. Actele DE Procedura Si Termenele Procedurale
CUPRINS
Bibliografie
Studii cu caracter general, tratate, cursuri, monografii
Gabriel Boroi – „Drept civil – Teoria generală”, Editura All, București, 1997
Gabriel Boroi, D. Rădulescu – „Codul de procedură civilă comentat și adnotat”, Editura All Beck, București, 2001
V. M. Ciobanu – „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, Editura Național, București, 1996-1997, vol I – II
V. M. Ciobanu, S. Zilberstein – „Regimul juridic al nulităților actelor de procedură in legislația procesuală civilă”, vol. I
V. Daghie, Ioan Apostu, Elisabeta Guriță – „Elemente de procedură civilă și administrativă”, Editura Național, București, 1999
Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedică, București, 1998
Ghe Durac, Dumitru Radu – „Drept procesual civil”, Editura Junimea, Iași, 2001
E. Herovanu – „Principiile procedurii judiciare”, Institutul de Arte Grafice „Lupta”, București, 1932
Leș – „Comentariile Codului de procedură civilă” (vol I), Editura All Beck, 2001
Leș – „Drept procesual civil (curs universitar)”, Ed. Lumina Lex, 2002
Leș – „Sancțiunile procedurale in materie civilă”, Ed. Lumina Lex, 1997
Leș – „Tratat de procedură civilă”, (vol I) Ed. Lumina Lex, 2001
Florea Măgureanu – „Drept procesual civil (curs universitar)”, ed a III-a, Ed. All Beck, 2001
Florea Măgureanu – „Drept procesual civil (curs universitar)”, ed a IV-a, 2002
V. Negru, D. Radu – „Drept procesual civil”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992
Dumitru Radu – „Curs de procedură civilă”, 2001
Stoenescu, S. Zilberstein – „Drept procesual civil. Teoria generală” (vol. I), Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983
Ovidiu Ungureanu – „Actele de procedură in procesul civil (la instanța de fond)”, ed a II-a revăzută și adăugită, București, Ed. Press Mihaela, 1997
O. Ungureanu – „Nulitățile procedurale civile”, Ed. All Beck, București, 1999
Alexandrina Zaharia – „Drept procesual civil” (vol I), Ed. Logos, Galați, 2001
B. Articole și studii de specialitate
Ioan Apostu – „Sinteza practicii judiciare a Curții de Apel Galați, 1998-2000 – Asociația profesională a judecătoriilor Al. I. Cuza, Galați”, Ed. Alma, 2002
G. Boroi, V.M. Ciobanu, M. Nicolae – „Modificările aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G., nr. 138/2000”, vol. I, 2001
Ion Gureșoae – „Acțiuni și cereri in justiție (teorie, practică judiciară, modelele”, Ed. Gir Pres
C. Materiale de practică judiciară
Curtea Supremă de Justiție, colegiul civil, decizia nr. 501/1951
Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 676/1958, LP3/1959
Gh. Petrescu – „Cu privire la indicarea locului de înfățișare in cuprinsul citației” in R. D. Nr. 4/1969
Tribunalul Timiș, decizia civilă nr. 309/1988 in R. D. Nr. 7/1988
Curtea Supremă de Justiție, decizia nr. 241 din feb. 1994 in R. D. Nr. 5/1995
S. Șerban – „Natura juridică a termenelor la care trebuie îndeplinite formalitățile pentru constituirea societăților comerciale” in R. D. Nr. 7/1992
Curtea de Apel București, Decizia nr. 1899/1999 – C.P.J.C., 1999
N. Gabriel Ionaș (judecător la Tribunalul Tg. Mureș) – „Sinteză teoretică privind acțiunea in nulitate a actelor juridice civile” in R.D. nr. 5/2000
D. Legislație
Codul de procedură civilă din Codul juristului – dr. Constantin Crișu cu modificările, completările și adăugirile intervenite până la 1 dec. 2000, Ed. Juris Agressis, 2001
Ordonanța de urgență nr. 59 din 25 aprilie 2001 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a guvernului nr. 138/2000, Ed. Lumina Lex, 2001
Legea nr. 653/2002 în M. Of, nr. 905/2002 (privind aprobarea Ordonanței de urgență a guvernului nr. 20/2002 pt. completarea Legii nr. 92/1992 – organizarea judecătorească)
Anexa nr. 1
CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
Domnule Președinte,
Subsemnatul……………………………………………………., domiciliat în…………………….. chem în judecată și personal la interogatoriu pe …………………………….., domiciliat în pentru ca prin hotărârea ce veți pronunța să și să-1 obligați să-mi plătească cheltuieli de judecată.
Pentru următoarele motive:
În fapt, pârâtul
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art. … din C……
În dovedirea acțiunii înțeleg să mă folosesc următoarele probe:
Depun prezenta cerere și copii certificate de pe actele menționate mai sus în … exemplare, dintre care … urmează a fi comunicate pârâtului (părților) și dovada achitării taxei de timbru în valoare de … lei.
Semnătura reclamantului
………………………
Domnului Președinte al Judecătoriei……………………………….
Anexa nr. 2
CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
A UNEI SOCIETĂȚI COMERCIALE
Domnule președinte,
Societatea Comercială cu sediul în , prin reprezentanții săi legali, cheamă în judecată Societatea Comercială , cu sediul în pentru ca, prin hotărârea ce o veți pronunța, să o obli gați la plata sumei de … lei, reprezentând penalități, cât și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces
Pentru următoarele motive:
În fapt, în baza contractului de vânzare-cumpărare din data de , am virat pârâtei , în valoare de … lei.
După primirea și recepționarea mărfii, aceasta ne-a virat din preț doar suma de … lei, având de plătit suma de … lei.
Deși pârâta a fost somată să ne plătească și această sumă, în mod nejustificat a refuzat să facă plata, motiv pentru care solicităm și penalități în valoare de … lei (calcul anexat).
În consecință solicităm admiterea cerererii așa cum a fost formulată.
În drept, ne întemeiem prezenta acțiune pe dispozițiile art. 1361 și următoarele din C. civ. coroborate cu prevederile art. 10 și 11 din Legea nr. 76/1992 modificată și completată.
În dovedirea acțiunii înțelegem să ne folosim de proba cu acte.
Depunem acțiunea în dublu exemplar, unul pentru a fi comunicat pârâtei, dovada taxei de timbru în valoare de 10.000 lei și timbru judiciar în valoare de … lei.
Semnătura
……….L. S.
Domnului Președinte al …………………….
Anexa nr. 3
CERERE DE CHEMARE
ÎN JUDECATA A ALTOR PERSOANE
Domnule Președinte,
Subsemnatul domiciliat în , pârât în procesul ce formează obiectul dosarului nr. … al acestei instanțe, cer să fie introdus în proces domiciliat în pentru ca prin hotărârea ce veți pronunța să dați o soluție care să-i fie opozabilă și acestuia.
Pentru următoarele motive:
În fapt, am interesul, născut și actual, de a chema în judecată și pe creditorul cesionar pentru ca hotărârea ce se va pronunța să-i fie opozabilă.
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art.57 C. proc. civilă.
înțeleg să mă folosesc de următoarele probe:
Alătur prezentei cereri două copii, însoțite de actele doveditoare certificate de mine, pentru a fi comunicate reclamantului și celui chemat în judecată.
Semnătura,
………………..
Domnului Președinte al Judecătoriei …………………………
Anexa nr. 4
CERERE DE CHEMARE
ÎN JUDECATĂ A ALTOR PERSOANE
Către Judecătoria .….
Domnule președinte,
Societatea comercială ………………… cu sediul în, reprezentată prin domnul (a) în calitate de Director General/Manager, reclamantă (pârâtă) în dosarul nr. … /199…, cu ter men la , al acestei instanțe, având ca obiect acțiuneaintrodusă împotriva pârâtei (de reclamanta) , cu sediul , prin care am (s-a) solicitat , chemăm (cerem să fie chemat) în judecată și cu sediul în pentru ca hotărârea pe care o veți pronunța să fie opozabilă și acesteia.
Pentru următoarele motive:
În fapt, *
În drept, ne întemeiem cererea pe dispozițiile art. … și ale art 57 C. proc. civ.
În dovedirea cererii înțelegem să ne folosim de următoarele probe…………. Depunem prezenta cerere în trei exemplare, din care unul pentru a fi comunicat pârâtei (reclamantei) și unul celui chemat în judecată pe această cale și dovada taxei de timbru în valoare de … lei și timbru judiciar în valoare de … lei.
Semnătura
……………….
Anexa nr. 5
CERERE DE CHEMARE
IN JUDECATA A ALTOR PERSOANE
Domnule președinte,
Subsemnatul , domiciliat în pârât în procesul ce formează obiectul dosarului nr. … al acestei instanțe, cer să fie introdus în proces , domiciliat în pentru ca prin hotărârea ce veți pronunța în cauza menționată să-i fie opozabilă și acestuia;
Pentru următoarele motive:
În fapt, a avut loc o cesiune de creanță la data de
Eu am fost chemat în judecată de către, creditorul cedant, pentru a fi obligat la plată, dar creditorul cesionar mi-a notificat înainte cesiunea, solicitând să-i fac lui plata. Deoarece în legătura cu creanța ce formează obiectul dosarului sus-menționat a intervenit prescripția, am interesul, născut și actual, de a chema în judecată și pe creditorul cesionar pentru ca hotărârea ce se va pronunța să-i fie opozabilă.
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art 1391 și urm. C. civ., și art. 57 C. proc. civ.
Alătur prezentei cereri două copii, însoțite de actele doveditoare certificate de mine, pentru a fi comunicate reclamantului și celui chemat în judecată și dovada taxei de timbru în valoare de … lei.
Semnătura,
…………………
Domnului Președinte al Judecătoriei…………………………..
Anexa nr. 6
CERERE DE CHEMARE
ÎN JUDECATĂ A UNEI PERSOANE FIZICE
Domnule Director,
Societatea Comercială cu sediul în , reprezentată prin domnul(a), cheamă la judecată și personal la interogatoriu pe pârâtul(a) , domiciliat) în pentru ca prin hotărârea ce o veți pronunța să-1 (s-o) obligați la plata sumei de … lei, cu titlu de *, cât și la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul proces.
Pentru următoarele motive:
În fapt, pârâtul * *
În drept, ne întemeiem acțiunea pe dispozițiile art. … * * *
În dovedirea acțiunii înțelegem să ne folosim de interogatoriul pârâtului(ei), care va fi citat cu această mențiune.
Depunem prezenta acțiune în dublu exemplar, unul pentru a fi comunicat pârâtului(ei), dovada taxei de timbru în valoare de … lei și timbru judiciar în valoare de … lei.
Semnătura
……………………….
Domnului Președinte al Judecătoriei…………………….* * * *
Anexa nr. 7
cerere de repunere în termen
Domnule Președinte,
Subsemnatul…………………, domiciliat în………………., județul…………..(sectorul………….. al municipiului București), str………, nr…….., etaj……., ap……………, reclamant (pârât) în cauza ce formează obiectul dosarului nr……., aflat pe rolul, vă rog să mă repuneți în termenul de apel împotriva sentinței civile nr……..din……….pronunțată de………………………………….
Motivele cererii sunt următoarele:
În fapt, nu am putut formula și depune cererea de apel în termenul prevăzut de art.284 C proc.civ. datorită unei împrejurări mai presus de voința mea, deoarece pe întreg intervalul termenului de apel am fost
Internat în stare de inconștiență la Spitalul………………. ,
Astfel cum rezultă clin certificatul medical ce îl anexez în copie certificată și în fața primei instanțe nu am avut angajat apărător. Odată dispărută cauza împiedicării, am formulat, în termenul prevăzut de lege, prezenta cerere.
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art.103 C.proc.civ.
Semnătura
……………………
Domnului Președinte al…………………………………….
=== proiect A ===
CAPITOLUL I
Actele de procedura-Considerații preliminare
Secțiunea I: Corelația dintre forma procedurală și actul de procedură. Definirea actelor de procedură.
În literatura de specialitate, prin formă procedurală se înțelege toate dispozițiile, normele și regulile care privesc demersul procesului, tot ceea ce legea prescrie că trebuie urmat pentru executarea hotărârilor și tot ceea ce poate avea legătură directa cu funcționarea legală a organelor judecătorești. Așadar, forma procedurală înseamnă condițiile prestabilite de lege pentru efectuarea unui act de procedură. De exemplu, forma procedurală a chemării în judecată este reglementată de dispozițiile art.112-114 C procedură civilă.
Forma nu trebuie confundată cu formalitatea; aceasta din urmă cuprind elemente de detaliu care compun actul de procedură, unele esențiale, altele accesorii, dar care alcătuiesc forma actului. Formele procedurale sunt obligatorii atât pentru părți cât și pentru instanță. Luate în ansamblu, formele procedurale au rolul de a asigura o judecată dreaptă, care să se desfășoare in cele mai bune condiții, păstrându-se echilibrul între părți și dând judecătorului posibilitatea să cunoască faptele și să dea o hotărâre corectă, legală și temeinică.
Luate în parte formele procedurale urmăresc fiecare scopuri specifice:
Asigură dreptul la apărare al părților, cum sunt de exemplu regulile privind conținutul cererii de chemare în judecată și al întâmpinării ce dau posibilitatea ambelor părți să nu fie surprinse la dezbaterea procesului.
Contradictorialitatea și dreptul la apărare cum sunt formele privind citirea părților
Protejează părțile împotriva unui eventual arbitrariu al judecătorului în cazul realizării dispozitivului înainte de a se face pronunțarea obligativității motivării hotărârii ori a exercitării căilor de atac
Corelația între forma procedurală și actul de procedură este exprimată astfel: forma de procedură este ceea ce legea prescrie, iar actul de procedură ar fi forma adusă la îndeplinire.
Putem exemplifica astfel: dispozițiile art. 82-84, 112-114 și 133 C. procedură civilă reprezintă forma procedurală a chemării în judecată, iar cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură.
Uneori termenii ” formă ” și ” act de procedură ” sunt folosiți împreună în sintagma ” forma actelor de procedură ”. Aceasta desemnează condițiile extrinseci pentru existența și validitatea unor asemenea acte.
Deși actul de procedură reprezintă înscrisul menit a constata îndeplinirea formei de procedură, există și cazuri în care actele de procedură nu se materializează în scris, ci trebuie îndeplinite verbal. Într-un final consemnarea lor de către instanță, în procese verbale sau încheieri, asigură constatarea lor în forma scrisă.
Secțiunea a II-a: Noțiunea și importanța actelor de procedură
A. Conceptul de act procedural.
În dreptul civil, noțiunea de ” act ” are accepțiuni diferite. În primul rând desemnează o operație juridică ( de exemplu: căsătoria, donația); alteori, reprezintă un mijloc de constatare, de dovadă a unei operații juridice ( de exemplu: înscrisul probator al contractului de donație).
În procedura civilă ,prin ”act” se înțelege ,de obicei, actul de procedură .Acesta poate fi o cerere de chemare în judecată ,întâmpinare ,cerere reconvențională ,citație și altele.
C. proc. civ. român utilizează noțiunea de ”act de procedură”, dar nu o definește. Legiuitorul folosește această noțiune cu înțelesul de înscris menit a constata îndeplinirea unor forme de procedură( de exemplu, în art. 94, 96, 104, 105, 106), dar și cu sensul de ” document ”, adică înscris care nu se efectuează, de regulă, în fața instanței( de exemplu, în ar. 112, 138, 176, 583 ).
Conceptul de act procedural evocă ideea unei manifestări de voință făcute în vederea producerii unor efecte juridice. Această caracteristică este, însă, comună oricărui act juridic.
O definiție care a fost preluată de mulți autori aparține lui I. Stoenescu în ” Procesul civil” și este formulată astfel: constituie act de procedură ” orice act făcut în cursul și în cadrul procesului civil de către instanța de judecată și ceilalți participanți la proces, legat de activitatea procesuală a acestora ”.
Literatura și practica de drept procesual civil utilizează, cu valoare de echivalență, termenii de ”act de procedură ”, ” act procesual ” și ”act procedural ”. Legislația penală face o separare clară între aceste noțiuni.
Prin ” act procesual ” se înțelege instrumentul juridic prin care sunt exercitate drepturile, prerogativele și facultățile organelor juridice și a subiecților procesuali. Prin ” act procedural ” este desemnat mijlocul juridic prin care se aduce la îndeplinire sarcina ce decurge prin actele și măsurile procesuale intervenite în cursul procesului penal.
Actele procedurale implică existența prealabilă a actelor procesuale caracterizându-se ca acte derivate din acestea.
Constituie acte procesuale: dispunerea începerii urmăririi penale, a clasării, a neînceperii urmăririi penale, etc., iar acte procedurale: întocmirea unei ordonanțe, emiterea unei citații, redactarea rechizitoriului, etc.
În dreptul comparat, majoritatea legislațiilor procesuale nu conțin o definiție a actului de procedură. Totuși, unele legislații oferă indicii referitoare la definirea acestuia. C. proc. civ. francez din anul 1975 face distincție între nulitățile determinate de neregularități de fond și de formă ( art. 117-121 ).
În alte legislații se prevede în mod expres că manifestarea de voință reprezintă o componentă a actului procedural. De exemplu, C. proc. civ. brazilian: ” Actele părților reprezintă declarații unilaterale sau bilaterale de voința, ce determină de îndată constituirea, modificarea sau stingerea drepturilor procesuale ”.
O caracteristică a actelor de procedură este complexitatea acestora, adică declanșează activitatea mai multor participanți. De exemplu, citația prin care un martor este chemat în fața instanței este actul de procedură ce cuprinde activitatea instanței de judecată, a părților din proces, a agentului care o înmânează, precum și a persoanei chemate în fața instanței în această calitate.
O a doua caracteristică a actelor de procedură este aceea că se întocmesc succesiv. De exemplu, cererea de chemare în judecată este actul de procedură care declanșează procesul și nici un alt act nu poate fi îndeplinit înaintea acestuia.
A treia caracteristică a actelor de procedură se referă la independența acestora care este relativă. Astfel, de exemplu, hotărârea instanței prin care se pune capăt judecății, deși pare un act independent, în realitate este opera întregii activități procesuale a tuturor participanților sintetizând conținutul celorlalte acte.
B. Importanța actelor de procedură
Actele de procedură sunt indispensabile activității procedurale, la fel de importante ca și părțile în proces. Dacă părțile sunt o premisă necesară a procesului, exercițiul acțiunii civile se realizează numai prin intermediul unui act de procedură ( cererea de chemare în judecată ) încheindu-se tot prin acest tip de acte.
Actele de procedură impulsionează soluționare procesului civil și determină pronunțarea unei decizii definitive asupra litigiului. Acestea reprezintă mijloace prin intermediul cărora părțile își exercită drepturile și-și îndeplinesc obligațiile procesuale.
Actele de procedură sunt o specie a actelor juridice, dar nu se particularizează de acestea prin scopul lor, cadrul în care sunt aduse la îndeplinire și întocmirea lor de diferiți subiecți de drept, cu respectarea unor cerințe care diferă de la o categorie de acte la alta.
Importanța actelor de procedură este incontestabilă, activitatea procedurală neputând fi concepută. Astfel, exercițiul acțiunii civile se realizează prin intermediul unui act procedural numit cererea de chemare în judecată, iar procesul civil se finalizează tot printr-un act procedural care este hotărârea.
