Actele DE Procedura Civila
Plan
Capitolul 1 Considerații generale privind actele de
procedură
1.1.Noțiunea și importanța actelor de procedură în procesul civil
1.2.Clasificarea actelor de procedură
1.3.Condiții generale pentru îndeplinirea actelor de procedură
Capitolul 2 Cererea de chemare în judecată
2.1.Noțiune și natura juridică
2.2.Elementele cererii de chemare în judecată
2.3.Efectele cererii de chemare în judecată
2.4.Timbrarea cererii de chemare în judecată
Capitolul 3 Întâmpinarea și cererea reconvențională
3.1.Noțiunea și importanța întâmpinării
3.2.Elementele și efectele întâmpinării
3.3.Noțiunea și importanța cererii reconvenționale
3.4.Elementele și efectele cererii reconvenționale
3.5.Timbrarea cererii reconvenționale
Capitolul 4 Citarea și comunicarea actelor de procedură
4.1.Reguli generale
4.2.Cuprinsul citației
4.3.Persoanele ce urmează a fi citate și modul de citare
4.4.Înmânarea citației și a altor acte de procedură
Capitolul 5 Nulitatea actelor de procedură
5.1.Noțiune
5.2.Clasificarea nulităților actelor de procedură
5.3.Cazurile de nulitate
5.4.Invocarea nulității actelor de procedură
5.5.Efectele nulității actelor de procedură
Capitolul 6 Termenele în care pot fi făcute actele de
procedură
6.1.Noțiune
6.2.Clasificarea termenelor procedurale
6.3.Durata termenelor procedurale
6.4.Sancțiunea nerespectării termenelor procedurale
Capitolul 7 Decăderea și repunerea în termen
7.1.Noțiunea și importanța decăderii
7.2.Condițiile decăderii
7.3.Efectele decăderii
7.4.Repunerea în termen.
Capitolul 1
Considerații generale privind actele de
procedură
1.1.Noțiunea și importanța actelor de procedură în procesul civil.
Activitatea ce se desfășoară în cursul procesului civil se concretizează într-un complex de acte procedurale ale părților, ale instanței ori ale organelor auxiliare. Aceste acte trebuiesc îndeplinite în anumite termene, contribuind astfel la soluționarea cu operativitate a neînțelegerilor din circuitul civil.
Organizarea și desfășurarea procesului civil fiind de interes general, legea nu lasă la aprecierea părților, judecătorului sau organelor auxiliare stabilirea conținutului și modului de îndeplinire a actelor de procedură civilă, ci le reglementează în mod amănunțit, cu atât mai mult cu cât activități jurisdicționale desfășoară și alte organe cărora legea le-a dat în competență astfel de sarcini.
Legea stabilește reguli pentru organizarea instanțelor judecătorești și pentru competența acestora, precum și norme în vederea: pornirii procesului civil; chemării părților în fața instanței; administrării probelor; organizării dezbaterilor; pronunțării hotărârilor; exercitării căilor de atac; executării silite a hotărârilor judecătorești.
Prin condițiile procedurale de formă înțelegem condițiile stabilite și impuse de lege, atât cu privire la activitatea instanței și a auxiliarilor săi, cât și cu privire la raporturile dintre părți și aceste organe.
În ceea ce privește corelația dintre forma procedurală și actul de procedură, forma procedurală este ceea ce legea prescrie, iar actul de procedură ar fi forma adusă la îndeplinire.
Forma actului de procedură nu trebuie confundată, cu formalitatea. Prin formă se înțeleg condițiile prescrise pentru constituirea actului, iar prin formalitate diversele elemente de detaliu ale acestuia.
Noțiunea de formă și act de procedură se pot folosi, de regulă, împreună, ca în expresia „forma actelor de procedură”, care exprimă condițiile extrinseci pentru existența și validitatea unor asemenea acte.
Deși prin act de procedură se înțelege înscrisul ce are rol să constate îndeplinirea formei procedurale, există și cazuri când actele de procedură nu se materializează în scris, putând să fie îndeplinite și verbal, dar până la urmă sunt consemnate în proces-verbal sau încheierea de ședință, asigurându-se astfel indirect consemnarea lor în forma scrisă.
Literatura și practica de drept procesual civil folosește diferite expresii reprezentând actele de procedură: „act procedural”, „act procesual”, „act de procedură”.
Legislația penală face o separare clară între aceste noțiuni. Astfel, prin act procesual se înțelege instrumentul juridic prin care sunt exercitate drepturile și prerogativele organelor judiciare și ale subiecților procesuali, în timp ce prin actul procedural este desemnat mijlocul juridic prin care se aduce la îndeplinire sarcina ce decurge din mijloacele procesuale și din măsurile procesuale intervenite în cursul procesului penal. Actele procedurale implică existența prealabilă a actelor procesuale, caracterizându-se ca acte derivate din acestea.
Actul de procedură are sens mai larg, fie ca operațiune juridică, fie ca actul scris care o constată când este cazul, act socotit el însuși o operațiune juridică.
Astfel introducerea cererii de chemare în judecată este un act de procedură, iar cererea de chemare în judecată, un alt act de procedură.
Prin act de procedură înțelegem orice act (operațiune juridică sau înscris) făcut pentru declanșarea procesului, în cursul și în cadrul procesului civil de către instanța judecătorească, părți și ceilalți participanți la proces, legat de activitatea procesuală a acestora.
Noțiunea actului de procedură, deși acceptată, de majoritatea autorilor a fost criticată, întrucât nu cuprinde trăsăturile esențiale ale actelor de procedură și nu reușește să pună în evidență natura specifică și poziția actelor de procedură în procesul civil ca o manifestare de voință cu efecte juridice care determină în mod direct conținutul procesului.
Instanța supremă a definit însă actul de procedură în termeni identici cu noțiunea prezentată, arătându-se că, în înțelesul legii, au caracter de act de procedură orice cereri formulate de părți, în legătură cu activitatea lor procesuală, inclusiv acelea prin care o parte cere amânarea procesului pentru lipsă de apărare.
Importanța actelor de procedură civilă este incontestabilă, căci în lipsa acestora activitatea procedurală nu poate fi concepută. Din acest punct de vedere situația este asemănătoare cu aceea a părților din proces. Astfel cum am mai remarcat părțile sunt necesare procesului, după cum și procesul este necesar părților. Numai că părțile sunt o premisă necesară a procesului. Dar chiar și exercițiul acțiunii civile se realizează prin intermediul unui act procedural – cererea de chemare în judecată – astfel cum, de altfel, procesul se finalizează tot printr-un act procedural.
Între actele procedurale menționate se interpun un ansamblu de alte acte procedurale, toate destinate să impulsioneze soluționarea procesului civil și să determine în final pronunțarea unei decizii definitive asupra litigiului. Pe de altă parte, actele de procedură reprezintă și mijloace prin intermediul cărora părțile își exercită drepturile și își îndeplinesc adeseori obligațiile procesuale.
De o importanță particulară sunt actele scrise ale participanților procesuali. Acestea fixează mai bine elementele judecății și cadrul dezbaterilor, ceea ce permite ulterior și exercitarea unui control judiciar eficient asupra hotărârilor pronunțate de către instanțele judecătorești inferioare.
1.2. Clasificarea actelor de procedură.
Actele de procedură sunt susceptibile de mai multe clasificări, în funcție de anumite criterii.
În raport de organele sau persoanele care le întocmesc ori de la care emană:
actele părților: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvențională, cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de a se pune în executare hotărârea etc.
actele instanței: încheierile, hotărârea judecătorească, dispoziția de comunicare a hotărârii și cea pentru punerea în executare a hotărârii etc.
actele altor participanți la proces: întocmirea și depunerea raportului de expertiză, depoziția martorului, cererea martorului sau expertului de anulare a unei amenzi etc.
actele organelor auxiliare justiției: dovezile de comunicare a actelor de procedură, procesele verbale de luare ia cunoștință a măsurilor asigurătorii, actele de executare ale organelor de executare etc.
