Actiunea Civila In Procesul Civil
CUPRINS
Abrevieri
Secțiunea I – Procesul civil , mijloc de realizare a justiției………………………………………2
§ 1. Definirea și forma procesului civil……………………………………………………………2
§ 2. Normele de procedură civilă…………………………………………………………………..13
§ 3. Acțiunea normelor de procedură civilă……………………………………………………17
Scțiunea a-II-a – Acțiunea civilă și dreptul la acțiune…………………………………………….23
§ 1. Conceptul de acțiune civilă și conceptul de drept la acțiune………………………23
§ 2. Condițiile de exercitare a acțiunii civile………………………………………………….24
§ 3. Elementele acțiunii……………………………………………………………………………….26
§ 4. Clasificarea acțiunilor civile…………………………………………………………………..28
§ 5. Corelația dintre dreptul subiectiv civil, acțiunea civilă și dreptul la acțiune….31
Secțiunea a-III-a – Părțile în procesul civil……………………………………………………………32
§ 1. Aspecte generale………………………………………………………………………………….32
§ 2. Coparticiparea procesuală……………………………………………………………………..32
§ 3. Drepturile și îndatoririle procesuale ale părților……………………………………….34
§ 4. Participarea terților………………………………………………………………………………38
§ 5. Reprezentarea judiciară a părților în procesul civil……………………………………45
Secțiunea A- IV- A – Acțiunea civilă în Noul Cod Civil Și Noul Cod de Procedură Civilă…………………………………………………………………………………………………………………..49
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………….58
ABREVIERI
Titluri de periodice
R.R.D. – Revista română de drept
R.D.P. – Revista de drept penal
Dr. – Revista Dreptul
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești
alin. – Alineat
c. – Complet
C.civ. – Codul civil
C.p. – Codul penal
C.p.p. – Codul de procedură penală
C.pr.civ. – Codul de procedură civilă
Secțiunea I
Procesul civil , mijloc de realizare a justiției
§ 1. Definirea și forma procesului civil
Modalitatea specifică prin care justiția se înfăptuiește este procesul civil. Din puținele texte ale Codului, ale unor instituții constitutive, care pot fi repartizate noțiunii și entității numite "procesul civil", rezultă că această operă judiciară este deschisă oricărei persoane care are capacitate civilă (persoană fizică, persoană juridică), ca și capacitate de folosință, că el poate fi pornit, în temeiul unei cereri calificate, de "oricine pretinde un drept împotriva altei persoane", că reclamantul (cel care îl pornește/îl declanșează) este ținut să-și exercite toate drepturile, prerogativele și îndatoririle procesuale pentru a-i asigura "desfășurarea normală" (sub sancțiunea suspendării judecății) și că el are caracter facultativ atât relativ la pornire cât și la încetare (disponibilitatea acțiunii civile).
Aceste texte, numai, evocă constituția și fenomenologia procesului civil, a căror surprindere este necesară în demersul nostru. Noțiunea și entitatea procesului civil sunt compatibile cu abordările sociologice și fenomenologice. Procesul civil este un fapt social în măsura în care mobilizează indivizi și alți actori sociali, autorități publice; investighează stătute, situații juridice (fondate pe drepturi și interese) revendicate, se finalizează cu o decizie publică obligatorie, creatoare de statu-quo-uri juridice, garantate cu forța publică pentru instalarea și menținerea lor.
În același timp, procesul civil are o dinamică, o cadență, o fizionomie și o fiziologie, ale căror funcționare, exteriorizare antrenează un intens și interesant proces cognitiv, elaborări strategice fondate pe idei și concepții de factură demersului critic. Procesul civil este și o tehnică specială, anume aceea judiciară, dar nu una invariabilă, complet programată și incompatibilă cu atitudinile afectiv-voliționale, cum este aceea a proceselor și procedeelor fizice, chimice sau mecanice. Norma juridică procesuală este, deopotrivă, compatibilă și dependentă în vigoarea, eficiența ei, cu, și de opțiunile celor care le cer și le intuiesc aplicația.
Astfel, o acțiune care motivează procesul civil, poate sau nu să fie exercitată, poate să fie exercitată pentru o anumită dimensiune a pretenției, cu o anumită fondare (fundamentare legală) dintre două sau mai multe disponibile iar în probarea faptelor pe care se sprijină pretenția, există o anumită libertate de selecție și programare, ș.a.
Apoi, fiecare parte mizează pe o adaptare, pe o interpretare posibilă și convenabilă a textelor de lege incidente în speță, luând în calcul oportunități (o nouă orientare a jurisprudenței), contextul social, economic și politic (operativitatea cerută de legislativ, de executiv sau de încărcarea instanței; predispoziția pentru interpretarea extensivă sau restrictivă, motivată social-economic, a textelor incidente, ș.a.); judecătorii, deși sunt reputați cu independență și olimpianism, nu sunt imuni la un anumit curs al evenimentelor, la o anumită cristalizare și caracterizare a actualității judiciare ( fenomenul cămătăriei, vezi reacția la fiscalitatea excesivă și la agresivitatea autorității fiscale, vezi prejudecățile în materie de privatizare și de întreprindere particulară).
Din această perspectivă, noțiunea și entitatea (pentru că el agregă și articulează într-o arhitectură particulară elementele instituționale, normative și volițional juridice) de proces, primește cel puțin următoarele accepțiuni:
a) Litigiul, pricina, cauza litigioasă, formată prin exercitarea unei acțiuni, introducerea cererii de chemare în judecată, care a investit instanța și care se află într-un anumit grad de jurisdicție – în primă instanță ("fondul" sau primul fond) sau într-o cale de atac la instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată (cale de atac de reformare) sau la instanța care a pronunțat hotărârea atacată (cale de atac de retractare). Este sensul întrebuințat în majoritatea textelor de procedură care enunță termenul corespunzător.
b) Activitatea de judecată a instanței judecătorești desfășurată potrivit normelor de procedură citate de Codul de procedură civilă sau de alte legi de procedură civilă sau cuprinzând norme de procedură civilă. Se deosebește astfel acest proces de celălalt proces judiciar care face rațiunea justiției – procesul penal, desigur. Cu această accepțiune, în unele texte din cod sunt enunțați în Cod termenii de "instanță" și de "judecată" (art. 165; art. 271 alin. 1).
c) În sensul cel mai larg, care interesează tratarea noastră, noțiunea de proces civil, desemnează "exercițiul funcției jurisdicționale de către instanțele judecătorești prin soluționarea, potrivit normelor de procedură civilă, a litigiilor (pricinilor, cauzelor judiciare) date în competența acestora, prin asistența și controlul jurisdicțional privitor la activitatea jurisdicțională a altor autorități și la executarea silită a hotărârilor jurisdicționale". Această accepțiune permite următoarele observații și circumstanțieri indispensabile pentru rigoarea demersului cognitiv relativ la acest gen de proces judiciar:
– sunt judecate că procese civile și litigiile care izvorăsc din alte raporturi juridice decât cele civile, cum ar fi acelea de drept comercial, drept administrativ, dreptul familiei, dreptul muncii, drept financiar-fiscal, etc.; altfel spus nu numai exercițiul acțiunii civile declanșează/formează procesul civil;
– procesul civil nu se concepe și nu se identifică numai ca exercițiu al unei jurisdicții depline, înțelegând prin aceasta investirea instanței cu o cerere în contencios judiciar civil pe care o judecă în fond (în primă instanță), aceste judecăți urmându-i judecata în căile de atac și eventual, în cazul hotărârii susceptibile de executare, executarea silită; procesul civil se desfășoară, se înfăptuiește și pentru a controla hotărârile altor jurisdicții decât cea civilă (contenciosul-fiscal în fața contestației administrative; arbitrajul privat; contenciosul concurențial prejudicial, etc.) și pentru a da asistență eventual pentru a-și aplica jurisdicția în cazul inoperabilității jurisdicției speciale, unei astfel de jurisdicții (cum este cazul cu cea arbitrală cu cea administrativ-facultativă) sau a unor proceduri de factură necontencioasă (valorificarea acțiunilor cambiale, dizolvarea și lichidarea societăților comerciale); pentru executarea silită a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, etc.
Din punct de vedere etimologic, prin proces se înțelege mers, evoluție, dezvoltare, desfășurare a unui fenomen, a unui eveniment etc. Nu se îndepărtează prea mult de acest înțeles obișnuit nici noțiunea de proces în înțeles tehnic, juridic, deoarece și acesta presupune o evoluție de la sesizarea instanței și până la actul final al judecații, care este hotărârea. Între cele două puncte extreme se situează dezbaterile. O atare desfășurare evoluează cu ajutorul și pe baza unor acte de procedura, care sunt astfel ordonate de lege încât să asigure finalitatea procesului, care constă în pronunțarea unei hotărâri. Așa fiind, vorbind de forma procesului trebuie să avem în vedere trei momente: sesizarea instanței, dezbaterile și hotărârea.
Sesizarea instanței
Două vechi adagii – "Iudex ne procedat ex oficio" și "Nemo iudex sine actore" – sunt de natură să reflecte foarte sugestiv regulă care guvernează activitatea instanțelor și anume ca judecătorul nu se poate sesiza singur, nu se poate autoinvesti cu soluționarea unui proces civil. Dovadă poate a măreției sale, se spune că judecătorul așteaptă procesul, nu îl provoacă. Așa fiind, procesul trebuie deschis de acea persoană care pretinde că i s-a încălcat sau nesocotit dreptul subiectiv civil ori care nu-și poate realiza interesul decât pe calea justiției Această persoană poartă denumirea de reclamant, iar faptul că are rolul de a declanșa procesul, are și alte consecințe procedurale, cu privire la alegerea instanței competente, fixarea cadrului în care se va desfășura procesul, sarcina probei etc.
În mod excepțional, instanța poate acționa și din oficiu, dar pentru aceasta este nevoie de o prevedere legală expresă. Acest lucru se poate întâmpla, în cazul punerii sub interdicție (art. 143 și 115 C.fam.), în cazul divorțului, când instanța trebuie să se pronunțe cu privire la încredințarea copiilor minori și la pensia de întreținere pentru aceștia (art.42 C.fam), precum și în cazul exercitării din oficiu a acțiunii civile în procesul penal, dacă este vorba de persoane fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (art. 17 C.proc.pen.). Se spune că în asemenea cazuri, judecătorul pierde ceva din măreția sa deoarece coboară din scaunul specific, transfomându-se în administrator, în participant la îndatoririle executive ale statului.
Dezbaterile
Sesizarea instanței de către reclamant este necesară pentru declanșarea procesului, dar nu și suficientă, pentru ca în procesul contencios, în care se disputa un drept, judecătorul nu poate rezolva litigiul numai pe baza cererii reclamantului, ci trebuie să cheme în fața sa și persoana care se pretinde că a încălcat dreptul și care poartă denumirea de pârât. Împreună, reclamantul și paratul, poartă denumirea de parți, iar dezbaterile le oferă posibilitatea să-și susțină și să dovedească pretențiile, respectiv apărările.
Dezbaterea dintre părți este condusă și controlată de judecătorul sub ochii căruia se desfășo" și "Nemo iudex sine actore" – sunt de natură să reflecte foarte sugestiv regulă care guvernează activitatea instanțelor și anume ca judecătorul nu se poate sesiza singur, nu se poate autoinvesti cu soluționarea unui proces civil. Dovadă poate a măreției sale, se spune că judecătorul așteaptă procesul, nu îl provoacă. Așa fiind, procesul trebuie deschis de acea persoană care pretinde că i s-a încălcat sau nesocotit dreptul subiectiv civil ori care nu-și poate realiza interesul decât pe calea justiției Această persoană poartă denumirea de reclamant, iar faptul că are rolul de a declanșa procesul, are și alte consecințe procedurale, cu privire la alegerea instanței competente, fixarea cadrului în care se va desfășura procesul, sarcina probei etc.
În mod excepțional, instanța poate acționa și din oficiu, dar pentru aceasta este nevoie de o prevedere legală expresă. Acest lucru se poate întâmpla, în cazul punerii sub interdicție (art. 143 și 115 C.fam.), în cazul divorțului, când instanța trebuie să se pronunțe cu privire la încredințarea copiilor minori și la pensia de întreținere pentru aceștia (art.42 C.fam), precum și în cazul exercitării din oficiu a acțiunii civile în procesul penal, dacă este vorba de persoane fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (art. 17 C.proc.pen.). Se spune că în asemenea cazuri, judecătorul pierde ceva din măreția sa deoarece coboară din scaunul specific, transfomându-se în administrator, în participant la îndatoririle executive ale statului.
Dezbaterile
Sesizarea instanței de către reclamant este necesară pentru declanșarea procesului, dar nu și suficientă, pentru ca în procesul contencios, în care se disputa un drept, judecătorul nu poate rezolva litigiul numai pe baza cererii reclamantului, ci trebuie să cheme în fața sa și persoana care se pretinde că a încălcat dreptul și care poartă denumirea de pârât. Împreună, reclamantul și paratul, poartă denumirea de parți, iar dezbaterile le oferă posibilitatea să-și susțină și să dovedească pretențiile, respectiv apărările.
Dezbaterea dintre părți este condusă și controlată de judecătorul sub ochii căruia se desfășoară, care este însă ținut și el de respectarea unor principii fundamentale. Tratarea tradițională a acestor principii, păstrarea celor cu o viabilitate independentă de factură regimului politic și adaptarea celor care reclamă modificări, sunt criterii după care se face o selecție a acestor principii. Aceste principii rezidă în cel puțin următoarele aspecte:
existența unor principii bine determinate și identificate înseamnă o garanție de calitate pentru un sistem de justiție;
principiile sunt cele care reprezintă elementele de stabilitate, de regularitate ale unei justiții și antrenează prefacerile necesare ale dreptului substanțial;
principiile oferă soluția, în situațiile în care dreptul material nu oferă texte;
principiile reprezintă prima și ultima exigență după care trebuie apreciată calitatea unei hotărâri judecătorești; o hotărâre judecătorească trebuie să treacă mai întâi de examinarea acestor principii, în lipsa promovării acestora, calitatea ei rămâne discutabilă.
Judecătorul deci trebuie să lucreze bine, în condițiile cele mai potrivite, pentru că acest mediu procedural conferă în primul rând garanția pentru calitatea soluției sale. Doctrina franceză se preocupă să califice și să consacră unele dintre aceste principii (Cadiet califică drept principiu cooperarea părților și judecătorului pentru realizarea procesului civil; Vincent/Guinchard consideră că principiile sunt atașate unor direcții de funcțiune a organului jurisdicțional, unele având în vedere funcționarea justiției, altele preocupate de rolul părților și al judecătorului ori de caracterul procedurii). În sistemul nostru de drept, tabloul principiilor justiției civile a fost reconfigurat, în sensul menținerii unor principii considerate tradiționale, ameliorării altora ori consacrării de principii noi (acesta este rezultatul unor reglementări cardinale în materie: legea fundamentală, modificările de după 1990 ale C.proc.civ. și ale legii de organizare judecătorească).
O analiză a principiilor justiției civile presupune înainte de orice o inventariere a acestora. Noul Cod (art. 5 – 23), sub titlul de subdiviziune „Principiile fundamentale ale procesului civil”, enunță atât principiile de statut ale activității de justiție pentru raporturile civile, cât și reguli privind funcționarea, conduita instanței și a părților litigante. Sunt enunțate și reglementate pentru aplicația lor, în ordinea din economia reglementării:
– accesul liber la justiție, asociat cu obligația de investire și de soluționare efectivă a cererii – art. 5 (1);
– limitarea puterii de judecată a judecătorului la rezolvarea speței, acesta neputând emite norme juridice – art. 5 (2);
– dreptul la un proces echitabil în termen optim și previzibil – art. 6;
– legalitatea procedurii – art. 7; – egalitatea de tratament în procesul civil – art. 8;
– principiul disponibilității – art. 9;
– rolul judecătorului, al părților și al terților în desfășurarea procesului – art. 22, 10 și 11;
– dreptul la apărare – art. 13;
– contradictorialitatea – art. 14;
– oralitatea – art. 15;
– nemijlocirea – art. 16;
– publicitatea – art. 17;
– limba română a procesului – art. 18;
– continuitatea – art. 19.
De lege lată, de la autor la autor, apar și principii tratate ca autonome, deși ele fac parte din principii-platformă sau sunt reguli de funcționare ale unor principii complexe ori compozite, cum este cel al dreptului la un proces echitabil, și cel al rolului activ al judecătorului.
Aceste principii sunt caracterizate de cel puțin următoarele valențe:
– existența unor principii bine determinate și identificate înseamnă o garanție de calitate pentru un sistem de justiție;
– principiile sunt cele care reprezintă elementele de stabilitate, de regularitate ale unei justiții și antrenează prefacerile necesare ale dreptului substanțial;
– principiile oferă soluția, în situațiile în care dreptul material sau procesual nu oferă texte;
– principiile reprezintă prima și ultima exigență după care trebuie apreciată calitatea unei hotărâri judecătorești – o hotărâre judecătorească trebuie să treacă mai întâi de examinarea potrivit acestor principii – în lipsa promovării acestora, calitatea ei rămâne discutabilă.
Judecătorul deci trebuie să lucreze bine, în condițiile cele mai potrivite, pentru că acest mediu procesual al principiilor fundamentale conferă primă garanție pentru calitatea soluției sale (*** Vincent și Guinchard consideră că principiile sunt atașate unor direcții de funcționare a organului jurisdicțional, unele având în vedere funcționarea justiției, altele preocupate de rolul părților și al judecătorului ori de caracterul procedurii).
