Actiunea Normei Juridice In Timp, In Spatiu Si Asupra Persoanelor

ACȚIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN TIMP ÎN SPAȚIU ȘI ASUPRA PERSOANELOR

CAPITOLUL 1: Considerații generale privind normele juridice

Ceea ce numim “Dreptul” unui popor este întotdeauna o totalitate de reguli, de norme, înăuntrul cărora activitatea, conduita omenească ne apare ca trebuind să se limiteze. O normă, o regulă implică întotdeauna o mărginire , o limitare a unei mișcări, a unei activități. O normă, fie ea juridică, fie tehnică, fie religioasă, e un fel de cărare a cărei destinație este simultan aceea de a limita oscilațiile sau sinuozitățile unui mers și de a-i fixa direcția. Abaterile peste marginile drumului bătut sunt anomalii , sunt proceduri “anormale” care pe deoparte pot să dăuneze proprietarii terenului mărginaș , iar pe de altă parte în măsura în care sunt mai pronunțate și mai ales repetate , pot să rătăcească pe drumeț. Abaterile de la normele juridice pe tovarășii de viață socială , dar pot crea de la o vreme și o mentalitate rătăcită asocială, care , în tot cazul , nu va fi în avantajul adevărat al nimănui.

Pentru a preciza distincția dintre normele juridice și celelalte tipuri de normare socială, este cert că nu ne vom putea să ne mulțumim cu constatarea existenței sancțiunilor ca garanție a Dreptului. Un studiu care a atins această chestiune , aducând câteva precizări în plus, este ce datorat lui Lois Wodon și apărut sub titlul “Les trois generaux de la vie sociale et le mecanisme des institution”, în “Revue de l'Institut de Sociologie”(Bruxelles, 1930).Autorul , inspirându-se de la Durkheim și referindu-se la această problemă, admite constatarea despre prezența corecției în tot ce este social și susține că diferența dintre normele juridice și celelalte norme sociale trebuie găsită nu în prezența ei ci în prezența sancțiunii. Într-adevăr , toate normele pe care le putem îngloba între moravuri sunt și ele sancționate , însă sancțiunea ce se opune abaterilor de la normele nejuridice nu posedă nici un organ special și nici modalități fixe de execuție. Ea se aplică de oricine și oricum. Colectivitatea reacționează global iar sancțiunea este astfel difuza. Desigur, în cazurile acestea, felul și gravitatea pedepsei nu depind de natura și gravitatea abaterii ci de intensitatea pasiunii colective. Dimpotrivă, abaterile de la normele juridice sunt sancționate prin agenți determinați și după modalități stabilite, după un fel de formulă consacrată.

Trebuie spus totuși că normele juridice nu înlătură ci se alătură celorlalte categorii de norme, coexistă cu acestea, își împletesc activitatea reglementatoare cu acțiunea celorlalte norme.

Norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar. Dreptul nu poate exista și nici nu poate fi explicat în afara realității sale normative. În conținutul oricărei norme juridice este înmagazinată o anumită reprezentare conștientă a legiuitorului în legătură cu conduita posibilă sau datorată a subiectelor participante la relațiile sociale. În acest sens, norma juridică este un etalon, un model de comportament, un “program”. Ea conține pretențiile și exigențele societății față de conduita membrilor săi în anumite categorii de relații. Este neîndoielnic faptul că aceste relații rămân concomitent de cele mai multe ori și în sfera de reglementare a altor norme sociale ( morale, religioase etc.).

Normele juridice împreună cu relațiile juridice născute în baza lor alcătuiesc ordinea de drept, parte componenta a ordinii sociale. Ordinea socială nu se rezumă la ordinea de drept, este mai mult decât guvernarea legii, întrucât ea privește și activități, relații fără contingență cu ordinea de drept. Nu este mai puțin adevărat însă faptul că ordinea de drept alcătuiește nucleul ordinii sociale, acesta constituind condiția de bază a echilibrului ordinii societății, garanția realizării drepturilor esențiale ale individului și a funcționării corecte a instituțiilor. Este necesar să se înțeleagă exact rolul ordinii juridice în procesul afirmării și menținerii ordinii sociale, al realizării echilibrului social în condițiile în care în societate sunt prezente numeroase interese contradictorii.

Așa cum remarcă profesorul francez Burdeau “se confundă deseori originea juridică cu un fel de venin distrugător al vieții. Dreptul ar avea virtuți pietrificante care paralizează actele sau relațiile la care se aplică; ordinea pe care o instaurează paralizează progresul și contrapune oricărui elan novator.”Normele juridice sunt, în realitate, mijlocul de realizare a idealului de justiție în conformitate cu voința socială ce se exprimă în conținutul prevederilor sale.

În general cuvântul normă este echivalent cu cel de regulă. În aproape toate dicționarele definiția normei este făcută prin referire la regula de conduită.Situația este explicabilă dacă avem în vedere faptul că în imensa lor majoritate normele conțin reguli de comportament, atribuie drepturi și stabilesc obligații corelative, fixează praguri de comportament și sancțiuni pentru cei ce neglijează sau se comportă în disprețul acestui comportament. Analiza normelor juridice degajă și concluzia că acestea pot cuprinde, în afara regulilor de conduită, și alte prevederi, spre exemplu: pot conține principii generale de drept, definiții(definiția proprietății, a contractului, a contravenției, a infracțiunii etc.), explicarea unor termeni legali, descrierea capacității juridice etc.Toate aceste prevederi sunt subordonate scopului funcționării eficiente a reguli de conduită, ele, în general, nu au existență autonomă fiind indisolubil legate de rolul regulii de conduită ca important factor de organizare, în formă specifică a ordinii sociale. Pentru acest motiv se utilizează formularea de “regulă de conduită” atunci când ne referim la conținutul normei de drept, deși reținem faptul că într-o formă mai riguroasă norma juridică poate avea un conținut mai bogat decât regula de conduită propriu-zisă.

Scopul normei de drept, scop realizat de justiție, de activitatea cu caracter juridic a administrației și de cetățean- este acela de a asigura relațiilor sociale securitatea esențială precum și armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiuitor. Norma juridică își va realiza scopul în măsura în care răspunde – inteligibil și tehnic – interesului pe care îl reprezintă.

Conceptul de normă juridică face parte din ansamblul de noțiuni și categorii ale gândirii juridice, prin intermediul cărora realitatea juridică este explicată. Totodată, norma juridică alcătuiește elementul primar al sistemului de drept, vectorul prin care mesajul legiuitorului ajunge la subiect. Pentru a putea fi imediat și cât mai ușor receptat acest mesaj, norma juridică trebuie să răspundă unor cerințe de organizare interioară- logica internă a normei. Logica normei trebuie să țină cont de logica acțiunii.

Legiuitorul va descrie norma juridică o anumită conduită ( un complex de drepturi și obligații) conduită cerută subiectului în circumstanțe date ( un ansamblu de împrejurări) și în legătură cu care este fixată și o anumită formă de reacție (sancțiune).

Luând cunoștință de normă, subiectul va acționa în conformitate cu conduita prevăzută de normă, va refuza un scop interzis de o prescripție normativă, abținându-se de la o acțiune care, dimpotrivă, își va asuma riscul sancțiunii, eludând prescripția care încălcând-o. Toate acestea – condițiile, conduita, sancțiunea- alcătuiesc elementele normei juridice denumite și structura normei juridice.

Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. Legiuitorul are în vedere procesul elaborării normative interese sociale majore, urmărește să ofere garanții bunei dezvoltări a raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale.

Coordonatele fundamentale ale acțiunii normelor de drept sunt:

timpul

spațiul

persoana

În principiu, norma juridică acționează pe timp nedeterminat, într-un spațiu dominat de noțiunea de teritoriu și asupra unor subiecte care participă la circuitul juridic în cadrul acestui spațiu. Analiza acțiunii normei de drept va viza aceste trei coordonate

CAPITOLUL II : Acțiunea în timp a normei juridice

Secțiunea I : Considerații generale

Timpul normei juridice definește durata acesteia, rezistența sa. Istoria dreptului consemnează norme juridice cu efecte îndelungate în timp : “Legea celor XII Table“, spre exemplu, a rezistat, cu mici modificări, peste zece secole .În vechime ritmul transformărilor legislative era lent. Oligarhia locriană a anticei Grecii a imaginat, de altfel obiceiul ca acela ce se va încumeta să propună o nouă lege trebuia să se înfățișeze poporului cu ștreangul de gât. Dacă legea cădea , naratorul era spânzurat pe loc. Lenta elaborare a unor norme juridice se explica prin ritmul greoi al transformărilor economico-sociale. Accelerarea acestui ritm în societățile moderne a adus cu sine și schimbări importante în dinamica creației normelor de drept.