În funcție de natura lor:
acte judiciare care se îndeplinesc în fața instanței: interogatoriul părții, depoziția martorului, pronunțarea hotărârii etc.
acte extrajudiciare care se îndeplinesc în cadrul procesului dar în afara instanței: expertiza, somația, actele de executare cu excepția procedurilor execuționale judiciare etc.
După unii autori, actele extraprocesuale se subclasifică în:
acte extraprocesuale anterioare procesului ce constau în manifestări de voință exercitate înainte de declanșarea procesului (exemplu, mărturisirea făcută într-un alt proces, sau hotărârea privind asigurarea dovezilor etc).
actele extraprocesuale contemporane cu procesul, manifestări de voință făcute după declanșarea procesului dar în afara acestuia, acte cărora legea le atribuie eficiență juridică asupra conținutului procesului (de exemplu, expertiza criminalistică pentru constatarea unui fals, tranzacția realizată printr-un înscris al părților etc).
acte de procedură ce conțin o manifestare de voință: cererea de chemare în jude cată, întâmpinarea, cererea reconvențională, cererea de exercitare a unor căi de atac, achiesarea, tranzacția etc.
acte de procedură care constată o operațiune procedurală: citația, procesul-verbal de sechestru, comandamentul.
În funcție de modul de executare:
acte scrise: cererea de chemare în judecată, cererea pentru exercitarea unei căi de atac, încheierile etc.
acte orale: depoziția martorilor, răspunsurile la interogatoriu, susținerile părților, citirea minutei.
În funcție de caracterul lor:
acte jurisdicționale, realizate de judecător în îndeplinirea atribuțiilor sale jurisdicționale, care privesc soluționarea litigiului (exemplu, redactarea minutei etc.)
acte administrative, prin care se îndeplinește o activitate administrativă legată de soluționarea litigiului (de exemplu, fixarea termenului pentru prezentarea părților sau pentru prezentarea la interogatoriu, repartizarea pricinii spre soluționare, stabilirea completului de judecată etc.)
În funcție de etapa procesuală în care se îndeplinesc actele:
acte procedurale pregătitoare judecății (exemple: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvențională etc).
acte procedurale făcute în timpul dezbaterilor sau judecății (de exemplu, încheierile de ședință).
acte realizate după încheierea judecății sau post procesuale (hotărârea judecătorească, comandamentul etc)
1.3. Condiții generale pentru îndeplinirea actelor de procedură.
Determinarea condițiilor generale de valabilitate ale actelor de procedură civilă este extrem de complexă tocmai datorită caracterului variabil al acestora. Această împrejurare justifică existența unor opinii diferite în literatura de specialitate cu privire la determinarea concretă a unor condiții generale. Unii autori atunci când analizează problematica actelor de procedură civilă evită să se refere la condițiile generale de validitate ale acestora; alți autori se referă la condițiile diferitelor categorii de acte procedurale.
Cu toate acestea, o prezentare a condițiilor generale de validitate a actelor de procedură, chiar dacă acestea comportă uneori excepții importante, este necesară pentru o mai bună cunoaștere a mecanismului actelor juridice ce interesează activitatea de înfăptuire a justiției. Iar o atare determinare este totuși posibilă și ea trebuie să vizeze atât condițiile de fond, cât și cerințele de formă ale actelor.
În mod tradițional literatura noastră de specialitate a apreciat că două sunt condițiile generale de validitate ale actelor de procedură: forma scrisă și indicarea în chiar conținutul actului că cerințele legii au fost îndeplinite. Totuși unii autori au făcut distincție între condițiile de formă și de fond ale actelor de procedură.
Enunțarea unor condiții diferite privitoare la validitatea actelor de procedură se datorează tocmai faptului că actuala legislație nu consacră o reglementare speciadiții generale pentru îndeplinirea actelor de procedură.
Determinarea condițiilor generale de valabilitate ale actelor de procedură civilă este extrem de complexă tocmai datorită caracterului variabil al acestora. Această împrejurare justifică existența unor opinii diferite în literatura de specialitate cu privire la determinarea concretă a unor condiții generale. Unii autori atunci când analizează problematica actelor de procedură civilă evită să se refere la condițiile generale de validitate ale acestora; alți autori se referă la condițiile diferitelor categorii de acte procedurale.
Cu toate acestea, o prezentare a condițiilor generale de validitate a actelor de procedură, chiar dacă acestea comportă uneori excepții importante, este necesară pentru o mai bună cunoaștere a mecanismului actelor juridice ce interesează activitatea de înfăptuire a justiției. Iar o atare determinare este totuși posibilă și ea trebuie să vizeze atât condițiile de fond, cât și cerințele de formă ale actelor.
În mod tradițional literatura noastră de specialitate a apreciat că două sunt condițiile generale de validitate ale actelor de procedură: forma scrisă și indicarea în chiar conținutul actului că cerințele legii au fost îndeplinite. Totuși unii autori au făcut distincție între condițiile de formă și de fond ale actelor de procedură.
Enunțarea unor condiții diferite privitoare la validitatea actelor de procedură se datorează tocmai faptului că actuala legislație nu consacră o reglementare specială în acest sens. Iar explicația constă, după părerea noastră, tocmai în varietatea deosebită de acte procedurale ce caracterizează activitatea judiciară. Este adevărat că există totuși dispoziții procedurale care se referă la unele cerințe legale. Astfel, observăm că în capitolul II al celui de-al doilea titlu din Cartea a II -a a Codului de procedură civilă se precizează că actele care se adresează instanțelor judecătorești trebuie să îmbrace forma scrisă. În acest sens sunt dispozițiile art. 82 C.proc.civ. cu precizarea însă că acest text se referă doar la cererile adresate instanțelor judecătorești, deci la acele cereri care sunt formulate de către părți sau de către alți participanți procesuali (cererile incidente formulate de terțele persoane etc).
În opinia noastră este necesar să se facă distincție între condițiile de fond și de formă ale actelor de procedură. Primele sunt determinate de caracterul actelor de procedură de a constitui manifestări de voință făcute în vederea producerii unor efecte juridice determinate. Din acest punct de vedere ne aflăm în prezența unor cerințe cu caracter general și care sunt proprii și actului juridic civil. Aceste cerințe, în materie procesuală, sunt influențate și de specificul activității judiciare, astfel că unele dintre ele se raportează și la capacitatea părților. Condițiile de fond ale actelor juridice, în general, au fost studiate și la dreptul civil, astfel că asupra acestora nu mai este cazul să revenim.
Astfel cum am arătat deja, determinarea condițiilor de formă ale actelor de procedură determină deopotrivă unele dificultăți, ceea ce a prilejuit și exprimarea unor opinii diferite. Iar obiecțiunile formulate în ultimul timp se referă atât la forma scrisă, cât și la mențiunea în chiar cuprinsul actului că cerințele legii au fost îndeplinite. Este evident că nu s-ar putea susține întemeiat că actele de procedură nu trebuie să întrunească anumite cerințe de formă. Dimpotrivă, formele reprezintă o importantă caracteristică a dreptului procesual civil.
În legătură cu forma scrisă a actelor de procedură se impun totuși unele sublinieri. Ea reprezintă o condiție a majorității actelor de procedură. În special majoritatea actelor dispuse de către instanțele de judecată și de organele de executare trebuie îndeplinite în formă scrisă. De la această regulă trebuie făcută o importantă excepție în privința actelor ce reprezintă manifestări unilaterale sau bilaterale de voință ale părților. Într-adevăr, există un număr important de acte ce produc efecte prin simpla manifestare de voință a părților (invocarea de excepții, solicitarea de dovezi, invocarea unor incidente procedurale etc). Dar toate aceste acte pot fi întocmite și în scris. Pe de altă parte, chiar dacă aceste manifestări de voință nu au fost exprimate de părți în formă scrisă, instanța va avea obligația de a le consemna în încheierea de ședință. Dar actul de procedură al părții produce efecte prin simpla manifestare de voință. De aceea uneori se face distincție între actul de procedură ca manifestare de voință și actul de documentare procesuală, respectiv de actul care constată exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații procedurale.