1. Principiul echitabilității procesului și a duratei rezonabile a acestuia
Este expresia pur procesuală a unui nou drept fundamental, înscris în Constituție în art. 21 (3), prin Legea de revizuire aprobată prin referendumul de la 18- 19 octombrie 2003. Potrivit textului citat "părțile au dreptul al un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil". Potrivit art. 11(2) din Constituție ("Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern"), acest principiu trebuia considerat funcțional încă de la ratificarea, prin Legea nr. 30/1994 a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și ale Libertăților Fundamentale, această convenție dispunând în art. 61. că "orice persoană are dreptul la judecarea într-un proces echitabil … și într/un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil".
Noțiunea de echitabilitate a procesului, nu poate fi inspirată numai de ceea ce în dreptul privat se numește echitate, asupra acestei noțiuni existând diferențe sensibile de abordare (mai ales în plan ideologic) iar atașarea ei de un principiu, fiind controversată.
În stadiul actual al legislației noastre, echitatea este un criteriu de interpretare a contractelor, pentru stabilirea întinderii obligației (art. 970 alin. 2), și un criteriu secundar de repartizare a rezultatelor unui contract sau al unei asocieri. Echitabilitatea procesuală trebuie înțeleasă ca o legitimare instituțională, procedurală și substanțială (prin hotărâre) a procesului, în acord cu drepturile șilibertățile fundamentale ale persoanei și cu principiile statului de drept, îndeosebi a celor care interesează "dimensiunea umană" (care a făcut obiectul Reuniunii de la Copenhaga, din cadrul urmărilor Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa – CSCE).
În acest context legislativ comunitar, poate fi considerat echitabil un proces care a asigurat funcționarea următoarelor reguli și principii:
– sesizarea neîngrădită a unei instanțe judecătorești unice, a cărei competență și procedură sunt reglementate în mod clar și exclusiv numai prin lege (nu se conciliază cu acest principiu caracterul obligatoriu și facultativ al jurisdicțiilor speciale administrative – art. 21(4) din Constituție);
– asigurarea exigențelor unei proceduri democratice, în care să fie consacrate și respectate deplin imparțialitatea judecătorilor, egalitatea de tratament, publicitatea procedurii, dreptul la apărare, pronunțarea publică a hotărârii;
– recunoașterea dreptului la căi de atac efective, devolutive, într-un sistem judiciar unitar;
– pronunțarea soluției în respectul și cu aplicația drepturilor și libertăților fundamentale.
Rezonabilitatea duratei procesului trebuie apreciată în raport cu perisabilitatea drepturilor, situațiilor juridice deduse judecății, a probelor, cu pierderile ireparabile sau greu reparabile pe care le încearcă părțile litigante prin prelungirea nejustificată a judecății, și în raport cu viabilitatea și exemplaritatea soluției, în condițiile unei asemenea prelungiri.
2. Principiul independenței judecătorului în activitatea de judecată
Este, acesta, un principiu cardinal, nu doar pentru dreptul procesual civil, ci și pentru statul de drept. Alături de libertatea presei, libertatea de asociere, independența judecătorului este o valoare a statului de drept, una dintre cele mai greu de apărat. Pe cât de simplu în expresie juridică, acest principiu este pe atât de vulnerabil, deagresat, împotriva lui exercitându-se presiuni dintre cele mai diverse astăzi, unele chiar de natură să trimită la o adevărată dictatură judiciară.
Dacă judecătorul nu este independent, el va dezarma cetățeanul care își va căuta alte mijloace pentru promovarea drepturilor și intereselor sale. Dar și dacă în numele acestei independențe, considerând că nu trebuie să existe cenzură pentru soluțiile adoptate, atunci justiția devine o putere al cărei exercițiu este mult mai periculos chiar și decât al puterii executive. Potrivit Constituției și a Legii de organizare judecătorească (legea nr. 304/2004) “în activitatea de judecată, judecătorul este independent și se supune numai legii” – astfel că, rațio legis este singura forță de natură să-l mobilizeze. C. proc. civ. are atât dispoziții de procedură cât și dispoziții care interesează administrarea justiției, care au fost edictate pentru a conferi suportul acestui principiu.
Legea de organizare judecătorească încearcă să împace acest principiu cu controlul și răspunderea profesională a judecătorului pentru calitatea hotărârilor sale. Realizarea unui atare principiu este asigurată și prin două aspecte esențiale:
– inamovibilitatea judecătorului, potrivit căreia, acesta nu poate fi promovat, mutat, sancționat și chiar înlăturat din funcție decât pentru situații și potrivit unei proceduri instrumentate de un organ profesional disciplinar din sistemul justiției (Consiliul Superior al Magistraturii), deci în condiții bine definite de lege. Pentru mutare, promovare, condiția esențială cerută de lege, este acordul judecătorului;
– caracterul neeligibil al funcției
Judecătorii nu sunt eligibili și, evident, nici reeligibili; durata funcției lor nu este dependentă de ciclurile politice. Acest principiu nu are satisfacție deplină în nici un sistem judiciar; acolo însă unde s-a creat statutul necesar pentru a vorbi de o putere judecătorească, el este, indiscutabil, o realitate. Pentru a preveni intimidarea magistraților prin acte și acțiuni judiciare penale, Legea de organizare judecătorească a prevăzut obligativitatea avizului MinistruluiJustiției, ca o condiție a cercetării, punerii în mișcare a acțiunii penale, a arestării și a trimiterii în judecată a magistraților.
Constituția a formulat și două prohibiții cu valoare de garanție pentru acest principiu:
– prohibiția pentru magistrați de a face parte dintr-un partid politic;
– prohibiția de ocupare a unei alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.
3. Principiul contradictorialității (AUDIATUR ET ALTERA PÂRȘ)
Principiul contradictorialității este un principiu la fel de dens, cu aceeași greutate juridică, ca și principiul independenței judecătorului în activitatea de judecată. Până la apariția O.U.G. nr. 138/2000, consacrarea formală a acestui principiu se afla în art. 85 C. proc. civ., care reglementa obligația de citare: ,,Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înștiințarea părții, afară numai dacă legea nu dispune altfel”.
Potrivit acestui principiu, orice problemă de judecată, orice decizie a judecătorului, trebuie supusă sau precedată de exprimarea punctelor de vedere ale părților. Părțile au dreptul să-și spună părerea asupra oricărei chestiuni pe care judecătorul înțelege să o ia în examinare. Formularea denumirii principiului este improprie, pentru că nu întotdeauna părțile au puncte de vedere diferite. Această formulare vrea să sugereze că legea dă dreptul fiecărei părți să aibă orice punct de vedere sau să nu aibă asemenea puncte de vedere. Partea poate chiar să lipsească de la termen. Dacă ea știe despre termen, cererea care ar reclama contradictorialitate, poate fi dezbătută și în absența ei. Partea trebuie însă chemată întotdeauna și regulat la judecată . Acest principiu nu presupune nici prezența obligatorie a părților în sala de judecată; părțile pot să nu se prezinte sau pot să-și exprime punctul de vedere în acest sens. Principiul nu înseamnă dezbateri infinite: judecătorul poate da cuvântul în replică sau în duplică. Principiul contradictorialității dezbaterilor judiciare constituie fundamentul și pentru alte principii ale procedurii civile (ex. principiul dreptului la apărare, principiul egalității, etc.). Sancțiunea nerespectării contradictorialității, ca și în cazul celorlalte principii, este nulitatea absolută a hotărârii.
4. Principiul disponibilității
În literatura de specialitate se definește ca un principiu cardinal al procedurii civile, exprimat în adagiul nemo judex ex officio. Potrivit acestuia,în primul rând, instanța civilă nu poate fi investită decât prin cererea părții interesate. Apoi, în lumina acestui principiu, partea interesată, titularul dreptului, este suverană în aprecierea modalității de rezolvare a litigiului ce ar fi apărut. În cursul desfășurării litigiului, ea dispune, după cum liber apreciază, asupra modului în care își exercită drepturile și îndatoririle procesuale în cadrul dezbaterilor (asupra modului de a cere probe, de a ridica excepții, de a crea un incident procedural, de a opri litigiul, de a renunța la judecată ori la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile părții adverse) precum și în ceea ce privește soluția pe care o cere instanței, exercitarea sau nu a căii de atac, aprecierea asupra executării hotărârii pronunțate.
5. Principiul dreptului la apărare
Principiul dreptului la apărare se bucură de prevedere constituțională și are, de regulă consistență în procedura penală. În procedura civilă, până la apariția O.U.G. nr. 138/2000, nu era reglementat ca atare ci extras din enunțul altor principii. Spre deosebire de materia penală, unde principiul are o mai pronunțată reflecție în ceea ce privește poziția inculpatului, aflat într-o imposibilitate evidente, înmaterie civilă intensitatea lui este mai slabă pentru că asistența juridică nu este aici niciodată obligatorie. Principiul este evocat de posibilitatea pe care partea o are de a cere, la prima zi de înfățișare, un termen pentru pregătirea apărării. Instanța însă nu este neapărat obligată să îl acorde.
6. Principiul rolului activ al judecătorului și al cooperării părților cu instanța
El a reprezentat centrul atenției principiilor justiției socialiste. Pe temeiul acestui principiu, esența acestuia era considerată deplin nouă, reformată față de justiția burgheză care făcea elogiul duelului judiciar. Art. 129 și art.130 C.proc. civ. au corespondent în textele din noul C.proc. civ. francez. Nici unul, nici celălalt însă nu enunță expres acest principiu, dar un proces modern, indiscutabil, nu se poate lipsi de o asistență activă din partea judecătorului. Judecătorul însă trebuie să dirijeze acțiunile părților din proces, trebuie să pregătească materialul de judecată cu participarea părților. El nu trebuie să le lase să se consume într-un duel steril, fără pondere juridică. El trebuie să pună în atenția lor aspectele neclare din cererea introductivă, să facă posibilă lămurirea acestora dar și a altor aspecte ulterior intervenite. Judecătorul poate pune părților orice întrebări pentru a lămuri cauza, poate să evoce necesitatea unor probe, să ridice unele excepții. Nu există însă un text care săsancționeze inactivitatea, somnolența judecătorului. Dar există efectul devolutiv al apelului (instanța de apel putând rediscuta fondul, putând reface și completa probele).
7. Principiul publicității dezbaterilor
Potrivit acestui principiu, dezbaterile sunt deschise asistenței oricărei persoane interesate sau neinteresate. Este acesta un principiu menit să garanteze egalitatea în fața legii și a justiției, el asigurând una dintre caracteristicile generale ale procedurilor jurisdicționale. Dreptul la un proces public este instituit ca drept fundamental de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană privind drepturile și libertățile fundamentale. Ședințele secrete constituie excepția; ele se ordonă de către judecător din oficiu sau la cererea părții, "dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea publică, moralitatea sau pe părți" (art. 121 alin. 2 din C. proc.civ.).
8. Principiul oralității
Deși procedura civilă este scrisă, deși instanța consemnează în scris dezbaterile, părțile și judecătorul sunt obligați a-și face toate susținerile oral (art. 127). Chiar dacă judecătorul afirmă în scris soluția dată, el trebuie să o exprime și prin viu grai. Principiul oralității este un principiu afin cu cel al contradictorialității, sancțiunea pentru nerespectarea acestuia fiind, ca și în cazul principiului contradictorialității, nulitatea absolută a hotărârii.
9. Principiul folosirii limbii materne în justiție
Deși, potrivit art. 127 (1) din Constituție procedura judiciară se desfășoară în limba română, revizuirea din 2003 a introdus pentru cetățenii români aparținând minorităților naționale "dreptul să se exprime (subl. ns.), în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii organice". Până la această revizuire, dreptul la folosirea limbii materne în justiție era recunoscut și acelor cetățeni și persoanelor care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română (în noua formulare, "cetățeni străini și apatrizi") în modalitatea luării la cunoștință de actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret (drept asigurat gratuit și în vechea formulare, în procesele penale).
Noul text al art. 127 (3) s-a preocupat ca legea organică să reglementeze exercitarea dreptului în discuție, astfel încât să nu se împiedice bună administrare a justiției și să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați.
10. Principiul continuității și nemijlocirii
Conform acestui principiu, judecătorii care au participat la judecată, în ședința de la data luării cauzei în pronunțare, care au instrumentat litigiul, au condus dezbaterile și, mai ales, le-au închis (au luat cauza în pronunțare), trebuie să fie aceiași cu cei care pronunță hotărârea. Sancțiunea pentru nerespectarea acestui principiu este nulitatea absolută a hotărârii, încălcarea principiului fiind motiv de recurs (art. 304 pct. 2).
11. Principiul dreptului la cale de atac
Orice hotărâre de primă instanță este supusă unei căi de atac. După modificarea Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, nu mai există nici la instanța civilă hotărâri de primă instanță neprevăzute cu o cale de atac . Acest principiu funcționează numai pentru hotărârile de fond. Există – și este firesc – și o limită a posibilității de a ataca o hotărâre judecătorească, limită dată de legalitatea și structura căilor de atac, de concepția epuizării acestora într-un punct, de ierarhizarea pe care legea o impune și, mai ales, de condiționarea atacării unei soluții potrivit cu invocarea unor motive prestabilite.
§ 2. Normele de procedură civilă
Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată a cauzelor civile și punerea în executare a titlurilor executorii. Cum însă această activitate este deosebit de complexă, normele care o reglementează se clasifica după mai multe criterii, pe care le voi expune în cele ce urmează.
Pe de altă parte, activitatea reglementată de normele de procedura civilă se desfășoară în timp și spațiu, cu privire la anumite persoane și deci se impune a stabili regulile de aplicare a acestor norme.
Clasificare
Criteriile în funcție de care se face clasificarea sunt: obiectul normelor, adică după natura raporturilor pe care le reglementează; întinderea câmpului de aplicare; caracterul conduitei pe care o prescriu.
A. Norme de organizare judecătorească, norme de competența și norme de procedura propriu-zisă.
Aceasta clasificare rezulta chiar din Constituție, care în art. 126 se referă la instanțele judecătorești, iar în art. 126 alin. 2 la competenta instanțelor judecătorești și la procedura de judecată. S-ar putea discuta dacă în prezent atât organizarea judecătorească, competenta și procedura nu trebuie să fie reglementate prin legi organice deoarece art.126 se referă la "organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești", or prin organizare s-ar înțelege și competență, iar prin funcționare s-ar înțelege tocmai activitatea de judecată și de excutare. Nu am putea fi de acord cu un astfel de punct de vedere, deoarece altfel ar fi inutilă dispoziția din art. 126 alin. 2 care prevede că, competenta și procedura de judecata sunt stabilite prin lege.
Fără deci să se precizeze că e vorba de lege organică, or art.126 alin.4 precizează că prin lege organică se reglementează celelalte domenii pentru care, în Constituție, se prevede adoptarea de legi organice.
Normele de organizare judecătorească reglementează compunerea și funcționarea instanțelor judecătorești și a Ministerului Public, numirea și avansarea magistraților, organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, statutul magistraților, compunerea completelor de judecată și în legătură cu aceasta, incompatibilitatea, abținerea și recuzarea.
Normele de competentă reglementează atribuțiile instanțelor judecătorești fața de atribuțiile altor organe cu activitate jurisdicționala (competența generală), precum și repartizarea pricinilor civile de competenta instanțelor intre instanțe de grad diferit (competența materială) și între instante de același grad (competența teritorială). Sediul principal al normelor de competenta îl reprezintă Codul de procedura civilă (cartea I).
Normele de procedura propriu-zisă reglementează modul de judecata al pricinilor civile și de executare silită a titlurilor executorii. Și în cazul lor sediul principal îl constituie Codul de procedura civilă. Aceste norme pot fi la rândul lor clasificate în:
a) norme de procedura contencioasă, care cuprind regulile de urmat în vederea soluționării unor litigii, când dreptul partii este contestat sau încălcat (cartea a II-a din cod);
b) norme de procedura necontencioasa, care reglementează activitatea instanțelor pentru rezolvarea unor cereri ce nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană (cartea a III-a din cod);
c) norme de executare silită, ce stabilesc regulile prin care creditorul, cu ajutorul organelor de executare, își poate realiza drepturile constatate printr-un titlu executoriu, atunci când debitorul nu-și execută de bunăvoie obligațiile (cartea a V-a din cod).
Precizările făcute ar putea crea impresia că există trei categorii distincte de acte normative care cuprind norme de câte un anume fel, dar în realitate ele se întâlnesc în cadrul aceluiași act normativ. De exemplu, codul de procedura civilă cuprinde în afara normelor de procedura și norme de organizare judecătorească (art.24-36), precum și norme de competentă (art. 1-23). La fel, legea de organizare judecătorească cuprinde nu numai norme de acest fel ci și norme de competentă (art.2l, 25, 28) sau de procedură propriu-zisă (art. 18). Pe de altă parte, între aceste trei categorii de norme exista raporturi strânse, care fac uneori ca linia de demarcație dintre ele să nu fie ușor de stabilit.
Calificarea exactă trebuie însă căutată, deoarece ea prezintă interes nu numai din punct de vedere teoretic sau din considerente didactice, ci are și importante consecințe practice.
B. Norme generale și norme speciale
Normele generale sunt acelea care se aplică în toate cazurile și în orice materie, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. În materia dreptului procesual civil normele generale se găsesc, de regulă, în codul de procedura civilă, care constituie legea de drept comun.
