Actiunea In Revendicarea Mobiliara

INTRODUCERE

Apărută, practic, odată cu însăși apariția omului pe pământ, proprietatea a stat și stă la baza dezvoltării societății omenești, fiind într-o permanentă evoluție.

Dacă la începuturile organizării existenței omului ca ființă socială însușirea premiselor asigurării traiului său a apărut ca firească, dezvoltarea vieții sociale a impus ordonarea relațiilor dintre oameni. Realizată mai întâi la nivelul unor comunități teritoriale restrânse, de-a lungul istoriei, s-a ajuns la formarea de colectivități din ce în ce mai mari, unite prin diferite scopuri, pentru ca, la un moment dat, oamenii să se organizeze în state. Ca entități organizate, primele formațiuni statale au edictat norme juridice care au avut în vedere și raporturile de proprietate.

Relația economică de proprietate înseamnă însușirea premiselor naturale ale oricărei producții. În orânduirea comunei primitive, omul și-a însușit primele bunuri de câte ori a avut nevoie, așa cum le-a găsit în natură. Însușirea exercitată de unul a fost încet recunoscută de ceilalți. Dacă unul a produs ceva ce reprezenta mai mult decât îi era necesar și a constatat că altcineva a produs alte bunuri care îl interesau, s-a ajuns la schimb, apoi la piață, apoi la organizarea socială, care a însemnat o anumită specializare a activității umane prin diviziunea muncii.

Membrii comunităților umane în curs de formare s-au recunoscut între ei sau, la scara comunităților, între ele, ca proprietari de bunuri, puterea exercitată de cineva asupra bunului său a trebuit recunoscută de ceilalți. Proprietatea s-a transformat în relație socială de însușire, iar când această relație socială a fost cuprinsă în norme juridice – de la cutumă până la norma edictată de entitatea care a ajuns să o ordoneze, să o reglementeze, anume statul -, ea a devenit raport juridic, anume drept de proprietate.

Desigur, la scara dezvoltării omenirii, acest proces s-a petrecut lent și diferit de la o comunitate la alta. Esența lui însă rămâne aceeași: transformarea relației sociale de proprietate într-un raport juridic, cu toate consecințele ce decurg de aici.

Astfel cum se precizează în expunerea de motive privind adoptarea actualului Cod Civil – Legea nr. 287/2009, Codul civil este o oglindă a unui sistem social, normele pe care le conține răspund unor nevoi concrete și, în același timp, tind să vină în întâmpinarea dinamicii vieții sociale. Astfel, el se constituie într-un modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relație cu sine însuși și cu alți indivizi principii după care își poate conduce viața, sub toate aspectele ei – spiritual, material, biologic și, mai ales, social.

Totodată, în expunerea de motive s-a menționat că transformările profunde ale societății românești și ale realităților europene contemporane reclamă ocrotirea unor noi valori socio-morale, culturale, economice și tehnico-științifice, norma fundamentală de drept civil trebuind să răspundă, în egală măsură, unor exigențe decurgând din angajamentele asumate de România în cadrul procesului de integrare europeană și din noul statut al țării noastre de stat membru la Uniunea Europeană, iar Codul civil se dorește a fi un instrument modern de reglementare a aspectelor fundamentale ale existenței individuale și sociale, adaptat normelor de terminologie actuale.

Astfel, având în vedere importanța drepturilor reale, și în special a dreptului de proprietate, în dreptul civil român există mai multe mijloace juridice de apărare a acestora, iar rolul central îi revine acțiunii în revendicare.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE

. Noțiunea de proprietate și de drept de proprietate

În dreptul civil român, drepturile reale se clasifică în drepturi reale principale și drepturi reale accesorii.

Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o existență de sine stătătoare în raport cu alte drepturi reale sau drepturi de creanță, iar drepturile reale accesorii sunt afectate garantării unor drepturi de creanță și, în consecință, existența lor depinde în mod direct și nemijlocit de existența dreptului pe care îl garantează.

În mod tradițional, ca principiu, sunt drepturi reale principale dreptul de proprietate și dezmembrămintele acestuia, iar din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil, dreptul de proprietate poate fi drept de proprietate publică, ce aparține, în regim de drept public, statului și unităților administrativ-terltoriale și drept de proprietate privată, ce poate aparține oricărui subiect de drept. De altfel, art. 552 noul Cod civil dispune că proprietatea este publică sau privată.

Actualul Cod civil român conține în art. 551 o enumerare a tuturor drepturilor reale din sistemul nostru de drept, principale și accesorii. Astfel, potrivit acestui text, sunt drepturi reale:

dreptul de proprietate;

dreptul de superficie;

dreptul de uzufruct;

dreptul de uz;

dreptul de abitație;

dreptul de servitute;

dreptul de administrare;

dreptul de concesiune;

dreptul de folosință;

drepturile reale de garanție;

alte drepturi reale cărora legea le recunoaște acest caracter.

Sub aspect economic, proprietatea exprimă o relație socială de apropriere a unor lucruri, în mod direct și nemijlocit, iar sub aspect juridic, dreptul de proprietate reprezintă un ansamblu de atribute ocrotite juridic, în temeiul cărora titularul dreptului își poate satisface, în mod direct și nemijlocit, interesele sale legate de aproprierea unui lucru.

Literatura juridică este unanimă în a defini dreptul de proprietate prin punerea în evidență a atributelor pe care acesta le conferă titularului său: posesia, folosința și dispoziția. Aceasta pare a fi și concepția noului Cod civil român care, în art. 555, definește numai dreptul de proprietate privată ca fiind dreptul titularului de a poseda, a folosi și a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege, precizând că, în condițiile legii, el este susceptibil de modalități și dezmembrăminte, după caz.

În accepțiunea clasică, dreptul de proprietate poate avea ca obiect numai un lucru corporal, iar, după cum acest lucru este mobil sau imobil, se face deosebire între proprietatea mobiliară și proprietatea imobiliară și, mai mult, dreptul de proprietate (care este cel mai întins și complet drept subiectiv asupra unui lucru) este încorporat și materializat în obiectul său, deci se confundă cu lucrul ce îi formează obiectul.

Așadar, noțiunea de proprietate, pe lângă înțelesul de drept real asupra unui lucru corporal, mai poate avea un înțeles, anume acela de obiect al dreptului de proprietate, desemnând lucrul asupra căruia poartă dreptul de proprietate.

S-a mai reținut în doctrină că noțiunea de proprietate este susceptibilă și de un sens mai larg, fiind extinsă și la lucruri incorporale, vorbindu-se despre așa-numitele proprietăți incorporale, care poartă asupra unor bunuri a căror existență depinde de activitatea și de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs (de exemplu, fondul de comerț), fie dintr-o activitate trecută și materializată în creații spirituale (drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor și drepturile conexe acestora).

În concluzie, dreptul de proprietate se concretizează în următoarele elemente:

sub aspect economic, este un drept de apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale;

exprimă o relație socială de apropriere;

cuprinde în conținutul său atributele posesiei, folosinței și dispoziției;

atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea și în interesul său propriu.

Astfel, dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.

Reglementarea legală a dreptului de proprietate

În Titlul II din Constituția României revizuită, intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale", la Capitolul II care reglementează drepturile și libertățile fundamentale, art. 44 prevede că „dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege". De asemenea, același text prevede principiul constituțional potrivit cu care proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

Apoi, textul art. 44 conține dispoziții de principiu privitoare la condițiile în care cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, modul în care o autoritate publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general, obligațiile ce decurg din raporturile de vecinătate și cele de protecție a mediului, posibilitatea confiscării, numai în condițiile legii, a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții, precum și regula potrivit cu care averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată.

Dispozițiile art. 44 alin. (4) din Constituția revizuită interzic în mod expres naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice ori de altă natură discriminatorie a titularilor bunurilor.

Articolul 136 din Titlul IV al Constituției, consacrat economiei și finanțelor publice, dispune că proprietatea este publică și privată; proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, iar în art. 136 alin. (2)]. în alin. (3) și (4) al aceluiași text constituțional sunt determinate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice și care le este regimul juridic, iar art. 136 alin. (5) dispune că proprietatea privată este, în condițiile legii organice, inviolabilă.

Prtin urmare, în concepția constituantului român, dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetățenilor țării, înscris printre celelalte drepturi și libertăți publice fundamentale recunoscute și apărate de orice constituție democratică modernă.

Aparent, s-ar putea spune că instituția centrală a fostului Cod civil român în vigoare de la 1865, după modelul său napoleonian de la 1804, este proprietatea. Această idee ar
putea fi susținută de faptul că în Cartea a II-a a codului se vorbea „Despre bunuri și
despre osebitele modificări ale proprietății’’, iar întreaga Carte a III-a, adică cea mai
mare parte a reglementărilor pe care ea le cuprindea, era consacrată diferitelor
moduri prin care se dobândește proprietatea, însă, Titlul II al Cărții a II-a, care era intitulat „Despre proprietate", consacra doar trei articole însuși dreptului de proprietate. Astfel, art. 480 din fostul Cod Civil încerca să dea o definiție dreptului de proprietate, spunând că acesta este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

În concepția fostului Cod civil, dreptul de proprietate conferea titularului său anumite atribute; sintagma „a se bucura" semnifica posibilitatea pentru proprietar de a stăpâni bunul în această calitate și de a-l folosi în interesul și în puterea sa; lui i se recunoștea și dreptul de a dispune de bunul care formează obiectul dreptului său; el exercita aceste prerogative în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Art. 481 din Cod civil 1864 prevedea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire, ceea ce înseamnă că textul formula principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

Tot la nivel de principiu, art. 482 din același cod reglementa accesiunea în materia proprietății, potrivit cu care proprietatea unui lucru mobil ori imobil dădea drept asupra a tot ce producea lucrul și asupra a tot ce se unea ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Evident, dreptul „la tot ce produce lucrul" nu reprezenta o accesiune, ci rezultatul firesc al exercițiului prerogativei ius fruendi, recunoscută titularului dreptului de proprietate.

În ceea ce privește actuala reglementare a dreptului de proprietate în dreptul civil român, întreaga Carte a III-a a noului Cod civil este consacrată materiei bunurilor.

Astfel, primul titlu al acestei cărți vorbește despre bunuri și drepturi reale în general, ca obiecte ale dreptului de proprietate. Se reține din acest titlu enunțul art. 552 NCC, subsumat capitolului ce enunță „drepturile reale în general", potrivit cu care proprietatea este publică sau privată, fiind astfel puse în lumină categoriile fundamentale ale dreptului de proprietate în dreptul nostru civil.

Titlurile următoare ale aceleiași cărți reglementează succesiv drep-
tul de proprietate privată, dezmembrămintele acesteia, fiducia, administrarea bunu-
rilor altuia, dreptul de proprietate publică, publicitatea imobiliară prin cartea funciară și posesia. Simpla evocare a acestor titluri evidențiază sistematizarea mult mai riguroasă a materiilor consacrate dreptului de proprietate, realizată prin dispozițiile legii civile române fundamentale prin introducerea în cadrul noului cod a dispozițiilor privitoare la dreptul de proprietate publică și a celor consacrate publicității imobiliare, reglementate anterior prin legi speciale ori prin norme disparate, cum era regimul juridic al proprietății publice.

În ceea ce privește reglementarea internațională a dreptului de proprietate, după cel de-al Doilea Război Mondial, față de ororile pe care acesta le-a declanșat și întreținut în lume timp de șase ani, comunitatea internațională, acționând prin diverse organizații în plan universal sau în plan regional, a adoptat norme de protecție a drepturilor omului, printre aceste drepturi fiind prevăzut și dreptul de proprietate.

Astfel, Declarația universală a drepturilor omului adoptată în anul 1948 de Adunarea Generală a Organizatei Națiunilor Unite prevede, în art. 17, că „orice persoană, privită ca subiect unic sau asociat în colectivități, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa", însă textul, ca întreaga Declarație, de altfel, are valoare proclamatorie și nu există nlciun instrument juridic de natură a-i controla aplicarea concretă.

