Actele Discriminatorii Generate de Ierarhiile de Putere din Penitenciar Detinutii Lideri

CUPRINS

Argument

CAP. I DISCRIMINARE ȘI ANTIDISCRIMINARE

I.1 Abordări conceptuale

I.2. Legislație specifică

I.3. Tipuri de discriminare (cu exemple din mediul penitenciar)

CAP. II IERARHIILE DE PUTERE ÎN PENITENCIAR

II.1. Repere teoretice

II.2 Grupurile de deținuți

II.2.1 Normele informale penitenciar și conformarea deținuților la aceste norme

II.2.2 Caracteristicile grupului de deținuți

II.3. Liderul

II.3.1 Delimitări conceptuale

II.3.2 Trăsături de personalitate ale liderilor

II.3.3 Tipuri de lideri

II.3.4. Liderii formali din mediul penitenciar un rău necesar

CAP. III ALICAREA CHESTIONARULUI

III.1 Prelucrarea datelor

III.2 Analiza cantitativă și calitativă a datelor

CAP. IV CONCLUZII

IV.1. Obiective

IV.2. Limite și direcții noi de cercetare

IV.3. Aplicabilitate

Bibliografie selectivă

ARGUMENT

Lucrarea de față își propune următoarele obiective:

să ofere o imagine de ansamblu asupra liderilor din mediul penitenciar, și îndeosebi a caracteristicilor/particularităților care definesc această categorie de deținuți;

să evidențieze actele discriminatoare pe care aceștia le generează prin prisma statutului de lider;

să identifice soluții rezonabile/legale, astfel încât aceste acte discriminatoare să fie măcar diminuate, dacă nu eliminate.

Având în vedere importanța liderilor în determinarea stării de spirit din camerele de deținere, este evidentă necesitatea de a investiga și cunoaște îndeaproape această categorie de deținuți.

Așadar, prezenta lucrare pornește de la o utilitate practică în mediul penitenciar, sens în care își propune/urmărește:

o mai bună cunoaștere a deținuților lideri (prin investigarea caracteristicilor grupurilor de deținuți, a diferențelor care apar între tipurile de lideri din mediul penitenciar, a modului în care liderii pot influența grupurile de deținuți, etc.);

evidențierea actelor discriminatorii care se instalează odată cu dobândirea statului de „deținut lider”, a repercursiunilor pe care acestea le generează (care nu afectează doar deținuții discriminați, ci societatea în ansamblul ei);

prezentarea fatorului principal/primordial care influențează numărul deținuților lideri și implicit a acțiunilor discriminatorii pe care aceștia le generează.

CAP. I DISCRIMINARE ȘI ANTIDISCRIMINARE

I.1 Abordări conceptuale

Specialiștii în domeniu au dat numeroase definiții acestei noțiuni/termenului de discriminare, unele mai simpliste, altele mai complexe. În esență, discriminarea se referă la acea acțiune/inacțiune prin care unele persoane, în mod nejustificat, sunt tratate diferit sau sunt lipsite de anumite drepturi.

Este foarte important să se facă însă diferența dintre stereotip, prejudecată și discriminare, întrucât adesea aceste noțiuni se confundă.

Stereotipurile, prejudecățile și acțiunile discriminatorii sunt omniprezente în viața fiecăruia dintre noi. Gabriel Andreescu (2011, suport de curs, Masterul de Politici, Gen și Minorități) afirmă că „termenul „discriminare” este curent utilizat dincolo de domeniul dreptului, al științelor umane și politice. El a intrat în limbajul comun. Acest fapt demonstrează gradul de conștientizare, astăzi, a existenței unei problematici a discriminării și mobilizarea pe care obiectivul combaterii discriminării este capabil să o asigure”.

În funcție de conjunctura în care sunt folosite aceste prejudecăți/acte discriminatorii, de conținutul și “greutatea” lor, ele sunt tratate diferit și pot avea consecințe dintre cele mai diverse, astfel:

de cele mai multe ori suntem obișnuiți să le tratăm drept chestiuni amuzante – ex. ni se întâmplă să ne distrăm pe seama unui banc cu blonde, mai ales dacă și șofează;

uneori asemenea remarci sunt greu de acceptat/tolerat, fiind capabile să creeze puternice stări tensionate. Un exemplu classic și extrem de cunoscut și uzitat în România, mai cu seamă în zona Ardealului, este reprezentat de aprecierile devalorizante pe care uneori populația majoritară le face la adresa maghiarilor (apelativul de “bozgor” – persoană fără țară, fără patrie);

există însă și situații nedorite, când folosirea unui astfel de apelativ poate degenera în conflicte greu de gestionat – ex. în mediul penitenciar, dacă un deținut român, s-ar adresa cu apelativul mai prezentat unui deținut maghiar, cu certitudine acesta ar putea fi momentul declanșator al unui conflict fățiș, care ar angrena mai mulți deținuți.

În continuare, vor fi prezentate succint și reprezentate prin exemple, diferențele dintre aceste noțiuni: stereotip, prejudecată și discriminare.

Stereotipurile

Walter Lippmann (jurnalist și analist politic american), este cel care a analizat și studiat pentru prima dată noțiunea de „stereotip”, definindu-l ca fiind „..constructe mentale (imagini) care ne ajută să interpretăm realitatea socială….”.

În limbaj comun, stereotipurile ar putea fi definite ca fiind niște „clișee”, care iau naștere din dorința/tendința oamenilor de a se grupa pe ei înșiși și pe alții, în categorii sociale.

Ex. stereotipuri despre vârstă: toți adolescenții iubesc muzica rock, house; sunt rebeli, drogați, vitezomani, etc;

Ex. stereotipuri despre rasă: toți chinezii arată la fel;

Ex. stereotipuri despre religie: toți cei de religie islamică sunt teroriști;

Ex. stereotipuri despre lucruri: toate ceasurile elvețiene sunt perfecte;

Ex. stereotipuri despre vocație: toți avocații sunt lacomi.

Prejudecata constă în opinia negativă/ostilă față de o anumită categorie de oameni, față de membrii unui grup, ca urmare a faptului că aceștia fac parte din categoria/grupul respectiv.

Voltaire susținea că "Prejudecata este opinie fără judecată".

Practic, prejudecata reprezintă o antepărere/pseudopărere pe care cineva și-a format-o despre ceva sau altcineva, fără a cunoaște suficient de bine/multe lucruri despre el, fără o examinare atentă și obiectivă a acelei persoane.

Cel mai frecvent, prejudecata se manifestă față de o minoritate etnică sau rasială, însă ea poate fi resimțită și în raport cu alte categorii de persoane.

Ex. adesea auzim, uneori din păcate chiar și în mass media, afirmații directe, sau insinuante precum că „toți țiganii sunt hoți, nespălați, cerșetori, miros urât”.

Evident că o astfel de afirmație/prejudecată este exagerată și lipsită de suport real, întrucât toate lumea știe că nu toți rromii au astfel de comportamente.

Ex. plecând de la vechiul proverb „ce naște din pisică, șoareci mănâncă”, adesea întâlnim expresia „copiii unui hoț, vor ajunge hoți”.

De asemenea, această generalizare este lipsită de suport real și adesea eronată, în sensul în care există numeroase contraexemple care vin să demonteze cele mai sus expuse (nu este obligatoriu ca un copil al cărui părinte a comis o faptă prevăzută de legea de legea penală – ex. furt, să fie/să devină ulterior și el hoț).

Realitatea penitenciară a demonstrat că sunt numeroase excepții plăcute, în sensul că există deținuți multirecidiviști, ai căror copii nu doar că nu comis fapte prevăzute de legea penală, dar care au excelat în diferite domenii de activitate.

În funcție de caracteristicile grupului țintă, prejudecățile pot îmbrăca diferite forme: a. Sexismul;

b. Rasismul;

c. Xenofobia.

Dintre toate aceste tipuri, în mediul penitenciar, în rândul deținuților, una dintre cele mai frecvente forme este reprezentată de „rasism”.

Rasismul – reprezintă acea prejudecată negativă despre alte persoane de rasă sau etnie diferită (și în mod special față de deținuții rromi).

Studiile de specialitate au avansat și teoria „rasismului ambivalent” (aversive racism), care poate fi descris ca fiind o situație/atitudine duplicitară a persoanei considerată sursă a prejudecății, în sensul că: pe de o parte respectiva persoană promovează egalitatea, iar pe de altă parte are reacții negative și evită membrii grupului supus prejudecății.

Exemple clasice de rasism ambivalent, ne sunt furnizate zilnic la TV. Astfel, se întâmplă să urmărim la televizor reportaje referitoare la rromi, prilej cu care se prezintă nevoile și neajunsurile privind sănătatea, educația, etc. cu care aceștia se confruntă (fiind astfel trezită simpatia față de membrii acestei etnii). În același reportaj, va veni imediat în contrapondere și o notă/afirmație disprețuitoare/depreciativă la adresa acestei etnii, fiind considerați singurii vinovați pentru situația în care se află.

Sexismul – reprezintă o altă formă de prejudecată frecvent întâlnită, concretizată în opinii negative despre persoanele care aparțin unor categorii diferite de gen.

Ex. ideea preconcepută potrivit căreia bărbații sunt buni conducători auto, iar femeile nu au abilități într-ale șofatului;

Ex. în ceea ce privește ocuparea unei funcții de conducere, sunt preferați bărbații, în detrimentul femeilor, care sunt preferate/acceptate cel mult pe funcții de exeuție (situație des întâlnită mai cu seamă în sistemele militarizate).

Xenofobia reprezintă acea formă a prejudecății, concretizată în frica sau ura față de străini și de necunoscut (nu se limitează doar la faptul că nu este suferită/suportată o anumită etnie, cultură, religie, etc., ci presupune și frica de persoane necunoscute, de concepte necunoscute).

Xenofobia nu trebuie confundată cu rasismul, astfel: xenfobia reprezintă frica sau chiar sentimentul de ură față de străini, în timp ce rasismul reprezintă opinia negativă despre alte persoane de rasă sau etnie diferită.

În mediul penitenciar, sunt frecvente situațiile în care administrația locului de deținere este nevoită să gestioneze următoarele situații generate de către deținuți:

xenofobie fără rasism (când deținuții români nu doresc să fie cazați în aceeași cameră de deținere cu deținuții străni, de exemplu cu arabii/musulmanii, pentru simplul motiv că nutresc un sentiment de teamă față de aceștia, față de cultura și religia lor, fără însă a-i considera inferiori sau superiori lor);

rasism fără xenofobie (când deținuții români nu doresc să fie cazați în aceeași cameră de deținere cu deținuții străni, de exemplu cu arabii/musulmanii, deținuții români având convingerea că sunt superiori arabilor, pe care îi consideră îndoctrinați și obtuzi prin prisma restricțiilor impuse de religia lor, fără însă să le fie frică de aceștia).

Spre deosebire de prejudecată, care este mai ușor tolerată, normele sociale sancționează drastic actele discriminatorii.

Discriminarea reprezintă un act/acțiune intenționată, prin care sunt negate/îngrădite oportunitățile și drepturile egale pentru toți indivizii, din cauza unei anumite prejudecăți (un exemplu elocvent de prejudecată devenită discriminare și care este foarte cunoscut nu doar la nivelul țării noastre, este reprezentat de situația rromilor din Baia Mare, care din cauza prejudecăților existente cu privire la această etnie, au fost închiși/separați printr-un zid de restul cetățenilor urbei).