Normele speciale sunt aplicabile numai într-o anumită materie, expres stabilită. Fiind derogatorii de la normele generale, ele sunt de strictă interpretare și deci nu pot fi aplicate prin analogie. Normele speciale se găsesc chiar în Codul de procedura civilă, fie în mod disparat (art.22 alin.l în legătură cu termenul de recurs împotriva regulatorului de competentă, art. 158 alin.3 în legătură cu momentul de la care curge termenul de apel și de recurs împotriva hotărârii de declinare a competentei, art. 190 în ce privește persoanele care pot fi ascultate ca martori în procesele de stare civilă și divorț etc), fie grupate într-o carte a Codului (de ex., cartea a VI-a intitulata Proceduri diverse). De asemenea norme speciale se găsesc și în alte acte normative, ele însuși cu caracter special, cum ar fi de exemplu Codul comercial (art.889 C.com.).
În legătură cu normele generale și cele speciale se arată câteva probleme, deoarece coexistența a două categorii de norme care guveraeaza aceeași materie și au putere de aplicare în același timp, creează situația denumită concurs de legi.
O primă regulă în rezolvarea acestui concurs este în sensul că norma specială se va aplica cu prioritate ori de câte ori se găsește în fața unui caz, care intra în prevederile sale. Aceasta chiar dacă norma specială e mai veche și cea generală mai nouă, deoarece aceasta din urmă nu poate fără o dispoziție expresă a legiuitorului să afecteze norma specială.
A doua regulă a concursului de legi are în vedere faptul ca regulă specială, în măsura în care tace, se completează cu normă generală. Soluția este firească, deoarece, de regulă, norma specială deroga numai sub unele aspecte fata de dreptul comun. Această regulă nu este insă valabilă și în sens invers, deci legea generală nu se poate completa cu legea specială.
C. Norme imperative și norme dispozitive
Aceasta clasificare se face după caracterul conduitei pe care o prescriu, altfel spus după posibilitatea recunoscută de legiuitor parților de a se îndepărta de la prevederile legii, în sensul de a renunța la aplicarea lor.
Normele imperative impun parților o acțiune ori le obliga la o abstențiune și, sub sancțiune, nu îngăduie să nu se aplice sau să se deroge de la ele.
Normele dispozitive – suplinind sau interpretând voința neexprimată ori insuficient exprimata a părților în actele lor sau protejând interesele uneia din părți – îngăduie prin chiar conținutul lor că părțile să-și exercite dreptul de dispoziție, derogând de la dispozițiile pe care le cuprind. De aceea aceste norme mai sunt numite supletive sau permisive.
Deci, cele două categorii de norme se deosebesc, fiecare prezentând caractere specifice:
a) normele imperative impunând o anumită conduită, părțle nu pot conveni, chiar cu autorizarea instanței, să se abată de la ele, în timp ce în cazul normelor dispozitive, părțile se pot înțelege, expres sau tacit, ca în limilelc ordinii dc drept existente, să deroge de la dispozițiile legii;
b) nerespectarea normei imperative atrage sanctuni mai grave, precum nulitatea absolută, decăderea, perimarea, în timp ce încălcarea normei dispozitive este sancționata cu nulitatea relativă;
c) părțile nu pot acoperi prin voința lor viciile unui act procedural săvârșit cu încălcarea normei imperative, fiind deci inadmisibilă și renunțarea la dreptul de a se prevala de violarea unei astfel de norme, în timp ce în cazul normei dispozitive, partea interesată poate renunța la dreptul de a invoca încălcarea ei, putând acoperi viciile unui act de procedura lovit de militate relativă;
d) încălcarea normei imperative poate fi invocată de oricare dintre parți, de procuror sau de instanta din oficiu, în timp ce nerespectarea normei dispozitive poate fi ridicată numai de partea în favoarea căreia a fost prescrisă acea dispoziție;
e) invocarea încălcării unei norme imperative poate avea loc în orice stare a pricinii, chiar și direct în apel sau recurs, în timp ce nerespectarea normei dispozitive trebuie ridicată într-un anumit termen și niciodată pentru prima oară în fața instanței superioare.
§ 3. Acțiunea normelor de procedură civilă
Teoria dreptului studiază aplicarea actelor normative în timp, în spațiu și asupra persoanelor. Sub aceste aspecte vom examina și acțiunea normelor de procedura civilă, deoarece procesul civil constituie o activitate care se desfășoară în timp, într-un spațiu determinat și în legătură cu anumite persoane, adică părțile între care exista raporturi procesuale.
A. Normele de procedura civilă în timp
În analizarea acestei probleme se disting de asemenea două problerne: evoluția normelor în timp și aplicarea nonnelor în timp.
Evoluția normelor de procedura în timp
Este cunoscut de la teoria dreptului ca relativitatea în timp a dreptului este una din trăsăturile caracteristice acestuia. Evoluția în timp și a Dreptului procesual civil a presupus dispariția unor norme (de ex., cele care reglementau opoziția drept cale de atac ori jurământul ca mijloc de probă sau prevedeau cauțiunea pentru părțile care nu erau cetățeni romani ori stabilirea ca în fiecare capitală de județ va exista o închisoare pentru debitorii rai platnici), modificarea altora (de ex.transformarea recursului din cale extraordinară în cale ordinară de atac ori competența materială după valoare) sau introducerea unor reguli noi (de ex. cele privind ordonanța președințiala în 1900, contestația în anulare în 1948 sau divorțul prin consimțământul soților în 1993).
2. Aplicarea norme lor de procedura m timp
Și în analiza acestui aspect pornim de la un principiu general cunoscut de la Teoria dreptului și anume ca legea se aplică pe durata cuprinsă între intrarea în vogoare și abrogarea să. Dar cum procesul civil este o activitate care se desfășoară în timp, pe parcursul judecății poate apare o nouă lege de procedura să se pune în acest caz problema de a rezolva conflictul dintre legea veche și cea nouă, de a stabili unde încetează puterea legii vechi, abrogate și unde începe autoritatea legii noi.
Potrivit Constituției "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile". Până la intrarea în vigoare a Constilntiei din anul 1991, principiul neretroactivității legii era înscris, în materie civilă, numai în art.l din Codul civil "Legea dispune numai pentru viilor; ea nu are putere retroactivă", astfel încât, nefiind un principiu constituțional, doctrină și jurisprudența au decis constant ca el constituia o regulă de interpretare obligatorie pentru judecător, dar nu-1 obliga pe legiuitor, care putea dispune și altfel. După intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituțional și deci nici legiuitoral nu poate adopta acte cu încălcarea lui. Suntem în prezența unei reguli imperative de la care nu se poate deroga în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Deci, chiar și în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situații nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vina în contradicție cu acest principiu constituțional.
În raport cu principiul neretroactivității putem spune că actele de procedura efectuate sub imperiul legii vechi rămân bine efectuate dacă au respectat dispozițiile acelei legi și nu trebuie refăcute. Iar după intrarea în vigoare a legii noi actele de procedura vor fi efectuate potrivit acestei legi. Deci, legile de procedura, în general nici nu retroactiveaza, nici nu supraviețuiesc, ci sunt de imediata aplicare la toate cauzele noi sau vechi, adică celor începute sub imperiul legii abrogate.
Acest principiu al aplicării imediate a legii noi – tempus regit actum – necesită totuși unele precizări și nuanțări, pe care le vom face în raport de împărțirea normelor de procedura după obiectul lor de reglementare:
– normele de organizare judecătorească sunt de imediata aplicare. Nici nu ar putea fi altfel, deoarece, astfel cum am arătat, ele reglementează, în principal, organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești. Astfel, în cazul desființării unei instance pricinile în curs de judecata – indiferent de faza sau etapa în care se află – în momentul apariției legii noi, vor trece la instanța nou înființată.
De imediata aplicare sunt și normele care reglementează compunerea completului de judecată și deci este posibil ca un litigiu ce a început să fie judecat într-o compunere, să fie continuat și finalizat într-o altă compunere.
– în ce privește acțiunea normelor de competentă, care modifică competenta – instanței sesizate în momentul apariției legii noi (prin restrângere sau extindere), sunt posibile mai multe soluții: instanta sesizată să-și păstreze competența pentru cauzele în curs de judecată; instanța sesizată să-și păstreze competenta dar numai dacă procesul a ajuns în faza punerii de concluzii în fond; instanța sesizată să se dezinvestească și să trimită cauza instanței competente potrivit legii noi.
– normele de procedura propriu-zisă sunt de imediata aplicare, ceea ce înseamnă că actele de procedura îndeplinite după intrarea în vigoare a legii noi vor fi supuse prevederilor acesteia, iar cele efectuate sub imperiul vechii legi, cu respectarea ei, rămân valabile (art.725 C.proc.civ.).
Unele sublinieri trebuie făcute în legătură cu materia probelor: administrarea se face după legea în vigoare în acel moment; în ce privește admisibilitatea trebuie făcute distincții. Dacă avem în vedere probele care constituie mijloace tehnice (expertiză, cercetarea la fața locului) sau dovada unui fapt juridic, admisibilitatea se examinează în raport de normă în vigoare în momentul în care se pronunță instanta asupra admisibilității. În ce privește dovada actelor juridice, soluția diferă după cum forma solemna este cerută de lege ad validitatem sau numai ad probationem. În primul caz, pentru a identifica norma care se aplica ne situăm la momentul încheierii actului. Deci, dacă în acest moment legea cere, pentru validitate, forma solemnă și ea nu este îndeplinită însuși actul juridic este lovit de nulitate, iar aceasta nu se acoperă prin faptnl că ulterior o lege nouă nu ar mai cere forma solemnă. Dacă însă în momentul încheierii actului juridic legea cerea doar acordul de voința al parților, o lege nouă care ar impune la data judecații forma solemna pentru același act juridic, nu va afecta valabilitatea actului, deoarece părțile au respectat legea din momentul încheierii actului.
În cazul în care formalitatea este cerută numai ad probationem, soluția oferită în literatura diferă după cum legea în vigoare în momentul judecații lărgește sau restrânge posibililtatile de probă. În cazul în care legea aceasta desființează cerința ad probationem și îngăduie noi mijloace probatorii se va aplica ea. În cazul însă în care legea nouă îngreunează dovadă în raport cu legea sub imperiul căreia s-a încheiat actul juridic, se va aplica aceasta din urmă lege, pe care de altfel părțile au avut-o în vedere la încheierea actului.
B. Normele de procedură civilă în spațiu
Sub acest aspect se vorbește de relativitatea dreptului pentru a sublinia caracterul său teritorial, dar și de universalitatea dreptului, evocându-se existența unui fond comun al sistemelor juridice diferite și eforturile pentru coordonarea și armonizarea legislațiilor, în condițiile unei interdependențe accentuate. Altfel spus, acțiunea normelor de procedura în spațiu prezintă un aspect intern și un aspect internațional.
Sub aspect intern acțiunea normelor de procedura civilă nu pune probleme deosebite deoarece România este un stat unitar, în care s-a realizat unificarea legislativă și deci nu pot apare conflicte interprovinciale. În prezent, asemenea probleme s-ar mai putea pune numai cu privire la regimul de publicitate imobiliară (existența sistemului registrelor de transcripțiuni, ca regulă, dar și sistemul cărților funciare în anumite județe), iar un atare conflict se rezolva după regulă tempus regit actum . Ca o consecință a menținerii cărților funciare s-a impus și păstrarea regulilor specifice de executare silită imobiliară, cuprinse în Legea nr.LX din 1881, aplicabilă în Transilvania și Bucovina și după unificarea legislativă. Acest act normativ a fost atacat, pe calea excepției de neconstituționalitate, în fața Curții Constituționale cu motivarea că ar contraveni art.l din Constituție care prevede că România este stat unitar. Curtea a respins ca vădit nefondate excepțiile, cu motivarea ca existența unor acte normative diferite pentru anumite zone ale țarii nu este de natură să afecteze caracterul unitar al statului, ci pune numai problema aplicării în spațiu a respectivelor acte.
Chiar dacă dreptul național se caracterizează prin aplicarea pe un anumit teritoriu, el poate fi încadrat într-un sistem mai mare de drept. În doctrina se rețin că mari sisteme de drept sistemul romano-germanic, sistemul dreptului socialist (care în prezent se poate spune că s-a dezagregat) și sistemul anglo-saxon, la care se adauga sisteme juridice religioase și tradiționale (dreptul indian, dreptul musulman, dreptul rabinic și cel israelian, dreptul japonez tradițional). Nu este cazul să intrăm aici în amănunte, fiind suficient să precizăm că, din punct de vedere al geografiei juridice, România face parte din marele sistem de drept romano-germanic. Desigur că în cei peste 40 de ani în care dreptul românesc a fost încorporat sistemului de drept socialist, actele normative anterioare, între care și Codul de procedura civilă, au suferit unele modificări sau îngrădiri în aplicarea lor, dar a rămas esența și a fost revigorată după 1989, astfel că sistemul de drept românesc și-a luat locul în marele sistem de drept romano-germanic.
Sub aspect internațional, aplicarea normelor, inclusiv de procedura, ridica probleme mai numeroase, care se studiază însă la Dreptul internațional public și la Dreptul internațional privat.
În primul rând, să semnalăm din nou preocuparea care există pentru unificarea sau armonizarea legislațiilor. Exista tratate Internaționale cu vocație universală sau regionala ori bilaterala care cuprind norme ce interesează desfășurarea procesului civil și în măsura în care au fost ratificate fac parte, potrivit art. 11 alin.2, din dreptul intern. În acest context, prin art.20 alin.2 din Constituție se acorda prioritate reglementarilor internaționale în condițiile în care exista neconcordanțe intre pactele și tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, și legile interne. Acest aspect presupune deci și adoptarea unor politici și tehnici legislative adecvate.
În al doilea rând, este de remarcat că în condițiile unor ordini juridice naționale diferite, în cazul unor raporturi, inclusiv procesuale, care conțin un element de extraneitate se recurge la normele conflictuale stabilite în cadrul dreptului internațional privat al fiecărei țări.
Referitor la competență, în litigiile de drept internațional privat, mai întâi trebuie stabilită competența internațională sau generală, adică dacă sunt competente instanțele romane, iar apoi se fixează competenta internă sau specială, după regulile de competenta materială și teritoriala, stabilite de legea internă.
C. Acțiunea normelor de procedură civilă asupra persoanelor
Aplicarea normelor de procedura asupra persoanelor, se face sub imperiul principiului egalității. Cu privire la cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România, Constituția precizează că ei se bucura de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi. lar în art.2 din Legea nr. 105/1992 se prevedea ca străinii sunt asimilați, în condițiile legii, în drepturi civile cu cetățenii romani în tot ce privește aplicarea acestei legi, precum și ca asimilarea se aplică și persoanelor juridice străine. Prin art. 163 alin.l din aceeași lege se stabilește că străinii, persoane fizice sau persoane juridice, au, în condițiile legii, în fața inslanțelor romane, aceleași drepturi și aceleași obligații procedurale ca și persoanele fizice de cetățenie româna și persoanele juridice române. Cât privește scutirile sau reducerile de taxe și alte cheltuieli de procedură, precum și asistenta juridică gratuită, cetățenii străini beneficiază de ele în fața instanțelor romane, în procesele privind raporturile de drept internațional privat, în aceeași măsură și în aceleași condiții ca și cetățenii romani, sub condiția reciprocității cu statul de cetățenie sau de domiciliu al solicitanților. Sub aceeași condiție a reciprocității, reclamantul de cetățenie străină nu poate fi obligat să depună cauțiune sau vreo altă garanție, pentru motivul că este străin sau că nu are domiciliul sau sediul în România (art. 163 alin.2 și 3).
SECȚIUNEA A-II-A
Acțiunea civilă și dreptul la acțiune
§ 1. Conceptul de acțiune civilă și conceptul de drept la acțiune
Acțiunea civilă reprezintă principala acțiune a dreptului procesual civil; ca și instanța, este o entitate juridică, probele sau competența. Definirea acțiunii, regulile ei juridice, legătura ei cu dreptul subiectiv sunt chestiuni care au mobilizat jurisprudența, atât prin întinderea considerațiilor doctrinare, cât și prin distanța conceptuală care se vede astăzi prin diferitele opinii. Acțiunea este conceptul și actul care pune în activitate instanța și care declanșează litigiul. Un litigiu aflat în latență, un litigiu declarat de părți devine un litigiu judiciar; instanța deci este investită cu el doar după ce s-a exercitat acțiunea. Acțiunea apare deci că un mod de a pune în mișcare, de a da eficiență competenței jurisdicționale a instanțelor judecătorești.
În ce privește înțelegerea noțiunii acestui concept, o emisiune doctrinară de necuprins afectează spațiu pentru aceasta. Se pot departaja trei orientări, trei opinii, în acest sens:
Prima opinie (considerată tradițională astăzi), în egală măsură distructivă și creatoare, esta aceea în care acțiunea apare ca o prelungire a dreptului subiectiv, pe care îl deduce judecății, sub aspectele lui litigioase, pentru a se obține restabilirea, recunoașterea acestuia, o reparație eventual, pentru punerea lui în dispută. În această concepție, cel care pretinde în justiție să-i fie restituit bunul asupra căruia poartă dreptul său de proprietate și o despăgubire pentru prejudiciul rezultat din uzurparea lui, acela complinește doar, dă întreaga măsură dreptului său de proprietate, care nu ar avea eficiență, dacă n-ar fi fost apărat prin acțiunea în revendicare. Cel care își fondează prerogativa pe posesie nu face decât să împlinească eficiența legală a posesiei.
