Actiunea In Revendicare Mobiliara
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII introductive PRIVIND
DREPTUL DE PROPRIETATE
1.1. Noțiunea dreptului de proprietate …………………………………………………….4
1.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate …………………………..9
1.2.1. Dreptul de proprietate este un drept absolut ……………………. ……………10
1.2.2. Dreptul de proprietate este un drept exclusiv ……………………………………..13
1.2.3. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu ……………………………………14
1.3.Conținutul dreptului de proprietate …………………………………………………16
1.3.1. Posesia …………………………………………………………………………. ……………..17
1.3.2. Folosința ……………………………………………………………………….. …………….18
1.3.3. Dispoziția ………………………………………………………………………. …………….19
1.4. Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate ……………21
1.5. Comparație între acțiunea în revendicare și alte acțiuni
prin care se apără dreptul de proprietate ……………………………………… ………22
1.5.1. Acțiunea în revendicare și acțiunile posesorii …………………. ………………22
1.5.2. Acțiunea în revendicare imobiliară și acțiunea
în petiție de ereditate …………………………………………………………………………… ……23
1.5.3. Acțiunea în revendicare și acțiunea contractuală …………………………. …….24
1.5.4. Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire ……………… …………….24
1.6 ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE
Noțiune …………………………………………………………………………………… …………….25
1.7. Instituția acțiunii în revendicare în dreptul roman …………………………….28
1.7.1. Aspecte preliminarii ……………………………………………………….. ……………..28
1.7.2. Sancțiunea proprietății în dreptul roman ……………………………………. …….29
Sancțiunea proprietății quiritare……………………………………………………29
Sancțiunea proprietății pretoriene ………………………………………………….33
1.7.3. Efectele revendicării în dreptul roman …………………………….. ………………34
1.8. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare …………………………..36
1.8.1. Caracterul real …………………………………………………………………………… ……36
1.8.2. Caracterul petitoriu ………………………………………………………… …………….37
1.8.3. Caracterul imprescriptibil, în principiu ……………………………. ……………38
1.9. Condițiile de exercitare a acțiunii în revendicare……………………..39
1.9.1. Calitatea de reclamant ……………………………………………………. ……………..39
1.9.2. Calitatea de pârât …………………………………………………………… ……………..41
CAPITOLUL II: ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE MOBILIARĂ
2.1. Revendicarea bunului mobil de la hoț, găsitor sau terțul dobânditor
de rea-credință ……………………………………………………………………………………….. 44
2.2. Revendicarea bunului mobil de la posesorul de bună-credință
care l-a dobândit de la un hoț sau găsitor ……………………………………………. 48
CAPITOLUL III: EFECTELE ACȚIUNII ÎN REVENDICARE
3.1. Restituirea bunului de către posesorul neproprietar …………………….53
3.2. Restituirea fructelor de către posesorul neproprietar ………………..55
3.3. Restituirea cheltuielilor făcute de posesorul neproprietar ………..56
CAPITOLUL IV: Elemente de drept comparat
4.1 Regimul juridic al titlurilor la purtător în dreptul francez …….59
4.2. Regimul juridic al titlurilor emise de stat ………………………………. ….61
4.3. Titluri la purtător de circulație internațională …………………………61
CAPITOLUL V: CONCLUZII …………………………………………………………………………… …62
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………..71
CONSIDERAȚII introductive
PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE
1.1. Noțiunea dreptului de proprietate.
Societățile omenești nu au fost și nu sunt niciodată strict asemănătoare, dar această constatare simplă nu permite analiza legilor și mecanismelor economice și sociale care se exprimă ca realitate și conținut în norme juridice și care definesc structura societății la un moment dat. În analiza mecanismelor de funcționare a acestora, proprietatea reprezintă noțiunea de esență, care particularizează sistemul economic și social al unei societăți, iar definirea acesteia a constituit obiect de analiză ce prezintă o diversitate doctrinară în privința conținutului și esenței ei.
Pe măsura dezvoltării societății se îmbogățește obiectul proprietății, diversificându-se și structura economică a relațiilor de proprietate. Aceasta transpusă suprastructural, în planul dreptului, definește dreptul de proprietate în plan juridic, ca raport juridic, adică drept subiectiv și obligație corelativă a acestui drept.
În general a fi proprietar înseamnă a deține ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a-l folosi și de a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime. În dreptul roman expresia dominium (stăpânire, proprietate) se referea nu numai la proprietatea propriu-zisă (dominium proprietatis) dar și la alte drepturi reale cum ar fi, de exemplu, proprietatea unui drept de uzufruct (dominium uzufructus).
Uneori și legiuirile moderne întrebuințează cuvântul proprietate în același înțeles căci se vorbește despre proprietate mobiliară și imobiliară, de proprietatea unui uzufruct; de proprietatea unei creanțe sau de proprietatea numelui, de proprietatea inventatorului asupra invenției sale, de proprietatea artistului asupra operei sale, de proprietatea literară, industrială sau comercială, adică de proprietatea incorporală. În parte, aceste formule nu acoperă natura și caracterele dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că această extensiunea trebuie privită numai ca o simplă „metaforă”.
Așadar, dispozițiile legale utilizează termenul de proprietate în sensuri diferite.
Astfel, în sens larg, termenul de proprietate poate fi înțeles că se aplică tuturor drepturilor, cum ar fi spre exemplu, proprietatea imobiliară și proprietatea mobiliară, proprietatea unui uzufruct, proprietatea unei creanțe și proprietatea intelectuală sau proprietatea incorporală. Astfel, în acest înțeles, a fi proprietar înseamnă a deține ceva în mod exclusiv și de a-i da destinația dorită, de a-l folosi după destinația sa ori după interesul propriu.
Termenul de proprietate poate fi analizat și în sens restrâns, propriu, și anume, proprietatea corporală, adică purtând asupra bunurilor corporale, mobile și imobile, deci este vorba în această situație despre proprietatea ca drept real exclusiv, absolut și perpetuu. În acest sens este folosită proprietatea de art. 44 și 136 din Constituția republicată în anul 2003 ori de Titlul II din Codul civil intitulat “Despre proprietate”.
Un alt sens al termenului de proprietate este acela de obiect al dreptului de proprietate, desemnând în acest caz bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate.
Noțiunea de proprietate sau de drept de proprietate este abordată din două puncte de vedere: unul economic și altul juridic.
Din punct de vedere economic, proprietatea este un raport economico-social, care conține relații referitoare la aproprierea unor bunuri, la administrarea si gestionarea lor, dreptul de a-i culege roadele, legile cărora li se supune fiind legile economice specifice sistemului de producție. Din acest punct de vedere, proprietatea apare ca totalitatea relațiilor dintre indivizi, sau grupuri de indivizi, cu privire la bunuri. În doctrina economică, proprietatea este definită ca "totalitatea relațiilor economice și juridice, dintre oameni, în legături cu bunurile, relații reglate de norme istoricești stabilite pe plan social". Cu alte cuvinte, sub aspect economic, dreptul de proprietate este un drept de apropriere a unor bunuri materiale.
Sensul juridic al proprietății este mult mai profund, îmbinând atât aspectul economic, cât și cel juridic, iar atributele care îl compun sunt mult mai complexe, producând efecte de mare importanță. Dreptul de proprietate ar putea fi definit, sintetic, ca un drept real potrivit căruia titularul se poate bucura și poate dispune de lucrul în condițiile legii.
Însă, potrivit art. 480 din Codul civil: “proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. Această definiție evocă existența în mâinile titularului a tuturor prerogativelor imaginabile pe care o persoană le poate avea cu privire la un bun, prin referirea la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, deși nu conține expres decât acel atribut care este esențial pentru existența sa, și anume este vorba despre dreptul de dispoziție .
Această definiție, puțin diferită de cea dată de Codul Napoleon, reamintește atributele dreptului de proprietate din dreptul roman (usus, fructus și abusus). Într-un sens restrâns ea desemnează fructus și abusus. Se observă însă că redactorii celor două coduri au adoptat concepția caracterului absolut al dreptului de proprietate.
Art. 544 din Codul civil francez are o redactare diferită sub două aspecte și anume, din textul francez lipsește cuvântul “exclusiv”, iar în locul expresiei “însă în limitele determinate de lege” se precizează că acest drept nu poate fi folosit într-un mod interzis de lege sau de regulamente. În dreptul civil francez doctrina a reținut o definiție sintetică și anume: ”dreptul în temeiul căruia un lucru este supus în mod absolut și exclusiv voinței și activității unei persoane” sau, într-o altă formulare, dreptul de a te bucura și de a dispune de un lucru după propria voință dar fără a aduce atingere drepturilor altuia sau legilor.
Pentru o mai facilă înțelegere a instituției, trebuie să reproducem și prevederile art. 481 C.civ. care statuează: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.
Așadar, dreptul de proprietate este cel mai important și mai amplu drept real; el este „prototipul” drepturilor reale, prin drept real înțelegând puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru și care permite de a reține în tot sau în parte din utilitățile sale economice. Dreptul de proprietate este un drept real tip care absoarbe toate utilitățile lucrului sau bunului și nu are ca limită decât lucrul însuși. Proprietatea este un drept complet (plena in re potesta).
Dreptul de proprietate este un drept total pentru că proprietarul are toate puterile asupra bunului său. Acest ansamblu de puteri se descompune în trei atribute: usus sau jus utendi; fructus sau jus fruendi și abusus sau jus abutendi.
Din definiția dată de art. 480 din Codul civil, se pot observa următoarele:
dreptul de proprietate este un drept real;
dreptul de proprietate este definit prin atributele, prerogativele sale;
nu se arată explicit toate atributele dreptului de proprietate. În acest sens precizăm că atributele dreptului de proprietate sunt: usus (jus utendi ); fructus (jus fruendi); abusus (jus abutendi).
Definiția dată de cod a fost criticată în doctrina juridică întrucât ea nu răspunde prin ce se deosebește proprietarul de alte persoane care exercită unele sau quasitotalitatea atributelor ce alcătuiesc dreptul de proprietate; în alte cuvinte, că nu se evidențiază caracterul de putere proprie și interes propriu. În raport de aceste considerații preliminarii definim dreptul de proprietate ca fiind acel dreptoare la aproprierea unor bunuri, la administrarea si gestionarea lor, dreptul de a-i culege roadele, legile cărora li se supune fiind legile economice specifice sistemului de producție. Din acest punct de vedere, proprietatea apare ca totalitatea relațiilor dintre indivizi, sau grupuri de indivizi, cu privire la bunuri. În doctrina economică, proprietatea este definită ca "totalitatea relațiilor economice și juridice, dintre oameni, în legături cu bunurile, relații reglate de norme istoricești stabilite pe plan social". Cu alte cuvinte, sub aspect economic, dreptul de proprietate este un drept de apropriere a unor bunuri materiale.
Sensul juridic al proprietății este mult mai profund, îmbinând atât aspectul economic, cât și cel juridic, iar atributele care îl compun sunt mult mai complexe, producând efecte de mare importanță. Dreptul de proprietate ar putea fi definit, sintetic, ca un drept real potrivit căruia titularul se poate bucura și poate dispune de lucrul în condițiile legii.
Însă, potrivit art. 480 din Codul civil: “proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. Această definiție evocă existența în mâinile titularului a tuturor prerogativelor imaginabile pe care o persoană le poate avea cu privire la un bun, prin referirea la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, deși nu conține expres decât acel atribut care este esențial pentru existența sa, și anume este vorba despre dreptul de dispoziție .
Această definiție, puțin diferită de cea dată de Codul Napoleon, reamintește atributele dreptului de proprietate din dreptul roman (usus, fructus și abusus). Într-un sens restrâns ea desemnează fructus și abusus. Se observă însă că redactorii celor două coduri au adoptat concepția caracterului absolut al dreptului de proprietate.
Art. 544 din Codul civil francez are o redactare diferită sub două aspecte și anume, din textul francez lipsește cuvântul “exclusiv”, iar în locul expresiei “însă în limitele determinate de lege” se precizează că acest drept nu poate fi folosit într-un mod interzis de lege sau de regulamente. În dreptul civil francez doctrina a reținut o definiție sintetică și anume: ”dreptul în temeiul căruia un lucru este supus în mod absolut și exclusiv voinței și activității unei persoane” sau, într-o altă formulare, dreptul de a te bucura și de a dispune de un lucru după propria voință dar fără a aduce atingere drepturilor altuia sau legilor.
Pentru o mai facilă înțelegere a instituției, trebuie să reproducem și prevederile art. 481 C.civ. care statuează: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.
Așadar, dreptul de proprietate este cel mai important și mai amplu drept real; el este „prototipul” drepturilor reale, prin drept real înțelegând puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru și care permite de a reține în tot sau în parte din utilitățile sale economice. Dreptul de proprietate este un drept real tip care absoarbe toate utilitățile lucrului sau bunului și nu are ca limită decât lucrul însuși. Proprietatea este un drept complet (plena in re potesta).
Dreptul de proprietate este un drept total pentru că proprietarul are toate puterile asupra bunului său. Acest ansamblu de puteri se descompune în trei atribute: usus sau jus utendi; fructus sau jus fruendi și abusus sau jus abutendi.
Din definiția dată de art. 480 din Codul civil, se pot observa următoarele:
dreptul de proprietate este un drept real;
dreptul de proprietate este definit prin atributele, prerogativele sale;
nu se arată explicit toate atributele dreptului de proprietate. În acest sens precizăm că atributele dreptului de proprietate sunt: usus (jus utendi ); fructus (jus fruendi); abusus (jus abutendi).
Definiția dată de cod a fost criticată în doctrina juridică întrucât ea nu răspunde prin ce se deosebește proprietarul de alte persoane care exercită unele sau quasitotalitatea atributelor ce alcătuiesc dreptul de proprietate; în alte cuvinte, că nu se evidențiază caracterul de putere proprie și interes propriu. În raport de aceste considerații preliminarii definim dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care conferă titularului său posesia, folosința și dispoziția asupra unui bun, exclusiv și perpetuu, în putere proprie și în interes propriu, cu respectarea normelor în vigoare .
Constituția României, republicată în anul 2003, consfințește dreptul de proprietate în art. 136. alin. 5 dispunând în termeni imperativi că "proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice" iar art. 44 alin. 3 din Legea fundamentală stabilește: "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire". De asemenea Constituția consfințește proprietatea publică care aparține statului și unităților administrativ-teritoriale; proprietatea publică se caracterizează printr-un regim special: este inalienabilă, imprescriptibilă și insesizabilă.
Așa cum se observă, termenul de “proprietate” și cel de “drept de proprietate” sunt sinonime. În acest sens poate fi amintit art. 136 și alte texte din Constituția republicată la care am făcut trimitere, care folosesc atât termenul de “proprietate” cât și pe acela de “drept de proprietate”; în același sens poate fi menționat și Titlul II al Codului civil.