Concluzie:

Sintetizând, Susan T. Fiske a arătat care sunt diferențele/asemănările dintre stereotip, prejudecată și discriminare, astfel: „în timp ce stereotipul este componenta cognitivă, prejudecata reprezintă componenta afectivă (emoțională), iar discriminarea – componenta comportamentală, reacțiile pe care le avem față de indivizi aparținând altor grupuri sociale, percepute ca diferite semnificativ de grupul nostru”.

Prejudecățile presupun stereotipuri, concretizate în generalizarea unor aspecte inviduale la întregul grup de persoane.

Prejudecata se referă la atitudini și păreri negative, iar discriminarea este un comportament îndreptat împotriva indivizilor vizați de prejudecată. Dacă prejudecata este ceea ce gândim (negativ/defavorabil) despre un grup de oameni, discriminarea reprezintă ceea ce facem/cum acționăm (de obicei negativ) împotriva indivizilor din acel grup-țintă).

Ex. în mediul penitenciar, părerile negative/defavorabile referitoare la deținuții rromi, homosexuali, etc. reprezintă ceea ce se numește prejudecată. Dacă în continuare, aceste categorii de deținuți rromi, homesexuali, etc. vor fi tratați diferit față de marea masă a deținuților (ex. cazare într-o secție/cameră mai proastă din punct de vedere al condițiilor de cazare, tergiversarea în ceea ce privește asigurarea drepturilor acestora, etc.), ne aflăm în prezența unui act discriminatoriu.

I.2. Legislație specifică

Discriminarea poate avea efecte și consecințe devastatoare și ireversibile, putând afecta grav/negativ nu doar acele apersoane care aparțin grupurilor dezavantajate și împotriva cărora sunt îndreptate acțiunile discriminatorii, cât și întreaga societate per ansamblu (un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de incidentul din localitatea Hădăreni, județul Mureș, soldat cu decesul și rănirea/agresarea fizică mai multor rromi).

În acest context societățile democratice (inclusiv România) au simțit nevoia elaborării unor norme și reglementări prin care să fie interzise astfel de acțiuni discriminatorii.

Conform legislației naționale în vigoare, discriminarea este interzisă și se sancționează prin lege atât în cazul în care făptuitorul este persoană fizică, cât și în cazul în care acesta este o persoană juridică, fie ea instituție publică sau persoană privată.

Astfel, dacă o persoană are prejudecăți puternice cu privire la o minoritate etnică, grup social, etc. și va acționa în sensul transformării prejudecății în act discriminatoriu, va suporta rigorile legii. 

Așadar, România are propria sa legislație anti-discriminare, iar în continuare vor fi prezentate cele mai frecvent invocate acte legislative:

Constituția României, reprezintă cel mai important act normativ în materie (având cea mai mare/puternică forță juridică), care la art 6 – Dreptul la identitate, dispune: “(1) Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase. (2) Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români”. De asemenea, în art 16 alin (1) – Egalitatea în drepturi, se specifică: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare (cu modificările și completările ulterioare aduse prin Legea nr. 324/2006 ).

Chiar în debutul acestui act normativ, respectiv art.2, alin.1., discrimnarea este definită ca fiind „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice” .

de asemenea, în țara noastră a fost înființată și o instituție specializat în domeniul antidiscriminării, respectiv Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (organism guvernamental independent ce aplică sancțiuni pentru acte de discriminare inclusiv instituțiilor publice sau unor aleși sau funcționari ai acestora).

Ca membră a Uniunii Europene, România a ratificat o serie de norme/tratate europene (și chiar interaționale), aplicabile în domeniul antidicriminării. În continuare, vor fi enumerate cele mai importante reglemetări în domeniu:

Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994;

Tratatul privind Uniunea Europeană, la care România este parte și care cuprinde o serie de prevederi referitoare la prevenirea și combaterea „excluziunii sociale și discriminărilor”;

Carta UE privind Drepturile Fundamentale prin care a fost consacrat formal Principiul nediscriminării,

Directiva Consiliului 2000/43/EC, 2000 – care statuează tratamentului egal al persoanelor, fără deosebire de originea rasială sau etnică.

I.3. Tipuri de discriminare (cu exemple din mediul penitenciar)

Așa cum s-a precizat anterior, discriminarea este acțiunea indusă de prejudecăți și înseamnă tratarea inegală a indivizilor sau grupurilor în raport de apartenența etnică, religioasă, clasă socială, sex, înfățișare și altele.

Literatura de specialitate, evidențiază mai multe etape ale discriminării:

1) atacul verbal (ex. atât în România, cât și în SUA, este frecvent uzitat apelativul „cioară” atunci când un alb se adresează unei alte persoane de culoare, respectiv un etnic rrom);

2) evitarea (ex. adesea vedem anunțuri la mica publicitate cu următorul conținut: cumpăr apartament…exclus Ferentari – zonă cunoscută ca fiind locuită în majoritate de etnici rromi);

3) discriminarea – situație în care un grup este tratat diferit comparativ cu alte grupuri, în ceea ce privește drepturile, oportunitățile, etc. (exemplul dat anterior cu zidul construit în orașul Baia Mare, prin care se dorea o separare/izolare a rromilor de restul cetățenilor);

4) exterminarea – intenții clare de a extermina/de a ucide membrii celuilalt grup (ex. este de notorietate incidentul din localitatea Hădăreni, jud. Mureș, soldat cu uciderea câtorva etnici rromi, concomitent cu incendierea locuințelor acestora).

În concordanță cu cadrul legislativ mai sus prezentat, literatura de specialitate distinge între mai multe tipuri de discriminare. Având în vederea complexitatea problematicii discriminării, în continuare vor fi prezentate doar o parte dintre formele de discriminare cel mai frecvent întâlnite nu doar în viața de zi cu zi, dar chiar și în mediul penitenciar.

Discriminarea directă – se referă la situația în care o persoană este tratată mai puțin favorabil, pe criterii de rasă, gen, boală (HIV), orientare sexuală etc., decât ar putea fi tratată o altă persoană aflată într-o situație comparabilă/similară.

Ex. arhicunoscutele anunțuri de închiriere în care proprietarul impune ca și criteriu de selecționare a unui potențial chiriaș „exclus rrom”;

Ex. afișele explicite prin care medicii stomatologici (cabinete particulare) invocă „dreptul” de a-și selecționa pacienții, sens în care specifică faptul că „nu acordăm asistență de specialitate persoanelor cu Hepatita C”;

În mediul penitenciar există situații când administrațiile locurilor de deținere sunt nevoite să tolereze acțiuni de discriminare directă. Ex. dacă despre un deținut care este selecționat la activități productive (Deservire – ajută la prepararea hranei pentru ceilalți deținuți), doar se zvonește că ar fi gay, replica celorlalți deținuți este de a refuza hrana în masă (sens în care, deținuții declarați/asumați ca fiind gay, sunt selecționați și repartizați la alte tipuri de activități – munci agricole, construcții, etc.).

Discriminarea indirectă – este mai greu de identificat și de dovedit , în comparație cu discriminarea directă, întrucât discriminarea indirectă presupune existența unor condiții, a unor prevederi, care deși la o primă vedere par să fie inofensive și că sunt opozabile și aplicabile tuturor persoanelor, în realitate scopul pentru care sunt introduse este tocmai acela de a elimina/limita accesul unor categorii de persoane la drepturi sau beneficii legal conferite.

Ex. introducerea uniformelor scumpe în unele școli generale, sens în care copiii proveniți din familii cu posibilități financiare reduse să fie nevoiți să se orienteze spre o altă școală.

Ex. la angajarea în sistemul penitenciar, exista ca și condiție eliminatorie/obligatorie criteriul înălțimii minime de 1.70m, chiar dacă cerința profesională nu justifică acest fapt (în cazul funcționarilor publici care își vor desfășura activitatea în sectorul financiar-contabilitate, IT, etc. ). În prezent, acest criteriu este pe cale să se abroge, în sensul că noul proiect de lege nu mai conține această condiție obligatorie, decât pentru membrii personalului care își vor desfășura activitatea în cadrul sectorului operativ (grupele de intervenție).

Discriminarea multiplă – reprezintă orice acțiune de excludere, restricție sau preferință, care are la bază două sau mai multe dintre criteriile anterior menționate (religie, rasă, orientare sexuală, etc.).

Ex. angajăm economist, în vârstă de până la 40 de ani, bărbat, exclus rom;

Ex. refuzul de a angaja o femeie pe motiv că este imigrantă, are un handicap, etc.;

Ex. administrațiile locurilor de deținere sunt adesea nevoite să gestioneze situații în care discriminarea multiplă se manifestă vădit. Astfel, un deținut rrom, care este gay și mai este infectat și cu HIV, este foarte greu tolerat/acceptat într-o cameră de deținere în care sunt cazați deținuți români, care nu aparțin acestei minorități sexuale și care nu au această afecțiune (în acest context, funcție și de spațiile de cazare avute la dispoziție, administrația locului de deținere de cele mai multe ori dispune cazarea lor separată, mai cu seamă ăn ceea ce privește deținuții gay – categorie vulnerabilă).

Discriminarea pozitivă – reprezintă acele măsuri care vizează un anumit grup și care urmăresc eliminarea și prevenirea discriminării sau compensarea dezavantajelor rezultate din atitudini, comportamente (practic, discriminarea pozitivă poată fi definită ca fiind acordarea unei preferințe automate și absolute membrilor grupului minoritar).

Așadar, la o primă vedere s-ar putea crede/aprecia că discriminarea este un lucru rău/grav/incriminat de legislația specifică, iar discriminarea pozitivă este un lucru bun/progresist care conduce la rezolvarea unor probleme a unor minorități.

În realitate, lucrurile nu pot fi privite în acest mod, pentru că discriminarea, indiferent de forma ei, pozitivă sau negativă este tot discriminare. Întotdeauna o formă de discriminare pozitivă, incumbă și o formă de discriminare negativă, aceste două forme cooexistă și este imposibil să funcționeze una fără cealaltă (întotdeauna a da drepturi în plus cuiva, presupune a drepturi în minus altcuiva).

Ex. dacă discriminezi pozitiv femeile, automat discriminezi negativ bărbații;

Ex. dacă discrimenzi pozitiv rromii, automat discriminezi negativ românii, ungurii, etc. (așa cum s-a petrecut în orașul Baia Mare, când ulterior producerii acelui act discriminatoriu vădit, constând în ridicarea zidului care separă blocurile locuite de rromi de restul populației, la nivel local, ca o compensare față de dezavantajele aduse acestei etnii, administrația locală a luat măsura angajării a 5 persoane – care trebuiau să fie exclusiv de etnie rromă ca și controlori pe mijloacele de transport în comun).

Ex. la nivelul penitenciarelor, se întâmplă adesea să fie tolerate/gestionate astfel de acțiuni discriminatorii pozitive. Se întâmplă ca reprezentanții diferitelor culte religioase (penticostali, adventiști, etc.), să solicite accesul în penitenciar pentru a avea întrevederi pe teme religioase, prilej cu care de obicei aceștia fac și mici acte de caritate, în sensul că donează mici atenții deținuților (de obicei articole de igienă personală, materiale/pliante cu informații religioase, etc.). De foarte multe ori se întâmplă ca reprezentanții acestor culte, să-și manifeste această dorință/disponibilitate numai față de deținuții adepți/practicanți ai cultului din care ei fac parte. O astfel de formă de discriminare pozitivă, este în măsură să creeze/acutizeze în mod cert niște tensiuni/disensiuni dintre deținuții aparținând cultului respectiv și restul populației carcerale.