A II- a opinie este aceea că acțiunea este autonomă față de dreptul subiectiv. Aici judecătorul nu poate refuza, în principiu, nici judecata, nici recunoașterea pretenției solicitate, sub considerentul că acțiunea nu promovează un drept subiectiv. Această concepție creează o separație artificială între dreptul subiectiv și dreptul la acțiune. Ea pornește însă de la o realitate. Dacă dreptul subiectiv are întotdeauna, explicit sau nu, în textele speciale sau compozite, o afirmare, o consacrare legală, dreptul la acțiune are rareori această afirmare, această consacrare (ex. acțiunea în revendicare).
A III- a opinie este aceea potrivit căreia acțiunea civilă este o expresie a dreptului general de petiționare, de acces la autoritatea judecătorească, opinie care pare să fie susținută de un text recent. Sub raport instituțional, acțiunea apare ca o vocație a instanțelor judecătorești, generală, inevitabilă, de a soluționa conflictele dintre subiectele de drept.
Dacă prima teză ar fi considerată valabilă, atunci drepturile subiective ar trebui să aibă o identitate matriceală și un inventar complete astfel încât acțiunea, care nu derivă în mod clar dintr-un asemenea drept subiectiv, poate să nu fie considerată eficientă și să nu fie admisă. În această gândire, nu este mult până la abuzul de drept (neangajarea instanței pentru nesoluționarea litigiului). În concepția autonomă, dreptul la acțiune poate să nu fie identificat, iar acțiunea ar putea să nu aibă nimic imprimat din fizionomia dreptului la acțiune. Acțiunea aici ar apare ca ceva abstract, de factură ocazională, iar judecat ar apare ca un exercițiu profesional fără o finalitate precisă, fără contribuția necesară la menținerea ordinii de drept.
Se face o identificare artificială între funcționarea juridică ca serviciu public, ca o garanție pentru toate drepturile și libertățile fundamentale și oricare acțiune care nu poate fi desprinsă de geneză ei, care este dreptul subiectiv. Fiecare dintre aceste teorii are părți și aspecte creatoare. O atitudine greșită ar fi aceea de a le elogia, fără a vedea aceste aspecte în mod exclusiv. Astfel, acțiunea este posibilitatea de a obține de la o instanță judecătorească, judecata litigiului ce poartă asupra unui drept, interes, situație juridică, protejată de lege, potrivit unor reguli de procedură instituite prin norme juridice.
Nu este posibil, iar efortul corespunzător întreține vie gândirea juridică, ca, din considerente de elogiu al perfecțiunii procedurale, al harului, al artei judecătorești, să fie ignorată fundamentarea juridică a pretenției în judecată.
§ 2. Condițiile de exercitare a acțiunii civile
A. Capacitatea procesuală
Capacitatea este, în bună măsură, identică capacității de exercițiu pentru actele juridice civile. Capacitatea procesuală deplină se dobândește la 18 ani. Între 14 și 18 ani este recunoscută capacitatea de exercițiu restrânsă, care se exercită printr-un substitut procesual.
Acțiunea civilă, între actele juridice, este un act de conservare, în principiu. Poate fi continuată însă cu un act de dispoziție. De aceea, între 14-18, acțiunea nu poate fi exercitată decât de către ocrotitorul legal. Actul juridic de dispoziție însă (ex. tranzacția, achiesarea) trebuie să se încheie după regulile de la actele juridice pentru cazul subiectului cu capacitate de exercițiu restrânsă. În cazul persoanelor juridice, acestea funcționează pe baza organelor statutare de conducere. Pot exista substituți procesuali, în cazul în care există această capacitate alterată (ex. în materie de societăți comerciale, judecătorul sindic, administratorul în cazul în care nu se poate continua activitatea, lichidatorul, cel desemnat de fondatori, pentru operațiunile legate de constituire). Capacitatea procesuală pune problema reprezentării. În această materie există o reprezentare convențională (mandatul de drept comun). Mandatul judiciar dat unei persoane care nu are calitatea de avocat sau nu este licențiat în drept și rudă sau afin până la gradul IV inclusiv cu partea pe care o reprezintă, nu poate avea ca obiect decât reprezentarea pentru contactul, comunicația cu instanța. Aceasta nu permite asistența juridică, în sensul punerii concluziilor în drept .
Persoana juridică poate fi reprezentată și de o altă persoană cu sau fără pregătire juridică, alta decât organul statutar care-i îndeplinește actele, sub condiția ca acea persoană să aibă drept de substituire. Mandatul judiciar este, ca și cel civil, clasic, ratificabil (în încheierea de ședință se poate realiza această de către mandant). Se distinge astfel de acestea mandatul legal, conferit de lege pentru anumite persoane pentru a suplini indisponibilitatea părții litigante (ex. ocrotitor legal, curator, instituție de ocrotire).
B. Calitatea procesuală
Această calitate procesuală enunță vocația de a sta în litigiul concret cu care a fost învestită instanța. Calitatea procesuală este definită ca fiind identitatea juridică dintre calitatea cerută în raportul juridic litigios, în tiparul legal al procesului și partea litigantă (spre exemplu, în acțiunea pentru tăgada paternității, calitate procesuală nu poate avea decât tatăl copilului; la ieșirea din indiviziune calitatea procesuală o poate avea doar un coindivizar sau un creditor al indivizarului sau al unui coindivizar dar legat de succesiune).
Nu trebuie confundată calitatea procesuală cu lipsa de netemeinicie, de nejustificare a pretenției, cu lipsa de identitate fizică între o parte și cel care trebuie să aibă o anume calitate juridică pentru a sta în raportul juridic litigios (ex. dacă pârâtul chemat în judecată pentru daune delictuale, face dovada că nu el este autorul delictului, acesta are calitate procesuală pasivă). Sunt raporturi juridice litigioase cu poziții prestabilite (ex. divorț, anularea căsătoriei, aici fiind implicată în mod necesar, calitatea de soț). De asemenea, acțiunile care derivă din raporturi de obligații promovează poziții cu calități procesuale prestabilite. Sunt însă și raporturi juridice litigioase cu poziții, cu calități care sunt neutre, libere. Sunt și situații în care, de pe pozițiile din raporturile juridice doar una dintre ele reclamă o calitate procesuală (ex. autor și pârât dintr-un delict civil poate fi oricine; reclamant însă nu poate fi decât acela al cărui patrimoniu a fost păgubit). Sancțiunea pentru lipsa calității procesuale este respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
C. Dreptul subiectiv
Acesta nu trebuie înțeles că fiind neapărat dreptul de creanță pentru că multe acțiuni nu izvorăsc din acesta. El este o legătură între calitatea procesuală și dreptul subiectiv pentru că în acțiunile cu poziții juridice prestabilite, calitatea procesuală se identifică cu dreptul.
În opinia celor care consideră autonomă acțiunea civilă această condiție a exercitării acțiunii nici nu este evocată. Orice acțiune trebuie să aibă o fundamentare juridică. Aceasta o constituie dreptul de a cere instanței să valideze poziția pretinsă, să dea raportului juridic litigios rezoluția care, în aplicarea legii, asigură, apără drepturile și libertățile fundamentale, ordinea de drept și securitate juridică (spre exemplu, o soluție de condamnare în procesul penal are fundamentare juridică, dacă: există faptă, inculpat și indicii că acesta a săvârșit fapta; tot astfel, în procesul civil trebuie să existe fundament juridic pentru fiecare punct de judecată). Starea de drept este de fapt executarea cu bună credință a obligațiilor (ex. starea de drept este revenirea soților la condiția de stare civilă “necăsătorit”, atunci când raporturile de familie sunt grav și iremediabil vătămate).
D. Interesul
Interesul nu trebuie confundat cu temeiul juridic al acțiunii în justiție. Acesta nu este abstract, el este concret și reprezintă expresia nevoii pe care o resimte reclamantul în fața unei conduite neconvenabile, care a generat litigiul. Interesul este echivalent uneori cu maturitatea raportului juridic din care derivă acțiunea .
Nu trebuie confundată lipsa de interes cu îndreptățirea pretenției, a acțiunii.
§3 . Elementele acțiunii
Acțiunea civilă este o manifestare de voință juridică. Ea reprezintă un act juridic și efectul ei este investirea instituțiilor juridice obligate să examineze pretenția și să dea asupra ei o hotărâre, evaluând validarea juridică a acesteia. Ca efect al acțiunii, în fața instanței se angajează un raport juridic. Ca și acțiunea în forma ei materială, el nu are fizionomia clasică a unui raport juridic. Acest raport juridic presupune nașterea, modificarea sau stingerea unor drepturi și obligații prin manifestările părților în proces. Raportul juridic litigios este cadrul organizat, guvernat, administrat de către instanță, în care părțile își susțin pretențiile, interesele. Este acesta un raport compozit – interese din raporturi din care izvorăsc litigii și elemente izvorâte din conduita procesuală a părților.
În cursul desfășurării litigiului, părțile modelează raportul juridic originar, ele încearcă să-i creeze o evidență, să convingă asupra unui conținut, asupra unei situații juridice, de care sunt interesate să fie validate de către instanță.În consecință, acțiunea se construiește, se susține cu și prin trei elemente esențiale: părțile, obiectul și cauza. Fără acestea, acțiunea nu reprezintă o entitate juridică în considerația căreia, instanța nu pote deveni activă, nu își poate începe exercițiul său special.
a. Părțile
Sunt părțile din raporturile juridice litigioase; ele trebuie să aibă calitate procesuală în considerația căreia instanța este obligată să evalueze raporturile dintre acestea.. Părțile nu trebuie să aibă aceeași identitate juridică civilă în tot cursul procesului. Cea ce este esențial este calitatea lor juridică. De aceea se admite subrogația, cesiunea de drepturi litigioase. Părțile pot să nu fie prezente în instanță. Legea permite judecarea în lipsă pentru oricare dintre ele. În cazuri excepționale, doar prezența părții este o condiție pentru admiterea acțiunii (ex. reclamantul la divorț). Într-un tipar tradițional, părțile în proces se numesc: reclamant și pârât. Aceste poziții pot să suporte variații .În litigiu pot fi atrase și alte persoane denumite intervenienți (voluntari, forțați). Denumirea părților este uneori dată de conținutul acțiunii, de felul cererii, de evoluția litigiului la instanțele de control judiciar. Indicarea corectă a acestei calități nu este lipsită de interes practic.
b. Obiectul
Obiect al litigiului este pretenția în judecată; el este ceea ce solicită reclamantul, partea activă, să facă obiectul de examinare, de analiză, de validare de către instanță. (ex. dacă într-o acțiune din executarea unui contract de impunere, obiectul acțiunii este rambursarea împrumutului, a dobânzii și poate chiar o reactualizare a creditului dat, la divorț obiectul litigiului este verificarea împrejurărilor privind desfacerea căsătoriei, într-o acțiune a falimentului obiectul litigiului este constatarea că societatea este în încetare de plată). Instanța trebuie să se pronunțe asupra realității juridice pe care reclamantul vrea să o promoveze. Obiectul actului juridic se apropie de obiectul acțiunii. Spre deosebire de primul însă, aceasta din urmă înseamnă aducerea în judecată doar a ceea ce a determinat declanșarea litigiului.
c. Cauză
Spre deosebire de cauza actului juridic, care reprezintă scopul, motivul care mobilizează voința juridică a părților, cauza acțiunii presupune temeiul juridic al acțiunii, fundamentarea legală a ceea ce se pretinde. Altfel spus, ea este fundamentarea, justificarea dreptului pretins. Aceasta nu se confundă însă cu textul de lege care permite exercitarea acțiunii. Interesul practic pentru aceste elemente ale acțiunii rezidă în efectele hotărârii judecătorești (în special, efectul executoriu și cel al autorității de lucru judecat). Pe lângă această, instanța nu poate fi investită cu o acțiune infirmă.
§4. Clasificarea acțiunilor civile
Pentru clasificare, se folosește sensul restrâns al noțiunii de acțiune și care corespunde cererii de chemare în judecată. Sensul larg al acțiunii este acela care desemnează acea aptitudine, acel element de finalitate a dreptului subiectiv, care îi asigură protecția prin autoritatea și forța publică. Este deci dreptul de a avea acces la o jurisdicție, de a beneficia de o judecată jurisdicțională echitabilă pentru realizarea drepturilor subiective ocrotite de lege. Codul de procedură civilă și alte reglementări nu definesc acțiunea și nu fac nici o clasificare normativă a acțiunilor. Sunt însă texte care enunță diferite specii de acțiuni:
– art. 17 cod proc. civ. prevede că ,,cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală”;
– art. 111 cod proc. civ. distinge între acțiuni în constatarea dreptului și acțiuni în realizarea dreptului;
– art. 132 cod proc. civ. enunță acțiunea principală și acțiunea modificatoare;
– art. 674 cod proc. civ. tratează acțiunile posesorii.
Sunt de reținut câteva criterii esențiale, în funcție de care acțiunile civile se pot categorisi. Astfel:
A. În funcție de scopul material urmărit, acțiunile civile se împart în: acțiuni în realizarea dreptului, acțiuni în constatarea dreptului și acțiuni în constituire de drepturi.
a) Acțiuni în realizarea dreptului
Toate acțiunile prin care se enunță și se urmărește realizarea materializării dreptului sunt acțiuni în realizarea dreptului. Acestea sancționează drepturi maturizate juridic. Prin acestea dreptul civil își găsește și ultima reflecție (ex. acțiunea în revendicare, acțiunile confesorii). Acestea acoperă și sfera acțiunilor petitorii în raport cu acțiunile în constatare. Acțiunile petitorii sunt, în jurisprudență, deosebite de acțiunile posesorii. În clasificarea de față însă, ele se opun acțiunilor în constatare. Acțiunile petitorii interesează prerogativa posesiei din configurarea dreptului de proprietate. Acțiunile în realizarea dreptului se mai numesc și acțiuni în condamnațiune, dat fiind că prin ele se urmărește “condamnarea debitorului”.
b) Acțiuni în constatarea dreptului
Sunt cele prin care cel care are interes și al cărui drept nu este consacrat urmărește să constate că există sau că nu există. Aceste acțiuni au fost greu admise între mijloacele juridice ca o fundamentare a dreptului la acțiune; s-a considerat că acțiunea trebuie să rezulte dintr-un raport juridic și că instanța nu poate suplini voința părților. Aceasta însă s-a consacrat prin art 111 cod proc. civ. Prin aceasta reclamantul caută să obțină o definire juridică pentru un potențial al său, o situație, o condiție în care se află. Anumite acțiuni, intitulate”în constatare” sunt veritabile acțiuni în realizarea dreptului (ex. acțiunile prin care se cere să se constate calitatea de proprietar, în temeiul unui act imperfect translativ sau prin care se cere validarea acelui act imperfect sunt acțiuni în realizarea dreptului, pentru că se cere executarea silită a promisiunii de a face actul perfect). Acțiunile în constatarea dreptului mai suportă o subclasificare în:
b1. acțiuni declaratorii – sunt acelea în care se solicită constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic.
b2 .acțiuni interogatorii – sunt acțiunile în cel care ar putea pretinde un drept de care e interesat reclamantul este chemat să-l recunoască sau să-l conteste; aici reclamantul nu are îndoială.
b3. acțiuni provocatorii – sunt cele prin care cel ce ar avea să pretindă un drept este provocat, este chemat să-l arate, să-l exhibe.
c) Acțiuni în constituire de drepturi.
Sunt acestea acțiuni în care reclamantul cere de la instanță să-l declare titular al unui drept, al unei situații, al unei condiții juridice pe care legea i-o recunoaște. El nu evocă un drept deplin maturizat și nici nu cere sancționarea unui drept, ca în cazul acțiunii în constatare (ex. acțiunile de stat).
Interesul clasificării rezidă în caracterul subsidiar al acțiunii în constatare (art. 111 – acțiunea nu poate fi admisă, dacă obiectul ei nu poate fi realizat printr-o acțiune în realizare). Relativ la efectele hotărârii, în acțiunile în realizarea dreptului efectele hotărârii sunt depline (autoritatea de lucru judecat are toate calitățile), iar relativ la timp, efectul este atât pentru trecut cât și pentru viitor. În acțiunile în constituire, hotărârile produc doar efecte pentru viitor (ex nunc). Acțiunile în realizare pot fi aduse la îndeplinire pe cale silită, celelalte însă nu pot fi îndeplinite astfel.
Contra acțiunilor în constatare nu se poate primi contestație la executare.
Hotărârea dată într-o acțiune în constatare are caracter imprescriptibil.
B. În funcție de natura dreptului valorificat în acțiune, se disting: acțiuni personale, acțiuni reale și acțiuni mixte. La rândul lor, acestea pot fi: mobiliare sau imobiliare. Această subclasificare prezintă interes pentru efectele posesiei (art. 22 Dec. 167/58) , anume caracterul imprescriptibil.
Toate acțiunile sunt personale, în sensul că toate au un subiect activ. Ele sunt calificate astfel pentru că prin ele se valorifică și se sancționează drepturile reale (ex. revendicarea, acțiunea confesorie). Acțiunile mixte – aceasta o constituie o categorie controversată; sunt acțiuni care impun caractere de la primele două (ex. acțiuni din exercitarea servituții care reclamă și despăgubiri), acțiuni prin actul juridic care a transferat un drept realizat; acțiunile în anularea, rezolvarea sau rezilierea unui contract translativ de drepturi reale.