O a doua condiție afirmată în literatura de specialitate o constituie, așa cum am arătat, mențiunea în act că cerințele legii au fost respectate. Această condiție nu este prevăzută în mod expres de lege, iar în privința actelor de procedură care se realizează oral de părți ea nici nu poate fi concepută.
Trebuie să recunoaștem că această cerință nu are un caracter general nici în cazul acelor acte care se îndeplinesc de către instanță sau de către organele de executare silită. O atare împrejurare ne îndreptățește să apreciem că mențiunea potrivit căreia cerințele legii au fost îndeplinite nu se înfățișează în sistemul procesului nostru civil ca o condiție generală de validitate a actelor de procedură.
Alături de alți autori apreciem și noi că actele de procedură care îmbracă forma scrisă trebuie redactate în limba română. Această cerință are un caracter general, căci și actele de procedură care se exprimă prin viu grai se realizează tot în limba română. Principiul rezultă în primul rând chiar din dispozițiile Constituției din anul 1991. În acest sens art. 127 alin. 1 din legea fundamentală dispune că: „Procedura judiciară se desfășoară în limba română”. În același sens sunt și dispozițiile art. 6 din Legea pentru organizarea judecătorească. Dacă una din părți nu cunoaște limba română ea poate recurge la serviciile unui interpret.
În afara condițiilor menționate există și unele cerințe care vizează timpul sau locul întocmirii actelor de procedură. Într-adevăr, actele de procedură nu se pot îndeplini oricând, ci numai în termenele prevăzute de lege, iar în unele cazuri doar în anumite faze ale procesului civil. De asemenea, actele de procedură se îndeplinesc, de regulă, la sediul instanței și în cadrul unei ședințe publice.
Capitolul 2
Cererea de chemare în judecată
2.1. Noțiune și natura juridică.
Potrivit art. 109 C.proc.civ., oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente.
Actul de procedură prin care partea interesată se adresează instanței pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, punând în mișcare acțiunea civilă, poartă denumirea de cerere de chemare în judecată.
Deci, ca natură juridică, cererea de chemare în judecată este un act de procedură.
Importanța cererii de chemare în judecată în atare condiții este evidentă. Cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul investește instanța de judecată cu o pretenție civilă. Întreaga activitate de soluționare a litigiului se va derula în limitele pretențiilor determinate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. În aceleași limite va trebui și judecătorul să statueze în final asupra pretențiilor deduse în justiție. Judecătorul nu poate depăși limitele judecății determinate de părți: ne eat judex ultra petita partium.
Uneori, atât în legislație, cât și în practică, se folosesc și alți termeni ca fiind sinonimi cu acela de cerere de chemare în judecată, precum: cerere, cerere principală, cerere introductivă, cerere inițială, petiție, acțiune etc.
Cererea de chemare în judecată nu se confundă deci cu acțiunea civilă, ci, astfel cum am mai arăta, reprezintă una din formele ei de manifestare și anume aceea prin care instanța se învestește.
Necesitatea formulării cererii de chemare în judecată este justificată, încă din secolul trecut, prin două principii la care ne-am mai referit: nimeni nu-și poate face singur dreptate; instanța nu poate să judece până ce nu va fi învestită de partea interesată.
2.2. Elementele cererii de chemare în judecată.
Elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de chemare în judecată sunt expres prevăzute de art. 112 C.proc.civ.
a) Numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau, după caz, de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar.
Mențiunile enunțate de art. 112 pct. 1 C.proc.civ. sunt de o importanță incontestabilă, întrucât ele sunt de natură să identifice părțile între care urmează să se desfășoare întreaga activitate judiciară. Fără enunțarea și identificarea părților însăși exercitarea acțiunii civile este de neconceput.
Dispozițiile art. 112 pct. 1 C.proc.civ. vizează identificarea tuturor părților din proces, respectiv atât a reclamantului cât și a pârâtului. Adeseori procesul civil poate fi constituit, chiar de la inițierea sa, dintr-o pluralitate de părți. Este cazul coparticipării procesuale active, pasive sau mixte. Obligativitatea mențiunilor prevăzute de textul arătat anterior vizează toate părțile din proces.
Elementele indicate în art. 112 pct. 1 C.proc.civ. au impus în doctrină și jurisprudență unele observații particulare, asupra cărora ne vom opri și noi în continuare. în primul rând, este de observat că legea se referă doar la indicarea părților prin nume, nu și prin prenume. Legiuitorul a apreciat că o atare identificare a părților este întrutotul posibilă și în același timp suficientă.
Indicarea domiciliului părților reprezintă de asemenea un element necesar pentru corecta individualizare a părților, precum și pentru citarea lor în fața instanței de judecată. De asemenea, menționarea domiciliului sau a reședinței părților este importantă și pentru determinarea competenței teritoriale generale a instanțelor judecătorești (art. 5-6 C.proc.civ.).
Din punct de vedere procedural observăm că legea pune pe același plan domiciliul – locuință principală și statornică a unei persoane – cu reședința. Soluția este firească căci rațiunea procedurală este una și aceeași: încunoștințarea părților despre existența, data și locul judecății. Iar această finalitate poate fi realizată uneori mai ușor chiar la reședința părților.
Reclamantul are posibilitatea ca, prin chiar cererea de chemare în judecată, să-și aleagă domiciliul fie la domiciliul mandatarului său, fie la domiciliul unei terțe persoane (art. 93 C.proc.civ.). Observăm că art. 112 pct. 1 C.proc.civ., în redactarea anterioară modificării sale prin Ordonanța de Urgență nr. 138/2000, nu făcea distincție între domiciliul real și domiciliul ales. De aceea s-a considerat, pe bună dreptate, că legea are în vedere atât domiciliul real cât și domiciliul ales. Prin urmare, soluția care s-a impus în cazul alegerii de domiciliu de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată, a fost aceea a citării acestuia în continuare la acel domiciliu și a comunicării tot la acea adresă și a celorlalte acte de procedură.
În urma modificării art. 112 pct. 1 C.proc.civ., prin Ordonanța de Urgență nr. 138/2000, legea face distincție între domiciliul real și domiciliul ales. Acest ultim concept este folosit numai cu referire la situația reclamantului care locuiește în străinătate și care este obligat să arate în cerere domiciliul ales în România. Prin urmare, potrivit legii, la domiciliul ales în România i se vor transmite reclamantului „toate comunicările privind procesul”. Formula folosită în partea finală a art. 112 pct. 1 C.proc.civ. este foarte cuprinzătoare, întrucât ea nu vizează numai citarea reclamantului la domiciliul ales, ci comunicarea tuturor actelor de procedură sau a oricăror date privind procesul (preschimbarea unui termen, etc). În fine, legea folosește tot o formulă largă și în privința reclamantului care se află în străinătate, anume în sensul că este vizată persoana care „locuiește” acolo. Socotim că soluția nu este întâmplătoare. Desigur că legea are în vedere, în primul rând, situația persoanelor care au domiciliul sau reședința în străinătate. Formula la care ne referim este însă mai cuprinzătoare, în sensul că textul vizează și situația persoanelor care locuiesc în străinătate fără a avea domiciliu efectiv sau reședința anume acordată de autoritățile locale competente.
Dispozițiile art. 112 pct. 1 C.proc.civ. se aplică și persoanelor juridice, textul cuprinzând, în redactarea actuală, elemente corespunzătoare de identificare a acestora. Drept urmare, acestea vor trebui identificate prin denumire și prin sediul lor, precum și prin celelalte elemente anume arătate de lege.
b) Numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar, în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional.
Art. 112 pct. 2 C.proc.civ. are în vedere situația în care cererea de chemare în judecată este făcută de altcineva decât titularul dreptului dedus judecății, adică de un reprezentant (convențional sau legal) al titularului, precum și situația în care cererea este îndreptată împotriva reprezentantului unei persoane fizice sau juridice.
Neindicarea calității de reprezentant face să se prezume că reclamantul lucrează în nume propriu. Consecința unei asemenea situații este respingerea acțiunii, întrucât aceasta a fost exercitată de o persoană fără calitate.