Victimizarea – reprezintă orice tratament advers venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării (Legea nr. 27/2004).

Ex: dacă o tânără a fost hărțuită sexual de șeful ei și a depus o plângere împotriva lui în instanță, iar din acel moment n-a mai fost inclusă în niciun program de perfecționare alături de ceilalți colegi;

Ex. dacă un salariat depune o plângere la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva unui coleg și, drept consecință, este marginalizat la locul de muncă;

Ex. în mediul penitenciar se întâmplă adesea ca deținuții să considere și chiar să reclame faptul că sunt victime ale acestei forme de discriminare. Astfel, există deținuți care formulează sesizări, petiții, etc. la diferite instituții ale statului (pe fondul fenomenului tot mai accentuat al supraaglomerării, cel mai adesea plângerile au ca obiect aspecte ce vizează condițiile de detenție). În continuare, orice acțiune întreprinsă de către administrația locului de deținere față de respectivul deținut, va fi catalogată de acesta drept victimizare (ex. dacă din motive de siguranță/organizatorice se impune să fie mutat în altă cameră, acesta va considera că este vorba despre victimizare; dacă se va efectua o activitate de percheziție în camera în care este cazat, va aprecia de asemenea că acest lucru se datorează petiției/plângerii pe care a formulat-o).

Hărțuirea – “Orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori de azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv” (art 2 alin 5). În plus, “dispoziția de a discrimina” pe oricare dintre temeiurile menționate mai sus este considerată discriminare (art 2 alin 2).

Hărțuirea îmbracă două forme:

Hărțuirea sexuală (cel mai frecvent se manifestă la locul de muncă) – este reglementată ca infracțiune în Codul penal, care trebuie coroborat cu normele din Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse și tratament între femei și bărbați.

  Astfel, articolul 223 din Codul penal incriminează: hărțuirea unei persoane prin amenințare sau constrângere, în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influența pe care i-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă.

 Legea 202 definește hărțuirea ca: situația în care se manifestă un comportament nedorit cu conotație sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității unei persoane și, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor.

  Acțiuni care pot fi catalogate drept hărțuire sexuală:

atingerea repetată a corpului;

comentarii, glume, apropouri care sunt/sau nu sunt sexuale în sine, dar care lasă să se înțeleagă anumite aspecte de natură sexuală;

solicitarea/agasarea de a obține o întâlnire în oraș venită din partea unui coleg de muncă, deși invitația i-a fost refuzată.

La nivelul sistemului penitenciar românesc au existat situații punctuale/izolate în care deținuții au reclamat/invocat că sunt hărțuiți sexual, astfel:

Ex. o deținută (femeie) a reclamat la un moment dat faptul că în perioada în care desfășura activități productive la popota unității ar fi fost hărțuită sexual de un membru al personalului bărbat (în sensul că i-ar fi făcut tot felul de apropouri, comentarii, etc). Verificările ulterioare au demonstrat faptul că cele reclamate nu erau veridice, ci mai mult decât atât respectiva deținută făcuse o pasiune pentru respectivul cadru.

Situații de hărțuire sexuală, care acționează însă dinspre deținuți (bărbați) spre membrii personalului (femei) sunt mai frecvente:

Ex. cazul asistentei medicale din Baia Mare, care a fost hărțuită sistematic de către un deținut;

Ex. cazul recent al unei doamne psiholog din Aiud, care s-a soldat dramatic, în sensul că aceasta a fost atacată de un deținut care făcuse o pasiune pentru ea, etc.

Mobbingul – reprezintă hărțuirea psihologică sistematică a unui angajat la locul de muncă, concretizată în atitudine ostilă, cuvinte jignitoare, țipete, denigrare, comentarii depreciative/răutăcioase, etc. aduse la adresa respectivului angajat.

S-ar putea afirma că există situații în care deținuții sunt victime ale acestui tip de hărțuire, în măsura în care angajamentele pe care le semnează deținuții selecționați și repartizați la activități productive pot fi asimilate unor contracte de muncă, sens în care deținuții devin angajați, iar membrii personalului angajatori.

Ex. există situații când se poate vorbi despre un pseudo mobbing, în sensul că:

pentru unii deținuți care sunt repartizați la activități productive (în agricultură, construcții, săpat de șanțuri etc), dar care nu au exercițiul/cultul muncii, le vine foarte greu să-și îndeplinească atribuțiile prevăzute în angajament;

evident, că într-o astfel de situație, șefii puctelor de lucru le atrag atenția cu privire la calitatea/cantitatea lucrărilor, iar dacă în timp nu se simte o îmbunătățire a activității, șeful punctului de lucru propune oprirea de la muncă a respectivului deținut.

Aspectul mai sus menționat, adesea este resimțit/apreciat de căte deținuți ca fiind o formă de hărțuire, considerând că prin observațiile care le-au fost aduse de către șeful punctului de lucru au fost puși într-o situație defavorabilă/jenantă față de ceilalți colegi de muncă. Sunt rare situațiile în care deținuții care au fost opriți de la muncă au admis faptul că nu făceau față cerințelor unui astfel de loc de muncă, cei mai mulți dintre ei consideră și chiar sunt convinși că motivul este reprezentat de faptul că „șeful punctului de lucru are ură personală pe mine” (expresia clasică folosită de către deținuți pentru astfel de situații).

CAP. II IERARHIILE DE PUTERE ÎN PENITENCIAR

II.1. Repere teoretice

Geneza nemulțumirilor majore/a tulburărilor în penitenciare a fost pusă față în față cu problematica ierarhiilor de prestigiu în rândl deținuților, fiind astfel identificate problematici latente (de departe, cele mai importante a fi depistate) și manifeste, începând cu privarea satisfacerii diferitelor necesități, până la frustrări legate de tratament discriminatoriu din partea altora, starea spațiului de cazare, modificări de regulamente, sistemul de sancțiuni și pedepse etc.

Cunoașterea comportamentului dictat de emergența ierarhiilor de prestigiu în rândul deținuților, a valorilor și ierarhiilor comunităților carcerale, sunt în măsură să prevină actele discriminatorii și implicit tulburările în penitenciar, să conducă la reducerea pierderilor de vieți omenești, să stingă conflictele înainte ca acestea să se dezvolte într-o formă destructivă sau de neoprit.

Teoria minimax – provenită din teoria jocurilor, se bazează pe principiul conform căruia, într-o relație interpersonală/intragrupală, indivizii tind să-și minimalizeze pierderile și să își maximizeze beneficiile.

Astfel, caracterul îndrăzneț al teoriei ne spune că indivizii sunt mult mai pretabili să se angajeze în conduite de risc dacă simt că recompensele ulterioare vor depăși costurile. Ce este interesant și extrem de greu de studiat este tocmai variabila ”a simți” că lucrurile vor evolua într-o direcție sau alta.

Ex. un deținut care solicită, sau deposedează uneori prin forță un alt deținut de pachetul cu alimente pe care acesta l-a primit, va face o evaluare în acest sens: este conștient că riscă să-i fie aplicată o sancțiune o disciplinară, însă simte că asumarea acestui risc merită, întrucât recompensele ulterioare vor apărea curând (nu este vorba despre conținutul pachetului respectiv, ci despre dobândirea statutului de lider, care-i va asigura în viitor multe alte privilegii/pachete).

Teoria normei emergente – potrivit căreia în cazul unui grup de indivizi există norme prestabilite pe care toți le cunosc și le respectă, deși nu se poate stabili cu precizie când au fost stabilite aceste norme.

Ex. în penitenciar, totul se desfășoară după un tipar/reguli prestabilite. Una dintre acestea se referă la „botezul” deținuților nou depuși. Astfel, deținutul nou depus ”pe camera de deținere” sau ”bididiul” (termen argotic) se supune/este supus unei operații dependente de capacitatea acestuia de a absorbi subcultura de penitenciar, de a descifra și utiliza codurile comportamentale vehiculate (după cum se poate observa însăși termenul uzitat este depersonalizant: a fi depus ca un Obiect). Această enclavă socială, penitenciarul, impune (dacă este nevoie prin forță) reguli cu totul noi pentru condamnat care, treptat este depersonalizat, acesta începe să devalorizeze lumea și pe sine însuși și, din păcate, începe să se obișnuiască cu acest mediu. Este un mediu care și-a stabilit deja regulile, valorile, a subliniat ceea ce este permis, interzis sau periculos, a stabilit ierarhiile. În comunitatea camerală are loc un amplu și dinamic experiment natural psihosocial: deținuți cu studii medii, stau alături de universitari, analfabeți, pictori, lăcătuși, medici, patroni de firme, săraci, bogați etc.

Odată cu modificarea populației carcerale și a problematicii din penitenciar, chiar și ierarhiile din rândul deținuților au comportat transformări, astfel:

în urmă cu câtiva ani, potrivit ierarhiilor de prestigiu din acea vreme, la paturile de la parter stăteau”bazații” (termen argotic: deținut căutat/vizitat de aparținători, cu bani, putere, influență, respectat), iar la etaj (paturile de la nivelul 2 și 3) stăteau ”fraierii” (termen argotic: opusul bazaților);

în prezent, când penitenciarele se confruntă cu problema/existența obiectelor interzise (ex. telefoane mobile, droguri, etc.), „bazații” ocupă paturile de la nivelul 2 sau 3 (pentru că sunt mai puțin expuși, pot fi observați mai greu de către agenții supaveghetori), iar „fraierii” ocupă paturile de la parter.

Pentru ambele situații/perioade există un element comun, toți fiind supuși șefului de cameră, respectiv reprezentantului de cameră care: își exercită autoritatea asupra deținuților; mediază relațiile deținu-deținut, cadre-deținut, deținut-conducerea penitenciarului; influențează comportamentul membrilor grupului prin puterile conferite acestuia prin votul acordat inițial.

Teoria auto-categorizării – potrivit căreia grupuri se constituite în jurul unor norme și acționează în baza identității de grup (ex. auzim adesea despre problemele ridicate/generate în penitenciar de diferitele grupări interlope – clanul Sportivilor, Cordunenilor, etc.).

Teoria deindividualizării – se bazează pe ideea că pierderea conștiinței de sine în grup ne sustrage de sub incidența normelor individuale sau de grup.

Teoria valorii adăugate- potrivit căreia sunt necesari o serie de factori pentru a se dezvolta un comportament colectiv: (1) să existe o problemă care creează posibilitatea de schimbare; (2) actuala configurație a grupului nu satisface nevoile și aduce frustrare în grup; (3) se diseminează credințe despre cauze, efecte și soluții probabile; (4) se dezvoltă un factor precipitator care îndeamnă pe unii să treacă peste linie; (5) apare un incident; (6) oamenii se mobilizează pentru acțiune; (7) apare un lider care indică direcția, imprimând un pattern.