1.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Esențialul în dreptul de proprietate ca instituție juridică a dreptului civil este dat de caracterele sale.
Din cuprinsul definiției pe care o dă art. 480 din Codul civil dreptului de proprietate, rezultă că acesta este absolut și exclusiv. Doctrina a relevat și caracterul perpetuu al acestui drept. Așa cum rezultă din definiția sa legală, dreptul de proprietate este cel mai important drept real, rol care, în sistemul drepturilor reale este subliniat și de caracterele generale ale acestui drept:
dreptul de proprietate este un drept absolut;
dreptul de proprietate este un drept exclusiv;
dreptul de proprietate este un drept perpetuu.
1.2.1. Dreptul de proprietate este un drept absolut
Dreptul de proprietate este absolut întrucât este recunoscut titularului în așa măsură că în raport cu ceilalți, aceștia sunt obligați să nu facă nimic de natură a-l încălca. Însă absolutismul proprietății afirmat de art. 480 C.civ. este totuși relativ deoarece este dezmințit de textul invocat care adaugă: "în limitele prevăzute de lege". Așadar, pretinsa proprietate absolută este mai degrabă un exces, “o nostalgie de suveranitate”.
Curentul filozofic dominant în perioada elaborării și adoptării Codului civil francez era caracterizat, sub aspectul care ne interesează, de ideea că orice restrângere adusă prerogativelor pe care dreptul de proprietate le conferă titularului sau este inadmisibilă. Pentru revoluționarii de la 1789 proprietatea este inerentă naturii umane astfel încât o restrângere a acestui drept reprezintă un atentat la adresa persoanei.
Nu acesta a fost însă sensul juridic al caracterului absolut asupra căruia s-au oprit redactorii Codului civil francez. Ei au înțeles că proprietatea nu poate fi definită decât prin raportare la limitele sale, limite generate fie de existența altor proprietari învecinați, ceea ce impune reglementarea coexistenței, fie de interese social-economice aparținând întregii societăți.
Termenul “absolut” poate fi înțeles ca fiind: opozabil tuturor (erga omnes) cum este orice drept real; nelimitat, neîngrădit în conținutul său; în acest sens, dreptul de proprietate nu este absolut, deoarece el se exercită “în limitele determinate de lege” (art. 480). Însuși Codul civil stabilește o serie de îngrădiri sau restricții aduse proprietății. De asemenea, reglementări ulterioare Codului civil au adus îngrădiri proprietății.
Totodată, Constituția revizuită în anul 2003 prevede în art. 44 alin. 1: ”Conținutul și limitele acestor drepturi (dreptul de proprietate și creanțele asupra statului) sunt stabilite prin lege”. De asemenea, art. 44, alin. 7 prevede că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. În conținutul său, dreptul de proprietate nu este absolut, neîngrădit, ci dimpotrivă, este limitat, îngrădit, potrivit legii și obiceiului. Însă, proprietatea are vocația de a fi recunoscută ca o libertate; așadar, din interpretarea art. 480 C. civ. rezultă regula că tot ce nu este interzis, este permis; că, tot ceea ce legea nu interzice proprietarului, îi este permis acestuia. Astfel, caracterul inviolabil presupune că proprietatea nu poate fi cedată prin forță (o spune expres art. 481 C.civ).
Autorii de specialitate consideră că prin formularea “drept absolut” s-a vrut să se înțeleagă dreptul cel mai complet ce poate exista asupra unui lucru adică dreptul de proprietate, în comparație cu celelalte drepturi reale, care nu sunt decât dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
În consecință, prin caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie să se înțeleagă că titularul are puterea de a-i trage toate foloasele, de a avea toată utilitatea pe care o poate conferi și de a săvârși toate actele juridice care răspund interesului său, dar în limitele prevăzute de lege, fără a avea nevoie de concursul altei persoane. Proprietarul este îndreptățit să ceară tuturor celorlalte persoane să-i respecte dreptul său, după cum și el este obligat să respecte dreptul de proprietate al celorlalte persoane.
Dreptul de proprietate este singurul drept real absolut în sensul că existența sa să nu depindă de nici un alt drept care să-i servească drept temă a constituirii. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate se definește prin el însuși, iar nu prin raportare la alte drepturi. De aceea dreptul de proprietate este singurul care-i permite titularului să exercite toate prerogativele pe care le conferă, în putere proprie și în interes propriu. Toate celelalte drepturi reale constituindu-se pe temeiul dreptului de proprietate, exercitarea atributelor acordate se va face conform unei puteri derivate, transmise de proprietar.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate îi conferă acestuia dreptul de urmărire și dreptul de preferință.
Față de cele amintite, în practica judiciară s-a arătat că proprietarul fiind în drept de a se bucura și a dispune de dreptul său într-un mod absolut cu singura rezervă de a nu depăși limitele impuse de lege, dânsul poate, în lipsă de stipulație contrară, să închirieze în parte imobilul său sau imobilele sale învecinate la mai mulți locatari care exercită industrii similare căci, deși locatorul este dator după lege să facă pe locatar de a se folosi într-un mod neîmpiedicat de imobilul închiriat, totuși, prin această dispoziție legiuitorul nu a înțeles a supune pe proprietar la altă obligație decât aceea de a garanta locatarului folosința materială a localului iar nicidecum și folosul ce locatarul se așteaptă a trage din exploatarea industriei sale.
1.2.2. Dreptul de proprietate este un drept exclusiv
Exclusivitatea dreptului de proprietate constă în faptul că el este singurul care conferă titularului său posibilitatea exercitării concomitente a atributelor sale: usus, fructus, abusus.
Dreptul d eproprietate este exclusiv pentru că puterile conferite de acest drept sunt independente de orice alte puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv. Excepție, situația în care legea sau voința proprietarului dispune altfel; de exemplu, desmembrămintele dreptului de proprietate (uz, uzufruct, superficie, servitute și abitație). Așadar, și pentru acest caz, legea poate să limiteze caracterul exclusiv al proprietății. Astfel, de exemplu, sunt servituțile pozitive, legale, convenționale sau juridice precum și restrângerile aduse privind folosirea anumitor categorii de bunuri, cum sunt locuințele pentru care contractele de închiriere se încheie în condițiile legii și termenul lor este, de asemenea, prelungit prin lege.
Acest caracter decurge implicit din atributele proprietarului. O dată apropriat un bun este propriu, nu comun; el aparține individual, exclusiv unuia singur. Excluderea oricărei alte persoane este reversul recunoașterii plenitudinii dreptului de proprietate.
Privită prin prisma exclusivității proprietatea apare pentru titularul său ca un monopol. Ea semnifică că terții nu au, în principiu, nici o parte din utilitatea lucrului care aparține altuia. Ei nu pot nici să-l întrebuințeze, nici să-l folosească, nici să dispună de el. Exclusivitatea se află în raport și cu dreptul de reproducere fotografică. În fine, exclusivitatea operează nu numai față de terți ci și față de stat.
Dreptul comparat ne arată că a apărut o modalitate nouă a dreptului de proprietate constând în aceea că unele imobile destinate pentru reședințe secundare pot aparține mai multor persoane care au folosința succesivă, pe perioade determinate, care decurge din calitatea lor de proprietar. În practica judiciară s-a arătat că proprietarul este singurul care are dreptul de a-și exploata bunul sub orice formă ar dori.
1.2.3. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu
Prin perpetuitatea dreptului de proprietate înțelegem acea trăsătură a sa care desemnează faptul că el durează atâta timp cât există și bunul și nu se pierde prin neuz, prin neîntrebuințare din partea titularului, după cum nu se pierde prin moartea titularului.
Dreptul de proprietate este perpetuu în sensul că: în caz de înstrăinare el reapare în patrimoniul dobânditorului; dreptul de proprietate este cesibil și transmisibil, atâta timp cât obiectul său există; uneori, natura și conținutul său se schimbă prin trecerea lucrului de la o persoană la alta (spre exemplu, în cazul exproprierii pentru cauza de utilitate publică); acest drept nu se pierde prin moartea titularului său; dreptul de proprietate nu se stinge, așa cum am precizat, prin neîntrebuințare din partea titularului, adică este imprescriptibil extinctiv.
Precizăm că există anumite instituții juridice prin care dreptul de proprietate se transmite altui titular. Astfel, cel care posedă lucrul altuia în anumite condiții și un anumit timp îl poate dobândi în proprietate prin prescripția achizitivă (uzucapiune). Prin urmare, dacă trece în diferite patrimonii, prin înstrăinări succesive, proprietatea continuă să existe ca drept în sensul că deși se stinge în patrimoniul alienatorului, ea renaște în patrimoniul dobânditorului.
Dreptul de proprietate durează atâta timp cât durează bunul la care se referă, indiferent de schimbările succesive ale titularilor săi. Aceste schimbări nu numai că nu-i afectează existența dar reprezintă tocmai o manifestare a caracterului său perpetuu. Privind problema din alt unghi, se poate afirma că perpetuitatea reprezintă permisia transmisibilității dreptului de proprietate.
O precizare necesară se referă la cuvintele din finalul art. 480 C. civ. și anume la “limitele determinate de lege“. În doctrină s-a pus problema dacă este vorba numai de îngrădirile prin lege sau orice restricții care s-ar aduce proprietății prin actele puterii executive. Înțelesul ce trebuie acordat este cel larg, implicând legile constituționale, legile organice și legile ordinare astfel cum se menționează în Constituția României.
Textul art. 544 din Codul civil francez prevedea pe lângă lege și regulamentele. În discuțiile care au avut loc cu ocazia elaborării Codului civil român s-a apreciat însă că nu pot fi aduse îngrădiri proprietății prin acte care sunt îngrădiri ale legilor. În prezent Constituția statuează că Guvernul adoptă hotărâri pentru organizarea executării legilor și ordonanțe, în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta, ceea ce ar însemna că nu se poate deroga pe aceste căi de la legile adoptate conform Constituției.
Dreptul de proprietate nu se stinge în caz de neexercitare, prin efectul prescripției extinctive. Regula este că acțiunea în revendicare a dreptului de proprietate este imprescriptibilă; totuși ea poate fi paralizată dacă o altă persoană invocă față de proprietar uzucapiunea.
În practica judiciară s-a reținut că art. 2262 C.civ. nu se aplică acțiunii în revendicare intentate de proprietarul deposedat de imobilul său. Proprietatea nepierzându-se prin nefolosință, acțiunea în revendicare poate fi exercitată atâta timp cât pârâtul nu justifică că ar fi devenit el însuși proprietarul imobilului revendicat ca rezultat al unei posesiuni contrare care reunește toate caracterele cerute prescripției achizitive.
Dreptul de proprietate, conținând în el atributul dispoziției, rezultă că el este transmisibil prin acte inter vivos și în mod obligatoriu se va transmite proprietatea pentru cauză de moarte. Transmisiunea nu se opune perpetuității; dimpotrivă, ea subliniază și întărește caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.
1.3. Conținutul dreptului de proprietate
Conținutul dreptului de proprietate este dat de prerogativele sau atributele pe care acesta le conferă titularului său.
În plenitudinea sa, dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative care prin reunirea lor constituie deplina proprietate. Aceste prerogative sunt puteri inerente proprietății, facultăți și libertăți atașate ei; ele sunt atributele proprietății. Dreptul de proprietate conferă titularului său toate prerogativele imaginabile, numai exercițiul lor fiind limitat de prevederile legale. Sistematizate, aceste prerogative sunt cuprinse în trei categorii:
posesia: dreptul de a folosi bunul (jus utendi );
folosința: dreptul de a-i culege fructele (jus fruendi );
dispoziția: dreptul de a dispune de bun (jus abutendi ).
1.3.1. Posesia
Atributul posesiei constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a se servi sau întrebuința bunul. Acest atribut poate aparține fie proprietarului bunului care îl exercită în putere proprie și în interes propriu, fie unei alte persoane care îl exercită cu acordul proprietarului în numele și interesul acestuia.
Jus utendi (usus) este dreptul de a folosi lucrurile potrivit naturii sau destinației acestora, cu alte cuvinte, este acel atribut al dreptului de proprietate care îi permite proprietarului să-l stăpânească efectiv și în mod nemijlocit. Proprietarul poate transmite acest atribut unei alte persoane care va exercita în aceste condiții un uz derivat din puterile titularului dreptului de proprietate.
Proprietarul se poate folosi de lucrul său potrivit nevoilor și dorințelor sale, fie el însuși, fie încheind un contract cum ar fi, spre exemplu, contractul de închiriere sau contractul de prestare de servicii.
Deoarece în acest caz posesia corespunde proprietății, se poate afirma că posesia se înfățișează ca o expresie exterioară a proprietății. Dar nu se poate pune semnul egalității între posesie (care reprezintă o stare de fapt) și proprietate (care este o stare de drept), mai ales că, în unele cazuri, proprietatea poate aparține unei persoane iar posesia alteia. Astfel, o persoană poate avea proprietatea unui bun, fără să aibă însă și posesia, după cum o persoană poate avea numai posesia, fără a fi însă și proprietar.
“Posesia este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul sau, adică utilizarea economică a proprietății sale”. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul său. În caz contrar, proprietatea rămâne o simplă utopie.
1.3.2. Folosința
Jus fruendi (fructus) este prerogativa conferită titularului dreptului de proprietate de a dobândi proprietatea fructelor produse de acesta. Este vorba despre fructele naturale, industriale sau civile, pe care le produce bunul, dacă acesta este frugifer.
Codul civil statuează sensul tehnic al termenului de "folosință" care nu corespunde exact celui obișnuit (a profita, a trage foloase etc.). Folosința este în primul rând dreptul proprietarului de a fructifica bunul său sau de a-l lăsa neproductiv.
Codul civil nu definește noțiunea de fructe, limitându-se la clasificarea lor în naturale, industriale și civile. În fapt, fructele sunt produse de un anumit bun, cu o anumită periodicitate, fără să-i altereze substanța (fructus sunt quae nasci et renasci solent). Ele sunt produse de bunurile frugifere și se împart în trei categorii: naturale (se produc independent de voința omului); industriale (presupun intervenția omului); civile (reprezintă consecința unor acte juridice, cum ar fi chiriile, dobânzile).
Dacă fructele sunt tot ceea ce un bun produce periodic fără consumarea substanței sale, productele presupun consumarea substanței și au caracter de periodicitate (marmura dintr-o carieră, cărbunele dintr-o mină, lemnul dintr-o pădure). Distincția este importantă deoarece în cazul uzufructului fructele aparțin uzufructuarului iar productele nudului proprietar; totdată, în timp ce fructul este un venit, productul este o fracțiune a lucrului.
