Actiunea In Stabilirea Filiatiei Fata de Mama
INTRODUCERE
Din punct de vedere al evoluției istorice a instituției filiației putem spune următoarele :
Credința că Pământul a dat naștere omului a intrat în conștiința colectivă ca răspuns la întrebările originare asupra ființei. Mituri, legende, superstiții, ori simple metafore traduc apariția omului în lume drept un act miraculos al Divinității, adesea corelată cu ideea ca pământul a fost materialul primordial în actul creației.
Lăsând la o parte lumea miturilor, se poate remarca faptul că ceata primitivă este prima formă de organizare a oamenilor, iar principalul scop al acestei proto-organizări era obținerea hranei. Mai puțin importante erau în acea perioadă relațiile dintre membrii cetei, astfel că nu se pun mari probleme în legătură cu încercarea de stabilire a filiației. Noul născut aparține cetei, acesta fiind singurul și poate cel mai important efect al nașterii.
O treaptă pe scara evoluției o reprezintă organizarea în ginți: ginta matriarhală mai întâi, iar apoi cea patriarhală. În prima dintre formele “evoluate” de organizare, conducerea era exercitată de femeia cea mai bătrână, ajutată de sfatul ginții, alcătuit din restul femeilor trecute de o anumită vârstă.
În cadrul acestui stadiu al evoluției apare căsătoria pe grupe în care toți bunicii erau soți între ei, toți copii bunicilor erau soți între ei, toți nepoții bunicilor erau soți între ei. După cum o spune și denumirea unei astfel de ginți, filiația maternă apare ca fiind singura posibil de determinat, ea dovedindu-se a fii și cea mai importantă datorită efectelor pe care le produce: doar mama poate fi moștenită, tatăl neputând fi moștenit de presupușii săi copii.
În timp se ajunge la căsătoria pereche și încetul cu încetul se trece de la ginta matriarhală la ginta patriarhală, în care rolul important îl deține bărbatul, care devine și conducătorul ginții, femeia ajungând să aibă doar drepturi și obligații casnice. Astfel că filiația față de tată devine din ce în ce mai importantă.
În dezvoltarea sa populația ce a trăit în spațiul carpato-danubiano-pontic, a parcurs la fel ca și toate popoarele lumii etapele principale din istoria omenirii, evoluând de la ceata primitivă în paleoliticul inferior, la ginta matriarhală, iar odată cu prelucrarea metalelor la ginta patriarhală.
În dreptul roman rudenia agnatica (prima formă de rudenie) cuprindea pe toți cei aflați sub puterea aceluiași pater familias, înrudirea fiind dată de religia agnatică. La baza acestui tip de rudenie nu sta faptul material al nașterii ci supunerea față de același cult. Datorită acestui motiv, copilul din afara căsătoriei avea o situație instabilă. El nu era rudă nici cu tatăl nici cu mama sa naturală: tatăl nefiind căsătorit cu mama copilului nu putea fi rudă cu copilul, iar mama nu putea fi rudă cu copilul pentru că rudenia agnatică se transmitea doar între bărbați nu și între femei. Cu timpul însă rudenia agnatică pierde din importanță, iar rudeniei de sânge i se recunosc mai multe efecte. Astfel se schimbă situația în privința legăturii dintre mamă și copil, acesta din urmă fiind considerat rudă cu mama sa cu singura condiție de a face dovada maternității, adică a faptului nașterii, lucru destul de simplu de dovedit pentru că “mama este întotdeauna sigură chiar dacă a născut dintr-o legătură ocazională.
Sub influența creștinismului care considera copiii născuți dintr-o asemenea uniune liberală (concubinat) ca fiind copii ai păcatului această categorie a descendenților a fost marginalizată. Totuși sub Constantin cel Mare apare instituția “legitimării”. Aceasta consta în dobândirea puterii paterne asupra copilului natural de către tată. Legitimarea era posibilă sub condiția îndeplinirii unor cerințe: își puteau legitima copiii doar acei concubini care încheiau o căsătorie valabilă și nici unul dintre ei să nu aibă alți copii legitimi.
Măsura cu caracter temporar- legitimarea-a fost reformată de Anastasie, Iustinian și Teodosie al II-lea. Astfel legitimarea devine o instituție cu caracter definitiv dacă în timpul concepției copilului, căsătoria între părinți era posibilă (pentru a se evita legitimarea unor copii incestuoși sau adulterini), dacă se instituia dota odată cu căsătoria printr-un contract, iar copilul nu se opunea la legitimare.
În vechiul drept feudal căsătoria ducea automat la filiația legitimă. Legătura de rudenie înspre mamă se stabilea doar dacă tatăl nu era cunoscut, iar când era cunoscut se stabilea doar în subsidiar. Filiația față de mamă nu ridica mari probleme, deoarece se constata prin simplul fapt al nașterii.
Secolul al XVII-lea aduce în viața juridică românească primele legiuiri scrise. Aceste proto-coduri (Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești, Pravila cea mare, Aprobatele și Compilatele), cuprind și reglementări de dreptul familiei și din domeniul filiației (paternitatea rămâne principala formă de stabilire a rudeniei; totodată se fac și primele încercări de a clasifica înrudirea; astfel sunt amintite: rudenia legitimă și nelegitimă, prin alianța, frăția de cruce etc.).
Unirea principatelor de la 1859, a fost urmată de adoptarea Codurilor moderne românești. Pe această linie se înscrie prima legiuire comună a românilor: Codul Civil. Această legiuire conținea și reglementări de dreptul familiei. După 1864 dovada filiației legitime implica stabilirea faptului că mama era căsătorită în momentul concepției, dovada ”ușurării mamei” și a nașterii unui copil viu, și dovada identității copilului născut de mama cu identitatea copilului care vrea să-și stabilească filiația. Se mai preciza că prin dovada filiației legitime trebuie să înțelegem stabilirea raportului față de mamă, iar prin dovada legitimității se stabilea filiația față de bărbatul căsătorit cu mama.
Mergând pe linia anterior trasată de legiuirile mai vechi și a Codului Civil francez și Codul de la 1864 proclama discriminarea unor categorii de copii. Discriminările erau însă de alt ordin decât în legiuirile sus menționate: imposibilitatea cercetării filiației pe ambele linii, imposibilitatea lor de a veni la moștenire. Abia în 1943 apar primele legi care ameliorează statutul juridic al copiilor din afara căsătoriei.
Această ameliorare a discriminărilor din legislația familiei a culminat cu adoptarea în 1954 a Codului Familiei una dintre cele mai moderne legislații de la acea epocă. Prin acest Cod s-au instituit egalitatea copiilor indiferent că sunt din căsătorie sau din afara ei.
Din punctul de vedere al filiației materne nu se aduc mari schimbări. Nașterea fiind un fapt material ușor de dovedit, maternitate este determinată de faptul că o femeie a născut un copil, iar copilul care vrea să-și stabilească filiația să fie copilul născut de ea.
Astfel potrivit Codul familiei, putem spune că familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familii fac parte soții, părinții și copiii, precum și uneori, alte persoane între care există relații de rudenie. Și soții singuri fără copii formează familia.
Familia ca formă specifică de comunitate umană desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare.
Familia dă naștere următoarelor relații:
-relații de căsătorie, fără de care familia nu există;
-relații dintre soți, relații ce reprezintă efectele căsătoriei;
-relații dintre părinți și copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre părinți (căsătoriți sau necăsătoriți);
-relații dintre alte persoane care, în condițiile legii, mai pot face parte din familie.
Dintre aceste relații, cele mai numeroase și mai importante sunt relațiile care se stabilesc între soți, precum și cele dintre aceștia în calitate de părinți și copiii lor minori. Indiferent de tipul relațiilor de familie, ele prezintă aspecte personale, nepersonale și aspecte patrimoniale. Cadrul general de reglementare a rapoturilor juridice de familie îl reprezintă Codul familiei, potrivit căruia, familia desemnează fie pe soți , fie pe aceștia și pe copii lor, fie pe toți cei care se găsesc în relații de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și relații asimilate.
Rudenia firească se întemeiază pe faptul nașterii. Șirul de persoane între care există rudenie se numeste "linia de rudenie". Ea se poate prezenta sub doua forme: dreaptă și colaterală.
În cazul în care concepția sau nașterea unei persoane, temei al rudeniei, se situeaza în cadrul căsătoriei părinților săi, filiația este din căsătorie, iar rudenia bazată pe această filiație se numește "din căsătorie". În cazul în care atât concepția, cât și nașterea unei persoane intervin fără ca parinții acesteia să fie căsătoriți, filiația este din afara căsătoriei, iar rudenia bazată pe această filiație este "din afara căsătoriei".
Dreptul român acordă aceeași ocrotire rudeniei din căsătorie, cât și aceleia din afara căsătoriei. Potrivit art. 63, C. fam., copilul din afara căsătoriei a cărei filiație a fost stabilită are, față de părintele sau /și rudele acestuia, aceeași situație legală ca a copilului din căsătorie.
Dispozitiile legale privind filiatia din căsătorie se aplică, prin asemănare, și filiației din afara căsătoriei (art. 65, C. fam.).
Între filiatia din căsătorie si aceea din afara căsătoriei exista unele deosebiri de reglementare în ce priveste modul stabilirii lor. În acest sens sunt reglementarile privind numele copilului din căsătorie si privind numele copilului din afara căsătoriei (art. 62 si 64, C. fam.).
In cadrul unei familii, o persoana poate avea calitatea de sot, ruda sau afin. Prin urmare, rudenia alcatuieste numai unul din izvoarele relatiilor de familie.
Familia are si o acceptiune speciala în materie locativa (art. 15 din Legea nr. 5/1973) In sensul Legii fondului funciar (art. 8 din Legea nr. 18/1991) sau în materia unor conventii internationale. În intelesul acestor legi speciale, familia nu se întemeiaza numai pe căsătorie, rudenie si afinitate.
CAPITOLUL 1 : NOȚIUNEA ȘI FUNDAMENTUL FILIAȚIEI
Problema apariției omului pe Terra poate fi abordată din cel puțin două perspective complet diferite. Cea mai veche este cea religioasă, întâlnită la aproape toate popoarele și credințele, indiferent de forma religioasă adoptată.
Din perspectiva științifică, prima accepțiune a apariției omului pe Pământ are mai mult valența de mit. Începând cu teoriile lui Charles Darwin, oamenii de știința au încercat să demonstreze faptul ca omul este produsul evoluției speciilor una din alta. Această evoluție ar fi dus cu multă vreme în urmă la apariția australopitecului, apoi a lui homo sapiens și în sfârșit a lui homo sapiens (momentul actual al evoluției).
Oricât de diferite ar fi aceste perspective ale apariției omului e sigur că nașterea este singurul mod de perpetuare a speciei umane.
Nașterea creează în principiu legături de rudenie cu părinții și ascendenții acestora. Legătura de rudenie între copii și părinți se numește filiație.
În sens juridic prin filiație se înțelege legătura de descendență dintre un copil și părinții lui, legătură care își poate avea izvorul în legătura de sânge care rezultă din faptul nașterii ori din faptul zămislirii, în adopție sau într-unul dintre mijloacele de reproducere.
Cea mai veche forma de filiație a fost cea “carnală”, întâlnită de la apariția omului. Apoi pentru a atenua din neajunsurile pe care le suportau familiile fără descendenți a fost creată instituția adopției, care crează filiația sociologică, iar în ultima jumătate a secolului XX au apărut și s-au pus la punct și mijloace de procreare medicală asistată, izvor al unei filiații specifice diferite atât de filiația clasică cât și de filiația civilă.
Filiația fata de mama se stabilește diferit față de filian Legea nr. 5/1973) In sensul Legii fondului funciar (art. 8 din Legea nr. 18/1991) sau în materia unor conventii internationale. În intelesul acestor legi speciale, familia nu se întemeiaza numai pe căsătorie, rudenie si afinitate.
CAPITOLUL 1 : NOȚIUNEA ȘI FUNDAMENTUL FILIAȚIEI
Problema apariției omului pe Terra poate fi abordată din cel puțin două perspective complet diferite. Cea mai veche este cea religioasă, întâlnită la aproape toate popoarele și credințele, indiferent de forma religioasă adoptată.
Din perspectiva științifică, prima accepțiune a apariției omului pe Pământ are mai mult valența de mit. Începând cu teoriile lui Charles Darwin, oamenii de știința au încercat să demonstreze faptul ca omul este produsul evoluției speciilor una din alta. Această evoluție ar fi dus cu multă vreme în urmă la apariția australopitecului, apoi a lui homo sapiens și în sfârșit a lui homo sapiens (momentul actual al evoluției).
Oricât de diferite ar fi aceste perspective ale apariției omului e sigur că nașterea este singurul mod de perpetuare a speciei umane.
Nașterea creează în principiu legături de rudenie cu părinții și ascendenții acestora. Legătura de rudenie între copii și părinți se numește filiație.
În sens juridic prin filiație se înțelege legătura de descendență dintre un copil și părinții lui, legătură care își poate avea izvorul în legătura de sânge care rezultă din faptul nașterii ori din faptul zămislirii, în adopție sau într-unul dintre mijloacele de reproducere.
Cea mai veche forma de filiație a fost cea “carnală”, întâlnită de la apariția omului. Apoi pentru a atenua din neajunsurile pe care le suportau familiile fără descendenți a fost creată instituția adopției, care crează filiația sociologică, iar în ultima jumătate a secolului XX au apărut și s-au pus la punct și mijloace de procreare medicală asistată, izvor al unei filiații specifice diferite atât de filiația clasică cât și de filiația civilă.
Filiația fata de mama se stabilește diferit față de filiația paternă. În literatura de specialitate s-a arătat că de obicei se stabilește filiația maternă prin dovedirea unui fapt material ușor de demonstrat pentru că are la bază faptul nașterii- și apoi filiația paternă care are la bază un fapt mai greu de dovedit, datorită caracterului intim al său- concepția.
Dar dacă de obicei filiația față de tată e mai ușor de dovedit cu ajutorul prezumțiilor de paternitate (cel puțin în unele cazuri) după ce a fost stabilită filiația pe linia maternă, Codul Familiei prevede că un copil poate să-și stabilească filiația față de oricare dintre părinți.
În unele cazuri copilul nu poate să-și stabilească filiația pe nici o linie, sau și-o stabilește foarte greu (în cazul abandonului copilului nou născut și neînregistrat), iar alte ori își stabilește filiația concomitent față de ambii părinți (în cazul adopției).
Fundamentul filiației este complex, deoarece are la bază faptul procreației dar și o componentă biologică. Legătura de sânge dintre părinți și copii este esențială. Dar, filiația este și o instituție socială, o creație artificială care include componente de ordin social, cultural și religios. Aceste elemente și-au pus, de-a lungul timpului, amprenta asupra soluțiilor juridice în materie. De aceea, reglementarea legală a filiației este, într-o mare măsură, o ficțiune juridică, care, în anumite situații nu ține cont de adevărul biologic. Numai astfel înțeleasă, filiația juridică poate încorpora și adopția sau poate răspunde provocărilor științei medicale în materia procreării asistate.