Studiile derulate de specialiștii care lucrează în arma penitenciară din sistemul de ordine publică și siguranță națională arată următoarele:

Experiența lucrului cu deținuții, observația directă și procesele de comunicare concentrate pe o anumită problematică, aduc în centrul atenției următoarele aspecte:

II.2. Grupul de deținuți

Cunoașterea ierarhiei de prestigiu în cadrul grupurilor de deținuți, de departe, este foarte importantă pentru înțelegerea unor situații, mai ales a celor cu evoluție negativă dar, reprzintă o activitate greu de realizat, întrucât:

Grupul de deținuți este un grup cu tendința la ermetizare, închidere;

A intra în posesia limbajului lor, înseamnă a fi observator ascuns sau cu declinare falsă a identității;

A experimenta rolul de deținut-gardian pentru a înțelege relațiile de dezvoltare a ierarhiilor de prestigiu;

Tendința deținuților de a nu oferi răspunsuri complete la itemii chestionarelor, de a consolida ”efectul de fațadă”, de a experimenta/testa priceperea cercetătorului.

II.2.1 Normele informale în penitenciar și conformarea deținuților la aceste norme

Norma socială este regula care prescrie comportamentele acceptate de colectivitate sau de către o instituție. Norma înlătură conflictele existenței în comun a grupurilor umane și poate avea caracter de obligativitate (norma juridică) sau numai de constrângere morală (norma morală).

Mediului penitenciar îi este specifică existența în paralel a:

Normelor oficiale (care sunt legiferate și urmăresc atingerea obiectivelor instituției -productive, educative, preventive);

Normelor neoficiale (care exprimă generalizarea experienței dobândite de deținuți, având ca scop crearea unor relații și condiții de viață suportabile din punctul lor de vedere pe parcursul executării pedepsei și care acționează numai în interiorul grupului de deținuți).

Caracteristicile sistemului de norme și valori informale din mediul de detenție

În viața cotidiană a grupurilor de deținuți nou constituite, normele neoficiale/informale nu apar de la început, ci acestea parcurg mai multe etape:

mai întâi, pe baza afinităților se formează subgrupurile (deținuți care au aceeași valoare centrală ce le orientează existența);

într-o a doua fază deținuții statuează normele (să nu ne furăm între noi, să nu ne autorănim, să vorbim politicos etc.);

în faza a treia se realizează selecția celor care vor rămâne în grup.

Conformarea deținuților la normele informale

Deși deținuții cunosc și, în general, respectă normele oficiale, această atitudine este în mare măsură conformistă, derivând din factorul represiv și mai puțin din convingere. În același timp, regula generală în ceea ce privește normele neoficiale este de a fi respectate necondiționat de către deținutul nou depus.

Conduita deținutului nou intrat/depus în penitenciar este dictată de noul său statut. Odată intrat în penitenciar, deținutul va acționa conform normelor și valorilor apreciate de el ca fiind în concordanță cu noile împrejurări în care se află.

Deținuții cu vechime în penitenciar sunt mai deschiși la cooperare și
ajutor față de nou depuși, care sunt percepuți ca participanți la sistemul lor de
valori și respectă normele informale. Pentru nou depuși care au nevoie de sprijin,
problema ia aspectul unui schimb: primesc ajutor dacă oferă conformism.

„Ofertă socială" în penitenciar, întreaga gama de reguli,
obiceiuri și ierarhii care funcționează în rândul deținuților este mai ușor admisă de
deținuții cu un grad scăzut de instruire, de cei cu o percepere confuză a motivelor lor infracționale și de cei care nu au planuri de viitor bine conturate. Astfel, deținuții cu o pregătire superioară, care în libertate au avut o anumită condiție/statut, vor trece mai greu peste impactul/șocul depunerii în penitenciar și mai ales vor tolera greu faptul că trebuie să se conformeze nu doar regulilor oficiale/legale, dar și celor neoficiale/informale, impuse/induse de unii deținuți inferiori lor din toate punctele de vedere.

Normele neoficiale au menirea de a conserva un sistem de relații
interpersonale, în care să fie avantajați deținuții recidiviști cu pedepse mari și cei
mai în vârstă. Deținuții nou depuși aderă la aceste reguli din nevoia de securitate
(nevoie accentuată în perioadele de criză). Aceste norme nu sunt impuse de relațiile
de putere, ci mai ales de tradiție și de faptul că noul depus găsește un grup gata
constituit, cu o structură și funcționalitate bine determinate (activitatea normativă informală se impune pentru fiecare subiect, pentru că vine din interiorul masei deținuților).

Devierea de la normele neoficiale nu atrage sentimentul de culpabilitate
din partea deținuților: condiția care trebuie respectată este ca încălcarea să nu fie
vizibilă de cei din jur iar în caz contrar, administrația penitenciarului să ofere
suficientă protecție pentru a se desprinde de normele ce-i sunt impuse de grupul
deținuților.

Nu există o contradicție majoră între normale oficiale și neoficiale,
deoarece ele au domenii diferite de aplicare: cele oficiale se referă la obligațiile și
drepturile deținuților, la regulile raționale de ordine interioară, la modul de adresare
precum și la pedepsele și recompensele legale. Cele neoficiale au rolul de a
diminua efectele frustrărilor inerente vieții de detenție, de a întreține relațiile
afective din grup, de a menține o ierarhie intragrupală bazată pe prestigiul conferit
de mărimea pedepsei, nivelul de instruire și vârstă și, nu în ultimul rând, de a
reglementa circulația informațiilor între deținuți și membrii personalului gardieni.

II.2.2. Caracteristicile grupurilor de deținuți:

Securitatea (membrii grupului sunt coezivi, respectă autoritatea, se simt în siguranță). În peniteciare, există camere de deținere în care deținuții au un comportament și o conduită conforme cu prevederile legale în vigoare, nu se dedau la săvârșirea de acte de indisciplină, sau de abateri disciplinare. Dacă se inițiază un dialog cu oricare dintre deținuții din aceste tiputi de camere, toți vor afirma că „vreau să-mi fac pedeapsa în liniște, nu vreau probleme”. În acest context, dacă vreunul dintre ei va adopta o conduită neconformă, ale cărei efecte se vor răsfrânge asupra grupului, evident că respectivul deținut va fi eliminat din acel grup.

Ex. se întâmplă adesea ca într-o cameră de deținere aparent liniștită, semn că membrii grupului respectă autoritatea, să fie descoperite telefoane mobile (majoritatea acestor obiecte interzise sunt descoperite ascunse în grupurile sanitare, țevi de scurgere, etc).

Față de o asemenea situație, realitatea penitenciară, demonstrează că vor apărea două posibilități:

membrii grupului nu vor divulga adevăratul „proprietar” al respectivului telefon, deși îl cunosc (așa cum s-a mai precizat deja, într-o cameră de deținere este foarte greu de ținut un astfel de secret), semn că dețiuții din respectiva cameră sunt coezivi și se susțin între ei.

În continuare, administrația locului de deținere nu va putea dispune sancționarea vreunui deținut din respectiva cameră (sancționarea tuturor deținuților dintr-o cameră în care s-a descoperit un telefon mobil ar însemna aplicarea unei sancțiuni colective), dar va putea dispune măsuri de intensificare a acțiunilor de percheziție la nivelul respectivei camere (fapt perceput de membrii grupului ca pe un atentat la securitatea lor). Reacția imediată a celorlalți deținuți din cameră, față de deținutul „propietar” al telefonului mobil va fi aceea de a-l elimina, sau de a-l determina să plece singur din respectiva cameră (invocând tot felul de pretexte).

Într-o astfel de situație, pentru administrația locului de deținere este semn clar că reprezentantul de cameră – liderul formal, deține controlul asupra camerei.

de cele mai multe ori însă, din rândul deținuților din camera respectivă în care a fost găsit telefonul mobil, va apărea un deținut (în majoritatea cazurilor unul fără posibilități financiare, care nu este vizitat de membrii familiei și căruia un aparat telefonic i-ar fi inutil), dar care va susține că respectivul telefon îi aparține.

Într-o astfel de situație, pentru administrația locului de deținere este foarte clar că acționează „regulile nescrise de dincolo de gratii”, în sensul că întră în scenă liderul informal, a cărui putere și influență sunt mult mai puternice/mari decât a liderului formal.

Afecțiunea (este dată de gradul de intimitate și orientare spre susținerea individului). Spre exemplu în cadrul unui grup de deținuți aceștia își împărtășesc opinii, secrete (modul de săvârșire al faptei), intimități legate de viața personală, sens în care devin foarte apropiați și se susțin reciproc în tot ceea ce fac.

Practica a demonstrat că există situații când acest grad de afecțiune dintre deținuți depășește uneori „normalitatea” în sensul în care:

între unii se dezvoltă relații homosexuale (cea mai mare incidență a unor astfel de situații se regăsește în rândul deținuților care nu sunt susținuți/vizitați de familie, majoritatea provenind de la casele de copii);

unii se înrudesc între ei (numeroase situații în care sora unui deținut, a devenit soția/prietena unui alt deținut, coleg de cameră cu cel dintâi).

c. Informarea (grupul posedă informații care-i asigură un nivel satisfăcător de înțelegere a evenimentelor). Evident că un grup este cu atât mai puternic/stabil, cu cât deține mai multe informații (acest aspect s-a resimțit mai cu seamă în contextul schimbărilor legislative recente care s-au întâmplat în țara noastră, respectiv schimbarea codului penal și a legii execuțional penale).

Cu acest prilej, s-a putut constata că acele grupuri care au fost la curent cu aceste modificări legislative majore au înțeles și primit ca atare schimbările, în timp ce în rândurile deținuților mai puțin informați s-a instituit neliniștea/agitația.

Identitatea (grupul își cunoaște problemele și poziția în spațiu de viață).

Această caracteristică a identității grupului a fost afectată puternic odată cu intrarea în vigoare a legislației privind profilarea unităților penitenciare pe regimuri de executare a pedepsei privative de libertate, concretizate în transferuri masive ale deținuților în acele unități penitenciare corespunzătoare regimului de executare în care erau individualizați.

Dacă spre exemplu într-un anumit penitenciar, se cunoștea faptul că la camera X, sunt cazați „moldovenii” (despre care ceilalți deținuți cunoșteau faptul că nu deranjează, atâta timp cât nu sunt deranjați), sau „turcii/arabii” (despre care ceilalți deținuți știau că între anumite intervale orare nu trebuie să facă gălăgie întrucât este ora de rugăciune), odată cu profilarea unităților penitenciare, prin transferul lor în diferite unități penitenciare identitatea acestor grupuri de deținuți a fost distrusă.

Recreerea (este dată de nivelul de relaxare și bună dispoziție care domnește în grup). Atunci când în interiorul grupului apar animozități între doi sau mai mulți membri, grupul va reacționa cu rapiditate în sensul detensionării situației, care se soldează de cele mai multe ori cu eliminarea din grup a deținutului care a reprezentat sursa deteriorării bunei dispoziții. Sunt frecvnte situațiile în care deținuții se prezintă în audiență la factorii decidenți solicitând mutarea în altă cameră de deținere, pe motiv că „nu se mai înțeleg” cu colegii de cameră.

Pentru administrația locului de deținere este un semn clar că în respectiva cameră de deținere există cel puțin 2 lideri, care încearcă să se impună și de aici apar disensiunile.

Aceste caracteristici, pot fi asimilate unor necesități/nevoi ale grupurilor de deținuți, în sensul în care dacă una dintre aceste necesități dispare, sau este afectată în vreun fel, implicit grupul per ansamblu este afectat.

II.3 LIDERUL

II.3.1. Delimitări conceptuale

Etimologic cuvântul „lider” provine din limba engleză, verbul „to lead”, care înseamnă „a conduce”; prin urmare, lider (preluat în această formă în limba română), poate fi tradus prin „cel care îi călăuzește/conduce pe ceilalți”.