Un tratat internațional de o importanță cu totul deosebită este Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale adoptată de țările membre ale Consiliului Europei la Roma la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare în anul 1953, semnată de România la 7 octombrie 1993 și intrată în vigoare pentru țara noastră la 20 iunie 1994, care prevede, în art. 1 parag. 1 din Protocolul său adițional nr. 1 că ,,orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale și nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional.’’ Paragraful 2 al aceluiași text din Protocolul nr. 1 prevede că aceste dispoziții nu sunt de natură să aducă atingere dreptului pe care îl au statele suverane de a adopta legile pe care le socotesc necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor proprietate privată în conformitate cu interesul general.

De altfel, în art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se prevede că orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal, iar în partea sa finală se prevede că folosința bunurilor poate fi reglementată de lege în limitele impuse de interesul general.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Dispozițiile art. 480 din Codul civil român de la 1864, arătau că dreptul de proprietate este un drept „exclusiv și absolut”. Sub regimul fostului Cod civil român, caracterelor exclusiv și absolut toată literatura juridică le adaugă și caracterul perpetuu. În prezent, acest caracter al dreptului de proprietate este reținut în mod expres de dispozițiile art. 555 alin. (1) noul Cod civil.

Așadar, dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv și perpetuu.

A). Dreptul de proprietate este un drept absolut, prin reținerea acestui caracter dorindu-se demarcarea lui de toate celelalte drepturi reale.

Dreptul de proprietate este conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a conținutului unui drept subiectiv, numai el fiind un drept real complet, deoarece este unicul astfel de drept care conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor sale – posesia, folosința și dispoziția; în cazul celorlalte drepturi reale se pot exercita numai stăpânirea și folosința bunului, dreptul de dispoziție aparținând întotdeauna titularului dreptului de proprietate care a constituit acele drepturi reale, dezmembrăminte ale proprietății.

Adeseori, legiuitorul impune anumite restricții în exercițiul dreptului de proprietate, atunci când este nevoie de protecția sau realizarea unor obiective de interes general sau din alte rațiuni. Totuși, proprietarul este liber și în măsură să efectueze toate actele materiale și juridice care nu îi sunt interzise în mod expres. Libertatea acestor acte constituie principiul, iar restricțiile exercițiului lor constituie excepții de la regulă și trebuie expres prevăzute de lege. Numai legiuitorul este cel care poate fixa limitele exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, dar, și atunci când o face, trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului și luarea în considerare a interesului general, social.

B). Dreptul de proprietate este un drept exclusiv, acest caracter decurgând din împrejurarea că proprietarul este îndreptățit să exercite singur toate prerogativele conferite de acest drept, el poate utiliza bunul său așa cum dorește, fără ca vreo altă persoană să poată interveni într-un mod oarecare în exercițiul dreptului său. Tot astfel, proprietarul este singurul îndreptățit să „dezmembreze" dreptul său de proprietate prin consimțirea ca anumite prerogative să fie exercitate de alte persoane, ca drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, sau ca drepturi de creanță, rezultate din raporturi juridice obligaționale, după cum, în cazul proprietății comune, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate concomitent de mai mulți titulari asupra aceluiași bun sau asupra aceleiași mase de bunuri, fără însă a se pune astfel în discuție caracterul exclusiv al dreptului.

Art. 136 alin. (5) din Constituția revizuită dispune că dreptul de proprietate privată este inviolabil, iar potrivit art. 44 alin. (1) și (2) din legea fundamentală, dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, proprietatea privată fiind garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Desigur, așa cum precizează dispozițiile art. 556 Noul Cod Cicil, dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său, iar limitarea exercițiului atributelor acestui drept trebuie să rezulte din lege sau din voința proprietarului, în acest din urmă caz, cu excepția situațiilor în care legea nu permite o astfel de limitare.

C) Dreptul de proprietate este un drept perpetuu, deoarece el durează atâta vreme cât subzistă bunul care îi formează obiectul.

În realitate, această caracteristică are un sens juridic propriu. Mai întâi, este de reținut că dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp, ci durează atâta vreme cât există bunul asupra căruia el se exercită. În același timp, el nu este un drept viager, ci se transmite prin succesiune. De asemenea, se poate transmite prin acte între vii și va continua să existe în patrimoniul celui care îl dobândește.

În al doilea rând, el este perpetuu, pentru că există independent de exercitarea lui. Dacă legea nu îl obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun.

În al treilea rând, din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aceasta înseamnă că acțiunea cea mai energică prin care el are a fi apărat, anume acțiunea în revendicare, este imprescriptibilă extinctiv.

Nu în ultimul rând, numai prin recunoașterea caracterului său perpetuu, în anumite situații speciale, se poate pune problema reconstituirii lui.

Conținutul juridic al dreptului de proprietate

Art. 555 alin. (1) din noul Cod civil, chiar dacă se referă numai la
dreptul de proprietate privată, în realitate definește acest drept prin raportare la
atributele pe care le conferă, acestea, la rândul lor, nefiind suficiente pentru însăși
definiția dreptului de proprietate. Nu mai puțin, acest text determină conținutul juridic al dreptului de proprietate prin enumerarea atributelor juridice pe care dreptul analizat le conferă titularului său.

În concepția actualului Cod civil român, aceste atribute sunt: posesia, folosința și dispoziția, atribute ce au a fi exercitate „în limitele stabilite de lege". Ele reprezintă ansamblul „puterilor", prerogativelor recunoscute de legea civilă fundamentală proprietarului bunului. Din acest punct de vedere, se afirmă uneori în literatura de specialitate că dreptul de proprietate este un drept total.

Art. 480 din Codul civil român de la 1864 determina conținutul juridic al dreptului de proprietate prin definiția potrivit cu care proprietatea este „dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru", însă prin folosirea expresiei „a se bucura" legiuitorul a înțeles să includă în realitate atributele posesiei și folosinței bunului, enunțându-l separat pe cel de dispoziție.

În actualul Cod civil, legiuitorul român contemporan enunță direct cele trei prerogative „clasice" ale dreptului de proprietate, cunoscute încă din dreptul roman: dreptul de a poseda bunul (ius possidendi), dreptul de a-l folosi, care presupune folosința pentru sine (ius utendi) și posibilitatea culegerii fructelor bunului (ius fruendi) și dreptul de dispoziție, materială și juridică (ius abutendi).

Posesia (ius possidendi) reprezintă aproprierea, însușirea și stăpânirea bunului ce formează obiectul dreptului analizat de către titularul său, acesta având reprezentarea psihologică, intelectuală a împrejurării că el are calitatea de proprietar. Dobândirea și prefigurarea calității de proprietar poate avea temeiuri juridice dintre cele mai diverse, toate însă trebuind a fi în măsură să confere în mod valabil această calitate:

De aceea, atunci când vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate, putem spune că starea de fapt a stăpânirii bunului se suprapune perfect peste starea de drept, „stăpânitorul" fiind însuși titularul dreptului de proprietate asupra bunului stăpânit.

Posesia reprezintă o stare de fapt constând în stăpânirea unui bun, cu intenția de a apărea ca proprietar al bunului, dar posesorul nu este prin definiție proprietar, el nu are dreptul de proprietate asupra bunului, ci îl deține ca și cum ar fi proprietar.

Posesia, ca stare de fapt, nu se confundă cu proprietatea. Este adevărat că, uneori, se spune că, apărându-se posesia, se apără însuși dreptul de proprietate și că dovada dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară, fiind extrem de dificilă, însuși proprietarul poate invoca, spre a face dovada dreptului său, un efect al posesiei, cum ar fi uzucapiunea.

Posesia, ca stare de fapt, este distinctă de proprietate, ca stare de drept. Și proprietarul stăpânește bunul, are posesia lui, dar în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului.

Folosința (ius utendi și ius fruendi) presupune facultatea recunoscută titularului dreptului de proprietate de a utiliza bunul ce formează obiectul dreptului în materialitatea sa, direct și nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu.

În legătură cu utilizarea bunurilor consumptibile, este de reținut că, de regulă, uzul lor se confundă cu dreptul de a dispune de ele, consumarea lor însemnând dispariția lor.

De asemenea, se admite că dreptul proprietarului de a uza de bunul său implică și latura negativă a acestei prerogative, anume facultatea de a nu uza de bun, de a nu se servi de el, în afara situațiilor în care însăși legea îl obligă să o facă. Astfel, art. 562 alin. (1) din Codul civil prevede că dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz.

Uzul este prerogativa cea mai directă a dreptului de proprietate, manifestarea concretă a contactului direct al proprietarului cu bunul ce formează obiectul dreptului său, iar atributul folosinței bunului nu poate fi exercitat prin intermediul altei persoane. Dimpotrivă, posesia, atât ca stare de fapt, cât și ca stare de drept, poate fi exercitată corpore alieno; proprietarul care închiriază bunul rămâne titular al posesiei asupra acestuia, chiriașul având calitatea de detentor precar.

Folosința bunului are și un alt element, cunoscut sub denumirea de ius fruendi. Această prerogativă semnifică dreptul proprietarului de a-și pune bunul în valoare prin exploatarea sa, ceea ce conduce la culegerea derivatelor bunului, adică fructele șl productele. De altfel, art. 547 din Codul civil arată că produsele bunurilor sunt fructele și productele. Spre exemplu, proprietarul culege recoltele produse de teren, închiriază bunul, împrumută o sumă de bani cu dobăndă etc; în același timp, el are dreptul de a nu exploata în acest mod bunul, afară dacă legea nu îl obligă să o facă.

Dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său poate presupune atât acte materiale, cât și acte juridice. Din acest punct de vedere, proprietarul poate efectua acte materiale de culegere a fructelor sau productelor realizate de bun sau poate să le culeagă ca urmare a încheierii de acte juridice: contractul de închiriere a bunului, contractul de împrumut etc.

Cu privire la derivatele bunului, se face o distincție între fructe și producte. Fructele sunt derivatele bunului care se obțin în mod periodic, fără alterarea substanței lui, iar productele sunt acele derivate care, prin culegerea lor, conduc la alterarea substanței bunului.

Art. 548 alin. (1) din Codul civil definește fructele ca fiind „acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanța acestuia", iar potrivit art. 549 din Codul civil „productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o cariera și alte asemenea".

Însă, prin voința omului se poate ajunge ca înseși productele să fie considerate fructe. Astfel, dacă exploatarea unei păduri se face eșalonat și pe parcele bine determinate, fără a se ajunge la defrișarea totală a suprafeței de teren care este însăși pădurea, vom putea vorbi despre culegerea de fructe. Dimpotrivă, dacă se defrișează întreaga pădure, se vor culege productele. La fel în ipoteza exploatării raționale și periodice a unei pepiniere.

La rândul lor, fructele sunt naturale, civile și industriale.

Articolul 548 alin. (2) din Codul civil definește fructele naturale ca fiind produse de bun în mod spontan, fără a fi necesară munca omului în scopul producerii lor: pășunile naturale, prăsila animalelor etc.

Fructele industriale sunt produse de bun ca urmare a muncii omului, cum ar fi recoltele de diverse feluri și altele asemenea [art. 548 alin. (3) din noul Cod civil].

Fructele civile constau în venituri periodice ale bunului, pe care proprietarul le culege prin transmiterea folosinței bunului său către un terț: chiria obținută pentru închirierea bunului, dobânda produsă de suma împrumutată etc. [art. 548 alin. (4) din noul Cod civil].

Dispozițiile art. 550 alin. (1) din noul Cod civil precizează că fructele și productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel. De asemenea, același text determină modul de culegere a fructelor de către proprietar, în funcție de fiecare categorie.

Dispoziția {ius abutendi). Dreptul de dispoziție întregește conținutul dreptului de proprietate și constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic.

Dreptul proprietarului de a dispune material și juridic de bunul său reprezintă un atribut esențial al dreptului de proprietate.