Cu o durată mai îndelungată sau mai restrânsă de timp, normele juridice exercită un rol modelator și conservator (în sensul apărării valorilor sociale majore). Vine o vreme , însă când , deși bine construite normele juridice încetează să mai răspundă nevoilor sociale și trebuie înlocuite. Uzura, deformarea sau moartea normelor juridice se prezintă ca un proces firesc, care ține chiar de natura lor, și care se pune la ordinea zilei problema creației unor norme noi.

Sporirea complexității raporturilor dintre oameni amplifică volumul acestei creații, punând în discuție aspecte legate de coexistența normelor juridice într-un spațiu determinat, de relațiile acestora, de găsirea unor soluții de tehnică juridică pentru rezolvarea conflictelor ce pot să apară în procesul concret de aplicare a normelor. Succesiunea în timp a normelor juridice, precum și coexistența lor în spațiu au impus anumite reguli care prezintă acțiunea acestora.

Secțiunea II: Intrarea în vigoare a normei juridice

În privința în timp a normelor juridice , trei sunt normele care interesează în mod deosebit domeniul explicativ:

intrarea în vigoare a normei de drept

acțiunea normei juridice

ieșirea din vigoare a normei juridice

Intrarea în vigoare a normei juridice este nemijlocit legată de împrejurarea că orice nouă reglementare, adresându-se oamenilor(conduitei lor)trebuie să fie recunoscută de către aceștia. Există in drept principiul nemo consetur ignorare legem(jus) – nimeni nu se poate scuza invocând necunoașterea legii. Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă ficțiune, trebuie asigurate condițiile cunoașterii normei de drept și de aceea este de principiu că normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoștința publică(data publicării lor sau data la care ele au fost efectiv aduse la cunoștință). Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică guvernează deplin relațiile sociale ; din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice pe motiv că nu o cunoaște. Această regulă se aplică prin aceea că autoritatea normei juridice, obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul îndoielii dacă s-ar admite cauza ignoranței. Funcționează, deci, în această meserie, o prezumție absolută a conoașterii legii, prezumție ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie. În baza acestei prezumții toți cetățenii trebuie să cunoască legile. Necunoașterea dreptului vatămă( ignorantia juris nocet).

În teoria dreptului, se admit totuși două excepții de la această regulă și anume:

1) atunci când o parte din teritoriul țării rămâne izolat, printr-o cauză de forță majoră, de restul țării, situație în care necunoașterea poate fi obiectivă; ea nu se datorește unei cauze particulare, unei ignoranțe particulare;

2) în materie de convenții( în dreptul civil sau comercial) atunci când o persoană încheie un contract necunoscând consecințele pe care norma juridică le face să curgă din contract. Ea poate cere anularea contractului invocând faptul că s-a aflat în eroare de drept-care vica este de principiu că normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoștința publică(data publicării lor sau data la care ele au fost efectiv aduse la cunoștință). Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică guvernează deplin relațiile sociale ; din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice pe motiv că nu o cunoaște. Această regulă se aplică prin aceea că autoritatea normei juridice, obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul îndoielii dacă s-ar admite cauza ignoranței. Funcționează, deci, în această meserie, o prezumție absolută a conoașterii legii, prezumție ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie. În baza acestei prezumții toți cetățenii trebuie să cunoască legile. Necunoașterea dreptului vatămă( ignorantia juris nocet).

În teoria dreptului, se admit totuși două excepții de la această regulă și anume:

1) atunci când o parte din teritoriul țării rămâne izolat, printr-o cauză de forță majoră, de restul țării, situație în care necunoașterea poate fi obiectivă; ea nu se datorește unei cauze particulare, unei ignoranțe particulare;

2) în materie de convenții( în dreptul civil sau comercial) atunci când o persoană încheie un contract necunoscând consecințele pe care norma juridică le face să curgă din contract. Ea poate cere anularea contractului invocând faptul că s-a aflat în eroare de drept-care viciază voința. Este de esența acestor raporturi juridice ca voința părților contractante să nu fie viciată, să fie pe deplin valabilă.

Din momentul intrării în vigoare, norma juridică devine obligatorie pentru toți locuitorii țării care nu o pot înlătura sub motiv că nu au cunoscut-o. Impusă de necesități practice, regula nemo consetur ignorare legem și consecința sa error juris non prodest, are mai ales în dreptul penal cea mai indiscutabilă rațiune și utilitate. Rațiunea acestei maxime rezidă în faptul că legea penală incriminează fapte care prin periculozitatea lor socială, prin felul cum sunt apreciate de conștiința socială, formează opinia fiecărei persoane asupra caracterului lor ilicit. Legile exprimând voința poporului, fiecare cetățean își poate da seama de ceea ce este just sau injust, chiar dacă nu a citit o lege.

Unii autori au considerat ca regula nemo consetur va fi ineficientă când necunoașterea legii provine dintr-un caz de forță majoră ori dintr-o imposibilitate reală de a lua cunoștință de existența legii(întreruperea comunicațiilor prin inundație, zăpadă, război, o călătorie în străinătate și mai ales pe mare).În aceste cazuri inculpatul va putea face proba evenimentul extraordinar pentru a înlătura caracterul penal al faptei. Această concluzie nu poate fi admisă în dreptul nostru penal față de dispoziția din art. și alin. ultim din Codul Penal care prevede explicit că necunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Eroarea asupra legii penale provenind din împrejurările arătate nu poate fi privită ca o justificare pentru cel care a săvârșit o infracțiune, ci în cel mai bun caz poate fi socotită o circumstanță atenuantă.

Necunoașterea sau cunoașterea greșită a normelor de drept extrapenale, atunci când prin aceste norme se reglementează vreo stare, situație ori împrejurare a cărei existență este necesară pentru caracterizarea faptei ca infracțiune sau o împrejurare care ar constitui o circumstanță agravantă este asimilată cu eroarea de fapt si produce aceleași efecte.

În literatura juridică se arată pe bună dreptate că necunoașterea sau cunoașterea greșită a normelor de drept extrapenale nu este verosimilă decât în cazul unor norme căzute într-o cvasidesuetudine prin îndelungă neaplicare sau modificări foarte recente, privind sfera reglementărilor din care face parte acea normă.

Secțiunea a III-a: Principiile acțiunii în timp a normei juridice

Caracterul activ al normei juridice. Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică este activă. Ea acționează pentru viitor. Norma juridică nici nu retroactivează (nu-și extinde efectele asupra raporturilor născute înaintea intrării sale în vigoare), nici nu ultraactivează (nu-și extinde efectele după ieșirea sa din vigoare). Norma juridică apare astfel ca o adevărată servitute a viitorului.

3.1. Principiul neretroactivității normei juridice își găsește consacrarea legislativă, fiind stipulat expres în coduri( există și constituții care declară acest principiu). Astfel, codul civil proclamă chiar în primul său articol principiul neretroactivității normei juridice civile. “legea dispune numai pentru viitor ; ea nu are putere retroactivă”( Art.1 din Codul civil ). Tot astfel dispune și art.11 din Codul Penal, statuând că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni.

Argumentele care impun principiul neretroactivității normei juridice țin de stabilitatea ordinii de drept, de achitarea și legalitatea aplicării normei și de rațiunea prezentei norme în viața socială. Legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită atâta timp cât această conduită nu este prescrisă într-o normă juridică. Pe de altă parte, anumite raporturi ce sau derulat în trecut, pe baza unei legi în vigoare atunci, nu pot fi desființate pentru motivul că legiuitorul înțelege să dea o reglementare juridică nouă acestor relații. În caz contrar s-ar produce serioase perturbări sociale, s-ar deschide calea arbitrarului, ar dispare orice siguranță și deci s-ar zdruncina încrederea subiecutului în drept, cu consecințele păgubitoare pentru ordinea socială.

“ A da legilor libertatea să modifice situații definitiv stabilite și acte definitiv terminate, ar însemna a instaura arbitrarul și a nesocoti principiile de echitate cele mai elementare”.

Caracterul activ (nerectroactiv) al normei juridice ridică interesante aspecte practice în domeniul dreptului privat. În acest domeniu aplicarea imediată a normei noi este posibilă în condițiile în care actele și raporturile juridice desfășurate sub imperiul normei vechi s-au finalizat.

Pentru actele și raporturile juridice care produc efecte succesive, de lungă durată, lucrurile devin mult mai complicate. Practica judecătorească se confruntă deseori cu aspecte de retroactivitate a normei noi, sau de supraviețuire a normei vechi. În teoria clasică s-a operat distincția dintre drepturile câștigate sub norma veche, ea ar deroga de la principiul nerectroactvității “ar fi retroactivă”.

Cât privește drepturile viitoare, reglementarea nouă nu echivalează cu o reglementare retroactivă, față de acestea, noua normă nu are caracter retroactiv.