Încă de la început este necesar a se face diferența dintre termenii de „manager” și „lider”, noțiuni care adesea sunt considerate sinonime și sunt folosite la întâmplare, din cauza faptului că, în limbajul comun, ambele se referă la „cel care conduce”. În accepțiunea generală există unele diferențieri majore între cele două noțiuni

În sistemul penitenciar, existența unui manager-lider este imposibil de identificat, întrucât:

managerul – este reprezentat de directorul unității penitenciare, care prin natura funcției ocupate are obligația de a dispune măsurile necesare în sensul respectării cadrului execuțional penal;

liderul – este reprezentat de un deținut, a cărui obiectiv principal este de a reprezenta interesele celorlalți deținuți, care de cele mai multe ori nu se încadrează în limitele legale impuse de legislația specifică.

În sensul celor mai sus prezentate, faptul că la nivelul sistemului penitenciar există de multe ori opinii divergente între manager (director) și lider (deținut), sunt aspecte de natură a influența calitatea actului managerial.

II.3.2. Trăsături de personalitate ale liderului

Specialiștii în domeniu au încercat să stabilească un “portret robot”, un profil de personalitate al deținuților lideri, însă din cauza eterogenității populației carcerale, a mobilității acesteia, etc. nu s-au putut stabili semnificații comune tuturor caracteristicilor. În acest context, studiile de specialitate au statuat că trăsăturile atribuite liderilor sunt relevante numai în măsura în care acestea sunt corelate cu mediul din care provin și situația concretă în care acționează, sens în care pot fi menționate următoarele cele mai relevante caracteristici:

Caracteristici biologice

Talia/impozanța/robustețea – în anii anteriori reprezenta condiția necesară și suficientă pentru a deveni lider în penitenciar. În prezent, populația carcerală s-a transformat mult, sens în care o astfel de caracteristică nu garantează niciunui deținut statutul de lider (cel mult le poate facilita selecționarea în cadrul acelor detașamente de muncă care presupun o activitate fizică mai grea);

Vârsta

Există situații (camere de deținere/detașamente de muncă) în care liderii sunt deținuți mai în vârstă, ceilalți deținuți apreciindu-i pentru experința de viață, pentru experiența penitenciară pe care aceștia o au (recidiviști sau condamnări/pedepse mari). Un deținut lider mai în vârstă are o mai mare trecere în fața membrilor personalului, în sensul în care „au un trecut comun”, se cunosc reciproc, ambii cunosc ce este legal/ilegal, etc. motiv pentru care de obicei aceștia sunt liderii formali dintr-o cameră de deținere;

Totodată există și situații (camere de deținere), unde deținuții lideri sunt tineri, fiind recunoscuți/aprobați/acceptați prin prisma curajului, nonconformismului și dinamismului lor. Un deținut lider tânăr are o mai mare trecere în rândul colegilor deținuți, în sensul că este de notoritate „tupeul” și actele teribiliste de care dau dovadă, motiv pentru care de obicei aceștia sunt liderii informali dintr-o cameră de deținere.

Caracteristici psihologice

Inteligența – reprezintă o caracteristică necesară în cazul unui deținut lider, dar nu și suficientă. Astfel, practica a demonstrat că un deținut prea inteligent, de cele mai multe ori nu se va putea impune ca și lider la nivelul unei camere de deținere în care sunt cazați deținuți cu pregătire sub medie;

Empatia – reprezintă o caracteristică absolut necesară pentru ca un deținut să fie apreciat/recunoascut ca și lider (ex. deținuții din camera respectivă trebuie să simtă că liderul lor le este aproape, în sensul că le înțelege nevoile/problemele);

Încrederea în sine – orice lider (formal sau informal), nu va fi acceptat/tolerat atâta timp cât vorbim despre o persoană emotivă, care nu dă dovadă de siguranță de sine și cunoaștere de sine;

Introversiune și extroversiune

Extravertiții – sunt sociabili, comunicativi, stabilesc ușor relații, își asumă îndatoriri sociale, caracteristici care-i recomandă ca și lideri;

Introvertiții – sunt timizi, reținuți, se descurcă mai greu în treburile practice și în relațiile sociale, caracteristici care nu-i recomandă ca și lideri.

II.3.3. Tipuri de lideri (cu exemple adaptate mediului penitenciar)

În ggeneral, deținuții apreciază drept calități ale liderului ideal:

să informeze cu obiectivitate și celeritate factorii decidenți cu privire la problemele ivite la nivelul camerei de deținere;

Așadar, deținuții își doresc ca informările liderului lor să fie reale, nepărtinitoare și nepreferențiale (dacă vor sesiza ca liderul lor manifestă o atitudine subiectivă, duplicitară sau preferențială față de unii deținuți și de subestimare față de alții, sunt aspecte de natură a genera sentimente de frustare, invidie și chiar ură în interiorul grupului, care pot conduce chiar și conflicte fățișe).

să cunoască legislația specifică și să pretindă/respecte aplicarea întocmai a prevederilor regulamentului de ordine interioară (norme formale);

Nerespectarea normelor formale/morale de către deținutul lider, eventualele acte abuzive exercitate de către acesta în scopul satisfacerii unor interese personale, vor fi taxate de către restul deținuților, care vor manifesta o atitudine de respingere/nerecunoaștere a liderului.

să fie suficient de inteligent, astfel încât: să-i poată ajuta/îndruma pe ceilalți deținuți din cameră să nu săvârșească abateri disciplinare, să-i ajute pe cei cu probleme indiferent de natura lor (familiale, victime ale discriminării, etc.), să cunoască legislația specifică;

să respecte fiecare deținut și le vorbească frumos (să nu-i înjure, să nu-i discretizeze/umilească), să aibă forță fizică, etc, dar cel mai important, practica și realitatea penitenciară a demonstrat faptul că liderul agreat de cei mai mulți deținuți este cel care își exercită influența din mijlocul grupului și nu din fața lui.

După cum se poate observa, din felul/ordinea cum au fost prezentate calitățile, se poate constata că deținuții își doresc înainte de toate ca liderul lor să fie „purtătorul lor de cuvânt” în relația cu administrația locului de deținere, și în al doilea rând, aceștia acordă o mare importanță respectării prevederilor regulamentului de ordine interioară.

Studiile de specialitate au procedat la clasificarea liderilor după mai multe criterii:

După statutul de recunoaștere oficială, se identifică:

Liderul formal (șeful instituțional) reprezintă forma cea mai cunoscută a liderului, adică acea persoană investită prin numire într-o funcție de conducere în cadrul unor structuri organizaționale prestabilite (conducătorul oficial). Ex. în rândul deținuților putem vorbi de „instituția” deținutului reprezentant de cameră.

Liderul formal apare deci în ipostaza persoanei care exercită în mod oficial – grație unei decizii supraordonate – sarcini de conducere, având un rol important în organizarea colectivului, aspect ce nu implică în mod necesar/obligatoriu și recunoașterea automată a valorii sale (ex. există frecvente situații când autoritatea și competența șefului numit – lider formal, nu sunt recunoscute de către subalterni, astfel că acest devine un tolerat prin prisma titulaturii de șef pe care o deține).

Atunci când liderul formal nu corespunde așteptărilor, mai precis, competența percepută se situează sub nivelul așteptărilor, autoritatea și prestigiul lui în fața deținuților vor apărea grav alterate.

Dacă este menținut în continuare în funcție se va determina orientarea grupului către o altă persoană, care va deveni liderul real. O asemenea disociere fizică între liderul real și cel formal reduce considerabil eficiența actului conducerii datorită frecventelor interferențe între cei doi. De aceea, ori de câte ori apar situații de acest gen, se impune stoparea lor, pentru a preveni deteriorarea climatului psihosocial în interiorul grupului. În astfel de siatuații, administrația locului de deținere va dispune una/sau ambele măsuri:

înlocuirea liderului formal (a reprezentantului de cameră) cu un alt deținut;

separarea/mutarea unuia dintre cei doi lideri în camere de deținere diferite.

Liderul informal – în general, acesta apare atunci când persoana desemnată (liderul formal) nu acoperă cerințele postului. În acest context, liderul informal devine opusul liderului formal, în sensul că acesta deține toate acele calități care-i lipsesc celui dintâi (ex. în sensul celor mai sus expuse, atunci când unui șef numit – lider formal, nu-i sunt recunoscute autoritatea și competența de către subalterni, întotdeauna din rândul subalternilor se va distinge o persoană care va deveni liderul informal al grupului respectiv, al celorlalți subalterni).

Astfel, într-o cameră de deținere supradimesionată, în care sunt cazați 30-40 de deținuți, autoritatea liderului formal – reprezentant de cameră, este frecvent demontată de liderul informal din respectiva cameră, situație în care trebuie să intervină autoritatea membrilor personalului.

În acest context, se reiterează din nou ideea și necesitatea construirii de noi spații de deținere, sau reamenajarea celor deja existente (cu camere de cazare mici), pentru că numai în acest mod poate fi gestionată corespunzător situația operativă la nivelul fiecărei camere de deținere.

Liderii informali, după influența pe care o exercită asupra deținuților, pot fi:

lideri informali pozitivi – ex. dacă într-o cameră de deținere deținuții ignoră regulamentele specifice și liderul formal nu poate să se impună în acest sens, va apărea mai devreme sau mai tarziu un alt deținut, care va „conduce/dirija” deținuții din cameră în sensul respectării cadrului legal – situație în care ne aflăm în prezența unui lider informal pozitiv.

lideri informali negativi – ex. dacă într-o cameră de deținere deținuții respectă regulamentele specifice, dar apare un alt deținut, care va „conduce/dirija” deținuții din cameră în sensul nerespectării cadrului legal – ne aflăm în prezența unui lider informal pozitiv.

Dacă în ceea ce privește liderii formali, administrația locului de deținere deține pârghia necesară în sensul schimbării/înlocuirii acestora atunci când situația o impune, referitor la liderii informali, aceștia sunt mai greu de identiifcat, iar influența lor negativă asupra celorlalți deținuți este mai dificil de monitorizat/diminuat.

Autoritatea liderilor informali este mai mare decât cea a celor formali.

În ultimii ani practica a demonstrat că alegerea liderului informal de căte marea masă de deținuților, se realizează mai cu seamă prin prisma următoarelor criterii:

a resurselor pe care un potențial lider informal le are la dispoziție

În acest context, termenul de resursă se referă la acele obiecte/bunuri care sunt valorizate și apreciate de către deținuți (ex. țigări, cafea, mâncare bună, droguri, etc.). Astfel, un deținut care este potent financiar (deține case, mașini de lux, bijuterii etc), nu va prezenta niciun interes pentru deținuți în sensul de a fi lider informal, atâta timp cât nu dispune de resursele mai sus amintite.

a influenței sociale de care un potențial lider informal dispune

În acest context, sintagma influență socială comportă două aspecte:

pe de o parte este vorba despre puterea/capacitatea unui deținut de a-și impune propria voință în ciuda rezistenței altora (este cel mai frecvent cazul deținuților multirecidiviști, a deținuților care s-au impus prin forța fizica);

pe de altă parte, este vorba despre notorietatea de care se bucură un deținut, prin prisma poziției/statului pe care l-a avut anterior condamnării (este situația multor oameni politici care se află în executarea unei pedepse privative de libertate, și care sunt preferați de marea masă a deținuților, în detrimentul deținuților mediocrii/no name).