C. În funcție de calea procedurală aleasă sunt: acțiuni principale, acțiuni accesorii și acțiuni incidentale.
Acțiunile principale sunt cele prin care titularul dreptului, situației, interesului le exercită direct. Se numesc astfel pentru că cel care le exercită nu așteaptă nici un prilej pentru a formula pretenția din ele și pentru că valorifică fondul dreptului. Cât privește mijloacele utilizate, acțiunea principală este întotdeauna promovată prin cererea introdusă de instanță; aceasta pentru că sunt și alte cereri care nu investesc la modul propriu instanța. Acțiunile accesorii sunt cele a căror existență este dependentă de o acțiune principală și care nu pot urma decât unei asemenea acțiuni. Acestea se exercită prin cereri alăturate cererii principale. Sunt accesorii și unele capete de cerere (ex. în acțiunea de divorț, de pildă).
Acțiunile incidentale sunt acelea care dau urmare acțiunii principale, ele apărând ca o replică la aceasta. Apar pe cale de incidență pentru că sunt probe de cercetare principală (ex. acțiunea prin care se cere să se constate că s-a consolidat dreptul de proprietate prin uzufruct). Aceste acțiuni parvin instanței fie prin cerere reconvențională, fie prin excepții, fie prin apărările pe care reclamantul le face la o cerere reconvențională.
Interesul clasificării rezidă relativ la competență și relativ la prescripția extinctivă.
§5. Corelația dintre dreptul subiectiv civil, acțiunea civilă și dreptul la acțiune
În privința acestui subtitlu, menționez că în definirea celor două concepte de acțiune civilă și de drept la acțiune am pornit de la opinia potrivit căreia acțiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale, cu ajutorul cărora, prin intermediul procesului civil și cu concursul forței coercitive a statului, se realizează fie protecția dreptului subiectiv civil, fie recunoașterea sau valorificarea lui, în cazul în care acesta este încălcat sau negat ori a acelor situații juridice ocrotite de lege. Așadar, am considerat că dreptul la acțiune nu este altceva decât liantul dintre dreptul subiectiv civil și acțiunea civilă, deoarece acesta duce la transformarea unei noțiuni abstracte, aceea de acțiune civilă, într-o noțiune concretă, aceea de proces civil, prin care se urmărește valorificarea dreptului subiectiv dedus judecății. Ca atare, concepția dualistă asupra dreptului la acțiune nu ni s-a părut cea mai adecvată pentru explicarea unor noțiuni de natură strict procesuală, considerând că după ce dreptul procesual civil și-a câștigat locul în rândul disciplinelor de drept studiate separat în Facultățile de Drept, concepția reținută de noi pare a fi cea mai eficientă și mai apropiată de realitatea juridică.
Secțiunea a-III-a
Părțile în procesul civil
§1. Aspecte generale
Atât acțiunea, cât și orice mijloc ce intră în componența acțiunii, presupun elementul subiectiv, părțile. Ele sunt denumite în mod specific, în funcție de mijlocul procesual de care se folosește: reclamant și parat în cererea de chemare în judecată, apelant și intimat la apel, recurent și intimat la recurs, contestator și intimat în cazul contestației în anulare, revizuent și intimat în cererea de revizuire, creditor și debitor în faza executării silite.
Rolul părților în proces este esențial, deoarece întreaga operă de înfăptuire a justiției gravitează în jurul lor, ceea ce a dus la afirmația că "dacă procesul este necesar păiților, părțile sunt deopotrivă necesare procesului". Fără instanța și fără parți nu se poate vorbi de existența unui proces.
Din faptul că una din părți solicita instanței realizarea sau constatarea unui drept fața de o altă persoană, chemată în judecată, decurge și poziția parților, care, în procedura de drept comun, contencioasa, este, în tot timpul procesului, contradictorie. Poziția ofensivă dintr-o formă procesuala se poate însă transforma într-o poziție defensivă în altă formă procesuala, sau dimpotrivă. Astfel, dacă reclamantul din cererea de chemare în judecata a obținut câștig de cauză, în apelul paratului el va dobândi poziția de intimat. Sau în excepția procesuală paratul din cererea de chemare în judecata devine reclamant (în excipiendo reustit actor), în sensul că el are sarcina de a proba ceea ce afirma. Ori, în cererea reconvenționala pârâtul inițial este reclamant, iar reclamantul inițial, parat. Așadar, avem în vedere nu numai reclamantul și paratul, ci părțile din oricare mijloc procesual ce intra în componența acțiunii.
§2. Coparticiparea procesuală
De regulă în proces exista un singur reclamant și un singur pârât, un singur apelant și un singur intimat etc. Legea procesuală îngăduie însă ca mai multe persoane să fie împreună reclamante sau parate dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligație comună ori dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeasj cauza. Această situație este cunoscută în literatură și în practica judiciara sub denumirea de coparticipare procesuală (tovărășie procesuală, litisconsortiu). Coparticiparea procesuală existenta în fața instanței de fond, continua de regulă în celelalte etape ale procesului. Se poate întâmpla totuși ca unii dintre coparticipanți să achieseze la hotărârea pronunțată de prima instantă, astfel încât coparticiparea va lua sfârșit în fața acesteia. În literatura de specialitate coparticiparea procesuală este clasificata astfel:
a. coparticipare subiectivă și coparticipare obiectivă, după cum se referă la existența unei pluralități de părți cu interese identice, sau la reunirea într-un singur proces a mai multor cereri, intre aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți, dacă între aceste cereri exista o strânsă legătură.
Coparticiparea subiectivă poate fi activa, pasiva sau mixta după cum există mai mulți reclamanți, respectiv parați ori mai mulți reclamanți și mai mulți parați.
b. coparticipare facultativă și coparticipare necesară, în raport de rolul voinței parților în formarea coparticipării. Din redactarea art.47 C.proc.civ. ar rezulta că întotdeauna coparticiparea procesuală este facultativa, dar coroborând această dispoziție și cu alte texte din legislația civilă trebuie să tragem concluzia că există și cazuri de coparticipare necesară, obligatorie .De exemplu, din prevederea art.797 C.civ. în sensul că "este nulă împărțeala în care nu s-au cuprins toți copiii în viața la deschiderea moștenirii și descendenții fiilor premuriti", trebuie trasă concluzia că în cazul ieșirii din indiviziune coparticiparea este obligatorie. Nu mai puțin însă, regula este în sensul că, coparticiparea procesuală este facultativă.
Raporturile dintre coparticipanți, în cazul coparticipării facultative, sunt guvernate de principiul independentei procesuale. Potrivit art.48 alin. 1 C.Proc.civ., actele de procedura, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau parați nu pot folosi nici păgubi celorlalți. Dacă totuși prin natura raportuliu juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau paraților, actele/de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedura folosesc și celorlaltii. Deci numai actele utile își întind efectele asupra celorlalți, iar nu și cele care ar fi potrivnice intereselor unora din coparticipanți. În situația în care mai mulți coparticipanți an făcut acte de procedură care sunt potrivnice, se va ține seama de actele cele mai favorabile. Reclamanții sau pârâții care nu s-au înfățișat sau nu au îndeplinit un act de procedura în terrnen vor continua totuși să fie citați art.48 alin.2).
În aplicarea dispozițiilor din art.48 alin.2 C.proc.civ. s-a decis ca în cazul obligațiilor solidare și indivizibile, efectele exercitării caii de atac a recursului de către unul din coparticipanți la proces le va folosi și celorlalți, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinse și la părțile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost respins fără a fi fost soluționat în fond. Soluția este valabilă desigur și în cazul apelului. Articolul 251 C.proc.civ. dispune ca în caz de coparticipare procesuală, cererea de perimare sau actul de procedară intrempator de perimare al unuia folosește și celorlalți.
§3. Drepturile și îndatoririle procesuale ale părților
Oricare ar fi forma procesuala folosită, un litigiu cu două părți sau o coparticipare procesuală, o persoană pentru a fi parte în procesul civil trebuie să aibe toate cerințele de exercițiu ale acțiunii, adică să aibe capacitate și calitate procesuală.
Cu observarea limitelor temporale analizate, trebuie să identificăm în cursul dezbaterilor din ședința de judecată, modalitățile și formele de exprimare a drepturilor și îndatoririlor procesuale. Vom analiza această modalitate în considerarea unor acte procesuale care sunt intim legate de poziția procesuală și de realizarea acesteia. Sunt astfel aspecte privind modificarea sau completarea acțiunii, aspecte particulare privind probațiunea, măsurile asigurătorii, precum și acte, instrumente puse la dispoziția părților litigante, în vederea exercitării drepturilor și îndatoririlor lor procesuale.
Modificarea sau completarea acțiunii
Art. 132 cod proc. civ. – “la prima zi de înfățișare reclamantul poate obține un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, el poate să aibă cererea completatoare (ex. formulează un capăt de cerere, dezvoltă obiectul cererii introductive) pregătită sau o va prezenta la termenul ce i se va acorda. În această ipoteză, prima zi de înfățișare își pierde calificarea pentru acest termen. El va putea însă, fără a obține un termen, să corijeze anumite greșeli materiale din cuprinsul cererii, să producă o variație a valorii pretenției, să înlocuiască pretenția pentru obținerea unui obiect, a unui lucru cu valoarea acestuia, dacă lucrul s-a pierdut sau a pierit. Va mai putea să înlocuiască acțiunea în constatare cu acțiunea în realizarea dreptului;dacă acțiunea în constatare poate fi primită, el va putea transforma cererea pentru obiectul corespunzător.
Textul care prevede această posibilitate – art. 132 pct. 4C. proc. civ. – are o redactare deficitară pentru că prevede posibilă înlocuirea unei cereri pentru realizarea dreptului cu una în constatare. Or, art. 111 este categoric, dând caracter excepțional acțiunii în constatare, admisibilă doar dacă nu există acțiune în realizare. Deci, pentru ca această posibilitate de la art. 132 pct. 4 să poată funcționa, ar trebui admis că cererea introductivă s-a făcut o eroare de identificare.
Probațiunea. Potrivit C. proc. civ. “ probele trebuie cerute prin cerere introductivă” și administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului. La prima zi de înfățișare, reclamantul este în drept de a propune alte probe și chiar de a obține un termen pentru a reformulă cererea corespunzătoare. Probele necerute prin cererea introductivă sau la prima zi de înfățișare, nu vor mai putea fi cerute “în cursul instanței” – art. 138 alin 1 – decât în trei situații:
1) când proba a fost sugerată, enunțată de dezbateri și nu putea fi prevăzută, (aceasta depinde de modul în care pârâtul își face apărarea);2) când administrarea probei nu provoacă o amânare a judecății, presupunând că în ședința în care se invocă, acestea pot fi și făcute;
3) când cererea făcută cu întârziere este motiv de ignoranță, de lipsă de instrucție a părții litigante.
Dacă s-a făcut, s-a dispus o amânare totuși și probă este cu înscrisuri, aceasta, sub sancțiunea decăderii, trebuie depuse la dosar, în copii certificate, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul ședinței. Legea are câteva dispoziții particulare pentru lucrarea de probațiune.
a) Când se face proba cu înscrisuri, originalul trebuie să se afle asupra părții în ședință; ea mai are posibilitatea de a-l depune la grefă. În caz contrar (art. 139) riscă “neluarea acesteia în seamă”. Legea prevede și posibilitatea acordării unui termen scurt pentru depunere. Înscrisurile nu mai pot fi retrase, fără învoirea părții potrivnice iar originalele nu se retrag fără a se lăsa copii.
b) Relativ la proba cu martori – când martorul nu cunoaște limba română, se va utiliza un translator autorizat, dacă este surdo-mut, i se cere să scrie răspunsul, dacă nu știe să scrie, se va utiliza un translator. Relativ la minor – acesta va fi audiat întotdeauna în camera de consiliu, el va putea fi audiat, dacă instanța consideră că este potrivit, în absența oricăror persoane.
c) Dovezile fac obiectul unei dezbateri contradictorii pe care instanța trebuie să o tranșeze prin încheiere de ședință. Este aceasta o încheiere preparatorie, înțelegând că instanța poate reveni asupra celor hotărâte prin ea. Art. 168 C. proc. civ. prevede că încheierea “prin care se încuviințează dovezile va arăta faptele ce vor trebui dovedite, precum și mijloacele de dovadă încuviințate pentru dovedirea lor”.
Deosebirea de faptul că această încheiere trebuie să fie motivată, codul are în vedere și eficiența probațiunii pe care o încuviințează trebuie să fie minuțios surprinse în încheierea de ședință respectivă.
d) Principiul operativității n-ar putea fi acoperit dacă instanța nu ar programa riguros opera de probațiune. În realitate, probațiunea consumă cel mai mult timp din cel afectat unui proces (ex. dacă obiectivele unei expertize nu sunt atent formulate, dacă nu se iau măsurile pentru plata onorariului, lucrarea expertizei va dura mult mai mult).
În această operă de probațiune funcționează regulă însușirii de către partea adversă a probațiunii abandonate. Principiul disponibilității suferă aici o amendare pentru că, dacă cel care a obținut o anumită probațiune renunță la a o face, cealaltă parte poate să-și însușească dovezile respective.
e) Competența operațională relativ la probațiune.
Pentru a înțelege această competență, se cuvine reamintit că instanța trebuie să dea preț probelor făcute în fața ei (acelea pe care le poate examina nemijlocit). Probele trebuie se cer a fi, de regulă, judiciare și nu extrajudiciare. Din rațiuni de economie, de timp, de mijloace, codul a prevăzut și posibilitatea realizării probațiunii de către o altă instanță decât aceea care judecă pricina. Instanța care va funcționa ca o comisie rogatorie poate să administreze probele și fără citarea părților, dacă acestea au fost de acord și dacă felul probei permite absența lor.
f)Avansarea unor cheltuieli pentru efectuarea probelor. Aceasta operează în cazul unei cercetări locale, a unei expertize, în proba cu martori, partea care a propus-o este obligată ca, în termen de 5 zile, să avanseze suma pentru “cheltuielile de cercetare, drumul și despăgubirea martorului sau plată expertului”. Termenul poate fi prelungit la 15 zile, dacă este vorba despre dovezi încuviințate pentru ipotezele că au rezultat din dezbateri ori că nu au fost cerute în termen procedural datorită ignoranței părților.
Neîndeplinirea acestei obligații se sancționează cu decăderea. Aceeași sancțiune este prevăzută și pentru situația în care probă admisă este ratată din cauza părții care a obținut-o. Această decădere are efecte limitate. Partea care suportă decăderea va putea combate temeinicia susținerilor și probelor celeilalte părți.
g) Probațiunea în sarcina pârâtului.
La o privire superficială, pârâtul ar putea avea o poziție relativ pasivă, cu excepția situației în care reclamantul și-a epuizat probațiunea. O asemenea înțelegere este contraproductivă, pe de o parte, pentru cerința utilității și, pe de altă parte, pentru materia judecății, care trebuie să ofere judecătorului elementele de probațiune într-o manieră articulată, ca o reacție și contrareacție (ex. proba cu martori – există probe care ar trebui repetate, dacă, așa cum permite codul, pârâtul ar voi să se folosească de ele). De aceea, codul a spus că pârâtul, pe cât posibil, să ceară și să facă probele în același timp cu reclamantul. Pentru această concurență de probațiuni pledează și o rațiune de fidelitate a probelor, de producere a lor în mod natural, de evitare a contrafacerii.
Întâmpinarea
Spre deosebire de reclamant, care-și exprimă și motivează pretențiile prin cererea introductivă, actul procedural prin care pârâtul, la rându-i se exprimă, se numește întâmpinare. Deși întâmpinarea nu este obligatorie (art. 118 teza I), totuși legea leagă anumite consecințe de neexercitarea dreptului la aceasta. Astfel, ea îl obligă pe președintele completului de judecată ca, la prima zi de înfățișare, dacă nu s-a depus întâmpinarea, să arate excepțiile, dovezile și toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de ședință (art. 118 teza II).
Legea dă cuprinsul întâmpinării. Potrivit art. 115 C. proc. civ., ea trebuie să cuprindă “excepțiile de procedură; răspunsul la motivarea în fapt și în drept a cererii introductive, dovezile cerute în apărare pentru fiecare capăt de cerere, numele și domiciliul martorilor (dacă se cere dovadă cu martori)”.
Dacă s-a depus întâmpinarea, comunicarea ei este obligatorie reclamantului; tot astfel, ca și comunicarea copiilor după înscrisurile invocate. Se poate că mai mulți pârâți să răspundă acțiunii printr-o singură întâmpinare. Întâmpinarea nu este astăzi o obligație, ci un drept. Acesta rezidă în obligația președintelui instanței de a fixa termenul de judecată astfel încât pârâtul să aibă cel puțin 30 de zile pentru depunerea întâmpinării iar, dacă pricina este urgentă (aceasta rezultă dintr-o calificare a legii – ex. – litigiile de muncă), cel puțin 5 zile. Consecința acestei calificări este și aceea că, dacă termenul de judecată nu a fost astfel fixat, pârâtul va fi în drept să obțină la primul termen, o amânare pentru a formula întâmpinare.
Cererea reconvențională.