De o importanță particulară sunt actele scrise ale participanților procesuali. Acestea fixează mai bine elementele judecății și cadrul dezbaterilor, ceea ce permite și exercitarea unui control judiciar eficient asupra hotărârilor pronunțate de către instanțele judecătorești inferioare.
Secțiunea a III-a: Condiții generale ale actelor de procedură
Considerații preliminare
Procesul civil este o activitate ce se desfășoară în timp și constă într-un complex de acte de procedură. Îndeplinirea acestora nu trebuie făcuta la întâmplare, legislația trebuie să reglementeze condițiile pe care să le respecte aceste acte și sancțiunea neîndeplinirii lor.
Prezentarea condițiilor generale de validitate a actelor de procedură oferă o mai bună cunoaștere a mecanismului actelor juridice care ajută la realizarea justiției.
Tradițional, în literatura de specialitate sunt menționate două condiții generale pe care trebuie să le îndeplinească actele de procedură: să îmbrace forma scrisă și să relateze în conținutul lor faptul că au fost îndeplinite cerințele impuse de lege. Unii autori rețin și o a treia condiție generală: actele de procedură trebuie îndeplinite în limba română, condiție ce decurge din textul constituțional. Acestea reprezintă de fapt condițiile de formă ale actelor de procedură. Condițiile de fond sunt determinate de caracterul actelor de procedură de a constitui manifestări de voință făcute în vederea procedurii unor efecte juridice.
Sancțiunile care intervin în caz de nerespectare a dispozițiilor legale privitoare la condițiile îndeplinirii actelor de procedură, sancțiuni ce vizează atât actele instanței, cât și ale părților sau ale altor participanți la proces.
În funcție de importanța formei procedurale și de interesul care impune respectarea formei, se disting următoarele sancțiuni:
nulitatea actului de procedură;
obligația de a completa sau de a reface actul îndeplinit cu încălcarea prescripțiilor legii;
obligația de a despăgubi partea vătămată prin încălcarea formelor procedurale;
sancțiuni pecuniare;
sancțiuni disciplinare
Enunțarea unor condiții diferite privind validitatea actelor de procedură se datorează faptului că actuala legislație specială în acest sens, deoarece aceste acte sunt variate.
Determinarea condițiilor generale ale actelor de procedură
Există dispoziții procedurale ce se referă la unele cerințe legale; în capitolul II din Titlul II, Cartea a II-a a Codului de procedură civilă se precizează că actele care se adresează instanțelor judecătorești trebuie să îmbrace formă scrisă. Articolul 82 din C. proc. civ. se referă doar la cererile adresate instanțelor judecătorești de către părți sau alți participanți la procesul civil( de exemplu, cererile incidente formulate de terțele persoanei).
Forma scrisă a actelor de procedură este o condiție esențială . Importanța acestei cerințe constă în faptul că doar astfel se poate dovedi existența lor, respectiv se stabilește clar voința părților și asigură conservarea acestora. Bineînțeles că majoritatea actelor dispuse de către instanțele judecătorești și de organele de executare sunt îndeplinite în formă scrisă.
De la această regulă există și excepții, conform articolului 82 Cod procedură civilă. La judecătorii, cererile celor care domiciliază în localități rurale se pot face și verbal, judecătorul întocmind, în final, un proces verbal. Numeroase acte de procedură pot fi făcute verbal în fața completului de judecată. Exemplificăm în acest prin cererea de recuzare a judecătorului, tranzacția, renunțarea la acțiune și altele. Aceste acte sunt manifestări unilaterale sau bilaterale de voință și produc efecte prin simpla manifestare de voință( pot fi întocmite și în scris).
A doua condiție afirmată de literatura de specialitate o constituie mențiunea în act că cerințele legii au fost respectate. Această condiție nu este prevăzută în mod expres de lege; în cazul actelor de procedură care se realizează oral de către părți, nici nu poate fi concepută.
Precizarea într-un înscris că cerințele legii nu au fost îndeplinite reprezintă, de fapt, doar o condiție pentru actele instanței acre au ca finalitate constatarea unor activități procesuale. Instanța trebuie să verifice legalitatea actelor părților și dacă nu se urmărește vreun scop contrar ordinii de drept.
Actele de procedură acre îmbracă forma scrisă trebuie redactate în limba română. Această cerință rezultă din dispozițiile Constituției României, articolul 27 alineatul 1 care stipulează că: ”Procedura judiciară se desfășoară în limba română”. În același sens sunt și dispozițiile articolului 6 din Legea pentru organizarea judecătorească( Legea nr. 92/1992). Dacă una din părți nu cunoaște limba română, aceasta poate recurge la serviciile unui interpret. Se recomandă un scris lizibil, cu titlu și subtitlu, cu un limbaj prin care să se evite arhaismele ori expresiile enigmatice, deci pe înțelesul tuturor.
În afara condițiilor menționate există anumite cerințe care vizează timpul și locul efectuării actelor de procedură. Acestea nu se pot întocmi oricând, ci doar în termenele prevăzute de lege sau într-o anumită fază procesuală. În legătură cu locul efectuării actelor de procedură, de regulă, la sediul instanței de judecată; în cazul unui interogatoriu; locul este chiar domiciliul părții supuse interogatoriului.
Actele de procedură trebuie să îndeplinească adeseori și unele condiții particulare care diferă în funcție de obiectul sau finalitatea acestora. Nerespectarea condițiilor generale sau particulare ale actelor de procedură atrage după sine nulitatea acestora.
CAPITOLUL II
Clasificarea actelor de procedură
Secțiunea I: Precizări prealabile
Actele de procedură sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii. Diversitatea acestora este determinată de numărul mare de acte de procedură care determină întreaga structură a procesului civil.
Secțiunea a II-a: Diferitele categorii de acte de procedură
Acte procedurale ale instanței, părților, terțelor persoane și organelor de executare silită.
Criteriul care stă la baza acestei clasificări ăl reprezintă subiecții de la care emană actele de procedură. Acest criteriu este amintit de mai mulți autori dar cu o formă puțin schimbată: în raport de organele sau persoanele care le întocmesc sau de la care emană.
Actele instanței sunt cele mai importante acte de procedură judiciare, producând efecte diverse. Principalul act al instanței este sentința prin care se soluționează conflictul. Celelalte acte ale instanței pregătesc soluția finală sau rezolvă anumite incidente în desfășurarea procedurii judiciare. Având în vedere finalitatea diferită a actelor instanței, se poate face distincție între actele de decizie, actele de comunicare și actele de documentare procesuală..
Actele de decizie cuprind hotărârile judecătorești propriu-zise, cele prin care se soluționează conflictul dintre părți, dar și deciziile luate de instanță ce privesc unele incidente procedurale sau impulsionarea procesului civil (încheieri de ședință prin care se iau diferite măsuri privind luarea unei probe, admiterea sau respingerea unei excepții etc.).
Actele de comunicare sunt acelea prin care instanța de judecată înștiințează părțile despre anumite măsuri(citarea părților sau a altor participanți, repunerea cauzei pe rol, citarea la interogatoriu, etc.).
Actele de documentare procesuală sunt acelea prin intermediul cărora se consemnează unele manifestări de voință ale părților sau ale altor participanți(de exemplu, procesul verbal de consemnare a unei mărturii, a declarației unui interpret, etc.).
Actul procedural precede actul de documentare. Această categorie de acte este mai puțin cunoscută în doctrina noastră de drept procesual.
Actele părților sunt numeroase și urmăresc finalități diferite. Prin unele se urmărește promovarea unor pretenții în fața instanței de judecată, prin altele o simplă apărare, invocarea unui incident procedural sau chiar sistarea temporară ori definitivă a judecății. Și actele părților se divizează în:
acte prin care se promovează pretenții în justiție; acestea sunt: cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională, cererea de chemare în garanție;
acte de dispoziție: renunțarea la drept sau la judecată, tranzacția și altele.
Actele terțelor persoane lărgesc cadrul procesual cu privire la subiectele procesului sau la obiectul acestuia. Acestea sunt: întocmirea și depunerea raportului de expertiză, depoziția martorului, cererea de anulare a unei amenzi făcută de un martor sau de un expert, actele întocmite de autoritatea tutelară, la cererea instanței și altele.
Actele organelor de executare silită sunt destinate să aducă la îndeplinire dispozițiile cuprinse intr-un titlu executoriu. De exemplu, somația, comandamentul, ordonanța de adjudecare.
La acestea se pot adăuga și actele altor participanți procesuali: procurorul, expertul, martorul, etc.
B. Actele de procedură verbale și actele de procedură scrisă
Criteriul distinctiv al acestei clasificări îl constituie forma de manifestare a voinței subiectului procesual.
Alți autori clasifică actele de procedură în acte scrise și acte orale. Aceștia folosesc diferite criterii; astfel putem exemplifica: în funcție de modul de executare( de efectuare). Conform acestei clasificări actele orale sunt acelea care se efectuează în fața instanței în mod verbal, finalizându-se totuși într-un înscris. Sunt acte procedurale orale: depoziția martorului, susținerile părților, răspunsurile la interogatoriu etc.
Actele procedurale scrise sunt actele al căror conținut trebuie neapărat să fie concretizat, chiar de la început, într-un înscris. Ca exemplu se poate menționa: cererea de chemare în judecată, încheierile de ședință, hotărârile judecătorești, procese verbale de cercetare la fața locului și de aplicare a măsurilor asigurătorii și altele.
C. Acte de procedură obligatorii și acte de procedură facultative
Majoritatea actelor îndeplinite de către instanța de judecată fac parte din categoria actelor obligatorii; de pildă, au acest caracter hotărârile judecătorești, încheierile de ședință, comunicarea unor acte de procedură, citarea părților etc.
Dar, pentru părți, un număr mare de acte procedurale au caracter facultativ. De exemplu, doar părțile sunt în măsură să aprecieze necesitatea invocării unor mijloace probatorii ori a unor excepții de procedură. Printre actele facultative ale părților amintim: cererile de intervenție accesorie, promovarea unor pretenții prin intermediul unei acțiuni reconvenționale, exercitarea căilor legale de atac și altele.
D. Acte unilaterale, bilaterale și multilaterale
Criteriul care stă la baza acestei clasificări se referă la numărul manifestărilor de voință care duc la formarea actului de procedură. Se poate afirma că în cadrul procedurii judiciare, majoritatea actelor de procedură au un caracter unilateral. Acesta emană de la părțile în litigiu și sunt făcute pentru a exercita anumite drepturi procesuale. Instanța, pentru a soluționa litigiul, adoptă măsuri care se înfățișează ca manifestări unilaterale de voință. De exemplu, hotărârile judecătorești, încheierile de ședință, etc.
Numărul actelor bilaterale sau multilaterale este mai redus, dar există unele împrejurări care determină îndeplinirea acestora. Este cazul amânării cauzei prin acordul părților în litigiu, cazul tranzacției judiciare și altele.
E. Acte judiciare și acte extrajudiciare
Această clasificare se întemeiază pe un criteriu care ia în considerare cadrul în care se îndeplinește un act de procedură.
Actele judiciare sunt acele acte de procedură care se îndeplinesc în fața instanțe. Majoritatea actelor sunt aduse la îndeplinire în cadrul procesului declanșat de reclamant, adică au un caracter judiciar.
Actele extrajudiciare se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanței. Acestea mai sunt denumite și acte extraprocesuale. De exemplu, expertiza, somația, actele de executare cu excepția procedurilor judiciare.
După unii autori actele extraprocesuale se subclasifică în:
Acte extraprocesuale anterioare procesului care sunt manifestări de voință exercitate înainte de a se declanșa procesul; de exemplu, mărturisirea extrajudiciară, adică făcută într-un alt proces, hotărârea pronunțată într-o cerere de asigurare a dovezilor.
Acte extraprocesuale contemporane cu procesul care constă în acele manifestări de voință făcute după constituirea raportului procesual, dar în afara acestuia, adică acele acte cărora legea le atribuie eficiență juridică asupra conținutului procesului; de exemplu, expertiza criminalistică pentru constatarea unui fals, un înscris care consfințește o tranzacție a părților și altele.
F. Acte procedurale specifice judecății în primă instanță, acte specifice judecății î fața instanțelor de control judiciar și actele de executare silită
Această clasificare ține seama de fazele în cadrul cărora se îndeplinesc actele de procedură, dar nu ignoră principalele etape ale desfășurării procesului civil.
În literatura de specialitate s-au propus și alte clasificări care țin cont de etapele procedurii judiciare. O.Ungureanu a propus clasificarea actelor de procedură în:
acte care sesizează instanța ( cererea de chemare în judecată )
acte de procedură prin care pârâtul răspunde reclamantului (întâmpinare, cerere reconvențională )
acte de încunoștințare a părților ( citații, procese verbale de înmânare a actelor de procedură )
acte de procedură întocmite în cursul dezbaterilor ( încheierea de ședință )
acte de procedură întocmite pentru executarea hotărârii ( somația, comandamentul ).
Această clasificare nu se bazează pe criterii riguroase pentru că, în acest caz, categoriile de acte de procedură se interferează între ele.
CAPITOLUL III
Principalele acte de procedură
Secțiunea I: Cererile
Noțiunea, clasificarea și importanța cererilor care se adresează instanțelor judecătorești
În procesul civil judecătorul nu poate judeca fără să fie investit printr-o cerere a părții. Principiul ” ne procedat ex officia ” a apărut în epoca dreptului roman. Judecătorul investit trebuie să rezolve toate cererile părților.
Cererea reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană fizică sau juridică solicită instanței judecătorești ocrotirea drepturilor și intereselor sale legale. Ea include în conținutul său atât cererile prin care se urmărește valorificarea unor pretenții în justiție, cât și cele prin care părțile doresc exercitarea unor drepturi procedurale, soluționarea unor incidente de procedură, amânarea cauzei, administrarea de dovezi, valorificarea unor drepturi ce sunt cuprinse într-un titlu executoriu.
Într-un sens mai restrâns, prin cerere se înțelege formularea unei pretenții înaintea justiției, în vederea satisfacerii ei. Dar cererea nu este sinonimă cu pretenția.
Cererile adresate justiției sunt multiple și variate. Ele se clasifică în funcție de efectele pe care le produc și după scopul urmărit de către părți; astfel, cererile se împart în:
cereri introductive de instanță
cereri incidente
Cererile introductive de instanță sunt acelea prin care se declanșează activitatea instanței în vederea soluționării unui litigiu. Ele pot fi formulate doar de către reclamant și se referă la soluționarea unui litigiu concret.
În cadrul cererilor introductive se regăsește cererea de chemare în judecată care constituie actul procedural prin care se pune în mișcare acțiunea civilă și se investește instanța cu soluționarea acesteia.
Potrivit prevederilor C. proc. civ. la art. 112, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă următoarele elemente:
numele, domiciliul sau reședința părților;
calitatea juridică în care părțile stau în judecată, atunci când nu stau în numele lor propriu;
obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință;
arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea;
arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;
semnătura.
De asemenea cererea de chemare în judecată trebuie să conțină și arătarea instanței căreia îi este adresată.
Cererile incidente intervin în cursul unui proces deschis, deja existent. Ele au ca scop, fie lărgirea sferei dezbaterilor, fie soluționarea unor incidente care apar în cursul judecății. Pot fi formulate de către reclamant, pârât ori de către terțele persoane.
Cererile incidente care sunt formulate de reclamant poartă denumirea de cereri adiționale sau modificatoare. Prin acestea reclamantul modifică sau completează cererea principală inițială. Pârâtul poate formula o cerere reconvențională a cărei semnificație depășește cadrul unei simple apărări. Terțele persoane pot introduce cereri incidente atunci când doresc să intre în proces pentru a-și valorifica un drept sau pentru a sprijini apărarea unei părți în proces. În funcție de această distincție, intervenția poate fi principală sau accesorie.
Cererea introductivă de instanță este o cerere principală; cererea incidentă este o cerere accesorie, fiind determinată și depinzând de prima. Raportul de accesorietate nu apare în toate cererile incidente. De exemplu, cererea reconvențională, deși are un caracter incidental, este o veritabilă acțiune civilă.
Condiții generale de validitate a cererilor
Pentru a fi validă, orice cerere trebuie să cuprindă anumite condiții generale privind întocmirea ei. Conform art. 82 din C. proc. civ. , care constituie sediul materiei, acestea sunt:
arătarea instanței cărei îi este adresată
numele și domiciliul părților ori, după caz, denumirea și sediul reprezentanților
obiectul cererii
semnătura
Din punct de vedere al formei, art. 82 alin. 1 C. proc. civ. dispune că: ”Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie făcută în scris… ” și să cuprindă elementele menționate mai sus.
Forma scrisă a cererii este obligatorie, iar, în urma modificării art. 82 C. proc. civ. prin Ordonanța de Urgență nr. 138/2000, acest principiu mai cunoaște excepții. Dar, art. 82 alin. 2 C. proc. civ. reglementează o situație specială: când partea, din orice motive, nu poate semna cererea. Într-o asemenea împrejurare ” judecătorul va stabili mai întâi identitatea părților și îi va citi acesteia conținutul cererii. Despre toate acestea judecătorul va face mențiune pe cerere”.
Prima condiție și anume arătarea instanței constituie un element necesar doar pentru cererile introductive de instanță, nu și pentru cererile incidente. Acesta din urmă se promovează în legătură cu pretențiile principale sau cu apărările părților, formulându-se în cursul judecății, respectiv în fața unei instanțe deja sesizate.
Celelalte trei elemente ale cererii: părțile ( reprezentanții ), obiectul și semnătura au an caracter esențial. Astfel, în lipsa numelui nu se pot identifica părțile față de care soluția ar trebui să se pronunțe cu putere de lucru judecat. Fără arătarea obiectului nu se poate realiza o activitate de soluționare a unei cereri, deoarece lipsește pretenția în legătură cu un drept sau interes legitim. Lipsa semnăturii creează incertitudine cu privire la manifestarea de voință a părții, adică sesizarea reală a instanței.
Neindicarea instanței la care se adresează cererea poate determina nulitatea acesteia , în condiții prevăzute de art. 505 alin. 2 C. proc. civ. : dacă s-a produs părții o vătămare ce nu se poate înlătura altfel.
Lipsa elementelor esențiale ale unei cereri atrage nulitatea acesteia. Dispozițiile art 133 C. proc. civ. care declară nulă cererea de chemare în judecată, în lipsa mențiunilor esențiale, sunt aplicabile tuturor cererilor scrise adresate instanțelor judecătorești.
În cazul în care cererea nu poate fi semnată la început se poate face acest lucru în cursul judecății. Soluția este prevăzută de lege numai pentru cererea de chemare în judecată, însă e aplicabilă tuturor cererilor pentru identitate de rațiune.
Numele, domiciliul și reședința părților reprezintă un element necesar doar în cazul cererilor introductive de instanță, în celelalte este menționat în dosarul cauzei.
În cazul în care cererea nu se introduce de titularul dreptului, ci de un reprezentant al acestuia, la cerere trebuie anexată dovada calității de reprezentant, adică: procura în original sau în copie legalizată dacă mandatarul nu este avocat ( Nb: Această ipoteza este prevăzută în mod expres în art. 83 alin.1 C. proc. civ. : ” Când cererea este făcută prin mandat se va procura în original sau în copie legalizată ”).
