Actiunea In Revendicare Imobiliara

C U P R I N S

Capitolul I Considerații generale privind dreptul de proprietate și apărarea acestui drept

1. 1. Scurtă prezentare a evoluției proprietății și a concepțiilor asupra acesteia

1. 1. 1. Prezentare de ansamblu a evoluției proprietății

1. 1. 2. Proprietatea în vechiul drept românesc

1. 1. 3. Proprietatea în Codul civil român

1. 2. Considerații generale privind acțiunea în revendicare

1. 2. 1. Prezentare generală a mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate

1. 2. 2. Noțiune. Sediul materiei

1. 2. 2. 1. Noțiune

1. 2. 2. 2. Sediul materiei

1. 2. 3. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare

2. 3. 1. Caracterul petitoriu

1. 2. 3. 2. Caracterul real

1. 2. 3. 3. Caracterul imprescriptibil

Capitolul II Considerații generale privind acțiunea în revendicare imobiliară

2. 1. Noțiunea acțiunii în revendicare imobiliară

2. 2. Comparație între acțiunea în revendicare și alte acțiuni prin care se apără dreptul de proprietate

2. 2. 1. Acțiunea în revendicare și acțiunile posesorii

2. 2. 2. Acțiunea în revendicare și acțiunea în petiție de ereditate

2. 2. 3. Acțiunea în revendicare și acțiunea contractuală

2. 2. 4. Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire

Capitolul III Condițiile de exercitare a acțiunii în revendicare

3. 1. Calitatea de reclamant

3. 2. Calitatea de pârât

Capitolul IV Proba dreptului de proprietate

4. 1. Sarcina probei

4. 2. Dificultăți în proba proprietății

4. 3. Titlul în materie de probă a dreptului de proprietate

CAPITOLUL V IMPRESCRIPTIBILITATEA AȚIUNII ÎN REVENDICARE

5. 1. Principiul

5. 2. Excepții

Capitolul VI Efectele revendicării

6. 1. Problema restituirii bunului

6. 2. Problema restituirii fructelor

6. 3. Problema cheltuielilor făcute de pârât cu lucrul revendicat

6. 4. Situația construcțiilor noi și a plantațiilor făcute de posesor

6. 5. Dreptul de retenție

Bibliografie selectivă

=== Actiunea in revendicare imobiliara (N) ===

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE ȘI APĂRAREA ACESTUI DREPT

1. 1. Scurtă prezentare a evoluției proprietății și a concepțiilor asupra acesteia

1. 1. 1. Prezentare de ansamblu a evoluției proprietății

Proprietatea a fost percepută de oameni, încă din momentul în care au ieșit din starea primitivă, ca ceva absolut necesar vieții.

La început, omul nu a putut trăi iar mai pe urmă progresa, decât apropriidu-și bunurile ce îl înconjurau.

Societatea primitivă nu permitea decât apropriațiunea individuală a bunurilor și a uneltelor de muncă. Forma juridică care corespunde noțiunii economice, sociale – generale – de apropiere este proprietatea.

Așadar, proprietatea este un drept ce poartă asupra lucrurilor res.

În vremurile îndepărtate, proprietatea purta asupra uneltelor de vânătoare, a veșmintelor, a produselor necesare întreținerii. Erau obiecte ce condiționau însăși viața.

Mai târziu, au ajuns să fie obiecte de proprietate și bunurile funciare, iar după puțină vreme, s-au creat chiar conflicte agrare care de-a lungul timpului au impus intervenția statului pentru a le reglementa proprietatea.

Studiind evoluția proprietății se poate spune că dreptul de proprietate a evoluat de la o primă fază în care se prezenta sub o formă “precară”, către un drept de proprietate absolut.

În adevăr, de la o coposesiune temporară, a mers către o proprietate temporară, apoi la una definitivă și în sfârșit la proprietatea individuală considerată ca un drept absolut în folosul proprietarului. În această evoluție, proprietatea colectivă a început prin a se aplica proprietății mobiliare și apoi celei imobiliare.

În perioada viații de trib, în care oamenii erau reuniți în mici grupuri nomade, proprietatea avea formă colectivă și se aplica mai ales turmelor de animale; apoi s-a ajuns, la faza proprietății familiale în care fiecare familie era titulara patrimoniului; mai târziu, în interiorul familiei, treptat, individul a căutat să posede singur un patrimoniu, distinct de al celorlalți. S-a ajuns astfel la proprietatea individuală.

Se poate spune deci că istoria dreptului de proprietate se confundă cu aceea a civilizației omenești.

În acest context este de relevat că, inițial, proprietatea individuală a purtat asupra bunurilor mobiliare, în timp ce proprietatea asupra pământului a fost cunoscută încă din antichitate (la egipteni, greci, romani, evrei, fenicieni, geți, daci etc.) sub formă colectivă și familială.

La fondarea Romei, populația fiind deja sedentară, pământurile arabile și pășunile constituiau proprietatea colectivă a gintei și numai un heredium (de două jugere) pentru loc de casă și grădină era proprietatea familială.

Cuvântul proprietas apare mult mai târziu fiind întrebuințat, potrivit documentelor, pe la începutul secolului al II-lea după Cristos. Primii termeni în materie de proprietate au fost mancipium (a lua cu mâna) care desemna proprietatea și herus ce îl indica pe proprietar.

Ulterior, proprietatea era desemnată de cuvintele dominium ex jure quiritium, iar proprietarul de cuvântul dominus.

Termenii de dominium, dominius, indicau ideea de a stăpâni un animal, iar la modul general stăpânirea bunurilor mobile.

Pentru a defini averea, romanii foloseau cuvintele pecunia și familia separate sau împreună (În legea celor XII Table din anul 450 înainte de Cristos).

Pecunia, care derivă din pecus (turmă) în epoca primitivă, trebuie raportat la proprietatea asupra animalelor și evidențiază faptul că primul mijloc de schimb erau animalele din turmă.

Familia avea sensul de bunuri casnice, mobile.

În acest context concluzia care impune este că, la romani, în timpurile primitive, proprietatea individuală viza numai bunurile mobile. Odată cu dezvoltarea societății și bunurile imobile au constituit obiect de proprietate individuală.

Obiecte ale proprietății au fost considerați chiar și oamenii; Aristotel împărțea obiectele de drept în trei categorii: bunurile, animalele și animalele care cugetă (sclavii).

Sclavii erau considerați ca lucruri și puteau fi vânduți, abandonați chiar omorâți ori transmiși prin succesiune ca și celelalte bunuri din patrimoniul defunctului.

Pe măsură însă ce popoarele s-au organizat în stat, pe aceeași măsură proprietatea este reglementată și sancționată de puterea politică. Astfel, proprietatea a început prin a fi posesiune și apoi proprietate colectivă, la început temporară, apoi definitivă și în cele din urmă a devenit individuală.

Marile etape care au fixat momentele istorice ale “proprietății” sunt cunoscute sub denumirile de : etapa proprietății colective, etapa proprietății familiale și etapa proprietății individuale.

Fără îndoială că în spatele acestor delimitări convenționale se regăsește o realitate, un adevăr scolastic. Acest adevăr nu trebuie absolutizat deoarece nu va putea fi niciodată contestat, fiind aproape sigur că oamenii chiar în starea cea mai primitivă au cunoscut și practicat instinctiv, o proprietate individuală, asupra anumitor bunuri mobile. Astfel orice om a trebuit să fie proprietarul exclusiv al armelor și uneltelor sale de muncă, al animalelor de care se servea.

Latura unde enunțarea scolastică a celor trei perioade istorice poate fi acceptată privește dreptul de proprietate imobiliară, respectiv proprietatea funciară, sub toate formele sale. Desigur că un instinct al proprietății funciare nu poate fi găsit la popoare primitive nomade care trăiau din vânat și mai puțin din creșterea animalelor. Instinctul “proprietății” s-a născut când acestea au trecut de la faza nomadă la faza pastorală. Mai puternic decât instinctul proprietății a intervenit însă instinctul de apărare, sub forma primitivă gregară, în care a dominat proprietatea colectivă a întregului grup de indivizi care au format tribul sau, mai târziu, satul. Această formă de proprietate colectivă a tribului s-a perpetuat în Rusia unde pământul arabil și pășunile au aparținut statului sub numele de mir. Aceeași formă primitivă se reîntâlnește și la sârbi sub denumirea de zadruga, precum și la triburile primitive care au locuit în peninsula Italică, înaintea constituirii statului roman.

1. 1. 2. Proprietatea în vechiul drept românesc

Sunt puține izvoare care să elucideze complet, starea proprietății funciare în țările românești de la colonizarea Daciei de către romani și chiar anterior.

Se știe totuși că poporul nostru s-a ocupat la început cu păstoritul și mai târziu, s-a dedicat muncilor agricole. Este deci probabil că, la fel ca și alte popoare, poporul român a cunoscut dreptul de proprietate sub toate aspectele lui, respectiv proprietatea colectivă, proprietatea familială și proprietatea individuală.

Ceea ce este însă aproape sigur, e că o dată cu colonizarea Daciei de către romani, s-a adus și pe acest teritoriu regimul roman, atunci în vigoare bazat pe libertatea persoanei și a proprietății.

Potrivit unor autori, la originea dreptului de proprietate, trebuie să se aibă în vedere pe de-o parte, fenomenul de auto-colonizare, iar pe de altă parte daniile domnești.