Filiația față de mamă se mai numește și maternitate și poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei și cunoaște aceeași reglementare juridică, fie că este din căsătorie , fie din afara căsătoriei.
Elementele filiației față de mamă sunt faptul nașterii copilului și identitatea acestuia cu cel despre a cărui filiație este vorba.
Filiația față de mamă este prevăzută în art.408 din Noul Cod Civil, unde se precizează „Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii; ea se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.”
SECȚIUNEA 1. Evoluția reglementării filiației în România
Până la adoptarea Codului familiei, filiația a fost reglementată de Codul civil, în Titlu VII – ,, Paternitatea și filiațiunea’’ (art.286-308 ). Se făcea distincție între filiația legitimă, bazată pe căsătorie și filiația naturală, când copilul se năștea dintr-o uniune care nu era consacrată prin căsătorie. Filiația legitimă presupunea existența a trei elemente: căsătoria valabilă dintre bărbatul și femeia din a căror uniune se pretinde că s-a născut copilul; faptul că acel copil a fost născut dintr-o femeie căsătorită și care pretinde că îi este mamă; faptul că tatăl său a fost soțul mamei. Rezultă, că în sistemul Codului civil, mai întâi trebuia să se facă dovada maternității legitime, iar pe baza prezumției de paternitate se stabilea și paternitatea legitimă a copilului față de soțul mamei. Codul civil stabilea mai multe moduri de dovadă a maternității legitime, și anume: actul de naștere, posesia de stat și proba testimonială.
În ceea ce privește filiația naturală, pe lângă faptul că reglementarea se bazează pe discriminarea între copilul din căsătorie (legitim) și copilul din afara căsătoriei (natural, născut fie din concubinaj, fie din adulter), s-a arătat că, din nefericire, Codul civil era cât se poate de defectuos, deoarece nu permitea soluționarea problemelor complexe pe care le ridica filiația naturală și mai mult genera inechități intolerabile.
În primul rând în ceea ce privește modurile de stabilire a filiației naturale, s-a remarcat faptul că s-a instituit o discriminare inadmisibilă, după cum este vorba de stabilirea filiației față de mamă sau de stabilirea filiației față de tată. Astfel, filiația naturală se putea determina prin recunoaștere voluntară, pe care o putea face mama sau tatăl copilului, în formele prevăzute de lege. Putea fi recunoscut orice copil natural, adulterin sau incestuos. Dacă însă copilul natural nu a fost recunoscut benevol, era posibilă cercetarea în justiție a filiației naturale.
În al doilea rând, din punctul de vedere al efectelor filiației naturale, sistemul Codului civil era mai degrabă apropiat de sistemul vechiului drept roman. Față de mamă, copilul natural era asimilat copilului legitim, atât în ceea ce privea exercițiul drepturilor părintești, cât și drepturile succesorale. Față de tată însă, copilul era absolut străin.
Codul civil reglementa legitimarea copiilor naturali prin căsătoria subsecventă a părinților lor. Astfel art.304 C.civ prevedea: ”Copiii născuți sau concepuți în afara căsătoriei vor fi legitimați prin căsătoria făcută după naștere între tatăl si mama lor, când aceștia îi vor recunoaște, fie prin actul de naștere, fie prin act autentic anterior căsătoriei, fie chiar prin actul de căsătorie.”
Această reglementare a dăinuit până la adoptarea Codului familiei, în condițiile în care atât în literatura juridică a epocii, cât și în jurisprudență se sublinia necesitatea stringentă de a curma această inechitate și de a ridica pe copilul natural din condiția inferioară în care se găsea, printr-o revizuire completă a legii.
Această reformă radicală s-a realizat o dată cu adoptarea Codului familiei prin Legea nr. 4/1953, care a consacrat principiul egalității în fața legii a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie și a reglementat modurile de stabilire a filiației fără nici o discriminare, reprezentând la acea dată una dintre cele mai evoluate legislații. Această reglementare își păstrează sub multe aspecte actualitatea, deși sub alte aspecte este necesară o îmbunătățire.
SECȚIUNEA 2. Cadrul legislativ prezent al filiației
Filiația este reglementată, în principal, în Codul familiei, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954 în Titlul II, Capitolul II, „Filiația” (articolul 47 – 65). De asemenea Titlul III–„Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane”. Capitolul I – „Ocrotirea minorului – Secțiunea I – „Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori”, reglementează cele mai importante efecte ale filiației în raporturile dintre părinți și copii.
Importante prevederi ale efectelor filiației în raporturile dintre părinți și copii găsim în Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului(art.8-12, art.14, art.30-42,) cât și în Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției (art.1,art.30 alin.3, art.50)
Legea cetățeniei române nr.21/1991 actualizată și publicată în Monitorul Oficial Nr.576 din 13 august 2010 , cuprinde prevederi privind dobândirea și pierderea cetățeniei prin efectul filiației.
În ceea ce privește raporturile de filiație cu un element de extraneitate, Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, în Capitolul II – Persoane fizice, Secțiunea a III-a „Filiația” stabilește normele conflictuale pentru determinarea legii aplicabile filiației.
Prin Legea nr.101/1992, România a aderat la Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975, care conține dispoziții privind stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei, în scopul apropierii de legislațiile statelor membre ale Consiliului Europei și îmbunătățirea statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei. De asemenea Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului ratificată prin Legea nr.18/1990, consacră principiul potrivit căruia copilul trebuie înregistrat imediat după nașterea sa, având dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și-n măsura posibilităților de a-și cunoaște părinții și de a fi crescut de către aceștia (art.7). De asemenea art.9 prevede dreptul fundamental al copilului de a nu fi separat de părinții săi, împotriva voinței lor, afară de cazurile, excepțiile prevăzute de lege, dacă această separare este în interesul superior al copilului.
Noul Cod Civil intrat în vigoare la data de 01.octombrie 2011 reglementează filiația în Cartea a II-a- Despre familie, Titlul III- Rudenia, Capitolul II – Filiația, pe parcursul mai multor articole , începând cu art.408 și până la art.447.
SECȚIUNEA 3. Definiția și clasificarea filiației
Filiația desemnează în sens restrâns, legătura dintr-o persoană și fiecare din părinții săi. În sens larg, filiația poate fi privită și ca un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil.
Această noțiune se poate aplica deopotrivă și filiației care rezultă din adopție, cu deosebire că, în acest caz, nu mai este vorba de o legătură biologică, de sânge, ci de o filiație civilă, prin care, în condițiile legii, se imită relația de filiație firească. S–a arătat, că în acest sens noțiunea de filiație acoperă și situația copiilor născuți prin metode de procreație asistată medical.
Filiația față de mamă se numește maternitate și filiația față de tată se numește paternitate.
Spre deosebire de alte sisteme de drept, care utilizează un vocabular juridic diversificat pentru a desemna felurile filiației, precum filiație legitimă și filiație naturală, filiație adulterină și filiație incestuoasă potrivit Codului familiei, filiația poate fi clasificată în filiație din căsătorie și filiație din afara căsătoriei, după cum mama copilului este sau nu căsătorită la data concepției sau la data nașterii copilului.
Astfel potrivit art.53 și art.57din C. fam sunt copii din căsătorie:
a) copiii născuți în timpul căsătoriei părinților săi, adică în perioada dintre data încheierii căsătoriei și data desfacerii sau încetării acesteia. De asemenea, copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate este considerat din căsătorie, deoarece nulitatea nu produce nici un efect în privința copiilor.
b) copiii neconcepuți în timpul căsătoriei și născuți după desfacerea, încetarea sau desființarea căsătoriei, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie .
Potrivit art.57 și art.59 C. fam, sunt copii din afara căsătoriei, copiii concepuți și născuți în afara căsătorie precum:
a) copiii concepuți și născuți înainte de încheierea căsătoriei părinților săi;
b) copiii concepuți și născuți după desfacerea, încetarea, desființarea căsătoriei părinților săi;
c) copiii concepuți și născuți din părinți care nu au fost și sunt căsătoriți între ei.
În ceea ce privește importanța clasificării filiației după cum copilul este din căsătorie sau din afara căsătoriei se remarcă faptul că, dreptul modern a eclipsat în mod progresiv efectele acestei „summi divisio” în materia filiației consacrând principiul potrivit căruia copilul din afara căsătoriei are același statut juridic cu al copilului din căsătorie.
Aceasta înseamnă că rațiunea clasificării nu rezidă în planul statutului juridic al celor două categorii de copii ci se situează pe tărâmul tehnicii juridice prin care se realizează reglementarea modurilor de stabilire a filiației.
CAPITOLUL 2. MODALITĂȚI DE STABILIRE A MATERNITĂȚII
Filiația fata de mama este in principiu mai ușor de stabilit decât filiația pe linia paterna. Acest lucru era cunoscut încă de pe vremea Imperiului Roman, fiind proclamat prin adagiul: “mater semper certa est”.
Maternitatea rezultând dintr-o “legătura carnala” se stabilește in același fel indiferent ca este cazul de un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei, ca este vorba de un copil incestuos sau de un copil adulterin. Pentru a fi determinata legătura fata de mama e de ajuns sa fie constatate doua elemente: primul este cel al faptului nașterii, iar al doilea este al identității copilului născut de mama cu copilul a cari identitate se stabileste.
Faptul nașterii- fiind un fapt material- este ușor de constatat. Ba mai mult, daca nașterea are loc intr-o unitate sanitara exista chiar obligația cadrelor medicale de a completa registrele speciale in care se înregistrează orice procedura medicala, menționând: data, ora, persoana care a născut, sexul copilului născut, greutatea, etc.
Totuși daca nașterea nu se realizează intr-o unitate sanitara, faptul nașterii ar putea, cel puțin intr-o analiza superficiala, sa fie mai greu de dovedit. Dar in conformitate cu art. 62 al. 1 lit. b coroborat cu art. 19 din Legea cu privire la actele de stare civilă sub sancțiunea prevăzuta de lege, nașterea trebuie declarata de către orice “locuitor sau trecător, funcționar sau particular, bărbat sau femeie- sub sancțiunea amenzii”
Al doilea element al identității copilului care își va stabili legătura de filiație fata de mama, cu copilul efectiv născut de respectiva femeie se poate dovedi prin orice mijloc de proba. Dificultăți in dovedirea acestui element se întâlnesc doar in cazul substituției de copii, când din cauza asemănărilor destul de mari intre copiii născuți dintr-o maternitate, din eroarea asistentelor medicale se pot produce astfel de substituții.
În doctrina au existat unele discuții in legătura cu deosebirile dintre “dovada filiației” si “stabilirea filiației”. După cum s-a arătat intr-o părere pentru a putea considera filiația stabilita, in prealabil trebuie sa se fi dovedit, prin mijloacele de proba existenta acestei legaturi obiective intre copil si mama sa, izvorâta din faptul nașterii si al identității copilului.
Filiația fata de mama se stabilește prin certificatul de naștere, prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătoreasca, iar dovada se face prin certificatul de naștere, existând totuși si situații in care se deroga de la dreptul comun, considerându-se ca in fata instanței starea civila poate fi dovedita prin orice mijloc de proba.
Stabilirea filiației se poate face prin declarație voluntara in fata ofițerului de stare civila cu ocazia înregistrării nașterii in registrele de stare civila, sau intr-una din formele prevăzute de lege pentru recunoașterea unui copil, sau prin hotărâre judecătoreasca printr-una dintre procedurile contencioase sau grațioase permise de lege.
SECȚIUNEA 1. Stabilirea și dovada filiației față de mamă
Dovada filiației față de mamă este prevăzută în Noul Cod Civil în următoarele articole din Cartea II- Despre familie, Titlul III- Rudenia, Capitolul II- Filiația :
Art. 409 – Dovada filiației
(1) Filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia.
(2) În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.
Art. 410 – Posesia de stat
(1) Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
a) o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;
b) copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.
(2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.
Art. 411 – Posesia de stat conformă cu actul de naștere
(1) Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta.
(2) Nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere.
(3) Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă.
A.Condițiile în care se dovedește filiația față de mamă prin certificatul de naștere
Faptul nașterii din care rezultă maternitatea se dovedește în majoritatea cazurilor, prin certificatul constatator al nașterii, care constituie proba pe care legea o statornicește drept regulă generală pentru dovedirea acestui fapt. Numai în situații anume prevăzute de lege se îngăduie abateri de la această regulă.
Potrivit regulilor de drept comun, dovada acestor elemente ale filiației față de mamă ar urma să se facă prin orice mijloc de probă, deoarece este vorba de fapte materiale.
Cu toate acestea art.47 C. fam prevede că dovada filiației față de mamă se face prin certificatul constatator al nașteri.
Într-o părere, s-a spus că certificatul constatator al nașterii face dovada atât a faptului nașterii, cât și a identității copilului, adică a filiației față de mamă. Dacă însă se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, dovada nașterii și a identificării se poate face prin orice mijloc de probă în fața instanței judecătorești.
Potrivit unei alte păreri, certificatul constatator al nașterii dovedește numai faptul că mama la care se referă a născut un copil, precum și data când s-a întâmplat acest fapt; certificatul nu poate dovedi faptul că acest copil este cel al cărui filiație urmează să fie stabilită, adică identitatea. Astfel, se adaugă că dacă s-ar contesta identitatea copilului care invocă certificatul, cu cel la care se referă certificatul invocat, dovada filiației față de mamă, în măsura în care rezultă din certificat, va trebui să fie întregită, pentru a fi completă, cu stabilirea identității contestate, cu orice mijloc de probă.
Starea civilă a unei persoane deci și filiația față de mamă nu poate fi supusă discuției în cazul în care certificatul de naștere este conform cu folosirea stării civile, adică ambele arată ca mamă a copilului pe aceeași femeie. Rezultă că folosirea stării civile dovedește atât faptul nașterii, cât faptul identificării. Dacă se consideră că certificatul de naștere dovedește numai faptul nașterii, nu s-ar mai putea realiza concordanța de care vorbește art.51 C. fam, deoarece ea s-ar referi numai la unul dintre elementele filiației față de mamă, adică la naștere. Ar însemna că numai acest element al filiației față de mamă ar putea fi pus în discuție.
În ceea ce privește identitatea, dacă certificatul de naștere nu dovedește nimic, atunci nu s-ar putea realiza concordanța de care vorbește textul, identitatea fiind dovedită numai de folosirea stării civile. Ar urma deci că acest element al filiației față de mamă ar putea fi supus discuției.
Neconformitatea stării civile cu acest certificat este o condiție impusă de lege pentru ca maternitatea să poată fi luată în discuție.
Într-adevăr, certificatul de naștere dovedește nu numai faptul că femeia a născut, dar și că, acel copil despre a cărui stare civilă este vorba, este copilul pe care ea l-a născut.
Dacă se consideră că certificatul de naștere face dovada ambelor elemente ale filiației față de mamă atunci se poate realiza concordanță dintre certificatul de naștere și folosirea stării civile, atât în privința nașterii, cât și a identității. Prin urmare concordanța sau conformitatea din art.51 C.fam. întărește interpretarea dată art.47 C. fam în sensul că certificatul de naștere dovedește cele două elemente ale filiației față de mamă.