După modalitatea de alegere, distingem între:

Liderul ales – este întotdeauna liderul informal (ex. deținuții își aleg un deținut care să-i reprezinte în relația cu factorii decidenți);

Liderul numit – este liderul formal (ex. reprezentantul de cameră).

În contextul celor mai sus expuse, este important a se vorbi și despre:

Liderul emergent – este acea persoană care se impune treptat și câștigă teren în interiorul grupului, astfel că mai devreme sau mai târziu acesta va lua locul liderului informal, și uneori chiar a liderului formal.

Persoana centrală în grup – concentrează atenția celorlalți, întrunește aprecierea și stima grupului, constituind exemplul demn de urmat pentru membrii săi. Influența sa în colectiv rezultă adeseori din faptul că devine persoană de referință, cu care doresc să se asemene ceilalți, fiind luată drept “etalon” în aprecierile și comparațiile făcute de membrii grupului.

Într-un penitenciar, persoanele centrale din grup sunt mai nou reprezentate de acei deținuți care s-au bucurat de o anumită popularitate în libertate (ex. deținuții care generic au fost denumiți „lotul fotbaliștilor” au devenit persoane centrale în penitenciar).

Liderul sociometric sau persoana populară preferată în grup întrunește sufragiile celorlalți sub unghi afectiv. Pe de altă parte liderul sociometric nu este în mod obligatoriu și necesar un conducător în stare să ducă la bun sfârșit, în această calitate, o sarcină comună.

În rândul deținuților, cel mai adesea liderii sociometrici sunt reprezentați de deținuții în vârstă (cei care au peste 60 de ani), de obicei nerecidiviști, dintre care unii suferă de anumite afecțiuni medicale. De cele mai multe ori aceștia nu vor putea fi lideri formali/informali pentru deținuții din camera/penitenciarul respectiv, însă întotdeauna vor fi respectați și simpatizați de marea masă a deținuților prin prisma experienței de viață și a înțelepciunii dobândite odată cu înaintarea în vârstă.

Liderul situațional – acea persoană care se angajează spontan în acte de conducere în situații diferite (ex. în cazul unui conflict spontan apărut în rândul deținuților, la nivelul camerei de deținere/a curții de plimbare, va exista de cele mai multe ori un deținut care va „conduce ostilitățile” dintre deținuții implicați în respectivul conflict).

Concluzie: Liderul este persoana cea mai influentă într-un colectiv, amprenta sa resimțindu-se atât asupra indivizilor, cât și asupra colectivului. Rezumând, se poate reține ca notă comună identificată a definițiilor mai sus prezentate, că atributul definitoriu al liderului este exercitarea funcției de conducere și implicit luarea deciziilor.

II.3.4 Liderii formali din mediul penitenciar un rău necesar

În scopul prevenirii producerii unor evenimente negative cu repercursiuni grave asupra vieții, sănătății și securității deținuților și societății civile, administrațiile locurilor de deținere sunt nevoite să cunoască starea de spirit din rândul deținuților și mai cu seamă să monitorizeze continuu activitatea acestora.

Pentru realizarea acestui “deziderat”, de cele mai multe ori membrii personalului au implicat și deținuții, într-o formă sau alta.

Ex. în fiecare cameră de deținere există câte un reprezentant de cameră, care are anumite atribuțiuni și care poate fi considerat cel mai puternic/influent lider formal din respectiva cameră de deținere. Istoria „instituției” deținutului reprezentant de cameră este foarte interesantă:

în perioada comunistă (când era în vigoare Legea nr. 23/69), se vorbea despre deținutul „șef de cameră”. Deși reprezenta doar o cutumă, întrucât această noțiune/instituție nu era reglemetat în vreun act normativ, practica și realitatea au demonstrat că deținutul șef de cameră din acea perioadă, avea nu doar o influență covârșitoare asupra celorlalți deținuți, dar existau și o serie de abuzuri clare/grave pe care acesta le săvârșea, în sensul în care lua decizii în numele celorlalți deținuți (șeful de cameră decidea: patul la care era repartizat fiecare deținut din cameră; care deținut va merge la cabinetul medical/în audiență la factorii decidenți; șeful de cameră mânca primul și era lăsat să-și aleagă mâncarea din pachetele primite de către ceilalți deținuți de la membrii familiei, etc.);

Practica și realitatea penitenciară, a prezentat de-a lungul timpului nu doar actele discriminatorii, ci ororile la care erau supuși deținuții în acea perioadă (în special cei care fuseseră condamnați pentru fapte care vizau puterea-comunismul) de către șefii de cameră (din păcate, de cele mai multe ori aceștia acționând la comandă).

la câțiva ani după revoluție, în contextul în care și România se dorea o țară cu principii democrate, s-a încercat intrarea în legalitate și pe acest segment de activitate, sens în care au fost elaborate criterii de selecționarea a liderilor formali în penitenciar, iar șefii de cameră s-au transformat în responsabili de cameră.

Astfel, potrivit Ordinelor DGP nr. 51.250/18.02.1998 și nr. 1.261/ 05.06.1998 privitor la sistemul organizării interioare a efectivelor de deținuți, se puteau încredința anumitor deținuți responsabilități la nivelul camerelor de deținere, ca de exemplu: responsabili de camere; responsabil cu biblioteca pe cameră; responsabil cu presa; responsabil cu camera de alimente; responsabil cu schimbarea lenjeriei, etc.

Acești responsabili din rândul deținuților erau numiți – la propunerea colectivelor de condamnați – de o comisie formată din: director; locțiitorul pentru siguranța deținerii și regim penitenciar; educator; medic și șef birou evidență., iar stabilirea în detaliu a atribuțiunilor acestora, rămânea la latitudinea fiecărui director de unitate.

La selecționare administrația locului de deținere avea în vedere ca cei în cauză:

să se bucure de respect în rândul colectivelor;

să facă parte din aceeași categorie și să aibă vârstă apropiată mediei colectivului;

să fie echilibrați, sociabili, comunicativi și să posede trăsături pozitive de caracter;

să manifeste calități organizatorice și gospodărești;

să nu fi săvârșit fapte care de regulă atrag oprobriul chiar și în rândul deținuților;

să aibă un nivel corespunzător de pregătire și experiență de viață.

În principiu, acestor categorii de deținuți le reveau următoarele atribuții:

reprezentau interesele deținuților;

informau colectivul de deținuți cu privire la dispozițiile administrației penitenciare;

prezentau administrației locului de deținere problemele apărute și solicitările colectivului de deținuți;

semnalau apariția unor evenimente deosebite și luau măsuri de acordare a primului ajutor sau limitarea producerii unor pagube până la intervenția celor în drept;

reprezenta opinia colectivului din care făcea parte în relația cu administrația penitenciarului.

În spiritul celor mai sus prezentate, atribuțiile responsabilului de cameră erau prevăzute într-un Angajament, asumat de acesta prin semnătură și prin care deținutului responsabil de cameră i s-a diminuat mult autoritatea asupra celorlalți deținuți (comparativ cu autoritatea/ascendentul pe care șeful de cameră le-a avut asupra deținuților colegi de cameră anterior acestei perioade).

Pentru îndeplinirea cu conștinciozitate a atribuțiilor evidențiate în acest angajament, deținuții responsabili de cameră erau recompensați lunar, sens în care din dorința de a nu pierde acea recompensă, constând într-un pachet sau o vizită suplimentare, se înregistrau situații când responsabilii de cameră dădeau dovadă de exces de zel, sau chiar administrația locului de deținere trebuia să gestioneze diferite acte discriminatorii pe care aceștia le generau:

ex. responsabilul de cameră prezenta cu prioritate factorilor decidenți problemele/neajunsurile deținuților români din camera de deținere, în detrimentul celor reclamate de către deținuții maghiari, rromi, gay, etc;

ex. atunci când se efectua activitatea de curățenie organizată la nivelul camerei de deținere, erau responsabilizați și desemnați să efectueze astfel de activități cu precădere deținuții rromi, cei nevizitați, etc;

c. în prezent, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.275.2006, și ulterior a Legii nr.254/2013, instituția responsabilului de cameră se află într-o mare nebuloasă/incertitudine, în sensul că :

– pe de o parte, textele de lege aflate în prezent în vigoare, nu fac nicio referire la instituția deținutului șef/responsabil de cameră;

– pe de altă parte, nu există niciun act normativ care să abroge vechile ordine DGP nr. 51.250/18.02.1998 și nr. 1.261/ 05.06.1998 (referitoare la sistemul organizării interioare a efectivelor de deținuți).

În acest nou context legislativ, la nivelul penitenciarelor s-a instituit expresia de reprezentant de cameră. Astfel, din motive obiective (deficitul de resursă umană), administrațiile locurilor de deținere nu pot renunța la instituția șefului/responsabilului de cameră; așa cum s-a precizat deja, pentru a nu da atâta greutate/importanță acestei categorii de deținuți, în prezent este frecvent uzitată sintagma/denumirea de reprezentant de cameră, care este pur onorifică/formală (în sensul că deținuții nu mai semnează niciun angajament, nu-și mai asumă în scris nicio obligație), iar principala lor atribuție este aceea de a prezenta membrilor personalului principalele probleme/nevoi existente la nivelul unei camere de deținere.

Neexistând niciun angajament, nicio atribuție asumată prin semnătură și implicit imposibilitatea ca respectivul deținut să fie recompensat pentru activitatea prestată, evident că interesul lor a scăzut, sens în care administrațiile locurilor de deținere se confruntă cu următoarea situație:

a scăzut numărul reclamațiilor având ca obiect actele discriminatorii generate de deținuții reprezentanți de cameră;

deteriorarea stării disciplinare în rândul deținuților (a crescut alarmant numărul actelor de indisciplină săvârșite de către deținuți), s-a deteriorat starea administrativ gospodărească la nivelul camerelor de deținere, etc.. (întrucât este absolut imposibil ca un agent supraveghetor care are în răspundere peste 300 de deținuți, să poată răspunde pentru distrugerile din fiecare cameră de deținere).

Așadar, în preyent, monitorizarea stării de spirit din rândul deținuților, prevenirea și combaterea unor fapte/acte discriminatorii generate în rândul deținuților, sunt obiective foarte greu de realizat, întrucât peniteniarele se confruntă cu două probleme majore:

deficitul de resursă umană

Statele de organizare și funcționare a unităților penitenciare (numărul de posturi alocat fiecărui penitenciar) sunt mult subdimensionate, raportat la nevoile/realitățile din teren. Chiar și așa subdimensionate, în majoritatea penitenciarelor posturile sunt ocupate doar în proporție de 60-80%, restul fiind vacantate (pensionări, demisii, etc.) și ulterior blocate din lipsa fondurilor financiare (aspecte de natură a îngreuna foarte mult activitatea membrilor personalului, peste tot existând cumul de sarcini/funcții).

creșterea numărului de deținuți, coroborat cu eterogenitatea/diversitatea populației carcerale dintre care unii cu nevoi speciale, astfel:

A crescut foarte mult numărul de deținuți condamnați pentru trafic de droguri, dar și a celor consumatori (ex. deținuți care se află în închisoare ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de tâlhărie, însă în același timp sunt și consumatori de droguri) – categorii de deținuți care necesită o monitorizare continuă și atentă, din două considerente:

în primul rând pentru a se putea interveni cu celeritate atunci când apar stările de sevraj cauzate de lispa drogului;

în cel de-al doilea rând, pentru a se putea preveni introducerea/consumul acestor substanțe în rândul deținuților (cunoscute fiind preocupările acestor categorii de deținuți de a introduce/consuma respectivele substanțe interzise);

A crescut foarte mult fenomenul infracționalității organizate (deținuți condamnați pentru trafic de persoane, fraude electronice/bancare – falsificare de carduri), care de foarte multe ori încearcă să-și continue/coordoneze activitatea infracțională și de după gratii. De asemenea aceste categorii de deținuți necesită o supraveghere minuțioasă a preocupărilor și activităților lor.