Într-un studiu intitulat “Originea și condițiunea proprietății în România”, C.Tr. Dissescu arăta că încă înainte de formarea Principatelor, proprietatea la noi nu putea avea altă origine decât munca (ocupațiunea) și concesiunea și că se găseau două feluri de proprietăți: proprietățile particulare și proprietățile statului (domnești, întrucât ideea de domnie se confundă cu ideea de stat). Aparțineau de drept Domniei: locurile nestăpânite de nimeni, locurile împresurate din hotare deschise, braniștile domnești, locurile târgurilor. Proprietățile particulare individuale erau numeroase în partea de câmpie, iar la munte predominau proprietățile particulare colective stăpânite de moșeni, adică din “moși în fiu prin moștenire” . Succesiunea explică de ce pământurile moștenite se chemau baștină (baște în slavă însemnând tată) și moșie (de la moș). Întrucât păstrarea moșiilor, în vechiul nostru drept era foarte importantă, se admitea chiar dreptul de răscumpărare. Moșenii sau răzeșii erau în cea mai parte descendenții vechilor veterani care au moștenit în indiviziune sau care au obținut prin concesiune, ca efect al participării la diferite războaie, cu titlu de recompensă, diferite proprietăți de la câmpie.

Cu timpul unii dintre micii proprietari și-au abandonat proprietățile lor datorită invaziilor, războaielor ori dărilor, păstrându-și doar posesiunea de fapt a unei porțiuni de teren necesare vieții.

Aceste pământuri, au fost luate în stăpânire de către marii proprietari și chiar Domni care le stăpâneau ei înșiși sau le dădeau altora spre exploatare. Pe de altă parte, mulți dintre micii proprietari abandonau de bună voie pământurile lor în favoarea boierilor, păstrându-și totuși mici porțiuni de teren în posesie pentru a-și asigura traiul. Astfel, au început să se formeze marile proprietăți. Crește rolul boierilor și tendința acestora de a se absorbi pe micii proprietari.

În fine, colonatul roman s-a introdus și în țările române la începutul secolului al XVI-lea. Această situație s-a generalizat și a fost consfințită în drept prin așezământul lui Mihai Viteazul din 1595 decretându-se stabilirea definitivă a țăranului pe moșia unde se află. În acest caz, țăranii aveau asupra moșiilor pe care munceau, chiar drepturile lor de proprietate, deci nu numai un domeniu util întrucât cel puțin pământul necesar vieții se exclude concedarea contractuală a boierilor.

De precizat că, după întemeierea principatelor, întrucât domnitorul a devenit proprietarul tuturor bunurilor libere, proprietatea acestora nu a mai putut fi dobândită decât prin danii făcute de domnitor, prin hrisoave și cărți domnești.

Aceste danii aveau ca scop fie recompensarea unor servicii ori slujbe, fie încurajarea colonizării și așezărilor rurale.

Tot astfel, s-a constituit și proprietatea mânăstirească în principal din daniile domnitorilor sau boierilor.

Se poate că, după întemeierea Principatelor (sec. XIII și XIV) în acestea se găseau patru feluri de proprietăți funciare: domnească, boierească, mânăstirească sau moșenească.

În ceea ce privește proprietatea “moșilor” (moșenilor), adică cea provenind de la un autor comun, ea acorda titularului toate atributele firești, fiind o proprietate înstrăinabilă și transmisibilă la infinit către descendenți. Proprietatea păstra aceste caractere chiar atunci când se prezenta sub forma coproprietății, pentru că și în acest caz păstra structura individuală, exclusivă și înstrăinabilă. Ea viza însă numai pământul agricol din jurul așezărilor realizate de “moși”. În ceea ce privește restul pământului cum ar fi: pășunile, islazurile, pădurile, apele, situate de obicei în afara vetrei satului, nu se putea invoca un drept exclusiv de proprietate, “moșii” aveau numai un drept de folosință, de a pășuna , de a tăia lemne etc.

Referitor la regimul juridic al pământurilor dobândite prin daniile domnești acesta amintește de raportul de dependență dintre senior și vasal, propriu regimului feudal.

Astfel, pe lângă actul de transmisiune a proprietății, respectiv cartea domnească sau zapisul de transmisiune, existau hrisovul domnesc ca și instituția “dării calului”, ambele însă nu aveau o aplicare generală.

Se poate însă spune că acea “dare a calului” nu constituia așa-zisul “droit de relief” pe care îl primea seniorul la toate transmisiunile feudului prin succesiune pentru a renunța la dreptul său de retract, întrucât în vechiul drept românesc bunul odată dăruit nu mai revenea Domnitorului decât în lipsa totală a moștenitorilor legali. Cu toate acestea, instituția “dării calului” confirmă existența raportului juridic tipic perioadei feudale între dominium eminens și dominium utile.

O dată cu evoluția socială s-a ajuns ca proprietatea provenită din daniile domnești să nu se deosebească cu numic de proprietatea originară provenită direct de la un “moș” (moșean).

Este de menționat și faptul că la fel ca și alte popoare și la noi proprietatea individuală a coexistat alături de cea colectivă.

Astfel, documentele vremii atestă existența unor moșii aparținând unei familii sau chiar sate. Această proprietate în devălmășie a fost exprimată de proprietățile moșenești care aveau la origină dreptul unuia sau mai multor “moși”.

Membrii devălmășiei beneficiau de dreptul de precumpărare și răscumpărare (derivat de la cuvântul bizantin protimesis), potrivit căruia la orice înstrăinare (vânzare, schimb etc) devălmașul avea referință. Aceasta însemna că membrul devălmășiei care dorea să înstrăineze dreptul trebuia să se adreseze mai întâi membrilor devălmășiei și numai dacă aceștia nu doreau sau nu puteau să cumpere, devălmașul putea să-l vândă în afara devălmășiei, adică unei persoane străine. Dreptul de preemțiune instituit în favoarea membrilor devălmășiei avea în vedere păstrarea unui climat armonios între aceștia de natură a conduce la o bună și normală exploatare a pământurilor ce aparțineau devălmașilor.

De precizat că această formă de proprietate ca de altfel și proprietatea individuală, nu avea o răspândire prea mare la români.

Într-adevăr, în afară de boieri și proprietarii moșeni sau răzeși, categorii relativ restrânse, restul oamenilor din așezările rurale formau clasa șerbilor, care nu aveau pământ în proprietate.

Țăranii datorau boierilor zeciuiala din bucate și clacă. În Muntenia, la 1746, iar în Moldova la 1749, “robirea” a fost desființată de către “adunarea țării”. Drept consecință, țăranii au libertatea să se așeze pe orice moșie cu obligația de a plăti dijmă și de a lucra câte 6 zile pe an. Raporturile dintre boieri și țărani au fost concretizate printr-un urbariu de către Constantin Mavrocordat și actul lui Alex. S. Ghica din 1768 și 1780.

Prin acest regim urbarial țăranului nu i s-a recunoscut un drept de proprietate. Codul lui Caragea reglementează claca pe care țăranul trebuia să o presteze ca pe o emfiteoză (embatic sau bezaman) perpetuă. Numai Constituția de la 1848 a recunoscut dreptul de proprietate al țăranilor asupra pământului, iar concretizarea acestui drept s-a realizat prin legea agrară de la 1846 a domnitorului Cuza care i-a declarat pe clăcași ca deplini proprietari asupra pământurilor lor.

Dispoziții privitoare la regimul proprietății funciare la români cuprindeau “Pravilniceaca condică” a lui Ipsilante (1780-1817), codul Andronache Donici (1814-1817), codul Caragea (1817-1832), codul Calimach (1817-1832), precum și Regulamentul Organic al Munteniei și Moldovei (1832-1865). Proprietatea se dobândea prin ocupațiune, accesiune, convenție, testamente și uzucapiune.

Uzucapiunea imobilelor în caz de stăpânire cu bună-credință, sau prin “cumpăratoare”, avea loc prin 10-20 ani după cum adevăratul proprietar era în aceeași localitate sau în altă localitate.

În cazul relei-credințe, ori pentru bunurile bisericești, erau necesari 30 și 40 ani. Pentru uzucapiunea lucrurilor mișcătoare erau necesari 3 ani, cu excepția celor furate care se revendica tot timpul vieții hoțului, iar de la moștenitorii acestuia 30 ani.

Uzucapiunea se împlinea tot după 30 ani, chiar în cazul bunei-credințe sau “cumpărătură”, când adevăratul proprietar a fost în robie, în slujba țării și când dovedea că “n-a știut”. Lucrul ce se lua cu năimeală, lucrurile publice și cele sfinte, locurile “țintirimurilor” nu se uzucapau.

Construcțiile edificate pe loc străin erau ale proprietarului terenului, care însă era obligat să dea “cheltuială” făcută ori “clătitorul” își ridica construcțiile.

Cel ce seamănă sau clădea pe loc străin, făcea acest lucru pentru proprietarul locului.

În codul Calimach este reglementat “dritul proprietății” astfel: “proprietatea cuiva cuprinde toate ale sale trupești și sufletești lucruri” (art. 461). În art. 496 se spune: “Fără titlu și fără chip legiuit, nu se câștigă proprietatea lucrurilor”, iar art. 497 statua că “asupra lucurilor nestăpânite, se întemeiază titlu pe fireasca slobozenie ce are fiecine de a le lua în stăpânire”. Este consacrat astfel modul de dobândire a proprietății prin ocupațiune și se face precizarea că el nu operează dacă legea dispune altfel, “precum la metaluri, la locuri pustii și fără stăpân, la aflarea de comori etc”.