Împuternicirea avocatului se face in baza contractului de asistență juridică, el justificându-și calitatea cu delegația emisă potrivit Legii 51/1995.
Reprezentantul legal sau curatorul trebuie să alătur la cerere o copie legalizată de pe înscrisul doveditor al calității sale, conform art. 83 alin.3 C. proc. civ. .
Urmărind înlăturarea formalismului excesiv, art.84 C. proc. civ. prevede că cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută, deși poartă o denumire greșită. Instanța nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți în cerere, ci după sensul pe care justițiabilul îl atribuie termenilor respectivi, după natura dreptului și scopul urmărit. Dacă obiectul cererii nu este clar precizat instanța trebuie să oblige partea în cauză să facă precizările necesare spre a se putea stabili conținutul și finalitatea cererii respective.
Art. 84 C. proc. civ. stabilește dreptul și obligația instanței de a da o calificare corectă cererii, dar nu-i conferă posibilitatea de a modifica sau completa cererea formulată de parte, deci de a încălca principiul disponibilității. Dispozițiile acestui articol se referă în mod expres la cererile de chemare în judecată și la cererile de exercitare a căilor de atac, dar textul se aplică și altor cereri efectuate în cursul procesului civil.
Secțiunea a II-a: Citarea părților și comunicarea actelor de procedură
Un principiu fundamental de procedură este că nimeni nu poate fi judecat fără a fi chemat să se apere. În strânsă legătură cu principiul dreptului la apărare este principiul contradictorialității prin care judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților ( art. 85 C. proc. civ.), ambele principii fiind consacrate într-un capitol special: capitolul al II-lea al Titlului II- Citațiile și comunicarea actelor de procedură.
Citația
Citarea este un act de procedură rin care părțile sunt încunoștințate despre existența procesului civil, despre locul și data judecății. Citarea părților în procesul civil se realizează prin citație.
Citația este un act procedural prin care părțile sunt încunoștințate să se prezinte în fața instanței în locul, ziua și ora fixată; prin aceasta sunt chemați și alți participanți procesuali în fața instanței de judecată ( martori, experți, interpreți etc. ).
Conform art. 208 C. proc. civ. efectuarea unei expertize se realizează printr-o lucrare la fața locului, după citarea părților, printr-o carte poștală recomandată cu dovadă de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului. Lipsa dovezilor de citare a părților la locul efectuării expertizei, precum și respingerea cererii reclamanților( fără nici o motivare) face ca decizia pronunțată în fond, după casare să fie dată cu încălcarea legii.
Potrivit art. 88 C. proc. civ. citația trebuie emisă în formă scrisă și trebuie să cuprindă anumite mențiuni. Forma scrisă este cerută în special pentru primul termen de înfățișare; pentru celelalte termene, instanța înștiințează părțile prezente asupra termenului( art. 153 C. proc. civ. ).
Citația este compusă din două părți: citația propriu-zisă și dovada de înmânare.
Citația propriu-zisă trebuie să cuprindă o serie de mențiuni esențiale, lipsa lor atrăgând nulitatea ei.
Conform art. 88 alin. 1 C. proc. civ. mențiunile esențiale sunt:
a). arătarea anului, lunii, zilei și orei de înfățișare;
b). arătarea instanței și a sediului acesteia;
c). numele, domiciliul și calitatea celui citat;
d). parafa șefului instanței și semnătura grefierului
Conform art. 88 alin. 2 C. proc. civ. lipsa mențiunilor esențiale duce la sancțiunea nulității.
În jurisprudență s-a decis că, dacă termenul de identificat numai prin arătarea zilei și a lunii, fără a se menționa și anul procedura de citare este nulă. Dar, greșelile din citație asupra datei nu conduc la nulitatea citației decât dacă data este ilizibilă. Citația va fi lovită de nulitate și când, de exemplu, se indică orele după amiezii, iar procesul are loc înainte de masă.
Textul codului cere expres numai indicarea numelui părții, nu și a prenumelui, legea lăsând la aprecierea instanței să stabilească dacă identificarea persoanei se poate face numai prin numele ei.
În mod obișnuit activitatea judiciară se realizează la sediul instanței sesizate. În unele împrejurări, anumite acte procedurale se pot realiza și în afara acestui sediu, de exemplu, când instanța dispune o cercetare locală, posibilitatea audierii unui martor la locuința sa este expres prevăzută în art. 88 alin. 4 C. proc. civ. .
Citația este un act care emană de la președintele instanței, astfel că trebuie să poarte parafa acestuia și semnătura grefierului instanței. Cel care emite citația nu este completul de judecată, ci președintele sau judecătorul care îi ține locul.
Mențiunile neesențiale ale citației sunt prevăzute tot în art. 88 C. proc. civ. și se referă la:
a). numărul și data emiterii, precum și numărul dosarului
b). numele și domiciliul părții potrivnice și felul pricinii cu alte mențiuni prevăzute de lege
Indicarea acestor elemente ajută partea în identificarea dosarului și cunoașterea, de la începutul procesului, a obiectului pricinii( revendicare, divorț, pretenții, partaj și altele). Lipsa acestor elemente, în principiu, nu determină nulitatea procedurii de citare și a actelor subsecvente, numai dacă partea învederează o vătămare.
Dovada de înmânare, respectiv procesul verbal trebuie să cuprindă anumite mențiuni esențiale care sunt prevăzute în art. 100 C. proc. civ. și se referă la:
anul, luna și ziua când a fost încheiat
numele celui cere l-a încheiat
3). numele, prenumele și domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, cu arătarea numărului, etajul, apartamentul sau camerei, dacă cel căruia i s-a făcut comunicarea locuiește într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel și dacă actul de procedură a fost înmânat la locuința sa, ori a fost afișat pe ușa acestei locuinței
arătarea instanței de la care pornește actul de procedură și identificarea lui, iar pentru citații și a termenului de înfățișare
4). numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea și locul unde s-a făcut afișarea .
Aceste mențiuni sunt prevăzute de art. 100 alin. 3 C. proc. civ. și considerate ca esențiale și sub pedeapsa nulității exprese.
Mențiunile neesențiale ale procesului verbal de înmânare a citației sunt în număr de două:
arătarea funcției agentului procedural
arătarea înscrisurilor comunicate.
Aceste mențiuni nu sunt foarte importante, deoarece lipsa acestora nu poate cauza părții un prejudiciu, dacă celelalte au fost observate de agentul procedural. Conform art. 105 alin. 2 C. proc. civ. nulitatea va interveni și în legătură cu ultimele două elemente, doar dacă se produce un prejudiciu care nu va putea fi înlăturat în alt mod.
Constituie act oficial procesul verbal întocmit în conformitate cu cerințele legii și face dovada constatărilor făcute de către agentul procedural până la înscrierea în fals.
În jurisprudență s-a stabilit că singurele acte prin care se poate proba că procedura citării a fost îndeplinită potrivit legii sunt:
Dovadă de înmânare a citației
Proces verbal întocmit de agentul procedural când cel care a fost citat nu a fost găsit la domiciliu sau a refuzat să primească citația.
Termenul și procedura de înmânare a citației
Termenul în care trebuie înmânată citația este prevăzut de art. 89 alin. 1 C. proc. civ. care stipulează că: ”Citația sub pedeapsa nulității, va fi înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile urgente, termenul poate fi și mai scurt, după aprecierea instanței ”.
Termenul de 5 zile este considerat de lege ca un termen util și suficient pentru ca partea citată să-și poată pregăti apărarea. Nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru înmânarea citației atrage după sine anularea procedurii de citare. În alin. 2 art. 89 C. proc. civ. se prevede în mod expres că partea interesată este în drept să ceară doar amânarea judecății. Dacă partea interesată nu a fost citată aceasta poate solicita anularea hotărârii, fără a fi obligată să facă dovada unei vătămări. Acesta este un caz în care operează nulitatea expresă.
Instanța poate stabili un termen mai scurt dar numai în pricinile urgente, în condițiile art. 89 alin. 1 C. proc. civ. ; derogarea de la acest text conduce la nulitatea actului de procedură.
Dispozițiile procedurale care se referă la termenul de înmânare a citației au un caracter relativ; acestea se stabilesc exclusiv în interesul părții citate. Înfățișarea părții în instanță, personal sau prin mandatare ”acoperă orice vicii de procedură ”.
Termenul de înmânare a citației trebuie să fie respectat atât în cazul citării pentru prima zi de înfățișare, cât și în cazul citării pentru termenele ulterioare.
Actele de procedură nu pot fi îndeplinite în zilele de sărbătoare legală, decât în cazurile de urgență și cu încuviințarea prealabilă a președintelui instanței ( art. 97 C. proc. civ.).
Procedura de înmânare a instanței.
Potrivit art. 86 alin. 1 C. proc. civ. modificat și completat prin O.U.G. nr. 138/2000, comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu prin agenții procedurali ai instanței ori salariați ai altor instanțe, în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul. În cazul în care comunicarea potrivit celor menționate anterior nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace care asigură transmiterea textului unui act și confirmarea primirii acestuia ( art. 86 alin. 3 C. proc. civ. ).
Un principiu fundamental în legătură cu realizarea procedurii de citare e acele potrivit căruia citația se înmânează la domiciliu sau reședința celui citat ( art. 90 alin 1 C. proc. civ. ). De la această regulă legea face și anumite excepții. Astfel, dacă partea citată are o așezare agricolă, comercială, industrială sau profesională în altă parte, citația poate fi înmânată și la locul acelei așezări. Această normă are o sferă largă de aplicare; ea nu se referă numai la situația pârâtului, ci a persoanei care urmează sa fie citată în procesul civil, fie martor, expert sau interpret.
Legea dispune că o citație poate fi înmânată în orice loc va fi întâlnită persoana citată de către agentul procedural, numai dacă este de acord cu privirea și semnarea citației.
Alte derogări sunt prevăzute de art. 90 alin. 4-7 C. proc. civ. . Pentru cei aflați sub arme citația se înmânează prin comandamentul superior cel mai apropiat, adică persoana încorporată pentru satisfacerea serviciului militar trebuie citată la unitatea militară chiar daca a avut termenul în cunoștință. Pentru cei care alcătuiesc echipajul unui vas comercial, citația se va înmâna, în lipsa unui domiciliu cunoscut, prin căpitănia portului unde este înregistrat vasul. Pentru deținuți înmânarea citației se face la administrația penitenciarului, citarea acesteia în alt loc este nelegală. Pentru bolnavii aflați în spitale, ospicii ori sanatorii citația se înmânează prin administrația acelei instituții.
În toate aceste situații, conform art. 91 C. proc. civ. ” înmânarea citațiilor și a actelor de procedură, în cazurile prevăzute de art. 87 pct. 1, 2, 3, 5 și 7, precum și cele prevăzute de art. 90 alin 4, 5, 6 și 7 sau atunci când actul urmează să fie înmânat unui avocat sau notar public, se poate face funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței, care îți va arăta clar numele și prenumele, precum și calitatea, iar apoi va semna dovada”.
Agentul procedural are obligația de a identifica persoana căreia îi este adresată citația sau actul de procedură și dacă persoana citată a fost găsită la domiciliu îi va preda citația și va solicita părții respective să semneze dovada de primire.
Dacă cel citat nu vrea să primească citația ori nu poate să semneze dovada de primire, agentul procedural îi va lăsa citația sau actul de procedură celui citat, iar în cazul de refuz de primire va afișa citația pe ușa locuinței acestuia, încheind despre aceasta un proces verbal ( art. 92 alin 2 C. proc. civ. ).
Dacă persoana citată nu se găsește la domiciliu sau dacă, în cazul hotelurilor au al clăirilor compuse din mai multe apartamente, ea nu a indicat camera sau apartamentul în care locuiește, agentul procedural va înmâna citația unei persoane din familie, iar în lipsa oricărei alte persoane care locuiește cu dânsul sau care, în mod obișnuit, primește corespondența ori, în alte împrejurări, administratorul, portarul sau celui care îl înlocuiește. Apoi, va încheia un proces verbal semnat de persoana care primește citația, după identificarea numelui acesteia ( art. 92 alin. 3 C. proc. civ. ).
Dacă una din persoanele mai sus amintite nu dorește să semneze adeverința de primire, agentul procedural va încheia un proces verbal și, respectiv, sau va lăsa în mâna acestuia. Dacă nu există asemenea persoane, agentul procedural va afișa citația, fie pe ușa locuinței celui citat, fie pe ușa principală clădirii, bineînțeles, încheind un proces verbal despre aceste împrejurări.
Înmânarea citației nu se face unui minor sub 14 ani împliniți sau unei persoane lipsite de judecată (art. 92 alin. 5 C. proc. civ.)
Citația și actele de procedură nu pot fi comunicate prin afișare persoanelor juridice, nici asociațiilor sau societăților care potrivit legii pot sta în judecată, cu excepția cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se constată, la termen, lipsa oricărei persoane juridice la sediul acestora.
Refuzul de a primi citația sau actul supus comunicării trebuie să fie contestat de agentul procedural și să provină de la persoanele care se ocupă cu primirea corespondenței. Acesta ar trebui să insiste în legătură cu primirea corespondenței și să se adreseze serviciului de registratură sau altor persoane abilitate în acest sens.
În ceea ce privește a doua excepție, agentul procedural va afișa citația sau actul de procedură numai dacă orice persoană de la acel sediu lipsește.
Legea procesuală permite părții reprezentante să procedeze la alegerea de domiciliu la adresa mandatarului său. Astfel, citarea și comunicarea actelor de procedură se va face la adresa reprezentantului.
Alegerea de domiciliu nu trebuie să fie incertă, ea nu se presupune prin simpla alegere de către parte a unui reprezentant. În lipsa unei precizări referitoare la comunicarea actelor de procedură la domiciliul reprezentantului, partea va fi citată în continuare la domiciliul său.
În condițiile art. 98 C. proc. civ. , schimbarea domiciliului uneia din părți, în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar, iar părții potrivnice, prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă se va depune la dosar, odată cu petiția de înștiințare a instanței despre schimbarea domiciliului.
Obligația menționată are în vedere situația în care procesele se află în fața instanțelor de fond, apel sau recurs, nu și când ele parcurg faza controlului judiciar extraordinar.
Dacă partea se conformează obligației menționate, ea va fi citată în continuare la noul domiciliu. În caz contrat, schimbarea de domiciliu nu va fi luată în considerare, citarea urmând să se facă la vechea adresă.
Modul de citare a părților în unele situații speciale
Persoanele care urmează a fi citate sunt părțile, inclusiv terții intervenienți, precum și martorii, experții, interpreții și alți participanți la procesul civil, dacă este cazul.
Art. 87 C. proc. civ. reglementează modul în care se face citația persoanelor juridice și a persoanelor fizice în unele situații speciale.
Citarea statului și a persoanelor juridice
Statul, județul, comuna și celelalte persoane juridice de drept public se , conform art. 87 pct. 1 C. proc. civ. , „în persoana capului autorității la contenciosul sediului central al administrației respective sau, în lipsă de contencios, la sediul administrației”.
Astfel, legea face distincție între citarea statului și a persoanelor juridice de drept public, pe de o parte și citarea persoanelor juridice de drept privat pe de altă parte.
Atunci când statul participă în mod nemijlocit la raportul juridic litigios el va fi citat prin Ministerul Finanțelor.
Dispoziții cu caracter special cu privire la citarea statului în procesul civil sunt întâlnite în art. 506 alin 2 C. proc. civ. , care dispune că în acțiunile privitoare la despăgubiri pentru erorile judiciare săvârșite prin condamnarea luarea unei măsuri preventive pe nedrept statul „este citat prin Ministerul Finanțelor”
Unitățile administrativ – teritoriale se citează, în procesul civil, prin președintele consiliului județean sau prin intermediul primarilor. Această soluție concordă cu Legea nr. 215 / 2001 privind administrația publică locală, unde la art. 19 este recunoscută personalitatea juridică a comunelor, orașelor și județelor.
În legătură cu persoanele juridice, de drept privat, citarea acestora se va face „prin reprezentanții lor, la sediul principal sau la cel al recursului ori, după caz, al reprezentanței” (art. 87. pct. 2 C. proc. civ. ). Vechiul text, modificat prin O.U.G. nr. 138 / 14 septembrie 2000, îndreptățea instanța să aleagă între citarea persoanei juridice de drept privat la sediul principal al administrației și la cel al sucursalei din circumscripția instanței. Soluția ideală ar fi confruntarea unui caracter subsidiar citării de la sediul sucursalei persoanelor juridice de drept privat; modul de citare ar trebui să concorde cu competența critorială a persoanelor juridice.
Asociațiile și societățile care nu au personalitate juridică sunt citate, în toate cazurile, prin organele lor de conducere, la sediul administrației lor” (art. 87, pct. 3 C. proc. civ. )
Cei supuși procedurii de reorganizare judiciară și de faliment se citează prin administratorul judiciar ori, după caz, prin lichidatorul judiciar (art. 87 pct. 5 C. proc. civ. modificat prin O.U.G. nr. 138/2000). Soluția este în concordanță cu Legea nr. 64 / 1995, art. 17: „Creditorii care dețin cel puțin 50 % din valoarea creanțelor pot decide angajarea unui administrator care va fi desemnat de tribunal”.
Citarea persoanelor care participă la proces prin reprezentant
Persoanele incompatibile urmează să fie citate în procesul civil prin reprezentanți lor legali (art. 87 pct. 6 C. proc. civ. ). Dacă o persoană incompatibilă nu are un reprezentant și există o urgență se va numi un curator special (la cererea părții interesate) care să o reprezintă până la numirea reprezentantului legal (art. 87 pct. 6, alin 2 C. proc. civ. )
Tot prin caracter special, numit de instanță, vor fi citați și moștenitorii, care preiau poziția procesuală a autorului lor, până la intervenirea lor în proces (art. 87 pct. 10 C. proc. civ. )
Dacă una din părți participă la proces printr-un reprezentant convențional, aceasta poate cere ca actele de procedură inclusiv citarea, să se facă la domiciliul reprezentantului. În lipsa unor asemenea precizări, citarea se va face la domiciliul sau la reședința părții (art. 93 C. proc. civ. )
Citarea persoanelor aflate în străinătate
Legea distinge între persoanele trimise în străinătate în interes de serviciu și cele aflate n străinătate din diverse motive.
Textul art. 87 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. reglementează citarea persoanelor aflate în străinătate; legea distinge între persoanele trimise în străinătate în interes de serviciu și cele aflate în străinătate din diverse alte motive.
Astfel, membrii corpului diplomatic și consular român, precum și cetățenii români trimiși ca funcționari la organizațiile internaționale, inclusiv membrii lor de familie, care locuiesc cu ei vor fi citați prin Ministerul Afacerilor Externe.
Ceilalți cetățeni români aflați în străinătate în interes de serviciu vor fi citați prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află cei ce i-au trimis.
Persoanele aflate în străinătate în orice alte ocazii, dacă au domiciliul sau reședința cunoscută, iar prin tratate sau convenții internaționale nu se prevede o altă procedură, vor fi citate la adresele cunoscute printr-o scrisoare recomandată cu dovada de primire.
Prin citație, pârâtul va fi informat că e obligat să se întoarcă în România, unde își va alege domiciliul, urmând să i se facă toate comunicările privind procesul. Dacă acesta nu se conformează acestei obligații comunicările se vor prin scrisoare recomandată.