În practică este posibil uneori ca o persoană să acționeze în justiție într-o dublă calitate, respectiv atât în nume propriu, cât și în numele altei persoane. Situația este adeseori posibilă, căci varii împrejurării pot justifica o atare atitudine. Este însă esențial ca în toate aceste împrejurări cel în cauză să facă precizările de rigoare privitoare la participarea sa într-o dublă calitate.
În cazul în care o persoană stă în proces în nume propriu, dar și ca reprezentant al altei persoane, va trebui să specifice în cererea de chemare în judecată că acționează în ambele calități.
De asemenea, când cererea este făcută de un reprezentant comun al mai multor persoane, ar trebui ca reprezentanții să fie identificați individual și să se menționeze calitatea de reprezentant comun al celui ce formulează cererea.
c) Obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință.
Prin obiectul cererii de chemare în judecată se înțelege pretenția concretă a reclamantului: restituirea unei sume de bani, revendicarea unui bun, desfacerea căsătoriei etc. În doctrina franceză se precizează însă că pretenția, lucrul reclamat nu este de conceput independent de calificarea juridică în virtutea căreia s-a făcut cererea, și mai ales în virtutea căreia a fost primită de către judecător. Reclamația în justiție nu poate fi privită în sine, fără actul judecătorului căruia se adresează și care nu o poate admite sau respinge decât în baza unei calificări juridice. Deci, pretenția nu este numai un lucru (sumă de bani, bunuri etc), ci și drept subiectiv asupra fiecărui lucru reclamat. În alți termeni, pretenția este juridică numai atunci când se referă la un obiect susceptibil de a fi acordat de către judecător în virtutea dreptului. Dimpotrivă, dacă reclamantul pretinde ceva ce judecătorul nu-i poate acorda în virtutea unei dispoziții legale (admirația concetățenilor, satisfacția cititorilor etc) el emite o pretenție nejuridică, în afara legii. În legislația franceză art.56 pct.2 pretinde să se arate obiectul cererii cu o expunere a motivelor, fără să se facă referire expresă la motivarea în drept, în timp ce art.112 din codul nostru se referă distinct la obiect (pct.3) și la motivarea în fapt și în drept (pct.4). Obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să îndeplinească anumite cerințe:
să fie licit, adică să nu contravină legii;
să fie posibil, adică reclamantul să nu solicite instanței să-l
oblige pe pârât la ceea ce nu se poate realiza, de exemplu la
predarea unui bun determinat care a pierit sau a fost distrus;
să fie determinat sau determinabil, deoarece în fața instanței se rezolvă o neînțelegere concretă, nu o problemă de principiu. Obiectul cererii poate fi unic, dar se poate concretiza și într-un capăt de cerere principal și în capete de cerere accesorii.
Reclamantul este dator să identifice cu exactitate obiectul cererii, deoarece el prezintă interes din mai multe puncte de vedere: determină competența generală și materială, iar uneori și compunerea completului, în raport de natura pretenției sau de valoarea ei; atrage o anumită competență teritorială; determină fixarea taxei de timbru, precum și admisibilitatea ori inadmisibilitatea unor probe (de exemplu proba prin depozițiile martorilor); leagă instanța, aceasta neputând depăși limitele stabilite de reclamant.
În legătură cu acest ultim aspect câteva precizări se impun, în primul rând, se cuvine să arătăm că reclamantul nu este ținut de pretenția sa originară, ci poate să o completeze sau să o modifice în fața primei instanțe, până la momentul stabilit de lege și anume prima zi de înfățișare. În al doilea rând, este foarte important de precizat că, potrivit art.130 alin.3 C.proc.civ., judecătorii sunt ținuți să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății. Această obligație a judecătorilor constituie o garanție a principiului disponibilității, ceea ce înseamnă că nu poate da mai mult decât s-a cerut, altceva decât s-a cerut ori mai puțin decât s-a cerut și totuși, uneori, în mod excepțional, legea, în temeiul rolului social al judecătorului, îi îngăduie în mod expres, sau mai exact îl obligă să se pronunțe asupra unor aspecte care nu se regăsesc. în cererea reclamantului. Astfel, după cum am mai
arătat, art. 42 C.fam. prevede că instanța va hotărî, cu ocazia
pronunțării divorțului, cu privire la încredințarea copiilor minori și
stabilirea pensie de întreținere pentru aceștia.
d) Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea.
Reclamantul trebuie să arate în cerere împrejurările de fapt care l-au determinat să ceară concursul justiției, deci să arate în concret în ce mod dreptul său subiectiv a fost încălcat sau nesocotit. Altfel spus, în cerere trebuie redat „cazul”, astfel cum a fost conceput de către reclamant, de regulă prin avocatul său, reținând faptele pertinente, la care ar urma să se aplice modelul juridic propus de către el prin aceeași cerere.
Deci, motivarea în fapt a cererii va fi însoțită și de motivarea în drept, adică reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia. Fără să mai intrăm în amănunte, este util să precizăm că în doctrină cauza a fost definită ca „actul sau fapta juridică care constituie fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat”, precizându-se că ea nu mai trebuie căutată în drept, ci în principiul generator al dreptului subiectiv reclamat, cum ar fi culpa delictuală care stă la baza cererii pentru despăgubiri sau contractul de vânzare care fundamentează cererea de livrare a bunului. Nu este deci necesar ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază, deoarece judecătorul, cu ajutorul obiectului și al motivelor de fapt, va face el încadrarea. E suficient să arate că cererea sa are temeiul juridic într-un contract, în succesiune etc.
Prin motive de fapt și de drept, art. 112 pct. 4 C.proc.civ. desemnează toate acele împrejurări, circumstanțe, dar și principii, instituții, categorii, reguli juridice, a căror cunoaștere este necesară pentru explicarea și lămurirea obiectului procesului.
Cu privire la temeiul juridic este de reținut că judecătorul nu este ținut de cel indicat de reclamant, ci are chiar obligația de a da calificarea legală corectă cererii. Pentru a respecta însă contradictorialitatea și dreptul de apărare, schimbarea temeiului juridic trebuie pusă în discuția părților.
În sfârșit, dorim să reamintim că uneori cererea se poate fundamenta pe mai multe temeiuri juridice, cum ar fi cazul acțiunilor mixte, astfel că judecătorul trebuie să cerceteze motivarea în drept în toată complexitatea sa.
e) Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Indicarea dovezilor pe care se sprijină cererea de chemare în judecată urmărește un dublu scop: să confere instanței posibilitatea de a proceda la administrarea probelor fără a se tărăgăna judecarea procesului și să pună părțile într-o poziție de egalitate juridică. Într-adevăr, nu este suficient ca pârâtul să cunoască pretențiile și motivele ce fundamentează cererea reclamantului, ci este imperios necesar ca acesta să cunoască și mijloacele de apărare ale adversarului. Iar în interesul unei bune administrări a justiției probele de care înțelege să se folosească reclamantul trebuie cunoscute din chiar faza inițială a procesului.
Probele propuse prin cererea de chemare în judecată trebuie să se refere la faptele alegate de reclamant, iar nu și la normele juridice aplicabile în cauză. Judecătorul este prezumat a cunoaște legea și drept urmare problema unei probațiunii a dreptului este exclusă. O atare exigență nu este impusă judecătorului atunci când acesta este sesizat cu soluționarea unui litigiu având un element de extraneitate.
Legiuitorul impune, în art. 112 alin. 2-6 C.proc.civ., pentru reclamant și unele exigențe în materie de probațiune. Astfel, când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cererea de chemare în judecată atâtea copii câți pârâți sunt, plus câte o copie după fiecare înscris, pentru instanță; copiile vor fi certificate de reclamant pentru conformitate cu originalul. Partea este îndreptățită să depună chiar și numai o parte după un înscris; instanța poate dispune, în toate cazurile, înfățișarea înscrisului în întregime.
Dacă înscrisurile sunt scrise într-o limbă străină sau cu litere vechi se vor depune traduceri sau copii cu litere latine; și acestea vor putea fi certificate de parte.
În ipoteza în care reclamantul înțelege să se servească de interogatoriu el va trebui să solicite înfățișarea în persoană a pârâtului. Când se invocă probe testimoniale, reclamantul trebuie să indice numele și adresa martorilor, spre a putea fi citați în fața instanței.