În ce privește averile vacante, art. 962 și 963 stabileau că ele se cuvin școlilor, spitalelor, casei sărmanilor etc, în timp ce aurul, argintul, arama, fierul etc, se cuveneau stăpânirii (art. 509).

Comoara (art. 530) se cuvenea în părți egale, găsitorului, proprietarului fondului și stăpânirii.

Coproprietatea, care putea să-și aibă sorgintea în succesiune, contracte de tovărășie, găsirea unui obiect de către mai multe persoane etc, era de asemenea reglementată. Astfel art. 1106 stabilea că coproprietarii cât erau “uniți” se prezentau ca o singură persoană și puteau dispune cum voiau de lucruri, iar în ce privește administrarea dacă se întruneau “glasurile ce reprezentau câtimea mai mare”. Când se propuneau “prefaceri mari”, minoritatea sau paritatea puteau cere garanții, iar în caz de refuz puteau ieși din “părtășie”. Fiecare dintre coproprietari puteau amaneta ori înstrăina partea sau folosul părții sale, deoarece nu erau lezate drepturile copărtașilor.

Coproprietatea nu putea fi perpetuă, iar obligația de indiviziune nu se transfera niciodată asupra moștenitorilor. Rămâneau în indiviziune forțată “șerbirile, deosebitoarele semne, hotare și documentele cele trebuincioase spre întrebuințare de comun” (art. 1126).

Drepturile obținute de terți asupra lucrului ce s-a împărțit nu puteau fi desființate prin împărțeală.

Potrivit codului Caragea și Regulamentului Organic, “o servitute asupra unui imobil se dobândea prin 10 ani și se pierdea prin neîntrebuințarea ei timp de 10 ani. Comorile îngropate sunt domnești”. Proprietarul terenului cu mine îl exploata singur dând statului a zecea parte, iar dacă după termenul de 18 luni acordat de Domn nu exploata singur, atunci Domnul împreună cu obșteasca adunare putea să dispună exploatarea, proprietarului revenindu-i a zecea parte din venitul net și despăgubindu-l pentru eventualele stricăciuni ale solului.

1. 1. 3. Proprietatea în Codul civil român

În secolul al XVIII-lea în Europa, concepția despre dreptul de proprietate se transformă sub influența noilor filozofi individualiști.

Scopul scopul principal al revoluției franceze (1789) a fost tocmai transformarea dreptului de proprietate în sens individualist, respectiv expropierea seniorului în profitul vasalului și degrevarea pământurilor de numeroasele sarcini nobilitare, clericale etc, care le grevau.

Individualismul ca doctrină politică avea ca fundament independența individului față de societate și ca scop libera manifestare a energiilor personale. Ea includea ca într-un creuzet noțiunea libertății politice și separațiunea puterilor expuse de Montesquieu în “L’esprit des lois”, concepția suveranității naționale a lui Rousseau, filozofia dreptului a lui Rousseau, Kant, Fichte, ideea libertății economice a lui Adam Smith și revendicările revoluționarilor din America pentru autonomia conștiinței regilioase.

Sub influența acestei doctrine, Adunarea Constituantă în Franța a proclamat dreptul de proprietate individuală care decurgea din libertatea individuală, din dreptul de a fi stăpân pe rezultatul muncii. Dreptul de proprietate a fost considerat ca fiind inerent naturii umane, ca sacru și inviolabil. În acest concept, caracterul individual al proprietății nu excludea, ci dimpotrivă, trebuia să conducă și la egalitatea averilor. Astfel proprietatea fiind un mod de exercitate al drepturilor naturale primordiale, iar aceste drepturi fiind aceleași pentru fiecare cetățean, apărea logic să se dorească o egalitate și de averi. Această egalitate, fondată pe drept, era însă imposibil de realizat faptic. Tocmai de aceea legiuitorul avea datoria să creeze mijloacele juridice pentru ca oricine să poată deveni proprietar, fără însă să se violeze drepturile deja dobândite.

Ulterior, s-a dezvoltat o nouă doctrină, a solidarității sociale care pornind de la împrejurarea că nimeni nu poate trăi prin sine și pentru sine, consideră că omul nu este numai creditor, ci și debitor, iar obligațiile sale reprezintă echivalentul tuturor avantajelor pe care le culege din faptul conviețuirii cu semenii săi.

Această doctrină a influențat la rândul ei concepția juridică a dreptului de proprietate ajungându-se ca proprietatea să fie considerată “o funcție socială” (Auguste Comte). Pornind de la ideea că proprietatea individuală este cea mai bună garanție a libertății și constituie un factor de progres social, susținătorii acestei doctrine consideră însă că se impune și intervenția statului în ordinea economică în numele “ideii sociale”.

În acest concept, proprietatea nu se poate explica decât prin utilitatea ei socială și nu își poate justifica existența decât în măsura în care, într-o epocă dată ea este socialmente utilă.

Modul în care proprietatea este reglementată de codul nostru civil, vădește influența codului civil francez promulgat în 1804 și respectiv a curentului, individualist care a predominat în sec. al XVIII-lea, potrivit căruia proprietatea era afectată la un scop individual, corolar al libertății individuale. În acest concept s-a considerat că singura modalitate de a proteja această afectațiune, era de a da detentorului un drept subiectiv absolut în durata și efectele sale. Astfel fiind, dreptul de proprietate apărea ca manifestarea prin excelență a voinței omenești, a suveranității individului.

Cu toate acestea, instituția proprietății păstrează unele influențe provenind fie din proprietatatea familială (așa cum aceasta apare în tradiția românească), fie din acelea ale proprietății colective.

În adevăr, instituția rezervei succesorale care împiedică pe autor să dispună prin donații de întreaga sa avere, este o expresie a reminiscențelor proprietății familiale. Potrivit acestei reglementări, o parte din patrimoniul autorului, stabilită de lege în raport cu numărul și calitatea moștenitorilor rămâne familiei, respectiv moștenitorilor rezervatari (descendenți, ascendenți privilegiați și soț supraviețuitor). Această parte este denumită rezervă și este în opoziție cu cealaltă porțiune din succesiune, cotitatea disponibilă (partea sufletului) de care de cujus poate dispune în mod liber.

În cadrul aceleiași idei a proprietății familiale, se situează și prevederile vizând obligația alimentară ce incumbă membrilor unei familii, în prezent se regăsesc în Codul familiei actual.

Caracterul colectiv al proprietății se manifestă prin îngrădirile și restricțiile aduse exercițiului dreptului de proprietate fie în numele unui interes general, fie din considerente de ordin economic, social sau chiar pentru apărarea unui interes privat.

1. 2. Considerații generale privind acțiunea în revendicare

1. 2. 1. Prezentare generală a mijloacelor juridice de apărare a dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate, fiind cel mai important drept civil patrimonial, a beneficiat de o protecție specială din partea legiuitorului. Majoritatea ramurilor de drept conțin dispoziții privind ocrotirea dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate – indiferent de tipul și forma acestui drept (precum și celelate drepturile reale principale) se bucură de o protecție juridică adecvată pentru a asigura exercițiul atributelor cuprinse în aceste drepturi reale principale. Instituțiile care reglementează organizarea și desfășurarea activității economice fiind organic legate de instituția dreptului de proprietate, diversele sisteme de drept cuprind variate mijloace de protecție și măsuri ale acestei instituții centrale a dreptului unitar. Prevederile din acest complex de sisteme de drept, fiind edictate în concordanță cu interesle particularilor, exercită, în prim rând, o înrâurire educativă asupra conștiinței lor juridice, prin aceea că le învederează pregnant îndatorirea de o respecta dispozițiile privind apărarea dreptului de proprietate, prevenindu-i, totodată și de urmările cu caracter sancționator ale eventualelor încălcări.

Referindu-ne la dreptul civil, sunt multiple și variate mijloacele prin care acest drept contribuie hotărâtor la apărarea dreptului de proprietate.

Unele mijloace sunt indirecte, precum: acțiunile născute din contracte (de repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligațiilor contractuale, acțiunea în declararea nulității sau, după caz, în anularea, rezoluțiunea contractului); acțiunea întemeiată pe îmbogățire fără just temei; acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală etc.

În acest context, au o greutate specifică mijloacele juridice proprii prevăzute în actele normative care reglementează contractele economice (contracte de vânzare-cumpărare, contracte de furnizare, contracte de prestări-servicii, de executare de lucrări, contracte de transport etc.), în scopul de a asigura executarea obligațiilor în natura lor specifică.

Mijloacele juridice directe, specifice, de apărare a dreptului de proprietate sunt: acțiunile posesorii, acțiunea în grănițuire și, cea importantă dintre acțiuni, acțiunea în revendicare – mobiliară și imobiliară.

Mijloacele de apărare au fost considerate în doctrina juridică ca fiind acele acțiuni care permit titularului dreptului de proprietate înlăturarea oricăror atingeri aduse dreptului și asigurarea exercitării lui în condiții normale.