Pentru cei aflați în străinătate și nu sunt cunoscute domiciliile acestora citarea se va face prin publicitate (art. 95. C. proc. civ. ).
Textul art. 87, pct. 8 C. proc. civ. nu face distincție între cetățenii români aflați temporar în străinătate și cetățenii străini.
Dacă cei aflați în străinătate au mandatar cunoscut în țară, va fi citat și acesta (art. 87, pct. 8 alin. 3 C. proc. civ. )
Citarea persoanelor care nu au domiciliul cunoscut
Persoanele al căror domiciliu nu este cunoscut vor fi citate prin publicitate. Potrivit art. 95 C. proc. civ. ” când reclamantul învederează că, deși a făcut tot ce i-a stat în putința, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, președintele instanței va dispune citarea acestuia prin publicitate ”.
Citarea prin publicitate constă în afișarea citației la ușa instanței cu cel puțin 15 zile înaintea termenului de judecată. În caz de urgență, instanța poate reduce acest termen la 5 zile. Dacă este necesar, președintele instanței poate dispune publicarea citației în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit. Nerespectarea acestor termene atrage după sine nulitatea procedurii de citare prin publicitate.
Jurisprudența a decis că nu e suficient ca reclamantul să arate că nu cunoaște domiciliul pârâtului, ci trebuie să învedereze împrejurări concrete din care să rezulte imposibilitatea de identificare a domiciliului pârâtului.
Dacă pârâtul se înfățișează și dovedește că a fost citat prin publicitate cu rea-credință, toate actele de procedură ce au urmat încuviințării acestei citări vor fi anulate, reclamantul putând fi sancționat cu amendă și obligat la despăgubiri potrivit legii (art. 95 alin. 5)
Darea și luarea termenului în cunoștință
În principiu, comunicarea actelor de procedură se face la domiciliul sau reședința celui citat. De la acest principiu, art. 153 alin. 1 C. proc. civ. se face următoarea derogare:” partea care a depus cererea personal prin mandat (…) și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la o înfățișare, ea însăși sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecății la acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele următoare ”.
În cazul în care luarea termenului în cunoștință nu operează este necesară o nouă citare. Art. 153 alin. 2 prevede 4 cazuri excepționale:
în cazul redeschiderii judecății după ce a fost suspendată;
în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu;
în cazul când procesul se repune pe rol;
în cazul militarilor în termen și al deținuților.
Exceptarea situațiilor menționate are o justificare deplină. În cazul nr. 1 și cazul nr.3 exceptarea se întemeiază pe posibilitatea părții de a prevedea când se deschide judecata, respectiv cauza pe rol. În al doilea caz, exceptarea se justifică prin faptul că, la interogatoriu citarea are o altă finalitate, instanța putând să dispună citarea cu această mențiune. În ultimul caz citarea este indispensabilă luării de măsuri corespunzătoare pentru prezentarea părților în fața instanței.
Termenul luat în conștiință sau pentru care au fost trimise citațiile nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice și cu citarea părților. Cererea de preschimbare a termenului se judecă în camera de consiliu. Soluționarea acestei cereri privind primul termen de judecată este de competența președintelui instanței, a vicepreședintelui instanței, a președintelui de secție ori a judecătorului care îl înlocuiește. În cursul judecăți procesului cererea de preschimbare a termenului se soluționează de către completul de judecată ( art. 153 alin. 3 C. proc. civ. modificat și completat prin O.U.G. nr. 138/2000 și prin O.U.G. nr. 59/2000 ).
CAPITOLUL IV
Termenele procedurale
Secțiunea I: Noțiunea și rolul termenelor procedurale.
Noțiunea de termen procedural.
Capitolul al III-lea al Codului de procedură civilă este consacrat termenelor de procedură și sancțiunii incidente în cazul nerespectării lor.
Legea reglementează în mod amănunțit atât conținutul cât și modul de îndeplinire al actelor de procedură stabilind anumite termene care se impun a fi respectate. Dar, nerespectarea condițiilor ce privesc forma și conținutul actelor de procedură nu este întotdeauna suficientă! De multe ori, legea impune ca un anumit act de procedură să fie întocmit într-o perioadă de timp determinată. Acest interval de timp este fixat de lege ori de judecător în vederea exercitării unui drept sau pentru îndeplinirea unei obligații procedurale.
În limbajul obișnuit, cuvântul „termen” are accepțiuni diferite. În general, prin termen se înțelege o dată fixă la care potrivit unei înțelegeri, unei decizii sau unei dispoziții, se execută sau se realizează ceva. Tot prin acest cuvânt se desemnează, și intervalul de timp (dinainte stabilit) în limita căruia trebuie să se înfăptuiască sau să se întâmple ceva.
Conceptul de termen este folosit din epoca preromană la romani anumite acte juridice nu puteau fi îndeplinite în zilele de sărbătoare legală. Acest concept nu este propriu dreptului personal civil; în dreptul substanțial, termenul desemnează momentul când o obligație se stinge sau devine exigibilă
În literatura de specialitate s-a precizat că, de fapt, termenul nu este cunoscut decât cu o condiție extrinsecă pentru validitatea anumitor acte de procedură, adică o „formă de procedură”.
Termenul de procedură poate fi definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de procedură.
Dar termenul de procedură, poate fi și o zi fixă (în cazul termenului de judecată de înfățișare a martorului sau aș celui de depunere a raportului de expertiză) sau un anumit stadiu al procesului (prima zi de înfățișare, încheierea dezbaterilor înaintea primei instanțe ș. a.)
B) Rolul termenelor procedurale
Termenele procedurale au un rol important în cadrul procedurii judiciare; acestea contribuie la valorificarea drepturilor și intereselor procesuale, de exemplu, intentarea acțiunii, propunerea probelor, pregătirea apărării, exercitarea căilor de atac. Dar, termenele procedurale pot sancționa întârzierile ce au loc datorită incertitudinii care apare în desfășurarea procesului.
Termenele corespund unor interese diverse, uneori chiar contradictorii, fiind menite să disciplineze activitatea procesuală. Interesul general soluționează procesul civil și restabilește drepturile subiective. Cel mai bine adesea termenele sunt statornicite pentru exercitarea îndelungată a unui drept sau pentru a restrânge limitele în timp în care se pot îndeplini anumite formalități procedurale.
Termenele procedurale trebuie să țină cont și de interesele părților litigante care doresc să aibă un timp rezonabil pentru a reflecta asupra exercițiului drepturilor lor și pentru a realiza, efectiv, formele de procedură.
Interesele celor două părți principale, adică reclamantul și pârât sunt divergente. Concilierea celor două interese (general și interesul părților) se realizează prin stabilirea unor forme legale cu o durată medie.
Asemenea termene conduc la o administrare mai bună a justiției; termenele prea scurte ar putea afecta calitatea actului de justiție, iar termenele prea lungi ar duce la restabilirea cu întârziere a situației judiciare încălcate.
Secțiunea a II-a: Clasificarea termenelor procedurale
Majoritatea termenelor procedurale se stabilesc de către lege, în general, neputându-se dispune asupra lor. Dar, în doctrină există și alte categorii de termene cuprinse în criterii de clasificare.
După modul cum sunt stabilite distingem:
termene legale
termene judecătorești
termene convenționale
a. Termenele legale sunt stabilite în mod expres de lege. În această categorie sunt incluse termenele pentru pronunțarea și redactarea hotărârii, termenele stabilite pentru citarea părților și comunicarea unor acte de procedură.
Termenele legale sunt prevăzute în C. proc. civ. în art. 22, 89, 170, 186, 209, 248, 284, 301, 319, alin 2, 324
Termenele legale pot fi perfecte sau fixe și imperfecte.
Termenele legale fixe sunt stabilite în mod uniform de lege astfel încât nu pot fi modificate de instanța de judecată.
Termenele legale imperfecte se pot modifica de către judecător, fie prin prelungirea lor, fie prin scurtarea duratei lor. Majoritatea termenelor legale sunt fixe. În mod excepțional, legea permite prelungirea unor termene legale; de exemplu, conform art. 303 alin. 5 C procesul civil președintele instanței poate prelungi termenul de proces cu 5 zile. Scurtarea unor termene legale este prevăzută în dispozițiile art. 89 alin. 1 C proces civil și permite instanței să facă acest lucru cu 5 zile mai înainte pentru înmânarea citației.
b. Termenele judecătorești, sunt termene fixate de instanță în cursul procesului. Sunt de exemplu termene judecătorești, termene de înfățișare, termenul fixat pentru depunerea anumitor acte sau memorii, termenul fixat pentru efectuarea anumitor lucrări, cum ar fi efectuarea unei cercetări la fața locului. Fiind fixate de către instanța de judecată, aceste termene pot fi în principiu, modificate, adică prelungite sau micșorate în funcție de necesitățile ivite. De exemplu, dacă pârâtul locuiește în străinătate, instanța va putea fixa un termen mai îndelungat, conform art. 114 alin 4 C proces civil pentru a se putea realiza procedura de citare a acestora.
c. Termenele convenționale erau incluse în termenele judecătorești până la modificarea codului în 1993. sunt acele termene stabilite de părți, fără a fi nevoie ca instanța să le încuviințeze. Ele apar cu caracter excepțional. În această categorie de termene se menționează termenul stabilit prin convenția arbitrală în condițiile art. 340 C. Proc civ. Există și unele termene procedurale în stabilirea cărora voința părților are un rol determinant ca în cazul termenului solicitat și stabilit de ambele părți pentru exercitarea unei tranzacții.
2. În funcție de caracterul lor, termenele procedurale se împart în:
termene imperative (peremptorii, active) Peremptorii sunt denumite de unii autori ca: V.M. Ciobanu, V. Daghie, F. Măgureanu. Active de către I Leș
Termene prohibitive (dilatorii)
a) Termenele imperative sunt acelea care impun ca înăuntrul lor anumite drepturi să fie îndeplinite sau anumite acte de procedură să fie îndeplinite. Au acest caracter, de exemplu termenele pentru exercitarea căilor legale de atac, termenul pentru depunerea acțiunii reconvenționale ș. a.
b) Termenele prohibitive sunt acelea care interzic înăuntrul lor îndeplinirea vreunui act de procedură. De exemplu, art. 434 C. proc. civ. . Interzice organului de executare să procedeze la efectuarea vânzării în materia executării silite mobiliare; în mai puțin de două săptămâni de la data procesului – verbal de sechestrare sau de la expirarea termenului prevăzut de art. 431 alin 2 C. proc. civ. .
De pildă art. 301 C. proc. civ. . Prevede că, înăuntrul termenului de 15zile de la comunicarea hotărârii, partea interesată trebuie să depună recursul, depunerea recursului după această dată fiind sancționată cu respingerea sa datorită tardivității.
După unele opinii există și un termen de recomandare în cadrul căruia este indicat să se efectueze anumite acte ori să se realizeze unele activități procesuale. Nerespectarea acestuia se sancționează cu amendă civilă.
3. După efectele pe care le produc termenele procedurale se împart în:
termene absolute
termene relative
Termenele absolute sunt termenele care au caracter de obligativitate atât pentru părți, cât și pentru instanță. Nerespectarea acestora este sancționată, fie cu decăderea din dreptul avut, fie cu nulitatea actului.
Termenele relative sunt termenele care, dacă nu au fost respectate, nu afectează demersul procesului și nici nu atrag sancțiune procesuale. Acest caracter îl are termenul de șapte zile pentru pronunțarea hotărârii (art. 260 alin. 1 C. proc. civ. ) și termenul pentru redactarea ei (art. 264, alin 1 C. proc. civ. .). Nerespectarea acestor termene poate antrena doar sancțiuni pentru judecători.
4. După modul lor de calcul:
termene pe ani
termene pe luni
termene pe săptămâni
termene pe zile
termene pe ore
Această împărțire a termenelor este prevăzută de art. 101 C. proc. civ. . Deși acest articol nu prevede, există și termene pe minute. Acestea sunt înscrise, de exemplu în art. 536 din materia urmăririi silite (imobiliare) ce prevede că la vânzare prin licitație se vor face 3 strigări și „între fiecare strigare va fi neapărat un interval de cinci minute cel puțin”
Secțiunea 3: Durata termenelor procedurale.
Durata termenelor procedurale presupune stabilirea atât a punctului de plecare al termenului, cât și a punctului de împlinire.
În legătură cu punctul de plecare, art. 102 alin1 stabilește că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel. Legiuitorul a prevăzut și cazuri în are actul care este stabilit ca punct de plecare al termenelor poate fi înlocuit cu alte acte echivalente. Art. 102 alin. 2 prevede că „termenele încep să curgă și împotriva părții care a cerut comunicarea, de la data când a cerut.
Comunicarea actului de procedură reprezintă un act al instanței, în cazuri excepționale un act al funcționarilor judecătorești sau a altor participanți cum ar fi cazul somațiilor, publicațiilor.
Data comunicării trebuie să rezulte din dovada de primire sau proces verbal întocmit de un agent (procedural); aceste acte oficiale nu pot fi completate cu probe extrinseci.
C. proc. civ. admite aplicarea principiului echipolenței sau echivalenței actelor juridice în trei situații din care două sunt specifice termenului de apel și termenului de recurs.
Astfel art. 102 alin 2 C. proc. civ. . stabilește că termenele încep să curgă și împotriva părții care a cerut comunicarea de la data când a cerut-o. Această dispoziție se bazează pe o dublă prezumție: vizează ipoteza în care partea cere să se comunice actul de procedură părții adverse nu și atunci când solicită să i se comunice chiar ei actul. În primul caz se prezumă că partea cunoaște actul; în al doilea caz partea nu cunoaște actul, dar dorește să afle conținutul acestuia. O altă interpretare ar aduce atingere dreptului părții de a i se comunica domiciliul acte de procedură.
A doua situație este aceea în care s-a comunicat hotărârea o dată cu somația de executare comunicare, deși a avut alt obiectiv, este valabilă și pentru calcularea termenului de apel conform art. 284 alin. 3 C. proc. civ. .
În cazul în care apelul a fost declarat înainte de comunicare, hotărârea se consideră totuși comunicată de la data depunerii cererii de apel (art 284 alin 3 C. proc. civ. .; se aplică și în materia recursului)
Cazurile de echipolență sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie. De exemplu, împrejurarea în care nu i s-a comunicat hotărârea a introdus o cale de atac de retractare nu este de natură să determine începutul termenului de apel, respectiv de recurs. Deși partea ce a căzut parțial în pretenții a primit comunicarea (prin cerere de apel formulată de adversar) nu înseamnă că termenul de apel curge împotriva acesteia, dacă nu i s-a comunicat valabil hotărârea instanței.
Situațiile în care termenele încep să curgă și de la alte momente decât comunicarea actului de procedură sunt:
pronunțarea hotărârii în materia conflictelor de competență, termenul de cinci zile pentru exercitarea căii de atac față de hotărârea prin care s-a sancționat conflictul curge de la „pronunțare” conform art. 158 alin 3 C. proc. civ. .
încuviințarea probei; în cazul unei cercetări legale, expertiză sau dovadă cu martori, partea trebuie să plătească cheltuielile de cercetare în maxim 5 zile de la încuviințarea probei, legea permițând prelungirea cu 15 zile a plății (art. 170 alin 1, alin 2 C. proc. civ. .)
afișarea unor acte: vânzarea nu se poate face decât după 5 zile din ziua afișării ultimelor afipte…” (art. 507 C. proc. civ. .)
Punctul de împlinire este acela în care efectul termenului se realizează, încetând a se mai efectua actul în vederea căruia termenul a fost acordat ( în cazul termenelor imperative), sau, dimpotrivă, născându-se dreptul de a îndeplini unele acte de procedură (în cazul termenelor prohibitive).
În intervalul cuprins între punctul de plecare și punctul de împlinire, termenele procedurale curg continuu, fără posibilitatea, în principiu de a fi întrerupte sau suspendate.
În anumite cazuri expres prevăzute de lege, termenul poate fi întrerupt (exemplu: art. 103 C. proc. civ. .) sau suspendat (exemplu: art 250 C. proc. civ. .). Aceste cazuri sunt:
Întreruperea termenului de procedură
Se realizează prin înlăturarea termenului scurs până la apariția cauzei de întrerupere și începerea unei noi perioade de calcul al termenului.
Cazurile generale de întrerupere sunt cauzele care privesc termenele imperative. Ca un exemplu, potrivit art. 103 C. proc. civ. . neexecutarea sau neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal, datorită unei împrejurări „mai presus de voința ei” poate fi îndeplinit în termen de 15 zile de la data la care a încetat cauza care a dus la împiedicarea realizării actului în termenul legal. În același termen, partea trebuie să facă și dovada motivelor împiedicării.
Conform art 104 C. proc. civ. . actele care au fost trimise prin poștă instanțelor judecătorești, sunt îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de îndeplinirea lui.
Mai există și cazuri speciale prevăzute expres de lege. Astfel, conform art. 249 C. proc. civ. ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură făcut în vederea continuării judecății. [Este singurul caz în care poate fi întreruptă perimarea].
Termenul de apel se întrerupe prin moartea părții care a introdus apelul, conform art. 285 C. proc. civ. . Unii autori consideră că moartea părții car are interes să exercite apelul sau a mandatului este cauză de suspendare a judecății.
La moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea conform art. 286 C. proc. civ. se va face o nouă comunicare părții (la domiciliul acesteia), termenul de apel va curge din nou de la această dată.
Suspendarea termenului de procedură constă în oprirea cursului termenului în perioada cât există situații expres prevăzute de lege; la încetarea acestor situații termenul își reia cursul și se ia în calcul termenul scurs înainte de suspendare.
Potrivit dispozițiilor art. 243 și art. 244 C. proc. civ. ., în cazurile de suspendare a judecății când, în mod obișnuit nu pot aplica termenele procedurale pentru realizarea actelor de procedură.
Secțiunea 4: Modul de calcul al termenelor procedurale.
Modul de calcul al termenelor procedurale este determinat în mod expres de lege. În acest sens se face distincție între termenele stabilite pe ani, luni, săptămâni, zile și ore. Regulile privitoare la modul de calcul al termenelor procedurale este prevăzut în art. 101 C. proc. civ. .
Termenele stabilite pe ani, luni și săptămâni se împlinesc în ziua anului, lunii, săptămânii corespunzătoare zilei de plecare. Când termenul începe să curgă în 29, 30 și 31 ale lunii și încetează într-o lună care nu are o asemenea zi, el se va socoti împlinit în ultima zi a lunii respective.
În cazul termenelor statornicite pe zile și pe ore sistemul este diferit. Potrivit art. 101 alin 1 C. proc. civ. . termenele se calculează pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul. Legiuitorul a adoptat un sistem avantajos pentru partea în favoarea căreia a fost instituit termenul, adică termenul exclusiv; „dies a quo- „dies ad queni”
Se cunosc și alte sisteme de calcul:
Sistemul inclusiv pe zile pline în care intră în calcul ziua în care termenul începe să curgă și ziua în care se sfârșește.
Sistemul intermediar în care nu se socotește ziua în care termenul începe să curgă, dar se calculează ziua în acre se împlinește.
Sistemul „pe zile bancare”: termene întâlnite în practica arbitrajului comercial, fiind zilele în care banca funcționează
Când termenul se sfârșește într-o zi de sâmbătă sau duminică ori altă zi de sărbătoare legală sau în care nu se lucrează, se prelungește până la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.