Dacă proprietarul poate transmite către un terț atributele stăpânirii și folosinței bunului său, fie temporar, cum ar fi în situația închirierii bunului sau a constituirii unui drept de uzufruct, fie perpetuu, cum ar fi în situația constituirii unei servituți sau dacă transmiterea acestor atribute se concretizează chiar în constituirea, în favoarea unui terț, a unui drept real de sine stătător, cum ar fi dreptul de uzufruct sau dreptul de servitute, niciodată proprietarul nu poate transmite atributul dispoziției bunului. A transmite acest atribut semnifică însăși transmisiunea dreptului de proprietate, titularul dreptului de proprietate și, implicit, al atributului dispoziției va fi noul dobânditor al bunului, așa cum se găsea în patrimoniul celui de la care îl dobândește.

Împrejurarea că, uneori, exercițiul atributului dispoziției juridice asupra bunului este supus, mai ales în materie imobiliară, dar nici în cea mobiliară nu este de exclus, la diverse limitări, de regulă pentru rațiuni ce țin de luarea în considerare a unor interese de ordin general, nu este de natură să ne conducă la o altă concluzie. Astfel, legea poate să impună necesitatea unei autorizări administrative prealabile pentru înstrăinarea unui bun, să recunoască dreptul de preempțiune, în caz de înstrăinare, pentru anumite categorii de persoane, să dispună inalienabilitatea temporară a unor categorii de bunuri sau pur și simplu să interzică circulația juridică a bunurilor „afară din comerț".

Toate acestea au a fi privite însă prin prisma unuia dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate, anume că el are a fi exercitat în condițiile prevăzute de lege.

Formele dreptului de proprietate

Art. 552 din actualul Cod Civil, preluând prevederile art. 136 alin. (1) din Constituție, prevede că „proprietatea este publică sau privată", în timp ce alin. (2) al art. 136 din Constituție dispune că „proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale".

Așadar, există două forme (feluri) ale dreptului de proprietate:

– dreptul de proprietate publică;

– dreptul de proprietate privată.

Astfel, din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil, dreptul de proprietate poate fi drept de proprietate publică, ce aparține, în regim de drept public, statului și unităților administrativ-terltoriale și drept de proprietate privată, ce poate aparține oricărui subiect de drept.

CAPITOLUL 2

APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

2.1. Acțiunea în revendicare

Dreptul de proprietate publică sau privată, precum și celelalte drepturi reale principale reglementate în dreptul civil român sunt drepturi subiective care, ca oricare drept subiectiv, pot fi apărate prin diferite mijloace reglementate de diversele ramuri ce compun un sistem de drept.

Cu referire la sistemul nostru de drept, reamintim că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, iar cel de-al doilea alineat al aceluiași text al Constituției dispune în prima sa parte că „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular". De asemenea, art. 136 alin. (5) din Constituție proclamă principiul inviolabilității proprietății private, în condițiile legii organice.

Desigur, aceste dispoziții constituționale alcătuiesc cadrul juridic de drept public de apărare a drepturilor reale principale, cu relevanță în raporturile juridice „pe verticală, adică în raporturile intre titularii acestor drepturi și autoritățile publice".

După cum s-a subliniat în literatura juridică, alături de normele constituționale există un ansamblu de norme de drept public, interne și externe, ce au ca scop fie împiedicarea, fie înlăturarea încălcărilor acestor drepturi, în special cele care pun la dispoziția titularilor acestora anumite mijloace pentru apărarea lor, precum excepția de neconstituționalitate, acțiunea în contencios administrativ, procedurile de urmărire penală, procedurile penale desfășurate în fața instanțelor de judecată, procedurile desfășurate în fața unor autorități naționale de control și de reglementare a activităților din diverse domenii ale vieții social-economice, procedurile desfășurate în fața unor instanțe internaționale cum sunt Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg ori Tribunalul și Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În dreptul civil interesează însă, în primul rând, acele mijloace de apărare a drepturilor reale principale care pornesc de la trăsătura esențială a raporturilor juridice civile, inclusiv cele procesuale, de egalitate juridică a părților; într-o asemenea poziție poate apărea și o autoritate publică, în ipoteza în care o persoană fizică sau altă persoană juridică pretinde, pe calea unei acțiuni civile, restituirea unui bun luat fără temei juridic ori repararea unui prejudiciu produs bunurilor ce formează obiectul drepturilor reale principale.

De asemenea, pe o poziție de perfectă egalitate juridică se află și „particularii", anume persoanele fizice, persoanele juridice, altele decât cele „guvernamentale" și chiar, în anumite situații, grupuri de particulari, cu statul, în procedurile intentate în fața Curții de la Strasbourg privitoare la încălcări ale drepturilor reale principale săvârșite de autoritățile acestuia.

Atunci când ne referim la mijloacele de apărare a drepturilor reale principale, avem în vedere acele acțiuni prin care titularul acestor drepturi tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său și să ajungă la restabilirea lui.

Mijloacele juridice de apărare a drepturilor reale principale sunt variate și numeroase și pot fi cuprinse în două mari categorii:

a) mijloace juridice nespecifice de apărare a acestor drepturi (acțiunile născute din contracte – în legătură cu executarea lor, cu răspunderea pentru neexecutare etc.; acțiunea în repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite; acțiunea rezultată din îmbogățirea fără justă cauză; acțiunile în anulare și nulitate a actelor juridice etc.) Direct sau indirect, în măsura în care prin aceste acțiuni sunt înlăturate anumite atingeri ale drepturilor reale principale, ele constituie mijloace de apărare a acestor drepturi. Acțiunile menționate nu se întemeiază direct și nemijlocit pe drepturile reale principale, ci pe anumite drepturi de creanță;

b) mijloace juridice specifice de apărare a drepturilor reale principale. În această categorie intră acele acțiuni care se întemeiază direct pe drepturile reale principale, fiind însoțitoare nemijlocite ale lor. Având ca temei juridic înseși aceste drepturi, ca drepturi reale principale, acțiunile din această categorie sunt acțiuni reale, întemeiate pe dreptul de proprietate privată ori pe dreptul de nudă proprietate privată; acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică, acțiunea confesorie prin care se apără dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, respectiv dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul de servitute; acțiunea negatorie, acțiunea în grănițuire.

De asemenea, titularii pot apăra posesia conferită de aceste drepturi pe calea acțiunilor posesorii.

În rândul tuturor acestor acțiuni, rolul central revine acțiunii în revendicare.

Drepturile reale principale pot fi apărate și prin acțiunile specifice publicității imobiliare bazate pe cartea funciară, cum sunt acțiunea în prestație tabulară, acțiunea în justificare tabulară și acțiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară.

2.2.1. Noțiunea

Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut stăpânirea bunului său, cere restituirea acestui bun de la cel care îl deține fără temei juridic.

Adeseori, acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.

Totuși, este de observat că această definiție nu își regăsește termenii în cazul acțiunii în revendicare pe care se recunoaște că o poate intenta proprietarul împotriva detentorului precar al unui bun aflat în stăpânirea acestuia. Deoarece, prin ipoteză, detentorul precar deține bunul pentru proprietar, în temeiul unui act juridic încheiat cu el, el nu are animus sibi habendi și, totuși, refuză restituirea bunului. Deși, în mod firesc, într-o asemenea situație, proprietarul are la dispoziție o acțiune personală, izvorâtă din contractul pe care l-a încheiat cu detentorul precar, i se recunoaște și posibilitatea intentării împotriva acestuia a unei acțiuni în revendicare. Așa fiind, într-o astfel de ipoteză, se verifică numai primul termen al definiției sintetice a acțiunii în revendicare, în sensul că ea este intentată de proprietarul neposesor, dar nu împotriva posesorului neproprietar, ci împotriva detentorului precar.

Aceasta este rațiunea pentru care, mult mai exact, art. 563 alin. (1) din actualul Cod civil prevede că proprietarul unui bun poate intenta acțiunea în revendicare atât împotriva posesorului, cât și împotriva unei alte persoane care stăpânește bunul revendicat și că el are dreptul, dacă este cazul, la despăgubiri.

Acțiunea în revendicare este cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate, pentru că ea apare ca posibilitatea juridică ce îi permite titularului să își apere dreptul său real asupra bunului și să pretindă restituirea lui de la cel care îl stăpânește fără temei.

2.1.2. Caracterele juridice

Din însăși definiția ei rezultă că acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie și imprescriptibilă.

– Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul real de proprietate. Prin aceasta, ea se deosebește, de exemplu, de o simplă acțiune contractuală în restituirea unui bun încredințat unei persoane, acțiune al cărei temei îl constituie nu dreptul de proprietate, ci obligația de restituire născută din contractul intervenit între cele două persoane. Această din urmă acțiune are ca temei un drept de creanță și, deci, face parte nu din categoria acțiunilor reale, ci din aceea a acțiunilor personale.

– Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie. Prin aceasta ea se deosebește de acțiunile posesorii. Pe când acțiunea posesorie tinde numai la păstrarea sau redobândirea posesiei materiale, fără a se preocupa de existența dreptului de proprietate al posesorului, revendicarea, ca acțiune petitorie, tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului; redobândirea posesiei ca urmare a revendicării este numai un efect accesoriu al acestei acțiuni.

– Acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă. Această trăsătură rezultă din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate; din moment ce însuși dreptul subiectiv este perpetuu, în mod logic acțiunea specifică prin care el este apărat are a fi considerată imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Dreptul proprietarului de a cere restituirea bunului său de la cel care îl deține fără temei nu se stinge, oricât ar dura pasivitatea sa.

În prezent, art. 563 din Noul Cod civil dispune limpede că dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel.

Împrejurarea că, în condițiile prevăzute de lege, posesorul unui bun poate dobândi dreptul de proprietate asupra acelui bun nu poate conduce la o altă concluzie, deoarece, achizitiv, dreptul de proprietate este prescriptibil.

De la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare există și excepții, respectiv cazul prevăzut de art. 572 din Noul Cod civil care prevede că proprietarul unui teren smuls „brusc" de o apă curgătoare și alipit la un teren riveran poate să îl revendice de la proprietarul riveran la care s-a produs alipirea în termen de un an de la data „faptului".

Calitatea procesuală

Într-o acțiune în revendicare, calitatea procesuală activă aparține proprietarului, iar calitatea procesuală pasivă revine celui care stăpânește, ca posesor sau chiar ca detentor, bunul revendicat. Desigur că, în baza art. 1560 din Codul civil, acțiunea în revendicare poate fi exercitată și de creditorii proprietarului, pe calea acțiunii oblice.

Dacă. la data intentării acțiunii, reclamantul nu mai este proprietar al bunului pe care îl revendică, întrucât dreptul de proprietate asupra acelui bun fusese anterior dobândit de o altă persoană prin oricare dintre modurile de transmitere (dobândire) a proprietății prevăzute de lege, atunci acțiunea în revendicare se va respinge ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, deoarece admiterea acțiunii în revendicare presupune, printre altele, că dreptul de proprietate asupra bunului revendicat nu a ieșit din patrimoniul reclamantului, prin niciunul dintre modurile de transmitere (dobândire) a proprietății, deci că reclamantul a pierdut numai stăpânirea materială a bunului respectiv.

În cazul în care dreptul de proprietate asupra acelui bun a fost transmis (dobândit de) către o altă persoană, atunci acțiunea în revendicare exercitată de fostul proprietar se va respinge.

Însă, în funcție de împrejurările concrete ale speței, se va putea invoca, inclusiv pe cale incidentală în cadrul acțiunii în revendicare, nevalabilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către terța persoană (prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul la care a avut loc dobândirea). Această afirmație privește nu numai acțiunea în revendicare a unui bun proprietate privată, ci și acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică, în sensul că pârâtul are posibilitatea să dovedească faptul că bunul nu a fost dobândit de stat sau de unitatea administrativ-teritorială prin unul dintre modurile prevăzute de lege, astfel încât, potrivit tezei finale a art. 858 din Codul civil nu poate fi considerat bun proprietate publică.