1. 2. 2. Noțiune. Sediul materiei

1. 2. 2. 1. Noțiune

Acțiunea în revendicare este cel mai specific mijloc de apărare a dreptului de proprietate, tocmai pentru că dă posibilitatea proprietarului ca, în această calitate, să obțină restituirea lucrului său, de la oricine îl posedă fără drept.

Acțiunea în revendicare face parte dintre acțiunile prin care se apără dreptul de proprietate, alături de acțiunile posesorii, prin care apără posesia și acțiunea în grănițuire, prin care (uneori) se apără (și) proprietatea.

Pentru a reliefa deosebita importanță pe care o are acțiunea în revendicare, unul dintre cei mai mari juriști români ai jumătății de secol XX –G.N.Luțescu – arăta că în afară de garanțiile constituționale, în dreptul român proprietatea se bucură și de o garanție de drept comun: acțiunea în revendicare, care profită titularului său și care-i dă putința de a se adresa justiției ori de câte ori se va aduce o încălcare dreptului său și de a sili pe uzurpator, să i-l restituie.

Acțiunea în revendicare se întinde atât asupra lucrurilor mișcătoare, cât și asupra celor nemișcătoare, fiindcă prin exercițiul ei, se urmărește a se obține recunoașterea unui drept de proprietate asupra lucrului a cărui posesiune a fost pierdută, indiferent care ar fi natura acestuia.

Din puncrt de vedere etimologic, cuvântul “revendicare” își trage originea din expresia latină ”vindicatio” (rei vindicato), pe care vechiul drept francez a transformat-o în “vendication”, pentru ca după aceasta, adăugându-i-se particula “re”, vocabularul juridic să primească termenul “revendication” care va avea misiunea să arate într-un mod pe cât de sugestiv pe atât de energic, operațiunea de redobândire, de reintegrare a proprietarului în folosința sau stăpânirea lucrului.

În ceea ce privește noțiunea acțiunii în revendicare, practica judiciară a dat o definiție foarte plastică, statuând că acțiunea în revendicare este “acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar”.

În ceea ce privește doctrina, s-a afirmat că “Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască un drept de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată“.

Alți autori au definit noțiunea care ne interesează aici în următorul mod: ”Acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar”.

Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

1. 2. 2. 2. Sediul materiei

Codul civil român, ca și cel francez, care i-a servit ca model, nu tratează în mod special acțiunea în revendicare.

Despre revendicarea mobilelor se vorbește în titlul consacrat prescripției, iar despre revendicarea bunurilor imobile nu există prevederi.

Practica judiciară și literatura de specialitate, întemeiate pe principiile și prevederile legale în diferite materii ale legislației civile, au reușit să stabilească conceptul acțiunii în revendicare.

Este de reținut că acest concept urmează a fi privit în mod diferențiat, în funcție de diferitele tipuri și forme ale dreptului de proprietate.

Până în anul 1989, legislația referitoare la apărararea dreptului de proprietate, având în vedere importanța deosebită a acțiunii în revendicare, a realizat o diferențiere.

Astfel, acțiunea în revendicare, în temeiul dreptului de proprietate socialistă – de stat și cooperatistă – avea un regim juridic preferențial față de regimul comun, aplicabil dreptului de proprietate personală și individuală.

Nu ar fi posibil să se ințeleagă acest regim preferențial, decât dacă în prealabil, a fost examinat regimul comun, adică termenul de comparație pe care îl avem în vedere atunci când afirmăm că acțiunea în revendicare în temeiul dreptului de proprietate se bucură de un regim preferențial.

Este motivul pentru care vom examina, mai întâi, regimul comun al acțiunii în revendicare, astfel, cum acest regim se desprinde din principiile Codului civil, după care vom examina regimul juridic preferențial al apărării prin revendicare.

Regimul juridic comun al acțiunii în revendicare privește, așa cum am arătat și mai sus, apărarea dreptului de dreptului de proprietate individuală.

Sediul materiei îl găsim, în special, în cuprinsul Codului civil. Cum clasificarea generală dată de Codul civil bunurilor, este aceea în bunuri imobile și bunuri mobile și regimul juridic al acțiunii în revendicare va fi influențat de această clasificare.

Referiri la acțiunea în revendicare mobiliară se fac în art. 1909 alin.2, Cod Civil, potrivit cu care: “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de 3 ani din ziua când l-a pierdut sau i s-au furat”.

De asemenea art. 1910 Cod Civil se referă tot la revendicarea bunurilor mobile.

Art. 1730 Cod Civil prevede că, atunci când vânzarea s-a făcut fără termen “vânzătorul poate să revendice obiectele vândute”.

Referitor la revendicarea bunurilor imobile, care face obiectul prezentei lucrări, Codul civil nu conține nici o dispoziție, deși acțiunea în revendicare este extrem de complexă și importantă, dând naștere unei practici judiciare foarte bogate.

1. 2. 3. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare

1. 2. 3. 1. Caracterul petitoriu

Acțiunea în revendicare are un caracter petitoriu, deoarece pune în discuție însăși existența dreptului de proprietate.

Aceasta și deosebește acțiunea în revendicare de acțiunea posesorie (care este și ea tot o acțiune reală, dar care tinde să apere posesia și, indirect numai, dreptul de proprietate) sau acțiunea care se întemeiază pe un drept de creanță prin care se apără dreptul de proprietate, dar care este o acțiune peronală, izvorâtă din contract. Spre deosebire de acțiunile persoanle, în acțiunile petitorii, cu specială privire asupra acșțiunii în revendicare, reclamantultrebuie să facă dovada faptului că este titular al dreptului real (drept de proprietate în cazul acțiunii îăn revendicare; drept de uzufruct, în cazul acțiunii confesorii etc.).

Într-o acțiune în revendicare (ca și în cazul oricărei alte acțiuni petiitorii) se pune în discuție însăși existența dreptului real de proprietate asupra bunului (în cazul celorlalte acțiuni petiotorii se pune în discuție existența dreptului real care se invocă), drept ce trebuie dovedit de reclamant; aceasta spre deosebvire de acțiunile personale, de exemplu, unde trebuie să se facă dovada existenței raportului juridicobligațional și, eventual, a neîndeplinirii de către cocontractant a obligațiilor ce-i incumbă.

Obiectul acțiunii în revendicare este însuși dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.

Acțiunile petitorii sunt acțiuni care tind la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real principal.

Întrucât prin acțiunile petitorii se cere rezolvarea însuși a fondului dreptului, ele aparțin în exclusivitate acelora care se pretind a fi titularii dreptului real contestat sau necontestat.

Acțiunea în revendicare este cazul tipic acțiunii petitorii (mai sunt acțiuni petitorii, acțiunea confesorie – cu variantele ei -, acțiunea negatorie și acțiunea în grănițuire).

1. 2. 3. 2.Caracterul real

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece poate fi promovată împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate.

Caracterul real al dreptului de proprietate se transmite și acțiunii prin care este apărat dreptul.

Este o acțiune reală deoarece se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate pe care îl apără, drept real, opozabil “erga omnes”.

Dreptul de proprietate fiind prin natura lui un drept real imprimă acțiunii același caracter real.

Acțiunile reale, în general, sunt acele acțiuni prin care se apără un drept real principal (dreptul de proprietate, de uz, de uzufruct, de abitație) sau se valorifică drepturi reale accesorii (acțiunea ipotecară, acțiunea creditorului gajist, acțiunea creditorului garantat printr-un privilegiu special).

Acțiunea reală se deosebește de acțiunea personală prin aceea că aceasta din urmă izvorăște în principiu din contracte și valorifică un drept personal (de creanță).

De îndată ce acest caracter dispare, cum ar fi în cazul când lucrul este pierdut din vina uzurpatorului sau atunci când lucrul a fost definitiv și iremediabil dobândit de un terț, obiectul revendicării se va converti într-o simplă pretențiune în despăgubire, adică o acțiune personală ce urmează a fi îndreptată împotriva aceluia din a cărui vină a fost pierdut bunul.

Scopul acțiunii în revendicare este restituirea lucrului (acțiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deține acel lucru). Dacă pârâtul va declara că detenția nu o exercită în nume propriu, că prin urmare nu posedă pentru el, ci pentru altul, adică posedă cu titlu precar, indicând totodată și numele persoanei pentru care posedă, atunci se va proceda la introducerea în proces a acelei persoanei, judecătorul putând scoate din cauză pe detentorul cu titlu precar, dacă reclamantul nu are interes de a-i face opozabilă hotărârea.

1. 2. 3. 3. Caracterul imprescriptibil

Acțiunea în revendicare este este în principiu imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv.

Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, așa încât el va putea fi apărat întotdeauna prin acțiunea în revendicare.

În acest sens, art. 21 din Decretul nr. 167/ 1958 prevede că “dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului la acțiunea privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie”.

Atunci când însă un bun imobil este dobândit prin uzucapiune, sau un alt bun mobil a fost dobândit prin posesia de bună-credință, dreptul proprietarului inițial s-a stins și el nu va mai putea avea câștig de cauză într-o acțiune de revendicare.

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ

2. 1. Noțiunea acțiunii în revendicare imobiliară

Se definește acțiunea în revendicare ca fiind acea acțiune civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său solicită restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

În acest sens, jurisprudența a decis că acțiunea în revendicare este “acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar”.

De asemenea s-a decis că nici acțiunea în revendicare a unui proprietar în indiviziune asupra celorlalți proprietari nu poate fi primită, pentru aceleași rațiuni.