În cazul coproprietății, fiecare proprietar este îndreptățit la fructe sau producte, proporțional cu partea indiviză a fiecăruia. Dobândirea în plus a fructelor de către un coproprietar, obligă pe acesta să se desocotească cu ceilalți, iar, cât privește culegerea fructelor civile ale unui bun comun, nu există nici un motiv puternic care să se opună la exercitarea normală a acestui atribut, de fiecare coproprietar, în proporția cotei sale părți. Cota-parte din fructe va fi identică cu aceea din dreptul de proprietate.
1.3.3. Dispoziția
Dispoziția (jus abutendi) conferă proprietarului dreptul de a dispune liber de bunul său. Fără acest atribut proprietatea nu poate exista ca drept real. Stăpân pe el, proprietarul găsește în puterea de dispoziție cele mai importante mijloace de a-și satisface voința sa de dominație asupra lucrului său. Astfel, această liberă dispoziție se dezvoltă pe un plan material și pe unul juridic.
Jus abutendi (abusus) este dreptul de a dispune de lucru, având două componente: dispoziția juridică și dispoziția materială.
Dreptul de dispoziție juridică constă în prerogativa titularului de a înstrăina bunul sau de a-și dezmembra dreptul de proprietate constituind asupra acestuia drepturi reale în favoarea altor persoane. Dispoziția materială constă în posibilitatea de a dispune de substanța bunului prin transformare, consumare sau chiar distrugere.
Ceea ce caracterizează în maniera cea mai pregnantă dreptul de proprietate este atributul dispoziției și anume partea referitoare la dispoziția juridică. Dreptul de dispoziție este singurul atribut a cărui înstrăinare duce la însăși pierderea dreptului de proprietate. Dezmembrarea celorlalte atribute ale proprietății vor limita acest drept, dar nu vor fi de natură să conducă la pierderea sa. De aceea s-a spus că dreptul de a dispune rămâne definitiv fixat în puterea titularului dreptului de proprietate chiar și atunci când proprietatea este dezmembrată.
Aceste aspecte au fost sesizate și de Curtea Constituțională atunci când a decis că, garantarea dreptului de proprietate presupune protecția tuturor prerogativelor acestui drept și, în mod special, a dreptului de dispoziție. Proprietarului nu i se poate impune, prin lege, în cadrul raporturilor contractuale, o obligație la care nu și-a dat consimțământul .
În orice caz, dreptul de dispoziție trebuie exercitat în condițiile art. 480 C.civ., adică în limitele determinate de lege. În cazul în care prin exercitarea dreptului de dispoziție titularul dreptului de proprietate aduce prejudicii drepturilor altor persoane atunci vorbim despre abuzul de drept.
Abuzul de drept presupune o faptă ilicită care constă în exercitarea drepturilor subiective contrar scopului lor sau contrar legii. Altfel spus, atunci când proprietarul respectând litera legii violează spiritul ei, se va spune că el abuzează; acest abuz de drept nu poate fi proteguit juridic. Pe acest teren (al abuzului de drept) se susține că el există chiar și în absența intenției de a vătăma, prin simpla exercitare a unui drept în alte scopuri decât cele în vederea cărora acest drept a fost recunoscut individului.
În mod judicios practica judiciară a statuat că: "atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alți proprietari în exercitarea drepturilor lor". În acest sens, din raporturile de vecinătate, derivă pentru fiecare proprietar obligația de se a limita la o folosință normală a bunului său spre a nu-i stânjeni cu nimic pe alții.
1.4. Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate, fiind cel mai important drept civil patrimonial, a beneficiat de o protecție specială din partea legiuitorului. Majoritatea ramurilor de drept conțin dispoziții privind ocrotirea dreptului de proprietate.
Astfel, dreptul de proprietate – indiferent de tipul și forma acestui drept (precum și celelalte drepturile reale principale) se bucură de o protecție juridică adecvată pentru a asigura exercițiul atributelor cuprinse în aceste drepturi reale principale. Instituțiile care reglementează organizarea și desfășurarea activității economice fiind organic legate de instituția dreptului de proprietate, diversele sisteme de drept cuprind variate mijloace de protecție și măsuri ale acestei instituții centrale a dreptului unitar. Prevederile din acest complex de sisteme de drept, fiind edictate în concordanță cu interesele particularilor, exercită, în prim rând, o înrâurire educativă asupra conștiinței lor juridice, prin aceea că le învederează pregnant îndatorirea de o respecta dispozițiile privind apărarea dreptului de proprietate, prevenindu-i, totodată și de urmările cu caracter sancționator ale eventualelor încălcări.
Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate au fost grupate în două categorii: mijloace indirecte sau nespecifice precum acțiunile în justiție întemeiate pe drepturile de creanță (acțiunile în executarea contractelor, în răspundere contractuală, în restituirea plății nedatorate etc.) și mijloace directe sau specifice care sunt așa-numitele acțiuni reale (adică acțiunile petitorii și acțiunile posesorii).
Dacă mijloacele indirecte de apărare ale dreptului de proprietate nu se întemeiază direct pe dreptul de proprietate sau alt drept real, dimpotrivă, mijloacele directe, specifice, se întemeiază pe acțiuni în justiție care au la baza lor dreptul de proprietate sau faptul posesiei.
În acest context, au o greutate specifică mijloacele juridice proprii prevăzute în actele normative care reglementează contractele economice (contracte de vânzare-cumpărare, contracte de furnizare, contracte de prestări-servicii, de executare de lucrări, contracte de transport etc.), în scopul de a asigura executarea obligațiilor în natura lor specifică. Reținem că mijloacele juridice directe, specifice, de apărare a dreptului de proprietate sunt: acțiunile posesorii, acțiunea în grănițuire și, cea mai importantă dintre acțiuni, acțiunea în revendicare – mobiliară și imobiliară.
Mijloacele de apărare au fost considerate în doctrina juridică ca fiind acele acțiuni care permit titularului dreptului de proprietate înlăturarea oricăror atingeri aduse dreptului și asigurarea exercitării lui în condiții normale.
1.5. Comparație între acțiunea în revendicare și alte acțiuni prin care se apără dreptul de proprietate
1.5.1. Acțiunea în revendicare și acțiunile posesorii.
Acțiunile posesorii apără posesia împotriva încălcărilor ce-i sunt aduse. Ele apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută. Acțiunea în revendicare se distinge de acțiunea posesorie, care, deși indirect, contribuie și ea la redobândirea bunului.
Spre deosebire de acțiunile petitorii în general, cu specială privire asupra acțiunii în revendicare, care apără drepturile reale, acțiunile posesorii apără posesia.
Totodată, deși acțiunile posesorii sunt și ele tot acțiuni reale, nu se ocupă de existența dreptului real, ci se referă exclusiv la faptul posesiei, care poate avea ori nu în spate un drept real, dar prin mijlocul ocrotirii posesiei, se apără însuși dreptul real care se află în spatele posesiei; aceasta spre deosebire de acțiunea în revendicare (acțiune petitorie) care pune în discuție însăși existența dreptului real de proprietate.
În materie imobiliară, posesoriul rămâne distinct de petitoriu, nu se cumulează cu acesta, pe când în materie mobiliară, în condițiile art. 1909 alin. 1 C. civ., posesia se confundă cu proprietatea. De aceea se spune că, de regulă, acțiunile posesorii sunt acțiuni imobiliare. De asemenea, acțiunile posesorii se judecă după o procedură diferită de aceea după care se judecă acțiunea în revendicare, cu privire specială asupra acțiunii în revendicare imobiliară.
1.5.2. Acțiunea în revendicare imobiliară și acțiunea în petiție de ereditate
Nu trebuie să se confunde acțiunea în revendicare cu acțiunea în petiție de ereditare. Aceasta din urmă este definită ca fiind o acțiune reală, prin care o persoană care se pretinde chemată la moștenire, reclamă de la acei care dețin succesiunea, în tot sau în parte, și care se pretind, de asemenea, moștenitori ai defunctului, recunoașterea drepturilor sale de moștenitor și obligarea celor care dețin bunurile moștenirii la restituirea lor.
Elementul comun între acțiunea în revendicare și acțiunea în petiție de ereditate îl constituie faptul că în cazul ambelor acțiuni se trece la recunoașterea unui drept de proprietate asupra unor bunuri în litigiu. Ceea ce le deosebește este faptul că acțiunea în petiție de ereditate, pârâtul se pretinde moștenitor, contestând reclamantului că ar avea calitatea de moștenitor, pe când la acțiunea în revendicare se pune în discuție titlul de proprietate al defunctului.
În practica judiciară s-a arătat că, ceea ce este caracteristic petiției de ereditate este faptul că prin ea se pune în discuție însuși titlul de succesor al moștenitorului aparent deținător al succesiunii; în realitate, adevărații succesori pretind obligarea succesorilor aparenți să le predea succesiunea care se găsește în stăpânirea lor juridică și faptică.
1.5.3. Acțiunea în revendicare și acțiunea contractuală
Acțiunea de revendicare se distinge de acțiunile contractuale, acțiuni personale care urmăresc înapoierea bunului încredințat unei persoane. În cazul acestor acțiuni, restituirea bunului nu se întemeiază pe dreptul de proprietate, ci pe obligația izvorâtă din contract, adică pe un drept de creanță, motiv pentru care asemenea acțiuni sunt personale și nu reale.
1.5.4. Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire
Uneori în practică, se confundă acțiunea în revendicare cu acțiunea în grănițuire, mai ales atunci când cererea de determinare prin semne exterioare a limitelor între două proprietăți vecine este însoțită și de cererea de restituire a unei părți de teren, ocupată prin mutarea hotarului despărțitor.
Trebuie avut în vedere că acțiunea de grănițuire care este tot o acțiune petitorie, urmărește doar delimitarea proprietăților limitrofe. În acest sens instanța supremă a decis ca acțiunea în grănițuire nu implică prin urmare obligația reclamantului de a dovedi dreptul său de proprietate cu privire la porțiunile de teren asupra cărora are a se stabili hotărnicia. Când prin acțiunea de grănițuire se cere însă o parte determinantă din terenul limitrof, pe care vecinul ar obține-o fără drept, grănițuirea implică și o revendicare iar reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul (art. 584 Cod civil).
În același sens, instanța a statuat că atunci când prin acțiunea în grănițuire se cere o parte determinantă din terenul limitrof, deținute fără drept de vecin, aceasta implică o revendicare.
1.6 ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE
Noțiune
Acțiunea în revendicare este cel mai specific mijloc de apărare a dreptului de proprietate, tocmai pentru că dă posibilitatea proprietarului ca, în această calitate, să obțină restituirea lucrului său, de la oricine îl posedă fără drept.
Acțiunea în revendicare face parte dintre acțiunile prin care se apără dreptul de proprietate, alături de acțiunile posesorii, prin care apără posesia și acțiunea în grănițuire, prin care (uneori) se apără (și) proprietatea.
Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului și restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. Altfel spus, ea este acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar.
Pentru a reliefa deosebita importanță pe care o are acțiunea în revendicare, s-a arătat că în afară de garanțiile constituționale, în dreptul român proprietatea se bucură și de o garanție de drept comun: acțiunea în revendicare, care profită titularului său și care-i dă putința de a se adresa justiției ori de câte ori se va aduce o încălcare dreptului său și de a sili pe uzurpator, să i-l restituie.
Acțiunea în revendicare se întinde atât asupra lucrurilor mișcătoare, cât și asupra celor nemișcătoare, întrucât prin exercițiul ei, se urmărește a se obține recunoașterea unui drept de proprietate asupra lucrului a cărui posesiune a fost pierdută, indiferent care ar fi natura acestuia.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul “revendicare” își trage originea din expresia latină ”vindicatio” (rei vindicato), pe care vechiul drept francez a transformat-o în “vendication”, pentru ca după aceasta, adăugându-i-se particula “re”, vocabularul juridic să primească termenul “revendication” care va avea misiunea să arate într-un mod pe cât de sugestiv pe atât de energic, operațiunea de redobândire, de reintegrare a proprietarului în folosința sau stăpânirea lucrului.
În ceea ce privește noțiunea acțiunii în revendicare, practica judiciară a dat o definiție foarte plastică, statuând că acțiunea în revendicare este, așa cum am arătat “acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar”.
În ceea ce privește doctrina, s-a afirmat că “acțiunea în revendicare este acțiunea prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască un drept de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată“. Alți autori au definit noțiunea care ne interesează aici astfel: ”acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar”.
Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.
Codul civil român, ca și cel francez, care i-a servit ca model, nu tratează în mod special acțiunea în revendicare. Despre revendicarea mobilelor se vorbește în Titlul consacrat prescripției, iar despre revendicarea bunurilor imobile nu există prevederi.
Practica judiciară și literatura de specialitate, întemeiate pe principiile și prevederile legale în diferite materii ale legislației civile, au reușit să stabilească conceptul acțiunii în revendicare. Este de reținut că acest concept urmează a fi privit în mod diferențiat, în funcție de diferitele tipuri și forme ale dreptului de proprietate.
Până în anul 1989, legislația referitoare la apărarea dreptului de proprietate, având în vedere importanța deosebită a acțiunii în revendicare, a realizat o diferențiere. Astfel, acțiunea în revendicare, în temeiul dreptului de proprietate socialistă – de stat și cooperatistă – avea un regim juridic preferențial față de regimul comun, aplicabil dreptului de proprietate personală și individuală. Nu ar fi posibil să se înțeleagă acest regim preferențial, decât dacă în prealabil, a fost examinat regimul comun, adică termenul de comparație pe care îl avem în vedere atunci când afirmăm că acțiunea în revendicare în temeiul dreptului de proprietate se bucură de un regim preferențial.
Este motivul pentru care vom examina, mai întâi, regimul comun al acțiunii în revendicare, astfel, cum acest regim se desprinde din principiile Codului civil, după care vom examina regimul juridic preferențial al apărării prin revendicare.
Regimul juridic comun al acțiunii în revendicare privește, așa cum am arătat și mai sus, apărarea dreptului de proprietate individuală. Sediul materiei îl găsim, în special, în cuprinsul Codului civil. Cum clasificarea generală dată de Codul civil bunurilor, este aceea în bunuri imobile și bunuri mobile și regimul juridic al acțiunii în revendicare va fi influențat de această clasificare.
Referiri la acțiunea în revendicare mobiliară se fac în art. 1909 alin. 2, Cod Civil, potrivit cu care: “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de 3 ani din ziua când l-a pierdut sau i s-au furat”. De asemenea art. 1910 Cod Civil se referă tot la revendicarea bunurilor mobile. Art. 1730 Cod Civil prevede că, atunci când vânzarea s-a făcut fără termen “vânzătorul poate să revendice obiectele vândute”.
Referitor la revendicarea bunurilor imobile Codul civil nu conține nici o dispoziție, deși acțiunea în revendicare imobiliară este extrem de complexă și importantă, dând naștere unei practici judiciare foarte bogate.