S-a decis că în raporturile dintre coproprietari nu poate fi folosită acțiunea in revendicare, titularii având drepturi simultane și concurente asupra bunului proprietate comună, niciunul neavând vreun drept exclusiv până la efectuarea partajului. CINE A DECIS ? UNDE S/A DECIS?

Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună pe cote-părți, legiuitorul oferă pentru prima dată o soluție expresă. Astfel, art. 643 alin. (1) din Codul civil prevede că „fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare", deci acțiunea în revendicarea bunului proprietate comună deținut de o terță persoană poate fi introdusă (și) de către un singur coproprietar, după cum terțul poate introduce acțiunea în revendicare și doar împotriva unuia dintre coproprietari.

Potrivit art. 643 alin. (2) din actualul Cod Civil, hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor, însă hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari. De asemenea, în cazul în care acțiunea în revendicarea bunului proprietate comună nu este introdusă de toți coproprietarii, art. 643 alin. (3) permite pârâtului să solicite introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.

Cât privește acțiunea în revendicare a unui bun proprietate publică, calitatea procesuală activă aparține statului sau, după caz, unității adminis-trativ-teritoriale, având în vedere că, potrivit art. 865 alin. (1) din Codul civil „obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului”.

2.1.4. Felurile acțiunii în revendicare

Fostul Cod civil nu numai că nu definea acțiunea în revendicare, dar nu conținea practic nicio dispoziție care să o privească în mod direct. Textele sale care făceau referiri la revendicarea bunurilor mobile se găseau plasate în materia prescripției, iar pentru revendicarea imobiliară nu exista nicio prevedere, nici explicită și nici implicită.

Practica judiciară și literatura de specialitate, întemeiate pe principiile generale ale dreptului civil și pe unele dispoziții legale cuprinse în diferite materii, au conturat regimul juridic al acțiunii în revendicare. Numai că acest regim juridic era aplicabil diferențiat după cum era vorba despre revendicarea unui bun proprietate privată sau despre revendicarea unui bun proprietate publică. Concluzia se impunea și se impune și în prezent, deoarece bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile, atât extinctiv, cât și achizitiv. Așa fiind, considerăm că putem vorbi despre un regim de drept comun al acțiunii în revendicare pentru bunurile proprietate privată, indiferent de titular, și despre un regim derogatoriu pentru acțiunea in revendicare a bunurilor proprietate publică.

Noul Cod civil prevede trei articole într-o secțiune specială în capitolul privitor la dispozițiile generale din Titlul III al cărții despre bunuri, titlu consacrat dreptului de proprietate privată. Astfel, art. 563 definește acțiunea în revendicare, subliniindu-i caracterul imprescriptibil, art. 565 stabilește regula potrivit cu care dovada dreptului de proprietate privată înscris în cartea funciară se face cu extrasul de carte funciară, iar art. 566 reglementează efectele acțiunii în revendicare. De asemenea, au a fi menționate art. 865 privitor la apărarea dreptului de proprietate publică, text ce face trimitere și la art. 563, definitoriu pentru acțiunea în revendicare.

Această diferențiere se impune și în prezent, având în vedere reglementarea dobândirii dreptului de proprietate mobiliară prin posesia de bună-credință cuprinsă în art. 935-938 din Noul Cod civil. De asemenea, regimul juridic al acțiunii în revendicare imobiliară are a se aplica, mutatis mutandis, și acțiunii în revendicare întemeiate pe nuda proprietate, în cazul dezmembrămintelor acestui drept.

În sistemul fostului Cod civil, în general, regimul juridic comun al acțiunii în revendicare se aplica în privința bunurilor proprietate privată, indiferent de titular, dar se distingea după cum se revendică un bun imobil sau un bun mobil.

Pe de o parte, aceasta era cea mai generală clasificare a bunurilor în fostul Cod civil român, iar pe de altă parte, în materia revendicării mobiliare se aplicau două texte din fostul Cod civil – art. 1909 și art. 1910 – care determinau existența unui regim juridic diferențiat privitor la revendicarea mobiliară față de cel aplicabil revendicării imobiliare.

2.2. Delimitarea acțiunii în revendicare de alte acțiuni reale

2.2.1. Acțiunea în revendicare și acțiunea posesorie

În cazul admiterii acțiunii în revendicare, reclamantul redobândește posesia asupra bunului revendicat, însă este vorba doar de un efect accesoriu al admiterii acțiunii în revendicare. Tocmai de aceea, o asemenea acțiune nu trebuie confundată cu acțiunea posesorie, prin care reclamantul urmărește să păstreze ori să redobândească posesia, ca simplă stare de fapt, fără însă a pune în discuție existența dreptului de proprietate asupra bunului.

Dacă acțiunea posesorie poate fi exercitată de simplul posesor, indiferent dacă acesta este sau nu și titularul dreptului real principal, în schimb, admiterea acțiunii în revendicare implică, printre altele, dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat.

Acțiunea posesorie trebuie exercitată într-un interval scurt de timp [termenul de prescripție extinctivă fiind de un an de la tulburare sau deposedare – art. 951 alin. (1) din Codul civil.], în vreme ce acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă extinctiv.

Hotărârea pronunțată în posesoriu nu are autoritate de lucru judecat în petitoriu, astfel încât cel care a pierdut într-o acțiune posesorie este îndreptățit să introducă o acțiune în revendicare cu privire la același bun, însă hotărârea prin care s-a admis acțiunea în revendicare are autoritate de lucru judecat și în posesoriu, ceea ce înseamnă că partea care a pierdut într-o acțiune în revendicare nu este îndreptățită să solicite, printr-o acțiune posesorie, ocrotirea posesiei pe care a exercitat-o asupra bunului respectiv.

2.2.2. Acțiunea în revendicare și acțiunea confesorie

Acțiunea confesorie este acea acțiune în justiție prin care se urmărește apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (privată), solicitându-se instanței să îl oblige pe pârât să permită reclamantului exercitarea deplină și netulburată a dreptului real principal.

Dacă persoana care pretinde că este proprietar are poziția procesuală de reclamant într-o acțiune în revendicare, în schimb, în acțiunea confesorie, poziția procesuală de reclamant este deținută de cel care afirmă că este titularul unui drept de uzufruct, de uz, de abitație, de servitute ori de superficie, iar poziția procesuală de pârât este deținută fie de proprietar, fie de o altă persoană care contestă existența dreptului real principal în favoarea reclamantului. în acest sens, art. 696 alin. (1) din Codul civil prevede că „acțiunea confesorie de superficie poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar și a proprietarului terenului", textul de lege aplicându-se în mod corespunzător și dreptului de uzufruct, (implicit dreptului de uz și de abitație, care sunt varietăți de uzufruct), dreptului de servitute, dar și drepturilor reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, anume dreptului de administrare, dreptului de concesiune și dreptului de folosință.

Spre deosebire de acțiunea în revendicare, care, în principiu, este imprescriptibilă extinctiv, acțiunea confesorie [cu excepția celei întemeiate pe dreptul de superficie, care este declarată imprescriptibilă de art. 696 alin. (2) Cod Civil.] se prescrie în termen de 10 de ani.

2.2.3. Acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie

Potrivit art. 564 alin. (1) din Codul civil „proprietarul poate intenta acțiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său", o asemenea acțiune fiind imprescriptibilă extinctiv potrivit alin. (2) al aceluiași articol.

Așadar, acțiunea negatorie este acea acțiune în justiție prin care se contestă existența unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că, indirect, prin intermediul ei se apără și dreptul de proprietate.

Printr-o asemenea acțiune nu se pune în discuție dreptul de proprietate, ci numai (in)existența dreptului real principal (dreptul de uzufruct, de uz, de abitație, de servitute sau de superficie) pe care pârâtul pretinde că îl are.

2.2.4. Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire

Potrivit art. 560 din Codul civil „proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta".

Acțiunea în grănițuire (în hotărnicie) este acea acțiune în justiție prin care se solicită instanței determinarea, prin semne exterioare, a liniei despărțitoare dintre două fonduri vecine.

Se admite că acțiunea în grănițuire poate fi introdusă nu numai de către proprietar, ci și de către titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra fondului respectiv, precum și de simplul posesor; pe cale de consecință, o asemenea acțiune ar putea fi exercitată împotriva proprietarului fondului vecin, a titularului unui alt drept real sau chiar a titularului unui drept de folosință, ca drept personal (de creanță).

Prin acțiunea în grănițuire se urmărește (re)constituirea hotarului real dintre cele două fonduri, fără a se contesta dreptul de proprietate asupra fondului vecin și față de care se va face delimitarea. Așadar, acțiunea în grănițuire nu implică dovedirea dreptului de proprietate asupra fondurilor cu privire la care se va stabili hotarul despărțitor.

Dacă însă, cu ocazia grănițuirii, reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof,'1' atunci grănițuirea este dublată de o revendicare a porțiunii respective de teren, astfel încât va trebui să se facă dovada dreptului de proprietate cu privire la aceasta.

CAPITOLUL 3

ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ

3.1. Proba dreptului de proprietate

Regula potrivit cu care cel care face o propunere, adică cel care pretinde ceva înaintea judecății – în fața instanței -, trebuie să o dovedească era și este aplicabilă și în materia dovedirii dreptului de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare. Reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă, în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, actori incumbit probatio.

Pârâtul posesor are o situație pur pasivă, de așteptare, în favoarea lui operând o prezumție de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei. Această susținere se verifică numai la începutul procesului; pe măsură ce reclamantul va produce anumite dovezi privitoare la pretinsa existență a dreptului său de proprietate, pârâtul va trebui să iasă din pasivitate și, eventual, să combată, prin probe pertinente, susținerile reclamantului.

În ceea ce privește proba propriu-zisă a proprietății imobiliare, se considera că ea întâmpina – sub regimul fostului Cod civil – și întâmpină – și sub regimul noului Cod civil – în dreptul nostru serioase dificultăți. Aceste dificultăți provin din următoarele motive:

– în foarte multe cazuri, mai ales în trecut, nu s-au redactat înscrisuri doveditoare ale transmisiunii dreptului de proprietate;

– în multe cazuri, înscrisurile întocmite nu erau însoțite de planuri topografice precise pentru delimitarea bunului imobil dobândit;

– insuficiența probatorie a titlurilor prin care se încearcă a se face dovada proprietății; într-adevăr, în sistemul legislației noastre, înscrisul translativ de proprietate nu poate să facă dovada deplină și inatacabilă a dreptului de proprietate decât dacă emană de la adevăratul proprietar. Or, pentru ca o persoană să poată fi considerată că este adevărat proprietar, trebuie ca și ea să fi dobândit bunul de la un adevărat proprietar și așa mai departe, pe scara tuturor transmițătorilor succesivi. Ar trebui, așadar, ca înscrisul prezentat să fie completat cu dovezi că toți autorii care anterior au înstrăinat lucrul au fost ei înșiși adevărați proprietari, numai astfel ultimul act de dobândire putând fi considerat pe deplin valabil. Numai că o astfel de probă este imposibil de făcut; ea este, cum s-a spus, o adevărată probatio diabolica.

O altă insuficiență a probei cu înscrisuri ar putea decurge, în sistemul legislației noastre, dintr-o anumită interpretare dată principiului relativității actelor juridice. Este cunoscut că actele produc efecte numai între părțile care le-au încheiat, aceste acte nefiind opozabile terților: res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest. Dacă reclamantul, care se pretinde proprietar, va prezenta pârâtului posesor un înscris constatator al actului translativ de proprietate privind bunul revendicat, pârâtul ar putea să îi răspundă că acel act nu îi este opozabil, fiind un res inter alios acta.

Această insuficiență a probei prin înscrisuri nu a fost înlăturată nici prin Legea nr. 7/1996, care dispunea că înscrierile în registrul de publicitate imobiliară aveau ca efect numai a face actul de transmitere ori de constituire a unui drept real opozabil terților. Abia art. 885 din Noul Cod civil dispune că înscrierea în cartea funciară produce efecte constitutive ori translative și între părțile actului juridic supus acestei operațiuni juridice, înscrierea nemaifiind făcută numai pentru a face transmiterea ori dobândirea drepturilor reale opozabilă terților.