Așa cum am arătat mai sus acțiunii în revendicare nu i s-a consacrat o dispoziție specială în Codul civil. Potrivit art. 1909 alin. 2 C. civ., care prevede că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice, în curs de trei ani”, art. 1910 C. civ., care se referă de asemenea la revendicarea bunurilor mobile, precum și art. 1730 C. civ., care arată că atunci când vânzarea s-a făcut fără termen, “vânzătorul poate chiar să revendice obiectele vândute”, observăm că referitor la revendicarea bunurilor imobile, Codul civil nu conține nici o dispoziție. De altfel, acțiunea în revendicare imobiliară este extrem de complexă și importantă totodată, dând naștere unei practici judiciare foarte bogate.

2. 2. Comparație între acțiunea în revendicare și alte acțiuni prin care se apără dreptul de proprietate

2. 1. Acțiunea în revendicare și acțiunile posesorii

Acțiunile posesorii apără posesia împotriva încălcărilor ce-i sunt aduse. Ele apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută.

Acțiunea în revendicare se distinge de acțiunea posesorie, care, deși indirect, contribuie și ea la redobândirea bunului.

Spre deosebire de acțiunile petitorii în general, cu specială privire asupra acțiunii în revendicare, care apără drepturile reale, acțiunile posesorii apără posesia.

Apăoi, deși acțiunile posesorii sunt și ele tot acțiuni reale, nu se ocupă de existența dreptului real, ci se refereă exclusiv la faptul posesiei, care poate avea ori nu în spate un drept real, dar prin mijlocul ocrotirii posesiei, se apără însuși dreptul real care se află în spatele poseiei; aceasta spre deosebire de acțiunea în revendicare – acțiune petitorie – care pune în discuție însăși existeța dreptului real de proprietate.

În materie imobiliară, posesoriul rămâne distinct de petitoriu, nu se cumulează cu acesta, pe când în materie mobiliară, în condițiile art. 1909 alin. 1 C. civ., posesia se confundă cu proprietatea. De aceea se spune că, de regulă, acțiunile posesorii sunt acțiuni imobiliare.

În sfârșit, acțiunile posesorii se judecă după o procedură diferită de aceea după care se judecă acțiunea în revendicare, cu privire specială asupra acțiunii în revendicare imobiliară.

2. 2. Acțiunea în revendicare imobiliară și acțiunea în petiție de ereditate

Nu trebuie să se confunde acțiunea în revendicare cu acțiunea în petiție de ereditare.

Aceasta din urmă este definită ca fiind o acțiune reală, prin care o persoană care se pretinde chemată la moștenire, reclamă de la acei care dețin succesiunea, în tot sau în parte, și care se pretind, de asemenea, moștenitori ai defunctului, recunoașterea drepturilor sale de moștenitor și obligarea celor care dețin bunurile moștenirii la restituirea lor.

Elementul comun între acțiunea în revendicare și acțiunea în petiție de ereditate îl constituie faptul că în cazul ambelor acțiuni se trece la recunoașterea unui drept de proprietate asupra unor bunuri în litigiu.

Ceea ce le deosebește este faptul că acțiunea în petiție în ereditate, pârâtul se pretinde moștenitor, contestând reclamantului că ar avea calitatea de moștenitor, pe când la acțiunea în revendicare se pune în discuție titlul de proprietate al defunctului.

Instanța supremă a arătat, ceea ce este caracteristic petiției de ereditate este faptul că prin ea se pune în discuție insuși titlul de succesor al moștenitorului aparent deținător al succesiunii; în realitate, adevărații succesori pretind obligarea succesorilor aparenți să le predea succesiunea care se găsește în stăpânirea lor juridică și faptică.

2. 2. 3. Acțiunea în revendicare și acțiunea contractuală

Acțiunea de revendicare se distinge de acțiunile contractuale, acțiuni personale care urmăresc înapoierea bunului încredințat unei persoane.

În cazul acestor acțiuni, restituirea bunului nu se întemeiază pe dreptul de proprietate, ci pe obligația izvorâtă din contract, adică pe un drept de creanță, motiv pentru care asemenea acțiuni sunt personale și nu reale.

2. 2. 4. Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire

Uneori în practică, se confundă acțiunea în revendicare cu acțiunea în grănițuire, mai ales atunci când cererea de determinare prin semne exterioare a limitelor între două proprietăți vecine este însoțită și de cererea de restituire a unei părți de teren, ocupată prin mutarea hotarului despărțitor.

Trebuie avut în vedere că acțiunea de grănițuire care este tot o acțiune petitorie, urmărește doar delimitarea proprietăților limitrofe.

În acest sens instanța supremă a decis ca acțiunea în grănițuire nu implică prin urmare obligația reclamantului de a dovedi dreptul său de proprietate cu privire la porțiunile de teren asupra cărora are a se stabili hotărnicia. Când prin acțiunea de grănițuire se cere însă o parte determinantă din din terenul limitrof, pe care vecinul ar obține-o fără drept, grănițuirea implică și o revendicare iar reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul (art. 584 Cod civil).

În același sens, instanța a statuat că atunci când prin acțiunea în grănițuire se cere o parte determinantă din terenul limitrof, deținute fără drept de vecin, aceasta implică o revendicare.

CAPITOLUL III

CONDIȚIILE DE EXERCITARE A ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

3. 1. Calitatea de reclamant

Acțiunea în revendicare poate fi exercitată de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Practica judecătorească a precizat faptul că reclamantul într-o asemenea acțiune trebuie să fie proprietar exclusiv al acestui bun.

Așadar, acțiunea în revendicare nu va putea fi intentată de către un proprietar aflat în indiviziune.

După cum se arată într-o decizie a Tribunalului Suprem “atât timp cât durează starea de indiviziune, drepturile coproprietarilor asupra bunului respectiv fiind nedeterminate, ei nu pot să pretindă un drept exclusiv asupra părților ce li se cuvin, decât numai după înfăptuirea partajului, când fiecare va primi în exclusiva sa proprietate partea ce i se cuvine.

De aici rezultă că un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de înfăptuirea partajului, deoarece în revendicare presupune un drept exclusiv și determinat, drept pe care nu-l poate avea un coindivizar decât prin efectul partajului”.

Coproprietarul sau coindivizorul nu poate introduce acțiunea împotriva celorlalți copărtași, deoarece nu au un drept exclusiv asupra părților ce li se cuvin. După partaj pot introduce acțiunea.

Dacă însă proprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct, adică a existat o posesie ce duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune, atunci poate introduce acțiunea în revendicare împotriva celorlați coproprietari.

Coproprietarul sau coindivizorul nu poate introduce acțiunea împotriva terților.

Acțiunea se poate exercita de terții copărtași cărora le aparține proprietatea.

Aceasta deoarece acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra lucrului în litigiu și readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote-părți ideale nedeterminate in materialitatea sa.

Acțiunea în revendicarea unui bun mobil al soților poate fi introdus numai de unul din ei, deoarece, se aplică prezumția de mandat tacit reciproc.

Dacă acțiunea în revendicare privește un bun comun imobil, aceasta nu poate fi introdusă de un singur soț, deoarece nu mai este prezumție de mandat tacit reciproc.

Practica judiciară este în sensul că acțiunea în revendicare privind un bun comun al soților poate fi introdusă de un singur soț, deoarece este considerată un act de conservare a bunului comun, și ar exista o “mărire a patrimoniului comun, ce profită și celuilalt soț”.

Există opinii care consideră că acțiunea în revendicare nu poate fi considerată un act de conservare, ci este un adevărat act de dispoziție.

O acțiune în revendicare prost condusă de soțul reclamant, ar avea drept consecință respingerea acțiunii și implicit pierderea dreptului de proprietate asupra bunului revendicat de de către celălalt soț.

De aceea, atunci când se revendică un bun imobil, acțiunea în revendicare va trebui intentată de ambii soți; dacă însă se va revendica un bun imobil, în virtutea mandatului tacit reciproc, acțiunea în revendicare va putea fi promovată și de un singur soț.

3. 2. Calitatea de pârât

Dacă pârâtul deține bunul pentru altul sau exercită în numele altuia dreptul asupra bunului în litigiu, va putea arăta pe acela în numele căruia deține bunul sau exercită dreptul.

Cererea privitoare la arătarea titularului dreptului trebuie motivată și depusă odată cu întâmpinarea sau dacă aceasta nu este obligatorie cel mai târziu la prima zi de înfățișare (art. 64-65 C. proc. civ).

De asemenea, dacă după introducerea acțiunii, bunul care se revendică a fost transmis de pârât unei alte persoane, etc., în funcție de împrejurări, în proces pot fi atrase alte persoane în temeiul articolelor 49 C. proc. civ. (procedura intervenției terțului), art. 57 C. proc. civ. (procedura chemării în judecată a altor persoane) și art. 60 C. proc. civ. (chemarea în garanție).

Consecința lipsei calității procesuale pasive este aceea că acțiunea trebuie respinsă ca greșit îndreptată.

Într-o acțiune în revendicare imobiliară, calitatea de pârât o are persoana în a cărei posesiune nelegitimă se află bunul pe care reclamantul îl revendică.

Dacă pârâtul deține bunul pentru altul sau exercită în numele altuia dreptul asupra bunului în litigiu, va putea arăta pe acela în numele căruia deține bunul sau exercită dreptul.