Teoria modernă nu împărtășește acest criteriu al neretroactivității normei juridice, subliniind faptul că în realitate este foarte greu de a face deosebire între drepturile câștigate(drepturi definitive) și drepturi viitoare ( simple expectative, ca o speranță ce nu se poate realiza sub imperiul normei noi).

A fost invocată, pe cale teoretică, noțiunea de situație juridică(Leon Duguit, G. Jeze, Bonnecasse etc.), făcându-se distincție între situația juridică legală și situația juridică individuală. În primul caz, situația este creată de norma nouă, ca stare impersonală și generală, caz în care nu putem fi în prezența normei juridice. În al doilea caz, situația este creată de subiect în baza normei vechi, iar norma nouă nu o poate atinge, fără a avea caracter retroactiv.

În domeniul dreptului public este de principiu că aplicarea imediată a normei noi este strictă necesitate. Aici, problema conflictului în timp de norme se pune în alți termeni. Normele de drept public( de drept constituțional, normele care organizează puterile și autoritățile publice, normele care privesc exercițiul drepturilor cetățenești, normele de competență, normele de procedură) se aplică imediat, înlăturând normele vechi. Tot astfel se prezintă și cazul dispozițiilor imperative din domeniul dreptului privat(care interesează ordinea publică), cum ar fi normele care reglementează organizarea proprietății financiare, normele privind starea și capacitatea persoanelor.

Puternice argumente de rațiune, echitate și interes social-economic dictează nerectroactivitatea normei juridice.

Trecutul scapă în general acțiunii legii noi. “Norma de drept fiind esențialmente o poruncă, o permisiune sau o oprire, adică o regulă de conduită, nu se poate alica trecutului”.Nu se poate cere nimănui să se supună unei legi care nu există. Nu poate fi învinovățit nimeni că a săvârșit o faptă care nu era prohibită, ci dimpotrivă permisă la data săvârșirii.

Rațiunea cere ca o lege să fie mai întâi cunoscută și apoi aplicată. Regula” nemo censetur ignorare legem” care obligă pe toți locuitorii unei țări să cunoască legea, nimeni neputându-se sustrage imperativelor ei, îi ocrotește câteodată, în sensul că nu vor putea fi trași la răspundere decât pentru încălcarea legii pe care aveau obligația să o cunoască.

Majoritatea autorilor văd în regula neretroactivității un corolar al principiului” nulum crimen et nula poena sine lege”. Acest principiu consacrat în articolul 2 din codul penal, exclude posibilitatea tragerii la răspundere penală pentru faptele pe care legea nu le consideră infracțiuni, în momentul săvârșirii, ori supunerea la executarea unei pedepse neprevăzute de lege.

Principiul aplicării imediate a legii noi, impune unele precizări, în funcție de clasificarea normelor de procedură după obiectul lor:

a)normele de organizare judecătorească sunt de inedită aplicare în cazul desființării unor instanțe, principiile în curs de judecată, indiferent de faza sau etapa în care se află, vor trece la instanțele nou înființate.

Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească prevede două situații de excepție privind principiul aplicării imediate a legii noi:

art.124 alin.1 din legea nr.92/ 1992 prevede că legea intră în vigoare pe data publicării în Monitorul Oficial al României, iar la aliniatul 2 faptul că dispozițiile privind compunerea și funcționarea instanțelor judecătorești și a parchetelor, admiterea în magistratură și răspunderea disciplinară a magistraților, se pun în aplicare la o dată ulterioară, respectiv 1 iulie 1993

art.129 alin.1 din aceeași lege prevede că judecătorii sunt inamovibili pe data numiri lor de Președintele României, iar la aliniatul 2 că numirea judecătorilor se face în termen de doi ani de la data publicării legi în Monitorul Oficial al României și deci se prorogă termenul de intrare în vigoare a legii cu privire la numirea judecătorilor de către Președintele României pentru a deveni inamovibili

b) în privința normelor de competență, care modifică competența instanțelor sesizate în momentul apariției legii noi(prin extindere sau retragere) sunt posibile mai multe situații:

instanța sesizată să-și păstreze competența pentru principiile aflate în curs de judecată

instanța sesizată să-și păstreze competența numai dacă procesul a ajuns în etapa punerii de concluzii de fond

instanța sesizată să se dezinvestească și să trimită cauza instanței noi competente.

c) normele de procedură propriu-zisă sunt de imediată aplicare, rezultând că actele întocmite înaintea apariției legii noi rămân valabile, iar cele ce urmează a fi întocmite după apariția legii noi, vor fi puse regulilor stabilite de acesta(art.725 C. proc. Civ.).

Excepții de la principiul neretroactivității normei juridice:

a) normele juridice cu caracter interpretativ. Întrucât normele juridice care interpretează norme juridice re-existente fac corp comun cu normele juridice interpretate, este de principiu ca ele să fie retroactive.

b)normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte și norme penale mai favorabile infractorului.

Art. 12 din Codul Penal prevede că legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. De asemenea, art.13 alin.1 Cod Penal, stabilește o regulă de retroactivitate, a normei penale. În conformitate cu acest text legal, dacă de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei intervin mai multe reglementări, se va aplica norma care stabilește un regim XXXXX mai favorabil.(legea penală mai favorabilă sau mai blândă). Norma juridică penală mai favorabilă se va aplica, în acest caz retroactiv, deși la data săvârșirii faptei de către infractor ea nu era în vigoare.

c) Retroactivitatea expresă. Această formă de retroactivitate rezultă chiar din textul normei juridice. În acest caz, legiuitorul prevede expres că norma se va aplica retroactiv. Problema de principiu care se ridică este aceea dacă retroactivitatea trebuie, să fie , de fiecare dată expresă sau poate fi tacită(subînțeleasă). Cu alte cuvinte, dacă suntem în prezența unui drept al legiuitorului ( având în acest caz obligația de a specifica faptul că o normă se aplică retroactiv) sau retroactivitatea poate fi constatată și de către instanță, pe cale de interpretare. Întru-cât efectul retroactiv a unei norme de drept apare ca o excepție –regula fiind neretroactivitatea- și întrucât excepțiile sunt de strictă interpretare, considerăm că atribuirea efectului retroactiv al unei norme trebuie expres specificată în conținutul normei. Pentru acest motiv unii autori au intitulat această excepție: “Retroactivitate expresă”.

3.2.Principiul neretroactivității normei juridice(nesupraviețuirea normei) implică faptul că o normă juridică nu-și poate extinde efectele după ieșirea sa din vigoare. De la această regulă fac excepție normele juridice cu caracter temporar sau excepțional. În materie penală doctrina este unanimă în a recunoaște faptul că o lege temporară nu este numai o lege cu termen ci și o lege excepțională. Potrivit art.16 din Cod Penal: “Legea penală temporară se aplică și infracțiunii săvârșite când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”. Rațiunea unui asemenea tratament constă în aceea că, pe de o parte, dacă nu s-ar recunoaște efectul retroactiv al normei juridice temporare, sau excepționale, ar urma să rămână nepedepsite tocmai faptele de natura celor care au determinat o asemenea măsură normativă cu caracter de excepție, iar pe de altă parte, întrucât se cunoaște termenul de ieșire din vigoare și dependența normei de o stare excepțională, există pericolul, fie al sustragerii de la descoperire, fie al tergiversării premeditate a judecării cauzei până la expirarea termenului.

Secțiunea a IV a. Ieșirea din vigoare a normei juridice.

Acest moment, al ieșirii din vigoare a normei juridice, aduce în prim plan ideea limitelor în timp al acțiunii(efectelor) normelor de drept. Deși legiuitorul elaborează normele de obicei pentru un termen nedeterminat, rezultatele activității de creație juridică se afla sub semnul perisabilității. Nu există un legiuitor universal și nu există o legislație deasupra sau în afara timpului. Schimbările sociale, economice, culturale își cer oglindire adevărată în normele juridice. Ele determină un proces de tranziență, de învechire a normelor juridice. Încetarea activității normelor juridice are loc prin trei modalități:

a) ajungerea la termen

b) desuetudinea

c) abrogarea

4.1 Atunci când există norme juridice cu termen sau norme juridice dictate pentru o normă excepțională, este evident că ajungerea la termen sau încetarea stării determină și încetarea acțiunii normelor juridice respective. Exemplu de normă juridică cu termen găsim în Decretul-leg. nr. 60 din februarie 1990, privind pensionarea cu reducere de vârstă a unor salariați, care, în art. 8 prevede: “Prezentul Decret-lege intră în vigoare la data de 1 martie 1990 și se aplică pe o durată de 6 luni”.