Semnătura.
Semnătura este o formalitate esențială, întrucât ea atestă în mod neechivoc nu numai voința părții de a se judeca, ci și exactitatea conținutului cererii de chemare în judecată. De aceea, pe bună dreptate, unii autori afirmă tranșant că fără semnătură cererea de chemare în judecată este ca și inexistentă.
Cererea de chemare în judecată trebuie să fie semnată personal de către reclamant, cu excepția cazului când acesta a dat mandat de reprezentare unei alte persoane. În această din urmă împrejurare, din cerere va trebui să reiasă calitatea de mandatar a persoanei care a semnat petiția de sesizare a instanței.
Semnătura trebuie situată la sfârșitul redactării, iar nu în cuprinsul textului cererii de chemare în judecată, căci numai în aceste condiții ea poate constitui o atestare integrală a conținutului ei.
Nerespectarea dispozițiilor privitoare la conținutul cererii de chemare în judecată atrage consecințe diferite, în funcție de natura și importanța mențiunilor impuse de lege. în această privință se face distincție între elementele esențiale și neesențiale ale cererii de chemare în judecată.
Potrivit art. 133 C.proc.civ: „Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei și semnătura va fi declarată nulă”. Din aceste dispoziții procedurale rezultă că legiuitorul consideră ca elemente esențiale ale cererii de chemare în judecată numele părților, obiectul cererii si semnătura reclamantului.
Soluția este întru-totul logică și firească, căci în lipsa elementelor enunțate nu se poate concepe desfășurarea activității judiciare. Tocmai de aceea lipsa acestor elemente este sancționată în mod expres cu nulitatea cererii de chemare în judecată. Regimul juridic al nulității este însă diferit în cazul lipsei elementelor esențiale. Astfel, lipsa numelui părților și a obiectului cererii este sancționată cu nulitatea fără ca legea să acorde posibilitatea împlinirii acestor lipsuri.
Pentru lipsa semnăturii legiuitorul a stabilit, în art. 133 alin. 2 C. proc.civ., un regim juridic particular. Astfel, potrivit textului amintit, „dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar dacă este prezent în instanță, în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea”. În consecință, legea permite remedierea lipsei de semnătură în tot cursul instanței, dar nu mai târziu de prima zi de înfățișare ce urmează după invocarea neregularității procedurale.
Înainte de a încheia problematica privind cuprinsul cererii de chemare în judecată ni se pare util să mai facem unele precizări.
Trebuie reținut, în primul rând, că dispozițiile art.112 C.proc. civ. se completează cu prevederile generale referitoare la cereri, cuprinse în art.82-84 C.proc.civ. Așa fiind, potrivit art.82, în cerere trebuie să se indice și instanța căreia i se adresează.
În al doilea rând, este de remarcat că dispozițiile art.112 C.proc. civ. constituie dreptul comun în materia cererii de chemare în judecată, dar există și norme speciale care înlătură complet acest text sau numai îl completează.
Astfel, art.333 C.proc.civ., în materia procedurii necontencioase prevede un cuprins al cererii, sensibil diferit; art.355 C. proc. civ. arată mențiunile pe care trebuie să le cuprindă cererea de arbitrare; art.612 C. proc.civ. stabilește elementele în plus pe care trebuie să le cuprindă cererea de divorț, iar art.6131 dispune, în cazul divorțului prin acordul părților, ca cererea să fie semnată de ambii soți; art.2 din Legea nr.603/1943 privind simplificarea procedurii împărțelilor judiciare stabilește elemente suplimentare care trebuie cuprinse în cererea de partaj judiciar.
În sfârșit, este de menționat că în afară de copiile de pe înscrisuri ce trebuie să însoțească cererea și la care ne-am referit, uneori legea prevede necesitatea ca cererea să fie însoțită de anumite anexe. Astfel, în cazul cererilor întemeiate pe Legea nr.29/1990, reclamantul va trebui să atașeze la cerere actul administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorității prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale privind un drept recunoscut de lege ori, dacă reclamantul nu a primit nici un răspuns, copia cererii certificate pentru conformitate cu originalul. De asemenea va trebui să anexeze, deși legea nu o prevede în mod expres, dovada îndeplinirii procedurii reclamației administrative prealabile. Potrivit art.5 din Legea nr. 11/1990, republicată în 1995, la cererea pentru încuviințarea adopției se vor atașa o serie de acte privind atât adoptatul cât și adoptatorul. În cazul procedurii grațioase, art.333 alin.2 C.proc.civ. stabilește că cererea trebuie însoțită de înscrisurile pe care se sprijină. Și, în sfârșit, ca să încheiem seria exemplelor, cererea de divorț trebuie însoțită și de; certificatul de căsătorie și, dacă este cazul, de certificatele de naștere ale copiilor minori (art.612 alin.3 C.proc.civ.).
2.3. Efectele cererii de chemare în judecată.
Cererea de chemare în judecată produce efecte importante, unele dintre ele de natură strict procedurală, iar altele cu implicații și asupra raportului de drept substanțial. Vom analiza în continuare, în mod succint, cele mai importante efecte ale cererii de chemare în judecată.
Cererea de chemare în judecată „creează instanța”, în sensul că
investește organul de jurisdicție cu soluționarea unei pretenții civile concrete. Din momentul înregistrării cererii de chemare în judecată ia naștere un nou raport juridic între părți – un raport procesual – care generează drepturi și obligații nu numai pentru părți, ci și pentru instanță. În alți termeni, cererea de chemare în judecată reprezintă actul care dă naștere procesului civil și care are ca scop finalizarea litigiului prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesului civil
cu privire la părți și cu privire la obiectul litigiului. În aceste limite,
determinate prin cererea de chemare în judecată, va trebui să se pronunțe și instanța de judecată. După prima zi de înfățișare schimbarea elementelor esențiale ale cererii de chemare în judecată nu se pot produce decât în anumite condiții strict determinate de lege.
Cererea de chemare în judecată creează starea de litispendență.
Prin promovarea cererii de chemare în judecată se fixează, în principiu, în mod definitiv și competența instanței de judecată. Dacă se exercită o nouă cerere de chemare în judecată, în fața aceleiași instanțe sau a unor instanțe diferite, având același obiect, între aceleași părți și întemeiată pe o cauză identică, se creează starea de litispendență (art. 163 C.proc. civ.).
Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripția. Este unul
din efectele cele mai importante și mai energice ale cererii de chemare în judecată. Un atare efect este recunoscut în mod expres atât de art. 1865 pct. 1 C.civ., cât și de art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 167/1958.
Promovarea cererii de chemare în judecată face să înceteze buna credință a posesorului. Drept urmare, posesorul va trebui să restituie fructele bunului. în acest sens, art. 485 C.civ. dispune că: „Posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credință; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică”.
Cererea de chemare în judecată face să cursă dobânzile pentru creanțele care anterior nu erau producătoare de dobânzi. Cererea introductivă de instanță are valoarea unei puneri în întârziere. La un atare efect se referă și art. 1088 C.civ., text potrivit căruia nu există debite „decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care,
după lege, dobânda curge de drept”.
Cererea de chemare în judecată produce efectul transmiterii anumitor acțiuni cu caracter strict personal asupra moștenitorilor. Acțiunile cu caracter strict personal se particularizează de alte acțiuni civile prin faptul că ele nu pot fi transmise asupra moștenitorilor. Cu toate acestea, există unele acțiuni care deși sunt legate intim de persoana titularului pot fi continuate de către moștenitori dacă ele au fost introduse în timpul vieții autorului. Au acest caracter acțiunea privind stabilirea filiației față de mamă (art. 52 alin. 2 C.fam.), acțiunea pentru tăgada paternității (art. 59 alin. 2 C.fam.), acțiunea pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei (art. 54 alin. 2 C.fam.) și acțiunea privind revocarea unei donații pentru ingratitudine (art. 833 C.civ.).
2.4.Timbrarea cererii de chemare în judecată.