1.7. Instituția acțiunii în revendicare în dreptul roman.
1.7.1. Aspecte preliminarii
Din punct de vedere istoric, revendicarea a apărut după definirea dreptului de proprietate și a luat înfățișarea dreptului pe care îl „consacră”.
La Roma, dreptul de proprietate a fost cunoscut încă de la formarea Cetății și până la Institutele lui Iustinian, perioadă în care proprietatea și, în consecință, revendicarea au suferit modificări importante.
Prima epocă în istoria poporului roman care poate fi numită preistorică a cunoscut un drept de proprietate cu caracter individual numai asupra bunurilor mobile nu și asupra bunurilor imobile care erau în proprietate colectivă.
În concluzie, în perioada preistorică a Romei, perioadă care ține până la apariția Legii celor XII Table (anul 447 Î. Hr. sau anul 304 de la fondarea Romei), proprietatea funciară individuală nu a fost cunoscută la Roma și în consecință nu se poate vorbi de apărarea pe calea revendicării a acesteia.
Sancțiunea proprietății în dreptul roman a evoluat odată cu dezvoltarea instituțiilor juridice a proprietății în general.
1.7.2. Sancțiunea proprietății în dreptul roman
► Sancțiunea proprietății quiritare
Dreptul de proprietate era apărat prin „rei vindicato” care reprezenta „acțiunea proprietarului lipsit de posesia bunului sau îndreptat în contra persoanei care poseda bunul fără a fi proprietar”. Proprietarul cerea restituirea bunului cum omnia causa. Prin causa rei se înțelegea tot ceea ce ar fi dobândit proprietarul dacă păstra neîntrerupt posesia bunului: fructe, accesiuni, despăgubiri pentru degradările aduse proprietății sale.
În procedura legislațiunilor, acțiunea în revendicare era intentată în forma lui sacramentum in rem.
În procedura formulată acțiunea în revendicare era intentată cu ajutorul unei formule în care pretențiile reclamantului erau precizate in intentio.
În procedura extraordinară deoarece condamnarea viza lucrul însuși, restituirea era asigurată prin forța de constrângere a statului – manu militari.
În litigiu, ambele părți aveau o dublă calitate atât de reclamant, cât și de pârât, și fiecare afirma că obiectul îi aparține.
Astfel, reclamantul revendica rostind o formulă, iar pârâtul făcea aceeași afirmație contrarie celei făcută de către reclamant.
În faza in iure, părțile promiteau să plătească o sumă de bani (sacramentum), dacă vor fi pierdut procesul, după care se trecea la atribuirea provizorie a obiectului litigios.
De regulă, pretorul atribuia posesorului bunului – sub obligația de plată a garanției – dreptul de a-l păstra pe durata procesului. Refuzul plații cauțiunii de către detentor atrăgea atribuirea dreptului de păstrare a bunului în favoarea neposesorului.
În faza a doua – in judicium – judecătorul pronunța sentința, arătând care din cele două sacramentum este iustum.
Câștigătorul procesului, fie păstra bunul revendicat și recupera cauțiunea (daca avusese și posesiunea intermediară a bunului), fie cerea lucrul și fructele acestuia de la adresantul perdant al procesului (în cazul proprietarului quiritar neposesor).
Pentru exercitarea acțiunii în revendicare era necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
reclamantul să fie proprietar quiritar și să nu posede lucrul pe care îl revendică;
pârâtul trebuie să posede lucrul.
Către sfârșitul epocii clasice s-a admis acțiunea în revendicare nu numai împotriva posesorului, dar și împotriva detentorului cum erau spre exemplu locatarii.
obiectul litigiului trebuia să fie susceptibil de proprietate quiritară, un lucru corporal și individual determinat.
Dacă aceste condiții erau îndeplinite, acțiunea în revendicare putea fi intentată și reclamantul putea avea câștig de cauză dacă făcea dovada dreptului său de proprietate și daca pârâtul nu paraliza acțiunea printr-o excepție.
Excepțiile ce puteau fi invocate de pârât, care puteau duce la respingerea acțiunii reclamantului erau:
exceptio rei vindicate et traditae – excepția lucrului vândut și predat se opunea în cazul în care ar deține lucrul în baza unei vânzări, iar reclamantul ar fi ținut de obligația de garanție;
exceptio doli – excepțiunea de doi se opune în diferite situații, mai ales cu privire la unele cheltuieli făcute de către posesor;
exceptio usus fructus – se opunea în cazul în care se invoca un drept real ca să permită păstrarea posesiunii.
Acțiunea în revendicare a fost, la început permisă doar pentru bunurile cele mai importante de sub puterea lui pater familias.
Cu toate acestea, în Legea celor XII table se găsesc acțiuni care protejau dreptul de proprietate asupra bunurilor mai puțin importante și care neputând face obiectul unei proceduri sacramentum in rem, se supuneau regulilor speciale care vizau sustragerile frauduloase actio furti sau încorporările în construcții ale materialelor altor persoane actio de tigno justo.
Astfel, în Tabula secunda se precizează „Revendicarea bunului sustras cu forța să fie etern”, la fel revendicarea era imprescriptibila, conform pct. 3 din Tabela a treia, dacă era îndreptată împotriva peregrinilor: „Revendicarea este eternă împotriva străinului”.
Despre action de tigno juncto se găsesc informații la pct. 5 din Tabula Sexta a Legii celor XII table „materialul altuia pus la o casa sau arcul altuia pus la o vita de vie sa nu fie separate, acela care le-a unit sa fie pedepsit la plata dublului. Proprietarul poate sa revendice materialul de construcție prelucrat dar neincorporat in edificiu”.
● Rei vindicato per sponsionem
O altă formă a acțiunii în revendicare este „rei vindicatio per sposionem”. O procedură simplificată în care se menține rămășagul, încă nu se mai face pentru a se impune adversarului o pierdere în favoarea statului, ci este încheiat pentru ca sub acest pretext să se judece fondul pricinii. De asemenea, nu mai apar garanții care sa răspundă personal pentru restituirea lucrului, ci posesorul reclamat își ia singur obligația de a restitui lucrul, obligație personală ce urma să fie întărită de garanție. Această obligație trebuie respectată nu în virtutea acțiunii in rem ci pentru că a încheiat o obligație verbală.
Potrivit acestei proceduri pârâtul nu mai contravindica ci rămânea în posesia lucrului daca reclamantul nu-și proba proprietatea.
●Rei vindicato per formula petitoriam
Ce-a de a treia formă de intentare a rei vindicato, ce caracterizează ultima perioadă a republicii a simplificat și mai mult procedura de exercitare a acțiunii si purta numele de per formula petitoriam.
Este procedura dreptului clasic în care dispare rămășagul. Reclamantul, chemat în fața pretorului, trebuie să promită că va restitui bunul cu toate accesoriile așa cum va stabili judecata.
Daca nu face această promisiune in iure și întărită cu garanții, pretorul îi va ordona să predea adversarului posesiunea imobilului și prin această formulă reclamantul era scutit de a continua revendicarea.
Când se revendicau bunurile mobile, iar reclamatul nu făcea promisiunea de restituire, pretorul acorda reclamantului posesia, autorizându-l să ia bunul cu sine.
Dacă reclamantul își dovedea dreptul, judecătorul îl invita pe cel reclamat să restituie lucrul, invitație denumită arbitratus iuclicis. Această invitație, în dreptul clasic nu se execută prin forța publică, dar dacă cel reclamat nu preda bunul, judecătorul îl obliga să plătească valoarea procesului, fixată de reclamant sub prestare de jurământ. Reclamatul avea tot interesul să execute obligația, acest mijloc indicat de constrângere producând același efect ca și cel din dreptul lui Iustinian când arbitratus se aducea la îndeplinire prin forța publică – manu militari.
►Sancțiunea proprietății pretoriene
Sancțiunea proprietății pretoriene se realiza prin acțiunea publiciană, după numele unui pretor, Publicius.
Ea a fost creată pentru situația unui res mancipi transmis prin tradițiune.
Apariția acestui tip de sancțiune a fost determinată de faptul că acțiunea în revendicare era improprie altor tipuri de proprietate decât cea quiritară cum ar fi proprietatea pretoriană (bonitara, in bonis) și chiar posesia de bună-credință.
Acțiunea publiciană era o acțiune reală a cărei formulă era adoptată după formula acțiunii în revendicare. Ea cerea îndeplinirea tuturor condițiilor uzucapiunii mai puțin una singură, respectiv termenul care printr-o ficțiune se considera că s-a scurs.
Reclamantul va trebui să facă dovada că a dobândit proprietatea prin uzucapiune fiind scutit de condiția termenului și totodată să fi avut lucrul în posesie măcar un moment.
Judecătorul dădea câștig de cauză reclamantului care avea lucrul in bonis printer lucrurile sale și care se afla pe cale de a uzucapa.
Acțiunea publiciană putea aparține pe de-o parte proprietarului pretorian iar pe de altă parte posesorului de bună credință.
Acțiunea publiciană a proprietarului pretorian se putea introduce unui simplu posesor sau împotriva proprietarului quiritar.
Acțiunea publiciană a posesorului de bună-credință protejează pe acesta când cumpără un lucru de la o persoană pe care o crede adevăratul proprietar. El este în curs de a uzucapa căci a primit posesiunea în virtutea unui act judiciar.
Posesia de buna credință are o poziție diferită după cum se afla în proces cu un proprietar quiritar sau cu un alt posesor de bună sau de rea credință.
Toate acestea constituie conflicte soluționate deseori în avantajul proprietarului pretorian.
1.7.3. Efectele revendicării în dreptul roman
Ca și în dreptul modern, principalele efecte ale acțiunii în revendicare erau restituirea lucrului și a fructelor sale, precum și plata cheltuielilor făcute de posesor.
Pentru a statua cu privire la efectele revendicării hotărârea judecătorului se raportează la două momente esențiale ale procedurii formulare:
momentul litis contestatio;
momentul pronunțării sentinței.
În ceea ce privește restituirea fructelor tratamentul era diferit după cum posesorul a fost de bună sau rea credință.
Până la litis contestatio posesorul de bună-credință era obligat să restituie fructele ce i-au rămas neconsumate. În schimb, nu răspundea de cele consumate. După litis contestatio, posesorul de bună-credință era obligat să restituie atât fructele culese cât și acelea pe care ar fi trebuit să le culeagă răspunzând în aceeași măsură ca posesorul de rea-credință înainte de litis contestatio.
După acest moment, posesorul de rea-credință era obligat să restituie și valoarea fructelor pe care proprietarul le-ar fi cules daca i s-ar fi permis.
Referitor la restituirea lucrului, posesorul de bună-credință nu răspunde pentru nici o neglijență până la litis contestatio întrucât se consideră a fi proprietarul bunului. De la litis contestatio, posesorul de bună-credință răspundea pentru orice stricăciune provenită din culpa lui.
Posesorul de rea-credință avea angajată răspunderea pentru stricăciunile provenite din orice culpă înainte de litis contestatio, iar după acest moment răspundea și de cazul fortuit, cu excepția cazului în care proba că acel caz fortuit s-ar fi produs și daca bunul s-ar fi aflat și în posesia proprietarului.
Hoțul răspundea întotdeauna de cazul fortuit.
În cazul restituirii cheltuielilor, acestea pot fi cheltuieli utile, cheltuieli necesare și cheltuieli voluptuarii, dar numai în cazul cheltuielilor utile interesează dacă posesorul a fost de bună sau de rea-credință.
Cheltuielile necesare (necessariae impensae) erau datorate de către reclamant pârâtului care le pretindea sub consecința reținerii de către posesorul-pârât a bunului până în momentul plății, deoarece de aceste cheltuieli a depins însăși existența și conservarea bunului revendicat. În consecință, în cazul acestei categorii de cheltuieli nu contează calitatea posesiunii executate de către pârât (în baza unei bune sau rele-credințe) cu excepția celei dobândite prin furt sau violență.
Cheltuielile utile (utilaes impensae) care au depășit cheltuielile de conservare puteau fi solicitate de către pârât (sub consecința dreptului de retenție) dar numai cu condiția ca acesta să fie de bună-credință.
Cheltuielile voluptorii puteau fi solicitate de posesorul de bună-credință și puteau fi ridicate de către acesta dar cu anumite restricții.
Este posibil ca reclamatul să opună proprietarului dreptul său de a poseda în virtutea unui drept real cum ar fi uzufructul. Această posibilitate i s-a oferit și titularului unui drept personal, ca de exemplu chiriașului.
1.8. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare
1.8.1. Caracterul real
Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece poate fi promovată împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate.
Caracterul real al dreptului de proprietate se transmite și acțiunii prin care este apărat dreptul. Este o acțiune reală deoarece se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate pe care îl apără, drept real, opozabil “erga omnes”.
Dreptul de proprietate fiind prin natura lui un drept real imprimă acțiunii același caracter real. Acțiunile reale, în general, sunt acele acțiuni prin care se apără un drept real principal (dreptul de proprietate, de uz, de uzufruct, de abitație) sau se valorifică drepturi reale accesorii (acțiunea ipotecară, acțiunea creditorului gajist, acțiunea creditorului garantat printr-un privilegiu special).
Acțiunea reală se deosebește de acțiunea personală prin aceea că aceasta din urmă izvorăște în principiu din contracte și valorifică un drept personal (de creanță).
De îndată ce acest caracter dispare, cum ar fi în cazul când lucrul este pierdut din vina uzurpatorului sau atunci când lucrul a fost definitiv și iremediabil dobândit de un terț, obiectul revendicării se va converti într-o simplă pretențiune în despăgubire, adică o acțiune personală ce urmează a fi îndreptată împotriva aceluia din a cărui vină a fost pierdut bunul.
Scopul acțiunii în revendicare este restituirea lucrului (acțiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deține acel lucru). Dacă pârâtul va declara că detenția nu o exercită în nume propriu, că prin urmare nu posedă pentru el, ci pentru altul, adică posedă cu titlu precar, indicând totodată și numele persoanei pentru care posedă, atunci se va proceda la introducerea în proces a acelei persoanei, judecătorul putând scoate din cauză pe detentorul cu titlu precar, dacă reclamantul nu are interes de a-i face opozabilă hotărârea.
1.8.2. Caracterul petitoriu
Acțiunea în revendicare are un caracter petitoriu, deoarece pune în discuție însăși existența dreptului de proprietate.
Aceasta și deosebește acțiunea în revendicare de acțiunea posesorie (care este și ea tot o acțiune reală, dar care tinde să apere posesia și, indirect numai, dreptul de proprietate) sau acțiunea care se întemeiază pe un drept de creanță prin care se apără dreptul de proprietate, dar care este o acțiune personală, izvorâtă din contract. Spre deosebire de acțiunile personale, în acțiunile petitorii, cu specială privire asupra acțiunii în revendicare, reclamantul trebuie să facă dovada faptului că este titular al dreptului real (drept de proprietate în cazul acțiunii în revendicare; drept de uzufruct, în cazul acțiunii confesorii etc.).