4.2. O normă juridică se consideră căzută în desuetudine, atunci când, deși formal ea este în vigoare, dată fiind schimbarea condițiilor social-economice care au prezidat la apariția sa, norma respectivă nu se mai aplică. Această modalitate mai poartă și denumirea de perimare sau învechire a normei juridice. Încetând temeiul normei(ratio legis), încetează de fapt și acțiunea sa(Cessante ratione legis, cessat lex epsa). Spre exemplu, după evenimentele din decembrie 1989, formal, mai există norme juridice care reglementau relații sociale specifice societății românești pre-revoluționare; ele însă au încetat să se mai aplice, au căzut în desuetudine(Ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex).

4.3 Abrogarea este cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice. Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acțiunii normei de drept datorată Intrării în vigoare a unei norme noi(cetus contrarius). Este vorba deci de o nouă manifestare de voință a legiuitorului. Romanii spuneau: “ Lex posterior derogat priori”. Într-o bună tehnică legislativă, abrogarea este de preferat. De aceea, în multe din metodologiile de elaborare a normelor juridice sunt înserate dispoziții privind necesitatea ca scoaterea din vigoare a normei de drept să se facă prin abrogare. Această modalitate de încetare a activității normei juridice prezintă și incontestabile virtuți în privința asigurării principiului respectării normei în viața socială și al aplicării sale de către organele de stat. Atât cetățeanul cât și organul de stat trebuie să cunoască norma după care se conduc și gradul actualității sale, pentru a evita conflicte de legi în timp și în situații contradictorii. În legătură cu caracterul activ al reglementărilor, este necesară utilizarea de către legiuitor a abrogării ca modalitate de încetare a efectelor uni norme juridice. Nu trebuie confundată abrogarea unei norme juridice, prin apariția unei norme juridice (actus contrarius), cu republicarea unei norme juridice, caz în care nu se întâlnesc, decât cu titlul de excepție, reglementări noi. În acest caz , nu vom fi în prezența abrogării.

Tot odată, trebuie reținută și situația suspendării acțiunii în timp a unei norme juridice, pentru cauze determinate. De obicei în situații excepționale, se procedează la restrângerea sau suspendarea garanțiilor constituționale pe perioada aplicării măsurilor excepționale( legea marțială, legi pentru situații excepționale).

Formele abrogării: Abrogarea-ca principală modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice-cunoaște două forme:

a) abrogarea expresă

b) abrogarea tacită

Abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.

Abrogarea expresă directă constă în desființarea efectelor vechii norme juridice prin precizarea în detaliu, în conținutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare.

Ex.: La data intrării în vigoare a prezentei legi( decret , hotărâre , ordonanță, decizie) se abrogă legea nr…., decretul nr…., etc., cu indicarea anului apariției fiecăreia.

Abrogarea expresă indirectă utilizează formula :” pe data intrării în vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice dispoziție legală contrarie.”

Abrogarea tacită mai poarta denumirea și de abrogare implicită. Este tacită sau implicită deoarece în noul act normativ nu se prevede nimic în legătură cu acțiunea vechilor norme juridice. Întrucât însă norma juridică nouă dă o reglementare diferită în comparație cu vechea reglementare, organul de aplicare înțelege implicit că în mod tacit legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare( vechea normă fiind considerată ca abrogată tacit ).

Într-o bună tehnică legislativă și pentru favorizarea transpunerii în practică a principiului legalității este de recomandat folosirea modalității abrogării exprese directe.

Indiferent că este expresă sau tacită, abrogarea poate fi totală sau parțială. Este totală când legea este scoasă din vigoare în întregul ei, și parțială când numai anumite dispoziții dintr-o lege sunt scoase din vigoare.

Normele de abrogare ( modificare, înlocuire ) își produc efectele pe data intrării lor în vigoare, dată care, în lipsă de dispoziții contrare, este data publicării dispoziției de ieșire din vigoare. Această dată coincide deci cu data ieșirii din vigoare a normei vechi.

Se poate întâmpla ca anumite dispoziții dintr-o lege penală abrogată să supraviețuiască acelei legi. Este situația normelor de trimitere care se întregesc cu elementele altor dispoziții, adică împrumută disciplinarea juridică din acele norme. Conținutul normei împrumutate ( complinitoare ) fiind absorbit în norma de trimitere, modificarea ulterioară sau abrogarea normei complinitoare nu influențează cu nimic norma de trimitere care supraviețuiește mai departe cu conținutul fixat în momentul adoptării ei. De exemplu, dacă o normă împrumută sancțiunea din alta, abrogarea normei care conține sancțiunea, nu influențează cu nimic norma de trimitere care își conservă și mai departe caracterul și natura fixată în legea veche supraviețuind astfel normei abrogate. Altfel spus, dacă norma de împrumut se abrogă, nu înseamnă că fapta din norma de trimitere ar dezincriminată.

Alta este situația în cazul normelor de referire care își subordonează conținutul normei la care se adresează referirea. Conținutul normei de referire s va întregi cu elementele pe care le va procura norma la care se va face referire. Norma de referire urmează deci soarta normei complinitoare. Dacă se modifică sau se abrogă aceasta, va fi modificată sau abrogată și norma de referire. Aceasta înseamnă, de exemplu, că dacă o dispoziție dintr-o lege specială se raportează în mod generic la o lege generală, această referire privește legea generală care ar fi în vigoare în momentul în care s-ar simți nevoia de a se uza de ea, fiind indiferent că este o lege sau alta, abrogarea sau modificarea legii generale se va răsfrânge asupra legii speciale care va fi și ea abrogată ori se va referi pentru viitor la dispozițiile noi legi generale. Tot așa, modificarea unei norme extrapenale de care un text leagă incriminarea, va modifica corespunzător acel text.

Aspecte din dreptul internațional. Și în dreptul internațional public abrogarea tratatelor poate fi expresă sau tacită. Încetarea efectelor unui tratat poate fi rezultatul unor noi manifestări de voință a părților. Este nevoie de întrunirea consimțământului tuturor părților, deoarece încetarea efectelor privează părțile de toate drepturile lor. Oricare ar fi prevederile unui tratat privind încetarea sa, este întotdeauna posibil ca toate părțile să cadă de acord spre a-i pune capăt. Statele care sunt părțile într-un tratat sunt oricând libere să aleagă forma în care să ajungă la un acord abrogativ. În oferta acordului tuturor părților, un singur stat, cu consultarea celorlalte se poate retrage, punând capăt efectelor tratatului în ceea ce-l privește. Abrogarea tacită vizează, în principal, situațiile decurgând din succesiunea în timp a tratatelor, în sensul că o asemenea abrogare poate fi consecința încheierii unui nou tratat, din care rezultă o altă intenție a părților, sau dacă dispozițiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele ale tratatului anterior.

În doctrina de drept internațional se face distincție între abrogarea și suspendarea, în materia tratatelor. Se subliniază faptul că doar încetarea unui tratat reclamă consimțământul tuturor părților. Un acord de suspendare temporară a efectelor unui tratat multilateral poate interveni, între anumite părți, dacă suspendarea este admisă în tratat sau dacă tratatul nu o interzice.

CAPITOLUL III: Acțiunea normelor juridice în spațiu și asupra persoanelor

Secțiunea I: Noțiuni generale

Este de principiu faptul că norma juridică este teritorială și personală, în sensul că ea acționează asupra teritoriului statului și asupra cetățenilor săi. În această privință, unele legi(codul penal, spre exemplu) stabilesc principiul teritorialității.Art.3 din codul penal stipulează faptul că “Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României”. Norma juridică penală definește și noțiunea de teritoriu: solul, subsolul, apele interioare, marea teritorială, fluviile ce stabilesc frontiera(firul apei), coloana de aer cuprinsă între aceste limite, suprafața navelor și astronavelor române(care deși nu fac parte din teritoriu, pe ele se aplică norma națională).Principiul teritorialității legii penale se întemeiază și decurge dintr-un principiu mai absolut și mai general, cel al suveranității statului, care își găsește expresia în dreptul statului de a rezolva liber și după propria sa apreciere problemele sale interne și externe, fără a încălca drepturile altor state sau normele dreptului internațional.

Teritoriul este expresia materială a suveranității și independenței poporului care îl locuiește.

Exercițiul suveranității asupra teritoriului, denumit și jurisdicție teritorială a statului, se înfăptuiește, în principal, prin edictarea de legi și prin activitatea organelor chemate a le aplica.