Pentru realizarea obiectivelor mai sus amintite (monitorizarea și controlul preocupărilor deținuților), în contextul carențelor identificate pe segmentul resurselor umane, administrațiile locurilor de deținere sunt nevoite să apeleze la sprijinul anumitor categorii de deținuți, care prin activitatea lor au rolul de a suplini într-un fel lipsa de personal.

Ex. prevederile legale în materie, prevăd posibilitatea pentru anumite categorii de deținuți de a fi selecționați și folosiți la activități de întărire a dispozitivului de pază atât pe perimetrul locului de deținere, cât și la punctele de lucru.

Așadar, la înființarea unui punct de lucru clasic, sunt repartizați în jur de 30 deținuți (care vor desfășura efectiv activități lucrative specifice), iar paza și supravegherea lor va fi asigurată de 1-2 agenți de penitenciar, sprijiniți de 1-2 deținuți care vor desfășura activități de întărire a dispozitivului de pază (funcție de topografia/amplasarea punctului de lucru).

În continuare, acești deținuți semnează un Angajament tip, care conține un set de atribuții referitoare strict la alarmarea personalului locului de deținere cu privire la producerea unor evenimente negative (ex. dacă observă că un deținut aflat la punct de lucru iese în afara/părăsește limitele perimetrului/dispozitivul prestabilit, va anunța de îndată șeful punctului de lucru). Faptul că pentru această categorie de deținuți nu sunt stabilite atribuții privitoare la îndeplinirea calitativă și cantitivă a normei (funcție de natura activităților desfășurate la fiecare punct de lucru în parte), respectivii deținuți capătă o putere de influențare pozitivă asupra celorlalți, dar implicit dobândesc și un statut în relațiile cu ceilalți deținuți (în limbaj de penitenciar acești deținuți sunt numiți „juma’ de milițian/gabor”).

Criteriile de selecționare a deținuților care desfășoară activități de întărire a dispozitivului de pază sunt de asemenea stabilite de legislația specifică (ex. să nu fi fost urmăriți internațional, să nu fi fost sancționați disciplinar pentru săvârșirea unei abateri disciplinare foarte grave, etc.), dar chiar și așa sunt mulți deținuți care corespund acestor criterii (ex. comisia de selecționare și repartizare la activități productive este nevoită ca din 15 deținuți care corespund criteriilor mai sus prezentate, să numească/aleagă 2 deținuți).

Practica demonstrează că cel mai frecvent deținuții selecționați și folosiți la activități de întărire a dispozitivului de pază, stârnesc invidia în rândul celorlalți 30 de deținuți din detașamentul de muncă, care apreciază că le-au fost negate/îngrădite oportunitățile și drepturile egale pentru toți indivizii, considerându-se fiecare în parte îndreptățit să fi fost selecționat. Astfel, un deținut rrom, gay, maghiar, etc. va considera că nu a fost selecționat din cauza prejudecăților pe care membrii comisiei de selecționare și repartizare la activități productive le au față de aceste categorii sociale.

Concluzie: dacă administrațiile locurilor de deținere ar dispune de suficient personal, paza și supravegherea deținuților la punctele de lucru s-ar realiza în exclusivitate cu agenți, sens în care fiecare deținut din respectivul detașament ar primi sarcini și atribuții egale și implicit nu ar mai exista acest sentiement de discriminare pe care unii deținuți îl nutresc.

CAP. III APLICAREA CHESTIONARULUI

III.1. Prelucrarea statistic a datelor

Pentru identificarea liderilor și astfel pentru atingerea primului obiectiv al cercetării s-a aplicat următorul chestionar la nivelul a 20 de camere de deținere, în care sunt cayați deținuți individualizați în regim semideschis și deschis.

CHESTIONAR

Stimate domn,

Întreprindem o un studiu asupra relațiilor interpersonale ale deținuților din această unitate penitenciară în a cărei custodie vă aflați, cu scopul de a stabili structura și calitatea acestora.

Răspunsurile date sunt foarte importante pentru noi, sens în care vă rugăm să acceptați să răspundeți la următoarele întrebări.

Chestionarul este ANONIM, informațiile servind EXCLUSIV unor scopuri științifice.

Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a produs o serie de schimbări privind viața în penitenciar. Din planurile enumerate mai jos alegeți 3 în ordinea importanței în care credeți că schimbările au fost benefice. (Faceți doar trei alegeri, în ordinea importanței 1, 2 ,3).

în planul relațiilor interpersonale

în planul libertății de mișcare

în planul siguranței integrității personale

în planul acordării drepturilor

în planul vieții religioase

în planul formării profesionale

în alt plan _________________________

Care dintre următorii factori influențează relațiile interpersonale dintre colegii de cameră ?

Cum vă înțelegeți cu colegi de cameră?

3.1 Am relații foarte bune cu toți colegii

3.2 Am relații foarte bune cu marea majoritate a colegilor

3.3 Am relații bune cu o mică parte a colegilor

3.4 Am relații bune cu unii colegi și relații proaste cu alții

3.5 Nu am relații bune cu nici un coleg

În continuare vor urma câteva întrebări care urmăresc să determine preferințele și respingerile pe care le aveți pentru anumiți colegi din grupul dumneavoastră (din camera de deținere), preferințe și respingeri care se manifestă datorită participării la diferite activități planificate în penitenciar, în camera de deținere sau în afara camerei de deținere.

4. Alegeți cel mult trei dintre colegii dumneavoastră de cameră, în ordinea priorității, pe care i-ați dori reprezentanți de cameră:

___________________________

___________________________

___________________________

5. Numiți cel mult trei dintre colegii dumneavoastră de cameră, în ordinea priorității, pe care nu i-ați dori reprezentanți de cameră:

___________________________

___________________________

___________________________

6. Vârsta dumneavoastră este:

7. Durata condamnării pentru fapta comisă este:

8. Starea de recidivă:

9. Tipul infracțiunii pe care ați săvârșit-o:

10. Starea civilă:

11.Ocupația sau profesia anterioară condamnării:

12.Mediul de proveniență:

13. Nivel de școlarizare:

III.2. Analiza calitativă și cantitativă a datelor

După aplicarea chestionarului relevanți pentru identificarea liderilor sunt itemii 4 – 5, fiind astfel identificați 60 de deținuți care prezintă potențial pentru a dobândi statutul de lider.

Primul criteriu utilizat este criteriul vârstă, în funcție de care au fost obținute următoarele rezultate, pentru cei 60 de subiecți investigați, pe intervale de vârstă.

Cea mai mare reprezentare procentuală, de 36 % având-o deținuții cu vârste cuprinse între 26-31 ani, urmați de deținuți cu vârste între 32-37 de ani, cu un procent de 23%, putându-se aprecia că deținuții doresc să fie reprezentați de persoane (lideri) suficient de tinere care să aibă aplombul/implicarea necesare, dar în același timp și suficient de mature. Structura pe vârste rămâne aceiași dacă împărțim grupul în lideri formali și informali.

Al doilea criteriu este durata condamnării deținuților cuprinși în eșantion. Din graficul alăturat, se poate observa că cel mai mare procent de 47% este reprezentat de condamnările cuprinse între 1-5 ani, urmat de deținuți cu pedepse între 6-10 ani într-un procent de 23%.

Prin compararea celor două grupuri în funcție de criteriul durata condamnării, se poate observa că:

în cazul liderilor informali numărul subiecților cu pedepse cuprinse între 6-10 ani este aproape dublu decât cel al liderilor formali;

în cazul liderilor formali numărul subiecților cu pedepse între 16-20 de ani este aproape dublu decât al liderilor informali.

Din cele anterior expuse, se poate aprecia că :

în alegerea liderilor informali deținuții apreciază/au mai mare încredere în cei cu suficientă vechime în penitenciar, astfel încât să cunoască regulile nescrise ale acestui mediu carceral, dar în același timp să nu se indentifice întrutotul cu acest mediu și cu rigorile sale);

în alegerea liderilor formali, deținuții acordă o mai mare încredere deținuților cu pedepse mari, mizând pe experiența penitenciară a acestora, pe trecerea care au dobândit-o în relația cu membrii personalului etc.

Ponderea subiecților cu condamnări între 1-5 ani, 11-15 ani și 21-25 ani este relativ aceiași la ambele grupuri de lideri.

Al treilea criteriu avut în vedere este starea de recidivă; din acest punct de vedere subiecții se împart în 3 mari categorii: recidiviști nerecidiviști și cu antecedente penale.

Cea mai mare reprezentare procentuală, de 45% având-o deținuții fără antecedente penale, urmați de deținuții recidiviști, cu un procent de 42%.

Structura după starea de recidivă rămâne aceiași dacă împărțim grupul în lideri formali și informali .

Altă categorie de informație relevată prin intermediul chestionarului se referă la infracțiunile comise, astfel că tipologia infracțiunilor comise de deținuții cuprinși în eșantion se prezintă astfel: infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății (omor, ucidere din culpă, vătămare corporală, lovituri cauzatoare de moarte), infracțiuni privitoare la viața sexuală (viol), infracțiuni contra patrimoniului și autorității (furt, tâlhărie, înșelăciune, distrugere, ultraj) și infracțiuni prevăzute de legi speciale (Legea pentru prev. criminalității organizate -L039/2003, Lege privind prevenire și combaterea traficului de persoane – L678/2001, Lege privind combaterea traficului și consumului de droguri L143/2000).

După cum se poate observa din graficul de mai jos, cel mai mare procent de 57% se referă la infracțiuni contra patrimoniului și autorității, urmat de deținuți care au săvâșit infracțiuni contra vieții într-un procent de 20% .

Dacă se compară cele două grupuri în funcție de natura infracțiunii, se poate observa că:

– în cazul liderilor informali numărul subiecților cu infracțiuni prevăzute de legi speciale este dublu decât cel al liderilor formali (semn că deținuții preferă liderii informali inteligenți – este de notorietate faptul că deținuții care săvârșesc astfel de infracțiuni – ex. fraude bancare/electronice/clonare de carduri etc. au inteligență peste medie);

-în cazul liderilor formali numărul subiecților cu infracțiuni contra vieții este mai mare decât al liderilor informali (semn că deținuții preferă ca liderul formal – reprezentantul de cameră să fie o persoană mai puțin inteligentă. Se cunoaște faptul că deținuții care comit furturi, tâhării, etc. în general au o inteligență inferioară celor care comit infracșiuni prevăyute de legile speciale);

– ponderea subiecților cu infracțiuni contra vieții sexuale este de 2 ori mai mare în cazul liderilor formali compartaiv cu liderii informali dar totuși într-un procent foarte mic raportat la numărul total al grupului (în general, deținuții care au fost condamnați pentru astfel de infracțiuni, atrag nu doar oprobiul public, dar de cele mai multe ori cad și în dizgrația deținuților).

Următorul indicator este starea civilă, în funcție de care eșantionul se repartizează pe cinci categorii, cea mai mare reprezentare procentuală, de 35% având-o subiecții cu statutul necăsătorit, urmat de 30% căsătoriți și 28% concubinaj.