B. Certificatul de naștere și folosirea stării civile concordante
Certificatul de naștere se întocmește în registrele de stare civilă, în temeiul declarației făcute personal în scris sau verbal de către acela căruia legea îi impune sarcina de a declara nașterea.
Persoana care face declarația dacă este alta decât mama copilului va aduce și buletinul de identitate al mamei precum și certificatul de căsătorie, atunci când mama este căsătorită. De asemenea va aduce o declarație cu privire la numele de familie ce-l va purta copilul, dacă părinții au nume diferite. Când părinții au un nume comun, nu este nevoie de o astfel de declarație.
Certificatul constatator al nașterii înfățișează dovada cea mai puternică a faptului nașterii, pentru că el se eliberează în temeiul înregistrărilor din registrele stării civile; iar actele înregistrării se săvârșesc cu toate garanțiile pe care legea le impune.
Faptul nașterii rezultă din declarația de naștere care se depune delegatului de stare civilă și la care se atașează actul de constatare medicală a nașterii și buletinul de identitate al mamei, persoană care este astfel dovedită a fi mama copilului.
Prin înregistrarea făcută s-a consemnat atât nașterea copilului, cât și identitatea dintre copilul născut și cel a cărui act s-a întocmit, ca fiind copilul mamei ce la născut. Ca atare, prin certificatul de naștere se dovedește maternitatea, deci legătura de filiație față de mamă. Certificatul de naștere face prin el însuși dovada filiației în raport cu mama conform art.47 C. fam.și art.409 Cod Civil
În cazul în care lipsește certificatul de naștere sau deși există, se contestă cele înscrise în el, dovada filiației față de mamă se poate face pe cale judecătorească, prin orice mijloc de probă.
Folosirea stării civile sau posesia de stat este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei femei. Această stare de fapt rezultă, din întrunirea următoarelor elemente.
„Nomen” înseamnă individualizarea persoanei prin purtarea numelui ce corespunde stării civile pretinse de persoana respectivă cu alte cuvinte copilul poartă în mod constant numele mamei.
„Tractus” constă în tratarea, considerarea de către cei apropiați, ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă folosită.
„Fama” presupune recunoașterea, în familie și-n societate, ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă pe care o pretinde.
Aceste elemente trebuie să aibă caracter de continuitate și totodată un caracter concordant deoarece orice discontinuitate sau folosirea numai a unora din cele trei elemente este de natură să ducă la o stare civilă neconformă cu certificatul de naștere ,cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Rezultă că certificatul de naștere întărit de folosirea stării civile conforme, reprezintă o probă absolută de maternitate ce nu poate fi răsturnată de nimeni.
Spre deosebire de filiația legal stabilită, filiația indicată doar de posesia de stat nu oferă garanția că aceasta este filiația reală, ci este mai mult manifestarea exterioară a unei pretinse legături de filiație care poate să existe, dar tot atât de bine să nu existe din punct de vedere biologic. Elemente care compun folosința stării civile au un caracter relativ, dintre care numele este cel mai controversat.
Folosirea stării civile trebuie să fie continuă și neechivocă. Continuitatea nu înseamnă permanență, dar presupune că elementele posesiei de stat au o anumită stabilitate, se întrunesc o perioadă de timp suficientă pentru a crea credința că filiația reală a persoanei este aceea indicată de folosința stării civile.
Posesia de stat este echivocă atunci când faptele care o alcătuiesc pot fi interpretate atât în sensul unei anumite filiații cât și-n sens contrar.Aceasta este prevăzută de articolele 410 și 411 din Noul Cod Civil.
Posesia de stat e o prezumție simplă, în sensul că filiația pe care o arată corespunde realității. În acest sens, alături de altele mijloace de probă, prezumția întemeiată pe folosirea stării civile poate fi invocată în cadrul unei acțiuni în stabilirea paternității din afara căsătoriei.
Astfel, potrivit art. 51 C. fam, din materia filiației față de mamă, copilul nu poate reclama o stare civilă contrarie aceleia care rezultă din certificatul de naștere și folosirea stării civile cu acest certificat. De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu acest certificat.
Dovada folosirii stării civile se poate face prin orice mijloc de probă, după cum tot astfel pot fi și combătute.
C. Cazurile în care se poate pune în discuție starea civilă a copilului
Starea civilă a unei persoane poate fi pusă în discuție în următoarele situații:
Copilul are certificatul de naștere și folosirea stării civile dar acestea nu sunt concordante.
În această situație, copilul poate introduce acțiune în justiție pentru stabilirea adevăratei filiații, după cum orice interesat poate contesta filiația arătată de certificatul de naștere sau de folosirea stării civile.
De exemplu, în cazul în care într-o maternitate se schimbă copiii între ei, născuți din mame diferite. Când substituirea s-a făcut înainte de întocmirea certificatului de naștere, s-ar putea obține nulitatea certificatului de naștere deoarece nu se referă la copilul în cauză, înlăturându-se astfel unul dintre cele două elemente ale prezumției stabilite de art. 51 C. fam ceea ce înseamnă că se poate pune apoi în discuție starea civilă a copilului. Sau se poate considera că nu există conformitatea la care se referă art.51 C. fam deoarece acel certificat de naștere nu se referă la acel copil, ci la cel cu care a fost substituit astfel că se poate pune în discuție starea civilă a copilului respectiv .
În acest fel, în cazul schimbării unor copiii între ei, născuți de mame diferite, s-ar putea restabili adevărata stare civilă a copiilor.
Conform prevederilor art.411 alin.3 din Noul Cod Civil, “….. dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă.”
Copilul nu are nici certificat de naștere, nici folosirea stării civile. În această situație, copilul poate porni o acțiune în justiție în stabilirea filiației față de mamă, după cum și aceasta poate să recunoască pe copil. Este evident că o acțiune în contestare de stare civilă nu poate interveni de vreme ce copilul n-are nici certificat de naștere, nici folosirea stării civile.
Copilul are certificat de naștere dar nu are folosința stării civile. În această situație, copilul poate intenta o acțiune în justiție pentru stabilirea adevăratei filiații față de mamă, după cum orice persoană interesată poate contesta starea civilă arătată de certificatul de naștere.
D. Dovada nașterii în cazul adopției
Întrucât prin adopție se modifică starea civilă a persoanei adoptate, actul juridic al adopției este supus înregistrării, formalitate menită să constituie un instrument de evidență și totodată, să asigure un mijloc autentic de dovadă a adopției. Înregistrarea adopției se realizează prin întocmirea unui nou act de naștere pentru adoptat, în care adoptatorii sunt trecuți ca părinții săi firești, iar ca loc al nașterii se trece localitatea în care domiciliază adoptatorii.
Vechiul act de naștere se păstrează, iar pe el se va face mențiunea despre întocmirea celui nou.
Înscrierea adopției se face de către serviciul de stare civilă care a întocmit actul de naștere al adoptatului. Dacă încuviințarea adopției s-a dat de către instanța de la sediul unei instituții de ocrotire, actul de naștere nou se întocmește de serviciul de stare civilă de la domiciliul adoptatorului.
In acest caz, noul act de naștere nu dovedește faptul nașterii față de mama adoptatoare, aceste împrejurări fiind dovedite de vechiul act de naștere, care se păstrează.
Nevoia dovedirii filiației reale a celui adoptat poate apare în cazul invocării unor impedimente la încheierea căsătoriei sau, la desfacerea adopției, când părinții firești redobândesc drepturile părintești.
Potrivit art. 50 C.fam. pentru a se putea introduce acțiunea în stabilirea maternității este necesar ca adoptatul să se găsească în imposibilitatea absolută de a-și putea dovedi cu certificatul de naștere maternitatea sa firească. De aceea, în cazul adopției se păstrează actul de naștere al copilului, făcându-se mențiune pe el despre încheierea adopției. Din acest act de naștere se desprinde faptul că adoptatul este născut din părinți necunoscuți și, ca atare, sunt întrunite condițiile pentru a putea introduce o acțiune în stabilirea filiației față de mamă.
În sprijinul acestei soluții se pot invoca și alte argumente: interesul celui adoptat, deoarece adopția produce efecte de la data încuviințării ei, pentru viitor, iar adoptatul are interesul de a avea stabilită filiația sa față de mamă firească, pentru cazul în care s-ar desface sau desființa adopția sau adoptatorii ar fi decăzuți din drepturile părintește. În afară de acest interes care privește în special persoana adoptatului, mai există și unul general, în legătură cu interzicerea căsătoriei între rudele firești apropiate. În cazul adopției se menține impedimentul la căsătoria dintre adoptat și rudele sale firești.
SECȚIUNEA 2. Recunoașterea filiației față de mamă
Recunoașterea filiației este prevăzută în Noul Cod Civil în următoarele articole din Cartea II- Despre familie, Titlul III- Rudenia, Capitolul II- Filiația :
Art. 415 -Felurile recunoașterii
(1) Dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama îl poate recunoaște pe copil.
(2) Copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său.
(3) După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.
Art. 416- Formele recunoașterii
(1) Recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.
(2) Dacă recunoașterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului de stare civilă competent, pentru a se face mențiunea corespunzătoare în registrele de stare civilă.
(3) Recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă.
Art. 417- Recunoașterea de către minorul necăsătorit
Minorul necăsătorit îl poate recunoaște singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoașterii.
Art. 418- Nulitatea absolută a recunoașterii
Recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă:
a) a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoașterea este valabilă;
b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești;
c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Art. 419- Nulitatea relativă a recunoașterii
(1) Recunoașterea poate fi anulată pentru eroare, doi sau violență.
(2) Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului.
Art. 420- Contestarea recunoașterii de filiație
(1) Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând și de orice persoană interesată.
(2) Dacă recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada filiației este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.
Prin recunoașterea filiației față de mamă se înțelege actul de stare civilă prin care o femeie declară legătura de filiație dintre ea și copil despre care pretinde că este al său.
În această definiție, expresia „ act de stare civilă ’’ este utilizată cu înțelesul de operațiune juridică, ca manifestare de voință săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice, iar nu în înțelesul de înscris.
Recunoașterea este, așadar, o mărturisire prin care femeia face cunoscută nașterea și identifică pe un copil ca fiind acela pe care ea l-a născut. Ea este însă și un act juridic prin care are drept efect stabilirea posesiunii de stat a acelui copil. Datorită naturii sale juridice complexe, recunoașterea este supusă atât regulilor privind mărturisirea , cât și a celor privind actele juridice.
Recunoașterea de filiație poate fi o recunoaștere de maternitate sau paternitate, după caz.
Recunoașterea filiației față de mamă are natură juridică mixtă. Astfel, prin faptul că o femeie mărturisește faptul nașterii unui copil, recunoașterea apare ca un mijloc de probă.
A.Cazurile în care poate interveni recunoașterea
Cazurile în care se poate face această recunoaștere sunt arătate de art.48 Codul familiei.
În primul rând, mama poate recunoaște pe copil, dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă.
Textul nu distinge cât privește motivele sau împrejurările pentru care nu s-a făcut înregistrarea. Într-adevăr, neînregistrarea se poate datora faptului că nu au fost registre de stare civilă. În această situație, mama poate face recunoașterea copilului. Este însă posibil ca înregistrarea nașterii să fi fost omisă, deși au existat registre de stare civilă.
Interesează să se știe din vina cui s-a făcut omisiunea. Dacă omisiunea este din vina delegatului de stare civilă, declarația de naștere fiind făcută, atunci suntem în prezența unui caz de întocmire ulterioară a actului de naștere, în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 119/1996, fără a fi necesară recunoașterea, deoarece ea s-a făcut prin declarația de naștere. Posibilitatea procurării certificatului de naștere există, după întocmirea ulterioară.
Dacă însă omisiunea înregistrării este din cauză că nu s-a făcut declarația de naștere, atunci mama poate recunoaște pe copil.
În legătură cu recunoașterea, în cazul în care înregistrarea nașterii nu a avut loc, se mai ridică o problemă.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 119/1996, recunoașterea filiației se înscrie prin mențiune pe marginea actului de naștere a persoanei în cauză. Dar cum se poate face mențiunea, de vreme ce actul de naștere nu există? Ar urma deci, în acest caz ca pe baza recunoașterii să se întocmească actul de naștere, pe marginea căruia să se înscrie apoi mențiunea.
În al doilea rând, recunoașterea filiației față de mamă se poate face și-n cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți.
Textul se aplică, copilului găsit a cărui naștere a fost înregistrată potrivit art.22 din Legea nr.119/1996
Numele acestui copil se atribuie de către autoritatea tutelară. După ce nașterea a fost înregistrată legal pe baza declarației de naștere, mama reține certificatul de naștere , și abandonează copilul care, fiind găsit, este din nou înregistrat ca născut din părinți necunoscuți.
Dacă mama apare și înfățișează certificatul de naștere nu mai este cazul efectuării unei recunoașteri .
Actul de naștere întocmit ca urmare a găsirii copilului va fi însă anulat, făcându-se mențiune despre primul act de naștere. Într-o atare situație, recunoașterea nu mai este admisibilă, cum nu se admite nici în cazul în care, mai înainte de prezentarea de către mamă a certificatului de naștere , copilul a fost adoptat.
Recunoașterea ulterioară adopției este admisibilă însă, atunci când a fost adoptat un copil înregistrat ca născut din părinți necunoscuți, iar înainte de această înregistrare a avut loc declarația de naștere a mamei, ca în cazul precedent.
O altă situație este aceea că copilul găsit a fost recunoscut de altă femeie decât mama lui și apoi aceasta din urmă apare.
Mama copilului nu va putea recunoaște decât dacă va contesta prima recunoaștere. Soluția este diferită dacă mama copilului prezintă certificatul de naștere al acestuia.
În acest caz, nu mai suntem în prezența unei recunoașteri. Cu toate acestea recunoașterea făcută trebuie înlăturată. Actul de naștere al copilului în care el figurează ca născut din părinți necunoscuți și pe marginea căruia se găsește mențiunea recunoașterii făcute va trebui să fie anulată, înscriindu-se totodată, mențiunea despre primul act de naștere care este și cel adevărat, întocmit pe baza declarației de naștere a mamei copilului părăsit după aceea de ea.
Într-o altă situație, se pune problema dacă un copil trecut în registru de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, dar apoi, adoptat de către propria mamă, poate fi recunoscut de către aceasta, adică de mamă, care , totodată este adoptatoare.
Dificultatea provine din faptul că acel copil, fiind adoptat, i s-a întocmit un nou act de naștere, în care adoptatoarea apare ca mamă a lui, și deci nu ar fi îndeplinite cerințele art.48 C. fam în ceea ce privește cazurile în care se poate face recunoașterea, este posibilă recunoașterea de către adoptatoare, dar care este mama firească a copilului. Soluția se întemeiază pe interesul de a înlătura adopția încheiată cu încălcarea impedimentului la adopție rezultând din rudenie. Într-adevăr, adopția nu este permisă între părintele firesc și copilul său. Ori, în exemplu dat, în măsura în care s-ar stabili filiația față de mamă, prin recunoaștere, apare incompatibilitatea între cele două feluri de rudenie, adică cea firească și cea din adopție.