Capitolul 3
Întâmpinarea și cererea reconvențională
3.1. Noțiunea și importanța întâmpinării.
Actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată urmărind să se apere față de pretențiile reclamantului, se numește întâmpinare.
Observăm că, din punct de vedere al naturii juridice, întâmpinarea este tot un act de procedură.
Păstrarea unui echilibru și a unei egalități procesuale ar impune ca, după cum reclamantul își formulează în scris pretențiile și își dezvăluie mijloacele de probă pe care le va folosi în susținerea afirmațiilor sale, tot astfel și pârâtul, mai înainte de a se intra în etapa dezbaterilor, să arate în scris apărările sale, precum și probele pe care se sprijină.
Tocmai de aceea, recenta modificare legislativă a reintrodus sistemul obligativității întâmpinării. Așadar, la judecată în primă instanță, dar și în căile de atac. Întâmpinarea este obligatorie, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege, când aceasta este facultativă (procesele de divorț, cele referitoare la posesie etc.).
Sub sancțiunea decăderii, întâmpinarea se depune cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată. Textul de lege are în vedere situația obișnuită, în care pârâtul a avut la dispoziție, de la data primirii citației și a copiei după cererea de chemare în judecată, cel puțin 30 de zile pentru a-și pregăti apărarea. Însă, dacă ar fi vorba de o pricină considerată de lege ca urgentă sau apreciată ca atare de către președintele instanței, termenul care i se lasă pârâtului pentru depunerea întâmpinării este de cel puțin 5 zile de la data primirii citației, astfel încât ar urma ca pârâtul să poată depune întâmpinarea chiar la termenul de judecată.
Dacă pârâtul nu depune întâmpinare el își va putea arăta poziția sa pe cale orală în fața instanței de judecată. în acest sens art. 118 alin. 3 C. proc. civ. precizează că: „în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, președintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfățișare, să arate excepțiile, dovezile și toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de ședință; instanța va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării și depunerea întâmpinării”.
Textul citat reprezintă o expresie a rolului activ al judecătorului și este de natură să garanteze realizarea unui echilibru în cadrul „duelului” judiciar care s-a declanșat ca urmare a inițiativei reclamantului. In actuala reglementare acest rol activ al judecătorului se realizează numai în ipoteza în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de un avocat.
Dispozițiile legale la care ne referim sunt criticabile, după părerea noastră, chiar din acest punct de vedere al modului de instituire a obligației de a depune întâmpinare. Din însăși dispozițiile citate rezultă că practic depunerea întâmpinării nu mai este obligatorie în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de un avocat. Se poate vorbi chiar de o excepție de la obligativitatea depunerii întâmpinării.
Nedepunerea întâmpinării îl expune totuși pe pârât la anumite consecințe defavorabile. Principala consecință a nedepunerii întâmpinării este decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca anumite împrejurări de fapt și de drept în sprijinul apărării sale. Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de a discuta în contradictoriu faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii sale de chemare în judecată.
3.2. Elementele și efectele întâmpinării.
Fiind un act procedural important legea îi stabilește în mod expres și conținutul. Potrivit art. 115 C.proc.civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
a) Excepțiile de procedură pe care pârâtul le ridică față de pretențiile reclamantului.
Prin întâmpinare pârâtul poate invoca o mare diversitate de excepții, începând de la cele de ordin strict procedural, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, necompetența instanței sesizate, netimbrarea cererii de chemare în judecată, până la excepțiile de fond, cum sunt prescripția dreptului la acțiune sau puterea lucrului judecat.
În mod firesc în faza inițială a procesului civil pârâtul invocă cel mai adesea acele excepții care sunt legate de modul de investire a instanței și care sunt cunoscute de către acesta până la prima zi de înfățișare. Neregularitățile ivite ulterior primei zile de înfățișare se pot invoca de îndată și oral în fața instanței.
b) Răspunsul la toate capetele de fapt și de dreyt ale cererii de chemare în judecată.
Întâmpinarea are un caracter defensiv și implică cu necesitate răspunsul pârâtului la fiecare capăt de cerere formulat de către reclamant. Legea a voit prin instituirea acestei cerințe să realizeze o mai bună apărare a pârâtului și o sistematizare a susținerilor făcute de către el în cuprinsul întâmpinării. De asemenea constatăm că legea se referă la necesitatea ca răspunsul pârâtului să vizeze atât elementele de fapt cât și cele de drept invocate prin actul de sesizare.
c) Dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt de cerere.
Indicarea dovezilor este utilă pentru ca și reclamantul să cunoască în mod adecvat mijloacele probatorii de care pârâtul înțelege să se servească în proces. Arătarea dovezilor se impune mai cu seamă în acele împrejurări în care pârâtul nu se limitează la o apărare pur defensivă, concretizată într-o negare pură și simplă a pretențiilor adversarului său. Într-adevăr, adeseori pârâtul este nevoit să treacă la o apărare activă, spre a dovedi stingerea raportului juridic invocat de reclamant sau existența unor cauze care fac imposibilă cercetarea în fond a acțiunii, cum ar fi prescripția sau puterea lucrului judecat. în asemenea împrejurări, sarcina probei revine pârâtului potrivit principiului reus in excipiendo fit actor. Mijloacele de dovadă se vor
indica de către pârât în aceleași condiții ca și cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată.
d) Semnătura.
Semnătura constituie și în acest caz o formalitate esențială, fapt pentru care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.
Întâmpinarea se depune în atâtea exemplare câți reclamanți sunt plus un exemplar pentru instanță. Dacă mai mulți reclamanți au un reprezentant comun întâmpinarea poate fi depusă pentru aceștia într-un singur exemplar.
În cazul coparticipării procesuale pasive pârâții au posibilitatea de a răspunde la cererea de chemare în judecată printr-o singură întâmpinare.
3.3. Noțiunea și importanța cererii reconvenționale.
Pârâtul poate renunța la poziția procesuală pur defensivă, doar de apărare față de pretențiile formulate de reclamant și să adopte o poziție ofensivă, formulând pretenții proprii împotriva reclamantului, urmărind ca instanța să îl oblige pe reclamant față de pârât.
Mijlocul procedural prin care pârâtul formulează pretenții proprii față de reclamant poartă denumirea de cerere reconvențională.
Și cererea reconvențională este, ca natură juridică, un act procesual.
3.4. Elementele și efectele cererii reconvenționale.
Valorificarea pretențiilor pârâtului prin intermediul cererii reconvenționale oferă însă o serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care menționăm: asigură soluționarea a două litigii într-un singur cadru procesual; determină realizarea unei economii de timp și cheltuieli; oferă condiții pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind puși în situația de a cunoaște în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre părți; constituie o garanție împotriva insolvabilității reclamantului și evită posibilitatea pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive.
Cererea reconvențională prezintă totuși dezavantajul că poate conduce la întârzierea judecății și la soluționarea ei de către o instanță care nu ar fi competentă din punct de vedere teritorial.
Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconvențională are o fizionomie proprie determinată atât de caracterul său de acțiune civilă, cât și de condițiile particulare de exercitare. Ea nu trebuie confundată, în primul rând, cu apărarea pe care pârâtul și-o face prin întâmpinare sau oral în fața instanței de judecată. Într-adevăr, cererea reconvențională este mai mult decât o simplă apărare; ea este o contra-acțiune, un „contra atac” sau o „contra-ofesnivă”, întrucât prin intermediul acesteia pârâtul își poate valorifica un drept propriu față de reclamant. Cu alte cuvinte, prin scopul pe care-l urmărește – valorificarea unui drept propriu – cererea reconvențională trebuie considerată ca o veritabilă acțiune civilă. Caracterul de acțiune civilă rezultă cu pregnanță și din condițiile prevăzute de lege pentru cererea reconvențională.
Din punct de vedere al condițiilor de exercițiu cererea reconvențională trebuie să îndeplinească toate cerințele unei acțiuni civile obișnuite. Observăm însă că și din punct de vedere al formei cererea reconvențională este asimilată cu o cerere de chemare în judecată. În acest sens, art. 119 alin. 2 C.proc.civ. dispune că: „Cererea trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”.