Art. 101 alin 2. C. proc. civ. precizează că termenele statornicite pe ore „încep să curgă de la ora 0 a zilei următoare, părțile având întotdeauna un termen mai lung cu câteva ore decât acela expres determinat de lege.
Art. 101 alin 5 C. proc. civ. . stipulează că termenul care se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare. Această dispoziție creează părților posibilitatea de a folosi în mod efectiv întreaga durată a termenului defipt de lege. Dispoziții procedurale similare întâlnite în majoritatea legislațiilor procesuale.
În literatura de specialitate actele de procedură care se îndeplinesc în timpul zilelor nelucrătoare sunt „acte de procedură inexistente „. Această soluție este preluată după modelul Codului de procedură brazilian (art. 173).
Modul de calcul cunoscut în art. 101 C. proc. civ. . este aplicabil doar termenelor de procedură, nu și a celor de prescripție a dreptului la acțiune care țin de dispozițiile Codului civil.
CAPITOLUL V
Sancțiuni procedurale
Secțiunea I: Precizări preliminare.
De-a lungul timpului, sancțiunile au reprezentat o componentă esențială a sistemului juridic. Sancțiunea apare atunci când dispozițiile legii sunt încălcate.
S-au încercat diferite moduri de a defini conceptul de sancțiune. Un cunoscut autor a definit sancțiunea ca fiind „o măsură luată împotriva dorinței sau voinței aceluia care încalcă dispozițiile normelor de drept”.
În literatura de specialitate, D. Radu definește sancțiunile procedurale ca „măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele și condițiile după care trebuie să se desfășoare activitatea judiciară în pricinile civile”
Sancțiunile procedurale au două funcții importante:
Funcția preventiv educativă care se realizează în cadrul tuturor sancțiunilor procedurale și prin care părțile sunt stimulate să acționeze cu precauție pentru a evita aplicarea sancțiunii.
Funcția represiv intimidată care se concretizează în coercițiunea specifică fiecărei sancțiuni procedurale; aceasta are uneori, și o latură reparatorie (în cazul cheltuielilor de judecată).
Fără existența unor sancțiuni procedurale activitatea judecătorească, bazată pe confruntarea unor interese contradictorii, nu s-ar putea realiza în condiții proprii unui stat de drept.
Sancțiunea procedurală reprezintă deci, o garanție a restabilirii ordinii de drept și a drepturilor subiective contestate.
În Codul nostru de procedură civilă sancțiunile procedurale nu sunt reglementate în mod sistematic, ci doar ca și consecințe ale nerespectării condițiilor de desfășurare a procesului civil. În legislația procesuală rare măsurile ce sunt luate de instanță calificate ca sancțiuni. De exemplu, art. 88 alin.2 C. proc. civ. . enunță mențiunile esențiale ale citației sub sancțiunea nulității, art. 89 alin. 1 C. proc. civ. . potrivit căruia „citația sub pedeapsa nulității, va fi înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată” etc.
Art. 302 C. proc. civ. dispune că recursul se depune la instanța a cărui hotărâre se atacă sub „sancțiunea nulității”.
Sancțiunile care se aplică persoanelor pot fi sancțiuni disciplinare, adică mustrare și avertisment sau sancțiuni pecuniare ce se referă la amenzi. E posibilă aplicarea sancțiunilor penale când faptele săvârșite constituie infracțiuni; de exemplu luare de mită, mărturie mincinoasă, fals, rupere de sigilii ș. a.
Sancțiunile procedurale propriu-zise (nulitățile), privesc consecințele pe care încălcările comise le au asupra actelor de procedură înseși, adică asupra valabilității acestora.
Secțiunea a II-a: Nulitatea actelor de procedură
Conceptul de nulitate procedurală
Pentru a produce efecte pentru care a fost întocmit, un act de procedură trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute de lege; dacă nu sunt îndeplinite se aplică sancțiunea specifică nulitatea actului care este cea mai importantă sancțiune pentru încălcarea normelor procesuale.
Expresia de „nulitate” a fost adoptată pentru prima dată în legislația noastră în C. proc. civ. de la 1865, în legislațiile mai vechi această sancțiune se numea „stricare”, „desputernicire”, „neținere de seamă”, „nenimicire”, „spargere de carte”.
Dacă nulitatea are rolul de a asigura respectarea legalității și de a proteja interesele părților din proces, pe plan secundar aplicarea ei înseamnă pierdere de energie, timp și suferințe morale pe care părțile le resimt pe parcursul procesului.
Expresia de „nulitate” are două accepțiuni:
Sancțiune, mijloc tehnic care invalidează actul de procedură
Instituție juridică a dreptului procedural civil, adică totalitatea normelor juridice care reglementează sancțiunea actului de procedură
În raport cu vechiul drept formalist care considera nulitatea ca fiind totală și iremediabilă, dreptul procesual modern consideră nulitatea o sancțiune pentru acele efecte ale actului ce sunt potrivnice scopului dispozițiilor legale. Nulitatea se aplică numai ca un ultim remediu pentru înlăturarea vătămării produse de un act îndeplinit neregulat.
Deoarece în definiție legală nu există, analiza nulității actelor de procedură civilă presupune o definire a acestei noțiuni.
În literatura mai veche, a anula un act de procedură „înseamnă a despuia o operație juridică de efectele sale, de a o considera ca și cum nu ar fi avut loc și a o scoate din cauză, înlăturând din discuție actul sau actele încheiate pentru considerarea acelei operații”
În literatura actuală de specialitate „nulitatea înseamnă că actul este lipsit, în tot sau în parte, de efectele sale firești și această nulitate operează uneori de drept, alteori la cererea părții vătămate.
V. Negru și D. Radu în „Excepțiile de procedură în procesul civil” definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lovește, în general actele de procedură săvârșite fără respectarea regulilor de drept procesual.
Prin reglementarea sancțiunii nulității legiuitorul a urmărit să preîntâmpine încălcarea legii, iar atunci când aceasta a avut loc să remedieze vătămările provocate.
Nulitatea actelor de procedură pe motivul nerespectării termenelor procedurale imperative sau prohibitive se încadrează în cazul de nulitate prevăzut de art. 105 alin. 2 C. proc. civ. ., acte „îndeplinite cu neobservarea formelor legale”.
Nerespectarea termenelor procedurale poate atrage nulitatea actelor. Astfel, actul de procedură neîndeplinit în termenul prevăzut de normele imperative, este lipsit de efectele sale juridice, indiferent că acesta va fi făcut. Actele făcute mai înainte de a se scurge intervalul de timp prevăzut de lege sunt lipsite de efecte juridice și declarate nule. De exemplu, investirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătorești mai înainte ca aceasta să fi rămas definitivă, este nulă.
Se poate afirma că totuși există o definiție legală a nulității, potrivit dispozițiilor art. 105 C. proc. civ. . Astfel, nulitatea este sancțiunea procesuală care conduce la ineficacitatea actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea dispozițiilor care reglementează procesul civil dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului ori dacă actele de procedură sunt săvârșite de un judecător necompetent.
Sistemul nulității în legislația procesual-civilă română
Sistemele care au fost elaborate de-a lungul timpului au încercat să corespundă cât mai bine scopurilor propuse, fiind marcate și de anumiți factori ca: nivelul de cultură și tradiția juridică care existau la data adoptării lor.
Un prim sistem a fost acela prin care legea avea misiunea de a fixa modelele sau formele acelor de procedură astfel încât orice abatere în reproducerea lor ducea la nulitatea actului.
A fost un sistem caracteristic dreptului roman din epoca legis actiones și dreptului evului mediu și constă din formule (ex: lex salica), iar cea mai mică nerespectare a formulei conducea la pierderea procesului. Acest sistem a fost de un formalism excesiv inapt procesului civil, astfel că s-a renunțat la el.
Un alt sistem de organizare al nulității statua că legea tarifează formele pe care le consideră necesare, nu și gradul de însemnătate, revenindu-i judecătorului sarcina de a examina în concret și de a aprecia pronunțarea nulității actului. Acest sistem al „nulităților cominatorii” s-a aplicat în Franța înainte de codul napoleonian și favoriza subiectivismul judecătoresc.
Într-un alt sistem de nulitate „formele de procedură erau create pentru utilitatea părților”, neîndeplinirea lor nefiind sancționată decât atunci când se aducea o vătămare a drepturilor. Judecătorul hotăra valabilitatea unui act, nu legea. Acest sistem adoptat în 1819 de Legea de procedură civilă a Cantonului de Genova, corespunde cu actuala lege genoveză, respectiv în art.180.
Sistemul nulităților, prevăzute de lege aparține Codului de procedură napoleonian (art. 1029 – 1030) și Codului de procedură civilă italian (art 56). El este rezumat astfel: nici o nulitate fără text și în caz de nulitate, nici un fel de apreciere a judecătorului. Acest sistem e rigid silind pe judecător să anuleze și acte care nu „dăunează”.
Legiuitorul român de la 1865 a adoptat, după model genovez, un sistem mixt. Potrivit art. 735 un act de procedură era anulat în următoarele trei cazuri:
Dacă actul era făcut de un magistrat sau un ofițer judecătoresc necompetent;
Dacă încălcarea formei pricinuia părții care o invoca o vătămare pe care nu o putea îndrepta decât anulând actul;
Dacă nulitatea actului era formal pronunțată de lege.
Acest sistem dădea posibilitatea judecătorului de a aprecia în raport de circumstanțele cauzei dacă vătămarea există sau nu. Actele viciate puteau fi completate sau refăcute în funcție de aprecierea judecătorului.
Dar acest sistem a fost criticat, în al treilea caz apărea comutarea automată fără să fi existat o vătămare.
În 1900 este modificat acest articol astfel încât nulitatea se va pronunța numai după cererea părților în favoarea căreia legea a admis-o sau care va avea un interes de a o opune. (art. 736). În art. 737 se stabilea că „O procedura se va pute declara anulată decât de actul care a dat naștere la acea nulitate … când un act se va fi declarat nul pentru un vecin de formă, datorat faptului acelui sau acelora care erau însărcinați cu facerea actului acela sau aceia vor putea fi destituiți, conform legilor speciale”.
În legislația actuală, sediul materiei îl constituie art. 105 C. proc. civ. . care, în alin. 1 stipulează că „actele îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”, iar în alin 2 „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Acest sistem a fost adoptat în 1948, legiuitorul a modificat termenul de „magistrat” cu cel de „judecător”, „ofițerul judecătoresc”, cu „funcționar”, iar al treilea caz a fost suprimat deoarece vătămarea se presupune până la dovada contrarie.
Pentru a realiza un sistem perfect este necesar să se aibă în vedere tradiția juridică românească și perfecționarea sistemului actual astfel încât nulitatea să constituie o garanție procesuală reală și fundamentală pentru realizarea drepturilor ce trebuie a fi ocrotite.
Clasificarea nulităților procesuale.
În sistemul Codului de procedură civilă român unele clasificări sunt deduse din dispozițiile legii. Astfel art 5 alin 2 C. proc. civ. . se referă la nulitățile exprese, iar art. 108 distinge între nulitățile absolute și celelalte categorii de nulități.
Prima clasificare face distincție între nulitățile absolute și nulitățile relative. Ea este cea mai importantă și ajută la determinarea regimului juridic al nulităților. Criteriul care stă la baza acestei distincții vizează natura normelor procedurale încălcate.
Nulitățile absolute sunt nulitățile care sancționează actele de procedură făcute cu nesocotirea normelor imperative ele vizând condițiile și formele esențiale ale valabilității actelor procesuale.
Regimul juridic al nulităților absolute prezintă următoarele trăsături:
a) pot fi invocate în orice stadiu al pricinii;
b) pot fi ridicate de orice persoană interesată din oficiu de către instanța de judecată ori de către procuror;
c) nu pot fi acoperite prin consimțământul părților.
Nulitățile relative sunt nulitățile care sancționează actele de procedură făcute cu nerespectarea dispozițiilor legale de natură dispozitivă, normele fiind prevăzute pentru a înlesni apărarea intereselor uneia din părți sau pentru a suplini voința neexprimată a părților.
Caracteristici ale regimului juridic al nulităților relative:
a) pot fi invocate numai într-un anumit termen sau într-o anumită formă
b) dreptul de a le invoca îi revine doar părții interesate;
c) nu pot fi acoperite, partea interesată putând să renunțe (expres sau tacit) la dreptul de a invoca nulitatea actului.
Literatura de specialitate a admis ideea existenței unor „acte de procedură inexistente” luându-se argumente din dreptul civil, dar fiind combătută de mai mulți autori. Această teorie are o justificare pertinentă în dreptul administrativ ajungându-se la concluzia că „nulitatea absolută este egală cu inexistența ori că sunt noțiuni aproape sinonime”
Teoria actelor inexistente a fost formulată încă din secolul al XIX-lea, în documentul căsătoriei, considerată în afara nulităților existente. Concepția aparține juristului german Zacharie, dar originile acesteia se regăsesc în lucrările pregătitoare ale Codului civil francez.
Teoria avea la bază ideea că există acte viciate în structura lor, inapte de orice viață juridică. În materia căsătoriei, în lipsa unor prevederi exprese a nulității pentru unele cazuri (lipsa consimțământului idealitatea de sexe, celebrarea căsătoriei de către un funcționar necompetent) nu ar exista nulitatea: „pas de nulitate de mariage sens texte”.
Introducerea actelor inexistente reprezintă un artificiu juridic prin care se ocolea regula nulităților exprese, căsătoria fiind în aceste cazuri mai mult decât nulă, ea fiind inexistentă.
Prin exploatare, teoria actelor juridice inexistente a fost extinsă și asupra actelor juridice în general, dar în prezent doctrina dreptului civil român în majoritatea sa, nu o împărtășește. În dreptul modern, prin recunoașterea inexistenței nulității virtuale, alături de cele expres prevăzute de lege, activitatea judecătorului e aceeași și anume pronunțarea nulității. Această teorie nu are suport legal, este inutilă din punct de vedere pragmatic și este falsă din punct de vedere teoretic.
Conform altor opinii, între nulitate și inexistență sunt diferențe. Nulitatea reprezintă o sancțiune care intervine ulterior efectuării actului, cu efect retroactiv, inexistența actului trebuie analizată în legătură cu lipsa acelor efecte juridice care sunt proprii actelor din categoria lui. Astfel dacă actul nul, deși s-a efectuat cu încălcarea prescripțiilor legale trăiește și răspunde misiunii lui, atâta timp cât nu a fost desființat prin intermediul justiției, actul inexistent nu are viață juridică ci se reduce la o inexistență materială.
A doua clasificare face distincție între nulitățile exprese și nulitățile virtuale, criteriul distinctiv fiind izvorul lor.
Nulitățile exprese (textuale sau explicite) sunt acelea stabilite de lege. Ele își au originea în vechiul drept francez, conform principiului: nu există nulități fără text. În C. proc. civ. există un număr mic de texte care consacră în mod expres nulitatea. Astfel, le regăsim în art. 89, art. 258, art. 302 C. proc. civ. . și se referă la acele încălcări ale normelor procedurale cu caracter esențial. Reprezintă un argument pentru înființarea tezei „actelor de procedură inexistente”.
Nulitățile virtuale (tacite sau implicite) sunt acelea care își au izvorul în nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil. Din această categorie fac parte nulitățile determinate de încălcarea unor principii fundamentale dreptului procesual civil, adică art. 147, art 85, art 97, art. 315, art. 379, art. 381 C. proc. civ. .
Majoritatea nulităților din C. proc. civ. sunt virtuale, nulitățile exprese reprezentând excepția.
După întinderea efectelor distinctive ale sancțiunii reprezintă al treilea criteriu după care nulitățile se împart în totale sau parțiale. În materie procesuală această clasificare este importantă mai ales în domeniul căilor legale de atac.
Nulitatea totală reprezintă sancțiunea care determină ineficacitatea actului juridic în întregul său.
Nulitatea parțială se răsfrânge doar asupra acelor părți ale actului juridic care contravin legii.
Distincția dintre cele două nulități este desprinsă din dispozițiile art 327 alin 1 C. proc. civ. .; în cazul admiterii cererii de revizuire instanța „…va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va nula cea din urmă hotărâre”.
A patra clasificare distinge între nulitățile de drept și nulitățile judiciare, iar criteriul distinctiv este: după modul în care operează nulitățile.
Nulitățile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii fără să mai fie necesară o hotărâre judecătorească în sens.
Nulitățile judiciare afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărâre judecătorească prin care se pronunță sancțiunea.
A cincea clasificare se referă la nulitățile intrinseci și cele extrinseci și sunt determinate de criteriul ce vizează natura condițiilor a căror neobservare determină ineficiența actului de procedură.
Nulitățile intrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerințe ce țin de natura actului de procedură.
Nulitățile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerințe exterioare ale actului de procedură, ca de exemplu, îndeplinirea actului de un judecător necompetent, neplata taxelor de timbru, depunerea recursului direct la instanța superioară.
Ultima clasificare distinge între nulitățile proprii și nulitățile derivate, distincția dintre ele întemeindu-se pe raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedură.
Nulitatea proprie reprezintă o sancțiune care lipsește de eficiență juridică actul de procedură îndeplinit ca nesocotirea condițiilor sale de validitate.
Nulitatea derivată reprezintă o consecință a nevalidării unor acte procedurale anterioare și față de care actul în cauză se află într-un raport de dependență funcțională. În acest sens, art. 106. C. proc. civ. . stipulează că: „Anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare”.
Cazuri de nulitatea a actelor de procedură prevăzute de art. 105 C. proc. civ.
În art. 105 C. proc. civ. . se prevăd două cazuri de nulitate: incompetența judecătorului; încălcarea formelor procedurale și necompetența judecătorului.
Incompetența judecătorului
Art. 105 alin 1 prevede că „actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”
Termenul de Competență desemnează „aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești de a judeca o anumită pricină”. Acest termen nu e raportat la completul de judecată la judecător, ci la instanță aceasta din urmă fiind competentă sau nu.
În doctrină s-au exprimat mai multe opinii potrivit cărora sintagma „judecător competent” înseamnă „atât alcătuirea greșită a completelor de judecată, cât și necompetența propriu-zisă a instanței”
Necompetența instanței atrage nulitatea actului, indiferent dacă regulile de competență încălcate au un caracter imperativ dispozitiv ori dacă necompetența este absolută sau relativă.
Dispozițiile acestui text nu se aplică în cazul în care completul de judecată a fost alcătuit greșit, adică în loc de doi judecători a fost unul sau invers, deoarece normele ce reglementează alcătuirea completului de judecată sunt norme de organizare judecătorească, nu de competență. O serie de texte din Legea nr. 92 / 1992 din C. proc. civ. confirmă acest lucru. De exemplu art. 22 alin 1 din Legea nr. 92/1992 dispune că „procesele și cererile de competența judecătorilor se judecă în complete formate din doi judecători”, art. 261 pct. 1 C. proc. civ. . prevede că hotărârea va cuprinde „arătarea instanței care a pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la judecată” verificându-se atât competența, cât și compunerea legală a completului; art. 304 C. proc. civ. . prevede motivele de casare, referindu-se în mod distinct la compunerea completului (pct. 1 și 2) și la competența instanței (pct. 3).
Încălcarea formelor legale și incompetența funcționarului. Potrivit art. 105 alin. 2 C. proc. civ. . nulitatea intervine dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiții:
a) Existența unui act de procedură întocmit cu neobservarea formelor legale sau de către un funcționar necompetent.