Cererea reconvențională este mijlocul și actul procedural prin care pârâtul formulează propriile-i pretenții cu privire la cererile din acțiune și la mijloacele de apărare ale reclamantului. Conținutul acesteia trebuie să fie “ex pari causa”, deci pretențiile proprii să aibă legătură, incidență, să decurgă, să derive din cele ale reclamantului (ex. într-o acțiune în revendicare, fondată pe proprietatea câștigată printr-un contract, se poate cere, reconveni, anularea acelui contract; nu se poate cere însă o despăgubire dintr-un delict civil prin care reclamantul l-a vătămat pe pârât). Forma cererii reconvenționale este supusă acelorași condiții ca și cea introductivă. Termenul de depunere -ea se depune odată cu întâmpinarea; dacă întâmpinarea nu este obligatorie, atunci cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Dacă reclamantul și-a modificat acțiunea, termenul pentru depunerea cererii reconvenționale este cel care se va acorda de către instanță pentru această cerere.
Judecarea cererii reconvenționale.
Aceasta se face deopotrivă cu cererea principală. Dacă numai cererea principală este în stare de judecată, instanța poate judeca separat cererea reconvențională; ea va proceda la disjungere. Această disjungere nu poate fi practicată atunci când este posibil ca în cererea reconvențională să se dea o soluție care să creeze contrarietate de hotărâri. Utilitatea și raționalitatea disjungerii sunt dependente de pretențiile din cererea reconvențională. Sancțiunea pentru nerespectarea termenului este disjungerea cauzei (art. 135 C. proc. civ. – “o reconvențională peste termen va fi disjunsă; judecarea ei împreună cu cererea reconvențională se va face doar cu consimțământul părții.”)
§4. Participarea terților
Forma în care decurge procesul este stabilită de reclamant care, prin cererea de chemare în judecată, indica persoana împotriva căreia sc îndreaptă pretențiile sale, paratul. În aceste condiții este firesc că hotărârea ce se va pronunța în proces să-și producă efectele fata de persoanele care s-au judecat, nu și fata de cele străine de proces. Altfel spus, în materie civilă hotărârea produce efecte relative, numai între părțile litigante .
Există însă uneori interesul, apărut în cursul procesului de a face că hotărârea să fie opozabila și altor persoane decât cele între care s-a legat inițial raportul procesual. Legea a dat părților posibilitatea să cheme în cadrul procesului început asemenea persoane sub forma chemării în judecata a altor persoane, chemării în garanție și arătării titularului dreptului. Aceste fonne, prin care terțul este chemat în proces de una din părți, se numesc forme de intervenție forțată. Ele nu pot fi folosite de către instanță, care nu are dreptul să introducă terțe persoane în proces. Cel mult instanța poate pune în discuția parților necesitatea ca ele să cheme în proces și alte persoane.
Interesul de a interveni într-un proces început poate însă să aparțină și terțelor persoane, astfel încât Codul de procedura civilă a îngăduit și acestora să ceară introducerea lor în proces, Această formă, inițiată de terț, este denumită intervenție voluntară.
Conceptul de ,,terțe persoane" este folosit frecvent în doctrină și jurisprudență. În mod evident semnificalia acestui concept este diferită în dreptul procesual civil față de dreptul substanțial. Codul de proceduri civilă se referă a instituția care formează obiectul investigației noastre în cartea a II-a, Capitolul III din Titlul I, intitulat: ,,Alte persoane care pot lua parte la judecată". În mod obișnuit conceptul de terțe persoane are în vedere situația unor persoane străine de un anumit raport juridic. De altfel, într-o primă accepțiune conceptul de terțe persoane desemnează chiar poziția unor subiecte de drept până în momentul introducerii lor în proces. Prin urmare, în sens restrâns, prin terțe persoane determinăm acele subiecte de drept care sunt străine de procesul civil dintre reclamant și parat. Într-o altă accepțiune, prin terțe persoane se desemnează însăși participarea la activitatea judiciară a acelor persoane care au intervenit sau au fost introduse în proces după promovarea inițială a actului de sesizare. Instituția participării terțelor persoane în procesul civil prezintă o importanță tot mai accentuată în societatea contemporană,ea având aplicațiune în cele mai diverse materii.
În afară de formele de intervenție reglementate în cod (numite forme de drept comun), exista anumite forme prevăzute în acte normative cu caracter special sau consacrate în practica judiciara (numite forme specifice). Când este vorba despre participarea terților în proces se are în vedere un singur proces în curs, în cadrul căruia se formulează cereri incidentale, deci nu este vorba de mai multe cereri conexate.
Intervenția voluntară
Această formă de intervenție este reglementată de art.49-56 C. proc.civ. După ce în alin. 1 al art.49 se arata ca "oricine are interes poate interveni într-o cauză ce se urmează între alte persoane", în alin.2 se pievede că "intervenția este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său", iar alin.3 dispune ca " ea este în interesul uneia din părți când sprijină numai apărarea acesteia".
După cum se observa art.49 reglementează doua forme de inlervenție voluntară, numite "intervenție în interes propriu" și "intervenție în interesul uneia din părți". Textul nu este foarte corect redactat, deoarece ceea ce distinge cele două fonne de intervenție nu este interesul – care trebuie să fie întotdeauna propriu, al intervenientului – ci dreptul invocat, care în prima situație aparține terțului (cel puțin el așa pretinde), iar în a doua situație aparține partii în favoarea căreia s-a făcut intervenția. Spre exemplu, dacă într-o cerere în revendicare terțul solicita să fie introdus în proces pentru recunoașterea dreptului sau de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul litigiului, atât dreptul pretins cât și interesul sunt proprii, ale intervenientului. Dacă însă într-o cerere în revendicare, terțul vânzător cere să fie introdus în proces pentru a-l apăra pe parat, care a cumpărat bunul de la el, dreptul este al paratului, însă interesul este al intervenientului, deoarece dacă nu ar interveni în proces și paratul ar fi evins s-ar întoarce împotriva lui cu o cerere în garanție.
Așadar, intervenția voluntară ar putea fi definită ca fiind cererea unui terț de a intra într-un proces pornit de alte părți, pentru a-și apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părți din proces. În primul caz, intervenția este principală (agresivă), iar în cazul secund, intervenția este accesorie (conservatoare, auxiliară, alăturată).
Intervenția principală se face, deci, de terțul care urmărește realizarea sau conservarea unui drept al său. Ea se face sub forma cererii de chemare în judecată (art. 50 alin.l) și este îndreptată împotriva ambelor părți din proces (reclamant -parat), terțul tinzând să câștige pentru sine, cel puțin în parte, obiectul procesului .
Fiind o cerere de chemare în judecată, intervenția principală poate fi făcută numai în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor care preced hotărârea finală a procesului.
Intervenția accesorie are un scop limitat, deoarece intervenientul accesoriu nu invoca un drept propriu și nu urmărește pronunțarea unei hotărâri pentru el, ci tinde, prin apărările pe care le face, ca soluția în proces să se dea în favoarea partii pentru care a intervenit.
Tocmai pentru ca cererea de intervenție este o simplă apărare, ea se poate face nu numai în fața primei instanțe ci și în apel și chiar înaintea instanței de recurs, așa cum prevede art.51 C.proc.civ. Desigur ea ar fi admisibila și într-un recurs în anulare. Codul nu prevede condiții speciale de forma astfel că sunt aplicabile dispozițiile art.82 C.proc.civ.
Indiferent că este vorba de o intervenție principală sau de una accesorie, competenta de a se pronunța asupra lor – fiind cereri incidentale – aparține instanței sesizate cu cererea principală (art. 17 C.proc.civ.).
Pentru a preîntâmpina surprinderea parților între care s-a legat inițial procesul și pentru a asigura dreptul lor de apărare și contradictorialitatea, art.52 alin.l dispune că este necesar că instanța să asculte părțile și terțul intervenient, iar apoi să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție. Instanța va trebui să verifice dacă terțul justifica un interes, dacă cererea să are legătură cu cererea principală, dacă este admisibila, iar în cazul celei principale și dacă este făcută în termen. În legătură cu admisibilitatea intervenției, în practica s-a decis ca art. 49-56 C.proc.civ. nu limitează formularea cererii la anumite materii. Totuși unele nuanțări s-au făcut, îndeosebi în doctrina: într-o opinie se considera că intervenția voluntară nu este admisibila, indiferent dacă este principală sau accesorie.
Intervenția forțată
Chemarea în judecată a altor personae
Această primă formă de intervenție forțată este reglementată de art.57-59 C.proc.civ. Potrivit art.57 alin.l "oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleagi drepturi ca și reclamantul". Deci, textul are în vedere numai acele ipoteze în care terțul ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul, precum cazul cesiunii de creanța sau al pluralității de creditori, situații în care debitorul are interes să se judece deodată cu toți acei care ar putea să-1 acționeze ulterior. Spre exemplu, debitorul cedat, căruia creditoral cesionar îi notificase cesiunea, dacă este chemat în judecata de creditorul cedent are interes, pentru a face o plată valabilă, să ceară introducerea în proces și a creditorului cesionar. Interesul de a chema în judecată o altă persoană, poate să aparțină însă și creditorului. Astfel, creditorul cesionar care 1-a chemat în judecată pe debitorul cedat, în situația în care acesta îi opune interdicția de a plăti notificata de cedat, are și el interes să-l cheme în judecată pe acesta din urmă.
În practica s-a subliniat însă că nu este suficient ca partea să inventeze o ipoteză nesprijinită pe nicio probă, pentru că instanța să dispună introducerea unui terț în proces atunci când raporturile dintre parți sunt clare și partea care ar dori să cheme în judecată o altă persoană nu justifica cel puțin temerea unei acțiuni ulterioare".
Articolul 59 C.proc.civ. reglementează o ipoteză specială: dacă pârâtul debitor de bună credință recunoaște datoria și declară că voiește să o execute față de cel care își va stabili judecătorește dreptul, va fi scos din proces dacă plătește suma datorată. Judecata va continua intre reclamant și terțul introdus în proces.
Din dispozițiile art.57 alin.2 și 3 rezulta că această formă poate fi folosită atât de parat cât și de reclamant, diferind numai momentul până la care ei o pot face. Astfel, paratul poate formula cererea prin întâmpinare sau, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, pe câtă vreme reclamantul o poate depune până închiderea dezbaterilor înaintea primei instanțe. Nerespectarea termenelor atrage sancțiunea judecării separate a cererii îndreptate împotriva terțului, afară de cazul în care părțile consimt să se judece împreună (art.135 C.proc.civ.).
Cererea de chemare în judecata a altor persoane care pretind aceleași drepturi ca și reclamantul trebuie motivata și va fi comunicată atât celui chemat cât și parții potrivnice, terțului urmând să-i fie comunicate și copii de pe cererea de chemare în judecată, de pe întâmpinare și de pe inscrisnrilc aflate la dosar (art.57 alin.4).
Terțul chemat în judecata dobândește calitatea de intervenient și deci, hotărârea ce se va pronunța îi va fi opozabilă.
Chemarea în garanție
Chemarea în garanție este reglementată în art. 60-63C .proc.civ. Potrivit art. 60 C.proc.civ.:, ,Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire" Prin urmare, chemarea în garanție poate fi definită ca acea formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă uneia din părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.
Instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire. Prin chemarea în garanție se urmărește tocmai realizarea unei asemenea obligații în cadrul procesulu în care cel garantat este amenințat în dreptul său de către o altă persoană în principiu, obligația de garanție revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, deci o atare transmisiune se face cu titlu oneros. În actele cu titlu gratuit,obligația de garanție există doar în mod excepțional.
Cererea de chemare în garanție trebuie formulată de reclamant ,până la închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanțe- [art. 6l alin. (2) c.proc.civ.], iar de către parați odată cu întâmpinarea sau cel mai târziul în prima zi de înfățișare,dacă întâmpinarea nu este obligatorie- [ art. 6l alin. (l) C.proc.civ.]. Aceste termene sunt determinate de lege în considerarea naturii chemării în garanție, anume aceea de a constitui o veritabilă acțiune civilă. Dacă s-ar permite formularea cererii de chemare în garanție în fața instanței de control judiciar perțile ar fi private de beneficiul unui grad de jurisdicție. Nedepunerea în termen a cererii de chemare în garanție conduce la judecarea separată acesteia fața de acțiunea principală, cu excepția cazului în care ambele părți consimt să se soluționeze împreună (art. 135 C.proc.civ.).
Chematului în garanție îi sunt aplicabile și dispozițiile art. 114 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora întâmpinarea se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată. Fiind o adevărată acțiune, cererii de chemare în garanție îi sunt aplicabile și dispozițiile art. 112 C.proc.civ. Prin urmare cererea de chemare în garanție trebuie să cuprindă elementele prevăzute de lege pentru cererea principală. La cererea de chemare în garanție se vor alătura atâtea exemplare câte părți sunt plus un exemplar pentru instanță. De asemenea la cerere, se vor alătura și copii de pe înscrisurile de care inlelege să se servească cel garantat.
O dată cu cererea de chemare în garanție, trebuie să se comunice terțului și o copie după cererea de chemare în judecată. La această soluție se poate ajunge prin interpretarea art. 61 C.proc.civ., text care determină aplicabilitatea dispoziliilor art.ll2 C.proc.civ. și chemării în garanție. De altfel, numai în aceste condiții terțul își poate exercita în mod plenar dreptul la apărare; în acest fel el poate cunoaște mijloacele de apădrare și pretențiile invocate de partea adversă având totodată posibilitatea de a contribui la realizarea unei apariri comune și eficiente față de pretențiile invocate.
Terțul introdus în cauză dobândește o poziție procesuală independentă. O atare poziție procesuală este o consecință firească a considerării cererii de chemare în garanție că o veritabilă acțiune civilă. Este și motivul pentru care în literatura de specialitate se consideri că terțul chemat în garanție se bucură de aceleași drepturi și are aceleași obligații ca și părțile principale. În aceste condiții, terțul va avea posibilitatea de a îndeplini orice acte procedurale ce ar fi necesare pentru apărarea sa față de cel garantat și față de pretențiile principale.
Cererea de chemare în garanție se soluționează o dată cu cererea principală. Dacă chemarea în garanție determină întârzierea judecății, instanța poate dispune disjungerea celor două cereri spre a fi soluționate în mod separat. În principiu, instanta se va pronunța prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii principale cât și asupra cererii incidente
Arătarea titlarului dreptului
A treia formă de intervenție forțată este reglementată de art.64-66 C.proc.civ. .
Potrivit art.64 '”pârâtul care deține un lucru pentru altul sau care exercita în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține lucrul său exercita dreptul, dacă a fost chernat în judecata de o persnana care pretinde un drept real asupra lucrului”. După cum rezultă din art.64, această formă poate fi folosită numai de către parat și numai în cazul cererilor prin care se valorifica un drept real, dacă între parat și terțul arătat ca titular al dreptului exista im raport juridic cu privire la lucrul determinat ce formează obiectul cererii.
Potrivit art.65 alin. 1 paratul poate face arătarea titularului dreptului printr-o cerere motivată depusa o dată cu întâmpinarea sau la prima zi de înfățișare. Cererea va fi cemunicata terțului, împreună cu copiile de pe cererea e chemare în judecată și înscrisurile de la dosar.
În legătură cu soluționarea cererii de arătare a titularului dreptului,sunt posibile următoarele situații:
cel arătat ca titular al dreptului se înfățișează și recunoaște susținerile paratului, iar reclamantul consimte să fie înlocuit paratul inițial;
terțul arătat ca titular se prezintă și recunoaște susținerile paratului, dar reclamantul nu este de acord ca acesta să fie înlocuit;
terțul se înfățișează, dar tagaduie arătările pârâtului;
cel arătat ca titular al dreptului, deși regulat citat, nu se înfățișează.
În prima ipoteză, art.66 alin.l prevede că titularul dreptului va lua locul paratului, acesta din urmă fiind scos din judecata. Pentru ultimele două situații soluția este oferită de art.66 alin. 2 care arata ca cel chemat în judecata va dobândi calitatea de intervenient principal, judecata continuând între reclamant, pârât și intervenientul principal. Legea nu acoperă însă situația a doua, în care deșă terțul se prezintă și recunoaște susținerile paratului, reclamantul nu consimte ca locul acestuia să fie luat de terț. În literatura s-a dat soluția că și în acest cazl terțul să rămână în proces în calitate de intervenient sau ca judecata să continue fără să se modificc raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, iarr dacă se stabilește, în urma dezbaterilor, ca titularul dreptului de proprietate este terțul indicat, să se respingă cererea ca fiind greșit îndreptată, deci că fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
§ 5. Reprezentarea judiciară a părților în procesul civil
Cu rare excepții, partea în proces, persoana fizică său persoana juridică, nu este obligată să stea în procesul civil personal, ci poate sta printr-un reprezentant convențional. În acest sens sunt prevederile art.67 alin.l C.proc.civ., care arata că "părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar".
1. Reprezentarea judiciară convențională a persoanelor fizice
Fața de faptul că art.67 alin. 1 arata doar că părțile pot să exercite drepturile procedurale prin mandatar, trebuie să știm cine poate avea această calitate.
Din dispozițiile Codului de procedura civilă rezulta că mandatar poate fi un avocat sau o persoană care nu are această calitate. Dar, fiindcă art 68 alin.4 prevede că dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat.
Reprezentarea prin mandatar neavocat
Justificarea calității de reprezentant se face prin procura, deosebit de faptul că în cerere trebuie să se arate că cel care o introduce are calitatea de reprezentant (art. 112 pct.2 C.proc.civ.).