În privința mărginirii în spațiu și asupra persoanelor, a normei de drept, problemele teoretice și practice s-au ivit, cu mult timp în urmă, în îndelungata istorie a dreptului. Personalitatea dreptului era considerată ca o regulă încă cu două mii de ani în urmă. Fiecare popor este cârmuit de dreptul său(ficeare jure suo vivit).Francii erau cârmuiți de lex salica(legea salică),Allemanii de dreptul alleman, romanii de dreptul roman. Mai târziu, regula personalității este completată cu regula teritorialității normei de drept(regulă dominantă în Evul Mediu).Extinderea rapoartelor civile și comerciale în plan internațional a dat naștere , în mod firesc, unui proces de întâlnire a reglementărilor naționale și unor inevitabile conflicte de legi. Apare astfel dreptul internațional privat. Se ivește necesitatea reglementării statului real(care cârmuiește regimul juridic al bunurilor) și statutul personal(care cârmuiește regimul juridic al persoanelor).Fără a intra în detalii(acestea sunt dezvoltate în dreptul internațional privat și în dreptul comerțului internațional),menționez doar faptul că în caz de conflicte de legi, atunci când există un element de extraneitate, se apelează la normele conflictuale. Spre exemplu, lex fori(legea instanței), lex loci actus(legea locului în care s-a încheiat actul ), lex personalis(legea personală), les rei sital(legea locului unde este așezat bunul),etc.

Este de remarcat că în dreptul public(cum statuează și legea penală) se recunoaște stricta aplicațiune teritorială a normelor juridice. În dreptul privat, și anume în materia regimului juridic al imobilelor, Codul Civil prevede în art. 2 că: ”Numai imobilele aflătoare în cuprinsul României sunt supuse legilor române, chiar când se posedă de străini”.

Secțiunea a II-a: Principiul teritorialității normei juridice și excepții de la acest principiu

2.1Principiul teritorialității normei juridice

Art.3 din codul penal stipulează faptul că “Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României”. Noțiunea de teritoriu are în dreptul penal, ca de altfel în toate ramurile dreptului o accepțiune deosebită de noțiunea geografică de teritoriu. Aceasta, pentru că cuprinde, în afară de întinderile de uscat și apă și spațiul înconjurător(subsolul și spațiul aerian) asupra căruia un stat exercită suveranitatea. Noțiunea juridico-penală de teritoriu o găsim în art.142 cod penal care dispune: ”Prin termenul <<teritoriu>>din expresiile <<teritoriul țării>> și <<teritoriul României>> se înțelege întinderea de pământ și apele cuprinse între frontiere, cu subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian al acesteia”. Așadar, potrivit art.142 cod penal, în noțiunea de teritoriu sunt cuprinse următoarele elemente: o suprafață terestră, apele interioare, marea interioară precum și subsolul și spațiul aerian corespunzătoare acestora. Prin noțiunea de suprafață terestră înțelegem întinderea de pământ cuprinse între frontierele politico-geografice ale statului asupra căruia acesta își exercită suveranitatea. Prin apele interioare înțelegem domeniul lacustru și fluvial și anume apele stătătoare, apele curgătoare și canalele situate în întregime pe teritoriul statului sau care formează frontiera dintre cele două sau mai multe state ori traversează teritoriile acestora.fac parte din apele teritoriale și apele maritime interioare situate între țărm și linia de bază la care se măsoară marea teritorială cuprinzând golfuri și băi interioare, precum și apele porturilor. Statul sub suveranitatea căruia se găsesc apele internaționale determină și regimul lor juridic.

Marea teritorială este fâșia de apă din mare care scaldă suprafața terestră a tării și se întinde de-a lungul litoralului statului și se supune suveranității sale. Lățimea mării teritoriale este stabilită de statul nostru prin decretul nr.39 din 28 ianuarie 1956, la 12 mile marine. Subsolul este partea de pământ așezată sub suprafața terestră, sub apele interioare și sub marea interioară. Se întinde în adâncime până acolo unde se poate ajunge cu mijloace tehnice de care dispune statul respectiv.

Spațiul aerian este coloana de aer de deasupra solului, apelor interioare sau mării teritoriale, cuprinsă între frontierele țării și se întinde în înălțime până la limita spațiului cosmic. Spațiul cosmic este conceput ca un spațiu liber care nu aparține vreunei suveranități fiind supus normelor de drept internațional.

În cazul infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României nu se pune problema vreunui conflict de competență între norma juridică a statului nostru și normele juridice ale altor state. Norma română de drept va primi aplicare indiferent de cetățenia infractorului sau de reglementarea din legea străină.

Principiul teritorialității normei de drept se întemeiază și decurge dintr-un principiu mai absolut și mai general, cel al suveranității statului, care își găsește expresia în dreptul statului de a rezolva liber și după propria sa apreciere problemele sale interne și externe, fără a încălca drepturile altor state sau normele dreptului internațional.

Teritoriul este expresia materială a suveranității și independenței poporului care îl locuiește.

Exercițiul suveranității asupra teritoriului, denumit și jurisdicție teritorială a statului, se înfăptuiește, în principal, prin edictarea de legi și prin activitatea organelor chemate a le aplica.

Teritorialitatea normei juridice nu este absolută. În decursul istoriei statale au dezvoltat un sistem de relații politico-diplomatice, sistem care a impus o seamă de instituții de profil, care să servească scopul menținerii climatului de cunoaștere reciprocă a statelor, de respect și bună conlucrare. În atare condiții a apărut și excepția extrateritorialității.

2.2 Excepții de la principiul aplicării normei juridice în spațiu (teritolitalității )

Reglementând conduita oamenilor, aplicarea normei de drept se raportează nu numai la spațiu și timp, dar și la persoane. Raportul juridic se leagă între stat și persoana fizică care săvârșește o faptă (penală, spre exemplu) pe teritoriul statului respectiv.

Toate persoanele aflate pe teritoriul statului nostru sunt chemate să observe dispozițiile legilor noastre și să le respecte.

Există însă anumite persoane care sunt la adăpost de incidența normei noastre de drept pentru că beneficiază de o imunitate de jurisdicție, deși din punct de vedere al întinderii în spațiu legea noastră ar trebui să li se aplice. În aceste cazuri suntem deci în prezența unor limitări ale acțiunii legilor noastre. Aceste limitări sunt tot expresia suveranității statelor și se întemeiază pe principiul egalității suverane a acestora. Ele sunt stabilite prin convenții internaționale în interesul normalei desfășurări a relațiilor dintre state. Reciprocitatea constituie fundamentul acestor imunități. Statele își fac anumite concesii cu privire la dreptul lor general și absolut de jurisdicție pe teritoriul ce le aparține, concesii ce constituie excepții de la principiul teritorialității normei de drept. Astfel codul penal a adoptat în art. 8 o normă de principiu, și anume: “Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomației și statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român”.

2.2.1. Apărută din cele mai vechi timpuri,imunitatea diplomatică constă în exceptarea persoanelor care exercită activități diplomatice de la jurisdicția statului român pe teritoriul căruia se găsesc. Odată cu apariția reprezentanțelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea persoanelor s-a adăugat inviolabilitatea domiciliului persoanei și a sediului reprezentanței respective.

Această imunitate s-a justifica prin diverse teorii dintre care cea mai răspândite a fost teoria extrateritorialității formulată de Hugo Grotius în secolul al XVII-lea și care a predominat până la începutul acestui secol fiind și în prezent susținută de unii autori. Potrivit acestei teorii, localul( clădirea, dependințele, terenul înconjurător, iar odinioară și casele vecine ) misiunii diplomatice ce consideră ca fiind parte din teritoriul statului căruia aparține misiunea. Agenții diplomatici sunt considerați a-și păstra domiciliul legal pe teritoriul statului căruia aparțin. Ei sunt chiar persoana ( suveranul ) care i-a trimis.

Această teorie duce la consecințe inadmisibile:

a) dacă localul misiunii diplomatice face parte din teritoriul statului căruia aparține misiunea, toate infracțiunile săvârșite acolo, chiar de naționalii statului unde este amplasat sediul, sunt infracțiuni săvârșite în străinătate;

b) dacă un infractor se refugiază în localul misiunii diplomatice nu poate fi ridicat, ci trebuie extrădat;

c) persoanele aparținând misiunii diplomatice respective fiind pe teritoriul statului lor nu sunt obligate să respecte legile statului de reședință.

Alte ori imunitatea diplomatică a fost explicată prin teoria “reprezentării” după care diplomatul, reprezentând pe suveranul său, iar acesta la rândul lui personificând statul, cum un stat sau un suveran nu poate fi supus unei jurisdicții străine, nici reprezentantul lor nu poate fi supus. Susținută în trecut de Montesquieu și Burlamaqui această teorie mai are și în prezent susținători ( L.Oppenheim, P.Fauchille ).

Marea majoritate a autorilor s-au ridicat contra acestor ficțiuni. Aceasta, pentru că inviolabilitatea localului ambasadelor și a persoanelor ce fac parte din ambasadă nu au nevoie de aceste ficțiuni pentru a fi legitimate. Teoria extrateritorialității nu poate fi acceptată date fiind consecințele ei absurde iar cea a reprezentării nu explică de ce beneficiază de imunitate și membri familiei diplomatului sau personalul tehnic și administrativ și în plus, nu se poate aplica teoria mandatului din dreptul civil, misiunile diplomatice fiind organe ale statului, iar nu reprezentanți ai săi.