Astfel, cererea reconvențională trebuie să arate instanța dre judecată, numărul dosarului, numele părților, motivele de fapt și de drept, mijloacele de probă, semnătura.
Nu este necesar să se treacă și domiciliul părților, deoarece acesta este deja menționat în cererea de chemare ănjudecată.
În afara condițiilor generale evocate, art. 119 alin. 1 C.proc.civ. mai impune o condiție suplimentară, anume ca acțiunea reconvențională să aibă legătură cu „cererea reclamantului”. În baza acestor dispoziții procedurale cererea reconvențională a fost promovată în mod frecvent în jurisprudență în cele mai varii domenii. Astfel, adeseori cererea reconvențională este utilizată în acțiunile cu caracter patrimonial, în acțiunile reale imobiliare și chiar în litigiile comerciale.
Adeseori, prin cererea reconvențională pârâtul urmărește paralizarea acțiunii reclamantului, spre a evita astfel condamnarea sa. Este cazul, de pildă, al acțiunii pentru executarea unui contract, ipoteză în care pârâtul poate solicita, pe calea cererii reconvenționale, anularea sau rezoluțiunea convenției. Alteori pârâtul urmărește să obțină, prin intermediul cererii reconvenționale, o compensație judiciară între pretențiile invocate de reclamant și propriile sale pretenții. Pe calea cererii reconvenționale nu poate fi opusă însă compensația legală, întrucât aceasta poate fi obținută pe cale de simplă apărare în proces.
Cererea reconvențională este admisibilă, astfel cum precizează expres art. 119 alin. 1 C.proc.civ., numai dacă este în legătură cu cererea principală. Această condiție decurge în mod necesar din caracterul incident al cererii reconvenționale. Existența unei asemenea legături urmează să fie dedusă de către instanța de judecată din chiar scopul urmărit de pârât prin cererea reconvențională.
Legislația noastră procesuală nu impune însă condiția ca pretențiile pârâtului să derive din același raport juridic; pretențiile pârâtului pot să provină și din cauze diferite – ex dispari causa.
Cererea reconvențională se judecă, în principiu, de instanța sesizată cu cererea principală. Prorogarea de competență nu poate opera, astfel cum am arătat în prima parte a acestei lucrări, cu nesocotirea normelor imperative privitoare la competență.
Potrivit art. 119 alin. 3 C.proc.civ. cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea sau dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Dacă reclamantul își modifică cererea de chemare în judecată reconvențională va putea fi depusă până la termenul ce se va acorda pârâtului în acest scop (art. 119 alin. 4 C.proc.civ.).
Nerespectarea termenului menționat mai sus atrage după sine soluționarea separată a cererii pârâtului de acțiunea principală. Cu toate acestea, cererea reconvențională se poate soluționa în continuare împreună cu acțiunea principală dacă reclamantul consimte la aceasta, dispozițiile art. 135 C.proc.civ. fiind întru-totul aplicabile.
Cererea reconvențională se redactează, în mod obișnuit, într-un înscris separat, procedeu care este recomandabil. Ea poate fi înserată însă și în cuprinsul întâmpinării, situație în care din cuprinsul acestui act procedural trebuie să rezulte cu claritate elementele esențiale ale acțiunii reconvenționale.
Potrivit art. 120 alin. 1 C.proc.civ. cererea reconvențională se judecă o dată cu cererea principală. Cu toate acestea, cererea reconvențională nu trebuie folosită ca un mijloc dilatoriu, de natură a conduce la tergiversarea judecăților, ci ca un cadru procesual de soluționare convergentă a unor raporturi juridice conexe. Datorită acestui fapt, legea a instituit și un corectiv la regula anterior enunțată. în acest sens art. 120 alin. 2 C.proc.civ. precizează că dacă „numai cererea principală este în stare de judecată, instanța o poate judeca separat”.
Asupra acțiunii principale și asupra cererii reconvenționale formulate de pârât instanța trebuie să se pronunțe printr-o singură hotărâre, care va cuprinde soluții cu privire la toate pretențiile.
3.5. Timbrarea cererii reconvenționale.
Având caracterul unei adevărate cereri de chemare în judecată, cererea prin care se urmărește realizarea unui interes sau protejarea unei situații juridice stabilite de lege, cererea reconvențională se timbrează la fel ca și cererea de chemare în judecată, spre deosebire de întâmpinare, pentru care nu se cere nici o taxă de timbru.
Capitolul 4
Citarea și comunicarea actelor de procedură
4.1. Reguli generale.
Legea reglementează, în mod amănunțit, modul în care părțile și alți participanți la procesul civil sunt chemați în fața instanței de judecată, precum și modul de comunicare a actelor de procedură. Potrivit art. 85 C.proc.civ, instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel. De asemenea, art. 107 C.proc.civ obligă instanța să amâne judecarea pricinii ori de câte ori se constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor impuse de lege, sub sancțiunea nulității.
Citarea părților are ca finalitate încunoștințarea lor despre existența procesului, despre locul și data ședinței de judecată. Însă, această finalitate se poate realiza și prin luarea termenului în cunoștință de către partea prezentă la unul din termenele de judecată.
Tocmai de aceea, art. 153 alin. 1 C.proc.civ reglementează așa-numita instituție a termenului în cunoștință, prevăzând că partea care a depus cererea personal sau prin mandatara și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la o înfățișare, personal sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, este prezumată a cunoaște toate termenele următoare în fața acelei instanțe, astfel încât nu va mai fii citată.
Instituția termenului în cunoștință nu se aplică: în cazul redeschiderii judecării după ce aceasta a fost suspendată; în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu; în cazul în care pricina se repune pe rol; în cazul militarilor în termen și al deținuților.
4.2. Cuprinsul citației.
Citarea părților în procesul civil se realizează printr-un act procedural denumit citație. Acest act procedural este folosit și pentru chemarea altor participanți procesuali în fața instanței de judecată (martori, experți, interpreți etc).
Citația este compusă din două părți: citația propriu-zisă și dovada de înmânare (procesul-verbal) a citației.
Funcțiile citației se pot realiza doar dacă acest act de procedură îndeplinește unele condiții anume determinate de lege; unele din aceste cerințe sunt esențiale, iar altele sunt de mai mică importanță, astfel că trebuie considerate ca elemente neesențiale.
Mențiunile esențiale pe care trebuie să le cuprindă citația sunt prevăzute în mod expres de art. 88 C.proc.civ. și se referă la:
arătarea anului, lunii, zilei și orei de înfățișare;
arătarea instanței și a sediului acesteia;
numele, domiciliul și calitatea celui citat;
parafa șefului instanței și semnătura grefierului.
În lipsa mențiunilor esențiale enunțate citația nu-și poate îndeplini funcția sa procedurală; de aceea, pentru lipsa acestor mențiuni legea prevede în mod expres sancțiunea nulității. Nulitatea consacrată de lege este expresă, fapt pentru care partea interesată în aplicarea sancțiunii nu mai este ținută să facă dovada unei vătămări, căci aceasta se presupune până la dovada contrarie. Sancțiunea nulității nu se răsfrânge numai asupra citației îndeplinite cu neobservarea condițiilor legale, ci asupra tuturor actelor ulterioare, inclusiv asupra hotărârii judecătorești pronunțate în cauză. În mod firesc, sancțiunea nulității este incidență și în acele cazuri în care părțile nu au fost citate de loc, deși instanța trebuia să procedeze la încunoștințarea lor despre proces; în acest caz sancțiunea nulității nu se răsfrânge asupra citației, căci un atare act nici nu există ci asupra hotărârii pronunțate în asemenea condiții.