În ceea ce privește procura – care se poate da numai unei persoane cu capacitate de exercițiu deplina – ea trebuie făcută din punct de vedere al forrnei prin înscris sub semnătură legalizată (art.68 alin.I). Cât privește conținutul trebuie să fie o procura ad litem, adică "pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată" (art.68 alin. I). Mandatarul cu procura generală poate să reprezinte în judecată, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Dacă însă cel care a dat procura generală nu are domiciliul și nici reședința în țară, sau dacă procura este data unui prepus, dreptul de reprezentare în judecata se presupune dat (art.67 alin.2 și 3 C.proc.civ.). Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în această privință. El poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru anumită instanță (art.68 alin.3). Actele procesuale de dispoziție (renunțare, achiesare, tranzacție) potjfi făcute de mandatar numai în temeiul unei procuri speciale (art.69 alin.l C.proc.civ.).
În sfârșit, art.70 precizează că dacă dreptul de reprezentare izvorăște din lege (ca în cazul părinților sau tutorelui) ori dintr-o dispoziție judecătorească (ca în cazul sechestrului judiciar), asistarea reprezentantului de către avocat nu este obligatorie.
Prin derogare de la dreptul comun al mandatului, art.71 C.proc.civ prevede că mandatul nu încetează prin moartea celui care 1-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil, el dăinuind până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.
Reprezentarea prin avocat
Potrivit art.68 alin. I C.proc.civ. avocatul și-ar justifica calitatea de reprezentant tot printr-o procură, semnătura fiind certificata" potrivil legii avocaților. Reglementarea specială actuală prevede ca avocatul are dreptul să reprezinte pe baza unui contract de asistenta juridică încheiat în forma scrisă, între avocat și client ori mandatarul acestuia. Contractul prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, iar în baza acestuia, avocatul se legitimează prin împuternicirea avocaționala.
Cât privește actele procesuale de dispoziție, art.69 alin. 1 C.proc.civ. nu face distincție între mandatarul avocat și neavocat, astfel că sub imperiul vechii reglementări a avocaturii se decisese că pentru astfel de acte și avocatul are nevoie de o procura specială. Astăzi, o asemenea procură specială nu mai este necesară dacă în contractul de asistenta juridică se menționează în mod expres dreptul avocatului de a face astfel de acte. În orice caz, potrivit ait.69 alin.2 C.proc.civ., avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date, dar, în acest caz, toate actele de procedura se vor îndeplini numai față de partea însăși.
2. Reprezentarea judiciară convenționala a persoanelor juridice
În imensa majoritate a cazurilor persoana juridică nu participa la procesul civil personal, prin organul sau de conducere, ci prin reprezentant, care, de regulă, este jurisconsultul. Acesta este și subiect independent în raport cu persoana juridică și el acționează pe baza unei delegații, semnată de șeful oficiului juridic sau de conducătorul persoanei juridice.
În legătură cu reprezentarea, art. 7 alin.2 stabilește că jurisconsultul este obligat să susțină interesele persoanei juridice în instanță, să exercite; dacă este cazul, căile de atac legale și să ia orice alte măsuri necesare apărării intereselor legale al unităților în cadrul cărora funcționează.
Astfel, jurisconsultul își justifică, în fața instanței, calitateade reprezentant prin delegație. Aceasta nu este însă suficientă pentru anumite acte procesuale, arătate limitativ de art.7 alin.l: pornirea acțiunilor, fixarea pretențiilor, renunțarea la pretenții, acțiune sau cai de atac, precum și darea răspunsurilor la interogator. În aceste situații actele procesuale se fac de organele de conducere ale unităților interesate sau de jurisconsult cu o delegație dată anume în acest scop (delegație specială). Rezulta din dispozițiile art. 7 ca pentru introducerea cailor de atac nu este necesară o delegație specială, un atare act constituind exercitarea obligației generală, impuse oficiilor juridice de a reprezenta interesele unităților în fața instanțelor, o măsură normală în cadrul unui litigiu declanșat.
Fata de aceasta împrejurare, că exercitarea cailor de atac este o sarcină a jurisconsultului, s-a pus în practică, într-un moment în care recursul era singura cale de atac ordinară, problema de a ști dacă în caz de respingere a recursului, jurisconsultul poate răspunde material pentru despăgubirile pe care unitatea le are de plătit pe perioada cuprinsă între data pronunțării hotărârii și data respingerii recursului, deoarece calea de atac s-a exercitat la propunerea jurisconsultului. Spe exemplu, instanță de fond admite o contestație împotriva desfacerii contractului de muncă și dispune reintegrarea. Instanța supremă a decis ca, chiar dacă recursul a fost respins, neexecutarea hotărârii de reintegrare nu se datorează faptei jurisconsultului, care, pe de o parte nu are calitatea de a dispune sau de a împiedica reintegrarea, iar, pe de altă parte, propunerea să nu-i poate atrage răspunderea materială, cât timp nu i se poate imputa o faptă culpabilă.
Ceea ce a produs unității pagubă, constând în despăgubirile datrate, este desfacerea nelegală a contractului de muncă și nu propunerea făcută de jurisconsult în sensul de a de ataca hotărârea cu recurs. Dacă jurisconsultul nu exercită o cale de atac, el poate fi făcut răspunzător pentru abaterea de la obligațiile sale de serviciu, dar numai dacă se constată că hotărârea cu privire la care se susține că trebuie atacată era nelegala și netemeinica, iar prin neexercitarea recursului unitatea a suferit un prejudiciu.
3. Sancțiunea în cazul nejustificarii calitafii de reprezentant
În cazul în care reprezentantul partii – persoana fizică său persoana juridică – nu face dovada calității sale, instanța va acorda un termen pentru împlinirea acestor lipsuri, iarr dacă în acest termen ele nu se împlinesc va anula cererea (art. 161 C.proc.civ.). Deci, nulitatea nu intervine în mod automat, iar neacordarea unui termen util pentru complinirea lipsei va atrage casarea hotărârii.
Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant poate fi invocată în orice stare a pricinii, iar titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoană ce nu avea calitatea de reprezentant.
Soluția decurge din faptul că art. 161 tratează această excepție la un loc cu excepția lipsei capacitații procesuale de exercițiu, a cărui regim este stabilit de art.43 C.proc.civ..
SECȚIUNEA A- IV- A
Acțiunea civilă în Noul Cod Civil Și Noul Cod de Procedură Civilă
Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă (în continuare noul Cod de procedură civilă) reprezintă continuarea firească a reformei sistemului judiciar românesc, o consecir.ta rațională a adoptării noului Cod civil (Legea nr.287/2009). Reforma de substanței adusă dreptului material și interdependența organică dintre norma substanțială și cea procedurală au impus crearea unui nou instrument juridic în materie procedurală, care să corespundă exigențelor unei justiții moderne, rapide și eficiente. Noul Cod de procedură civilă a creat astfel cadrul de valorificare pe calea justiției a noilor norme de drept material, stabilind organele, formele și mijloacele procedurale necesare aplicării acestora.
Noul Cod de procedură civilă vine astfel să înlocuiască vechea reglementare în materie — Codul de procedură civilă din l867, act normativ supus unor intervenții legislative, repetate în încercarea de a fi adaptat la permanentele transformări ale sediului socio-economic. Problematica adaptării materiei dreptului procesual civil astfel încât aceasta să corespundă noilor condiții economice și sociale a căpătat amploare mai ales după anul 1989, atingând punctul maxim după momentul integrării României în Uniunea Europeană, întrepătrunderea normelor juridice ale Uniunii Europene cu reglementările interne creând contextul și cadrul favorabil impunerii unei noi politici legislative în materie.
Noul Cod de procedură civilă a modificat radical concepția de ansamblu asupra materiei, dispozițiile acestuia urmărind să răspundă unor deziderate actuale, precum accesul justițiabililor la mijloace și forme procedurale mai simple și accesibile, dar și accelerarea procedurii, inclusiv în faza executării silite.
1. NORMATIVITATE.
– art. 124 (1), art. 126 (1) din Constituție, art. 109 alin. 1 Cod procedură civilă, art. 2500 – 2502 NCC.
2. TRATARE ELEMENTARĂ.
Actualul Cod nu-i dedică nici acțiunii o subdiviziune din economia să și nici nu-i dă o definiție, deși ea este o entitate și o instituție juridică organică și constitutivă a procesului civil și a procedurii civile.
Noul Cod îi dedică acțiunii civile Titlul I al Cărții I.
În absența unei reglementări pozitive doctrină, îndeosebi, dar și jurisprudența, uneori, au dedicat acesteia tratări de mare întindere (*** Din doctrina contemporană selectăm: Ciobanu, Vol. I, p.247-303; Leș, Ed. a IV-a, p.180-211; Deleanu, Vol. I, Ed. a II-a, p.73-129).
Tratările pentru definiția acțiunii, relative la natura ei juridică, la elementele ei, la condițiile de exercițiu, la clasificările ei și la asigurarea ei, sunt remarcabile, printre altele, și prin întinderea lor, plasând astfel acțiunea civilă între cele mai tratate instituții ale dreptului procesual civil.
Relativ la nomenclatură, trebuie reținut că termenul de „acțiune” este vehiculat normativ și pentru alte demersuri care reclamă o răspundere juridică, decât acelea judiciare. Astfel, „acțiunea disciplinară”, care cere sancționarea unui funcționar public pentru abateri în exercițiul funcției, nu este adresată unei instanțe judecătorești, ci unui organ de jurisdicție profesională. „Acțiunile cambiale”, sunt cele care îndreptățesc posesorul unui efect de comerț – cambie, bilet la ordin, cec – să reclame beneficiul solidarității semnatarilor cambiali sau al obligaților cambialmente, care trebuie notificați formal, pentru a fi realizată executarea silită în temeiul titlului investit cu formulă executorie.
Una dintre lucrările fundamentale pentru sistemul de drept romano-germanic (continental, în raportare cu sistemul de common-law al Marii Britanii), Dictionnaire de la culture juridique, opera universitarilor francezi (*** Publicată sub direcția lui Denis Alland și Stéphane Rials, Quadrige. Lamy – PUF, Paris, 2003), constată că „într-o accepțiune largă, aplicabilă tuturor tipurilor de contencios, acțiunea este dreptul, în anumite condiții determinate la un recurs în fața unui judecător investit cu puterea de a tranșa litigiile pentru a obține o decizie a justiției” (*** Subiect tratat de Marie-Laure Niboyet, p.17).
Același autor reține că „acest drept la o jurisdicție se distinge odată de dreptul substanțial reclamat în justiție, de formalitățile cererii în justiție prin care acțiunea este exercitată și de deschiderea căilor de drept permițând sesizarea unui judecător”.
Pentru a sublinia eficiența acțiunii civile ca o dovadă a vitalității legii, în docrina engleză acțiunea civilă a fost definită metaforic drept „legea în mișcare”, „legea la război” (*** J.A. Jolovicz, On civil procedure, Cambridge University Press, 2000, citat de Alexe, p.426-427).
Acțiunea civilă, ca și instituție juridică fundamentală a dreptului procesual civil, ca și entitate operațională a procedurii civile, a fost reprezentată conceptual încă din vechiul drept roman, fără a i se asigura texte normative care să-i configureze fizionomia juridică. Istoria realizării acțiunii civile a parcurs drumul de la formalismul excesiv, care îi îngrădea în manieră punitivă disponibilitatea, până la a fi recunoscută astăzi, sub reglementările internaționale postbelice dedicate drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ca o posibilitate de acces liber la justiție pentru a cere satisfacție în contra acelui care a uzurpat, a contestat dreptul, interesul legitim, situația juridică, îndreptățind pe autorul cererii de sesizare a instanței să ceară o satisfacție sub nomenclatura de pretenție în judecată – o protecție și o reparație, în același timp.
În procedura legisacțiunilor romane, a funcționat un tablou normativ rigid, cu o nomenclatură exhaustivă a acțiunilor admise a fi promovate în fața unui judecător.
O procedură în care formalismul excesiv ce trebuia satisfăcut pentru pornirea validă și legarea procesului sacrifica ideea de calitate a judecății, ca justețe și echitate . Procedura formulară, care a urmat celei a legisacțiunilor, mai suplă, presupunea o pregătire a judecății de un magistrat care, după ascultarea părților, stabilea cadrul și programul, scenariul, procesului. Procedura exclusiv etatică a soluționării acțiunii civile a fost concepută de reglementările europene de început de secol XIX, între care s-a remarcat, desigur, Codul francez, nici el atent cu definiția și constituția acestei instituții juridice fundamentale, sub care acțiunea civilă, devine protecția statului acordată titularilor drepturilor subiective, ea însăși ocrotită ca un drept, ajungând să constituie „criteriul juridicității unei situații”.
Recunoașterea dreptului la un proces echitabil, codificată internațional, prima dată, prin Declarația universală a drepturilor omului adoptată de ONU în 1948, căreia i-au urmat consacrările făcute prin Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice adoptat de ONU în 1966 și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, adoptată în 1950, a drenat și a soldat tratările doctrinare fără sfârșit ajungându-se astfel să se admită că „dreptul de a acționa (în justiție – n.ns.) este un drept virtual, care există înaintea concretizării sale și al cărui exercițiu va declanșa obligația pentru judecător de a statua asupra pretenției care îi este astfel supusă” (*** Niboyet, p.18).
Noțiunea acțiunii civile.
În sens jurisdicțional, sau procesual general, acțiunea este dreptul de a face un demers formal pe cale principală ori incidentală într-o jurisdicție organizată de autoritatea statală pentru a obține protecția sau consacrarea unui drept, a unei situații, a unei condiții juridice sau a unui interes legitim, pe de o parte, și dreptul de a primi o examinare și o dezlegare de la acea jurisdicție, pe de altă parte.
Realizarea eficientă a acțiunii civile presupune, deci, o sesizare de investire a unei autorități jurisdicționale și, în același timp, lucrarea și funcționarea procedurii acesteia, pentru a da o soluție, o apreciere a obiectului ei, exprimat de regulă ca o „pretenție”.
Doctrina a stăruit îndelung asupra naturii juridice a acțiunii, vehiculând fie caracterizarea ei ca un drept substanțial autonom, fie apartenența ei la dreptul subiectiv civil, ca și componentă elementară, echivalentă cu o prelungire a acestui drept care-i asigură eficienta realizare, fie legătura organică, anatomică, între dreptul subiectiv și dreptul la acțiune, fie autonomia acțiunii față de dreptul subiectiv (*** Pe larg, Leș, p.183-187, și autorii citați de acesta).
Profesorul Ciobanu, într-un studiu care a găsit o mare audiență (Considerații privind acțiunea civilă și dreptul la acțiune, Studii și cercetări juridice nr. 4/1985, p.330) definește acțiunea ca „ansamblu al mijloacelor procesuale prin care în cadrul procesului civil se asigură protecția drepturilor subiective civile prin recunoașterea sau realizarea lui în cazul în care este încălcat sau contestat – ori a unor situații ocrotite de lege”.
Profesorul Deleanu definește acțiunea ca „ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat și asigurat concursul unui organ jurisdicțional în vederea recunoașterii sau realizării unui drept ori interes – nesocotit, contestat sau încălcat – fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situații juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau și prin plata unei asemenea despăgubiri” (*** Op. cât. p.154-155).
În fine, profesorul Leș definește dreptul la acțiune ca un complex de natură procesuală, al cărui conținut este format dintr-o pluralitate de prerogative, el corespunde unui dreptul general de a accede la justiție, echivalentul unui drept general de petiționare, o ilustrare a dreptului general de petiționare, un drept autonom (*** Op.cât., p.187-189).
NCPC dă prima definiție normativă a acțiunii civile, în art. 29, o definiție care combină definiția profesorului Ciobanu cu definiția Codului francez de la 1975 (*** Art. 30: „acțiunea este dreptul, pentru autorul unei pretenții, de a fi ascultat asupra fondării acesteia pentru ca judecătorul să se pronunțe asupra fondării sau nefondării sale. Pentru adversar, acțiunea este dreptul de a discuta fondarea acestei pretenții”).
Potrivit textului citat al Noului Cod, „Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării în proces”.
Trebuie evitată o confuzie între acțiune și dreptul la acțiune.
Acțiunea este arsenalul tehnic conceptual pentru promovarea cererii în justiție.
Dreptul la acțiune este motorul și vehicolul acțiunii.
Problemă cheie și critică a acțiunii și a dreptului la acțiune este aceea a normativității dreptului subiectiv, a situației și condiției juridice, a interesului legitim, pe de o parte, și a nomenclaturii acțiunii, pe de altă parte. Altfel, și practic spus, există acțiune fără text normativ, există acțiune fără nominalizarea ei în lege.Există acțiune și atunci când legea nu arată ce calități juridice, ce constituție juridică trebuie să aibă un fapt, o situ ție, care nu corespund unui drept, unei situații, unei condiții juridice sau unui interes legitim nominalizat de lege, tocmai pentru a beneficia de deducerea lor în justiție, pentru a primi un tratament juridic atunci când sunt în criză.
Sub VCC și sub Actualul Cod de procedură civilă, erau operaționale acțiuni nenominalizate, între care se remarcă acțiunea din îmbogățirea fără justă cauză sau fără just temei – actio de în rem verso – acțiunea în revendicare mobiliară, acțiunea pentru daune cominatorii. Este esențial să se rețină că, în eficiența și rațiunea ei ultimă, acțiunea dă o prețuire juridică – fie protecție, fie condamnare, fie dezavuare – unui fapt, unei conduite, unei situații sau unei condiții personale, chiar dacă nu fac obiect de reglementare în dreptul pozitiv.