Singurele cazuri in care se poate vorbi de o probă certă sunt acelea în care se tace dovada că dreptul de proprietate a fost dobândit prin uzucapiune ori prin ocupațiune.

Față de inconvenientele arătate în materia probei, sub regimul fostului Cod civil practica judecătorească a ajuns să concretizeze câteva principii care se aplică în soluționarea cazurilor de speță, pornind de la existența mai multor situații, principii pe care înțelegem a le evoca în cele ce urmează. în ce măsură își găsesc ele aplicarea în sistemul noului Cod civil.

a). Prima situație este aceea în care ambele părți, atât reclamantul, cât și pârâtul, au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. În acest caz, se distinge după cum titlurile provin de la același autor sau provin de la autori deosebiți.

– Dacă ambele titluri provin de la același autor – de exemplu, și reclamantul și pârâtul au cumpărat bunul de la același vânzător -, urmează a se distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitățile de publicitate imobiliară.

Dacă niciuna dintre părți nu a înscris titlul său, din confruntarea celor două titluri mai puternic va fi acela care are data cea mai veche.

Dacă s-a efectuat înscrierea, va avea câștig de cauză partea care a înscris mai întâi, potrivit principiului qui prior tempore, potior iure; aceasta, chiar dacă actul înscris mai întâi fusese încheiat ulterior celuilalt act.

În toate cazurile, nu se mai consideră necesar ca proba să se facă din autor în autor, spre a se dovedi valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate.

– Dacă titlurile provin de la autori deosebiți, problema este mai complicată. Mai multe soluții au fost propuse:

– o primă soluție propune ca, în această situație, să se dea preferință posesorului, conform regulii in pari causa, melior est causa possidentis;

– o altă soluție propune să se dea preferință celui care invocă titlul cu data cea mai veche;

– ultima soluție, care pare a fi cea mai rațională, propune să se compare între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri: va câștiga acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Soluția apare ca fiind o aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet. Sarcina probei că autorul său a avut un drept preferabil revine reclamantului.

b). A doua ipoteză este aceea în care numai o parte are titlu privind proprietatea bunului revendicat și atunci se distinge după cum:

– pârâtul este cel care are titlu și, în acest caz, acțiunea reclamantului va fi respinsă;

– reclamantul este cel care are titlul. În acest caz, reclamantul câștigă, cu două condiții: titlul să emane de la un terț, și nu de la reclamant însuși și data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.

c). A treia ipoteză este aceea în care niciuna dintre părțile în conflict nu are titlu și nici nu poate invoca dobândirea bunului prin uzucapiune sau ocupațiune.

Într-o asemenea situație, s-ar putea ajunge la soluția ca acțiunea reclamantului să fie respinsă de plano, dându-se câștig de cauză posesorului, pe baza principiului in pari causa, meilor est causa possidentis.

Cu toate acestea, în practica judecătorească pare a se contura soluția ca acțiunea să nu fie respinsă de plano, mai înainte de a se fi comparate cele două posesii în conflict: cea a reclamantului și cea a pârâtului. Ar urma să câștige cel care va invoca o posesie mai caracterizată. Astfel, va câștiga cel care invocă o posesie mai îndelungată, o posesie de bună-credință, o posesie neviciată etc.

În toate cele trei ipoteze la care ne-am referit s-a pus problema existenței sau a inexistenței unui titlu – a unui înscris – ca mijloc de probă.

În practica judecătorească s-a arătat că prin titlu trebuie să înțelegem aici nu numai titlurile translative de proprietate, dar și cele declarative, cum ar fi o hotărâre judecătorească, o tranzacție etc.

Titlul invocat în sprijinul unei acțiuni în revendicare nu trebuie să fie neapărat un titlu translativ, ci poate fi și un titlu declarativ, cum ar fi o hotărâre judecătorească, pentru că orice titlu, cu excepția dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune sau prin ocupațiune, nu face dovada absolută a dreptului de proprietate, ci creează numai o prezumție simplă de existență a acestui drept în patrimoniul celui care îl invocă și îl dovedește. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară.

Prin titlu, de regulă, trebuie înțeles înscrisul doveditor al temeiului juridic de dobândire a dreptului de proprietate: legea, convenția de orice fel cu un astfel de obiect etc.

Proba dreptului de proprietate în acțiunea în revendicare imobiliară după intrarea în vigoare a noului Cod civil.

S-a schimbat regimul probei dreptului de proprietate într-o acțiune în revendicare după intrarea în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie 2011. Astfel, trebuie reținut că, potrivit art. 565 din Noul Cod civil, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se va face cu extrasul de carte funciară. Soluția se justifică prin prisma dispozițiilor art. 885 din același cod, prin care, a fost instituit efectul translativ ori constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară; dreptul de proprietate se transmite ori se constituie, atât între părți, cât și față de terți, numai prin efectuarea înscrierii în cartea funciară a actului de dobândire ori de constituire a dreptului, act încheiat în formă autentică.

De asemenea, art. 900 din actualul Cod civil dispune că, dacă în cartea funciară a fost înscris un drept real în folosul unei persoane – ne interesează aici dreptul de proprietate -, se prezumă că dreptul există în folosul acesteia, după cum, dacă dreptul de proprietate a fost radiat din registrul de publicitate imobiliară, se prezumă că acel drept nu există. Dovada contrară se poate face însă numai în cazurile prevăzute de art. 887 din cod, adică pentru situațiile în care dreptul de proprietate se poate dobândi fără înscriere în cartea funciară, anume el a fost dobândit prin moștenire, prin accesiune naturală, în urma vânzării silite, în caz de expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în orice alte cazuri prevăzute expres de lege prin care s-ar admite o astfel de dobândire, adică fără înscrierea ei în cartea funciară. De asemenea, dovada contrară poate fi făcută și pe calea acțiunii în rectificare tabulară, acțiune prin care se pretinde că înscrierea făcută în cartea funciară nu corespunde situației juridice reale, rectificare ce are a fi făcută în condițiile art. 907 din același cod.

Desigur, poziția avantajoasă în care se află reclamantul înscris în cartea funciară în procesul intentat împotriva deținătorului imobilului revendicat este evidentă, dar această situație nu este de natură să îl împiedice pe pârât ori pe un terț să ceară fie modificarea drepturilor reale asupra imobilelor înscrise în cartea funciară în condițiile prevăzute de art. 886 din Noul Cod civil, modificare ce se poate face potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea ori stingerea drepturilor reale, dacă prin lege nu s-a dispus altfel, fie să solicite efectuarea operațiunii tehnice de modificare a descrierii imobilului, prevăzută de art. 914 din același cod; aceasta, pe de o parte; pe de altă parte, în privința aplicării în timp a tuturor acestor noi dispoziții legale, potrivit art. 56 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicarea a noului Cod civil, dispozițiile art. 565 privitoare la proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise in cartea funciară, ale art. 885 referitoare la dobândirea și stingerea drepturilor reale imobiliare și ale art. 886 privitoare la modificarea acestor drepturi se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu prevederile Legii cadastrului și a publicității imobiliare, republicată, cu modificările ulterioare. Până la data prevăzută de text, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat, în mod valabil, asemenea drepturi, se face numai în scopul de a le face opozabile terților.

Așa fiind, aceasta înseamnă că, pentru imobilele neînscrise în cartea funciară, în orice acțiune în revendicare imobiliară urmează a fi aplicate regulile privitoare la proba dreptului de proprietate stabilite de practica judecătorească și de literatura de specialitate în sistemul fostului Cod civil român, pe care le-am expus mai sus.

3.2. Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare

Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare sub aspect extinctiv; controversa în materie în sistemul fostului Cod civil.

Potrivit art. 1890 fostul Cod civil, toate acțiunile, atât cele reale, cât și cele personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile și pentru care nu a fost „defipt" (stabilit) un termen special de prescripție, se prescriau în termen de 30 de ani. Ca acțiune reală, se putea susține că acțiunea în revendicare putea fi considerată prescriptibilă în termen de 30 de ani.

Cu toate acestea, pornindu-se de la ideea perpetuității dreptului de proprietate și de la faptul că acest drept nu se pierde prin neuz, in majoritatea ei, literatura de specialitate și practica judiciară in materie au admis că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă. S-a decis astfel că, „oricât ar fi durat pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul său de a revendica bunul, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 de ani. Dacă însă proprietarul nu pierde dreptul de revendicare prin prescripția extinctivă prevăzută de art. 1890 fostul Cod Civil, el poate pierde totuși proprietatea, dacă un altul a dobândit-o prin uzucapiune (prescripțiune achizitivă).

De la principiul imprescriptibilității acțiunii în revendicare a imobilelor existau, ca și în prezent, două excepții; prima, dedusă din art. 520 din vechiul C. proc. civ., în conformitate cu care, în cazul vânzării la licitație publică a unui imobil supus urmăririi silite, acel bun nu va mai fi revendicat de către cel care pretinde a fi proprietar, dacă au trecut 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară; a doua era dată de art. 498 fostul Cod civil care reglementa avulsiunea, text ce prevedea un termen de 1 an pentru revendicarea porțiunii de pământ smulse prin forța apelor din terenul unui proprietar și alipite la terenul ce aparține altui proprietar.

Subliniem că era vorba, ca și în sistemul noului Cod civil, despre imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv a acțiunii în revendicare, în sensul că însuși dreptul material la acțiune este imprescriptibil, ceea ce nu excludea posibilitatea paralizării ei prin invocarea de către posesorul actual a dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului în discuție prin uzucapiune (prescripție achizitivă).

Soluția prescriptibilității acțiunii în revendicare susținută de o parte a doctrinei noastre de drept civil se socotea a fi întemeiată, în principiu, pe dispozițiile art. 1890 fostul Cod civil, potrivit cărora toate acțiunile, atât reale, cât și personale, nedeclarate de lege ca imprescriptibile și pentru care nu există un termen special de prescripție stabilit prin norme specifice, se vor prescrie în 30 de ani. Pornindu-se de la aceste prevederi, s-a spus că, în lipsa unui text de lege expres, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate nu este suficient pentru a justifica imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, deoarece consecvența ar impune ca acțiunea în revendicare să nu poată fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, însă legiuitorul nu s-a oprit la această soluție.

Pe de altă parte, s-a afirmat că, din moment ce dispozițiile art. 1890 fostul Cod civil nu făceau nicio distincție între acțiunile reale, declarându-le, ca principiu, prescriptibile în termen de 30 de ani, nici interpretul nu trebuia să distingă.

În prezent, față de dispoziția cuprinsă în art. 563 alin. (2) din noul Cod civil, potrivit cu care dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel, această controversă este închisă.

CAPITOLUL 4

ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE MOBILIARĂ

Acțiunea în revendicarea bunurilor mobile proprietate privată poate fi uneori admisă, alteori se va respinge de plano. Astfel, trebuie distinse următoarele situații:

proprietarul se desesizează de bunul mobil în mod voluntar, încredințându-l unui detentor precar, iar acesta îl înstrăinează cu titlu oneros unui terț dobanditor de bună-credință;

proprietarul se desesizează involuntar de bunul mobil, ca urmare a unui furt sau a pierderii bunului, iar bunul respectiv ajunge în posesia unui dobanditor de bună-credință; această situație prezintă unele particularități atunci când dobândirea de către terțul de bună-credință a bunului mobil pierdut sau furat a avut loc în condiții speciale, prevăzute de lege (reclamant este cel care a pierdut sau căruia i s-a furat bunul mobil, iar pârât este dobânditorul de bună-credință);

proprietarul se desesizează involuntar de bunul mobil, iar cel care l-a găsit se conformează dispozițiilor art. 941 și urm. din Noul Cod civil;

bunul mobil se află în posesia hoțului, găsitorului (care nu s-a conformat dispozițiilor art. 942 și urm. din Noul Cod civil.) sau a dobânditorului de rea-credință (reclamant este cel căruia i s-a furat sau care a pierdut bunul mobil, iar pârât este posesorul de rea-credință).