CAPITOLUL IV

PROBA DREPTULUI DE PROPRIETATE

4. 1. Sarcina probei

Art. 1169 Cod Civil consacră principiul actori incumbit probatio, regulă care se aplică și în materia dovedirii proprietății.

Astfel, reclamantul trebuie să facă dovada că el este proprietarul lucrului, nu pârâtul.

S-a arătat că, indiferent dacă dreptul de proprietate provine dintr-un act juridic (cum ar fi vânzarea, donația etc.) sau dintr-un fapt juridic (cum ar fi uzucapiunea, ocupațiunea etc.), sarcina probei aparține tot reclamantului. Puterea probatorie a dovezii dreptului de proprietate diferă după cum acest drept a fot dobândit printr-un mod originar sau prinmtr-un mod derivat. Când se face dovada că dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod originar de dobândire a proprietății, atunci dovada este absolută.

În favoarea pârâtului operază, din însăși faptul posesiei, o prezumție realtivă de proprietate. Urmează că atâta timp cât reclamantul nu face dovada dreptului său de proprietate, acțiunea în revendicare trebuie respinsă.

După ce reclamantul și-a făcut proba, pârâtul se vedea obligat a trece la contra dovadă potrivit regulii in exceptione reus fit actor sau onus probandi incubit eius qui dicit.

El va fi obligat să producă dovezi în situațiile în care se ajunge la comparații între titluri și posesiuni invocate de cele două părți.

4. 2. Dificultăți în proba proprietății

În ceea ce privește proba propriu-zisă a proprietății imobiliare, ea întâmpină în dreptul nostru serioase dificultăți.

Aceste dificultăți provin din următoarele motive:

– în foarte multe cazuri, mai ales în trecut, nu s-au redactat înscrisuri doveditoare ale transmisiunii dreptului de proprietate;

– în multe cazuri înscrisurile întocmite nu sunt însoțite de planuri topografice precise pentru delimitarea bunului imobil dobândit;

– insuficiența probatorie a titlurilor prin care se încearcă a se face dovada proprietății.

– o altă insufiență a probei cu înscrisuri decurge în sistemul legislației noastre din principiul relativității actelor juridice, care asemenea sistemului codului francez, prevede că actele juridice produc efecte numai între părțile care le-au încheiat, aceste acte nefiind opozabile terților: res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodese potest.

Dacă reclamantul, care se pretinde proprietar, va prezenta pârâtului posesor un înscris constatator al actului translativ de proprietate privind bunul revendicat, pârâtul va putea să-i răspundă că acel act nu este opozabil, fiind un res inter alios acta.

Cea mai mare parte din aceste dificultăți, dacă nu chiar toate, erau înlăturate în dreptul roman cu concursul acțiunii publiciene.

Acțiunea publiciană prezenta două mari avantaje față de acțiunea în revendicare, unul privitor la dovadă și altul referitor la fundamentul urmăririi. Cel ce o intenta nu avea să dovedească decât două fapte și anume: faptul că lucrul i-a fost remis, adică tradițiunea, precum și faptul că aceasta se întemeia pe justă cauză. El nu era deci dator să dovedască și calitatea de proprietar a autorului său, așa cum se cere în acțiunea în revendicare. Pe de altă parte, judecătorul nu avea să cerceteze dacă lucrul aparținea reclamantului la data intentării acțiunii, ci numai dacă el i-ar fi aparținut în cazul când termenul uzucapiunii ar fi fost atins. Așa încât, nimic nu se opunea ca acel ce deceda în timpul procesului deschis de posesorul in causa usucapendi, adică în procesul grefat pe elementele acțiunii publiciene, să schimbe rolul de pârât și să-i îmbrace pe acela de reclamant intentând acțiunea în revendicare, între exercițiul celor două acțiuni neintervenind principiul autorității lucrului judecat, deoarece, de astă dată, fostul pârât își propunea să dovedească însuși dreptul de proprietate. Mai târziu, când tradițiunea a devenit și ea un mod normal de dobândire a drepturilor reale, acțiunea publiciană a pierdut mult din interesul de altădată.

Cum însă tradițiunea nu putea să-și producă efecte decât dacă lucrul era remis de verus dominus, acțiunea publiciană a fost din nou chemată să protejeze pe posesor atunci când acesta nu putea face dovada că a primit lucrul de la adevăratul proprietar, spre a-i permite să revendice lucrul din mâinile uzurpatorului care l-a deposedat.

Sub această ultimă înfățișare, acțiunea publiciană a devenit și mai interesantă. Se spune chiar că ea a pus în imbră acțiunea în revendicare propriu-zisă, întrucât prezenta, față de aceasta marele avantaj de a fi mai simplă și mai comodă prin faptul că dispensa pe reclamant de dovada dreptului de proprietate.

Cu toate acestea acțiunea publiciană nu a fost acceptată de dreptul modern. De aceea, în lipsa ei jurisprudența s-a găsit adeseori în fața unor probleme a căror rezolvare nu se poate spune că a fost cu ușurință îndreptată pe făgașul justiției și echității.

Singurele cazuri în care se poate vorbi de o probă certă sunt acelea în care se face dovada că dreptul de proprietate a fost dobândit prin uzucapiune ori prin ocupațiune. Aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietate au însă, în prezent, o aplicație restrânsă.

Față de inconvenientele arătate în materia probei, practica judecătorească a ajuns să concretizeze câteva principii care se aplică în soluționarea cazurilor de speță, principii ce vor fi menționate mai jos.

Au fost deosebite astfel mai multe ipoteze.

Prima ipoteză este aceea în care ambele părți atât reclamantul cât și pârâtul, au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.

În această ipoteză se distinge după cum titlurile provin de la același autor sau provin de la autori deosebiți.

Dacă ambele titluri provin de la același autor – de exemplu și reclamantul și pârâtul au cumpărat bunul de la același vânzător – urmează a se distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitatea transcrierii în registrul de mutațiuni imobiliare.

Dacă nici una dintre părți nu a transcris titlul său, din confruntarea celor două titluri mai puternic va fi acela care are data cea mai veche.

Dacă s-a efectuat transcrierea, câștigă partea care a transcris mai întâi, potrivit principiului: qui tompore, potior jure; aceasta chiar dacă actul transcris mai întâi fusese încheiat ulterior celuilalt act.

În toate cazurile nu se mai consideră necesar ca proba să se facă din autor în autor, spre a se dovedi astfel valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate.

Dacă titlurile provin de la autori deosebiți problema este mai complicată. Mai multe soluții au fost propuse:

o primă soluție propune ca în această situație să se dea preferință posesorului, conform regulii: in pari causa, melior este causa possidentis;

o altă soluție propune să se dea preferință celui ce invocă titlul cu data cea mai veche;

ultima soluție, care pare a fi cea mai rațională, propune a se compara între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri: va câștiga acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Soluția apare ca fiind o aplicație a principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet. Sarcina probei că autorul său a avut un drept preferabil revine reclamantului.

A doua ipoteză este aceea în care numai o parte are titlu privind proprietatea bunului revendicat.

În această ipoteză se distinge după cum:

pârâtul este cel care are titlu. În acest caz acțiunea reclamantului va fi respinsă;

reclamantul este cel care are titlul. În acest caz reclamantul câștigă, cu două condiții: titlul să emane de la un terț și nu de la reclamant însuși; data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.

A treia situație este aceea în care nici una din părți nu are titlu și nici nu pate invoca dobândirea lucrului prin uzucapiune ori prin ocupațiune.

Într-o asemenea situație s-ar putea ajunge la soluția ca acțiunea reclamantului să fie respinsă de plano, dându-se câștig de cauză posesorului, pe baza principiului in pari causa, melior este causa possidentis.

Cu toate acestea în practica judecătorească pare a se contura soluția ca acțiunea să nu fie respinsă de plano, mai înainte de a se fi comparat cele două posesii în conflict: cea a reclamantului și cea a pârâtului. Ar urma să câștige ce ce va invoca o posesie mai caracterizată. Astfel va câștiga cel ce invocă o posesie îndeplungată, o posesie de bună-credință, o posesie neviciată atc.

Dacă reclamantul, deci, face dovada că poseisa lui este anterioară față de cea a pârâtului și mai caracterizată, el (reclamantul) are câștig de cauză.

4. 3. Titlul în materie de probă a dreptului de proprietate

În această materie prin titlu se înțelege nu numai cel translativ de proprietate (vânzarea, donația etc) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului, ci și cel declarativ, care recunoaște numai un drept anterior cum ar fi hotărârea judecătorească, un act de partaj, o tranzacție.

De asemenea, un tesatement, care îndeplinește condițiile legale și nu a fost anulat, constituie un titlu legal de proprietate.

Invocarea unui titlu de la o altă persoană decât cea cu care se află în conflict nu reprezintă o abatere de la principiul relativității actelor juridice? Nu, deoarece opunerea adversarului a unui titlu de proprietate, nu înseamnă că se invocă în realitate – caracterul absolut al titlului, ci se invocă o prezumție de proprietate în favoarea sa, rezultând din existența titlului.

Cealaltă parte răsturna această prezumție invocând o prezumție mai puternică și contrară, întemeiată de exemplu, pe un titlu anterior celui al adversarului.