Neobservarea formelor legale trebuie să aibă o anumită gravitate desemnând încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil. Aceste forme se referă la elementele exterioare actului (de exemplu, forma scrisă) sau interioare (de exemplu, citația nu cuprinde mențiunea referitoare la instanța la care trebuie să se prezinte cel citat, nici termenul de judecată. Respectivele forme nu trebuie să fie reglementate prin norme imperative sau dispozitive.
În ceea ce privește prevederea ca actul să fi fost îndeplinit de un funcționar necompetent, legea nu prevede dacă funcționarul trebuie să fie judecătoresc (grefier, executor, judecătoresc) sau orice altă persoană împuternicită de lege sau de instanța cu întocmirea actului de procedură. Actele funcționarilor judecătorești necompetenți sunt nule numai dacă vatămă partea care invocă nulitatea.
b) actul de procedură să fi produs părții o vătămare.
Vătămarea presupune existența unui prejudiciu patrimonial, dar poate să includă și acțiuni procesuale ca: amânarea procesului, surprinderea pârâtului că nu s-a comunicat o copie de pe cererea de chemare în judecată, împiedicare părții de a-și pregăti apărarea prin citare cu nerespectarea cerințelor legale ș. a.
Constatarea existenței vătămării e lăsată la aprecierea judecătorului; acesta poate evita tergiversarea procesului obligând partea care invocă vătămarea să aducă dovezi concrete.
Vătămarea nu trebuie confundată cu interesul de a invoca nulitatea. Prin interes se înțelege folosul practic urmărit ca urmare a invocării nulității formelor procedurale care nu au fost respectate și, deci, aplicarea dispozițiilor legale corespunzătoare. Dar pentru a invoca nulitatea nu este suficient interesul, trebuie ca partea să fi suferit o vătămare. Interesul și vătămarea sunt condiții indispensabile pentru invocarea nulității, dar nu suficiente.
Noțiunea de „vătămare nu se raportează numai la interesele părților. În realitate, vătămarea presupune și consecințele negative care decurg din nerespectarea regulilor procesuale ale neregularității actului procesual asupra soluționării juste a cauzei.
c) Vătămarea să nu se poată înlătura decât prin anularea actului.
Atunci când actul a fost întocmit cu neobservarea formelor cerute de lege sau de un funcționar necompetent și prin aceasta s-a produs un prejudiciu se poate spune că actul nu va fi nul dacă prejudiciul cauzat poate fi înlăturat altfel. Dacă nu, actul de procedură va fi nul, fără posibilitatea de a fi salvat. Nulitatea actului va fi constatată de instanța care trebuie să stabilească dacă există sau nu un mijloc procedural prin care să se înlăture vătămarea. De exemplu, nu poate fi invocată și hotărârea a rămas nesemnată de unul din ei în acel moment lipsa fiind înlăturată prin semnarea ulterioară.
Nulitatea va interveni dacă hotărârea a fost semnată de judecători necompetenți în acel caz sau de către președintele instanței care nu a participat la judecată. Această sancțiune intervine și dacă minuta nu este semnată de alți judecători sau grefier.
Nulitatea actului de procedură este înlăturată prin aplicarea dispoziției art. 108, alin. 4 C. proc. civ. ., potrivit căruia „nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt”.
Fiind o sancțiune externă, nulitatea intervine doar atunci când alte remedii nu sunt posibile. Deși inițial actele procedurale nu au respectat formele procedurale ele pot fi completate sau refăcute. Art. 105 alin. 2 trebuie corelat cu art. 106 alin 2 care permite judecătorului să îndrepte neregularitățile săvârșite cu privire la actele de procedură prin refacerea hotărârilor.
Alte cazuri de nulitate
În literatura juridică veche alte cazuri de nulitate decât cele cuprinse în dispozițiile art 105 C. proc. civ. . sunt cazurile extrinseci și anume: lipsa capacității părților, neplata taxelor de timbru și nerespectarea unui termen prohibitiv.
În lucrările de specialitate abordate după anul 1948 au fost menționate următoarele cazuri de nulități:
a) Netimbrarea cererilor potrivit dispozițiilor legale.
Este vorba de o nulitate necondiționată, deoarece nu se pune problema vătămării; ea intervine în mod automat. În cazul acțiunilor, cererilor și căilor de atac la care nu s-a comunicat părții direct odată cu citația și obligația de a plăti taxa de timbru până la termenul de judecată, la acest termen instanța nu le va anula, ci va acorda un timp pentru a plăti taxa de timbru.
Pentru a se evita formalismul teoria și practica judiciară au decis ca să nu fie anulate actele când instanța sesizată cu un recurs legal timbrat a constatat că acțiunea nu a fost timbrată la instanța de fond, instanța de recurs debitând taxele datorate pentru a fi urmărite de organele financiare.
b) Compunerea sau constituirea nelegală a completului de judecată cu privire la nr. de judecători, participarea în complet a unui judecător incompatibil sau a unuia care a fost recuzat ori neparticiparea grefierului sau a procurorului în cazurile prevăzute de lege.
c) Nerespectarea termenelor prohibitive.
În literatura de specialitate s-a precizat că actul prematur nu poate fi nul deoarece este o nulitate independentă de vătămare, operantă prin simpla încălcare a normei care stabilește termenul.
Soluția nulității necondiționate este impusă de chiar caracterul termenului prohibitiv care interzice ca înăuntrul său să se îndeplinească act de procedură.
F. Mijloacele de invocare a nulității.
În sistemul de drept român, nerespectarea regulilor privind întocmirea actelor de procedură nu atrag de drept nulitatea, ci potrivit art. 105 C. proc. civ. . un asemenea act „se va declara nul…” Desființarea unor asemenea acte, ca urmare a nulității lor, poate să fie hotărâtă de instanțele de judecată.
Dacă nulitatea nu a fost constatată sau pronunțată de instanță ori cale de atac nu mai pot fi folosite, actul rămâne valabil și-și produce efectele, nulitatea fiind acoperită.
Mijloacele de invocare a nulității diferă în funcție de momentul invocării și caracterul normei încălcate. Aceste mijloace sunt: excepția, recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în anulare, contestația la executare.
Indiferent de faza în care se află procesul (în fața instanței de fond, în cursul judecării unei căi de atac în faza executării silite), încălcarea formelor procedurale se invocă pe calea excepției.
Excepția de procedură este un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept procesual, putând avea diferite forme, după cum are ca obiect necompetența sau altă neregularitate procedurală.
Astfel, nulitatea se poate invoca pe calea excepției de necompetență, cu excepția lipsei procedurii de citare, a excepției incompatibilității ș. a.
Condițiile de invocare sunt diferite în funcție de norma ce s-a încălcat (imperativă sau dispozitivă), după cum nulitatea este absolută sau relativă.
Art. 108 C. proc. civ. . prevede că „Nulitățile de ordine publică pot fi ridicate de parte de judecător, în orice stare a pricinii. Celelalte nulități se declară numai la cererea părții care are interes să o invoce”.
Nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre părțile din proces (inclusiv de succesorii părților) de procuror și de instanță din oficiu. Această nulitate va putea fi invocată în orice stare a pricinii.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată aceasta urmând să-și justifice interesul. Această parte poate fi reclamantul sau pârâtul, terțul adus în proces, reprezentantul legal sau succesorul părții.
În cazul coparticipării procesuale „nulitatea poate fi invocată de oricare copărtaș, întrucât, deși se bucură de independență procesuală, actele de procedură făcute numai de unul dintre ei, potrivit art. 48 alin 2 C. proc. civ. , folosesc și celorlalți.
Nulitatea relativă poate fi invocată în cursul efectuării actului de procedură când partea este prezentă la judecată sau la primul termen de judecată, cel mai târziu înainte de a se pune concluzii în fond.
Instanța se va pronunța asupra excepției prin încheiere sau prin hotărâre care poate fi semnată sau decizie. Dacă excepția se respinge, se pronunță o încheiere ce se va putea ataca numai odată cu fondul. În caz de admitere se va pronunța încheierea dacă instanța rămâne investită (în materia incompatibilității, recuzării, citării), alteori hotărâre (în caz de declinare a competenței). Atacarea lor se face cu apel și recurs.
G. Efectele anulării actelor de procedură.
Actul de procedură lovit de nulitate nu mai produce efectele juridice conferite de lege, afectând operațiunea juridică și actele încheiate pentru constatarea acelei operațiuni. În acest sens operează regula de drept „Quod nullum este nullum producit efectum”, actul lovit de nulitate este scos din cauză. De exemplu, dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată, înseamnă că instanța nu a fost investită cu soluționarea pricinii.
Nulitatea actului de procedură nu atrage nulitatea actului precedent și nici a actului ce urmează, dacă acesta nu depinde de actul anulat. De exemplu, nulitatea declarației unui martor nu atrage nulitatea declarației altui martor sau a unei expertize. Cum procesul civil constă într-un complex de acte care se fac în timp și între care există legătură anularea care urmează ar putea avea soarta celui anulat (art. 106 C. proc. civ. .) de exemplu, nulitatea comunicării citației va atrage și nulitatea dovezii de primite sau a procesului verbal încheiat de agentul procedural
Actele nule pot fi refăcute sau remediate în fața aceleiași instanțe, ca de exemplu, se poate dispune refacerea expertizei sau citarea din nou a părților.
Refacerea unui act nul operează în cazul nulității totale; reprezintă înlocuirea actului de procedură viciat cu un act nou, independent de actul nul. Această operațiune este făcută de instanță și actul își va putea produce efectele prevăzute de lege, de la data refacerii lui. Uneori, refacerea actului nul se face de instanța de control judiciar, ca de exemplu în cazul nulității unei hotărâri pronunțare.
Remedierea actului nul se poate realiza prin completarea modificarea sau rectificarea actului. De exemplu, „lipsa semnăturii (de pe cererea de chemare în judecată) se poate împlini în tot cursul judecății” (art. 133 alin. 2 C. proc. civ. .).
Atunci când nulitatea se constată la o instanță superioară, actele de procedură vor fi anulate de către aceasta, urmându-se a fi refăcute la o instanță superioară, dacă soluția este casarea hotărârii apoi a fi reținute pentru rejudecare.
Nulitatea lipsește actul de efecte. Dar, dacă actul cuprinde manifestări de voință, declarații sau constatări de fapt „își va produce efectele. De exemplu actul autentic nul pentru vicii de formă își menține puterea probatorie ca înscris sub semnătură privată dacă este semnat de părți.
Nulitatea pentru necompetență nu aduce atingere probelor administrate în instanța necompetentă, acestea rămânând câștigate cauzei; instanța competentă le va reface doar pentru motive temeinice, conform dispozițiilor art. 160 C. proc. civ. .
Secțiunea a III-a: Decăderea
Noțiunea și importanța decăderii
Conceptul de „decădere” are o largă utilizare în practica judiciară, reprezintă sancțiunea determinată de neexercitarea dreptului înăuntrul unui anumit interval de timp.
Decăderea este întâlnită și în dreptul substanțial exprimând „intervalul înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat de lege să-l exercite intru-un anumit mod (în anumite condiții sub sancțiunea stingerii)
În materie civilă decăderea nu este reglementată ca atare, fiind doar presupusă de fiecare dată când legea stabilește un termen pentru exercitarea unui drept subiectiv. De exemplu, în dispozițiile art. 29, alin 1 și art. 38 alin1 se dispune că: cererea de refuzare, respectiv de strămutare pentru motiv de rudenie sau afinitate trebuie făcută „înainte de începerea oricărei dezbateri”, în caz de nerespectare sancțiunea este decăderea.
Potrivit art. 103 C. proc. civ. : „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa”. Aceasta este definiția legală a decăderii, dar nu este suficientă.
În C. proc. civ. român există și alte texte care prevăd expres sancțiunea decăderii. De exemplu, art. 138 se referă la solicitarea dovezilor prevede că „în cazul amânării, partea este obligată, sub pedeapsa decăderii, să depună cu cel puțin 5 zile înainte de termenul sorocit pentru judecată, copii certificate de pe înscrisurile invocate”, iar art. 186 alin. 2 arata că „în cazurile prevăzute de art. 136 pct. 2 și 4, lista martorilor se va depune, sub pedeapsa decăderii, în termen de 5 zile de la încuviințare.
În alte cazuri legea folosește expresii echivalente, ca de exemplu, nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății” (art. 136 C. proc. civ. ) sau „nu vor mai putea fi invocate în cursul instanței” (art 138 C. proc. civ. ).
În literatura de specialitate s-au încercat mai multe definiții ale decăderii. Astfel, neexercitarea oricărui caz de atac, precum și neîndeplinirea oricărui act de procedură, când termenul este imperativ atrage decăderea părții vătămate.
Decăderea poate fi definită ca fiind acea „sancțiune procedurală care constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini orice alt act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege.
Sancțiunea care determină stingerea unui drept procedural ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege este o definiție concisă a decăderii.
Importanța și rațiunea decăderii e determinată de imperativul stabilirii unor termene imperative pentru a disciplina activitatea procesuală. De asemenea, având consecințe grave, decăderea are un efect stimulativ prin îndrumarea părților să-și exercite drepturile procesuale în termenele stabilite; astfel sunt înlăturate situațiile juridice incerte.
Decăderea constituie o sancțiune pentru neglijența de care dă dovadă partea care nu și-a exercitat dreptul procesual în intervalul de timp stabilit de lege. Dacă nu ar exista această sancțiune, nu s-ar putea asigura finalitatea termenelor în procesul civil, adică desfășurarea procesului într-un timp cât mai limitat pentru a finaliza o stare de fapt care tulbură binele relației sociale.
Sancțiunea decăderii produce efecte energice cu privire la dreptul exercitat în termen. Din acest punct de vedere decăderea este mai riguroasă decât nulitatea.
Cazurile și condițiile de existență ale decăderii
Decăderea intervine numai în cazul nerespectării termenelor legale imperative (art. 103 alin. 2 C. proc. civ. ). Această sancțiune nu-și găsește aplicarea în cazul termenelor judecătorești. În acest ultim caz se aplică o altă sancțiune și anume neacordarea unui nou termen pentru îndeplinirea actului de procedură care nu s-a efectuat în termenul stabilit de instanță.
Uneori, chiar legea limitează dreptul de apreciere a judecătorului, stabilind de exemplu, că „amânarea judecății în temeiul învoielii părților nu se poate încuviința decât o singură dată în cursul instanței” (art. 155, alin. 1 C. proc. civ. ). O altă dispoziție dispune că „instanța va putea da un singur termen pentru lipsa de apărare, temeinic motivată” (art. 156, alin. 1 C. proc. civ. ). În aceste situații nu intervine decăderea, ci instanța respinge acordarea unui nou termen.
Decăderea poate interveni în două cazuri:
Când legea procesuală stabilește un termen fix pentru îndeplinirea unui act de procedură sau pentru exercitarea unui drept, iar partea a lăsat să expire acel termen fără a beneficia de el. De exemplu, termenul pentru exercitarea apelului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu prevede altfel (art. 284 C. proc. civ. ); același termen este prevăzut de lege și pentru exercitarea recursului (art. 301 C. proc. civ. ), partea interesată fiind decăzută din dreptul de a le mai invoca.
Când legea procesuală stabilește că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-o anumită etapă a procesului „ori într-un anumit moment procesual sau când legea stabilește o ordine a efectuării actelor de procedură, iar partea nu a respectat-o. De exemplu, propunerea de recuzare se va face pentru fiecare judecător în parte, încă înainte de începerea oricărei dezbateri (art. 29 alin. 1 C. proc. civ. ) cererea de intervenție în interes propriu se poate face numai în fața primei instanțe și înainte de încheierea dezbaterilor (art. 50 C. proc. civ. ). Nulitatea relativă se aplică dacă nu a fost invocată la prima zi de înfățișare ce a urmat după neregularitate și înainte de a se pune concluzii în fond (art. 108 alin 3 C. proc. civ. ).
Pentru cazul în care nu respectă ordinea legală a efectuării actelor de procedură se poate exemplifica prin interpretarea art. 136 C. proc. civ. și anume că excepția de necompetență relativă trebuie invocată la prima zi de înfățișare, înaintea oricărei altor excepții de procedură.
Condițiile de existență ale decăderii rezultă din dispozițiile art. 103 C. proc. civ. . Acestea sunt: inexistența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii, existența unui termen imperativ care să impună obligația exercitării dreptului înăuntrul său și a treia condiție, neexercitarea unui drept procedural înăuntrul termenului prevăzut de lege.
Inexistența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii art. 103, alin. 1 C. proc. civ. se referă la două situații în care decăderea nu intervine și anume „când legea dispune altfel” și când „partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei” să acționeze înăuntrul termenului defipt de lege. Această ipoteză din urmă vizează instituția repunerii în termen în condiții restrictive.
Existența unui termen imperativ care să impună obligația exercitării dreptului înăuntrul acelui termen.
Conform art. 103 C. proc. civ. decăderea intervine în cazul neexercitării oricărei căi de atac și neîndeplinirii oricărui alt act de procedură „în termen legal”. După prima interpretare se poate afirma că decăderea este operantă, indiferent dacă e vorba de termene cu caracter imperativ ori prohibitiv.
Dar, literatura de specialitate restrânge aplicarea decăderii numai în privința termenelor imperative sau peremptorii. Respectarea acestor termene se impun doar dacă părțile doresc să-și exercite anumite drepturi procedurale. De exemplu, termenele care vizează exercitarea căilor de atac au caracter imperativ, dar exercițiul acestora nu este obligatoriu. Dacă părțile doresc exercitarea unui control judiciar, apoi reformarea sau retratarea hotărârii atacate ele sunt ținute, mai întâi, să promoveze calea de atac înăuntrul termenului prevăzut de lege.
Termenele judecătorești nu sunt fixate în mod concret de lege, ci se stabilesc în cursul procesului de către instanță. De câte ori instanța stabilește un termen pentru exercitarea unui drept procedural se impune sancțiunea decăderii.
Uneori, decăderea este consacrată legal. De exemplu, instanța poate încuviința înlocuirea martorilor, pentru motive temeinice, obligând partea să depună lista acestora în termen de 5 zile de la încuviințare, sub sancțiunea decăderii (art. 186, alin 3 C. proc. civ. )
Alteori, decăderea este dedusă din scopul pentru care s-a acordat termenul solicitat, de către instanță. Instanța poate acorda reclamantului, la prima zi de înfățișare, un termen pentru întregirea sau modificarea cererii de chemare în judecată (art. 132 alin. 1 C. proc. civ. ). Dacă reclamantul nu-și întregește sau modifică cererea introductivă de instanță în termenul acordat intervine sancțiunea decăderii.
Decăderea este subînțeleasă în cazul tuturor termenelor legale perfect. Deci, regula o constituie aplicarea sancțiunii decăderii pentru termenele legale, excepția trebuie să rezulte din lege.
Neexercitarea dreptului procedural înăuntrul termenului prevăzut de lege
Este o condiție dedusă din dispozițiile art. 103 C. proc. civ. . Formularea este incorect folosită de către legiuitor, deoarece decăderea se răsfrânge asupra dreptului neexercitat în termen, nu direct asupra actelor de procedură (neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termen legal…)
Decăderea trebuie limitată doar la drepturile recunoscute de lege părților, dar se aplică și în cazul neexercitării drepturilor procedurale în termen de către procuror care devine parte în proces.