Această situație, care, teoretic, reprezintă regula în materia revendicării mobiliare, nu este reglementată expres de Codul civil, în schimb, celelalte situații sunt reglementate în art. 937-940 sau art. 942-945 din Codul civil.

4.1. Ipoteza reglementată de art. 937 alin. (1) C.civ.

Potrivit art. 937 alin. (1) din Codul civil., „persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă".

Dacă sunt întrunite anumite condiții privitoare la bunuri, la persoane și la posesia terțului dobânditor, posesia acestuia capătă valoarea unei prezumții legale absolute și irefragabile de proprietate, consecința fiind respingerea acțiunii în revendicare mobiliară. Așadar, modul de dobândire a proprietății asupra unui bun mobil consacrat de art. 937 alin. (1) din Codul civil. este preferabil oricărui alt mod de dobândire a proprietății.

Regula înscrisă în art. 937 alin. (1) din Codul civil. se justifică pe considerente de echitate, cât și pe necesitatea asigurării siguranței circuitului civil în privința bunurilor mobile. Terțul a dobândit bunul fiind de bună-credință și întemeindu-se pe aparența de proprietate pe care însuși proprietarul a creat-o atunci când a încredințat bunul mobil unei anumite persoane; lipsa de diligentă în alegerea persoanei căreia proprietarul i-a încredințat bunul mobil trebuie suportată de proprietar, iar nu de terțul care, cu bună-credință, a dobândit bunul respectiv de la cel care avea aparența că este proprietar.

A) Condiții referitoare la bunuri

Articolul 937 alin. (1) din Codul civil. se aplică bunurilor mobile corporale, deoarece acestea sunt susceptibile de o posesie efectivă.

Textul respectiv se aplică și anumitor bunuri mobile incorporale, mai exact acelor drepturi de creanță ce sunt încorporate în înscrisuri, formând un tot indisolubil, de exemplu, titlurile la purtător.

Bunul mobil trebuie să fie privit în mod individual, art. 937 alin. (1) din Codul civil neaplicându-se universalităților (spre exemplu, în cazul unei succesiuni mobiliare).

Articolul 937 alin. (1) din Codul civil nu poate fi invocat pentru a se dobândi proprietatea bunurilor mobile considerate accesorii ale unui imobil [art. 937 alin. (4) din Codul civil.], adică lucrurilor care, deși servesc ca accesorii la un imobil, își păstrează însușirea de bunuri mobile (de exemplu, mobilierul dintr-o locuință).

Mai este necesar ca bunul mobil să nu facă parte din categoria bunurilor supuse înmatriculării, precum navele, aeronavele etc, deoarece în cazul acestora nu s-ar mai putea vorbi despre buna-credință a terțului ce a dobândit de la un neproprietar.

Spre a fi incident art. 937 alin. (1) din Codul civil., bunul mobil trebuie să fie proprietate privată, iar nu proprietate publică.

B) Condiții referitoare la persoane

Din chiar art. 937 alin. (1) din Codul civil rezultă că dispozițiile acestui text de lege pot fi invocate numai de terțul care (cu bună-credință) a intrat în posesia bunului mobil ca urmare a înstrăinării (cu titlu oneros) acestuia de către un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredințat de bunăvoie.

Dacă terțul a dobândit bunul mobil de la adevăratul proprietar, atunci el nu mai are nevoie de a invoca în favoarea sa dispozițiile acestui articol., întrucât temeiul dobândirii dreptului de proprietate îl constituie însuși actul juridic încheiat cu adevăratul proprietar, iar dacă acest act juridic este lovit de nulitate, vor deveni incidente regulile aplicabile în materia nulității.

De asemenea, dacă proprietarul nu s-a desesizat de bunăvoie de bunul său, ci l-a pierdut sau acesta i-a fost furat, atunci devin incidente alte prevederi legale [art. 937 alin. (2) sau art. 937 alin. (3) din Codul civil, în cazul în care bunul se găsește la cel care a dobândit cu bună-credință de la hoț sau găsitor; cu atât mai mult, art. 937 alin. (1). nu se aplică atunci când bunul mobil se află la hoț sau la găsitor, adică, mai larg, la un posesor de rea-credință], iar desesizarea de bunăvoie de bunul mobil presupune că proprietarul a încredințat bunul respectiv unui detentor precar (locatar, depozitar, împrumutat etc).

Dacă bunul mobil se află la detentor, acesta nu poate invoca în beneficiul său art. 937 alin. (1) din Codul civil, deoarece este ținut de obligația contractuală de restituire a bunului. Dacă bunul mobil se află la detentor, proprietarul are împotriva acestuia o acțiune contractuală pentru restituirea lui sau poate formula chiar și o acțiune în revendicare împotriva detentorului (care prezintă interes mai ales dacă a intervenit prescripția extinctivă a acțiunii contractuale). Dacă însă detentorul nu se mai află în posesia lucrului mobil, ci l-a înstrăinat unui terț dobanditor de bună-credință, acțiunea în restituire ce putea fi exercitată împotriva detentorului se transformă într-o acțiune în despăgubire.

Așadar, ipoteza de aplicare a art. 937 alin. (1) din Codul civil. (când acțiunea în revendicare mobiliară va fi respinsă) este următoarea: proprietarul bunului mobil îl încredințează unei persoane, care capătă calitatea de detentor precar; detentorul, încălcându-și obligația de restituire a bunului, ce îi revenea potrivit actului juridic prin care a dobândit detenția, înstrăinează (cu titlu oneros) acest bun către un terț dobanditor, care are convingerea că a tratat cu adevăratul proprietar (este de bună-credință).

Art. 1275 alin. (1) din Codul civil face o aplicație a modului de dobândire a proprietății asupra unui bun mobil prin posesia de bună-credință pentru situația transmiterii succesive a unui bun mobil, dispunând că „dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil corporal, cel care a dobândit cu bună-credință posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară", alin. (2) arătând că „este de bună-credință dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască obligația asumată anterior de înstrăinător".

O altă condiție pentru ca art. 937 alin. (1) din Codul civil. să își găsească aplicarea este aceea ca posesorul de bună-credință să fi dobândit bunul mobil de la detentorul precar printr-un act juridic cu titlu oneros, iar nu pnntr-un act juridic cu titlu gratuit, deoarece, în acest din urmă caz nu mai subzistă rațiunea de a prefera buna-credință a terțului dobanditor cu titlu gratuit față de lipsa de diligentă a proprietarului, în sensul că lipsa de diligentă a acestuia în alegerea persoanei căreia i-a încredințat bunul mobil este acoperită de principiul conform căruia trebuie protejat cel care se străduiește să evite o pagubă, iar nu cel care urmărește să păstreze un câștig.

C) Condiții referitoare la posesia terțului dobanditor

Terțul dobanditor se poate prevala de dispozițiile art. 937 alin. (1) din Codul civil. numai dacă posesia sa este reală, utilă și de bună-credință.

Posesia terțului dobanditor trebuie să fie reală, adică să întrunească în persoana terțului dobanditor ambele elemente ale posesiei (animus și corpus). Astfel, textul de lege. nu se aplică atunci când terțul, deși a încheiat actul juridic translativ cu detentorul precar, nu a căpătat încă detenția materială a bunului mobil, stăpânind lucrul corpore alieno.

Posesia terțului dobanditor trebuie să fie utilă, adică neviciată. Utilitatea posesiei se prezumă, cel interesat (proprietarul care a introdus acțiunea în revendicare) având posibilitatea să facă dovada contrară.

Prin posesie de bună-credință, în această materie, se înțelege posesia exercitată de o persoană ce are convingerea sinceră că a dobândit bunul mobil nu de la un detentor precar, ci de la adevăratul proprietar, deci, așa cum prevede art. 938 din Codul civil., în momentul intrării efective în posesia bunului mobil, terțul dobanditor nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască, după împrejurări, lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului, adică faptul că bunul mobil îi este înstrăinat de un neproprietar.

Buna-credință a terțului dobanditor trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă bunului, nefiind suficient să existe, pentru ipoteza în care intrarea în posesie a dobânditorului este ulterioară încheierii actului juridic dintre el și detentor, numai la data realizării acordului de voință.

În schimb, faptul că ulterior intrării în posesie efectivă dobânditorul își dă seama că a tratat cu un neproprietar nu face inaplicabil art. 937 alin. (1) din Codul civil.

Potrivit art. 14 alin. (2) din Codul civil, buna-credință se prezumă. Este vorba de o prezumție legală relativă, astfel încât reclamantul din acțiunea în revendicare are posibilitatea să dovedească reaua-credință a posesorului, iar în acest scop poate recurge la orice mijloc de probă.

În această materie, s-a considerat că justul titlu nu ar fi un element separat de buna-credință, ci este un element intrinsec acesteia; prin urmare, se admitea că ar fi suficient și un titlu putativ, adică un titlu care există numai în imaginația posesorului de bună-credință (spre exemplu, terțul crede că intrarea sa în posesia bunului mobil are la bază un contract, care, în realitate, nu s-a încheiat); de asemenea, includerea justului titlu în sfera bunei-credințe avea drept consecință faptul că terțul dobanditor era scutit de sarcina de a proba existența acestuia, deoarece, prezu-mându-se buna-credință, se prezumă și existența justului titlu.

Însă, art. 937 alin. (1) din Codul civil se referă expres la „un act translativ de proprietate cu titlu oneros".

4.2. Revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terțul dobânditor de bună-credință

Articolul 937 alin. (1) din Codul civil. nu se aplică în cazul bunului pierdut sau furat, nici chiar atunci când bunul mobil a ajuns în posesia unui terț dobanditor de bună-credință, ci, într-o asemenea situație, se va aplica art. 937 alin. (2) ori, după caz, art. 937 alin. (3)., acțiunea în revendicare mobiliară putând fi admisă.

Potrivit art. 937 alin. (2) din Codul civil., „bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credință. dacă acțiunea este intentată, sub sancțiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului".

Cât privește sfera de aplicare a acestei dispoziții legale., este de reținut că, pe lângă condițiile referitoare la bunuri și la posesia terțului dobanditor (analizate mai sus), mai trebuie îndeplinite încă două condiții speciale.

– în primul rând, este necesar ca terțul să dobândească bunul mobil de la hoț sau de la cel care și-a însușit nelegitim bunul pierdut de adevăratul proprietar ori chiar de la o altă persoană care, la rândul ei, a dobândit de la hoț sau găsitor, adică bunul mobil a ieșit din posesia proprietarului fără voia sa.

Cât privește pierderea bunului mobil, nu prezintă interes dacă aceasta se datorează neglijenței proprietarului sau unui eveniment fortuit, în ambele cazuri textul fiind aplicabil.

– în al doilea rând, pentru a fi admisă, acțiunea în revendicare trebuie introdusă în termen de trei ani de la data pierderii sau furtului bunului mobil, acesta fiind un termen legal de decădere, deci, neintroducerea acțiunii înăuntrul acestui termen are ca efect, potrivit art. 2545 alin. (2) din Codul civil., chiar pierderea dreptului de proprietate asupra bunului mobil respectiv.

În concluzie, acțiunea în revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terțul dobanditor de bună-credință va fi admisă dacă proprietarul o introduce în cel mult trei ani de la data pierderii sau furtului și, desigur, dacă dovedește dreptul său de proprietate asupra bunului, ieșirea bunului din posesie fără voia sa, precum și identitatea dintre bunul revendicat și bunul pierdut sau furat.

Dacă acțiunea în revendicare a fost admisă, terțul dobanditor are la îndemână regresul împotriva hoțului sau a găsitorului, însă va suporta riscul eventualei insolvabilități a acestuia.