Într-o acțiune în revendicare (ca și în cazul oricărei alte acțiuni petitorii) se pune în discuție însăși existența dreptului real de proprietate asupra bunului (în cazul celorlalte acțiuni petitorii se pune în discuție existența dreptului real care se invocă), drept ce trebuie dovedit de reclamant; aceasta spre deosebire de acțiunile personale, de exemplu, unde trebuie să se facă dovada existenței raportului juridic-obligațional și, eventual, a neîndeplinirii de către cocontractant a obligațiilor ce-i incumbă.
Obiectul acțiunii în revendicare este însuși dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.
Acțiunile petitorii sunt acțiuni care tind la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real principal. Întrucât prin acțiunile petitorii se cere rezolvarea însuși a fondului dreptului, ele aparțin în exclusivitate acelora care se pretind a fi titularii dreptului real contestat sau necontestat. Acțiunea în revendicare este cazul tipic acțiunii petitorii (mai sunt acțiuni petitorii, acțiunea confesorie (cu variantele ei), acțiunea negatorie și acțiunea în grănițuire).
1.8.3. Caracterul imprescriptibil, în principiu
Acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv. Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, așa încât el va putea fi apărat întotdeauna prin acțiunea în revendicare.
În acest sens, art. 21 din Decretul nr. 167/ 1958 prevede că “dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului la acțiunea privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie”, pornind tocmai de la perpetuitatea dreptului de proprietate imobiliară și a necesității asigurării unei protecții juridice în consecință.
Atunci când însă un bun imobil este dobândit prin uzucapiune, sau un alt bun mobil a fost dobândit prin posesia de bună-credință, dreptul proprietarului inițial s-a stins și el nu va mai putea avea câștig de cauză într-o acțiune de revendicare.
Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare a bunurilor imobile a fost stabilită de practica judiciară și de doctrină prin derogare de la regula stabilită de art. 1890 Cod civil: „toate acțiunile, atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a definit un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință”.
În absența unor dispoziții specifice în Codul civil. Conturarea regimului juridic al acțiunii în revendicare a fost rodul activității instanțelor de judecată și al doctrinei, pornindu-se de la principiile generale ale dreptului civil și de la unele dispoziții ale Codului civil referitoare la bunurile imobile și bunurile mobile. Astfel, se impune analiza distinctă a acțiunii în revendicare având ca obiect bunurile imobile și cea al cărei obiect îl constituie bunurile mobile.
1.9. Condițiile de exercitare a acțiunii în revendicare
1.9.1. Calitatea de reclamant
Acțiunea în revendicare poate fi exercitată de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Practica judecătorească a precizat faptul că reclamantul într-o asemenea acțiune trebuie să fie proprietar exclusiv al acestui bun. Așadar, acțiunea în revendicare nu va putea fi intentată de către un proprietar aflat în indiviziune.
După cum s-a arătat în practica judiciară “atât timp cât durează starea de indiviziune, drepturile coproprietarilor asupra bunului respectiv fiind nedeterminate, ei nu pot să pretindă un drept exclusiv asupra părților ce li se cuvin, decât numai după înfăptuirea partajului, când fiecare va primi în exclusiva sa proprietate partea ce i se cuvine. De aici rezultă că un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de înfăptuirea partajului, deoarece în revendicare presupune un drept exclusiv și determinat, drept pe care nu-l poate avea un coindivizar decât prin efectul partajului”.
Coproprietarul sau coindivizorul nu poate introduce acțiunea împotriva celorlalți copărtași, deoarece nu au un drept exclusiv asupra părților ce li se cuvin. După partaj pot introduce acțiunea. Dacă însă proprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct, adică a existat o posesie ce duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune, atunci poate introduce acțiunea în revendicare împotriva celorlați coproprietari.
Coproprietarul sau coindivizorul nu poate introduce acțiunea împotriva terților. Acțiunea se poate exercita de terții copărtași cărora le aparține proprietatea. Aceasta deoarece acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra lucrului în litigiu și readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote-părți ideale nedeterminate in materialitatea sa.
Acțiunea în revendicare a unui bun mobil al soților poate fi introdus numai de unul din ei, deoarece, se aplică prezumția de mandat tacit reciproc. Dacă acțiunea în revendicare privește un bun comun imobil, aceasta nu poate fi introdusă de un singur soț, deoarece nu mai este prezumție de mandat tacit reciproc.
Practica judiciară este în sensul că acțiunea în revendicare privind un bun comun al soților poate fi introdusă de un singur soț, deoarece este considerată un act de conservare a bunului comun, și ar exista o “mărire a patrimoniului comun, ce profită și celuilalt soț”.
Există opinii care consideră că acțiunea în revendicare nu poate fi considerată un act de conservare, ci este un adevărat act de dispoziție. O acțiune în revendicare prost condusă de soțul reclamant, ar avea drept consecință respingerea acțiunii și implicit pierderea dreptului de proprietate asupra bunului revendicat de către celălalt soț.
De aceea, atunci când se revendică un bun imobil, acțiunea în revendicare va trebui intentată de ambii soți; dacă însă se va revendica un bun imobil, în virtutea mandatului tacit reciproc, acțiunea în revendicare va putea fi promovată și de un singur soț.
1.9.2. Calitatea de pârât
Dacă pârâtul deține bunul pentru altul sau exercită în numele altuia dreptul asupra bunului în litigiu, va putea arăta pe acela în numele căruia deține bunul sau exercită dreptul.
Cererea privitoare la arătarea titularului dreptului trebuie motivată și depusă odată cu întâmpinarea sau dacă aceasta nu este obligatorie cel mai târziu la prima zi de înfățișare. De asemenea, dacă după introducerea acțiunii, bunul care se revendică a fost transmis de pârât unei alte persoane, etc., în funcție de împrejurări, în proces pot fi atrase alte persoane: procedura intervenției terțului, procedura chemării în judecată a altor persoane și chemarea în garanție.
Consecința lipsei calității procesuale pasive este aceea că acțiunea trebuie respinsă ca greșit îndreptată. Într-o acțiune în revendicare imobiliară, calitatea de pârât o are persoana în a cărei posesiune nelegitimă se află bunul pe care reclamantul îl revendică. Dacă pârâtul deține bunul pentru altul sau exercită în numele altuia dreptul asupra bunului în litigiu, va putea arăta pe acela în numele căruia deține bunul sau exercită dreptul.
ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE MOBILIARĂ
Se poate spune despre dreptul de proprietate ca el vine sa realizeze un echilibru in cadrul societatii. Atunci cand acest echilibru este rupt, este de datoria legiuitorului sa intervina si sa dea o solutie.
Spre deosebire de drept anterior, unde solutia era acceasi, indiferent daca esra vorba despre un bun mobil sau un bun imobil, in sistemul nostru actual solutia difera in functie dupa cum adevaratul proprietar revendica bunul mobil sau bunul imobil. De aceea actiunea in revendicare este unul dintre principalelel mijloace de aparare ale proprietatii.
Putem vorbii de actiunea in revendicare mobiliara atunci cand se da posibilitatea proprietarului neposesor de a cere recunoasterea dreptului sau de proprietate si restituirea bunului sau de la posesorul neproprietar.
Pentru bunurile mobile art. 1909 are in vedere doua ipoteze:
ipoteza in care lucrul nu este nici furat si nici pierdut;
ipoteza in care lucrul este pierdut sau furat;
Regula prevazuta de art. 1909 alineatul 1 Cod civil, se aplica asadar numai in privinta bunurilor mobile care pot fi posedate, deci numai bunurile mobile corporale, susceptibile de detentiune materiala. De la aceasta regula exista o singura exceptie ce priveste titlurile la purtator, a caror valoare este incorporata in titlu, incat el constituie insasi corporalitatea dreptului pe care il reprezinta apropiindu-se in acest mod de natura exterioara a bunurilor mobile corporale. Regula prevazuta de art. 1909 alineatul 1 Cod civil este aplicabila numai cu privire la bunurile mobile privite in mod individual nu si unor mase sau universalitati de bunuri mobile cum ar fi de exemplu o succesiune a bunurilor mobile. Rezulta asadar ca actiunea in revendicare mobiliara nu ar putea fi exercitata decat atunci cand nu sunt aplicabile prevederile art. 1909 alineat 1 Cod civil, deci in situatiile in care nu-si mai are aplicare prezumtia absoluta de proprietate
2.1. Revendicarea bunului mobil de la hoț, găsitor sau terțul dobânditor de rea-credință
Domeniul acțiunii în revendicare a bunurilor mobile este restrâns la situațiile în care acestea au ieșit involuntar din stăpânirea proprietarului. În acest sens, dispozițiile art. 1909 alin. 2 Cod civil reglementează expres revendicarea bunurilor care au ieșit involuntar din stăpânirea proprietarului.
Acțiunea în revendicare introdusă împotriva terțului de rea-credință, hoț sau găsitor este imprescriptibilă Posesia de rea-credință, fundată pe furt sau pe însușirea lucrului altuia găsit, nu poate avea ca efect dobândirea dreptului de proprietate, indiferent de durata de timp cât a fost exercitată. Hoțul sau găsitorul nu beneficiază de art. 1909 alin. 1 C. civ.
Legiuitorul nu echivalează posesia de rea-credință cu titlul de proprietate. În absența unei reglementări care să prevadă termenul de prescripție, doctrina și jurisprudența consideră aproape unanim că această acțiune este imprescriptibilă întrucât proprietatea nu se stinge prin neuz, iar găsitorul sau hoțul nu pot dobândi proprietatea, nici în mod instantaneu.. Oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu a pierdut dreptul de revendicare, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 de ani fără a-l exercita.
În practica judiciară s-a arătat în acest sens, că nu se poate face nici o diferențiere între drepturile reale mobiliare și cele imobiliare sub aspectul incidenței normelor privind prescripția extinctivă. Indiferent că se revendică un bun mobil sau imobil dreptul la acțiune este imprescriptibil pentru că proprietatea nu se stinge prin neuz.
De asemenea, că hoțul sau găsitorul nu vor putea invoca în acțiunea în revendicare a proprietarului bunului mobil, excepția prescripției achizitive de 30 de ani (art. 1890 C. civ.), întrucât este greu de conceput că ei vor putea dovedi o posesie utilă, publică, asupra bunului. Furtul este definit de art. 208 C. pen. ca fiind „luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia în scopul de a și-l însuși pe nedrept".
Fapta de furt intră de asemenea în conținutul infracțiunilor de tâlhărie și de piraterie. Textul nu se aplică însă abuzului de încredere (art. 213 C. pen), înșelăciunii (art. 215 C. pen.) delicte care implică o remitere voluntară a bunului de către proprietar și care implică o culpă de imputat proprietarului, pentru că delictul nu s-ar fi putut săvârși decât cu concursul acestui proprietar, care a produs aparența, încredințându-și bunul unui mandatar depozitar, fraudulos sau naiv, astfel încât fără fapta lui nu s-ar fi putut ajunge la consumarea delictului.
Posesia de rea-credință nu e ocrotită împotriva proprietarului bunului mobil, așa cum ar rezulta dintr-o interpretare „per a contrario” a dispozițiilor art. 208 alin. 3 Cod penal, întrucât față de el dispozițiile art. 1909 C. civ. sunt inaplicabile, iar art. 972 C. civ. ocrotește explicit numai posesia de bună-credință. Consecința pe planul dreptului civil o constituie posibilitatea pentru proprietar de a uza de acțiunea în revendicare împotriva posesorului de rea-credință, iar pe planul dreptului penal nesocotirea unei asemenea posesii de către proprietarul bunului mobil care și-l ia înapoi, nu constituie furt.
În schimb, posesorul sau detentorul legitim este apărat chiar împotriva deposedării de către proprietar, fapta lui de luare a bunului mobil din posesia sau detenția posesorului sau detentorului legitim, fără consimțământul acestuia, constituind, infracțiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 3 C. pen.
Dacă posesia este nelegitimă, de rea-credință, pe plan civil, există posibilitatea pentru proprietar de a uza de acțiunea în revendicare, dar pe plan penal, nesocotirea unei astfel de posesii de către proprietarul care își ia înapoi lucrul nu constituie infracțiunea de furt. Norma juridică penală nu trebuie să ocrotească orice situație de fapt, ci numai pe cea conformă cu legea. Persoana care a dobândit un bun pe cale nelegală nu ar putea pretinde apărarea acestei situații cu ajutorul dreptului. Hoțul, altul decât proprietarul lucrului, va fi pedepsit chiar și în cazul în care cel de la care fură, este la rândul său un posesor de rea-credință (hoț sau găsitor).
Opinia dominantă, împărtășită de practica judiciară și doctrină, este că și posesia nelegitimă este ocrotită, deoarece nimeni nu poate sustrage bunuri din patrimoniul altuia, pe motiv că vede în titularul patrimoniului un posesor nelegitim. S-ar ajunge la perturbarea și instabilitatea relațiilor patrimoniale, din moment ce fiecare s-ar socoti îndreptățit să atenteze la avutul altuia, pe motiv că l-ar socoti întemeiat sau fraudulos.
Cel care voiește să releve caracterul nelegitim al unei posesii nu trebuie să o facă pe calea sustragerii bunului la care se referă, căci o astfel de faptă vădește în intenția îmbogățirii fără just temei a autorului sustragerii. În cazul art. 208 C. pen. se poate spune că respectarea situației de fapt, a poziției fizice a bunului în patrimoniu, constituie o veritabilă situație premisă, pe care legea o pretinde ca atare, pentru pașnica posesie și pentru evoluția corespunzătoare a ordinii juridice în relațiile patrimoniale. Ocrotirea penală vizează o situație de fapt, constând în aspectul obiectiv, aparent al stăpânirii unui bun mobil corporal, situație comună atât dreptului de proprietate, cât și posesiei sau detenției. Legea protejează implicit dreptul de proprietate, deoarece posesia de bună-credință și buna-credință se prezumă și valorează titlul de proprietate, în conformitate cu art. 1909 alin. 1 C.civ.
Faptul că, ulterior sustragerii, se dovedește reaua-credință a posesiei care a încetat datorită sustragerii sau caracterul nelegitim al unei posesii de bună-credință în raport cu mobilul sustras, nu are efect asupra răspunderii penale a făptuitorului sustragerii, deoarece furtul s-a consumat la momentul în care prin schimbarea poziției de fapt a bunului acesta a fost scos din avutul victimei și trecut în posesia făptuitorului. Revendicarea în caz de pierdere sau furt poate avea loc chiar dacă responsabilitatea autorului nu este angajată din cauza vârstei sale sau dacă a fost un furt urmărit la plângerea prealabilă (art. 210 C. pen.) și nu din oficiu.