În al doilea rând, interesul poate consta în faptul că adopția produce efecte de la data încheierii ei pentru viitor, pe când recunoașterea produce efecte și pentru trecut, până la nașterea și chiar la concepția copilului. Astfel fiind, legătura de rudenie firească se stabilește și pe perioada de timp anterioară adopției. În acea vreme, s-ar fi putut astfel naște anumite drepturi succesorale în favoarea copilului. De asemenea, stabilirea legăturii de rudenie anterioară adopției este de natura să permită aplicarea dispozițiilor legale privitoare la împiedicarea căsătoriei sau desființarea ei dacă a fost încheiată între rude oprite a se căsători. Rezultă deci că există interesul de a stabili adevărul în ceea ce privește filiația copilului.
Art.48 C. fam prevede că se poate recunoaște copilul născut din părinți necunoscuți. Ar urma, deci că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de text dacă tatăl ar fi recunoscut în prealabil pe copil sau dacă acesta și-ar fi stabilit filiația prin acțiune în justiție, față de tată, de asemenea, înainte. În acest caz, mama poate recunoaște un copil, deoarece sensul legii este că recunoașterea filiației față de mamă poate avea loc dacă nu se cunoaște mama copilului. Un argument care se poate aduce în sprijinul acestei interpretări este art.64 C. fam, potrivit căreia copilul își poate stabili mai întâi filiația față de oricare din părinții săi.
Dacă nu s-ar da interpretarea de mai sus ar însemna că nu se poate stabili, ulterior, filiația față de mamă decât pe calea acțiunii în justiție. Ori, o asemenea soluție nu corespunde art.64 C. fam.
În plus, nu se vede de ce copilul ar putea să-și stabilească filiația față de mamă, în exemplu dat, pe calea acțiuni în justiție și nu ar putea face același lucru pe calea recunoașterii.
Este de preferat a se stabili filiația față de mamă sau filiația față de tată pe calea recunoașterii , fără a se recurge la intervenția justiții. Dovada recunoașterii s-ar putea face la nevoie cu hotărârea judecătorească și declarația de naștere tardivă.
B.Copiii care pot fi recunoscuți
În legătură cu aceste cazuri limitativ determinante de lege în care poate interveni recunoașterea de maternitate, se pot ridica următoarele probleme:
Dacă un copil numai conceput poate fi recunoscut (înainte de a se naște)?
Copilul conceput poate fi recunoscut de mamă înainte de a se naște, dar această recunoaștere nu va produce efecte decât dacă , în mod excepțional, la naștere copilul se găsește într-una din situațiile prevăzute de art.48 C. fam.
Dispoziția art.48 C. fam trebuie să fie considerată de strictă interpretare, neîngăduind, prin urmare, recunoașterea decât în cazurile pe care le prevede anume și care sunt incompatibile ,prin natura lor, cu situația copilului care nu s-a născut încă.
Se mai pot adăuga și dispozițiile art.57 alin.2 C. fam potrivit căruia recunoașterea se mai poate face fie o dată cu înregistrarea nașterii, fie după naștere, ceea ce ar însemna că la data recunoașterii, copilul trebuie să fie născut.
S-a susținut că este posibilă recunoașterea de către mamă a copilului conceput, dar încă nenăscut, în cazurile în care mama ar deceda imediat după naștere.
Dacă un copil poate fi recunoscut, după ce a murit?
S-a susținut potrivit art.57 C. fam că recunoașterea de către mamă a copilului decedat trebuie să fie considerată valabilă, pentru
că recunoașterea constituie mărturisirea unei fapte care, ca atare își va produce efectele retroactiv de la data când copilul s-a născut și în al doilea rând, pentru că această mărturisire este îmbrăcată în forma unui act juridic unilateral, pentru săvârșirea căruia nu se cere consimțământul aceluia la care se referă recunoașterea.
Credem că, dispozițiile art.57 C. fam care îngăduie recunoașterea de către tată a copilului decedat numai dacă acesta a lăsat descendenți firești urmează să fie aplicate prin analogie și în cazul recunoașterii maternității dată fiind identitatea de motive care justifică adoptarea unei soluții unitare. Dacă, în cazul în care copilul a murit fără a lăsa descendenți, recunoașterea ar putea fi determinată, în cele mai multe cazuri, numai de satisfacerea unor interese de ordin patrimonial, și anume pentru dobândirea bunurilor de către mamă, în chip exclusiv ori în concurs cu frații copilului decedat, sau pentru stabilirea dreptului la pensia cuvenită urmașilor.
Dacă un copil poate fi recunoscut, în mod succesiv, de către două femei, care ar pretinde, fiecare, că este copilul ei?
Un copil poate fi recunoscut succesiv de două femei ce pretind amândouă că l-au născut.
Prima recunoaștere se înscrie în registrul de stare civilă și prin aceasta face cu neputință primirea recunoașterii ulterioare, pentru că recunoașterea nu se poate face potrivit art.48 C. fam decât dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori în cazul când, copilul a fost trecut ca născut din părinți necunoscuți.
În acest caz, persoana care voiește să recunoască același copil drept al său va fi obligat să conteste, în prealabil, adevărul recunoașterii anterior săvârșite.
Chiar dacă prima recunoaștere nu ar fi fost înregistrată, încă o altă recunoaștere a maternității, cu privire la același copil tot nu s-ar concepe, stabilirea în acest mod, a filiației copilului față de persoana care se pretinde mama lui este de natură să înlăture posibilitatea oricărei noi recunoașteri care ar fi, desigur, lipsită de obiect atâta vreme cât nu s-a dovedit nesinceritatea celei dintâi.
Socotim că, recunoașterea săvârșită în acest mod este neîndoielnic nulă, deși legea nu ne spune în chip expres.
Cazurile în care, recunoașterea este permisă sunt limitativ enumerate de Codul familiei, iar condițiile enumerate sunt stabilite de lege cu caracter imperativ; reglementarea, în acest mod, a recunoașterii implică, nulitatea virtuală a actelor juridice săvârșite cu încălcarea dispozițiilor legale
C.Formele recunoașterii filiației față de mamă
Potrivit art.48 alin.2 C. fam, recunoașterea filiației față de mamă se poate face într-una din următoarele forme:
Declarația la serviciul de stare civilă
Recunoașterea prin declarație se poate face la orice serviciu de stare civilă întrucât legea nu aduce mărginire competenței în această privință, urmând ca înscrierea recunoașterii să fie săvârșită în condițiile prevăzute de art.17 din Legea nr.119/1996. Tot astfel, se va urma cu privire la înscrierea recunoașterii făcute prin înscris autentic sau prin testament.
Înregistrarea se face însă la serviciul de stare civilă de la locul unde a fost înregistrată nașterea acelui copil, iar dacă această naștere nu a fost înregistrată, recunoașterea se înregistrează la serviciul de stare civilă de la locul unde s-a produs nașterea.
Dar, pentru a se putea săvârșii o asemenea operație, este necesar să se procedeze, mai întâi la înregistrarea faptului însuși al nașterii. Dacă recunoașterea a intervenit la mai mult de un an de la nașterea copilului atunci mama va trebui să obțină pentru înregistrarea nașterii o hotărâre judecătorească.
Pronunțarea hotărârii judecătoreștii poate fi cerută, nu numai de către mamă, ci și de către alte persoane, inclusiv procurorul.
Dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, recunoașterea nu se poate face, dată fiind natura însăși a acestei condiții, decât după data înregistrării nașterii.
Înscris autentic
Recunoașterea de maternitate se poate face printr-un înscris care îndeplinește cerințele prevăzute de lege pentru a fi considerat autentic (art.1171 C.civ).
În unele împrejurări, chiar cu ocazia soluționării unor procese, declarațiile făcute de părți și consemnate în încheierea de ședință dobândesc forța probantă a actului autentic.(de ex.: recunoașterea făcută de mamă la interogator, în cursul unui proces).
Forța probantă a declarației consemnată în actul prezent sau întocmit de notar sau alte organe trebuie înțeleasă în sensul că acel act face dovada până la înscrierea în fals în privința împrejurărilor constatate personal de către agentul instrumentator. Valoarea absolută va cuprinde numai data și locul unde a avut loc declarația de recunoaștere, precum și faptul că o asemenea declarație a fost făcută de persoana identificată ca fiind autoarea declarației.
In ceea ce privește veridicitatea conținutului declarației, ea are o forță probantă relativă, până la proba contrarie.
Recunoașterea se poate face prin act autentic întocmit prin notariatul public ori prin declarație dată în fața instanțelor judecătorești (cum ar fi, de exemplu, recunoașterea făcută la interogator în cursul unui proces). Art.117 din Legea nr.36 /1995 privind notarii publici și activitatea notarială, prevede că actul autentic se poate încheia doar în localitățile unde funcționează notariate.
Testament
Recunoașterea se poate face și prin testament, prin orice fel de testament, săvârșit fie în formele obișnuite – autentic mistic sau olograf, fie în formele speciale prevăzute de Codul civil prin art.1047, pentru cazurile excepționale pe care le prezintă starea de război, izolarea impusă de împrejurări deosebite sau călătoria pe mare. Dispoziția testamentară prin care mama recunoaște un copil este constitutivă de drepturi în favoarea copilului, chiar din momentul în care aceasta a fost făcută.
Astfel, dacă testamentul își produce efectele în ce privește actele de dispoziție asupra bunurilor numai din momentul morții testatorului, efectele recunoașterii maternității se produc de îndată.
Deși testamentul este esențialmente revocabil, recunoașterea făcută printr-un testament își menține caracterul său irevocabil (art.48 din alin. ultim C. fam). Revocarea testamentului prin care s-a făcut o recunoaștere nu are nici o influență asupra mărturisirii maternității.
S-a arătat că, recunoașterea filiației nu poate fi făcută valabil prin forme testamentare speciale, cum sunt cele stabilite prin statutul C.E.C. , care nu cuprind dispoziții de ultimă voință a defunctului, ci numai dispoziții speciale în legătură cu sumele depuse.
Întrucât, legea permite recunoașterea prin testament fără nici o rezervă nu se pot institui distincții pe cale de interpretare, deoarece testament înseamnă actul întocmit cu respectarea formelor testamentare și având drept obiect dispoziții îngăduite de lege.
Recunoașterea poate forma obiectul licit al testamentului chiar dacă formează singurul său conținut, chiar dacă testamentul nu cuprinde alte dispoziții.
Prezența sau lipsa legatelor din cuprinsul testamentului nu poate înrâuri validitatea recunoașterii săvârșite.
Legea îngăduie recunoașterea prin testament în vederea garanției pe care o reprezintă formele testamentare care, chiar în cazul testamentului olograf, deosebesc acest act de simplul înscris sub semnătura privată; iar nu în considerația coexistenței legatelor, care nu pot fi decât indiferente pentru validitatea recunoașterii copilului. Este, de altfel, interpretarea care corespunde cel mai mult intereselor copilului, a căror ocrotire constituie principiu precumpănitor în dreptul nostru de familie.
D. Înscrierea recunoașterii filiației față de mamă
Potrivit art.44 Legea nr.119/ 1996, recunoașterea se înscrie prin mențiune pe marginea actului de naștere al persoanei a cărei maternitate a fost recunoscută.
În privința acestei înscrieri, se pot avea în vedere următoarele cazuri:
Recunoașterea a intervenit în cazul în care înregistrarea nașterii copilului nu a avut loc.
Ar urma deci, ca pe baza recunoașterii, să se întocmească actul de naștere, pe marginea căruia să se înscrie apoi mențiunea. O altă posibilitate, ar fi ca recunoașterea să se considere ca fiind o declarație de naștere tardivă, care, dacă s-a făcut înăuntrul termenului de un an, de la naștere, după aprobarea organului administrativ competent, va servi la întocmirea actului de naștere, fără a se face mențiunea pe marginea lui. Dovada recunoașterii ar urma să se facă, dacă va fi nevoie, cu declarația de naștere tardivă, care se va păstra în arhiva organului administrativ.
Orice înregistrare a nașterii făcută peste termenele legale este o înregistrare tardivă. În legătură cu aceasta, se disting două situații:
a) declarația de naștere a fost făcută după expirarea termenului de 15 zile, dar înăuntrul unui an de la naștere, caz în care înregistrarea tardivă a nașterii poate fi făcută numai cu aprobarea primarului localității unde s-a produs nașterea;
b) declarația de naștere a fost făcută după trecerea unui an de la naștere, înregistrarea se va putea face numai în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă. Cum se face mențiunea de recunoaștere? Ar urma ca instanța să dispună înregistrarea nașterii copilului, ca fiind din părinții necunoscuți, iar apoi pe marginea actului de naștere să se înscrie mențiunea recunoașterii.
Se poate admite, însă și soluția ca instanța să dispună înregistrarea nașterii pe baza recunoașterii făcute, fără a mai fi necesară înscrierea mențiunii pe marginea actului de naștere, care ar avea, în cuprinsul său, indicații privind filiația față de mamă. Dovada recunoașterii s-ar putea face, la nevoie, cu hotărârea judecătorească și declarația de naștere tardivă29.
Recunoașterea copiilor trecuți în registrul de stare civilă, ca născuți din părinți necunoscuți.
În această situație se poate pune întrebarea de a se ști cum se înscrie prin mențiune recunoașterea. Astfel, să presupunem că un copil găsit a fost adoptat și apoi recunoscut prin declarație în fața serviciului de stare civilă. Pe care act de stare civilă se va face mențiunea, pe cel întocmit după găsirea copilului sau pe cel întocmit la încheiere adopției? În cazul adopției se face mențiunea pe actul de naștere al celui adoptat și, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, din oficiu, sau la cererea oricărei persoane interesate (art.46 din Legea nr.119/1996).
Dar anularea sau desfacerea adopției, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă se înscrie, prin mențiune pe actul de naștere inițial și, după caz, pe cel întocmit în urma adopției, pe actul de căsătorie și pe actul de naștere al copiilor minori ai celui
adoptat, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora (art.47 din Legea nr.119/1996).
Mențiunea se înscrie din oficiu sau la cererea persoanei interesate pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. Soluția este și mai dificilă dacă, în același exemplu am presupune că același copil are și act de naștere despre care nu s-a știut atunci când a fost găsit.
S-ar putea da mai multe soluții. De aceea, utilitatea reglementării acestor aspecte în legislație este de netăgăduit.
E.Natura juridică a recunoașterii filiației față de mamă
Legea precizează (art.48 C.fam) că recunoașterea maternității, indiferent de felul în care a fost făcută, nu se poate revoca. Recunoașterea este un act unilateral prin care o femeie declară că este mama unui anumit copil. Recunoașterea filiației față de mamă are o natură juridică mixtă. Astfel, prin faptul că o femeie mărturisește faptul nașterii unui copil, recunoașterea apare ca un mijloc de probă.
Într-adevăr, recunoașterea nu se poate realiza numai ca un act juridic săvârșit de parte pentru a produce anume efecte juridice în viitor; recunoașterea constituie în primul rând, mărturisirea unui fapt anterior – a nașterii – în cazul de față care urmează în principiu, să determine efectele pe care legea i le atribuie, retroactiv de la data când copilul s-a născut; mai mult efectele recunoașterii vor retroactiva chiar dacă până la data concepțiunii, în temeiul art.7 din Decretul nr.31/1954, care prevede că : „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune dacă el se naște viu.”