Cu toate acestea, dacă terțul a dobândit bunul mobil pierdut sau furat în anumite condiții speciale, prevăzute de lege, condiții care, prin natura lor, sunt susceptibile de a întări buna-credință a terțului, deși acțiunea în revendicare mobiliară se va admite, proprietarul va trebui să îi plătească terțului de bună-credință o sumă de bani egală cu prețul pe care acesta l-a plătit pentru a dobândi bunul respectiv. În acest sens, art. 937 alin. (3) din Codul civil prevede că, „dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obișnuit bunuri de același fel ori dacă a fost adjudecat la o licitație publică, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credință poate reține bunul până la indemnizarea sa integrală pentru prețul plătit vânzătorului".

Trebuie reținut câ textul se referă la un caz particular al situației avute în vedere de art. 937 alin. (2) din Codul civil, ceea ce înseamnă că sunt comune celor două texte de lege condițiile referitoare la bunuri, la posesia terțului dobanditor, la desesizarea involuntară a proprietarului și la termenul de trei ani.

Proprietarul va putea recupera ulterior, prin intermediul unei acțiuni în despăgubire introduse împotriva hoțului sau găsitorului, suma pe care a plătit-o terțului, numai că, de data aceasta, riscul insolvabilității hoțului sau a găsitorului nu va mai fi suportat de terțul de bună-credință ce a dobândit bunul în anumite condiții speciale, ci de proprietar.

4.3. Revendicarea bunului mobil de la hoț, de la găsitorul care nu s-a conformat dispozițiilor art. 941 și urm. C.civ. sau de la terțul dobânditor de rea-credință

Dovedirea de către reclamant a dreptului său de proprietate este suficientă pentru a conduce la admiterea acțiunii în revendicare, indiferent dacă bunul mobil se află la autorul furtului, la cel care și-a însușit bunul găsit (fără a se conforma dispozițiilor înscrise în art. 941 și urm. din Codul civil.) sau la o altă persoană care este de rea-credință. în privința acestor persoane, nu se aplică art. 937 alin. (2) din Codul civil și, cu atât mai mult, nu se aplică nici art. 937 alin. (1) din Codul civil., ceea ce înseamnă că acțiunea în revendicare poate fi admisă.

Reaua-credință constă în faptul că persoana a intrat în posesia bunului mobil în condiții ce exclud formarea convingerii sale sincere că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului. Spre exemplu, sunt posesori de rea-credință atât cel care dobândește bunul mobil de la o persoană despre care știa sau ar fi trebuit să știe că nu are calitatea de proprietar, cât și cel care dobândește bunul mobil de la adevăratul proprietar, însă obține consimțământul acestuia prin dol. Desigur câ tot posesori de rea-credință sunt și hoțul, precum și cel care și-a însușit bunul găsit.

Pe temeiul art. 563 alin. (2) din Codul civil., care nu distinge între revendicarea unui imobil și revendicarea unui mobil, acțiunea în revendicarea bunului mobil proprietate privată pierdut sau furat de la terțul de rea-credință este imprescriptibilă extinctiv, însă. posesorul de rea-credință ar putea invoca, potrivit art. 939 din Codul civil., uzucapiunea de 10 ani.

Acțiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate publică este imprescriptibilă extinctiv și nu poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii (art. 861 alin. (2) din Codul civil).

Acțiunea în revendicare mobiliară poate fi exercitată și împotriva detentorului precar, urmând a se aplica regulile de la revendicarea bunului mobil de la posesorul de rea-credință, cu particularitatea că în nicio situație detentorul nu poate invoca uzucapiunea.

CAPITOLUL 5

EFECTELE ADMITERII ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

Dacă acțiunea în revendicare mobiliară/imobiliară este admisă, trei probleme urmau a fi reținute pentru a înțelege efectele acțiunii în revendicare: restituirea lucrului, restituirea productelor și a fructelor și acoperirea cheltuielilor făcute de către posesorul-pârât cu lucrul pe care trebuie să îl restituie.

5.1. Restituirea lucrului

Dacă acțiunea în revendicare este admisă, reclamantului i se recunoaște dreptul de proprietate asupra lucrului revendicat, iar pârâtul este obligat la restituirea acestuia. Bunul este readus în patrimoniul proprietarului liber de eventualele sarcini cu care fusese grevat de către posesorul neproprietar – resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

În cazul în care restituirea lucrului în natură nu mai este posibilă datorită pieirii lucrului din vina pârâtului ori lucrul a fost înstrăinat de către acesta (și, pe temeiul unor dispoziții legale speciale, terțul dobanditor nu mai poate fi evins de către proprietarul originar), obligația de restituire va fi înlocuită cu o obligație de dezdăunare, deci instanța îl va obliga pe pârât la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire, evaluată în raport cu momentul restituirii lucrului (art. 566 alin. (1) din Codul civil).

Dacă bunul revendicat a pierit fortuit și era asigurat, pârâtul va restitui indemnizația de asigurare pe care a încasat-o sau, după caz, va fi obligat să cedeze dreptul de a primi indemnizația (art. 1642 teza I din Codul civil, aplicat prin analogie).

În cazul în care bunul, care nu era asigurat, a pierit fortuit, posesorul de bună-credință nu poate fi obligat la despăgubiri, deoarece, așa cum prevede art. 558 din Codul civil., riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat de către proprietar – res perit domino; în schimb, posesorul de rea-credință va fi obligat să restituie contravaloarea lucrului, afară de situația când dovedește câ lucrul ar fi pierit și dacă s-ar fi aflat la data pieirii, la reclamantul proprietar (art. 1642 teza a ll-a din Codul civil.. aplicat prin analogie).

Dacă imobilul revendicat a fost expropriat, pârâtul va restitui doar despăgubirea primită ca urmare a exproprierii.

5.2. Restituirea productelor și a fructelor

La cererea reclamantului (principiul disponibilității), pârâtul, indiferent că a fost posesor de bună-credință sau de rea-credință, va fi obligat să restituie și productele sau, după caz, să plătească echivalentul valoric al productelor care nu mai pot fi restituite în natură, contravaloarea stabilindu-se în raport cu momentul restituirii (art. 566 alin. (1) din Codul civil)

Cât privește restituirea fructelor produse de bunul revendicat în perioada în care proprietarul a fost lipsit de stăpânirea acestui bun, trebuie să deosebim situația posesorului de bună-credință și cea a posesorului de rea-credință:

– posesorul de bună-credință va reține în deplină proprietate fructele produse de bun pe tot intervalul de timp cât a durat buna sa credință (art. 948 din Codul civil), cu precizarea că buna-credință a posesorului a încetat, cel mai târziu, la data introducerii acțiunii în revendicare;

posesorul de rea-credință sau detentorul precar, pe temeiul art. 566 alin. (2) din Codul civil, este ținut să restituie în natură toate fructele produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar sau, după caz, să plătească echivalentul valoric al fructelor valorificate. De asemenea, pe temeiul art. 948 alin. (5) din Codul civil., posesorul de rea-credință poate fi obligat și la plata echivalentului valoric al fructelor pe care a omis să le perceapă.

Obligarea posesorului de rea-credință la restituirea în natură a fructelor sau la plata contravalorii acestora va fi dispusă de către instanță numai dacă proprietarul solicită în mod expres aceasta, nu însă și din oficiu. Cererea prin care proprietarul solicită restituirea în natură a fructelor naturale și industriale este imprescriptibilă extinctiv, în schimb, cererea prin care se solicită fructele civile sau contravaloarea fructelor naturale și industriale este supusă prescripției extinctive, în condițiile dreptului comun (art. 638 alin. (2) și (3) din Codul civil, aplicat prin analogie).

Pârâtul care este obligat să restituie, în natură sau, după caz, prin echivalent, productele și fructele produse de bunul revendicat, este îndreptățit să solicite obligarea proprietarului să îi restituie cheltuielile necesare pentru producerea și culegerea fructelor sau productelor. Exceptând cazul în care pârâtul a intrat în stăpânirea materială a bunului revendicat prin violență sau fraudă, precum și cazul produselor care sunt bunuri perisabile ori care sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valoni lor, pârâtul are un drept de retenție asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea și culegerea acestora, cu excepția cazului in care proprietarul furnizează pârâtului o garanție îndestulătoare [art. 566 alin. (6) din Codul civil].

5.3. Suportarea cheltuielilor făcute de către posesor

Cât privește situația cheltuielilor făcute de posesor cu lucrul pe care îl restituie, dacă aceste cheltuieli nu s-au concretizat într-o lucrare nouă [într-un asemenea caz, astfel cum dispune art. 566 alin. (9)din Codul civil, devin incidente dispozițiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale], este necesar să se distingă între: cheltuielile necesare, cheltuielile utile și cheltuielile voluptorii.

Pe temeiul art. 566 alin. (3) din Codul civil, cheltuielile necesare, adică acelea făcute pentru conservarea lucrului, se vor restitui integral, deci pârâtul din acțiunea în revendicare, indiferent dacă a fost de bună sau de rea-credință, este îndreptățit să solicite, fie prin intermediul unei cereri reconvenționale, fie printr-un proces distinct, obligarea proprietarului să îi plătească o sumă de bani egală cu cheltuielile făcute în vederea conservării lucrului.

În baza art. 566 alin. (4) din Codul civil, la cererea posesorului, proprietarul va fi obligat să suporte și cheltuielile utile, adică acelea care, fără a fi necesare, sporesc totuși valoarea lucrului, însă numai în măsura sporului de valoare adus lucrului, socotit în momentul restituirii.

În ambele cazuri, restituirea acestor cheltuieli, indiferent dacă posesorul care le-a efectuat a fost de bună-credință sau de rea-credință, este justificată de necesitatea de a evita o îmbogățire fără justă cauză a proprietarului în detrimentul posesorului.

în cazul în care cheltuielile utile efectuate de posesor depășesc sporul de valoare adus lucrului revendicat, regulile îmbogățirii fără justă cauză nu sunt înfrânte, deoarece există o sărăcire a posesorului (diferența dintre cheltuielile efectuate și suma pe care o va primi de la proprietar), fără însă a exista o înavuțire a proprietarului, de vreme ce acesta profită doar de sporul de valoare adus lucrului prin cheltuielile respective.

Pe temeiul art. 2495 din Codul civil se poate admite că posesorul de bună-credință este îndreptățit să solicite instanței și să obțină recunoașterea unui drept de retenție asupra lucrului revendicat până la data la care proprietarul îi va plăti cheltuielile (necesare și. în limita sporului de valoare, utile) pe care le-a făcut în legătură cu bunul respectiv.

În schimb, potrivit art. 2496 alin. (2) din Codul civil., dreptul de retenție nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credință decât în cazurile anume prevăzute de lege, iar în materia acțiunii în revendicare nu există vreo dispoziție expresă care să prevadă dreptul posesorului de rea-credință de a invoca un drept de retenție pentru cheltuieIile necesare făcute cu bunul revendicat sau cheltuielile care au sporit valoarea acestuia, ci doar pentru cheltuielile făcute pentru producerea și culegerea produselor.

Proprietarul nu poate fi obligat să suporte cheltuielile voluptuare, adică acelea pe care posesorul le-a efectuat pentru simpla lui plăcere, fără a se ajunge, pe această cale, la creșterea valorii lucrului. în măsura în care lucrările sau amenajările aduse bunului ca urmare a unor asemenea cheltuieli se pot detașa de bun fără ca prin aceasta bunul respectiv să se deterioreze, posesorul are dreptul să le ridice (art. 566 alin. (8) din Codul civil).

.

CAPITOLUL 6

– STUDIU DE CAZ –

Prin sentința nr. 1718 din 21 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis excepția de admisibilitate a acțiunii în revendicare, invocată de pârâți.

A respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantul G.C.D. în contradictoriu cu pârâții M.V. și M.R.M., ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat ca, în urma comparării titlurilor de proprietate să se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 4, situat în București.