Efectele decăderii
Efectul principal al decăderii constă în pierderea dreptului procedural ce nu a fost exercitat în termenul legal imperativ și rezultă din definiția dată acestei sancțiuni.
Decăderea nu atinge dreptul subiectiv, dar poate duce, indirect la pierderea acelei componente a dreptului la acțiune și anume posibilitatea de a obține condamnarea pârâtului, respectiv respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.
În literatura de specialitate se arată că dacă partea decăzută din dreptul de a efectua un act de procedură face, totuși acel act, acesta este lovit de nulitate. Astfel, nulitatea actului a stabilit termenul legal peremptoriu ci este o consecință a decăderii. Actele de procedură făcute ulterior pe baza unui act efectuat după expirarea termenului legal imperativ sunt nule dacă nu pot avea o existență de sine stătătoare.
Decăderea lipsește actul de procedură de efectele sale firești. Dar, dacă actul cuprinde manifestări de voință, declarații sau constatări de fapt acestea își vor produce efectele. De exemplu o cerere de apel sau de recurs respinsă ca tardivă poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară sau ca un început de dovadă scrisă. Art. 171 C. proc. civ. dispune că „partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă va putea totuși să se apere, discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și a dovezilor părții potrivnice”.
Decăderea își produce efectele numai dacă a fost constată și pronunțată de către instanță. Altfel, actul de procedură făcut după împlinirea termenului legal peremptoriu rămâne valabil; iar, dacă toate căile care permiteau să se constate și să se pronunțe decăderea nu mai poate fi folosită, sancțiunea rămâne definitiv inoperantă.
Comparație între decădere și nulitate
Decăderea și nulitatea sunt sancțiunile cele mai importante care intervin în caz de nerespectare a cerințelor legii cu privire la actele de procedură.
Decăderea este o sancțiune proprie numai termenelor legale imperative numite și „termene de rigoare”, sancțiunea termenelor prohibitive fiind nulitatea. Actul care se îndeplinește prematur adică înaintea îndeplinirii termenului prohibitiv, este nul. Termenele legale imperative sunt prezumate a fi statornicite sub sancțiunea decăderii, iar excepțiile de la această regulă sunt de strictă interpretare și aplicare.
Asemănările între decădere și nulitate sunt relevante în doctrină astfel:
ambele sancțiuni atrag ineficiența actului nul, respectiv cel tardiv;
decăderea și nulitatea sunt de drept strict, ceea ce rezultă că nu pot fi extinse prin analogie și la alte situații;
nici una dintre cele două sancțiuni nu este cominatorie, adică nu reprezintă o simplă amenințare; dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și au fost invocate, instanța e obligată să le pronunțe;
așa cum nimeni nu se poate prevala de o nulitate pricinuită prin propriul său fapt (art. 108 alin. 4 C. proc. civ. ) tot așa nimeni nu poate invoca o decalare pe care ar fi provocat-o singur, în ambele cazuri fiind vorba de încălcarea unor norme dispozitive;
regimul juridic al celor două sancțiuni este identic, făcându-se distincție după cum norma încălcată este imperativă sau dispozitivă.
Deosebirile care apar între cele două sancțiuni sunt:
nulitatea sancționează neobservarea formelor legale „lato sensu” sau nerespectarea termenelor prohibitive; decăderea intervine când sunt nesocotite termenele legale imperative. S-a spus că și actul tardiv este până la urmă nul, dar ca efect al decăderii, nu ca o consecință a nerespectării termenelor imperative.
nulitatea invocată pentru neobservarea formelor legale, prevăzută în art. 105 alin. 2, este condiționată de existența unei vătămări și de imposibilitatea înlăturării acesteia prin alte căi decât cea a anulării actului; decăderea operează prin simplul fapt al expirării termenului; condiția vătămării nu se cere nici în cazul nulității care intervine prin neobservarea termenelor prohibitive.
nulitatea înlătură efectele juridice ale unui act ce nu a fost îndeplinit în conformitate cu cerințele legii, iar decăderea interzice îndeplinirea unui act după trecerea timpului legal.
actul nul poate fi refăcut cu respectarea condițiilor cerute de lege sau după îndeplinirea termenului prohibitiv; actul tardiv nu mai poate fi refăcut, decăderea stingând dreptul procesual de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini un alt act de procedură, cu excepția cazului în care partea a fost supusă în termen. Astfel, decăderea este o sancțiune mai gravă decât nulitatea.
Repunerea în termen
C. proc. civ. nu cuprinde referiri exprese la repunerea în termen. Însă, art. 103 prevede că în cazul în care partea dovedește că a fost împiedicată, printr-o împrejurare mai presus de voința ei să exercite o cale de atac sau să îndeplinească orice alt act de procedură în termenul legal, actul se va îndeplini în 15 zile de la încetarea împrejurării.
Unele acte normative folosesc expres noțiunea de repunere în termen. Astfel, art. 19 din Decretul nr. 167/1958 prevede că instanța, dacă a constat că sunt temeinic justificate cauzele pentru care temeiul de prescripție a fost depășit, poate să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi judecată depășirea termenului de percepție. Art. 177 din Codul muncii prevede că persoana care a pierdut termenul de sesizare a organelor de jurisdicție poate cere acestora pentru motive temeinice repunerea în termen. Cererea de repunere în termen se face în 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat sesizarea în termen.
Se observă diferențieri între dispozițiile art.103, alin 1 C. proc. civ. și cele cuprinse în art. 19 alin. 1 din Decret. Astfel ultimul act normativ se referă în terminis la cauze „temeinic justificate”, adică la împrejurări ce nu sunt imputabile titularului dreptului și care sunt de natură să împiedice introducerea acțiunii în termenul legal. Dar, art. 103 C. proc. civ. are un caracter restrictiv care se subînțelege din text: „o împrejurare mai presus de voința părții”. Art. 19 din Decret vizează doar exercițiul dreptului la acțiune, art. 103 C. proc. civ. se referă la un drept procedural subsecvent sesizării organului de jurisdicție.
Existența unei împrejurări mai presus de voința legii reprezintă una din condițiile necesare pentru a se putea dispune, de către instanță, repunerea în termen. Datorită acestei cerințe legale se susține că împrejurarea care justifică repunerea în termen este un motiv de întrerupere a termenului prevăzut de lege pentru exercitarea unui drept procedural.
După ce este încetată împiedicarea va începe să curgă un nou termen de procedură. Potrivit art. 103 alin. 2, C. proc. civ. „actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării”. Legiuitorul a considerat acest termen suficient pentru exercitarea dreptului procedural. Aceasta este a doua cerință legală pentru acordarea beneficiului repunerii în termen.
A treia condiție se referă la faptul că împrejurarea care a împiedicat partea să acționeze trebuie să se fi produs înăuntrul termenului legal peremptoriu, în care trebuie exercitat dreptul procedural și nu după expirarea termenului respectiv.
Repunerea în drept reprezintă un beneficiu pe care legea îl acordă părții în drept să îndeplinească un act de procedură. Partea interesată trebuie să solicite acordarea unui atare beneficiu.
Cererea de repunere în termen are un caracter incidental și accesoriu față de cererea principală și este, deci, de competența instanței care soluționează cererea principală, conform art. 17 C. proc. civ. , ca urmare, asupra cererii se va pronunța, după caz, instanța chemată să îndeplinească actul de procedură cu privire la decăderea sau instanța chemată să soluționeze calea de atac.
Procurorul în calitatea sa de parte în procesul civil, este îndreptățit să solicite, repunerea în termen, numai dacă împrejurarea care constituie un caz de forță majoră există în raport cu un anumit parchet, nu față de un anumit procuror.
Cererea de repunere în termen poate fi exercitată și de terțele persoane. De exemplu, intervenientul principal dobândește calitatea de parte cu toate drepturile și obligațiile care decurg dintr-o atare calitate procesuală, din momentul în care este încuviințată participarea sa la proces.
Acestuia trebuie să-i recunoaștem dreptul de a solicita repunerea în termen. Situația este similară și în cazul chemării în garanție și al chemării în judecată a altor persoane.
Secțiunea a IV-a: Sancțiuni pecuniare
Prin O.U.G. nr. 138/2000 prin care a fost modificat și completat C. proc. civ. la Cartea a II-a, Titlul al II-lea s-a introdus capitolul IV intitulat „Amenzi judiciare și despăgubiri”
Amenzile judecătorești
Noțiunea de „amendă” reprezintă acea sancțiune care se materializează prin data unei sume de bani. Aceasta se aplică în cazul „neexecutării unor obligații cu caracter administrativ, civil sau fiscal ori în cazul săvârșirii unor infracțiuni”
Legea procesual-civilă dă dreptul instanței de judecată ca, pentru o bună desfășurare a activității judiciare, pe lângă celelalte sancțiuni să aplice și sancțiuni cu caracter pecuniar. Astfel se aplică amenda judiciară a cărei reglementare proprie se regăsește în art. 108 C. proc. civ. .
O trăsătură fundamentală a amenzii judecătorești o reprezintă faptul că sancțiunea se aplică în ipoteza și pentru săvârșirea unei abateri în cursul judecății. Subiectul abaterii judiciare îl poate constitui oricare dintre părți, precum și alți participanți la activitatea judecătorească (martori, experți, interpreți).
Spre deosebire de cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la care partea potrivnică are dreptul, amenzile judecătorești nu sunt atribuite părților, ci sunt încasate de către stat.
Legiuitorul a prevăzut în ce situații și cum pot fi sancționate părțile angajate într-un proces civil, care-și exercită în mod abuziv drepturile procedurale
Cele mai importante cazuri în care părțile litigante pot fi amendate sunt următoarele:
Când instanța a fost indusă în eroare în ceea ce privește starea materială de a obține asistență juridică (avocat) gratuită; partea se sancționează cu o amendă egală cu suma de care partea a fost achitată (art. 79, C. proc. civ. )
Când pârâtul se înfățișează și dovedește că a fost citat prin publicitate cu rea credință, toate actele de procedură ce au urmat încuviințării acestei citări vor fi anulate. Reclamantul poate fi sancționat cu amendă și obligat la despăgubiri, potrivit legii (art. 95 alin. 4 C. proc. civ. )
Conform prevederilor art. 109 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. se sancționează cu amendă judiciară de la 500000 lei la 7000000 lei următoarele fapte:
a) introducerea, cu rea credință, a unor cereri vădit netemeinice;
b) formularea, cu rea credință a unor cereri de recuzare sau de strămutare;
c) obținerea, cu rea credință, a citării prin publicitate a oricărei părți;
d) obținerea, cu rea credință de către reclamantul căruia i s-a respins cererea, a unor măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit
e) contestarea, cu rea credință, a scrierii sau semnăturii unui înscris.
Din cele cinci abateri determinate de acest text doar prima ar putea reprezenta sancțiune aplicabilă unui terț intervenient.
Contestatorul ce a exercitat contestația la executare cu rea credință va fi obligat, pe lângă despăgubiri, și la plata unei amenzi de la 500000 lei la 7000000 lei, conform art. 404, C. proc. civ. .
Din momentul sechestrării bunurilor debitorul nu mai poate dispune de ele pe timpul cât durează executarea, sub sancțiunea unei amenzi de la 2000000 lei la 10000000 lei, dacă fapta nu constituie infracțiune. Dispozițiile art. 108 sunt aplicabile art 418 C. proc. civ.
Dacă terțul poprit, cu rea-credință, a refuzat să-și îndeplinească obligațiile privind efectuarea popririi va putea fi amendat cu o sumă cuprinsă între 2000000 lei și 10000000 lei (art. 40 C. proc. civ. )
În cazul obligației de a face debitorul poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi civile de la 200000 lei la 500000 lei, stabilită pe fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu (art. 580 alin 1 C. proc. civ. )
Sancțiunile determinate în art. 108 alin 1 pct. 2 C. proc. civ. sunt aplicabile, de regulă, terților care trebuie să răspundă unor solicitări ale instanței sau să se conformeze unor obligații procesuale. Aceștia sunt: martorii, experții, instituțiile publice ș. a.
Participanților la proces li se poate aplica amendă judiciară de la 300000 lei la 5000000 lei în următoarele cazuri:
neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este prezent în instanță, în afară de cazul în care acesta este minor;
neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care asistă partea, ori nerespectarea de către aceștia a îndatoririlor stabilite de lege (de către instanță, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului
refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în termenul fixat ori refuzul de a da lămuririle cerute;
neluarea, de către conducătorul unității în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei.
Neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care îl deține, la termenul fixat în acest scop de instanță;
Refuzul sau omisiunea unei autorități ori a altei persoane de a comunica la cererea instanței, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele și evidențele ei;
Cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură.
Se sancționează cu amendă de la 300000 lei la 2000000 art. 108, alin. 2 C. proc. civ. nerespectarea de către oricare din părți sau de către alte persoane a măsurilor luate de către instanță pentru asigurarea ordinii și solemnității ședinței de judecată.
De asemenea, nerespectarea de către orice persoană a dispozițiilor privind desfășurarea normală a executării silite este sancționată de către președintele instanței de executare, la cererea executorului cu amendă de la 500000 lei la 5000000 lei (art. 108 alin. 2 C. proc. civ. )
Amenda nu se va aplica martorului, avocatului, reprezentantului sau celui care asistă partea, expertului, conducătorului unității celui ce deține înscrisul, autorității (persoanei ce urmează să comunice datele solicitate de instanță, celui însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură, dacă acestea au fost împiedicați, datorită unor motive temeinice, să aducă la îndeplinirea obligațiile ce le revin.
Alături de sancțiunea amenzii legea reglementează și posibilitatea obligării la plata de despăgubiri pentru paguba cauzală. Această obligație coexistă cu sancțiunea amenzii și se poate dispune pentru oricare dintre abaterile prevăzute de art. 1081 și 1082 C. proc. civ. .
Obligarea la despăgubiri se întemeiază pe ideea de culpă procesuală, care rezultă în mod explicit din prevederile art. 1083 C. proc. civ. și care se referă la săvârșirea faptelor, cu intenție sau din culpă”. Gradele culpei nu reprezintă interes sub aspectul determinării cuantumului despăgubirii.
Faptele care antrenează răspunderea persoanei vinovate trebuie să fi determinat o amânare a judecății sau a executării silite. Raportul dintre faptele săvârșite și rezultatul produs e o condiție esențială a răspunderii juridice.
Obligația la despăgubiri poate fi dispusă numai „la cererea părții interesate”, nu din oficiu și realizată numai de instanța de judecată sau, după caz, de președintele instanței de executare.
Sancțiunea amenzii se aplică de către instanță în fața căreia s-a săvârșit abaterea. Instanța e în măsură să aprecieze, în limitele prevăzute de lege, cuantumul în care urmează să fie aplicată amenda.
Amenda judecătorească și despăgubirea se stabilesc printr-o încheiere executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia (art. 1084 C. proc. civ. ).
Potrivit art 1085 alin 1 C. proc. civ. împotriva încheierii prevăzute de art. 1084 cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea acestora. Această măsură de reducere a amenzii sau a despăgubirii constituie un act de apreciere destinat a ușura situația persoanei obligate să plătească.
Exercitarea cererii de reexaminare se poate face numai în termen de 15 zile de la data la care a fost luată măsura, respectiv de la data comunicării încheierii. Această cale de atac specifică este de competența instanței de judecată sau a președintelui instanței de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea.
Cererea se soluționează în camera de consiliu, printr-o încheiere irevocabilă, cu citarea părților.
Comparația între amenzile judiciare și nulitate
Amenda judiciară este acea sancțiune care se aplică de către instanța de judecată pentru încălcarea obligațiilor procesuale de către părți alți participanți la procesul civil.
Deosebirea dintre cele două sancțiuni este ușor sesizabilă: amenda are un caracter pecuniar, persoana sancționata fiind obligată să plătească o anumită sumă de bani; nulitatea este acea sancțiune care suprimă efectele actului de procedură ce convin legii.
Sancțiunea amenzii judiciare se poate apleca numai în cazurile și limitele prevăzute de lege; ea poate fi redusă de către instanța care a dispus sancțiunea, la cererea celui amendat. Încheierea de amendare este irevocabilă.
Secțiunea a V-a: Sancțiunile disciplinare
Judecătorul sau funcționarul judecătoresc poate fi sancționat disciplinar pentru nerespectarea formelor procedurale, în special termenele relative (ex. art. 257 alin. 1 C. proc. civ. – depășirea termenului de 5 zile în care trebuie să se pronunțe completul de divergență; art. 264 C. proc. civ. – depășirea termenului de 30 de zile în care ar trebui motivată hotărârea).
Fapta judecătorului poate să se refere la neîndeplinirea sau greșită îndeplinirea unor obligații profesionale sau procedurale, specifice înfăptuirii justiției, fie că sunt obligații generale sau obligații particulare prevăzute în normele de procedură (ex. art. 25: „judecătorul care fie că există un motiv de recuzare în privința sa, este dator să înștiințeze pe șeful lui și să se abțină de la judecarea pricinii).
Abaterile disciplinare previzionează un comportament contrar regulilor reale atributelor de serviciu sau prestigiul justiției.
Constatăm abateri disciplinare ale magistraților (art. 122 din Lege92 / 92 republicată)
întârzierea (sistematică) în efectuarea lucrărilor
absențe nemotivate de la serviciu
intervenții sau stăruințe pentru soluționarea unor cereri previzionate satisfacerii intereselor sale sau ale membrilor familiei, în afara cadrului legal precum și imixtiunea în activitatea altui magistrat.
Atitudinile ireverențioase în timpul exercitării atributelor de serviciu;
Nerespectarea secretului deliberării sau al confidențialității lucrărilor care au acest caracter.
Activitățile publice cu caracter politic
Manifeste care aduc atingere onorii sau probității profesionale
Refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire ce le revine sau încălcarea unor atribute ce decurg din Legea 92/92.
Nerespectarea prevederilor legale privind taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar.
Nerespectarea în mod repetat a dispozițiilor legale privind soluționarea cu claritate a cauzelor
Neglijența repetată în efectuarea lucrărilor
Săvârșirea altor abateri de la prevederile Codului deontologic al magistraților
Încălcarea altor prevederi ale Legii referitoare la incompatibilitatea și interdicții privind pe magistrați
Sancțiunile disciplinare pentru magistrați sunt prevăzute la art. 123 din Legea 92/92:
observație
mustrare
diminuarea salariului de bază cu până la 15 % pe o perioadă de 1-3 luni retragerea salariului de merit pe aceeași perioadă
mustrarea disciplinară pe o perioadă de 1-3 luni la o instanță la un pachet situat pe raza teritorială a aceleiași curți de apel, respectiv parchet de pe la aceasta
suspendarea din funcție timp de 6 luni
eliberarea din funcția de conducere ocupată
îndepărtarea din magistratură
În cazul sancționării magistraților pentru neîndeplinirea greșită sau îndeplinirea a unor obligații procedurale profesionale, sancțiunea poate interveni deși nu s-a produs nici o vătămare procedurală. Aplicarea sancțiunilor nu afectează valabilitatea actelor de procedură.
În cadrul instanțelor judecătorești funcționează personal auxiliar, administrativ și de servire a căror activitate e reglementată prin Ț VIII al Legii 92/92 art. 143 din legea republicată) și prin Regulamentul aprobat de Ministerul Justiției.