Mărturisirea mamei că a născut copilul nu constituie o simplă manifestare de voință, care să poată fi ulterior revocată, ci dovada unui fapt care o dată administrată, rămâne câștigată cauzei copilului. În cazul când, testamentul care cuprinde recunoașterea maternității, este în întregime revocat, dispoziția privitoare la recunoaștere nu este, cu toate acestea, întru nimic înrâurită prin revocarea actului din care face parte.
F. Caracterele recunoașterii filiației față de mamă
a)Recunoașterea de filiație este un act juridic declarativ, deoarece nu creează o filiație nouă ci legătura de filiație preexistentă, dar aceasta este consacrată juridic prin actul recunoașterii.
De aceea, recunoașterea de filiație produce efecte retroactive până la data nașterii și chiar a concepțiunii copilului.
De asemenea, actul recunoașterii este opozabil „erga omnes”. Trebuie să precizăm că, o dată făcută ,recunoașterea modifică statutul copilului, care din acel moment nu va mai fi considerat născut din părinți necunoscuți sau având filiația stabilită numai față de tată.
b) Recunoașterea de filiație este un act irevocabil, adică nu se mai poate reveni asupra acesteia după ce a fost făcută.
Recunoașterea este irevocabilă chiar în cazul în care este făcută prin testament (art.48 alin. ultim C. fam). Faptul că mama poate contesta recunoașterea nu schimbă caracterul irevocabil, deoarece a contesta înseamnă altceva decât a revoca.
În această privință, Curtea Supremă de Justiție a arătat că recunoașterea nu poate fi revocată în mod arbitrar, pentru că s-ar înfrânge principiul mărturisirii, iar starea civilă a persoanelor interesează în ultimă analiză întreaga colectivitate și deci însăși ordinea de drept a statului nostru, în care nu poate fi îndeplinită atribuirea unei filiații false, existența unui statut civil întemeiat pe minciună.
A contesta înseamnă a face dovada în justiție că recunoașterea nu corespunde adevărului. Iată de ce, nu este admisă revocarea arbitrară a recunoașterii de filiație, pentru a nu lăsa starea civilă a copilului la bunul plac al persoanelor care îl recunosc, dar este admisă contestarea recunoașterii de filiație de către autorul recunoașterii, deoarece aceasta nu mai depinde de voința sa unilaterală, ci presupune a se face dovada în justiție că recunoașterea nu corespunde adevărului. Faptul că mama poate contesta recunoașterea pe care a făcut-o din eroare este în consens cu regulile ce guvernează mărturisirea și nici nu-i schimbă caracterul irevocabil, căci contestarea este diferită de revocare.
c) Recunoașterea de filiație este un act personal.
Recunoașterea nu poate fi făcută de moștenitori, (după moartea mamei sau al tatălui copilului), de către rude sau de către reprezentantul legal al mamei sau după caz al tatălui.
Acest caracter nu exclude posibilitatea ca recunoașterea să poată fi făcută, în numele mamei, de către un mandatar cu procură specială și autentică.
d) Recunoașterea de filiație este un act juridic unilateral, deoarece este valabil numai prin manifestarea de voință a autorului recunoașterii, femeia care pretinde că un copil este al său sau bărbatul care pretinde că copilul este al său31.
Nu este necesar consimțământul persoanei în favoarea căreia se face recunoașterea. Recunoașterea de paternitate nu este condiționată de consimțământul mamei copilului.
e) Recunoașterea de filiație este un act juridic solemn, care trebuie făcut în formele prevăzute de lege.
f)Recunoașterea de filiație este un act juridic pur și simplu, nesusceptibil de modalități. Acest caracter decurge din natura de mărturisire a recunoașterii și, deci, ea nu poate fi făcută sub condiție sau pe un termen.
g)Recunoașterea de filiație are caracter netransmisibil, deoarece la decesul mamei, dreptul ei de a recunoaște un copil încetează. Acest drept nu poate să treacă la moștenitorii legali ai acesteia.
h)Recunoașterea de filiație produce efecte față de toată lumea, erga omnes. Copilul o poate invoca față de orice persoană : moștenitorii legali și testamentari, donatori etc. De asemenea, orice persoană interesată poate contesta recunoașterea care nu corespunde adevărului(art.49 C fam.).
G. Capacitatea cerută pentru recunoașterea filiației față de mamă
Fiind în primul rând mărturisirea unui fapt, recunoașterea nu presupune pentru a fi valabil făcută, capacitatea necesară pentru săvârșirea actelor juridice. Nu se poate cere mamei care-și recunoaște copilul decât să aibă puterea de discernământ necesară pentru a face o mărturisire, pentru a-și da seama de realitatea și adevărul faptului care alcătuiește obiectul recunoașterii.
Într-adevăr, recunoașterea de filiație este un act juridic personal, nepatrimonial, un act juridic de stare civilă, de aceea nu sunt necesare condițiile privind capacitatea de a încheia acte juridice cu caracter patrimonial.
De asemenea, recunoașterea de filiație este nu numai un act juridic, ci și un mijloc de probă.
Singura condiție cerută este ca declarația să reprezinte neîndoielnic manifestarea de voință a recunoașterii.
Sub condiția unei voințe conștiente mama minoră sau pusă sub interdicție poate recunoaște personal pe copilul său, fără să aibă nevoie pentru aceasta de încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui ei ori a altui ocrotitor legal.
Recunoașterea nu este nulă chiar dacă, dispozițiile testamentului care o cuprind sunt nule pentru că, mama nu îndeplinea condițiile de capacitate cerute pentru a dispune de bunurile sale în cadrul unui asemenea act juridic. Astfel, dacă mama este mai mică de 16 ani și face liberalități în cuprinsul aceluiași testament prin care recunoaște ca al său pe un copil, legatele respective vor fi nule (art.806 C.civ) în timp ce, recunoașterea săvârșită cu discernământ rămâne valabilă.
De aceea, în cazul în care mama fără capacitate de exercițiu, dar având discernământ, face o recunoaștere, nici reprezentatul ei și nici mama, după ce devine capabilă, nu pot cere anularea acelei recunoașteri. Tot astfel, este valabilă recunoașterea făcută în cadrul unui act juridic lovit de nulitate pentru neîndeplinirea condițiilor legale privind capacitatea.
Nici reprezentantul legal, nici cel lipsit de capacitate de exercițiu, după încetarea incapacității, nu pot fi primiți a cere anularea recunoașterii făcute sub singurul cuvânt al lipsei de capacitate legală; numai lipsa de discernământ poate îndritui, prin urmare anularea acestui act juridic.
În sprijinul acestor soluții se poate invoca și faptul că mărturisirea este un act prin excelență personal, pe care nu-l poate săvârși decât mama și niciodată prin mijlocirea reprezentantului legal. De aceea este îndeosebi necesar să se acorde mamei, lipsită de capacitate de exercițiu, dreptul de a-și recunoaște copilul, pentru că altfel ar însemna că, în acest caz al lipsei capacității de exercițiu, nimeni să nu fie primit a face un asemenea act.
H. Contestarea recunoașterii de maternitate
Potrivit art.49 și art.58 C. fam,și art.420 alin 1 Cod Civil, recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de către orice persoană interesată.
Într-adevăr, pot fi situații în care, din eroare ori chiar cu știință („recunoașterea de complezență”) s-a făcut o recunoaștere care nu corespunde adevărului. Pentru a înlătura această filiație juridică și pentru a permite restabilirea adevărului biologic, legea dă posibilitatea de a face dovada contrară recunoașterii pe calea unei acțiuni în contestarea recunoașterii de filiație.
Acțiunea poate fi pornită de către orice persoană interesată, inclusiv de autorul recunoașterii, și este imprescriptibilă (poate fi introdusă oricând). Rezultă că, această acțiune poate fi introdusă și de către mama care a făcut recunoașterea, dacă își dă seama că s-a înșelat asupra celor recunoscute și reușește să facă dovadă în acest sens..
Dacă acțiunea este admisă, legătura de filiație care s-a stabilit prin recunoaștere este desființată retroactiv și se poate introduce acțiunea în stabilirea maternității, cele două acțiuni fiind distincte.
Pot fi admise, prin urmare, orice fel de dovezi, chiar simple prezumții, dacă acestea ar fi de natură să ducă la convingerea că recunoașterea nu corespunde realității. S-ar putea, ca acesta să se deducă de pildă, din diferența de vârstă dintre mamă și copilul recunoscut, sau numai din vârsta mamei la data nașterii copilului. Dreptul de a contesta sinceritatea recunoașterii nu trebuie confundat cu dreptul care aparține oricărei persoane interesate de a tăgădui identitatea dintre copilul care invocă recunoașterea și acela care se referă la actul respectiv.
Recunoașterea, ca și certificatul constatator al nașterii, nu poate, prin ea însăși, să facă dovada identității contestate. În asemenea cazuri, de îndată ce identitatea i-ar fi contestată, va reveni copilului în cauză, sarcina de a dovedi prin orice mijloace de probă identitatea sa cu copilul recunoscut, de vreme ce el este acela care se prevalează de recunoaștere.
I. Nulitățile recunoașterii de maternitate.
În cazul în care recunoaștere de maternitate se face cu nerespectarea condițiilor de fond sau de formă prevăzute de lege intervine, după caz nulitatea absolută sau cea relativă.
a) În anumite situații recunoașterea de maternitate poate fi lovită de nulitate absolută. Astfel, această sancțiune intervine:
– Când recunoașterea este făcută de către altcineva decât de mamă, personal sau prin mandatar cu procură specială și autentică.
– Când recunoașterea nu este făcută cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de art.48 C. fam, adică nu este făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, act autentic sau testament; în consecință, recunoașterea făcută prin înscris sub semnătură privată, fără ca acesta să fie testament, este nulă absolut.
b) S-a pus problema dacă recunoașterea de maternitate făcută de o persoană al cărei consimțământ a fost viciat poate fi sancționată cu nulitate relativă. În această privință s-au exprimat mai multe păreri:
1) Recunoașterea de maternitate poate fi anulată pentru vicii de consimțământ:
În sprijinul acestei păreri se invocă următoarele argumente:
– Recunoașterea este nu numai un mod de probă, care, în caz că nu corespunde adevărului trebuie contestată, ci și un act juridic, care creează legătura de filiație dintre mamă și copil;
– Legea nu interzice anularea recunoașterii pentru vicii de consimțământ;
– Recunoașterea este un act unilateral de voință și este de principiu că toate actele juridice sunt susceptibile de desființare pentru motive care sunt proprii fiecărui în parte, ca și pentru motive de ordin general, derivând din regulile de principiu ale nulităților actelor juridice.
În consecință , în această părere , dolul sau violența atrag nulitatea relativă a recunoașterii de maternitate. În ceea ce privește eroarea, dacă aceasta poartă asupra identității persoanei recunoscute acțiunea în nulitate relativă va fi primită. Dacă eroarea privește însăși filiația, acțiunea în nulitate relativă se poate confunda cu acțiunea în contestarea recunoașterii deoarece se urmărește înlăturarea recunoașterii nereale și stabilirea adevăratei filiații.
2) Recunoașterea nu poate fi anulată pentru vicii de consimțământ.
În sprijinul acestei păreri, se invocă următoarele argumente:
– Recunoașterea confirmă legătura de filiație dintre două persoane, legătură care are o existență independentă de orice manifestare de voință;
– Admiterea anulării recunoașterii de maternitate, pentru vicii de consimțământ, recunoaștere ce ar corespunde adevărului, nu este în interesul copilului, iar dreptul familiei cunoaște dimpotrivă, principiul ocrotirii intereselor copilului;
Persoana care cere anularea recunoașterii se poate găsi în una din următoarele situații:
– recunoașterea corespunde adevărului, ceea ce înseamnă că reclamantul ar trebui să afirme în fața instanței că a recunoscut un copil, care este al său, dar că această recunoaștere, deși conformă cu realitatea, nu a făcut-o decât din eroare ori sub imperiul convingerii, ori datorită dolului exercitat împotriva sa, deci o nouă recunoaștere făcută prin act autentic. Efectele recunoașterii se desființează chiar dacă mama nu a fost în eroare la data când a săvârșit-o, chiar dacă știa că recunoaște drept al ei un copil ce nu-i aparține. Interesul copilului impune ca recunoașterea maternității, care corespunde adevărului, să nu fie înrâurită de viciul actului care cuprinde recunoașterea;
– recunoașterea nu corespunde adevărului, dar, în acest caz, nu este nevoie să se recurgă la ajutorul acțiuni în anulare a recunoașterii, deoarece se poate ajunge la același rezultat prin acțiunea în contestare prevăzută de art.49 C. fam.
3) În privința problemei în discuție se face următoarea distincție:
Recunoașterea făcută corespunde adevărului și nu există deci interes pentru introducerea acțiunii în anularea recunoașterii, deoarece, în cursul procesului, ar urma să se facă o nouă recunoaștere;
Recunoașterea făcută nu corespunde adevărului, caz în care în acțiunea în anularea recunoașterii pentru vicii de consimțământ nu ar trebui refuzată pe motivul că autorul recunoașterii are la îndemână activitatea în cunoaștere, deoarece , pe de o parte, regimul juridic al celor două acțiuni este diferit, iar pe de altă parte, legea nu prevede neadmiterea acțiunii în anularea recunoașterii.
În sfârșit nu înseamnă că se nesocotește interesul copilului, căci acest interes urmează a fi privit în marginile legii.
SECȚIUNEA 3. Stabilirea filiației față de mamă prin hotărâre judecătorească
A. Noțiune
Un al treilea mod de stabilire al filiației rezultate din procrearea carnală este cel al stabilirii judiciare a legăturii de filiație ce leagă copilul de mama sa. Acest mod de stabilire are un caracter subsidiar și oarecum excepțional fiind permisă doar în cazul în care nu se poate stabili filiația prin certificatul de naștere.
Dacă mama nu recunoaște copilul a cărui maternitate nu este stabilită acesta are posibilitatea de a introduce acțiune în justiție pentru stabilirea filiației față de mamă.
Acțiunea în justiție pentru stabilirea filiației față de mamă este o acțiune în reclamație de stare civilă, ce are ca obiect determinarea legăturii de filiație dintre copil și mama sa.
B. Acțiunea civilă și incidența ei în stabilirea filiației
Acțiunea civilă este definită ca: “ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat și asigurat concursul unui organ jurisdicțional în vederea recunoașterii sau realizării unui drept ori interes – nesocotit sau încălcat – fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situații juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau si prin plata unei asemenea despagubiri.”
Acțiunile civile pot fi clasificate in funcție de numeroase criterii. Cele care au legătura cu acțiunea in stabilirea stării civile sunt prin excelenta acțiuni extrapatrimoniale și personale, putând fi introdusă în acele cazuri în care dovada filiației nu poate fi făcuta prin certificatul de naștere. Din prevederile art.50 C. fam. rezulta ca stabilirea pe cale judiciara poate fi un mijloc de aflare a adevăratei filiații atunci când nu se poate dovedi cu certificatul de naștere, sau când se contesta realitatea celor cuprinse intr-o recunoaștere de maternitate.