Cea mai răspândită este teoria funcției consacrată în foarte multe tratate internaționale conform căreia imunitățile se acordă reprezentanților statelor nu pentru beneficiul lor personal, ci în scopul de a realiza funcțiunii diplomatice. Aceste funcții determină acordarea și întinderea imunităților.

Fiind de fapt o dezvoltare a teoriei reprezentării, nici aceasta nu dă explicația adevărată a acordării acestor imunități, “Pentru a justifica existența acestor instituții de drept internațional, trebuie să plecăm de la principiul fundamental al egalității suverane a statelor. Una din consecințele acestui principiu este aceea că reprezentantul unui stat trebuie să se bucure, în țara de reședință, de anumite drepturi, pe bază de reciprocitate, care să-I asigure îndeplinirea în cât mai bone condiții a misiunii ce i-a fost încredințată, fără ca prin aceasta suveranitatea statului de reședință să fie într-un fel încălcată.”

Așadar aceste limitări ale aplicării legii în spațiu se bazează deci pe reciprocitatea de interese a statelor care în temeiul suveranității își fac anumite concesii, cu privire la dreptul lor de jurisdicție și prin nevoia de a asigura libertatea de acțiune a diplomaților. Fiecare stat renunță astfel la dreptul său de jurisdicție în privința reprezentanților diplomatici și se obligă, în interesul bunei desfășurări a relațiilor dintre state, să nu pătrundă fără permisiunea șefului misiunii diplomatice în localul acesteia. Putând fi arestat, urmărit, percheziționat etc., agentul diplomatic nu și-ar putea îndeplini misiunea.

Înființarea unei misiuni diplomatice permanente se realizează prin consimțământul celor două state care stabilesc relații diplomatice, consimțământ exprimat în acordul prin care se înființează misiunea și prin care se stabilește și rangul său ( ambasadă, legație ). Misiunea diplomatică are sediu și personal. Excepția extrateritorialității privește sediul misiunii diplomatice și, în parte, personalul acesteia. Această excepție constă în aceea că asupra acestora nu au incidență normele juridice naționale, după cum am arătat mai înainte.

Personalul unei misiuni diplomatice care se compune din: personalul diplomatic; personalul tehnic și administrativ; personalul de serviciu. În cadrul acestora prima categorie ( personalul diplomatic ) se bucură de imunitate diplomatică ( un sistem de drepturi și privilegii ). Amintesc: inviolabilitatea persoanei diplomatului, scutirea de impozite și taxe personale, de taxe vamale, de prestații personale, imunitatea de jurisdicție. În cazul în care agentul diplomatic săvârșește fapte incompatibile cu statutul său și se lezează grav ordinea de drept, statul acreditor poate cere retragerea sa sau poate să-l declare persoana non-grata, situație în care el este expulzat.

Cât privește celelalte categorii de personal dintr-o misiune diplomatică în conformitate cu art. 37 din Convenția de la Viena(1961), personalul tehnic-administrativ beneficiază de legile, privilegiile și imunitățile de care se bucură agenții diplomatici, cu excepția imunității de jurisdicție, numai pentru actele săvârșite în cadrul exercitării funcțiilor lor oficiale, iar personalul de serviciu se bucură de imunitate numai pentru actele săvârșite în exercitarea funcțiilor lor; ei sunt scutiți de impozite și taxe pe salariile pe care le primesc.

Sediul misiunii și reședința particulară a agentului diplomatic se bucură de asemenea, de inviolabilitate. În temeiul acestei imunități agenții ordinii publice ai statului acreditor nu pot pătrunde în aceste sedii decât cu consimțământul șefului misiunii sau a agentului diplomatic(dacă este vorba de reședința sa).Statul acreditor este obligat să asigure și să garanteze, inviolabilitatea acestor sedii, luând toate măsurile ce se impun pentru a împiedica invadarea, deteriorarea locului, tulburarea liniștii și știrbirea demnității misiunii.

Sunt inviolabile documentele, arhiva, corespondența oficială, valiza diplomatică și curierul diplomatic.

În afara reprezentanței diplomatice a statelor există și alte forme de reprezentare- reprezentare pe lângă organizațiile cu caracter universal, forme de reprezentare economică permanentă

2.2.2 De la principiul general al acțiunii statului pe teritoriul său se admit unele excepții și în cazul în care unele fapte se petrec pe teritoriul mai multor state. De exemplu încheierea uni căsătorii într-o țară și conviețuirea sau desfacerea căsătoriei în altă țară. În asemenea situație se poate întâmpla ca între normele juridice ale acestor țări să apară anumite conflicte care se rezolvă prin convenții internaționale, pe baza unor practici internaționale sau potrivit prevederilor legale ale statului respectiv. Aceste conflicte ridică probleme mai complexe, în special când este vorba de țări în care aceeași relație socială a primit reglementări diferite.

Deși suveranitatea unui stat se extinde numai în limitele granițelor sale, există anumite situații când legea statului se alică și asupra unor fapte petrecute și în afara granițelor sale. Acest lucru se explică prin nevoia de a apăra anumite interese deosebit de importante pentru statul respectiv sau pentru societate în general. Este firesc ca statul să aplice legile sale asupra cetățenilor săi chiar dacă aceștia au săvârșit anumite fapte în străinătate, întrucât ei sunt obligați să respecte legile țării lor, care le apără interesele, oriunde s-ar găsi. Există însă cazuri în care statul aplică legile sale și față de străinii care au săvârșit anumite fapte, atunci când sunt lezate interesele fundamentale ale statului nostru sau ale unui alt stat, în cazul în care statul nostru s-a obligat la aceasta prin anumite convenții internaționale.

Codul Penal român, în art. 4 arată că legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, contra securității statului român sau dacă, neavând nici o cetățenie, domiciliază în țara noastră. De asemenea, în art. 5 al aceluiași cod se arată că legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, contra securității statului român sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrității corporale uni cetățean român, când sunt săvârșite de către un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliează pe teritoriul țării.

Legile statului nostru, în materie penală, se aplică și altor infracțiuni decât celor sprcificate cu titlu exemplificativ, mai ales, când sunt săvârsite de către un cetățean străin în afara teritoriului țării sale sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliează pe teritoriul țării, dacâ fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită și dacă făptuitorul se află în țara noastră.

Consituția și legile țării noastre se aplică pe întreg teritoriul statului. Acesta nu exclude posibilitatea ca un organ central deși are competența asupra întregului teritoriu al țării, să limiteze aplicarea unui act normativ numai la o parte a acestui teritoriu. Așa a fost cazul legii 203 din iunie 1947 cu privire la anularea vânzărilor de pământ făcute în timpul secetei, care s-a aplicat numai în moldova .

2.2.3. O altă excepție de la aplicarea în spațiu a normei juridice prevăzută în dreptul penal o constituie aplicarea legii naționale aflate pe nave sau pe aeronave, navele și aeronanele fiind considerate părți din teritoriul statului căruia aparțin. Această excepție, admisă în general pentru navele militare, a fost admisă mai ales în doctrina franceză, italiană și germană și la navele private, comerciale, nu numai când se află în largul mării dar și când se găsesc în apele teritoriale ale altui stat, pentru tot ceea ce privește ordinea interioară a vasului. Această imunitate își găsește explicația în principiul egalității suverane a statelor care își fac anumite concesii cu privire la dreptul lor de jurisdicție, având în vedere necesitatea unei bune desfășurări activității la bordul navelor, activitate ce nu ar putea să fie reglementată de o lege străină.

Regimul juridic al navelor militare diferă în general de al navelor comerciale. Dar aceasta numai în situația în care se află pe teritoriul altui stat. Dacă nava se află în largul mării se va aplica legea naținală indiferent dacă nava este militară sau comercială și indiferent de naționalitatea vinovatului sau victimei sau de natura infracțiunii( prin prisma dreptului penal), cu condiția ca aceasta să fie comisă la bordul navei.

Navele militare a unui stat, purtând cu ele o parte din armata acelui stat, care-i reprezintă suveranitatea, când se află în mod legal în apele teritoriale sau porturile unui stat străin, se bucură de imunitate de jurisdicție penală. Pe baza acestei imunități infracțiunile pe care le comit între ei membrii echipajului, pe bord, sunt supuse legii naționale.

Imunitatea este deci țărmurită de două limite: infracțiunea să fie săvârșită pe bordul vasului străin de către un membru al echipajului, adică de un străin. Dacă infracțiunea s-a săvârșit pe țărm de către o persoană care s-a refugiat pe vas, chiar dacă face parte din echipaj, acea persoană trebuie remisă autorităților locale, competente s-o judece în temeiul teritorialității. Aceeași va fi situația când infracțiunea s-a săvârșit pe bordul vasului de un cetățean al statului în apele teritoriale ale căruia se află vasul.