În legătură cu Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată, s-au ridicat unele probleme privind dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au făcut obiectul constituirii sau reconstituirii dreptului de proprietate.

S-a pus problema dacă hotărârea judecătorească dată în temeiul art. 11 din lege constituie un titlu de proprietate privind acel teren. Răspunsul a fost negativ, pe considerentul că potrivit procedurii instituite de această lege, controlul instanței asupra hotărârii Comisiei județene de stabilire a dreptului de proprietate se limitează la aplicarea dispozițiilor impterative ale legii privind dreptul de a obține titlul de proprietate, la întinderea suprafeței de teren cuvenite solicitantului și, dacă este cazul, la exactitatea restrândgerii acelei suprafețe.

O a doua problemă care s-a pus a fost aceea dacă adeverințele de proprietate care înlocuiesc provizoriu titlurile de proprietate eliberate potrivit Legii nr. 18/1991 fac dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor privitor la care s-a făcut constituirea ori reconstituirea proprietății.

Opinia dominantă este aceea potrivit căreia adeverințele de proprietate înlocuiesc titlurile de proprietate până la eliberarea titlurilor de proprietate prevăzute de Legea nr. 18/1991.

CAPITOLUL V

IMPRESCRIPTIBILITATEA ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

5. 1. Principiul

Deși art. 1890 Cod Civil dispune că orice drept la acțiune este supus prescripției extinctive, iar termenul general de prescripție pentru acțiunile reale este de 30 ani, se admite că acțiunea în revendicare a bunurilor imobile este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.

Soluția se întemeiază pe mai multe argumete:

a. dreptul de proprietate are caracter perpetum, care nu se stinge prin neuz;

b. rațiunile pentru care acțiunile reale privind drepturile reale care sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate – stări de drept excepționale și contrare stării de drept normale care este dreptul de proprietate sunt supuse prescripției nu se întâlnesc în cazul proprietății care reprezintă starea juridică normală și cuprinde cele mai întinse atribute asupra lucrului.

Acțiunile privind celelalte drepturi reale, de exemplu, uzufructul, se prescriu prin 30 ani.

Impresctibilitatea sub aspect extinctiv a acțiunii în revendicare poate fi paralizată dacă posesorul actual invocă în favoarea sa dobândirea proprietății prin uzucapiunea de 30 ani ori de 10-20 ani.

5. 2. Excepții

A. În cazul vânzării la licitație publică a unui imobil suspus urmăririi silite, acest bun nu mai poate fi revendicat de către cel ce se pretinde proprietar dacă au trecut 5 ani de la executarea actului final al urmăririi silite, care este ordonanța de adjudecare (art. 561 C. proc. civ.).

Legea a stabilit un teremen scurt pentru revendicarea imobilului, deoarece astfel se permite lămurirea rapidă a situației juridice a imobilului, conferindu-se mai multă siguranță atât cumpărătorului la licitația publică, cât și persoanelor care vor, ulterior, să dobândească bunul de la el.

B. Un alt caz de prescriptibilitate a acțiunii în revendicare este cel prevăzut în art. 498 C. civ., care se referă la avulsiune, stabilind un termen de un an pentru revendicarea porțiunii de pământ încorporată în terenul aparținândn altui proprietar.

CAPITOLUL VI

EFECTELE REVENDICĂRII

Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, pârâtul va fi obligat să restituie lucrul către adevăratul proprietar. În ce privește drepturile și obligațiile părților (restituirea fructelor, cheltuielile făcute asupra lucrului etc.) ce se grefează pe obligația de restituire a lucrului, ele sunt în funcție de buna sau reaua credință a posesorului pârât.

6. 1. Problema restituirii bunului

Dacă prin proba ce o administrează, revendicantul va izbuti să facă dovada că el este adevăratul proprietar al lucrului, judecătorul va trebui să îl oblige pe pârât să i-l restituie.

Lucrul se va întoarce în patrimoniul revendicantului liber de orice sarcină, deoarece toate drepturile și sarcinile consimțite de posesor față de terți vor fi desființate, ele fiind constituite de un posesor care nu avea titlu și nici calitatea: resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Se restituie bunul imobil posedat de pârât, cu toate accesoriile sale.

Restituirea se face, în principiu, în natură. Dacă aceasta nu mai este posibil (lucrul a pierit print-un caz fortuit sau de forță majoră, fie a fost dobândit de un terț de bună credință, fie pentru că în cursul posesiunii, lucrul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică), restituirea se face prin echivalent, deci printr-o despăgubire, ori se va restitui indemnizația de expropriere.

În această privință sunt totuși unele distincții și precizări de făcut. În cazul când pârâtul a lăsat un terț să obțină împotriva sa o hotărâre de condamnare, el și-a angajat întreaga răspundere și ca atare va fi obligat să plătească daune, întrucât a lăsat să fie pornită față de el o procedură cu privire la un lucru care nu-i aparținea și asupra căruia nu avea nici un drept.

Cu privire la determinarea daunelor însă, se va avea în vedere și faptul dacă pârâtul a fost de bună credință sau de rea credință. Dacă el a fost de bună credință, adică în mod eronat a crezut că este proprietarul lucrului ce deține, atunci daunele se vor reduce la acoperirea cheltuielilor făcute de reclamant în procesul de revendicare. Dacă pârâtul a fost de rea credință, adică a știut că nu avea nici un drept asupra lucrului, iar în mod dolosiv, a ascuns lipsa calității de posesor, daunele ce se vor acorda revendicantului vor trebui să fie egale cu prejudiciul real încercat de acesta prin pierdere lucrului.

În cazul când lucrul a pierit printr-un caz fortuit sau de forță majoră, soluția va fi în funcție de buna sau reaua credință a posesorului. Dacă posesorul este de bună credință, pierderea lucrului nu-i poate fi imputată, chiar în ipoteza că ea s-ar fi produs după ce proprietarul a intentat acțiunea în revendicare. Soluția va fi desigur aceeași chiar dacă pierderea s-ar datora propriei sale fapte, însă cu condiția ca să se fi produs mai înainte de intentarea acțiunii în revendicare, pentru bunul motiv că într-o atare împrejurare ar fi excesiv să fie tras la răspundere pentru fapte la săvârșirea cărora s-a crezut îndreptățit în calitatea sa de proprietar. Această răspundere pentru pierderea anterioară intentării acțiunii în revendicare, va putea totuși să fie angajată împotriva pârâtului ori de câte ori acesta va fi profitat de distrugerea lucrului, cum ar fi, de exemplu, atunci când a dărâmat imobilul spre a revinde materialele, în care caz despăgubirea va fi egală cu profitul realizat, adică cu suma încasată de pârât din vânzarea materialelor.

Buna credință a posesorului nu-l pune la adăpost de răspundere față de proprietar, nici atunci când pierderea sau deteriorarea lucrului ar proveni din fapta sa, însă după ce proprietarul și-a manifestat pretenția sa, obligația de restituire a născut și odată cu ea și îndatorirea pentru pârât de a se comporta față de lucru ca un bun proprietar. Dacă posesorul este de rea credință, el nu va răspunde decât de pierderea sau deteriorarea produsă după intentarea acțiunii în revendicare, dar nu și de anterioare. Când însă pierderile sau deteriorările s-ar datora propriei sale fapte, indiferent dacă sunt anterioare sau posterioare, răspunderea lui va fi în întregime angajată.

În sfârșit, în ipoteza că lucrul revendicat a fost expropriat în timpul posesiunii pârâtului, problema va fi esențial simplificată, întrucât obligația de restituire se va transforma într-o obligație de a plăti proprietarului suma ce a încasat ca indemnizație de expropriere.

Dar, odată cu lucrul, posesorul este obligat să restituie și toate accesoriile acestuia, adică fructele și productele lucrului. Restituirea productelor se va face, ca și lucrul însăși, tot în natură, iar dacă au fost înstrăinate, posesorul va avea să restituie valoarea lor integrală (argument tras din art. 995 Cod civil).

6. 2. Problema restituirii fructelor

În ceea ce privește restituirea fructelor, distincția între posesorul de bună și cel de rea credință va fi din nou chemată să deschidă drumul unei soluții echitabile. Potrivit unei opinii (Safta-Romano) în timp ce admiterea acțiunii în revendicare produce un efect principal și anume cel privind restituirea bunului revendicat, se mai produce un efect secundar, care constă în obligarea pârâtului la restituirea fructelor. Acestea se cuvin proprietarului, în virtutea dreptului său de proprietate și nu datorită accesiunii.

Posesorul de bună credință, adică cel ce a ignorat viciul titlului său de proprietate, va putea, ca o recompensă adusă bunei lui credințe, să păstreze toate fructele ce le-a perceput până în momentul intentării acțiunii în revendicare de către proprietar, dar va trebui să restituie pe cele percepute după intentarea acțiunii căci, prin deschiderea acțiunii, el încetează de a mai fi de bună credință.

Posesorul de rea credință este obligat să restituie fructele chiar dacă nu s-a intentat în prealabil sau concomitent acțiunea în revendicare a lucrului care a produs fructele. Este așadar îndestulător să fie intentată o acțiune în restituire, dar trebuie neapărat ca reclamantul să facă dovada dreptului său de proprietate, dovadă care poate fi făcută și în cadrul unei asemenea acțiuni.