Totuși nu toate cazurile in care dovada prin certificat nu poate fi făcuta permite introducerea unei acțiuni in stabilire de filiație. Este vorba de cazul in care este posibila reconstituirea actelor de stare civila sau întocmirea ulterioara a actului, sau in orice caz in care registrele de stare civila sunt distruse, sau din vina ofițerului de stare civila nu a fost înregistrata
nașterea deși a fost făcuta o declarație in acest sens.
Excluzând cazurile de mai sus ar urma sa fie admise cererile pentru stabilirea liniei de filiație care au ca motive înregistrarea copilului ca fiind născut din părinți necunoscuți sau omisiunea menționării părinților in act, a necunoașterii de către copil a locului nașterii, sau alte asemenea cazuri prevăzute in art. 24 din D. 31/1954
C. Calitatea procesuală
1.Cine poate introduce acțiunea(calitatea procesuală activă)
Acțiunea pentru stabilirea filiației față de mamă fiind o acțiune de stat având un caracter personal, poate fi introdusă numai de copil(art.52 Codul familiei)
În ce privește introducerea și exercitarea acțiunii care este imprescriptibilă, deosebim următoarele situații:
când copilul are capacitatea de exercițiu, numai el introduce și exercită acțiunea
când copilul are capacitatea de exercițiu restrânsă, acțiunea se poate introduce și exercita de către copil, fără încuviințarea ocrotitorului legal
când copilul este lipsit de capacitatea de exercițiu, acțiunea poate fi pornită și exercitată de reprezentantul legal, care nu are nevoie de autorizarea autorității tutelare
curatorul copilului nu poate porni acțiunea în locul acestuia
moștenitorii copilului nu pot porni acțiunea, dar o pot continua, cu excepția cazurilor în care copilul a renunțat la acțiune sau aceasta s-a perimat
Față de dispozițiile art.45 din Codul de procedură civilă, procurorul poate introduce acțiunea, poate interveni în proces și poate exercita căile de atac, dacă este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copiilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
2. Împotriva cui se exercită acțiunea(calitatea procesuală pasivă)
Acțiunea se introduce împotriva pretinsei mame, iar după moartea acesteia, împotriva moștenitorilor pretinsei mame(art.52 alin.3 Codul familiei).
Acțiunea este imprescriptibilă în timpul vieții copilului.
D. Obiectul și proba
În cadrul acestei acțiuni trebuie să se dovedească următoarele elemente :
nașterea de către femeia împotriva căreia se exercită acțiunea
identitatea copilului născut cu cel care exercită acțiunea
Sub aspect probator, se poate utiliza orice mijloc de probă admis de lege
E. Efectele hotărârii de admitere a acțiunii
Hotărârea irevocabilă prin care s-a admis acțiunea are caracter declarativ, ea constatând un fapt anterior, anume raportul de filiație care se stabilește retroactiv, de la nașterea copilului.
O asemenea hotărâre potrivit Decretului nr.31/1954 este opozabilă erga omnes.
Copilul dobândește față de mamă și rudele acesteia poziția unui copil născut în afara căsătoriei.
CAPITOLUL III : ACȚIUNEA ÎN JUSTIȚIE PENTRU STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ
SECȚIUNEA 1. Noțiunea și clasificarea acțiunilor în justiție
În cazurile în care filiația față de mamă nu poate fi dovedită prin actul de naștere, acestea se pot stabili prin recunoaștere sau prin justiție.
Dacă mama nu recunoaște copilul a cărei maternitate nu este stabilită, acesta are posibilitatea de a introduce în justiție o acțiune în stabilirea filiației față de mamă.
Având în vedere cele două feluri ale filiației, acțiunile se împart, în primul rând, în acțiuni privind filiația față de mamă și acțiuni privind filiația față de tată.
În al doilea rând, după obiectul sau finalitatea lor, acțiunile privind filiația se clasifică în următoarele categorii:
a) acțiuni în reclamație de stat. Prin aceste acțiuni, se urmărește obținerea altei stări civile decât aceea pe care o are persoana în cauză. Fac parte din această categorie, acțiunea în stabilirea maternității și acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei;
b) acțiuni în contestație de stat. Prin aceste acțiuni, se urmărește înlăturarea unei stări civile, respectiv a unei filiații, pretins nereale, și înlocuirea ei cu alta, pretins reală, adevărată. Fac parte din această categorie: acțiunea în contestarea recunoașterii de filiație; acțiunea în nulitatea recunoașterii de filiație; acțiunea în contestarea filiației față de mamă, care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza înregistrării nașterii; acțiunea în contestarea filiației față de mamă, stabilită prin hotărâre judecătorească etc.
În al treilea rând, după sfera persoanelor îndreptățite să le exercite, acțiunile de stare civilă privind filiația se împart în:
a) acțiuni ce pot fi exercitate numai de titularul stării civile sau de reprezentantul său legal și care pot fi continuate de moștenitori: acțiunea în stabilirea filiației față de mamă; acțiunea în stabilirea filiației față de tată; acțiunea în tăgăduirea paternității;
b) acțiuni ce pot fi pornite de către orice persoană interesată. Acestea sunt acțiunile în contestație, cu excepția acțiunii în tăgăduirea paternității care are un regim juridic special, titularul acesteia fiind exclusiv soțul mamei.
În sfârșit, după corelația lor cu prescripția extinctivă, acțiunile de stat privind filiația se clasifică în:
a) acțiuni imprescriptibile, care alcătuiesc regula;
b) acțiuni prescriptibile, care formează excepția, și anume: acțiunea în tăgăduirea paternității, acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei etc.
SECȚIUNEA 2. Cazurile în care acțiunea poate fi pornită
Potrivit art.50 din C. fam, acțiunea pentru stabilirea maternității se poate introduce în următoarele cazuri:
a) Când, din orice împrejurări, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul de constatator al nașterii.
Acest caz trebuie, analizat în raport cu dispozițiile Legii nr.119/1996, ceea ce înseamnă că se poate introduce acțiunea în justiție numai dacă este vorba de o imposibilitate absolută de a proba filiația față de mamă cu certificatul de naștere. Dacă însă este vorba de un caz în care s-ar putea face reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actului de naștere ori dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a se face înregistrarea tardivă a nașterii, se va recurge la procedura prevăzută de art.54 sau după caz, de art.21 din Legea 119/1996.
Dacă există numai o imposibilitate vremelnică de a proba filiația față de mamă și anume până când se procură certificatul de naștere, atunci nu se poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă.
Imposibilitatea absolută de a dovedi filiația față de mamă cu certificatul de naștere există de exemplu, în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau când copilul nu cunoaște justificat numele adevăraților părinți.
b) Când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii. Evident o asemenea contestare trebuie să fie posibilă, potrivit legii.
Din interpretarea „per a contrario” a prevederilor art.51 din C. fam rezultă că se poate pune în discuție filiația față de mamă stabilită pe baza declarației de înregistrare a nașterii, numai dacă nu există conformitate între filiația față de mamă, astfel cum rezultă din certificatul de naștere, și folosirea stării civile.
Dar „contestarea”, potrivit art.50 C. fam trebuie înțeleasă în sens mai larg adică ori de câte ori se contestă filiația față de mamă, stabilită nu numai pe baza declarației de înregistrare a nașterii copilului, ci și prin celelalte moduri de stabilire a filiației față de mamă.
Astfel, dacă filiația față de mamă s-a stabilit prin recunoaștere iar apoi se contestă această recunoaștere, potrivit art.49 C. fam, întrucât nu corespunde adevărului, sau dacă se anulează recunoașterea prin hotărâre judecătorească, copilul poate introduce o acțiune în stabilirea filiației față de adevărata mamă. În sfârșit, dacă filiația față de mamă s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească având în vedere regimul juridic al acesteia, în sensul că are autoritate de lucru judecat între părți și este opozabilă terților, dar totuși aceștia pot face dovada contrară, înseamnă că, în măsura în care terțul a făcut această dovadă, a fost contestată și realitatea filiației care rezultă din actul de naștere întocmit pe baza hotărârii de stabilire a maternității astfel încât va fi posibilă o nouă acțiune în justiție, pentru stabilirea filiației față de o altă femeie.
Precizăm că adopția copilului, fie de o terță femeie, fie chiar de către mama copilului dar față de care filiația nu este stabilă, nu reprezintă un obstacol pentru introducerea unei acțiuni în stabilirea filiației față de mamă, dacă sunt îndeplinite condițiile art.50 C. fam, pentru aceleași considerente care justifică și recunoașterea copilului.
Contestarea realității celor cuprinse în certificatul de naștere nu trebuie făcută neapărat înainte de introducerea acțiunii în stabilirea filiației față de mamă, putându-se reclama o altă stare civilă prin combaterea celor cuprinse în certificatul de naștere în cadrul aceleiași acțiuni.
SECȚIUNEA 3. Situații speciale în care se poate introduce acțiunea în stabilirea maternității
A) La adopție se întocmește un nou act de naștere al adoptatului, în care adoptatorii sunt trecuți ca părinți firești. În aceste condiții, existând certificatul de naștere se pune întrebarea dacă adoptatul poate porni acțiunea pentru stabilirea filiației față de mamă. Deosebim două situații:
– Pretinsa mamă este altcineva decât adoptatoarea.
Adoptatul poate introduce acțiune în stabilirea filiației față de mamă, dacă se îndeplinesc cerințele prevăzute de art.50 Codul fam.. Astfel, potrivit art.50 Codul fam, se poate introduce acțiunea dacă adoptatul se găsește în imposibilitatea absolută de a-și putea dovedi cu certificatul de naștere maternitatea sa firească sau dacă se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere. Aceasta înseamnă, în prima situație, că nașterea adoptatului a fost înregistrată sau că el a fost înregistrat ca născut din părinți necunoscuți, ori nu se cunoaște locul înregistrării nașterii și, în cea de-a două situație copilul are certificatul de naștere dar se contestă realitatea celor ce cuprinde.
a) Interesul celui adoptat. Adopția produce efecte de la data încuviințării ei pentru viitor. Așadar, adoptatul are interesul a-și stabili filiația și pentru trecut, când în favoarea lui s-ar fi putut să se nască unele drepturi, de exemplu succesoarele. Tot astfel, cel adoptat are interesul de a avea stabilită filiația sa față de mama firească, pentru cazul în care s-ar desface sau desființa adopția ori adoptatorii ar fi decăzuți din drepturile părintești.
b) Interesul general al părților. Căsătoria este oprită între rudele firești apropiate. În cazul adopției se menține impedimentul la căsătoria dintre adoptat și rudele sale firești. Acest impediment este prevăzut nu numai în interesul celor care sunt opriți să se căsătorească, ci și în interesul general al asigurării unor descendenți sănătoși, iar regulile moralei opresc încheierea de căsătorii între rudele apropiate;
– Pretinsa mamă este însăși adoptatoarea
Acțiunea în stabilirea filiației față de mamă poate fi pornită în condițiile art.50 C. fam, pe de o parte, deoarece adoptatul are interesul de a-și avea stabilită filiația și pentru trecut, adică pe perioada de timp anterioară adopției, când s-ar fi putut naște anumite drepturi în favoarea lui și pe de altă parte, dacă se stabilește filiația firească față de mamă, adopția este lovită de nulitate, căci părintele nu poate adopta propriul său copil.
B) Se pune întrebarea, dacă, în cazul în care filiația față de mamă s-a stabilit pe calea recunoașterii, înscrisă pe actul de stare civilă, și i s-a eliberat celui în cauză certificatul de naștere, este posibilă acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, prin contestarea realității celor arătate de certificatul de naștere, după cum dispune art.50 C. fam?
Recunoașterea de maternitate care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.
Primul interesat este copilul recunoscut. Contestarea recunoașterii, potrivit art.40 C. fam, înseamnă implicit contestarea celor arătate de certificatul de naștere, în sensul art.50 C. fam. Copilul poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă. Această acțiune presupune că s-a admis contestarea recunoașterii de maternitate. Acțiunea în contestarea recunoașterii și acțiunea în stabilirea filiației față de mamă sunt distincte.
Din punct de vedere procesual, cele două acțiuni pot fi formulate succesiv și simultan, chiar în cadrul aceluiași proces, de aceeași persoană sau de persoane diferite, însă caracterul lor distinct nu dispare.
C) O altă situație este aceea în care, pe baza hotărârii judecătorești rămasă definitivă de stabilire a filiației și înregistrată în registrul de stare civilă, s-a eliberat certificatul de naștere.
Se poate pune întrebarea, dacă, se mai poate contesta realitatea celor arătate de acest certificat de naștere, în sensul art.50 din C. fam. În răspunsul la această întrebare trebuie să deosebim:
– Între părți. Hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se bucură de autoritatea de lucru judecat între părți. Astfel, fiind filiația stabilită în acest fel nu mai poate fi supusă discuției și nu se mai poate contesta realitatea celor arătate de certificatul de naștere, în sensul art.50 C. fam, dacă această contestare ar însemna nesocotirea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești;
– Față de terți. După cum se știe, hotărârile judecătorești produc, în materie de stare civilă, efecte și față de cel de-al treilea, deoarece starea civilă este indivizibilă, adică aceeași față de toată lumea. Terții au însă posibilitatea să înlăture efectele hotărârilor judecătorești dacă reușesc să facă, în justiție, dovada contrară. Dar înlăturarea acestor efecte înseamnă, implicit, și combaterea realității celor cuprinse în certificatul de naștere, în sensul art.50 C. fam. Aceasta înseamnă că, cel în cauză nu mai poate face dovada filiației sale față de mamă prin certificatul de naștere. De aceea, se poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă.
Am arătat că, în anumite condiții, se poate admite discutarea stării civile care rezultă din certificatul constatator al nașterii conform cu folosirea stării civile. Ar urma ca, în mod corespunzător, să se poată contesta realitatea celor arătate de certificatul de naștere, eliberat în temeiul recunoașterii sau al hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în stabilirea maternității, chiar dacă acest certificat este conform cu folosirea stării civile. Avem în vedere cazul în care certificatul de naștere, eliberat în condițiile de mai sus, deși conform cu folosirea stării civile, este necorespunzător cu realitatea.
În sensul acestei soluții se mai pot invoca următoarele argumente:
a) Art.49 C. fam permite contestarea recunoașterii care nu corespunde realității, fără a deosebi, după cum certificatul de naștere eliberat în temeiul ei este ori nu concordant cu folosirea stării civile, distincția făcând-o art.51 C. fam dar care se referă la certificatul constatator al nașterii;
b) Terțul, care nu a participat la procesul în care s-a dat hotărârea judecătorească de stabilire a maternității, poate face dovada contrară, de asemenea fără a se distinge între cazul în care certificatul de naștere eliberat în temeiul acestei hotărâri este conform cu folosirea stării civile și aceea în care nu există o asemenea conformitate. Dovada contrară o poate face însă numai terțul, spre deosebire de contestarea recunoașterii pe care o poate face orice persoană care are interes.