Pentru personalul auxiliar sancțiunile disciplinare pot interveni în legătură cu activitatea procesuală ce acordă o desfășurare ca participanți auxiliar la procesul civil sau în legătură cu îndeplinirea greșită sau neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
De exemplu art. 137 prevede obligativitatea grefierului de a consemna declarația de ședință, în încheierea de ședință ce va fi semnată de judecător și grefier.
Atributele și răspunderea disciplinară a personalului compartimentelor auxiliare ale instanțelor și parchetelor se stabilește prin Regulamentul aprobat de Minister.
Răspunderea disciplinară a personalului administrativ și de serviciu este cea de drept comun „tribunalele și parchetele de pe lângă acestea vor avea câte un compartiment economic administrativ, condus de un contabil-șef, pentru activitatea proprie, precum și pentru activitatea judecătorilor și parchetelor din circumscripția lor.
În localitatea reședință de județ în care funcționează curți de apel, compartimente economico-administrative, al tribunale parchete de pe lângă acestea va deservi și activitatea acestei curți, respectiv a parchetelor de pe lângă acestea”
Uneori legea prevede, în afara sancțiunilor disciplinare și obligația la despăgubiri.
Secțiunea a VI-a: Perimarea cererii prin care a fost învestită instanța
A) Conceptul de perimare. Condiții.
Perimarea apare ca o sancțiune care se raportează la întreaga activitate procesuală, nu doar la un act de procedură concret.
Perimarea e o sancțiune procedurală ce determină stingerea activității judiciare datorită rămânerii litigiului în nelucrare din vina părții, timp de 1 an în materie civilă, 6 luni în materie comercială, precum și atunci când intervine în cursul executării civile.
Condițiile perimării se pot desprinde din dispozițiile art. 248 alin. 1 C. proc. civ. . Potrivit acestui text: „orice cerere de chemare în judecată, constrânge, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare, revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas nelucrare din vina părții timp de 1 an. Partea nu se socotește în vină, dacă actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”
Astfel prima condiție a perimării se referă la obiectul acestuia sancțiuni care vizează doar actele de procedură care generează o activitate judiciară de fond sau o activitate de soluționare a căilor legale de atac.
A doua condiție se referă la rămânerea cauzei în nelucrare timp de 1 an.
Ultima condiție constă în rămânerea cauzei în nelucrare din vina părții. Această condiție subliniază caracterul de sancțiune procedurală a perimării.
Perimarea sancționează dezinteresul manifestat de părți în definirea activității judiciare și se întemeiază pe o prezumție de abandonare a judecății, prin rămânerea litigiului în nelucrare din timp.
Potrivit art. 248 alin 1 C. proc. civ. cauza trebuie să rămână în nelucrare timp de 1 an în motive civile și de 6 luni în materie comercială. Dar, legea nu determină în mod expres momentul de când începe să curgă termenul de perimare. Acesta, în doctrină, începe să curgă de la orice dispoziție de ordin procedural luată de instanță în cercetarea cauzei.
Termenul de perimare e susceptibil de întrerupere și suspendare. În C. proc. civ. e reglementat un singur caz de întrerupere a termenului de perimare; conform art. 249 C. proc. civ. „perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării probelor de către partea care justifică un interes” (după modificarea prin O.U.G. nr. 138/2000, care a impus ca o cerere de întrerupere să fie formulată de partea care justifică un interes).
Termenul de perimare e suspendat cât există suspendarea facultativă a judecății; art. 244 C. proc. civ. dispune că suspendarea facultativă a judecății dăinuie până când hotărârea pronunțată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas irevocabilă. Apoi, termenul de perimare își reia cursul sau firesc.
Art. 243 C. proc. civ. reglementează cazurile de suspendare de drept ale judecății. Astfel, judecata va reîncepe prin cererea de redeschidere făcută cu arătarea persoanelor în cauză: moștenitori, tutore, judecător sindic ș.a. Suspendarea judecății determină suspendarea termenului de perimare.
Termenul de perimare e suspendat după 3 luni de la data întâmplării faptelor ce au dus la suspendarea judecății. (art. 250, C. proc. civ. ). Aceste fapte trebuie să fi intervenit în urmă cu 6 luni ale termenului de perimare.
Un ultim caz de suspendare a termenului de perimare se regăsește în art. 250 alin 3 C. proc. civ. când „partea este împiedicată de a stârni în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința sa”
Termenul de perimare se calculează potrivit regulilor de drept comun regăsite în art. 101 C. proc. civ. ; aceste termen se va împlini în ziua corespunzătoare zilei de plecare.
Ultima condiție poate fi dedusă din art. 248 C. proc. civ. din simplul fapt al rămânerii cauzei în nelucrare pe baza unei prezumții simple de culpă pe care judecătorul o deduce din lipsa de stăruință în judecată.
Situațiile în care partea nu se constată în culpă sunt reglementate de C. proc. civ. . Astfel, în art. 248 alin. 1 „partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”
Perimarea nu operează nici față de acțiunea civilă exercitată în procesul penal, unde operează principiul oficialității: părții nu i se poate imputa vreo culpă pentru rămânerea cauzei în nelucrare. Dar dacă un act de procedură nu a fost îndeplinit de instanță, din oficiu, perimarea operează, partea aflându-se în culpă. E cazul cererii pentru care nu s-a stabilit un termen datorită netimbrării.
O altă situație e reglementată de art. 248 alin. 2 C. proc. civ. , când termenul de perimare nu curge cât timp, fără vina părții, cererea nu a ajuns încă la instanța competentă să o judece sau nu se poate soroci termen de judecată”.
B) Procedura perimării (art. 252-253 C. proc. civ. )
Este determinată de natura normelor care o consacră pentru a se evita prelungirea proceselor.
Perimarea, ca și nulitatea „se constată din oficiu sau la cererea părții interesate” (art. 252 alin1). Acest text contrazice, aparent, dispozițiile art. 248 alin. 1 care subliniază că perimarea operează de drept.
Dreptul de a invoca perimarea aparține părții interesate, acesta de regulă pârâtul, iar în faza apelului sau recursului. Înainte de a fi constatată de instanța competentă, perimarea trebuie să fie discutată de părți. Art. 252 C. proc. civ. obligă pe președintele instanței să citeze de urgență părțile și să dispună ca grefa să întocmească o dare de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.
Excepția perimării poate fi invocată de către pârât, intimat de instanță din oficiu, de procuror sau alte persoane practic la activitatea judiciară.
Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanța de apel (art. 252 alin 3 C. proc. civ. ). Acesta reprezintă o particularitate a perimării. Dar, dacă perimarea a fost invocată în prima instanță, care a respins-o, excepția e judecată prin apel.
Perimarea se poate pronunța după verificarea de către instanța competentă, a condițiilor prevăzute de lege: citarea părților.
Dacă perimarea a fost invocată ulterior primei zi de înfățișare ce urmează repunerea pe rol părțile nu trebuie citate în mod expres ci trebuie să cunoască termenul conform art. 153 C. proc. civ.
Hotărârea care constată perimarea e supusă recursului, termenul e de 5 zile de la pronunțare (art. 253 alin 2). Instanța pronunță o hotărâre ori de câte ori constată perimarea din oficiu sau la cererea părții interesate.
Dacă instanța constată că perimarea nu a operat, se pronunță o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul procesului (art. 253 alin1).
Perimarea poate interveni și în faza recursului sau a celorlalte căi de atac, în aceleași condiții prevăzute de art. 252-253 C. proc. civ. . Hotărârea prin care s-a constat perimarea recursului este irevocabilă.
C) Efectele perimării
Conform dispozițiilor art. 254 alin. 1; „perimarea are drept urmare că toate actele de procedură făcute în acea instanță nu-și produc efectele”
Perimarea are ca efect stingerea procesului civil, în faza în care se află împreună cu toate actele îndeplinite în cauză. Prin stingerea procesului civil părțile sunt repuse în situația anterioară introducerii cererii.
Reclamantul poate introduce o nouă acțiune dacă între timp nu s-a prescris dreptul la acțiune.
Stingerea procesului civil determină și stingerea efectului de întrerupere al cererii de chemare în judecată, precum și celelalte efecte ale acesteia. Nu mai operează punerea în întârziere, făcută prin cererea de chemare în judecată, iar pârâtul e considerat de bună credință.
O soluție rațională ar fi posibilitatea promovării de noi acțiuni civile, are același obiect cauză juridică și intre aceleași părți.
Perimarea generează și obligația de a suporta cheltuieli de judecată ocazionate, acestea trebuie suportate, la cerere, de partea vinovată de rămânerea cauzei în nelucrare (reclamantul, apelant, revizuent ș. a).
Perimarea nu se răsfrânge numai asupra actelor de procedură ci și asupra părților din proces, indiferent de calitatea acestora. Sancțiunea se aplică și persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu.
Iradierea perimării asupra actelor de procedură și asupra părților e consecința principală indivizibilității procesului civil și e o aplicare a art. 251: „în cazul în care sunt mai mulți reclamanți sau pârâți împreună, cererea de perimare sau actul de procedură, întrerupător de perimare al uneia folosește și celorlalți” rezultă regula indivizibilității perimării.
Perimarea are ca efect ineficiența actelor de procedură îndeplinite până la data împlinirii termenului prevăzut de art. 248 alin. 1, dar și a actelor întocmite ulterior perimării nu se mai poate îndeplini nici un act de procedură, litigiul stingându-se prin perimare.
Prin decizia civilă nr. 185/R/1998 Curtea de Apel Galați constatat perimat recursul declarat de reclamantul C. V. Împotriva sentinței civile nr. 26/1997 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 3961/1996.
Pot constitui momente de la care începe să curgă perimarea rezoluția președintelui de primire a cererii în care s-a dispus timbrarea, încheierea prin care s-a dispus suspendarea cauzei prin lipsa acestora, ori dacă părțile nu stăruiesc în judecată după amânarea cerută de acestea.
Judecarea cauzei a fost suspendată la data de 12 mai 1997 pentru lipsa părților, astfel încât dosarul a rămas în nelucrare până la data de 12 iunie 1998, când s-a constat perimarea în temeiul art. 249 C. proc. civ. .
CAPITOLUL VI
Concluzii și propuneri de „lege-ferenda”
Ca activitate ce se desfășoară în timp, procesul civil se concretizează într-un complex de acte de procedură efectuate de către părți, de instanță sau de organele auxiliare. Aceste acte trebuie îndeplinite în anumite intervale de timp care se numesc termene conducând la soluționarea cu operativitate a neînțelegerilor din procesul civil.
Organizarea și desfășurarea procesului civil sunt de interes general; legiuitorul nu lasă la aprecierea părților implicate aspectele privind conținutul și modul de îndeplinire ale actelor de procedură ci le reglementează în mod amănunțit.
Actul de procedură este „orice act (operațiune sau înscris) făcut pentru declanșarea procesului, în cursul și în cadrul procesului civil, de către instanța judecătorească, părți și ceilalți participanți la procese, legat de activitatea procesuală a acestora”
Tradițional, în literatura juridică sunt menționate două condiții generale pe care trebuie să le îndeplinească actele de procedură:
să îmbrace forma scrisă
să relateze în conținutul lor faptul că au fost îndeplinite cerințele impuse de lege.
A treia condiție generală rezultă din principiul constituțional: actele de procedură trebuie îndeplinite în limba română.
Principalele acte de procedură sunt: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvențională, citarea și comunicarea actelor de procedură.
În scopul evitării de a sesiza instanțele cu cereri informe și de a înlătura acordarea unor termene care ar afecta celeritatea, dispozițiile referitoare la primirea cererii de chemare și judecată au fost completate cu O.U.G. nr. 138/2000. astfel, la primirea cererii președintele sau judecătorul va verifica dacă aceasta întrunește cerințele prevăzute de lege. Când este cazul i se va pune în vedere reclamantului să completeze sau să modifice cererea, precum și să depună copii certificate de pe toate înscrisurile pe care își întemeiază cererea. Dacă reclamantul nu este prezent, cererea fiind trimisă prin poștă, i se vor comunica în scris lipsurile ei și termenul până la care urmează să se facă unele completări sau modificări necesare. Neîndeplinirea obligațiilor în termenul stabilit poate atrage suspendarea judecății, potrivit art. 155 (art. 114 alin 1-3).
În ceea ce privește modul de citare, O.U.G. nr. 138/2000 a abrogat pct. 4 din art. 87 referitor la obștiile de moșneni sau de răzeși și la composesorate (potrivit Legii nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere). Persoanele juridice de drept privat se vor cita prin reprezentanții lor, la sediul principal sau la cel al recursului ori, după caz al reprezentanței (art. 87 pct. 2 C. de proc civ)
Cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reședința cunoscută, se citează potrivit procedurii înscrise în tratatele sau convențiile internaționale la care este parte România sau prin acte normative speciale și numai dacă ele nu prevăd o altă procedură, se citează printr-o citație scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire.
Comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se face din oficiu, prin agenții procedurali ai instanței, prin orice salariat al acestora, precum și prin agenții altor instanțe în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul.
În ultimul caz instanța ia măsurile necesare să trimită dovezile de împlinirea a procedurii (art. 86 alin. 2 C. proc. civ. ). Se urmărește diminuarea modului de comunicare neregulat
Dacă totuși comunicarea nu se poate face în condițiile redate anterior ea se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată (cu confirmare de primire) prin alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia (art. 86 alin. 3 C. proc. civ. )
Adeseori, legea impune că un anumit act de procedură să fie întocmit într-o perioadă de timp determinată. Acest interval de timp este stabilit de lege sau de judecător pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unei obligații procedurale.
Termenul de procedură reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite actele de procedură sau dimpotrivă este oprită îndeplinirea altor acte de procedură.
Termenele au un rol particular în cadrul procedurii judiciare. Ele corespund unor interese foarte diverse, adeseori contradictorii. Dar acestea sunt menite să disciplineze activitatea procesuală.
Modul de calcul al termenului de procedură este determinat în mod expres de lege; acestea se stabilesc pe ani, luni, săptămâni, zile și ore. Regulile privind modul de calcul al termenelor sunt prevăzute în art. 101 C. proc. civ. .
Sistemul adoptat de legiuitorul român este cel mai avantajos și se impune, mai ales, în cazul termenelor cu o durată relativ scurtă, legea nu face distincție între termenele imperative și cele prohibitive.
Orice termen de procedură are un punct de plecare și un punct de împlinire; între acestea se interpune Legea procesuală civilă a reglementat și sancțiunile care se aplică în cazul un interval de timp care este de fapt, substanța termenului.
nerespectării condițiilor pentru îndeplinirea actelor de procedură, precum și termenelor în care trebuie efectuate acestea.
Prin rolul lor deosebit de important, sancțiunile procedurale contribuie la o optimă administrare a justiției, fiind o garanție a restabilirii ordinii de drept, precum și a drepturilor subiective contestate.
Sancțiunea nerespectării termenelor legale este prevăzută de art. 103 C. proc. civ. , conform căruia în cazul neexercitării căilor de atac sau al neîndeplinirii actelor de procedură în termenul legal intervine decăderea, cu unele excepții. Astfel, atunci când legea prevede altfel ori când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei se depune cerere de repunere în termen în 15 zile de la încetarea împiedicării.
Sancțiunea care lovește orice act juridic săvârșit fără a respecta dispozițiile prevăzute de lege pentru validitatea sa, lipsindu-l de eficacitate este nulitatea. Chiar și un act ulterior poate fi anulat dar nu în mod direct, nefiind afectat de un vecin procedural propriu.
Nulitatea nu mai produce nici un efect după rămânerea irevocabilă a hotărârii; excepție fac acele cazuri care constituie motive pentru care pot fi exercitate, în condițiile prevăzute de lege, căile extraordinare de atac: revizuirea, contestația în anulare și recursul în anulare.
Perimarea este o sancțiune care se raportează la întreaga activitate procesuală, dar unul din efectele pe care le produce este stingerea actelor de procedură făcute în acea instanță. În limba latină „perimare”, „Peremtum” înseamnă a distinge a anula, a desființa, a stinge.
Sancțiunea care se aplică de către instanță pentru săvârșirea unei abateri în cursul judecății vizează amenda judicioasă. Aceasta se concretizează prin obligația autorului abaterii de a plăti o sumă de bani.
* * *
Decăderea este o sancțiune legată de respectarea termenelor de procedură, afectând și valabilitatea acelor acte de procedură ce s-ar împlini peste termenul imperativ impus de lege. Însă, noțiunea de termen imperativ nu evocă, în mod necesar obligația părților de a acționa în intervalul de timp prevăzut de lege. Respectarea acestui termen se impune dacă părțile doresc să-și exercite anumite drepturi procedurale.
Textul art. 103 C. proc. civ. stipulează că „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal” atrage decăderea. Această formulare este defectuoasă, deoarece această sancțiune nu se răsfrânge direct asupra actelor de procedură, ci asupra vizării și exercițiul căilor de atac (reprezintă un drept recunoscut de lege părților și procurorului).
Într-o viitoare reglementare procesuală ar trebuie precizat că neexercitarea unui drept procedural înăuntrul termenului atrage decăderea din exercițiul acelui drept. Art. 185 C. proc. pen. conține o dispoziție expresă în acest sens. Astfel, când legea prevede un anumit termen pentru exercitarea unui drept procesual; nu se respectă, intervine decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen. Iar când o măsură procesuală e luată pe un anumit termen, când expiră încetează efectul măsurii.
Dispozițiile art. 103 C. proc. civ. ar trebui corelate cu cele din legislația procesual penală (art. 185 Codul de procedură penală) pentru ca sancțiunea decăderii să fie interpretată corect.
În legislația procesual civilă există unele dispoziții pentru elucidarea decăderii. De exemplu art. 170 alin 3 C. proc. civ. subliniază că neîndeplinirea obligațiilor de avansarea a cheltuielilor necesare pentru administrarea unor dovezi (prova locală, proba cunoașterii și expertiza) în 5 zile de la încuviințarea probei atrage după sine decăderea pentru acea instanță, din dovada încuviințată.
În legătură cu decăderea, art. 103 conține o derogare de la regula sancționării cu decăderea. Această sancțiune este inoperantă atunci „când legea dispune altfel” și când „partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei să acționeze înăuntrul termenului defipt de lege. A doua ipoteză vizează instituția repunerii în termen. Sintagma care nu este expres prevăzută de lege. De lege ferenda unii autori propun ca într-o viitoare reglementare procesuală să fie consacrată prin dispoziții legale repunerea în termen.
În art. 177 Codul muncii, art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și alte acte normative este folosită în mod expres noțiunea de repunere în termen.
Pentru a se putea dispune, de către instanță, repunerea în termen trebuie respectate cumulativ, două cerințe:
partea să invoce motivele împiedicării în termen de 15 zile de la încetarea acesteia;
actul de procedură să fie îndeplinit înăuntrul aceluiași termen.
Numai partea interesată poate să depună cerere de repunere în termen; aceasta are caracter incident și accesoriu față de cererea principală.
Neformularea cererii de repunere în termen și neîndeplinirea actului înăuntrul aceluiași termen de 15 zile de la încetarea împiedicării atrage după sine chiar aplicarea sancțiunii decăderii.
Concluzie: în sistemul legislativ actual decăderea nu operează de drept.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Actele DE Procedura Si Termenele Procedurale (ID: 125829)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.