Dar chiar în cazul în care infracțiunea s-a săvârșit pe bord, de un membru al echipajului acelui vas, se admit excepții de la această excepție: când infracțiunea este comisă împotriva teritoriului statului nostru sau a unui cetățean român și când însuși comandantul navei a făcut apel la autoritățile române.

Problema spețiului aerian, deși analogă cu marea liberă, ridică probleme deosebite. Regimul lor juridic diferă. Dacă pe mare te poți apăra la o distanță oarecare, în aer poți fi lovit oricând înainte de a te putea apăra. De acea spațiul făcând parte din teritoriul statului, acesta poate interzice în mod absolut zborul avioanelor pe acest teritoriu.

Regimul de zbor al avioanelor străine de orice categorie și orice naționalitate în spațiul nostru aerian este stabilit printr-o decizie a Ministerului Apărării Naționale.

Norma noastră de drept se aplică aeronavelor civile, precum și echipajelor acestora in timpul zborului în spațiul nostru aerian, cu unele derogări cuprinse în convenții încheiate cu alte state.

O altă excepție de la teritorialitatea normei de drept o constituie aplicarea normei de drept în cazul infracțiunilor săvârșite în timpul staționării ori trecerii unei armate străine pe teritoriul unui stat, xecepție prevăzută în dreptul penal. Astfel, aplicarea legii naționale armatei străine aflate pe teritoriul unui stat a fost explicată considerându-se că o armată intr-o țară străină este un desmembrământ al statului căruia aparține, iar teritoriul pe cre se află aparține acelui stat. În realitate această imunitate se aplică pe considerente de ordin politic nefiind conceput ca o armată, expresia suveranității unui stat, să-și ocrotească interesele prin legi străine.

2.2.4. Cât privește mărginirea în spațiu și asupra persoanelor a acțiunii normei juridice, interesează regimul juridic al consulilor. Misiunile consulare au sarcina de a ocroti interesele economice, juridice și culturale ale statului care le numește, ale cetățenilor acestuia aflați în țara de reședință. El exercită și anumite atribuții administrative și chiar juridice( au de exemplu atribuții notariale ). Întrucât misiunile consulare nu îndeplinesc funcții la nivel guvernamental, funcționarii consulari stabilesc legături directe numai cu autoritățile locale și nu cu guvernul. Funcționarii consulari se bucură de privilegii și imunități, mai restrânse decât cele ale agenților diplomatici.

Statutul consular include înlesniri, privilegii și imunități privind postul consular( folosirea drapelelor și stemelor naționale, inviolabilitatea localurilor scutirea fiscală a acestor localuri, inviolabilitatea arhivelor și documentelor, inviolabilitatea corespondenței, etc.).

Statutul consular mai cuprinde și o seamă de facilități, privilegii și imunități ale funcționarilor consulari, cum ar fi inviolabilitatea personală, imunitatea de jurisdicție penală( cu excepția infracțiunilor deosebit de grave), scutirea fiscală,vamală etc.

Secțiunea a III-a: Efectele normelor juridice străine în România

3.1. Rațiunea recunoașterii normelor de drept străine

A recunoaște normele de drept străine, înseamnă a le acorda eficiență, a ține seama de reglementările pe care le comțin.

Statele le pot recunoaște anumite efecte legilor străine. “În acest caz , legea penală națională își apropie normele din legea penală străină, recunoscându-le o oarecare eficiență juridică .”

Rațiunea acestei recunoașteri decurge din aceleași considerente care fac ca statele să extindă eficiența legilor lor la persoanele și faptele străine de teritoriul lor, în care rolul primordial îl joacă satisfacerea ideii de dreptate, faptul ca un infractor să nu poată găsi nicăieri loc de azil. Aceași idee de justiție care animă statele în extinderea eficienței legii lor penale în afară, în situația în care interesele lor nu sunt lezate direct, le obligă ca în aceleași cazuri, să țină seama de norma de drept străină. Altfel nu ar exista nici un motiv de extindere a eficienței legii unui stat în afară, în acest caz.

Prin urmare nu este vorba de un act de curtoazie adus altei suveranități, ci de rațiuni ținând de necesitatea ca națiunile să-și dea concursul în realizarea acțiunii represive.

3.2 Dovada legii străine

Mulți autori și practica noastră judiciară mai veche, considera legea străină o chestiune de fapt lăsată la suverana apreciere a instanței.

În prezent, toți autorii sunt însă de acord că norma juridică străină este o chestiune de drept. Legii străine trebuie să i se acorde aceeași atenție ca și legii române, în cazul în care legea noastră permite să se țină seama de ea. Această obligație decurge din principiul fundamental al egalității suverane a statelor și din caracterul imperativ al normelor de drept penal care nu pot fi eludate de nimeni.

Cât privește stabilirea conținutului normei juridice străine, unii autori consideră că trebuie respectat principiul jura novit curia, potrivit căruia, judecătorul este obligat să cunoască legea străină, iar alții neagă această obligație.Toți sunt însă de acord că judecătorul trebuie să ia din oficiu măsuri pentru cunoațterea normelor juridice străine. Diferă numai argumentele, unii întemeindu-se pe principiul jura novit curia, alții pe rolul activ al instanței în stabilirea adevărului.

Prin urmare, sarcina dovezii conținutului legii străine revine procurorului și instanța trebuie să verifice acest lucru. În acest scop se vor lua măsuri din oficiu pentru aflarea cuprinsului legii străine și a jurisprudenței străine. Legea străină trebuie interpretată așa cum se interpretează în statul străin.

Dacă cu toate eforturile depuse nu se poate cunoaște conținutul legii străine, în civil s-a ajuns la soluția că se va aplica legea noastră pentru că altfel judecătorul ar săvârși o denegrare de dreptate. În penal, situația e alta, întrucât lipsește una dintre condițiile de pornire a acțiunii penale încât aceasta nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare va înceta în temeiul art.10 lit. F c.proc.pen.

Secțiunea a IV-a:Acțiunea normelor juridice asupra persoanelor

4.1 Generelități

În ceea ce privește acțiunea normelor juridice asupra persoanelor, mă voi referi la regimul juridic al străinilor.

Noțiunea de străin desemnează persoana care, aflată pe teritoriul unui stat, are cetățenia altui stat sau este lipsită de cetățenie ( apatrid ). În legătură cu apatridia pot spune că aceasta s-a extins devenind o problemă de drept internațional în perioada interbelică.

Apatridia este generată de deosebirile între legislațiile diferitelor state cu privire la persoane care își pierd cetățenia, fără a căpăta cetățenia altui stat. Așa este, de exemplu, cazul copilului născut din părinți apatrizi, acesta rămâne fără cetățenie, pe teritoriul unui stat care aplică regula jus sanguinis( exemplu: Franța, Italia, etc. ).

În legislația noastră apatrizii sunt asimilați străinilor bucurându-se de aceleași drepturi. Art.18 din Constituția română prevede că străinii și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a civililor, garantată de Constituție și alte legi.

Situația juridică a străinilor este reglementată nu numai prin legi naționale care sunt diferite de la țară la țară, ci și prin convenții internaționale și norme cutumiare de drept internațional.

4.2 Forme de tratament pentru străini

Regimul străinilor poate avea la bază mai multe forme de tratament acordat de un stat cetățenilor altui stat fie prin legislația internă, fie printr-un acord internațional între două sau mai multe state.

În practica internațională se cunosc următoarele forme de tratament, regimuri acordate străinilor:

Regimul național. Potrivit acestui mod de tratament un stat recunoaște pe teritoriul său străinilor aceleași drepturi pe care le acordă propriilor săi cetățeni, cu excepția drepturilor politice( dreptul de a alege, de a fi ales) a dreptului de a ocupa funcții politice. În anumite circumstanțe drepturile acordate pot fi limitate de către stat, din motive de securitate. Străinul nu poate fi obligat să satisfacă serviciul militar pe teritoriul statului pe care se află.

Regimul special constă în acordarea de către stat pentru unele categorii de străini și în domenii de activitate determinate a anumitor drepturi prevăzute în legislația națională sau în acorduri internaționale.

Regimul clauzei națiunii cele mai defavorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetățenilor unui stat terț, considerat ca fovorizat. Clauza are o natură contractuală, ea neexistând în lipsa convenției dintre părți. Domeniile care pot face obiectul clauzei sunt diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale; regimul persoanelor fizice și juridice; regimul misiunilor diplomatice și consulare; drepturi de creație intelectuală; administrarea justiției, accesul la instanțe, etc.. Insistența statelor de a obține clauza, în raporturile cu statele dezvoltate, este explicabilă având în vadere faptul că acordarea clauzri implică înlăturarea discriminărilor și facilității în relațiile politice și economice

4.3 Modalități de încetare a prezenței unor străini pe teritoriul unui stat

4.3.1. Expulzarea este o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul sau mai mulți străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp. În general nu se expulsează decât străini. Sunt însă legi ale unor țări care admit și expulzarea naționalilor. Măsura expulzării se ia în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului sau din considerații de ordin economic, politic, etc.

Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului căruia îi aparțin, explicații asupra motivelor care au dictat luarea acestei măsuri de siguranță.

Un străin nu se poate întoarce în țara din care a fost expulzat decât prin anularea ordinului de expulzare sau prin dobândirea cetățeniei statului expulzant.

Instituția expulzării este reglementată de dreptul intern al fiecărui stat. Expulzarea nu este o sancțiune penală, ci o măsură de siguranță. Datorită acestui caracter drepturile patrimoniale ale celui expulzat rămân sub protecția dizpozițiilor care reglementează regimul străinilor. În general, măsura expulzării este luată împotriva străinilor care devin indizerabili pentru un motiv sau altul ori prin activitatea lor de natură a periclita securitatea statului, ordinea lui internă.

Expulzarea diplomaților și consulilor este condiționată de declararea lor drept persoana non grata și de refuzul acestora de a părăsi teritoriul statului de reședință.

Cu toate că statul care ia măsura expulzării nu-i obligat să justifice această atitudine, în practica internațională în temeiul curtoaziei internaționale, s-a instituit obiceiul de a anunța organele statului străinului motivele pentru care acesta este obligat să părăsească țara.

4.3.2. Extrădarea este un act de asistență juridică interstatală în materie penală care urmărește transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranității judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat. Un astfel de act este consecința teritorialității legii penale și se bazează pe colaborarea internațională în ce privește asiatența juridică între state. Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie cercetată, judecată sau să execute pedeapsa la care a fost condamnată. Extrădarea fiind un atribut suveran al statului acesta poate admite sau refuza predarea persoanei a cărei extrădare se cere.

Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenție internațională, pe bază de reciprocitate și, în lipsa acestora, în temeiul legii. Principalele condiții de fond ale extrădării sunt: fapta pentru care se cere extrădarea să fie prevăzută ca infracțiune în legislația ambelor state( principiul dublei incriminări ), persoana extrădată să nu fie judecată pentru o altă infracțiune decât cea pentru care a fost cerută, persoana extrădată să nu fie supusă la executarea altei pedepse decât cea pentru care a fost obținută, neextrădarea propriilor cetățeni precum și a persoanelor care au comis infracțiuni politice. În acest sens, art.19 din Constituția României prevede că, cetățeanul român nu poate fi expulzat sau extrădat, că apatrizii și străinii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate. Se precizează că expulzarea sau extrădarea se hotărește de justiție.

Secținea V: Aplicarea legii străine și luarea în considerare a legii străine

5.1 Aplicarea legii străine

Fiecare stat aplică într-o anumită măsură, ( determinată de el ), legea străină. Există însă deosebiri între sistemele de drept în ce privește măsura aplicării acestora, unele aplicând legea străină într-o măsură mai mare, iar altele într-o măsură mai mică.

Cert este că fiecare sistem de drept admite aplicarea legii străine, ca o necesitate.

Această necesitate decurge, pe de o parte, din existența relațiilor economice între diferite state, relații ajunse la un anumit nivel de dezvoltare și care presupun, uneori, și aplicarea legii străine.

Un stat nu ar putea să întrețină relații economice internaționale, aplicând numai propria lege, ci el trebuie să aplice și legea străină. În acest fel, fiecare stat se află în situația de a nu aplica în raporturile cu element internațional numai propria lege, el trebuind să aplice și legea străină.

Necesitatea aplicării legii străine decurge, pe de altă parte și din interesul reciprocității pe care îl are fiecare stat de a i se aplica propriile legi de către alte sisteme de drept.

Dacă un stat nu ar aplica pe teritoriul său legi străine, atunci nici el nu ar putea pretinde altor state ca acestea din urmă să aplice propria lui lege.

Dar, reciprocitatea nu este propriu-zis o condiție a aplicării legii străine. Aici vorbim numai de interesul reciprocității în aplicarea propriei legi, interes pe care îl are fiecare stat.

Normele Dreptului internațional privat determină cazurile și limitele în care se aplică legea străină.

Aceasta din urmă lege nu se aplică în virtutea autorității ei. Legea străină se aplică deoarece așa prevăd normele conflictuale ale țării forului, în care se găsește instanța de judecată.

Rezultă că un stat nu poate să impună aplicarea propriilor legi pe teritoriul altui stat, dar că fiecare stat poate admite aplicarea legii străine pe propriul său teritoriu. Acestă aplicare se face potrivit normelor de drept internațional privat.

“Prestigiul aplicării legii străine este conferit de către norma conflictuală a forului care o determină.”

De exemplu o lege franceză se aplică pe teritoriul țării noastre, nu pentru că așa prevede legea franceză, ci pentru că norma conflictuală română prevede aplicarea ei.

De aici, rezultă că limitele și condițiile aplicării legii străine în țara noastră sunt determinate de normele Dreptului internațional privat român.

Condiția reciprocității în aplicarea legii străine depinde de cum înțelegem această reprocitate și în raport de înțelesul conferit putem să spunem că această condiție a reciprocității este sau nu o condițiea aplicării legii străine.

Astfel, dacă într-un anumit caz în care normele de Drept internațional privat român prevăd aplicarea legii străine, noi am putea pretinde ca și norma de drept internațional străină să prevadă aplicarea legii române, aceasta ar însemna că normele de drept internațional privat ale acestor două state au o reglementare identică, iar dacă am extinde această soluție și la celelalte sisteme de drept ar însemna să ajungem la un drept internațional uniform și identic pentru statele respective.

Realitatea nu este aceasta. Cazurile în care legea noastră admite aplicarea legii străine pe teritoriul nostru nu coincid cu cazurile în care norma conflictualăstrăină admite aplicarea legii române în statul respectiv.

Art.6 din Legea nr.105/1992 prevede că: “aplicarea legii străine este independentă de condiția reciprocității, afară numai dacă dispoziții speciale nu prevăd altfel. În cazul în care se cere condiția reciprocității de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară. Dovada se solicită Minisrerului de Justiție, care stabilește situația reală, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe”.

Norma conflictuală a statului străin trebuie respectată cu strictețe, neadmițându-se, cu prilejul aplicării ei, nici un fel de discriminare față de un alt stat sau față de cetățenii și organizațiile acestuia. Un exemplu poate fi edificator: Norma conflictuală arată că se aplică în materie de capacitate legea națională a persoanei. Dacă această persoană este română se aplică legea română.

Dacă statul respectiv, deși ar trebui să aplice legea română ca lege națională, nu o aplică, atunci, în acest caz, putem vorbi de condiția reciprocității în aplicarea legii străine și anume în această situație, statul nostru este îndreptățit să nu aplice legea statului care face discriminitatea arătată, deși norma conflictuală română prevede aplicarea legii statului respectiv.

Se impun unele precizări și anume:

Noțiunea de reciprocitate în materia aplicării legii străine nu trebuie confundată cu noțiunea de reciprocitate în materia regimului juridic al străinului; sunt două noțiuni diferite, deși termenul este același

Nu trebuie să se confunde reciprocitatea în materia aplicării legii străine cu noțiunea de reciprocitate în materia conflictului de jurisdicție.

5.2 Luarea în seamă a legii străine

Prin luarea în considerare a legii străine se înțelege situația în care legea străină este numai o condiție pentru aplicarea legii proprii. Cu alte cuvinte se ține seama de legea străină numai pentru a se defini un raport juridic. Câteva exemple concludente:

Condiția dublei incriminări este un caz de luare în considerare a legii străine. Potrivit acesteia, fapta trebuie considerată infracțiune atât după legea forului, cât și după legea străină. Judecătorul nu aplică legea penală străină, el ia numai în considerare această lege ca o condiție pentru a putea aplica propria lege penală. Dacă nu este îndeplinită dubla încriminare, fapta nu poate fi pedepsită penal.

Se ține seama de legea străină pentru a se defini un raport juridic. De exemplu, în cazul încheierii unei căsătorii în străinătate de către un organ de stat competent, dacă nu s-a respectat cerința legii străine, acea căsătorie nu este considerată încheiată în mod valabil. Dacă instanța română trebuie să aprecieze valabilitatea sau nevalabilitatea căsătoriei, ea va lua în considerare legea străină cu privire la competența încheierii căsătoriei.

Când se cere executarea unei hotărâri judecătorești străine în țara noastră. Acest lucru se face potrivit legii române. Dar această lege pune condiția ca în țara respectivă să se admită executarea hotărârilor judecătorești străine. Dacă această condiție nu se admite, nici la noi nu se execută o hotărâre judecătorească străină.