În termenii rezumativi și elementari, are drept la acțiune în justiție cel care invocă un drept, un interes legitim, o situație juridică, care sunt încadrate, calificate ori atașate de lege unei norme generale, chiar fără enunț concret, care validează exercițiul condiției umane, și cel care reclamă un fapt incompatibil cu același exercițiu regulat.
Au fost consacrate drept condiții de exercițiu și de admisibilitate, ale acțiunii civile, capacitatea procesuală de folosință și de exercițiu, calitatea procesuală, afirmarea unui drept sau formularea unei pretenții și justificarea unui interes. Noul Cod dă rezoluția gândirii doctrinare și jurisprudențiale acumulate sub Actualul cod, enunțând drept condiții de exercitare a acțiunii civile, ca o cerere ce poate fi formulată și susținută de un autor care: poate sta în judecată, are calitate procesuală, formulează o pretenție, justifică un interes. Acțiunea civilă ca „punere a legii în mișcare” sau ca „aducere a legii la război”, trebuie să se prezinte în fața instanței ca fiind indispensabilă pentru recunoașterea unei pretenții, a unei persoane capabile de a o ridica, legitimată procesual, și care dă satisfacție unui interes.
Capacitatea procesuală.
Atât Actualul Cod (art. 41-art. 43), cât și Noul Cod (art. 55-art.56) scindează capacitatea procesuală în capacitatea procesuală de folosință și capacitatea procesuală de exercițiu, ca și în cazul capacității juridice a persoanei din dreptul civil substanțial. Această scindare este artificială întrucât capacitatea procesuală implică numai capacitatea de exercițiu. Într-adevăr, dreptul de acces liber la justiție, în conținutul căruia s-a localizat dreptul la examinarea unei cereri/plângeri/sesizări de către un tribunal public, imparțial și independent, lasă fără interes cercetarea portofoliului capacității de folosință.
Deci, recunoașterea subiectivității juridice procesuale nu mai se raportează la un anumit titular al unui drept, interes legitim, situații juridice, care-și găsesc ultima prețuire prin recursul la o jurisdicție ce are menirea să rezolve criza în care au fost puse de către pârât. De aceea, este de neimaginat cum reclamantul sau pârâtul pot fi socotiți că nu au capacitate procesuală de folosință, câtă vreme au capacitate de exercițiu a acțiunii în justiție. În realitate juridică, legiuitorul face o confuzie între capacitatea procesuală de folosință și calitatea procesuală. Într-adevăr, a se constata că poți sau nu să stai în justiție într-un anumit proces, înseamnă a se constata dacă ai sau nu calitate procesuală.
O reflecție neconvingătoare a capacității procesuale de folosință este statutul de parte litigantă a asociațiilor sau societăților care nu au personalitate juridică.
Potrivit Actualului Cod, acestea pot sta în judecată, dar numai ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere – art. 41 (2). Potrivit Noului Cod, entitățile amintite pot sta în judecată „dacă sunt constituite potrivit legii” – art. 56 (2).
În ce privește capacitatea procesuală de exercițiu, într-adevăr, dreptul la acțiune în justiție se raportează la înzestrarea și maturitatea juridică ale părților litigante. În privința acestei capacități, regula este că ea funcționează indiferent că partea litigantă se manifestă personal ori se manifestă printr-un reprezentant. Condițiile și limitele reprezentării sunt stabilite de normele dreptului substanțial, făcut astăzi de Noul Cod civil.
Atât Actualul Cod de procedură civilă, cât și Noul Cod de procedură civilă, din rațiuni de responsabilitate a serviciului justiției, reglementează curatela specială, pe care instanța o va institui, în caz de urgență, când persoana juridică parte litigantă lipsită de capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal. Curatela specială este prevăzută a fi instituită și când, între reprezentantul legal și cel reprezentat, există conflict de interese.
În fine, această curatelă va fi instituită și când persoana juridică parte litigantă nu are reprezentant. Noul Cod inovează, prevăzând că curatorii speciali vor fi numiți dintre avocații anume desemnați în acest scop de barou – art. 57 (3).
Calitatea procesuală.
Aceasta nu se confundă cu calitatea părții în proces – reclamant, pârât, intervenient, și nici cu calitatea din raportul juridic litigios, anume persoană angajată, persoana interesată, persoana implicată. Calitatea procesuală sau legitimarea procesuală, fie activă (reclamantul), fie pasivă (pârâtul), este fondată pe identitatea dintre partea care pretinde în ofensivă, ori se apără, și chiar pretinde, în defensivă, și titularul dintr-o anumită nomenclatură al dreptului sau al pretenției în litigiu, indiferent că se manifestă procesual în mod direct ori prin reprezentant.<A considera că nu se poate recunoaște calitatea procesuală activă decât titularului dreptului sau pretenției în judecată, și calitatea procesuală pasivă numai celui care este posibil să fi uzurpat, contestat dreptul respectiv, ori să fie îndatorat la satisfacerea pretenției respective, înseamnă a prejudeca. Ori obiectul cauzei nu-l poate forma însăși calitatea procesuală. Aceasta poate forma obiectul unei contestații sau excepții. În realitate juridică, calitatea procesuală activă devine critică, pentru acțiunile care au o nomenclatură și o constituție date de lege, cum sunt acțiunile strict personale, acțiunile în contencios administrativ, acțiunile în contencios profesional și alte acțiuni cărora legea le-a dat o jurisdicție specială. Altfel, celui care se pretinde proprietar fără a exhiba chiar în petitul cererii introductive un titlu reputat normativ, desigur dacă o asemenea reputație nu i se cere titlului pe care îl invocă, nu i se poate respinge acțiunea cu motivarea că nu are calitate procesuală activă.
A pronunța, în mod precipitat, o astfel de soluție, înseamnă a soluționa fondul procesului. În majoritatea proceselor, în care se exercită o acțiune fără nomenclatură și fizionomie normativă specială, calitatea procesuală nu poate face obiect de excepție sau incident. Trebuie făcută distincția între calitatea, legitimarea procesuală, și calitatea de reprezentant procesual, întrucât, de ordin practic, lipsa calității procesuale nu poate fi, în principiu, complinită, în timp ce calitatea de reprezentant poate fi regularizată, chiar prin confirmarea unui mandat (ratihabitio mandato aequiparitur).
Ținem să accentuăm că dezlegarea calității procesuale presupune în cauzele în care se exercită acțiuni care nu consistă în reclamații ale unei conduite juridice neconforme cu un contract său raport juridic din gama unei nomenclaturi legale, realizează dezlegarea în fond a litigiului. Este exemplul convingător al acțiunilor în reparație fondate pe obligația de dezdăunare pusă în sarcina autorului delictului civil.
Formularea unei pretenții sau „afirmarea unui drept” (*** Cf. Ciobanu, Vol. I, p.267-279), este a treia condiție de exercitare a acțiunii civile. Această condiție este îndeplinită atunci când instanța este sesizată, chemată, să rezolve un litigiu ocazionat de conduită pârâtului, care pune în criză un drept, un interes legitim, o situație juridică, o condiție juridică, al căror titular se declară reclamantul.Cercetarea admisibilității acțiunii sub raportul condiției în discuție nu poate echivala sau realiza cercetarea însăși a fondului litigiului.
De aceea, în majoritatea cauzelor, această condiție se consideră îndeplinită dacă se verifică o aparență a dreptului pe care se fondează pretenția. Anume a unui drept care este de natură, de factură, din gama celor protejate, agreate, prețuite de lege, și garantate prin sancționarea încălcării sau a ignorării lor, pe calea acțiunii în justiție.
Altfel spus, instanța nu angajează jurisdicția sa, atunci când este sesizată „jocandi causa”, ori cu privire la o dispută, controversă, care nu este de substanță juridică.
Justificarea interesului de a acționa.
Noul Cod caracterizează validitatea interesului, cerându-i acestuia să fie determinat, legitim, personal, născut și actual – art. 33. Se admite că o acțiune civilă se poate exercita și pentru un interes care nu este născut și actual, dar numai „cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara” – același text.
Părțile.
Procesul civil pe care îl declanșează activarea (pornirea, punerea în mișcare) acțiunii nu se concepe fără o persoană care reclamă, o persoană care este reclamată și are să se apere, și alte persoane interesate de ceea ce se urmărește a se obține prin hotărârea care închide examinarea jurisdicțională.
Părțile sunt persoane, fizice sau juridice, cu subiectivitate juridică proprie, astfel cum aceasta este concepută de și care au capacitatea de a sta, a compare, în proces, aceasta din urmă fiind și prima condiție de admisibilitate, de promovare, a acțiunii civile, pe care am analizat-o mai sus .
Există și cereri în justiție, și proceduri în anumite materii, care nu angajează ca părți persoane cu poziții procesuale adverse – reclamant și pârât – cum este cazul unei cereri necontencioase, a unei cereri de punere sub interdicție, a unei cereri de declarare a dispariției sau a morții unei anumite persoane, dar aceste construcții procesuale sunt rezultatul înțelegerii operei jurisdicționale într-un sens mai larg, care absoarbe un interes public pentru a supune cererile respective examinării unei instanțe.
Manifestările ca parte în proces – parte litigantă – vor face obiectul unei examinări ce urmează asupra procedurii propriu-zis contencioase, care începe cu formarea procesului și formarea instanței.
BIBLIOGRAFIE
Al. Velescu, Contradictorialitatea – principiu fundamental al dreptului procesual civil, R.R.D., nr. 7/1970
Al Velescu, Soluții consacrate de instanțele judecătorești în privința rolului activ al judecătorului în procesul civil, R.R.D 6/1968
Al. Velescu ,Gh. Dumitresca, Chemarea in garanție in teoria și practica arbitrală, A.S. nr. 4/1967
CIOBANU, Viorel Mihai, BOROI, Gabriel, Drept procesual civil.Curs selectiv. Teste grilă, C.H. BECK, București, 2009
Constantin Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Universul Juridic, București, 2009
DELEANU, Ion, Tratat de procedură civilă, Editura C.H. Beck, București, 2007
E. Gheorghițescu,Ghe. Pașa, P. Sîrbulescu, Aspecte ale dreptului de apărare reflectate în normele juridice și în practica judiciară, J.N. nr.8/1964
Emil Molcuț, Drept privat roman, Universul juridic, București, 2007
E. Herovanu, Curs de procedură civilă, București
F.Marcu, C.Maneca, Dictionar de neologisme, Ed.Academiei, Bucure§ti, 1978
FODOR Maria, Drept procesual civil, Vol.I și II., Universul Juridic, București, 2008, 2009
Gabriela RĂDUCAN, Drept procesual civil, Editura All Beck, București, 2005
G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol II, Editura Științifică, București1966
Gabriel BOROI, Octavia SPINEANU-MATEI, Codul de procedură civilă adnotat, Hamangiu, București, 2007
Ion DELEANU , Tratat de procedură civilă, Editura C.H. Beck, București, 2007
I.Mihuță, Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem în materie procesual civilă, R.R.D, nr.2/1973
Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil . Teoria generală, Edit. Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1983
Ligia DĂNILĂ, Drept procesual civil. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2009
Ligia DĂNILĂ CĂTUNĂ, Drept procesual civil. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2011
LEȘ, Ioan, Tratat de drept procesual civil, C.H.BECK, București, 2008
Minodora Condoiu, Procesul civil. Forma, materia și metoda, C.H.Beck, București, 2009
M. Feneșeanu, Condițiile in care operează răspunderea jurisconsultului pentru neexercitarea căilor de atac, R.R.D nr. 7/1973
Mihaela TĂBÂRCĂ, Drept procesual civil, Universul Juridic, București, 2008
M.Gheciu, Efectele juridice ale intervenției tertelor persoane in procesul civil român, S.C J.nr.2/1968
O. Ionașcu, Unele precizări in legătură cu limitele activității de reprezentare judiciară a jurisconsultului, R.R.D. nr. 1/1970
RĂDUCAN, Gabriela, Drept procesual civil, Editura All Beck, București, 2005
R.David, Les grands systemes de droit contentporains, Dalloz, Paris 1982
STOENESCU Ilie, ZILBERSTEIN Savelly, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983
TĂBÂRCĂ, Mihaela; BUTA, Gheorghe, Codul de procedura civila. Comentat si adnotat cu legislatie, jurisprudenta si doctrina, Ediția a II-a, revazută și adăugită, Universul Juridic, București, 2009
T.Pop, Opinii in legatura cu unele aspecte jurisprudenliale actuale in donieniul dreptului procesual, Dreptul nr.12/1994
Vasilescu P., Tratat teoretic si practic de procedura civila, Vol. I, Bucuresti, 1943
V. D. Zlatescu, Mari sisteme de dept in lumea contemporana, Ed. DE-CAR- COMPLEX, 1992
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, Editura Național, București, 1999
Viorel Mihai CIOBANU , Gabriel BOROI, Drept procesual civil.Curs selectiv.Teste grilă, C.H. BECK, București, 2009
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, Editura Național, București, 1999
V.M. Ciobanu, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Editura Național, București, 1999
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, Editura Național, București, 1999
V. Patulea, Raportul dintre normele juridice generale si cele speciale, Dreptul nr. 1/1991
Vladimir Hanga, Drept privat roman, Edit. Did. și Pedag., București, 1978
Web:
www.just.ro
BIBLIOGRAFIE
Al. Velescu, Contradictorialitatea – principiu fundamental al dreptului procesual civil, R.R.D., nr. 7/1970
Al Velescu, Soluții consacrate de instanțele judecătorești în privința rolului activ al judecătorului în procesul civil, R.R.D 6/1968
Al. Velescu ,Gh. Dumitresca, Chemarea in garanție in teoria și practica arbitrală, A.S. nr. 4/1967
CIOBANU, Viorel Mihai, BOROI, Gabriel, Drept procesual civil.Curs selectiv. Teste grilă, C.H. BECK, București, 2009
Constantin Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Universul Juridic, București, 2009
DELEANU, Ion, Tratat de procedură civilă, Editura C.H. Beck, București, 2007
E. Gheorghițescu,Ghe. Pașa, P. Sîrbulescu, Aspecte ale dreptului de apărare reflectate în normele juridice și în practica judiciară, J.N. nr.8/1964
Emil Molcuț, Drept privat roman, Universul juridic, București, 2007
E. Herovanu, Curs de procedură civilă, București
F.Marcu, C.Maneca, Dictionar de neologisme, Ed.Academiei, Bucure§ti, 1978
FODOR Maria, Drept procesual civil, Vol.I și II., Universul Juridic, București, 2008, 2009
Gabriela RĂDUCAN, Drept procesual civil, Editura All Beck, București, 2005
G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol II, Editura Științifică, București1966
Gabriel BOROI, Octavia SPINEANU-MATEI, Codul de procedură civilă adnotat, Hamangiu, București, 2007
Ion DELEANU , Tratat de procedură civilă, Editura C.H. Beck, București, 2007
I.Mihuță, Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem în materie procesual civilă, R.R.D, nr.2/1973
Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil . Teoria generală, Edit. Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1983
Ligia DĂNILĂ, Drept procesual civil. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2009
Ligia DĂNILĂ CĂTUNĂ, Drept procesual civil. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2011
LEȘ, Ioan, Tratat de drept procesual civil, C.H.BECK, București, 2008
Minodora Condoiu, Procesul civil. Forma, materia și metoda, C.H.Beck, București, 2009
M. Feneșeanu, Condițiile in care operează răspunderea jurisconsultului pentru neexercitarea căilor de atac, R.R.D nr. 7/1973
Mihaela TĂBÂRCĂ, Drept procesual civil, Universul Juridic, București, 2008
M.Gheciu, Efectele juridice ale intervenției tertelor persoane in procesul civil român, S.C J.nr.2/1968
O. Ionașcu, Unele precizări in legătură cu limitele activității de reprezentare judiciară a jurisconsultului, R.R.D. nr. 1/1970
RĂDUCAN, Gabriela, Drept procesual civil, Editura All Beck, București, 2005
R.David, Les grands systemes de droit contentporains, Dalloz, Paris 1982
STOENESCU Ilie, ZILBERSTEIN Savelly, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983
TĂBÂRCĂ, Mihaela; BUTA, Gheorghe, Codul de procedura civila. Comentat si adnotat cu legislatie, jurisprudenta si doctrina, Ediția a II-a, revazută și adăugită, Universul Juridic, București, 2009
T.Pop, Opinii in legatura cu unele aspecte jurisprudenliale actuale in donieniul dreptului procesual, Dreptul nr.12/1994
Vasilescu P., Tratat teoretic si practic de procedura civila, Vol. I, Bucuresti, 1943
V. D. Zlatescu, Mari sisteme de dept in lumea contemporana, Ed. DE-CAR- COMPLEX, 1992
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, Editura Național, București, 1999
Viorel Mihai CIOBANU , Gabriel BOROI, Drept procesual civil.Curs selectiv.Teste grilă, C.H. BECK, București, 2009
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, Editura Național, București, 1999
V.M. Ciobanu, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Editura Național, București, 1999
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, Editura Național, București, 1999
V. Patulea, Raportul dintre normele juridice generale si cele speciale, Dreptul nr. 1/1991
Vladimir Hanga, Drept privat roman, Edit. Did. și Pedag., București, 1978
Web:
www.just.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Actiunea Civila In Procesul Civil (ID: 126162)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.