În cazul bunurilor pierdute de proprietar și găsite de terț, pierderea trebuie să fie datorată fie neglijenței proprietarului, fie neglijenței unei alte persoane sau unui caz de forță majoră, adică să constituie o ieșire neprevăzută a unui bun din patrimoniul proprietarului. Nu trebuie ca lucrul să fie abandonat, ca proprietarul său să-l fi părăsit în mod voluntar, căci astfel găsitorul ar deveni proprietar prin ocupațiune. Această regulă se aplică și lucrurilor fără stăpân („res derelicte”). Când proprietarul bunului a pierdui bunul său, el păstrează proprietatea, dar nu mai are posesia.
Pentru a revendica bunul, reclamantul trebuie să dovedească că:
bunul a fost luat din posesia sa;
bunul a ieșit din posesia sa fără voia lui;
bunul este identic cu cel revendicat.
Toate acestea fiind situații de fapt, ele pot fi dovedite cu orice mijloc de probă inclusiv cu martori și prezumții. Dovada identității bunului pierdut sau furat cu cel revendicat întâmpină greutăți aproape insurmontabile în cazul lucrurilor de gen, datorită asemănării lucrurilor între ele. Aceasta și explică aplicarea art. 1909 alin. 2 C. civ. numai la bunuri individual determinate.
2.2. Revendicarea bunului mobil de la posesorul de bună-credință care l-a dobândit de la un hoț sau găsitor
Imposibilitatea revendicării bunurilor mobile de la posesorul de bună-credință, întemeiată pe regula prevăzută de art. 1909 alin. 1 C. civ., se aplică doar în ipoteza în care proprietarul s-a desesizat voluntar de bunul său mobil, încredințându-l unui detentor precar, care îl transmite unui posesor de bună-credință.
În cazul în care terțul de bună-credință dobândește posesia unui bun mobil, ieșit din stăpânirea proprietarului său, fără voia acestuia, fiind pierdut sau furat, sunt aplicabile dispozițiile art. 1909 alin. 2 C. civ., care dispune: „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când 1-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care îl găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are".
Se observă astfel că art. 1909 alin. 2 C. civ. este aplicabil numai când bunul mobil se află în posesia de bună-credință a unui terț care l-a dobândit de la hoț sau găsitor. Textul nu are în vedere cazurile în care bunul se află chiar în posesia hoțului sau găsitorului sau în posesia unui dobânditor de rea-credință de la hoț sau găsitor, care știa despre proveniența ilicită a bunului. În aceste situații, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă.
Prin „pierderea bunului" se înțelege ieșirea bunului mobil din patrimoniul proprietarului revendicant fie datorită neglijenței sale, fie datorită unui caz fortuit sau de forță majoră, oricum fără consimțământul acestuia. Ca și în cazul revendicării bunului de la hoț sau găsitor, și în cazul revendicării bunului de la posesorul de bună-credință care a dobândit bunul de la hoț sau găsitor, proprietarul reclamant va trebui să dovedească că:
bunul a fost luat din posesia sa, dovedind astfel implicit dreptul său de proprietate asupra bunului;
bunul a ieșit din posesia sa fără voia lui;
bunul este identic cu cel revendicat.
Toate acestea fiind situații de fapt, ele pot fi dovedite cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori și prezumții. Dovada identității bunului pierdut sau furat cu cel revendicat întâmpină greutăți aproape insurmontabile datorită asemănării lucrurilor de gen între ele, aceasta explicând aplicarea practică a art. 1909 alin. 2 C. civ. numai la bunuri individual determinate.
Dacă cel care a cumpărat un bun, pierdut sau furat, l-a vândut altuia, revendicarea nu va fi îndreptată împotriva lui, ci contra cumpărătorului, posesor al lucrului. Vânzătorul nu va fi responsabil față de proprietarul lucrului decât dacă, vânzând bunul a comis o culpă astfel încât va fi obligat și la despăgubiri.
Pentru ca revendicarea să aibă ca rezultat restituirea bunului, revendicantul trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la alin. 1 al art. 1909 C.civ., să facă cele trei dovezi enumerate și să introducă acțiunea în termen de 3 ani de la data pierderii sau furtului.
În ceea ce privește natura juridică a acestui termen (3 ani) în literatura juridică există controverse în acest sens.
Astfel, unii autori consideră că termenul de 3 ani este un termen de prescripție achizitivă, care nu poate fi invocat decât de posesorii de bună-credință. Pe de altă parte, s-a considerat că termenul de 3 ani este un termen de prescripție extinctivă, fiind supus cauzelor de întrerupere și suspendare, dar imposibilitatea găsirii bunului de către acela care se pretinde proprietar ar trebui să constituie o cauză de suspendare a prescripției iar termenul ar trebui să curgă de la data când proprietarul este în măsură să introducă acțiunea; pe când textul legal precizează că termenul curge de la data pierderii sau furtului.
Însă, în prezent soluția unanim adoptată atât în doctrină cât și în practica judiciară este aceea a unui termen de decădere, prefix, iar neintentarea acțiunii în termen de 3 ani, duce la pierderea însuși a dreptului de proprietate. Fiind un termen de decădere nu poate fi suspendat sau întrerupt.
Practic, pe durata termenului de 3 ani, în care poate fi introdusă acțiunea în revendicare împotriva posesorului de bună-credință, care a dobândit de la hoț sau găsitor, aplicarea dispoziției art. 1909 alin. 1 C. civ. este suspendată în privința acestuia, astfel încât la împlinirea termenului de 3 ani, în care nu s-a introdus o acțiune în revendicare, dobânditorul de bună-credință de la hoț sau găsitor va deveni proprietarul bunului mobil.
Atunci când proprietarul revendică bunul său de la un terț de bună-credință, care l-a dobândit de la un hoț sau găsitor, nu va fi obligat să plătească contravaloarea bunului sau să îl despăgubească pe posesor pentru prețul plătit.
Pentru aceasta, art. 1909 alin. 2 teza finală C. civ. reglementează recursul (acțiunea în regres personală) în despăgubire pe care dobânditorul de bună-credință, care a fost evins de proprietarul lucrului, îl are împotriva hoțului sau găsitorului, recurs întemeiat pe echitate și bună-credință.
Art. 1910 C. civ. derogă de la dispoziția art. 1909 alin. 2 C. civ., prevăzând că: „dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un negustor care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi, decât întorcând posesorului prețul ce l-a costat."
Rațiunea textului art. 1910 C.civ. constă în faptul că terțul cumpărător care a dobândit bunul de la o vânzare publică nu are nimic a-și imputa, fiind de bună-credință și având convingerea neîndoielnică că cel de la care a dobândit mobilul este proprietar fiindcă îi oferea bunul spre vânzare în condiții de siguranță și prudență mai mare, într-un loc public.
Art. 1910 se aplică și vânzărilor care se desfășoară în fața unui reprezentant al autorității publice sau de un negustor de specialitate. În aceste împrejurări obiective (vânzare la târg sau la bâlci) sau de natură juridică (vânzare publică ori negustori de specialitate) sunt aparențe foarte puternice care conferă posesorului indicii serioase de proprietate și siguranța că a tratat cu un proprietar, încât celui care a cumpărat întemeindu-se pe ele nu i se poate imputa nimic.
Buna-credință a dobânditorului este atât de mare, de puternică, încât este cu desăvârșire exclus ca posesorii care dobândesc în aceste condiții să fie prejudiciați, fiind excluși de la reparație (despăgubire). Această regulă asigură garanția creditului și siguranța tranzacțiilor în materie de bunuri mobile, întrucât proprietarul trebuie să restituie posesorului prețul plătit pentru bunul mobil revendicat.
Posesorul trebuie să fie de bună-credință, întrucât împotriva unui posesor de rea-credință, proprietarul poate obține revendicarea, fără a fi obligat la restituirea prețului plătit. Proprietarul restituie prețul, iar nu valoarea bunului. Dacă lucrul s-a vândut în condițiile în care se aplică art. 1910, prețul este aproape mereu egal cu valoarea lucrului. în fapt, sunt rare cazurile când proprietarul, exercitând revendicarea, preferă să lase lucrul dobânditorului mai curând, decât să plătească prețul.
Exercițiul dreptului de restituire este facilitat de dreptul de retenție acordat posesorului, el putând refuza restituirea lucrului atunci când prețul nu i s-a restituit. Proprietarul care a plătit prețul dobânditorului de bună-credință al bunului pierdut sau furat, va avea împotriva hoțului sau găsitorului, o acțiune delictuală în despăgubire, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., trebuind deci să dovedească culpa acestuia.
Dacă terțul de bună-credință a cumpărat bunul în condițiile art. 1910 C. civ., el are dreptul să rețină bunul respectiv în stăpânirea sa, până când proprietarul, parte civilă, va plăti prețul la care a fost dobândit bunul de la inculpat, având un drept de retenție, însă numai dacă acest drept este prevăzut în dispozitivul hotărârii penale.
EFECTELE ACȚIUNII ÎN REVENDICARE
Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, pârâtul va fi obligat să restituie lucrul către adevăratul proprietar. În ce privește drepturile și obligațiile părților (restituirea fructelor, cheltuielile făcute asupra lucrului etc.) ce se grefează pe obligația de restituire a lucrului, ele sunt în funcție de buna sau reaua credință a posesorului pârât.
3.1. Restituirea bunului de către posesorul neproprietar
Dacă prin proba ce o administrează, revendicantul va izbuti să facă dovada că el este adevăratul proprietar al lucrului, judecătorul va trebui să îl oblige pe pârât să i-l restituie. Lucrul se va întoarce în patrimoniul revendicantului liber de orice sarcină, deoarece toate drepturile și sarcinile consimțite de posesor față de terți vor fi desființate, ele fiind constituite de un posesor care nu avea titlu și nici calitatea: resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Se restituie bunul imobil posedat de pârât, cu toate accesoriile sale. Restituirea se face, în principiu, în natură. Dacă aceasta nu mai este posibil (lucrul a pierit printr-un caz fortuit sau de forță majoră, fie a fost dobândit de un terț de bună credință, fie pentru că în cursul posesiunii, lucrul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică), restituirea se face prin echivalent, deci printr-o despăgubire, ori se va restitui indemnizația de expropriere.
În această privință sunt totuși unele distincții și precizări de făcut. În cazul când pârâtul a lăsat un terț să obțină împotriva sa o hotărâre de condamnare, el și-a angajat întreaga răspundere și ca atare va fi obligat să plătească daune, întrucât a lăsat să fie pornită față de el o procedură cu privire la un lucru care nu-i aparținea și asupra căruia nu avea nici un drept.
Cu privire la determinarea daunelor însă, se va avea în vedere și faptul dacă pârâtul a fost de bună credință sau de rea credință. Dacă el a fost de bună credință, adică în mod eronat a crezut că este proprietarul lucrului ce deține, atunci daunele se vor reduce la acoperirea cheltuielilor făcute de reclamant în procesul de revendicare. Dacă pârâtul a fost de rea credință, adică a știut că nu avea nici un drept asupra lucrului, iar în mod dolosiv, a ascuns lipsa calității de posesor, daunele ce se vor acorda revendicantului vor trebui să fie egale cu prejudiciul real încercat de acesta prin pierdere lucrului.
În cazul când lucrul a pierit printr-un caz fortuit sau de forță majoră, soluția va fi în funcție de buna sau reaua credință a posesorului. Dacă posesorul este de bună credință, pierderea lucrului nu-i poate fi imputată, chiar în ipoteza că ea s-ar fi produs după ce proprietarul a intentat acțiunea în revendicare. Soluția va fi desigur aceeași chiar dacă pierderea s-ar datora propriei sale fapte, însă cu condiția ca să se fi produs mai înainte de intentarea acțiunii în revendicare, pentru bunul motiv că într-o atare împrejurare ar fi excesiv să fie tras la răspundere pentru fapte la săvârșirea cărora s-a crezut îndreptățit în calitatea sa de proprietar. Această răspundere pentru pierderea anterioară intentării acțiunii în revendicare, va putea totuși să fie angajată împotriva pârâtului ori de câte ori acesta va fi profitat de distrugerea lucrului, cum ar fi, de exemplu, atunci când a dărâmat imobilul spre a revinde materialele, în care caz despăgubirea va fi egală cu profitul realizat, adică cu suma încasată de pârât din vânzarea materialelor.
Buna credință a posesorului nu-l pune la adăpost de răspundere față de proprietar, nici atunci când pierderea sau deteriorarea lucrului ar proveni din fapta sa, însă după ce proprietarul și-a manifestat pretenția sa, obligația de restituire a născut și odată cu ea și îndatorirea pentru pârât de a se comporta față de lucru ca un bun proprietar. Dacă posesorul este de rea credință, el nu va răspunde decât de pierderea sau deteriorarea produsă după intentarea acțiunii în revendicare, dar nu și de anterioare. Când însă pierderile sau deteriorările s-ar datora propriei sale fapte, indiferent dacă sunt anterioare sau posterioare, răspunderea lui va fi în întregime angajată.
În sfârșit, în ipoteza că lucrul revendicat a fost expropriat în timpul posesiunii pârâtului, problema va fi esențial simplificată, întrucât obligația de restituire se va transforma într-o obligație de a plăti proprietarului suma ce a încasat ca indemnizație de expropriere.
Dar, odată cu lucrul, posesorul este obligat să restituie și toate accesoriile acestuia, adică fructele și productele lucrului. Restituirea productelor se va face, ca și lucrul însăși, tot în natură, iar dacă au fost înstrăinate, posesorul va avea să restituie valoarea lor integrală (argument tras din art. 995 Cod civil).
3.2. Restituirea fructelor de către posesorul neproprietar
În ceea ce privește restituirea fructelor, distincția între posesorul de bună și cel de rea credință va fi din nou chemată să deschidă drumul unei soluții echitabile. Potrivit unei opinii în timp ce admiterea acțiunii în revendicare produce un efect principal și anume cel privind restituirea bunului revendicat, se mai produce un efect secundar, care constă în obligarea pârâtului la restituirea fructelor. Acestea se cuvin proprietarului, în virtutea dreptului său de proprietate și nu datorită accesiunii.
Posesorul de bună credință, adică cel ce a ignorat viciul titlului său de proprietate, va putea, ca o recompensă adusă bunei lui credințe, să păstreze toate fructele ce le-a perceput până în momentul intentării acțiunii în revendicare de către proprietar, dar va trebui să restituie pe cele percepute după intentarea acțiunii căci, prin deschiderea acțiunii, el încetează de a mai fi de bună credință.
Posesorul de rea credință este obligat să restituie fructele chiar dacă nu s-a intentat în prealabil sau concomitent acțiunea în revendicare a lucrului care a produs fructele. Este așadar îndestulător să fie intentată o acțiune în restituire, dar trebuie neapărat ca reclamantul să facă dovada dreptului său de proprietate, dovadă care poate fi făcută și în cadrul unei asemenea acțiuni.