În ceea ce privește întinderea obligațiunii de restituire, potrivit art. 485 proprietarul revendicant are dreptul la des păgubirea integrală, deoarece aceste dispoziții trebuie să fie privite ca o aplicație specială a art. 998 din Codul civil. În fapt, posesorul de rea credință este autorul unui quasi-delict; de aici dreptul pentru proprietar de a pretinde acoperirea tuturor daunelor ce i s-au adus, daune ce vor cuprinde nu numai restituirea fructelor ce au fost percepute, dar chiar și fructele ce nu au fost percepute fie din neglijența posesorului, fie din fapta terțului care ar fi dobândit lucrul de la posesor.

Posesorul de rea credință va fi însă dator să restituie, nu numai fructele percepute dar și pe cele nepercepute, iar dacă le-a consumat va restitui valoarea lor, scăzându-i-se totuși cheltuielile de producere și de culegere, deoarece, pe acestea proprietarul însuși ar fi trebuit să le suporte.

6. 3. Problema cheltuielilor făcute de pârât cu lucrul revendicat

În cadrul acțiunii în revendicare, pârâtul va putea cere obligarea reclamantului la plata cheltuielilor necesare și utile efectuate asupra bunului revendicat.

Aceste cheltuieli vor fi achitate de reclamant, indiferent dacă pârâtul a fost de bună sau de rea credință.

Cheltuielile necesare sunt acele sume de bani sau munca depusă, pentru conservarea unui bun.

Când sunt efectuate de neproprietar, ele vor trebui restituite, deoarece ele ar fi trebuit făcute chiar de proprietar.

Cheltuielile utile reprezintă tot sume de bani sau muncă depusă, însă ele au ca scop sporirea valorii bunului.

Aceste cheltuieli vor fi restituite numai în măsura sporului de valoare a lucrului.

Jurisprudența a decis că, “în cazul restituirii unui lucru, proprietarul, în lipsă de convenție contrară, trebuie să despăgubească pe posesor, chiar dacă acesta este de rea credință, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit valoarea lui (art. 997 din Codul civil)”.

Cheltuielile voluptuarii nu vor fi restituite, deoarece ele au fost efectuate de posesor pentru a-și satisface plăcerea lui și care nu măresc valoarea lucrului.

Proprietarul nu va putea fi obligat să le restituie, indiferent dacă posesorul a fost de bună sau de rea credință.

6. 4. Situația construcțiilor noi și a plantațiilor făcute de posesor

În privința construcțiilor noi, ridicate de posesor, ele nu intră în categoria cheltuielilor utile sau ameliorărilor, nesocotindu-se cheltuieli utile decât imbunătățirilor aduse unor clădiri deja existente.

Construcțiile nu sunt supuse regulilor accesiunii.

Art. 494 Cod Civil reglemntează efectele acțiunii în revendicare asupra construcțiilor și plantațiilor făcute de posesor pe terenul revendicat.

Ca și în cazul fructelor, trebuie avut în vedere dacă posesorul a fost de bună sau rea credință pentru că legea stabilește reguli diferite.

Astfel dacă posesorul constructor sau plantator a fost de bună credință, el nu poate fi obligat să ridice sau să desființeze construcțiile, plantațiile sau lucrări, ci are dreptul să-i fie plătită valoarea materialelor și manoperei sau o sumă egală cu cea a creșterii fondului.

Deci tot ceea ce s-a construit și plantat devine proprietatea reclamantului.

În ceea ce privește existența bunei credințe, practica judiciară a decis că ea rezultă exclusiv din existența unui act translativ de proprietate ale căreui vicii nu au fost cunoscute de posesor.

Când posesorul constructor sau plantator de rea credință, proprietarul terenului are dreptul să-l pretindă să-și ridice construcțiile sau plantațiile, sau să păstreze pentru el și să despăgubească pe posesor cu valoarea materialelor și a manoperei, fără să se ia în considerare sporirea fondului revendicat.

Ori de câte ori se reține existența relei credințe, iar reclamantul cere obligarea pârâtului să desființeze construcțiile sau plantațiile, în practica judiciară s-a decis ca aceste soluții neeconomice ce trebuie înlocuite printr-o despăgubire în bani, în toate cazurile în care această soluție apare mai echitabilă.

Demolarea construcției sau plantației este o măsură extremă și trebuie dispusă numai în cazul în care construcțiile și plantațiile aduc grave prejudicii proprietarului terenului și numai cu autorizație de demolare de la autoritatea competentă din circumscripția respectivă.

6. 5. Dreptul de retenție

Se ridică întrebarea dacă posesorul se bucură de dreptul de retenție pentru restituirea cheltuielilor necesare și utile.

Se răspunde afirmativ.

Unii autori admit numai pentru posesorul de bună credință, alții nu admit de loc.

Unii susțin că nici un posesor fie de bună sau rea credință nu au un drept de retenție, deoarece nu se bazează pe nici un text de lege.

Alții susțin că posesorul are întotdeauna acest drept fie de bună sau rea credință, iar o a treia opinie oferă acest drept doar posesorului de bună credință.

Jurisprudența română tinde a recunoaște dreptul de retenție și nu admite regula că nu există retenție fără text, ori de câte ori este vorba de a garanta plata unei datorii la care are dreptul posesorul lucrului și ori de câte ori există un motiv de echitate a cărui apreciere aparține judecătorului de a acorda dreptul de retenție.

B I B L I O G R A F I E S E L E C T I V Ă

1. C. G. Dissescu, Originea și condițiunea proprietății în România, București, Tipografia Carol Gobl, 1889.

2. George Plastara, Curs de Drept Civil Român pus la curent cu jurisprudența și noua legislație, vol.II, București, Editura Cartea Românească, 1914.

3. Nicolae Iliescu, Transformarea Dreptului de proprietate de la fondarea Romei până în zilele noastre, partea I; Drept strein vechiu și modern, partea a II-a; Drept românesc vechiu și modern, București, Editura Tip. Ziarului Curierul judiciar, 1914.

4. Matei Cantacuzino, Curs de Drept civil, Ediția a II-a, Editura Ramuri, Craiova.

5. C.M.Simson, Curs de drept civil, editat de A.Damaschin și T.Ionescu.

6. Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească, București, 1921.

7. C.Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de Drept Civil Român, vol.I, Editura Națională, S.Ciornei, București, 1928.

8. C.Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de Drept Civil Român, vol.II, Editura Națională, S.Ciornei, București,1929.

9. A.M.Dragomirescu, Revendicarea în dreptul român, București, 1936.

10. George N.Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale, Imprimeria Văcărești, București, 1947.

11. Ilie Stoenescu, Arthur Hilsenrad, Savelly Zilberstein, Tratat teoretic și practic de procedură a executării silite, Editura Academiei, București, 1966.

12. Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, Editura Științifică, București, 1967.

13. Constantin Stătescu, Drept civil, Editura didactică și pedagogică, București, 1970.

14. Dumitru Lupulescu, Drept de proprietate comună pe cote părți și aplicațiile sale practice, Editura Științifică, București, 1973.

15. Traian Ionașcu, Salvador Brădeanu, Drepturile reale principale, Editura Academiei, București, 1978.

16. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil.Teoria generală adrepturilor reale, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1980.

17.Mircea N.Costin ș.a., Dicționar de drept civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.

18. Dimitrie Gherasim, Buna credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei, București, 1981.

19. Mircea N.Costin, Marile instituții ale dreptului civil român, vol.I; Dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale principale, Editura Dacia, 1982.

20. Constantin Crișu, Principalele acțiuni civile în justiție, Editura Academiei, București, 1984.

21. Liviu Pop, Drept civil,Teorua generală a drepturilor reale, Cluj-Napoca, 1987.

22. Constantin Crișu, Tratat de acțiuni civile în justiție. Teorie și practică judiciară, Editura Academiei, București 1987.

23. Eugeniu Safta Romano, Dreptul de proprietate privată și publică în România, Editura Graphix, Iași, 1993.

24. Liviu Pop, Drept civil, Drepturi reale principale, Editura S.C.”Cordial” S.R.L., Cluj-Napoca, 1993.

25. M.Popa, Drept civil, Editura Actami, București, 1993.

26. Ioan P.Filipescu, Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 1994

27. Felicia Ștef, Dicționar de expresii juridice latine, Editura Oscar Print, București, 1995.

28. Ioan P.Filipescu, Dreptul civil,Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 1998.

29. P.M.Cosmovici, Drept civil-Drepturi reale. Obligații. Legislație, Editura All, București, 1996.

30.Corneliu Bârsan, Maria Gaiță, Mona Maria Pivniceru, Drepturi reale, Institutul European Iași, 1997.

31. Constantin Crișu, Ștefan Crișu, Ghidul juristului, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1997.

32. T.R.Popescu, Călăuza juristului, Editura Oscar Print, București, 1997.

33. Eugenia T.Popa, Acțiunea în revendicare, Editura Lumina Lex, București, 1998,

34. Marilena Uliescu, Florin Ciutacu, Drept civil.Drept de proprietate și alte drepturi reale.Culegere de spețe, Editura Oscar Print, București, 1999.

35.M.M.Aubry et Rau, Cours de droit civil francais;cinquieme edition, Paris, 1907, tome cinquieme, Imprimerie et librairie generale de jurisprudence Marchal et Billard, 1897.

36. Marilena Uliescu, Proprietatea publică și proprietatea privată, actualul cadru legislativ în “Studii de drept Românesc” nr.3/ 1992.