Dacă se compară cele două grupuri în funcție de starea civilă, se poate observa că:

în cazul liderilor formali procentajul cel mai ridicat îl au cei necăsătoriți cu o valoare de 40% urmați de cei căsătoriți și cei cu o relație de concubinaj în același cuantum;

în cazul liderilor informali pe primul loc se găsesc cei necăsătoriți, urmați de cei în concubinaj, apoi cei căsătoriți.

Astfel, se poate aprecia că deținuții preferă ca liderii lor să fie necăsătoriți, să nu aibă obligații familial sau de altă natură, pentru a se putea dedica cât mai mult cu putință rezolvării problemelor grupului pe care îl reprezintă.

Un alt aspect evidențiat are în vedere profesia subiecților din eșantion sau ocupația acestora, anterioară comiteriii faptei. Astfel, din graficul de ai jos se poate observa că un procent foarte mare, respectiv 56% dintre aceștia, nu au avut nici o ocupație înainte de comiterea faptei.

Dacă se compară cele două grupuri în funcție de profesia subiecților din eșantion sau ocupația acestora, anterioară comiterii faptei, reyultă umătoarele date de interes:

în cazul liderilor formali și informali procentajul cel mai ridicat îl au cei fără ocupație cu o valoare de 57%;

în cazul liderilor informali valoarea procentuală în ceea ce privește profesiile administrative de 20% este net superioară valorii de 3% în cazul liderilor formali privind profesiile administrative.

Alt criteriu este mediul de proveniență al subiecților cuprinși în eșantion. După cum se poate observa, cel mai mare procent – 72% provine din mediul urban. Așadar, deținuții preferă liderii proveninți din mediul urban, putându-se aprecia că aceștia sunt mai abili/tupeiști prin comparație cu cei proveniți din mediul rural, despre care deținuții afirmă că sunt “urși” (termen argotic, care desemnează o persoană neinstruită/mototoală).

Nivelul de pregătire a reprezentat un alt criteriu care a fost luat în considerare. În această situație, s-a putut constata că cel mai mare procent al subiecților – respectiv 30 % dintre aceștia, au un nivel de școlarizare cuprins între 11- 12 clase.

Dacă se compară cele două grupuri în funcție de nivelul de școlarizare, reyultă următoarele date de interes:

în cazul liderilor formali procentajul cel mai ridicat îl au cei cu 5-8 clase (cu o valoare de 30 %), urmat de cei cu 11- 12 clase (cu o valoare de 23 %). Din cifrele anterior expuse, se poate aprecia că liderii formali sunt mai puțin pregătiți decât cei informali;

în cazul liderilor informali cele 2 categorii se inversează, pe primul loc fiind cei cu 11-12 clase în procent de 36%, urmat de cei cu 5-8 clase cu o valoare procentuală de 27 % (putându-se aprecia, că deținuții preferă ca și lideri informali persoane instruite și cu pregătire).

IV. CONCLUZII

IV.1. Obiective

În urma demersului interpretativ, prezentat în capitolul anterior, se impune punctarea unor concluzii privind obiectivele cercetării propuse la începutul acestei lucrări.

Primul obiectiv – își propunea să ofere o imagine de ansamblu asupra liderilor din mediul penitenciar, și îndeosebi a caracteristicilor/particularităților care definesc această categorie de deținuți. Se poate aprecia că acest obiectiv a fost atins prin următoarele aspecte:

s-au analizat și prelucat datele obținute după aplicarea chestionarului (itemii 4 – 5 relevanți), fiind astfel identificați 60 de potențiali lideri;

au fost identificate și prezentate sub formă de grafice, principalele trăsături/caracteristici atât în cazul liderilor informali, cât și în cazul liderilor formali.

Al doilea obiectiv – a urmărit să evidențieze actele discriminatoare pe care aceștia le generează prin prisma statutului de lider. Se poate aprecia că și acest obiectiv a fost atins, întrucât au fost prezentate cu exemple concludente actele discriminatoare generate de către deținuții lideri, fiind prezentat și un istoric în acest sens.

Al treilea obiectiv – l-a reprezentat evidențierea acelor soluții rezonabile/legale, astfel încât respectivele acte discriminatoare să fie măcar diminuate, dacă nu eliminate.

Și acest obiectiv a fost atins, în sensul în care au fost evidențiați doi dintre factorii primordiali, respectiv:

deficitul acut de resursă umană cu care se confruntă sistemul penitenciar, sens în acre este imperios necesară suplimentarea numărului de posturi la nivelul sistemului penitenciar, întrucât așa cum s-a arătat, numărul liderilor din penitenciar este invers proporțional cu numărul cadrelor (cu cât deficitul de personal va fi mai mare, cu atât va crește numărul liderilor);

alocarea de fonduri în sensul reamenajării/recompartimentării camerelor de deținere supradimensionate, în camere mici (maxim 6-8 deținuți).

IV.2. Limite și direcții noi de cercetare și aplicabilitate

Limite:

există un risc crescut în ceea ce privește liderii informali, din cauza libertății de mișcare a deținuților (dint-o secție în alta pentru a desfășura diferite activități; sau dintr-un penitenciar în altul datorită modificărilor juridice, citațiilor primite de la alte instanțe din afara razei teritoriale a penitenciarului sau schimbării regimului de executare a pedepsei), sens în care monitorizarea acestora se realizează cu dificultate;

deținuții care au participat la cercetare erau incluși în regimul semideschis și deschis.

Direcții noi de cercetare

reluarea cercetării, cu o analiză mai profundă pe planul relațiilor interpersonale la felul cum se relaționează subiecții populari, acceptați, respinși sau izolați unii cu alții, pentru că relaționarea interpersonală dintre membrii grupului evidențiază și “puterea”de influență a acestora;

extinderea studiului și în alte penitenciare profilate pe custodierea deținuților individualizați în regim de maximă siguranță sau în regim închis.

IV.3. Aplicabilitate

Această cercetare are și un aspect practic, în sensul că poate reprezenta un punct de plecare pentru viitor, astfel:

prin stabilirea diferențelor dintre lideri și persoanele care au un statut mediu în camerele de deținere pot fi mai ușor identificați încă din perioada de observare carantinare (primele 21 de zile petrecute de către orice deținut în penitenciar), persoanele care vor dezvolta un comportament de lider în rândul deținuților;

deopotrivă, prin această cercetare s-a tras un semnal de alarmă în ceea ce privește necesitatea suplimentării numărului de posturi la nivelul sistemului penitenciar, în contextul în care așa după cum s-a arătat în prezenta lucrare deficitul de resursă umană, are un impact major în ceea ce privește devenirea/trasformarea deținuților în lideri (statut care implică și generează diverse acte discriminatorii).

Dacă în prezent deținuții câștigă numeroase procese prin prisma neasigurării condițiilor corespunzătoare de detenție în penitenciare, în viitorul apropiat deținuții vor câștigate cauze care vor avea ca obiect aspecte ce țin de sfera discriminării.

Bibliografie selectivă :

Bourhis, Richard Y. și Leyens, Jacques-Philippe (coord.) [1994] (1996) Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri. Iași: Editura Polirom;

Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan și Cauc, Ion. (1998). Cercetarea sociologică. Metode și tehnici. Deva: Editura Destin;

Curșeu, Petru Lucian (2007). Grupurile în organizații. Iași: Editura Polirom;

Chelcea, Septimiu; (1998), Memorie socială și identitate națională,București, Editura INI;

Chelcea, Septimiu; Psihologie socială, București, Facultatea de comunicare și relații publice “David Ogilvy”;

Dr. Stănișor, Emilian (coord), drd. Bălan, Ana, dr. Pripp, Cristina (2004). Universul carceral. Culegere de studii de criminologie și penologie. București: Editura Oscar Print.

Dr. Gheorghe, Florian (2006). Fenomenologie penitenciară. București: Editura Oscar Print;

Dr. Gheorghe, Florian (2009). Psihologie penitenciară. București: Editura Oscar Print;

Duduciuc, Alina, Ivan, Loredana și Chelcea, Septimiu (2013). Psihologia socială: studiul interacțiunilor umane. București: Editura Comunicare.ro;

Gabriel Andreescu (2011, suport de curs, Masterul de Politici, Gen și Minorități);

Gabriel Andreescu Notiuni si minoritati, Polirom, 2004, Iasi;

Gheondea, Alexandra; Ilie, Simona; Lambru, Mihaela; Mihăilescu, Adina; Neguț, Adriana; Stanciu, Mariana; Tomescu, Cristina, 2010, Fenomene specifice de discriminare la locul de muncă: mobbing-ul, Calitatea Vieții, XXI, nr. 1–2, p. 113–136. Disponibil online la adresa: http://www.revistacalitateavietii.ro/2010/CV-1-2-2010/07.pdf.;

Iluț, P. (2004), Valori, atitudini și comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie, Polirom;

Lippman, Walter [1922] (1997) Public Opinion. New York: Free Press Paperbacks;

Manual de drept European privind nediscriminarea, 2010, Agen ia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene; Consiliul Europei. Disponibil online la adresa: http://www.echr.coe.int/Documents/Handbook_non_discri_law_RON.pdf.;

Minighid antidiscriminare, ACCEPT. Disponibil online la adresa: http://www.antidiscriminare.ro/upload/documente/document-8.pdf.;

Neculau, Adrian (2007) Dinamica grupului și a echipei. Iași: Editura Polirom;

Rotariu, Traian și Iluț, Petru.(1997). Ancheta sociologică și sondajul de opinie publică. Teorie și practică. Iași: Editura Polirom.

Wiewiorka, Michel [1991] (1994) Spațiul rasismului. București: Editura Humanitas;

Zlate, M. (2004), Leadership și Management, Editura Polirom, Iași.

Resurse internet

Alek D. Epstein. Violating the Mores, Seizing the Guards: The Riot of the ‘Youth of Perestroika’ in an Israeli Military Jail

Arjen Boin & William Rattray. Understanding prison riots. Leiden University, The Netherlands and the Scottish Prison Service (SPS)

Bert Useem & Anne M. Piehl. Prison buildup and Disorder. University of New Mexico, USA and Rutgers University, USA

Christine Graeve. Prison rioters. Psychological Reports 2007

Cum gestionăm eficient cazurile de discriminare la locul de muncă. Ghid practic pentru sindicate și organizații neguvernamentale, 2008, Centrul Parteneriat pentru Egalitate. Disponibil online la adresa: http://www.cpe.ro/romana/images/stories/continuturi/brosura%20matra.pdf;

Kenneth J. Peak, Ph.D.,Eric Radli, Cecil Pearson, and Darin Balaam. Hostage Situations in Detention Settings. Planning and Tactical Considerations. F.B.I. Law Enforcement Bulletin, October 2008 , Volume 77, Number 10;

Manual de drept European privind nediscriminarea, 2010, Agen ia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene; Consiliul Europei. Disponibil online la adresa: http://www.echr.coe.int/Documents/Handbook_non_discri_law_RON.pdf.;

Minighid antidiscriminare, ACCEPT. Disponibil online la adresa: http://www.antidiscriminare.ro/upload/documente/document-8.pdf.;

Ministerul Justiției, Revista Administrației Penitenciare din România nr. 1(1)/2002 și nr. 1 (5)/2003;

Pagina de internet a Institutului Național de Criminologie.