În ceea ce privește întinderea obligațiunii de restituire, potrivit art. 485 proprietarul revendicant are dreptul la des păgubirea integrală, deoarece aceste dispoziții trebuie să fie privite ca o aplicație specială a art. 998 din Codul civil. În fapt, posesorul de rea credință este autorul unui quasi-delict; de aici dreptul pentru proprietar de a pretinde acoperirea tuturor daunelor ce i s-au adus, daune ce vor cuprinde nu numai restituirea fructelor ce au fost percepute, dar chiar și fructele ce nu au fost percepute fie din neglijența posesorului, fie din fapta terțului care ar fi dobândit lucrul de la posesor.
Posesorul de rea credință va fi însă dator să restituie, nu numai fructele percepute dar și pe cele nepercepute, iar dacă le-a consumat va restitui valoarea lor, scăzându-i-se totuși cheltuielile de producere și de culegere, deoarece, pe acestea proprietarul însuși ar fi trebuit să le suporte.
3.3. Restituirea cheltuielilor făcute de posesorul neproprietar
În cadrul acțiunii în revendicare, pârâtul va putea cere obligarea reclamantului la plata cheltuielilor necesare și utile efectuate asupra bunului revendicat. Aceste cheltuieli vor fi achitate de reclamant, indiferent dacă pârâtul a fost de bună sau de rea credință.
Cheltuielile necesare sunt acele sume de bani sau munca depusă, pentru conservarea unui bun. Când sunt efectuate de neproprietar, ele vor trebui restituite, deoarece ele ar fi trebuit făcute chiar de proprietar.
Cheltuielile utile reprezintă tot sume de bani sau muncă depusă, însă ele au ca scop sporirea valorii bunului. Aceste cheltuieli vor fi restituite numai în măsura sporului de valoare a lucrului.
Jurisprudența a decis că, “în cazul restituirii unui lucru, proprietarul, în lipsă de convenție contrară, trebuie să despăgubească pe posesor, chiar dacă acesta este de rea credință, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit valoarea lui (art. 997 din Codul civil)”.
Cheltuielile voluptuarii nu vor fi restituite, deoarece ele au fost efectuate de posesor pentru a-și satisface plăcerea lui și care nu măresc valoarea lucrului. Proprietarul nu va putea fi obligat să le restituie, indiferent dacă posesorul a fost de bună sau de rea credință.
În privința construcțiilor noi, ridicate de posesor, ele nu intră în categoria cheltuielilor utile sau ameliorărilor, nesocotindu-se cheltuieli utile decât îmbunătățirilor aduse unor clădiri deja existente. Construcțiile nu sunt supuse regulilor accesiunii. Art. 494 Cod Civil reglementează efectele acțiunii în revendicare asupra construcțiilor și plantațiilor făcute de posesor pe terenul revendicat. Ca și în cazul fructelor, trebuie avut în vedere dacă posesorul a fost de bună sau rea credință pentru că legea stabilește reguli diferite.
Astfel dacă posesorul constructor sau plantator a fost de bună credință, el nu poate fi obligat să ridice sau să desființeze construcțiile, plantațiile sau lucrări, ci are dreptul să-i fie plătită valoarea materialelor și manoperei sau o sumă egală cu cea a creșterii fondului.
Deci tot ceea ce s-a construit și plantat devine proprietatea reclamantului. În ceea ce privește existența bunei credințe, practica judiciară a decis că ea rezultă exclusiv din existența unui act translativ de proprietate ale cărui vicii nu au fost cunoscute de posesor.
Când posesorul constructor sau plantator de rea credință, proprietarul terenului are dreptul să-l pretindă să-și ridice construcțiile sau plantațiile, sau să păstreze pentru el și să despăgubească pe posesor cu valoarea materialelor și a manoperei, fără să se ia în considerare sporirea fondului revendicat.
Ori de câte ori se reține existența relei credințe, iar reclamantul cere obligarea pârâtului să desființeze construcțiile sau plantațiile, în practica judiciară s-a decis ca aceste soluții neeconomice ce trebuie înlocuite printr-o despăgubire în bani, în toate cazurile în care această soluție apare mai echitabilă.
Demolarea construcției sau plantației este o măsură extremă și trebuie dispusă numai în cazul în care construcțiile și plantațiile aduc grave prejudicii proprietarului terenului și numai cu autorizație de demolare de la autoritatea competentă din circumscripția respectivă.
Se ridică întrebarea dacă posesorul se bucură de dreptul de retenție pentru restituirea cheltuielilor necesare și utile. Se răspunde afirmativ.
Unii autori admit numai pentru posesorul de bună credință, alții nu admit de loc, ia pe de altă parte se consideră că nici un posesor fie de bună sau rea credință nu au un drept de retenție, deoarece nu se bazează pe nici un text de lege. Alții susțin că posesorul are întotdeauna acest drept fie de bună sau rea credință, iar o a treia opinie oferă acest drept doar posesorului de bună credință.
Jurisprudența română tinde a recunoaște dreptul de retenție și nu admite regula că nu există retenție fără text, ori de câte ori este vorba de a garanta plata unei datorii la care are dreptul posesorul lucrului și ori de câte ori există un motiv de echitate a cărui apreciere aparține judecătorului de a acorda dreptul de retenție.
Elemente de drept comparat
4.1. Regimul juridic al titlurilor la purtător în dreptul francez
Cum este și firesc, instituția revendicării se găsește reglementată și în alte sisteme de drept.
Dreptul francez reglementează în mod asemănător instituția revendicării. În acest sens, dreptul civil francez acoperă un segment ce în dreptul civil roman este tratat vag, și anume revendicarea în cazul titlurilor la purtător.
În dreptul civil român acest aspect – revendicarea titlurilor la purtător se face – se face doar o referire menționându-se faptul că lor li se aplică, în mod excepțional de la regulă, dispozițiile art. 1909 Cod Civil.
Spre deosebire de această mențiune din sistemul de drept civil român, dreptul francez rezervă o întreagă secțiune în care se tratează regimul particular al titlurilor la purtător, al titlurilor emise de stat și al celor de circulație internațională.
Titlurile la purtător erau considerate bunuri mobile corporale și erau reglementate de art. 2279 și 2280 din Codul Civil. Proprietarii lor nu puteau să le revendice de la un posesor de bună-credință dacă se desesizase voluntar de ele. În cazul în care erau pierdute sau furate timp de 3 ani revendicarea era supusă rambursării prețului dacă titlurile pierdute sau furate erau vândute la Bursă, vânzarea la bursă fiind o vânzare publică.
După anul 1870 s-a intervenit prin lege pentru a proteja proprietatea titlurilor la purtător în sensul că, printr-o publicitate a titlurilor pierdute sau furate, cumpărătorul acestora ar fi fost avertizat, iar prin efectuarea acestei publicități dispozițiile art. 2279 și 2280 Cod Civil erau înlăturate. Pe de altă parte titlurile emise de stat sunt supuse unui regim particular.
Art. 1 al Decretului din 11 ianuarie 1956 prevede că oricine a fost deposedat, prin orice împrejurare de titlurile la purtător sau de cupoanele aferente printr-un abuz de încredere sau printr-o escrocherie, prin pierdere sau furt beneficiază de prevederile Legii din 15 iunie 1872; această lege nu se aplică atunci când proprietarul s-a desesizat de bunăvoie de bun.
Proprietarul trebuie să efectueze două operațiuni: fie să notifice unui executor judecătoresc, fie printr-o scrisoare recomandată cu o cerere de înștiințare de primire. Una din cereri este notificată societății emitente iar cealaltă la camera sindicală a agenției de schimb din Paris. A doua operațiune este aceea de a publica seriile titlurilor disparate într-un buletin special „Buletin oficial de apariții” atât timp cât ele n-au fost ridicate.
Aceste operațiuni au ca efect faptul că din momentul operațiunii, unitatea emițătoare nu efectuează nici în bani sau dividende ajunse la scadență și nici o plată operației în legătură cu acele titluri.
La expirarea termenului de 2 ani de la data opoziției, și dacă nu există nici o altă opoziție contrară, proprietarul poate să ridice sumele de bani sau dividendele cuvenite pentru titlurile sale dar numai cu încuviințare judecătorească. Autorizarea judecătorească exonerează de răspundere unitatea emițătoare de toate responsabilitățile față de alte persoane care se prezintă ulterior.
După 5 ani de la această autorizare și cu condiția ca nici o altă persoană să nu emită alte pretenții, cel care a făcut opunerea poate cere de la unitatea emitentă eliberarea unor noi titluri duplicat sau chiar autentice regăsindu-se acum în situația anterioară deposedării.
Pentru ca opoziția proprietarului să fie cunoscută și de către terți acesta este obligat să publice seriile titlurilor în Buletinul Oficial al agențiilor de schimb care pot emite titluri la purtător.
Posesorii titlurilor care se găsesc în contradicție cu proprietarii fără a putea cere restituirea prețului, au acțiune în recurs împotriva agentului care a negociat fără să verifice opozițiile prevăzute de Buletin.
4.2. Regimul juridic al titlurilor emise de stat
Decretul din 27 noiembrie 1964 care prevede că oricine are titluri emise de stat ce sunt deteriorate, distruse, pierdute sau furate poate sancționa prin opoziție, întocmire sau redare.
Persoana care se pretinde deposedată de titlurile sale adresează ministerului de finanțe o declarație de pierdere, iar noile titluri îi sunt remise la 5 ani de la scadența ultimului cupon, dacă nimeni nu s-a prezentat să le ridice iar trezoreria este exonerată de răspundere față de terți care nu au decât o acțiune in personală împotriva declarantului, acesta putând obține titluri imediat contra unei garanții.
Dacă valoarea acestei garanții este sau nu scrisă în „Marea Carte” proprietarii deposedați pot obține plăți de interes la scadență, contra garanției.
4.3. Titluri la purtător de circulație internațională
Opoziția prevăzută de legea franceză nu are efect în străinătate și astfel nu se poate evita ca aceste titluri să fie vândute în străinătate.
Pentru a asigura protecția internațională a acestor titluri statele membre ale Consiliului Europei au semnat Convenția referitoare la opoziția titlurilor la purtător de circulație internațională. Această convenție, semnata la 28 mai 1970, a fost ratificată de Franța la 5 martie 1979.
Convenția se aplică doar titlurilor de circulație internațională iar lista este păstrată la Secretariatul General al Consiliului Europei.
Titlurile de circulație internațională, odată publicate, profesioniștii pot refuza să intervină în vânzare-cumpărarea unor titluri sancționate prin opoziție internațională. Dacă primește un astfel de titlu el trebuie să anunțe instituția de la care emană opoziția și acesta comunică numele și adresa persoanei căreia trebuie remis, în caz contrar răspunzând pentru prejudiciul cauzat.
Cazurile de opoziție sunt variate ca și în legislația franceză: pierdere, furt, escrocherie, abuz de încredere sau alte acte ilicite.
CONCLUZII
Privind aspectele preliminarii ale revendicarii bunurilor mobile, aceasta se deosebește de revendicarea bunurilor imobile, fiind supusă unor reguli care stabilesc un regim juridic diferit.
După felul cum este reglementată dovada proprietății în materia bunurilor mobile, revendicarea acestor bunuri este practic imposibilă. După o perioadă de timp în care doctrina a fost neunitară din cauza redactării ambigue utilizată de legiuitorul nostru în art. 1909 Cod civil, redactare care nu corespunde cu cea folosită de legiuitorul francez în art. 2279 Cod civil francez, în prezent unanim se consideră că art. 1909 Cod civil constituie o prezumție absolută („juris et de jure”) de proprietate, făcând astfel imposibilă revendicarea imobiliară.
Astfel, valoarea oricărei probe care ar fi invocată de reclamant este nulă de îndată ce pârâtul reușește să facă dovada posesiei de bună-credință. Prin urmare, revendicarea bunurilor mobile de la un posesor de bună-credință, este, de cele mai multe ori, imposibilă datorită dispoziției art. 1909 alin. 1 C.civ. care prevede că: "lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuință de vreo scurgere de timp".
Textul citat este contradictoriu deoarece pe de o parte vorbește despre dobândirea prin prescripție a bunului posedat iar pe de altă parte că această prescripție se realizează fără nici o scurgere de timp. De fapt art. 1909 C. civ. formulează regula că în materia bunurilor mobile posesia de bună credință valorează titlul de proprietate. Așadar, simplul fapt al posesiei bunului mobil valorează titlul; este vorba de o prezumție absolută juris et de jure instituită în favoarea posesorului de bună credință.
Prezumția absolută de proprietate instituită de art. 1909 alin. 1 Cod civil în favoarea posesorului de bună-credință paralizează orice acțiune în revendicarea acestuia, cu excepția celei îndreptate împotriva posesorului de bună-credință care a dobândit bunul de la găsitor sau hoț.
În concluzie, potrivit art. 1909 Cod civil, proprietarul unui lucru mobil corporal care l-a încredințat de bună-voie unei persoane cu titlu precar nu îl poate revendica de la terții dobânditori de bună-credință care au dobândit bunul de la detentorii cărora le fusese încredințat.
Dispozițiile art. 1909 Cod civil sunt prefigurate și de cele art. 972 din același cod, conform cărora, dacă bunul a fost înstrăinat succesiv la două persoane, cea pusă în posesie este preferată și rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu o dată posterioară, cu condiția ca ea să fie de bună credință. În aceste situații posesia este un mijloc de publicitate în materie mobiliară, iar prin raportare la art. 1909 alin. 1 Cod civil, are și un rol creator, dacă posesorul declarat proprietar este cel de-al doilea dobânditor, devenind titular al dreptului de proprietate deși a dobândit de la un neproprietar.
Pentru funcționarea excepției întemeiată pe art. 1909 alin. 1 Cod civil împotriva unei acțiuni în revendicare a bunului mobil, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții.
Astfel, regula cuprinsă în art. 1909 C. civ. se aplică numai bunurilor mobile care pot fi posedate, adică bunurile mobile corporale; numai acestea sunt susceptibile de o deținere materială. Dintre bunurile incorporale numai titlurile la purtător cad sub incidența art. 1909 C. civ. De altă parte, bunul mobil trebuie să fie privit în individualitatea sa ceea ce înseamnă că art. 1909 C.civ. nu se aplică unei universalități de bunuri mobile (exemplu, o succesiune mobiliară). Tot astfel, regula art. 1909 Cod civil nu este aplicabilă bunurilor mobile care prin destinație servesc unui imobil și nici bunurilor mobile proprietate publică.
Prevederile art. 1909 C. civ. pot fi invocate de posesorul de bună-credință căruia detentorul precar i-a înstrăinat bunul care îi fusese încredințai de adevăratul proprietar de bunăvoie. Detentorul căruia proprietarul i-a încredințat obiectul cu obligația de a-l restitui este obligat personal să îl restituie. Refuzul detentorului de a restitui lucrul proprietarului este o încălcare a obligației sale contractuale și este sancționai cu o acțiune personală în restituire împotriva detentorului, care se transformă în acțiune în despăgubiri, în cazul înstrăinării bunului de către detentor.