SECȚIUNEA 4. Exercitarea dreptului la acțiune pentru stabilirea maternității
Cadrul procesual al exercitării dreptului la acțiune
Instanța competentă
Competenta delimitează “partea de jurisdicție care aparține unei instanțe determinate de a rezolva o cerere sau un proces, puterea cu care este înzestrata o jurisdicție, “partea de jurisdicție” pe care legea o recunoaște după anumite criterii unei instanțe judecatoresti.”
In cazul stabilirii judiciare a filiației instanța competenta se stabilește după regulile dreptului comun referitor la competenta. Astfel este competenta judecătoria de la domiciliul paratului.
Aceasta instanța va judeca toate cererile referitoare la stabilirea filiației copilului care contesta sau caria i se contesta o anumita stare civila, sau care pretinde o anumita filiație.
Acțiunea
Acțiunea în stabilirea maternității este acțiunea prin care titularul dreptului solicită să i se recunoască existența unui raport de filiație față de o anumită femeie pe care o consideră ca fiind autoarea sa
Datorită finalității sale, această acțiune are un caracter strict personal. În conformitate cu dispozițiile art.52 alin.1 C fam., acțiunea pentru stabilirea maternității poate fi introdusă numai de copil. În legătură cu calitatea de reclamant a copilului există următoarele situații:
a) Copilul are capacitatea de exercițiu. În această situație acțiunea se poate introduce numai de copil.
b) Copilul are capacitatea de exercițiu restrânsă. Acțiunea se poate introduce de copil fără a avea nevoie de încuviințarea prealabilă a ocrotitorului său legal deoarece acțiunea la care ne referim are un caracter personal, în timp ce încuviințarea prealabilă privește interese patrimoniale, și nu personale, iar o dispoziție legală nu prevede o derogare în acest sens, așa cum prevede în privința introducerii acțiunii prin reprezentantul legal, căci și reprezentarea, în lipsa unui text derogator, privește tot interese patrimoniale (art.52 alin.1 C. fam).
c) Copilul este lipsit de capacitatea de exercițiu , adică este minor sub 14 ani sau pus sub interdicție. În această situație, potrivit art.52 alit.1 C. fam, acțiunea poate fi pornită de reprezentantul legal al copilului. Pentru introducerea acțiunii acesta nu are nevoie de încuviințarea autorității tutelare.
d) Copilul a decedat. Datorită caracterului personal al acțiunii, dreptul de a porni acțiunea în stabilirea maternității nu trece asupra moștenitorilor copilului. Ei vor putea însă continua acțiunea introdusă de autorul lor, în cazul în care copilul a decedat în cursul procesului (art.52 alin.2 C fam.) Cu toate acestea, moștenitorii nu pot continua acțiunea:
– dacă însăși copilul a renunțat la acțiune(art.246.C.proc. civ.);
– dacă acțiunea s-a perimat (art.248 C. proc. civ.) Pot continua acțiunea, în condițiile arătate, atât moștenitorul legal, cât și moștenitorul testamentar.
e)Copilul este pus sub curatelă. Curatorul numit, care are dreptul să reprezinte pe copil, nu poate porni însă acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, pentru că dreptul de reprezentare al curatorului privește numai administrarea bunurilor pentru că, pe de altă parte, prin instituirea curatelei nu se aduce nici o atingere capacității celui în favoarea căruia se dispune o asemenea măsură de ocrotire.
Astfel încât, dreptul la această acțiune nu poate fi exercitat decât de copil sau de reprezentantul său legal în cazul când este lipsit de capacitatea de exercițiu.
f) Dreptul moștenitorilor la acțiune pentru stabilirea filiației față de mamă. În această situație, moștenitorii copilului nu au dreptul de a porni acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, dar o pot continua dacă fusese introdusă de copil, care a decedat înainte de terminarea procesului ( art.52 alin. 2 C. fam).
Cu toate acestea, moștenitorii nu pot continua acțiunea :
– dacă însăși copilul a renunțat la acțiune (art.246 C. proc.civ);
– dacă acțiunea s-a perimat (art.248 C. proc. civ). Poate continua acțiunea, în condițiile arătate, atât moștenitorul legal, cât și cel testamentar.
g) Dreptul procurorului la acțiune pentru stabilirea filiației față de mamă.
Caracterul personal al dreptului la acțiune înseamnă, de asemenea că nici procurorul nu este îndrituit să pornească acțiunea în stabilirea maternității. Procurorul nu poate introduce acțiune în stabilirea maternității copilului, deoarece, potrivit art.45 C.proc.civ., el poate să promoveze orice acțiune, cu excepția celor strict personale.
În situațiile, în care reprezentații legali ai copilului pot introduce acțiunea, aceasta poate fi promovată și de către procuror, în interesul copilului lipsit de capacitatea de exercițiu.
Din prevederile art.52 alin. 1 C. fam și ale art. 59 alin.1 C. fam. rezultă că acțiunea în stabilirea filiației aparține copilului. Cu toate aceste art.52 alin.1 C. fam precizează că acțiunea în stabilirea filiației față de mamă „ poate fi pornită de reprezentantul legal în cazul în care copilul este minor sau pus sub interdicție”.
SECȚIUNEA 5. Persoana împotriva cui se pornește acțiunea în stabilirea filiației față de mamă
Dreptul la acțiune este strâns legat numai de persoana copilului, stingându-se la moartea lui, dacă nu a fost exercitat mai înainte. Intentarea acestei acțiuni nu este condiționată însă, în nici o măsură de existența mamei. Aceasta înseamnă că acțiunea poate fi pornită de copil fie împotriva pretinsei mame chiar dacă este dispărută, fie împotriva moștenitorilor ei (art.52 C. fam). Dar o asemenea soluție presupune neapărat că există moștenitori legali sau testamentari care au acceptat moștenirea la care au fost chemați.
Dreptul copilului la acțiune în stabilirea maternității nu poate fi socotit că se stinge când nu există moștenitori împotriva cărora să fie exercitat, astfel cum prevede legea.
În cazul când nu există moștenitori, termenul de moștenitori din cuprinsul legii trebuie interpretat că se referă la persoanele care ar fi avut vocație succesorală la eventuala moștenire a pretinsei mame. Dacă aceasta nu ar fi lăsat soț ori rude în grad susceptibil, trebuie să se admită că acțiunea va putea fi intentată și împotriva rudelor îndepărtate, care, potrivit legii, nu ar fi chemate niciodată la moștenire.
Orice altă interpretare ar însemna să se atribuie o însemnătate precumpănitoare caracterului patrimonial al relațiilor de familie pe care îl presupune calitatea de moștenitor, ceea ce nu ar fi în concordanță cu principiile Codului familiei, în temeiul cărora relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei. În cazurile în care nu există moștenitori, dar au rămas bunuri succesorale, se ridică problema dacă acțiunea în stabilirea maternității ar putea fi pornită împotriva statului, pentru că, “În lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii”(art.963 C.civ). Ori, stabilirea filiației este chemată să determine vocația succesorală a copilului cu privire la bunurile rămase.
SECȚIUNEA 6. Imprescriptibilitatea dreptului la acțiune
Ocrotirea pe care art.50 urmărește să o acorde intereselor copilului nu ar fi însă în întregime realizată dacă dreptul la acțiune al copilului ar fi mărginit în timp prin efectele prescripției.
De aceea art.52 C. fam dispune consacrând în această materie, regula aproape generală a imprescriptibilității drepturilor la acțiune care nu au un caracter patrimonial că acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului. Astfel, în cadrul acestor dispoziții legale, acțiunea pentru stabilirea filiației apare ca un drept regulamentar în strânsă legătură cu persoana copilului, drept care se stinge o dată cu viața lui.
Acțiunea pentru stabilirea filiației față de mamă are un caracter imprescriptibil. Astfel, art.52 alin.4 C fam. prevede că:”Acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului”. Această dispoziție vine să ocrotească interesele copilului care poate să-și exercite dreptul la acțiune oricând, până la încetarea sa din viață.
SECȚIUNEA 7. Hotărârea judecătorească și efectele ei
Momentul culminat al fenomenului judiciar este considerat “actul jurisdicțional “ numit generic “ hotărâre” și semnificând “rostirea dreptului”
Prin hotărârea ce se va da cererea va fi admisă dacă se vor putea dovedi două împrejurări: aceea a sarcinii mamei și a nașterii de către femeia împotriva căreia se exercită acțiunea și cea a identității copilului născut de ea cu copilul care exercita acțiunea. În cazul în care nu se poate demonstra acest lucru, urmează ca acțiunea să fie respinsă, prin hotărârea ce o va da instanța de judecată.
Hotărârea dată are caracter declarativ – constatând un fapt anterior și anume raportul de filiație care se stabilește retroactiv de la nașterea copilului. O asemenea hotărâre este opozabilă erga omnes și intră în puterea de lucru judecat față de persoanele care au participat la judecată.
Înscrierea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile se face la cererea persoanelor interesate, prin mențiune pe marginea actului de naștere al titularului acestuia.
După mențiunea recunoașterii și stabilirea filiației materne, se retrage certificatul de naștere și se eliberează un alt certificat cu noile date de stare civilă.
CAPITOLUL 4. CONTESTAREA ÎN JUSTIȚIE A MATERNITĂȚII
Certificatul de naștere este principalul mod prin care se poate dovedi legătura de filiație între mamă și copilul despre care se vrea să se dovedească că este al său. În cazuri excepționale și destul de rar filiația poate fi dovedită și prin alte mijloace: hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit filiația până se va întocmi certificatul de naștere, sau folosirea stării civile.
Totuși există posibilitatea ca cele înscrise în certificat să nu corespundă adevărului, cazuri în care se poate face contestarea maternității ce rezultă din certificatul de naștere. Deoarece certificatul de naștere se întocmește pe baza înregistrării nașterii, a recunoașterii voluntare de maternitate, sau pe baza hotărârii judecătorești de stabilire a filiației, și această formă de contestare prezintă trei forme oarecum distincte una de alta.
S-a arătat de asemenea că odată cu contestarea realității celor cuprinse în certificatul de naștere se poate cere și stabilirea adevăratei filiații sau alteori să se facă dovada unei alte filiații și pe baza acestei hotărâri să se conteste realitatea celor cuprinse în certificat. Aceste acțiuni pot fi cuprinse în aceeași cerere ca două capete de cerere distincte sau pot fi introduse prin cereri diferite.
SECȚIUNEA 1. Contestarea în justiție a maternității care rezultă din
certificatul de naștere eliberat pe baza înregistrării nașterii
Certificatul de naștere are aceeași forță probantă ca și actul de stare civilă – care este considerat a fi autentic. Însă ca și în orice act autentic și cele cuprinse în el fac dovada până la înscriere în fals sau până la proba contrară.
Certificatul de naștere se întocmește în cele mai multe cazuri pe baza declarației de naștere și a certificatului medical care constată nașterea. Declarația se face în fața ofițerului de stare civilă, care are obligația de a verifica identitatea persoanei care s-a prezentat pentru a aduce la cunoștința autorităților nașterea. Ofițerul de stare civilă nu are obligația să verifice adevărul celor cuprinse în declarație. În acest caz funcționând prezumția de bună-credință a declarantului.
Din păcate nu toată lumea este demn de această prezumție de “bună-credință”. După cum o arată și jurisprudența există numeroase cazuri în care conținutul declarației de naștere nu corespunde adevărului, și astfel nici cele înregistrate în certificat nu corespund adevărului.
În această situație se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere, pentru a se asigura stabilirea adevărului.
Acțiunea în contestarea maternității are ca scop înlăturarea legăturii de filiație contestată în certificatul de naștere. Condiția admisibilității ei constă în existența unei discordanțe între folosirea stării civile și certificatul de naștere, împrejurare prevăzută expres în art.51 alin.(2)C fam. Acțiunea are ca obiect, înlăturarea legăturii de filiație care rezultă din certificatul de naștere ce nu corespunde realității și, în al doilea rând, stabilirea legăturii de filiație față de altă femeie, care se pretinde a fi mamă. Aceasta este situația când acțiunea este pornită de copil, pentru că numai el poate cere și stabilirea adevăratei maternități, după contestarea aceleia din certificatul de naștere. În consecință, contestarea maternității se poate face atunci când certificatul de naștere și folosirea stării civile sunt neconcordante, precum și atunci când copilul are certificatul de naștere, dar nu are folosirea stării civile.
În prima situație se poate contesta maternitatea arătată de certificatul de naștere ori aceea arătată de folosirea stării civile, iar în cea de-a două situație se poate contesta maternitatea indicată de certificatul de naștere.
Acțiunea în contestarea maternității se poate introduce de către copil sau de către orice altă persoană interesată, inclusiv de mama copilului care rezultă, după caz, din certificatul de naștere ori folosirea stării civile. Când însă acțiunea în constatare este introdusă de alte persoane, ea are ca obiect numai contestarea, nu și stabilirea maternității. În condițiile art.50 C. fam, acțiunea introdusă de către copil are un caracter dublu: de contestare a maternității, de stabilire a adevărului filiației față de mamă.
Copilul introduce acțiunea în contestarea maternității împotriva mamei arătată de certificatul de naștere sau de folosirea stării civile, iar după moartea mamei împotriva moștenitorilor ei. Dacă se cere și stabilirea filiației față de mamă, deci un al doilea capăt de cerere, aceasta din urmă se introduce împotriva pretinsei mame, iar după moartea ei împotriva moștenitorilor pretinsei mame.
Terțul introduce acțiune în contestarea maternității împotriva copilului și a mamei indicată de certificatul de naștere sau folosirea stării civile.
Având în vedere scopul pe care îl urmărește, acțiunea în constatarea maternității rezultând din certificatul de naștere este imprescriptibilă.
Dacă maternitatea a fost stabilită prin recunoașterea voluntară a mamei s-a arătat, că recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată și prin orice mijloace de probă.
Ca pentru orice fapt material, dovada în acțiunea în contestare se poate face cu orice mijloc de probă, exceptând mențiunile din certificatul de naștere care reprezintă constatării făcute personal de către delegatul de stare civilă și care nu pot fi înlăturate decât prin procedura înscrierii în fals, întrucât actul de naștere este un înscris autentic (art.14 Legea 119/1996)
În situația în care copilul are certificat de naștere și are și folosirea stării civile, ea fiind concordată cu cele menționate în certificat, legiuitorul a instituit o prezumție absolută iuris et de iure – ca cele înscrise în certificat și marturisite prin folosirea stării civile sunt și adevărate, nefiind posibilă introducerea unei acțiuni în contestare.
Daca prezumția din art.51 C.fam. este una absolută ce se va întâmpla cu copilul înregistrat de o altă femeie decât mama, care îl va crește ca și pe copilul ei, reușind să dea impresia societății că acel copil ar fi al ei.
Este un exemplu clar în care certificatul de naștere și folosirea stării civile sunt concordante însă nu corespund adevărului. În aceste condiții s-ar părea că prezumția instituită de codul familiei ar fi operanta și aici.
Într-o opinie în cazul acesta ar urma pe baza stării de fapt din speță, care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, să se analizeze fiecare element care constituie folosința stării civile: fama, tractus si nomen,încercându-se să se dovedească că acel copil nu are decât în aparență folosirea stării civile concordantă cu certificatul de naștere.
