înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de procuror împotriva sentinței nr. 230 din 24 septembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a casat sentința recurată și a trimis cauza pentru continuarea judecății la aceeași instanță, Curtea de Apel București.
CONCLUZII
Acțiunea penală se conturează astfel ca fiind pilonul de bază al întregii construcții procedural penale, o instituție fără de care întreaga reglementare procedurală penală ar rămâne lipsită de fundament.
Privită în jurisprudență ca fiind „energia care însuflețește procesul penal”, acțiunea penală constituie condiția „sine qua non” pentru ca o instanță să exercite atribuțiile sale jurisdicționale. Prin intermediul acestui mijloc procesual, se concretizează tragerea la răspundere penală, sau, cu alte cuvinte, se realizează finalitatea procesului penal.
Prin modalitatea în care legiuitorul a reglementat instituția acțiunii penale, ca bază pentru întreaga desfășurare a procesului penal, s-au conturat liniile principale între care se exercită atribuțiile jurisdicționale, acestea fiind în mod obișnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiție .
Instituția acțiunii penale se bucură de o reglementare largă și variată, totodată, și pe plan internațional, existând posibilitatea de a se vorbi în prezent, în concepția juridică modernă, de două sisteme bazate, fie pe principiul legalității, fie pe principiul oportunității . În procedura penală română, în concordanță cu întraga reglementare și doctrina est-europeană, a fost consacrat principiul legalității, conform căruia, atunci când se constată săvârșirea unei infracțiuni, Ministerul Public nu are drept de apreciere asupra oportunității punerii în mișcare sau exercitării acțiunii penale, cum se întâmplă în sistemele de drept subordonate celuilalt principiu, cu mențiunea că este vorba de o oportunitate temperată, în țări ca Franța, Olanda, Belgia, Egipt, Japonia, etc.. Deși în toate reglementările care admit principiul oportunității, legislația și doctrina consacră adevărate garanții împotriva arbitrariului, iar acest principiu, în forma sa radicală, se întâlnește mai rar, rămân totuși numeroase semne de întrebare cu privire la limitele în care membrii parchetului își îndeplinesc atribuțiile.
România se înscrie, alături de Germania, Spania, țările din estul Europei, în adoptarea principiului legalității
BIBLIOGRAFIE
1. Anghel, Fr. Deak, M. Popă, Răspunderea civilă, Ed. Științifică, București, 1970;
2. C. Statescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1997;
3. C. Statescu, Răspunderea civilă delictuala pentru fapta altei persoane, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984;
4. G.Coca, "Acțiunea civilă în procesul penal exercitată de unitățile spitalicești", Ed. Universul Juridic, Colecția: Monografii, București, 2012
5. G.Coca, "Procedura penală", Ed. București, 2012
6. Gr. Teodoru, Drept procesual penal roman. Partea generală, Vol. 1, Universitatea Al. I. Cuza, Iași, 1988;
7. Gr. Teodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1979;
8. Gr. Teodoru, T. P.Sesu, Drept procedural penal, Partea generală, Editura Universității Al. I Cuza, Iași, 1986;
9. Gr. Theodoru, Curs de drept procesual penal, partea generală, Universitatea Al.I. Cuza, Iași, 1959;
10. I Neagu, Tratat de procedura penală, Ed. Globalex, 2002;
11. M. Basarab, Drept procesual penal, vol. 1, Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-Napoca, 1973;
12. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuala, Ed. Academiei, București, 1972;
13. M. Popovici, Din practica judiciară referitoare la condițiile de exercitarea de către unitățile economice a acțiunii civile în procesul penal, R.R.D. nr. 8/1997;
14. N. Volonciu, G. Antoniu, N. Zaharia, Dicționar de procedura penală, Ed. Științifică Enciclopedică, București, 1988;
15. N. Volonciu, Tratat de procedura penală, Ed. PRO, București, 1997;
16. P. Cosmovici, Contribuții la studiul culpei civile cu privire special asupra culpei în contractele economice, Editura științifică, 1960;
17. Patulea, Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate din vătămarea integrității corporale (R.R.D. nr. 11/1970);
18. Revista de drept penal, An VII nr. 1, ianuarie-martie, București, 2000 – Acțiunea civilă în procesul penal. Particularități, Victor Nicolescu;
19. T. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;
20. Th. Mrejeru, Drept procesual penal, Ed. Pro Universitaria, București, 2009;
21. Tr. Ionașcu, Curs de drept civil, anul II, licența, Teoria generală a obligațiilor, București, 1950/1951;
22. V. Dumbravă, Valorificarea dreptului la despăgubiri în caz de împăcare a părților în procesul penal (R.R.D. nr. 8/1971);
23. Velescu, Disponibilitatea în dreptul procesual civil roman, R.R.D. nr. 9/1971;
*** www.scj.ro/…/SP%20dec%20r%20178%202010.htm
BIBLIOGRAFIE
1. Anghel, Fr. Deak, M. Popă, Răspunderea civilă, Ed. Științifică, București, 1970;
2. C. Statescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1997;
3. C. Statescu, Răspunderea civilă delictuala pentru fapta altei persoane, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984;
4. G.Coca, "Acțiunea civilă în procesul penal exercitată de unitățile spitalicești", Ed. Universul Juridic, Colecția: Monografii, București, 2012
5. G.Coca, "Procedura penală", Ed. București, 2012
6. Gr. Teodoru, Drept procesual penal roman. Partea generală, Vol. 1, Universitatea Al. I. Cuza, Iași, 1988;
7. Gr. Teodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1979;
8. Gr. Teodoru, T. P.Sesu, Drept procedural penal, Partea generală, Editura Universității Al. I Cuza, Iași, 1986;
9. Gr. Theodoru, Curs de drept procesual penal, partea generală, Universitatea Al.I. Cuza, Iași, 1959;
10. I Neagu, Tratat de procedura penală, Ed. Globalex, 2002;
11. M. Basarab, Drept procesual penal, vol. 1, Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-Napoca, 1973;
12. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuala, Ed. Academiei, București, 1972;
13. M. Popovici, Din practica judiciară referitoare la condițiile de exercitarea de către unitățile economice a acțiunii civile în procesul penal, R.R.D. nr. 8/1997;
14. N. Volonciu, G. Antoniu, N. Zaharia, Dicționar de procedura penală, Ed. Științifică Enciclopedică, București, 1988;
15. N. Volonciu, Tratat de procedura penală, Ed. PRO, București, 1997;
16. P. Cosmovici, Contribuții la studiul culpei civile cu privire special asupra culpei în contractele economice, Editura științifică, 1960;
17. Patulea, Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate din vătămarea integrității corporale (R.R.D. nr. 11/1970);
18. Revista de drept penal, An VII nr. 1, ianuarie-martie, București, 2000 – Acțiunea civilă în procesul penal. Particularități, Victor Nicolescu;
19. T. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;
20. Th. Mrejeru, Drept procesual penal, Ed. Pro Universitaria, București, 2009;
21. Tr. Ionașcu, Curs de drept civil, anul II, licența, Teoria generală a obligațiilor, București, 1950/1951;
22. V. Dumbravă, Valorificarea dreptului la despăgubiri în caz de împăcare a părților în procesul penal (R.R.D. nr. 8/1971);
23. Velescu, Disponibilitatea în dreptul procesual civil roman, R.R.D. nr. 9/1971;
*** www.scj.ro/…/SP%20dec%20r%20178%202010.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Actiunea Penala (ID: 126167)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.