Prin urmare, detentorul care a înstrăinat lucrul primit a comis un abuz de încredere și este răspunzător pentru daune interese față de proprietar, dar terțul dobânditor devine proprietar, prin însăși faptul posesiei în calitatea sa de proprietar, acest dobânditor are dreptul să-și revendice bunul din mâna oricărui deținător fără drept, inclusiv din mâna celui ce a fost proprietar anterior dobândirii, și care, prin efectul art. 1909 C. civ. și-a pierdut titlul. Acțiunea în daune a fostului proprietar împotriva detentorului (depozitar, împrumutat, chiriaș) nu este de natură să înlăture dreptul de proprietate al dobânditorului de bună-credință. Ineficienta acțiunii în revendicare, în sistemul nostru de drept se datorează faptului că art. 1909 C. civ. instituie o prezumție absolută de proprietate, contra căreia nu este admisă proba contrară, din chiar momentul luării în posesie a bunului mobil.
Situația de fapt s-ar prezenta în modul următor: proprietarul lucrului s-a desesizat de bună voie de bunul său, încredințându-l unui detentor precar obligat la restituire. Aceasta, încălcându-și obligația ce-i revenea, înstrăinează bunul unui terț de bună-credință, care a crezut că a tratat cu proprietarul. Situația este identică cu aceea în care terțul ar fi dobândit bunul de la un moștenitor aparent. Adevăratului proprietar i se poate reproșa că din vina lui a apărut un alt moștenitor, care s-a substituit în drepturile sale, fiind vinovat de a fi creat aparența în persoana moștenitorului aparent.
Posesorul trebuie să aibă ambele elemente ale posesiei: corpus și animus. Dacă unul dintre aceste elemente lipsește, el nu mai poate invoca în favoarea sa dispoziția art. 1909 C.civ. Detentorul precar are corpus dar nu are animus sibi habendi, ci numai animus detinendi, deci art. 1909 nu poate fi invocat de detentorul precar, care are obligația contractuală de restituire.
Actul în virtutea căruia beneficiarul dispoziției art. 1909 alin. 1 C.civ. a dobândit bunul trebuie să fie translativ de proprietate. Dacă posesorul s-ar pune singur în posesie, el este exclus de la aplicarea regulii art. 1909 C. civ. Pentru a beneficia de prezumția stabilită de art. 1909 alin. 1 C. civ., posesorul trebuie să fi dobândit prin titlu translativ de proprietate, gratuit sau oneros, crezând în aparența rezultată din detenția materială a lucrului realizată de însăși proprietarul acestuia, aparență care a înlocuit realitatea dreptului asupra bunului transmis.
Pentru a putea invoca prevederile art. 1909 C. civ. trebuie să fie întrunite următoarele condiții:
proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său mobil încredințându-l printr-un contract unui detentor precar (depozitar, chiriaș, comodatar etc.). Dacă proprietarul s-a desesizat involuntar de bunul său, de exemplu, dacă i-a fost furat sau l-a pierdut, art. 1909 nu-și găsește aplicare;
detentorul precar să înstrăineze bunul mobil unei terțe persoane fără să aibă consimțământul proprietarului care i l-a încredințat. Detentorul precar având obligația de a restitui bunul proprietarului, el nu poate invoca în favoarea sa art. 1909 C. civ.;
terțul să dobândească bunul mobil cu bună credință de la detentorul precar și nu de la proprietar printr-un act translativ de proprietate; potrivit art. 972 C. civ. dacă lucrul pe care "cineva sa obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesie este preferată și rămâne proprietară chiar dacă titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună credință". De exemplu, dacă cineva vinde bunul său mobil la doi cumpărători atunci prima vânzare a transferat proprietatea la primul cumpărător; dar vânzătorul continuă să păstreze bunul asupra sa devenind astfel detentor precar. În calitate de detentor precar vinde bunul celui de al doilea cumpărător căruia îi și predă bunul. Acest din urmă cumpărător este dobânditor de bună credință care a dobândit bunul de la un detentor precar. Așadar, acest al doilea cumpărător va fi preferat. Jurisprudența a statuat că buna credință trebuie să existe în momentul intrării în posesie și nu în momentul încheierii contractului între dobânditor și detentor;
posesia terțului dobânditor de bună credință a bunului mobil să fie efectivă sau reală. Pentru aceasta terțul dobânditor trebuie să cumuleze în persoana sa ambele elemente: corpus și animus.
Cu toate că acțiunea în revendicare este paralizată de posesorul de bună credință, totuși fostul proprietar al bunului mobil nu va rămâne păgubit. În adevăr, el are la dispoziție o acțiune în despăgubire împotriva detentorului precar. Apoi, de cele mai multe ori fapta detentorului precar de a înstrăina bunul constituie infracțiunea de abuz de încredere.
În sinteză față de cele prezentate pe parcursul lucrării, am reținut că acțiunea în revendicare este principalul mijloc juridic civil de apărare a dreptului de proprietate, înțelegând prin aceasta acea acțiune reală prin care reclamantul solicită instanței de judecată recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat și obligarea pârâtului la restituirea posesiei bunului. Sau, așa cum se arată în practica judiciară, „acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar”.
Acțiunea în revendicare prezintă următoarele caractere juridice: este o acțiune reală, caracter ce rezultă din natura dreptului de proprietate, el însuși dreptul real cel mai complet. Întrucât dreptul de proprietate este opozabil eraga omnes, acțiunea în revendicare poate fi pornită împotriva oricui deține bunul fără drept; este o acțiune petitorie, deoarece pune în discuție însăși existența dreptului de proprietate. Reclamantul care pretinde că este proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate. Admiterea acțiunii înseamnă recunoașterea dreptului de proprietate și ca o consecință firească, obligarea pârâtului la restituirea posesiei; este o acțiune imprescriptibilă. Întrucât dreptul de proprietate este perpetuu, el nu se pierde prin neuz; proprietarul nu-și pierde dreptul său prin faptul că nu-l exercită.
Din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate rezultă și caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare. Cu toate acestea, pasivitatea și lipsa de diligență a proprietarului sunt sancționate indirect prin efectul prescripției achizitive ori al posesiei de bună credință. Astfel, dacă o persoană dobândește dreptul de proprietate prin uzucapiune, în cazul imobilelor, sau prin posesie de bună credință în cazul bunurilor mobile, caracterul imprescriptibil sub aspect extinctiv a fost învins pentru că însuși dreptul de proprietate s-a pierdut.
Acțiunea în revendicare este o acțiune promovată de titularul dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că reclamantul revendicant al bunului mobil sau imobil trebuie să facă dovada calității sale de proprietar. Dacă bunul se află în coproprietate, acțiunea trebuie introdusă de toți coproprietarii, acțiunea formulată numai de unul dintre ei nefiind admisibilă. De asemenea, un coproprietar nu poate revendica de la un terț nici cota-parte din bunul aflat la indiviziune înainte de a se face partajul. Calitatea de reclamant o pot avea de asemenea: moștenitorii, creditorii ipotecari, sau creditorii chirografari pe calea acțiunii oblice. Un soț nu beneficiază de mandatul tacit al celuilalt și ca atare nu poate promova o acțiune în revendicare, decât cu acordul expres al celuilalt soț.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare a mobilelor am reținut că aceasta se deosebește de materia revendicării bunurilor imobile, fiind supusă unor reguli care stabilesc un regim juridic diferit. Astfel, după felul cum este reglementată dovada proprietății în materia bunurilor mobile, revendicarea acestora apare practic imposibilă, întrucât potrivit Codului civil, „lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără a fi trebuință de vreo scurgere de timp”. „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat, de la cel care care-l găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are”.
Codul civil instituie o prezumție absolută (juris et de jure) de proprietate, ceea ce înseamnă că valoarea oricărei probe care ar fi invocată de reclamant ar fi fără rezultat de îndată ce pârâtul, reușește să facă dovada bunei credințe. Prezumția absolută de proprietate instituită în favoarea posesorului de bună credință al bunului mobil, paralizează orice acțiune în revendicare, cu excepția celei îndreptate împotriva posesorului de bună credință care a dobândit bunul de la găsitor sau hoț.
Admiterea acțiunii în revendicare produce o serie de efecte, identice, în principiu, pentru bunurile imobile și pentru bunurile mobile. Aceste efecte se referă la restituirea lucrului, restituirea fructelor produse de bun și acoperirea cheltuielilor efectuate în legătură cu acesta.
Astfel, o dată ce acțiunea în revendicare a fost admisă, posesorul pârât este obligat să restituie bunul adevăratului proprietar. Bunul se restituie liber de orice sarcini cu care el ar fi fost grevat prin voința posesorului neproprietar. Dacă restituirea în natură este imposibilă punct de vedere material – ex. bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului – sau juridic – de exemplu, invocarea de către un terț a unei „prescripții instantanee”, restituirea se va face printr-un echivalent (stabilit în considerarea valorii bunului).
O altă problemă se ridică în ceea ce privește fructele produse de bun în perioada în care adevăratul proprietar a fost lipsit de stăpânirea bunului. În această materie urmează să deosebim situația posesorului de bună-credință de aceea a posesorului de rea-credință. Astfel, posesorul de bună-credință, adică acela care nu a cunoscut viciile titlului său, va putea reține în deplină proprietate fructele percepute, cuvenite sau, după caz, echivalentul acestora. Regula nu se aplică fructelor produse de bun după introducerea acțiunii în revendicare, apreciindu-se că acest moment determină prin natura sa, încetarea bunei credințe a posesorului.
Posesorul de rea-credință nu se bucură de acest beneficiu; el va fi obligat, după caz, fie la restituirea în natură a fructelor percepute, fie la restituirea echivalentului fructelor, valorificate ori nepercepute din neglijența sa.
Problema cheltuielilor făcute de posesorul neproprietar privește cheltuielile efectuate de către posesorul neproprietar în legătură cu bunul posedat nelegitim. Admiterea acțiunii în revendicare conduce la restituirea unui bun a cărui valoare a fost păstrată sau chiar mărită față de momentul ieșirii sale din posesia adevăratului proprietar datorită unor cheltuieli efectuate de un neproprietar de natură să îi sărăcească patrimoniul. În aceste condiții se creează o îmbogățire fără justă cauză a adevăratului proprietar care naște în sarcina sa o obligație de restituire, în limita îmbogățirii sale, către posesorul neproprietar ce a efectuat aceste cheltuieli. Temeiul acestei obligații, și anume îmbogățirea fără justă cauză, explică de ce creditorul acestei obligații este nu numai posesorul de bună-credință, ci și posesorul de rea-credință.
Proprietarul poate fi obligat să-l indemnizeze pe posesor doar pentru cheltuielile necesare și pentru cele utile efectuate de către acesta. Cheltuielile necesare sunt acelea făcute pentru însăși conservarea bunului, iar cheltuielile utile se caracterizează prin aceea că deși nu sunt impuse de cerința conservării bunului, conduc la sporirea valorii acestuia. Cheltuielile necesare se acoperă integral, iar cele utile în limita sporului de valoare produs.
Nu se acoperă de către proprietar cheltuielile voluptuarii, adică acele cheltuieli pe care posesorul le-a efectuat pentru simpla lui plăcere, fără a se ajunge, pe această cale, la creșterea valorii fondului. În măsura în care lucrările ori amenajările aduse bunului ca urmare a unor asemenea cheltuieli se pot detașa de bun fără a produce vreun prejudiciu, posesorul are dreptul de a le ridica și de a le reține în proprietatea sa.
Bibliografie
C. Hamangiu, Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. I, Editura Națională, București 1929.
Ion Dogaru, Teodor Sâmbrian, Drept civil român. Tratat. Teoria generală a drepturilor reale, Vol. II, Editura Europa, Craiova, 2002;
Gheorghe Stancu, Drept civil. „Drepturi reale principale”. Editura Universitara, Bucuresti 2008.
Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura Europa Nova, București, 2006.
Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, București, 2000.
E.T. Popa, Acțiunea în revendicare, Editura Lumina Lex, București, 2004.
Lulă, Observații asupra prezumției prevăzute de art. 1909 alin. 1 din Codul civil, în Revista Dreptul nr. 1/2000
V. Stoica, Corelarea dispozițiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, în Revista Română de Drept nr. 10/1988
Corneliu Bîrsan, Maria Gaiță, Mona Pivniceru, Drept civil. Drepturi Reale, Editura Institutul European, Iași, 1997
H. Capitant, Fr. Terre, Y. Lequette, „Les grands arrets de la jurisprudence civile”, 11 edition, Dalloz, Paris, 2000.
Dumitru C. Florescu, Dreptul de proprietate, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2002;
Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura Europa Nova, București, 2008.
Marilena Uliescu, Florin Ciutacu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. Culegere de spețe, Editura Oscar Print, București, 1998
Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Dreptul de proprietate, Vol. I, Editura Rosetti, București, 2005.
Ion P. Filipescu, Domeniul public și privat al statului și unităților administrativ teritoriale, în revista Dreptul, nr. 10/1994.
Ioan Lucian, Drept civil român. Drepturi reale, Editura Tribuna, Sibiu, 2003;
P. M. Cosmovici, Drept civil. Drepturile reale. Obligații. Legislație, Editura All, București, 2004;
Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 2001;
M. Popa, Dreptul civil. Drepturi reale, București, 2004.
C. Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, București 1988.
C. Hamangiu, Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. I, Editura Națională, București 1929.
M. Costin, Marile instituții ale dreptului civil, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1982.
Dimitrie Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura Academiei, București, 1986
D. Gherasim, Buna credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei, București, 1981.
C. Cătuneanu, „Curs elementar de drept roman”, Editura „Cartea românească”, București, 2000.
Ștefan Cocoș, „Drept roman”, Editura Lumina Lex, București, 2000.
Valerius M. Ciucă, „Lecții de drept roman”, Editura Polirom, Iași, 2008.
Emil Molcuț, Dan Oancea, „Drept roman”, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 2005.
M. Costin, Dicționar de drept civil, Editura Științifică, București, 1980.
G.N Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale, București, 1947.
D. Alexandresco, Explicațiune teoretică și practică a dreptului civil român în comparație cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, Tipografia Națională, Iași, 1900.
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, București, 1998.
Tr. Ionașcu, S. Brădeanu, Drepturi reale principale, Editura Academiei, București, 1978.
P. Romoșon, Drept civil. Drepturi reale, Editura Imprimeriei de Nord, Oradea, 2006.
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Ediția a V-a, Editura All-Beck, București, 2000.
Constituția României republicată în anul 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Codul civil român adnotat (ediție îngrijită de Florin Ciutacu), Editura Teora, București, 2002.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Actiunea In Revendicare Mobiliara (ID: 126094)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.