Tribunalul a reținut că autorii reclamantului, C.E. și C.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 6890/1928 la Secția Notariat a fostului Tribunal Ilfov, că în cursul anului 1944 imobilul a fost parțial distrus, iar în anul 1945 foștii proprietari au obținut autorizație de construcție și de edificare a noii construcții în partea din spate a imobilului în litigiu.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin Hotărârea nr. 1198 din 16 martie 1998, modificată prin Hotărârea nr. 1653 din 16 iulie 1998, ambele emise de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea numiților V.L., C.P. și G.L.M., al cărui unic moștenitor este reclamantul, a imobilului compus din construcție corp A și corp B, mai puțin spațiile și terenul vândut de SC H.N. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 439/2166 din 4 octombrie 1996.

Tribunalul a mai reținut că promovarea unei acțiuni în revendicare reprezintă un act de dispoziție și presupune respectarea regulii unanimității, în sensul că acțiunea în revendicare trebuie exercitată de toți coproprietarii imobilului.

Or, în cauză, acțiunea în revendicare este inadmisibilă, pentru că a fost introdusă de reclamantul G.C.D., care nu a făcut dovada că este titularul unui drept de proprietate exclusiv asupra imobilului revendicat.

Prin decizia nr. 503A din 25 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de apel a constatat că regula unanimității în cadrul acțiunilor în revendicare este o creație a practicii judiciare, care, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu mai poate fi susținută.

A nu primi acțiunea în revendicare a unui coproprietar, motivat de faptul că restul coproprietarilor nu pot sau nu vor să se alăture reclamantului ar însemna o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar admiterea excepției inadmisibilității echivalează cu o sancțiune aplicată reclamantului pentru un act obiectiv, exterior voinței sale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții M.V. și M.R.M.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel în mod greșit a considerat că reclamantul își poate apăra cota de proprietate prin acțiunea în revendicare, independent de voința celorlalți coproprietari.

Reclamantul a invocat decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lupaș împotriva României, pe care instanța de apel și-a însușit-o, neobservând că se referă la o situație de fapt și de drept diferită de prezenta cauză.

Au mai arătat recurenții, că instanța de apel nu a observat că însăși Curtea Europeană a constatat că regula unanimității, chiar dacă nu este consacrată legislativ, întrunește condițiile de accesibilitate și previzibilitate, iar reclamantul nu a revendicat doar cota sa parte de proprietate, ci întregul imobil, situație în care era necesar acordul celorlalți proprietari.

În concluziile orale, recurenții au arătat că regula unanimității a mai făcut obiect de analiză a Curții Europene a Drepturilor Omului și în cauza Derscariu împotriva României, dată ulterior pronunțării deciziei instanței de apel și motivării apelului.

Criticile formulate sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

In hotărârea Lupaș și alții împotriva României, din 14 decembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că regula unanimității este o construcție jurisprudențială, care nu decurge dintr-o anume dispoziție legală, fiind inspirată de particularitățile acțiunii în revendicare.

Instanța europeană a admis că, fiind respectată de majoritatea instanțelor române, regula unanimității este suficient de clară și accesibilă și urmărește un scop legitim, și anume protejarea tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului.

In același timp, Curtea europeană, fără a considera că este necesar să soluționeze controversele din dreptul intern legate de regula unanimității, a statuat că are competența de a analiza în ce măsură cerința obținerii acordului tuturor coproprietarilor nu impune persoanei reclamante o sarcină disproporționată, de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor proprietarilor și dreptul de acces la o instanță de judecată, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Analizând circumstanțele cauzei, Curtea europeană a constatat că respingerea acțiunii ca inadmisibilă, prin aplicarea strictă a regulii unanimității a reprezentat o încălcare a dreptului de acces la o instanță de judecată.

În altă cauză, în schimb, Derscariu și alții împotriva Ronurdd, prin hotărârea pronunțată la 26 august 2008, Curtea europeană a constatat că respingerea unei acțiunii posesorii, cu motivarea că reclamantul are posibilitatea de a recurge la calea acțiunii în revendicare, cu respectarea regulii unanimității, nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, deoarece nu sunt dificultăți în a identifica restul moștenitorilor și nu au alte motive a se crede că aceștia ar fi refuzat să se alăture reclamantului în acțiunea în revendicare.

Prin urmare, jurisprudența Curții Europene nu neagă regula unanimității, dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte.

In cauză, instanța de apel, nu a analizat regula unanimității în funcție de circumstanțele concrete și nu a stabilit deplin situația de fapt în raport de care să se poată reține că reclamantul putea formula singur acțiunea în revendicare, ci s-a limitat doar să constate că impunerea regulii unanimității reprezintă o negare a dreptului de acces la o instanță de judecată.

Față de regula unanimității, în raport de care s-a respins acțiunea prin sentința apelată, instanța de apel trebuia să dispună administrarea probelor necesare stabilirii împrejurării dacă apelantul a fost în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor imobilului și să obțină acceptul acestora de a i se alătura în acțiunea în revendicare.

Prin urmare, soluția dată prin hotărârea recurată nu este conformă interpretării nuanțate dată de Curtea europeană regulii unanimității, care în ambele cauze avute în vedere impune analizarea tuturor circumstanțelor cauzei.

Pentru considerentele expuse, se va admite recursul declarați de pârâți, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare instanței de apel

La rejudecare, analizarea regulii unanimității se va face în funcție de principiile stabilite de Curtea europeană, determinându-se, după stabilirea împrejurărilor menționate, dacă aplicarea acesteia reprezintă o măsură disproporționată față de scopul legitim urmărit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de pârâții M.V. și M.R.M. împotriva deciziei nr. 503 A din 25 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează.

Trimite cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 aprilie 2009.

COMENTARIU:

Corespunzător reglementării anterioare, într-o primă etapă, se admitea aproape unanim că legitimarea (calitatea) procesuală activă aparține tuturor titularilor dreptului de proprietate comună, deci acțiunea în revendicarea bunului proprietate comună deținut de o terță persoană ar trebui introdusă de toți coproprietarii, unul dintre aceștia nefiind îndreptățit să acționeze singur, fără acordul expres al celorlalți; dacă nu s-ar obține acordul unuia dintre titulari în vederea declanșării acțiunii în revendicare, ar trebui să se solicite partajul, după care acțiunea în revendicare se va exercita de către copărtașul în lotul căruia a fost inclus bunul aflat în posesia (detenția) terțului.

 Astfel, anterior hotărârii CEDO pronunțate în cauza Lupaș și alții c. României (cererile nr. 1434/02, 35370/02 și 1385/03), practica instanțelor române era covârșitor majoritară în sensul respingerii acțiunilor în revendicarea unui bun proprietate comună pe cote-părți dacă nu figurau ca reclamanți toți coproprietarii.

În urma acestei hotărâri în care Curtea Europeană a statuat că, prin raportare la circumstanțele specifice cazului (existența unui număr însemnat de succesori, precum și refuzul unora de a participa la judecată), impunerea respectării regulii unanimității reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, unele instanțe au înlăturat în totalitate aplicarea regulii unanimității, în timp ce altele au aplicat fiecărui litigiu criteriile stabilite de Curte în cauza Lupaș, ajungând astfel la soluții diferite de la caz la caz. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în jurisprudența sa faptul că instanțele învestite cu astfel de cereri nu trebuie să înlăture de plano aplicarea regulii unanimității, ci trebuie să dispună administrarea probelor necesare stabilirii împrejurării dacă reclamantul a fost în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor imobilului și să obțină acceptul acestora de a i se alătura în acțiunea în revendicare, numai o astfel de soluționare fiind conformă interpretării nuanțate date de Curtea Europeană regulii unanimității, care impune analizarea tuturor circumstanțelor cauzei.

Trebuie avut în vedere faptul că jurisprudența Curții a determinat modificarea concepției în această materie, reținându-se în mod expres în Codul civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, situația coproprietarilor care au calitatea de reclamanți.

Astfel, potrivit art. 643 alin. 1 din noul Cod civil, fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare. Alineatul al doilea al aceluiași articol stabilește în ce măsură hotărârile pronunțate în materia coproprietății au autoritate de lucru judecat, reglementându-se că hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor, în timp ce hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari. Rezultă că orice hotărâre prin care se recunoaște un drept de coproprietate reclamantului are autoritate de lucru judecat, putându-se prevala de efectul său restul persoanelor care ar pretinde existența unei stări de coproprietate asupra bunului aflat în stăpânirea pârâtului.

Această soluție legislativă pare excesivă prin raportare la situația procesuală a pârâtului (cel care se află în stăpânirea bunului la momentul introducerii cererii în revendicare), deoarece – pentru a dobândi autoritate de lucru judecat soluția potrivit căreia niciunul dintre cei care se pretind coproprietari nu deține o cotă-parte din bun – pârâtul urmează a se judeca, chiar și pe rând, cu toți aceștia.

O soluție care pare a veni în sprijinul pârâtului o constituie cea reglementată de art. 643 alin. 3 din noul Cod civil. conform căruia, atunci când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane, însă această posibilitate va trebui raportată la circumstanțele cauzei, pârâtul neputând cunoaște întotdeauna identitatea celorlalte persoane care ar putea pretinde, alături de reclamant, un drept de proprietate asupra bunului pe care îl stăpânește.

În concluzie, pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună pe cote-părți, legiuitorul oferă pentru prima dată o soluție expresă, deci acțiunea în revendicarea bunului proprietate comună deținut de o terță persoană poate fi introdusă de către un singur coproprietar.

CONCLUZII

Proprietatea a stat și stă la baza dezvoltării societății omenești, fiind într-o permanentă evoluție, ca și societatea umană înseși.

Dreptul de proprietate este conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a conținutului unui drept subiectiv, numai el fiind un drept real complet, deoarece este unicul astfel de drept care conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor sale – posesia, folosința și dispoziția; în cazul celorlalte drepturi reale se pot exercita numai stăpânirea și folosința bunului, dreptul de dispoziție aparținând întotdeauna titularului dreptului de proprietate care a constituit acele drepturi reale, dezmembrăminte ale proprietății.

Dreptul de proprietate publică sau privată, precum și celelalte drepturi reale principale reglementate în dreptul civil român sunt drepturi subiective care, ca oricare drept subiectiv, pot fi apărate prin diferite mijloace reglementate de diversele ramuri ce compun un sistem de drept.

Mijloacele juridice de apărare a drepturilor reale principale sunt variate și numeroase și pot fi cuprinse în două mari categorii: mijloace juridice nespecifice de apărare a acestor drepturi și mijloace juridice specifice de apărare a drepturilor reale principale, în această din urmă categorie intrând acele acțiuni care se întemeiază direct pe drepturile reale principale, fiind însoțitoare nemijlocite ale lor.

Având ca temei juridic înseși aceste drepturi, ca drepturi reale principale, acțiunile din această categorie sunt acțiuni reale, întemeiate pe dreptul de proprietate privată ori pe dreptul de nudă proprietate privată.

În rândul tuturor acestor acțiuni, rolul central îi revine acțiunii în revendicare, care este mijlocul cel mai energic de apărare a dreptului de proprietate, fiind o acțiune reală, petitorie și imprescriptibilă.

BIBLIOGRAFIE

ESTE CAM PUȚIN PENTRU O LUCRARE DE LICENȚĂ!

Codul civil, Editura Monitorul Oficial, București, 2011;

Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013;

Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012;

Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Bogdan Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013;

Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. All Beck, București, 2001;

G. Boroi, M.M. Pivniceru, T.Vl. Rădulescu, C.Al. Anghelescu, Drept civil. Drepturile reale principale. Note de curs, jurisprudență relevantă, spețe, teste grilă, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2011;

www.just.ro;

www.scj.ro

BIBLIOGRAFIE

Codul civil, Editura Monitorul Oficial, București, 2011;

Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013;

Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012;

Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Bogdan Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013;

Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. All Beck, București, 2001;

G. Boroi, M.M. Pivniceru, T.Vl. Rădulescu, C.Al. Anghelescu, Drept civil. Drepturile reale principale. Note de curs, jurisprudență relevantă, spețe, teste grilă, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2011;

www.just.ro;

www.scj.ro