Situația este mai simplă în cazul substituției de copii care se face după înregistrarea copiilor. În aceste cazuri condițiile art. 51 C.fam. nu sunt îndeplinite, deoarece se folosește de certificatul de naștere al unui alt copil.
În orice caz scopul oricărei prezumții nu este, și nici nu poate fi, acela de a acoperi însușirea sau substituția copiilor. Dreptul nu urmărește să acopere o ficțiune cu o aparență. În sprijinul unei asemenea afirmații se pot aduce în discuție și condițiile în care se poate exercita acțiunea în contestație de paternitate, coroborată cu principiul egalității depline între părinți. În asemenea cazuri se poate cere anularea actului de naștere.
Acțiunea poate fi introdusă de către orice persoană interesată, iar dovada se poate face prin orice mijloc de probă în afară de mențiunile din certificatul de naștere făcute de ofițerul de stare civilă care au fost înlăturate prin procedura înscrierii în fals.
În cazul în care copilul introduce cererea, ea va fi îndreptată împotriva mamei dacă este în viață sau a moștenitorilor ei în caz că ea a decedat. În caz că vrea să-și stabilească adevărata filiație va face un capăt de cerere separat prin care va solicita stabilirea liniei de filiație materna.
Scopul acțiunii este înlaturarea certificatului de naștere, al copilului, ca mod de dovadă și a raportului de filiație care rezultă din respectivul act
SECȚIUNEA 2. Contestarea în justiție a maternității care rezultă din
certificatul de naștere eliberat pe baza recunoașterii maternității
În această situație se constată realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere întocmit pe baza recunoașterii de filiație față de mamă, și nu din certificatul constatator al nașterii.
Art.49 C.fam. prevede că “recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată”.
În consecință, contestarea s-ar putea face de copilul recunoscut care consideră că nu femeia autoare a recunoașterii este mama sa, de către moștenitorii care au interesul de a-l înlătura pe cel recunoscut de la moștenirea mamei lor, de însăși femeia care a făcut recunoașterea, dacă aceasta s-ar fi aflat în eroare, de către orice alte persoane care ar putea dovedi un interes legitim în acest sens și de către procuror, atunci când este necesar pentru protejarea drepturilor minorilor sau ale interzișilor, căci starea civilă interesează întreaga ordine de drept .
Devreme ce legea nu cuprinde nici o dispoziție cu privire la termenul în care o astfel de acțiune s-ar putea introduce, înseamnă că ea este imprescriptibilă. În dovedirea acțiunii se pot folosi orice mijloace de probă.
Dacă acțiunea este admisă, legătura de filiație care s-a stabilit prin recunoaștere este desființată retroactiv și se poate introduce acțiunea în stabilirea maternității, cele două acțiunii fiind distincte.
Din punct de vedere procesual, cele două acțiuni pot fi formulate succesiv sau simultan, în cadrul aceluiași proces, de aceeași persoană sau de alte persoane diferite, însă caracterul lor distinct nu dispare.
Dacă cea care constată recunoașterea este mama, atunci suntem în fața unei revocări a maternității, în condițiile art.1206 alin.2 C civ., care prevede că mărturisirea judiciară nu poate fi revocată de cel care a făcut-o, decât dacă se va proba că a mărturisit din eroare acest fapt.
SECȚIUNEA 3. Contestarea în justiție a maternității care rezultă din
certificatul de naștere eliberat pe baza hotărârii judecătorești
Stabilirea filiației ar mai putea să rezulte și din cuprinsul unei hotărâri judecătorești pronunțate, potrivit art.50 C. fam în cazul în care dovada maternității nu se putea face prin certificatul constatator. Hotărârea definitivă, dată în acest caz, se înscrie însă în registrul de stare civilă și-n temeiul acestei înscrieri, se eliberează un certificat constatator al nașterii.
Astfel, dispozițiile art.50 C. fam permit dovada filiației reale în fața instanței judecătorești prin contestarea celei indicate în certificatul de naștere. Numai că acest drept de contestarea a realității nu ar putea fi exercitat decât cu respectarea prezumției legale a autorității lucrului judecat, astfel cum este determinată prin art.1200 și 1201 C.civ de câte ori certificatul constatator al nașterii a fost eliberat drept urmare a înscrierii în registrele stării civile a unei hotărâri judecătorești privitoare la filiație. Într-adevăr, dreptul de contestare acordat de art.50 nu ar putea aparține, în acest din urmă caz, acelora cărora le este opozabilă autoritatea lucrului judecat a hotărârii anterioare. Puterea pe care legea o acordă lucrului judecat nu este în nici o măsură înlăturată prin eliberarea certificatului constatator al nașterii în temeiul hotărârii pronunțate pentru stabilirea filiației.
Numai persoanele care nu au fost părții în litigiul anterior dezbătut au drept de contestare, pentru că numai lor hotărârea judecătorească intervenită nu le este opozabilă decât până la proba contrară.
Aceasta este soluția care a fost anume consacrată cu privire la opozabilitatea actelor de stare civilă – întocmite ,reconstituite, rectificate, completate sau anulate în temeiul unei hotărâri judecătorești.
Hotărârile care se pronunță cu privire la starea civilă a unei persoane nu pot avea efect numai între cei care au fost părți în proces, într-adevăr, în cadrul unei asemenea reguli, copilul nu ar putea invoca filiația stabilită decât față de aceia cu care s-a judecat, toți ceilalți ar fi în drept să i-o conteste, obligându-l, de fiecare dată s-a administreze din nou aceeași dovadă.
Un asemenea statut juridic este incompatibil cu natura instituției și cu finalitatea pe care o urmărește stabilirea stării civile. Numai regula statornicită de lege cu privire la întocmirea , reconstituirea , completarea sau anularea actelor de stare civilă – pe baza hotărârilor judecătorești – poate constitui o ocrotire legală corespunzătoare scopului acestei instituții. De aceea, socotim întemeiată aplicarea, prin analogie, a acestei reguli și în cazul tuturor hotărârilor judecătorești pronunțate – cu efect declarativ – în materie de stare civilă.
SECȚIUNEA 4. Libertatea probelor
Dovada contrară filiației care rezultă din certificatul constatator al nașterii, poate să fie administrată fără nici o îngrădire, prin orice mijloc de probă, și aceasta fără deosebire după cum maternitatea este contestată de copil sau de către o altă persoană
interesată.
Libertatea desăvârșită a mijloacelor de dovadă este admisă de lege (art.50 C. fam) și se justifică pe deplin, pe de o parte, pentru că urmează să se stabilească realitatea faptului material al nașterii din care rezultă filiația, și pe de altă parte, pentru că stabilirea filiației reale, interesând nu numai părțile, ci deopotrivă orânduirea familiei și a întregii societăți, judecătorii trebuie să aibă deplina posibilitate de a stărui, prin toate mijloacele de probă, în aflarea adevărului.
În cazurile în care dovada filiației față de mamă nu se poate face cu certificatul de naștere, precum și atunci când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere, dovada filiației față de mamă se poate face cu orice mijloace de probă, respectiv înscrisuri, martori și prezumții. Un rol deosebit îl are expertiza medico-legală a filiației, ca formă a expertizei judiciare.
Astfel, potrivit art. 16 și art. 52 și 53 lit. a din Legea nr.119 / 1996, starea civilă se poate dovedi cu orice mijloace de probă, în următoarele cazuri:
a) ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale. Persoana nemulțumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază.
b) se solicită reconstituirea actelor de stare civilă deoarece: nu au existat registre de stare civilă, registrele au fost pierdute ori distruse în totalitate sau în parte; nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă; întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă.
c) se solicită întocmirea ulterioară a actului de naștere, deoarece aceasta a fost omisă, deși au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia.
Dovada stării civile se face în fața autorității administrației publice competente să soluționeze cererea de reconstituire, respectiv în fața instanței judecătorești, dacă se face contestație împotriva dispoziției emise de aceasta. (art.54 din Legea nr.119/1996).
Având în vedere caracterul autentic al actelor de stare civilă rezultă că libertatea probelor nu poate fi îngăduită împotriva “celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii” decât în măsura în care nu se contestă realitatea constatărilor proprii, trecute în act de însuși delegatul de stare civilă, pentru că adevărul unor asemenea mențiuni nu ar putea fi contestate decât pe calea procedurii privitoare la înscrierea în fals.
SECȚIUNEA 5. Aspecte de drept procesual civil
Competența materială aparține judecătoriei, ca instanță cu plenitudine de competență (art.1 pct.1 C.proc.civ.). Competența teritorială se stabilește potrivit regulii de drept comun prevăzut de art.5 din C.proc.civ. în sensul că cererea se face la instanța domiciliului pârâtului, iar dacă acesta nu este cunoscut ori se află în străinătate, la instanța reședinței din țară. Aceasta este o competență teritorială exclusivă de la care părțile nu pot deroga.
Judecarea cererii se face potrivit regulilor de dreptul comun în materia procedurii contencioase. Nu este necesară citarea autorităților tutelare. Aceasta este obligatorie numai în ceea ce privește cererile accesorii privind încredințarea copilului sau stabilirea obligației de întreținere.
Fiind vorba de cauze privitoare la starea civilă, sunt aplicabile prevederile art.190 C. proc. civ., în sensul că pot fi audiați ca martori rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, în afară de descendenți. Căile de atac împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, sunt cele prevăzute de Codul de procedură civilă.
Hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă este opozabilă „erga omnes” , până la dovada contrară. Această soluție se întemeiază pe caracterul indivizibil al stării civile.
Acțiunile pot fi cuprinse în aceeași cerere în justiție (cuprinzând mai multe capete de cereri), de exemplu acțiunea în contestarea realității din certificatul constatator al nașterii și acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, ultima presupunând admiterea primei, adică a contestării realității din certificatul constatator al nașterii. În consecință, aspectele de dreptul familiei, adică acțiunile la care ne-am referit, nu trebuie confundate cu modalitățile practice folosite pentru reformularea și introducerea cererilor în justiție, în materia civilă.
CONCLUZII
Stabilirea filiației și cunoașterea părinților de către copil sunt printre cele mai importante drepturi care i se recunosc nou-născutului. Odată stabilită filiația el dobândește si alte drepturi: dreptul la nume, la domiciliu, la ocrotire, la cetațenie.
Aceste drepturi au fost proclamate în mai multe Convenții internaționale cum ar fi: Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice care in art. 24 prevede că: “Orice copil fără nici o discriminare întemeiata pe rasa, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsuri de ocrotire pe care le cere condiția de minor”
Filiația reprezintă raportul de descendență a unei persoane din părinții săi și ea presupune o legătură biologică, o legătură de sânge care izvorăște din procreare și naștere.
Această noțiune se poate aplica deopotrivă și filiației care rezultă din adopție, cu deosebirea că în acest caz, nu mai este vorba de o legătură biologică, de sânge, ci de o filiație civilă, prin care, în condițiile legii, se imită relația de filiație firească.
Până la adoptarea Codului familiei filiația a fost reglementată de Codul civil, în Titlul VII – „Paternitatea și filiațiunea”. Se făcea distincție între filiația legitimă, bazată pe căsătorie și filiația naturală, când copilul se năștea dintr-o uniune care nu era consacrată prin căsătorie.
Această reglementare a dăinuit până la adoptarea Codului familiei, în condițiile în care atât în literatura juridică a epocii, cât și în jurisprudență se sublinia necesitatea stringentă de a curma această inechitate și de a ridica pe copilul natural din condiția inferioară în care se găsea, printr-o revizuire completă a legii.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
1. Ion Imbrescu, Tratat de dreptul familiei,Editura Lumina Lex, București, 2010
2. Adrian Pricopi, Dreptul Familiei, Editura Fundației România de Mâine,Ediția a III-a, București,2007
3. I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed, Servo-Sat, Arad, 2001, vol. II
4. Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Edit. ALL, București, 2000
5. Viorel M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Edit. Național, București, 2000
6.Al. Bacaci s.a.,Dreptul familiei, Ed.All Beck,București, 1999
.B.Cantacuzino, Elemente de drept civil, Ed. All, București, 1998
.Eliade-Mituri, vise si mistere- Ed. Univers Enciclopedic-Bucuresti 1998
9.R. Gidro, O. Mihutiu- Drept roman-partea I- Casa Cărții de știință- Cluj Napoca, 1997
10.E. Florian-Dreptul familiei,Ed.Lumina Lex, București, 1997
11. Petre Anca, Rudenia , Edit. Academiei, București, 1996
12. I. Leș, Participarea părților în procesul civil, Edit.Dacia, Cluj-Napoca ,1982
13.A Ionașcu, M.N. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Filiația și ocrotirea minorilor, Edit. Dacia, Cluj – Napoca, 1980
14. V. Hanga in Istoria dreptului românesc- vol. I, Editura Republicii Socialiste România- Bucuresti-1980-coord.Prof.univ.dr.doc. Ioan Ceterchi,
15 D. Lupulescu, Acte de stare civilă, Edit. Șț. și Enc., București, 1980
16. V. Hanga-Drept privat român- Ed. Didactica si pedagogica- București, 1978
17.Ion Albu, Tratat de dreptul familiei, Edit. Didactică și Pedagică, București, 1975
. Stătescu, Drept civil, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1970
19. R. Petrescu, Acțiunile privind statutul civil al persoanei, Edit. Științifică, București, 1968
20. Tudor R.Popescu, Tratat de Dreptul Familiei, Ed.Didactica si Pedagogica 1965-Bucuresti, vol.II
21. Gheorghe Penculescu , M. Anghene – „Regimul juridic al actelor de stare civilă”, Edit. Științifică, București, 1958
ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
1. Ioan Chiș, Considerații teoretice cu privire la întinderea puterii doveditoare a certificatului de naștere, în R.R.D., nr. 2/1987
2.Ion P.Filipescu, Unele probleme privind filiația față de mamă , în R.R.D., nr. 7/1969
. Buga, P. Marica, Probleme controversate în dreptul familiei, în R.R.D., nr. 7/1967
4. Al. Oproiu, Dacă se poate introduce o acțiune în anulare recunoașterii filiației pentru incapacitate sau viciu de consimțământ, în L.P., nr. 9/1961
5. V. Pătulea, Cu privire la dreptul procurorului de a introduce acțiunea în stabilirea filiației copiilor minori din afara căsătoriei, în L.P. nr.10/1960
6. E. Poenaru, Promovarea de către procuror a acțiunii civile și determinarea drepturilor strict personale, în J.N., nr. 2/1964.
7.M. Eliescu, Dispoziții testamentare privitoare la sumele depuse .C., în S.C.J. nr. 2/1962
LEGISLAȚIE
1. Legislația familiei, coordonata de Fl.Baias si M.Avram-Editura All.-bucuresti, 1994
2. Legea cu privire la regimul actelor de stare civila nr. 119 din 1996 publicata in M. Of. nr.282 din 11 noiembrie 1996
3. Legea 94 din 05 aprilie 2004 privind modificarea si completarea Legii 119/1996
4. Codul familiei
5. Noul Cod civil
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Actiunea In Stabilirea Filiatiei Fata de Mama (ID: 126166)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.