Mențiunile prevăzute în art. 88 C.proc.civ. presupun și unele clarificări suplimentare. Astfel, din dispozițiile art. 88 pct. 3 C.proc.civ. rezultă că citația trebuie să cuprindă și mențiuni privitoare la arătarea instanței și a sediului ei. O atare mențiune este esențială, căci în lipsa ei părțile nu pot lua cunoștință despre locul unde va avea loc judecata. În mod obișnuit și întru-totul natural activitatea judiciară se realizează la sediul instanței sesizate. În unele împrejurări, anumite acte procedurale se pot realiza și în afara sediului instanței sesizate; așa se întâmplă în cazul în care instanța dispune o cercetare locală. Într-o asemenea împrejurare simpla arătare în cuprinsul citației a instanței și a sediului ei nu este suficientă. De altfel, obligația instanței de a dispune citarea părților în cazul efectuării unei cercetări locale este prevăzută în mod expres de art. 216 C.proc.civ. De asemenea, precizăm că posibilitatea audierii unui martor la locuința sa este expres prevăzută în art. 188 alin. 4 C.proc.civ. Și într-o atare împrejurare audierea martorului se va face cu respectarea tuturor regulilor de drept comun, inclusiv acelea care se referă la citarea părților.
Așa fiind, apreciem că dispozițiile procedurale consacrate în art. 88 pct. 3 C.proc.civ. trebuie să primească chiar și în cadrul reglementării actuale o interpretare mai largă, respectiv în sensul că părțile trebuie citate spre a se înfățișa în ziua și la locul judecății.
O a doua subliniere se referă la mențiunile prevăzute de art. 88 pct. 4 C.proc.civ. Acest text cuprinde o formulare care ar putea conduce la concluzia potrivit căreia legea vizează doar numele de familie al părții citate. In principiu o atare concluzie poate fi justă, căci scopul citării nu este altul decât încunoștințarea părților despre data și locul judecății. Numai că în unele cazuri, cum este acela al imobilelor cu mai multe apartamente, o atare rezolvare ar putea crea dificultăți (atunci când aceste imobile sunt locuite de mai multe persoane cu același nume). În asemenea împrejurări este utilă și arătarea prenumelui.
În practica judiciară s-a dat o interpretare mai largă și dispozițiilor consacrate în art. 88 pct. 4 C.proc.civ. care se referă la indicarea domiciliului. Observăm că și această mențiune este necesară spre a se asigura finalitatea citării. De aceea s-a decis că o atare finalitate se poate realiza și prin citarea părții la reședința acesteia.
Dacă partea citată își schimbă domiciliul în cursul judecății ea este obligată, potrivit art. 98 C.proc.civ., să aducă această împrejurare la cunoștința instanței prin cerere depusă la dosar. În caz contrar, partea va fi citată în mod legal, în continuare, la vechiul domiciliu.
Mențiunile neesențiale ale citației sunt prevăzute tot în art. 88 C.proc.civ. și se referă la:
numărul și data emiterii, precum și numărul dosarului;
numele și domiciliul părții potrivnice, precum și felul pricinii;
alte mențiuni prevăzute de lege.
Indicarea acestor din urmă elemente este utilă pentru că ele sunt de natură să ajute partea în identificarea dosarului și să cunoască chiar de la începutul procesului un element important: obiectul pricinii (revendicare, posesiune, divorț, pretenții, partaj etc). Lipsa elementelor neesențiale ale citației nu este de natură, în principiu, să determine nulitatea procedurii de citare și a actelor subsecvente. Nulitatea poate opera numai dacă partea face dovada unei vătămări efective ce nu poate fi înlăturată într-un alt mod.
Dovada sau procesul verbal de înmânare a citației trebuie să cuprindă și el unele mențiuni esențiale. Acestea sunt precizate în art. 100 C.proc.civ. și se referă la:
anul, luna și ziua când a fost încheiat;
numele celui care l-a încheiat;
numele, prenumele și domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea cu arătarea numărului, etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel căruia i s-a făcut comunicarea locuiește într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel și dacă actul de procedură a fost înmânat la locuința sa, ori a fost afișat pe ușa acestei locuințe;
arătarea instanței de la care pornește actul de procedură și identificarea lui, iar pentru citații și a termenului de înfățișare;
numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afișarea.
Toate aceste mențiuni, considerate esențiale, sunt prevăzute de art. 100 alin. 3 C.proc.civ. sub sancțiunea nulității. Prin urmare și în acest caz ne aflăm în prezența unei nulității exprese, a cărei semnificație este, așa cum am subliniat deja, faptul că vătămarea se prezumă.
Mențiunile neesențiale ale procesului verbal de înmânare a citației se referă la următoarele două elemente ale acestui act procedural:
arătarea funcției agentului procedural și
arătarea înscrisurilor comunicate.
Cele două mențiuni indicate mai sus sunt în mod evident de o importanță mult mai redusă; în principiu, lipsa acestora nu poate cauza părții un prejudiciu, dacă toate celelalte elemente ale procedurii de citare au fost observate de agentul procedural. Totuși nulitatea va putea opera și în legătură cu aceste mențiuni, însă numai în condițiile prevăzute de art. 105 alin. 2 C.proc.civ., adică doar în măsura producerii unui prejudiciu care nu poate fi înlăturat în alt mod.
Procesul-verbal întocmit în conformitate cu cerințele legii constituie un act oficial care face dovadă, în privința constatărilor făcute personal de către agentul instrumentator, până la înscrierea în fals. Prin urmare, astfel cum s-a statornicit și în practica noastră judiciară, dovada de înmânare a citației și procesul verbal întocmit de agentul procedural în cazul în care cel citat nu a fost găsit la domiciliu sau a refuzat să primească citația sunt singurele acte prin care se poate proba că procedura citării a fost îndeplinită potrivit legii.
Pentru ca citația să-și poată îndeplini funcția sa procesuală -încunoștințarea părților despre existența litigiului, data și locul judecății -legea determină și termenul în care citația trebuie înmânată părților sau altor participanți. În acest sens art. 89 alin. 1 C.proc.civ. dispune că: „Citația, sub pedeapsa nulității, va fi înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile urgente, termenul poate fi și mai scurt, după aprecierea instanței”.
Termenul de cinci zile este considerat de lege ca un termen util și suficient pentru ca partea citată să-și poată pregăti apărarea. Nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru înmânarea citației atrage după sine anularea procedurii de citare. Astfel cum prevede în mod expres art. 89 alin. 2 C.proc.civ. partea este însă în drept să solicite doar amânarea judecății. Dacă cauza s-a soluționat în lipsa părții, necitată cu respectarea dispozițiilor art. 89 alin. 1 C.proc.civ., aceasta este îndreptățită să solicite anularea hotărârii; în acest caz partea nu va fi obligată să facă dovada unei vătămări, căci și de data aceasta ne aflăm în prezența unei nulității exprese.
Dispozițiile procedurale privitoare la termenul de înmânare a citației au un caracter relativ, ele fiind stabilite exclusiv în interesul părții citate. De aceea, legiuitorul a stabilit în art. 89 alin. C.proc.civ., că înfățișarea părții în instanță, personal sau prin mandatar, „acoperă orice vicii de procedură”. Astfel cum am arătat partea se poate prezenta însă în instanță și solicita un termen pentru a-și formula apărarea.
4.3. Persoanele ce urmează a fi citate și modul de citare.
Se citează părțile , inclusiv terții intervenieinți, precum și martorii, interpreții și, dacă este cazul, alți participanți la procesul civil.
În cazul în care partea, care este reprezentată printr-un mandatar, a făcut o alegere de domiciliu la adresa acestuia, atunci citarea și comunicarea actelor de procedură se vor face la adresa mandatarului; dacă însă partea nu a arătat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, atunci acestea vor fi comunicate la domiciliul părții.
Art 87 C.proc.civ. stabilește anumite reguli speciale de citare. Astfel:
statul, județul comuna și celelalte persoane juridice de drept public se citează în persoana șefului autorității la contenciosul sediului central al administrației respective, ori, în lipsă de contencios, la sediul administrației. Trebuie însă reținut că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul, ca persoană juridică, se citează prin Ministerul Finanțelor, dacă legea nu stabilește un alt organ (de asemenea, art. 506 alin. (2) C.proc.pen. prevede că, în acțiunile privitoare la despăgubiri pentru erorile judiciare săvârșite prin condamnarea sau luarea unor măsuri preventive pe nedrept, statul se citează prin Ministerul Finanțelor);
persoanele juridice de drept privat se citează prin reprezentanții lor, la sediul principal sau cel al sucursalei ori, după caz, al reprezentanței. Este însă de reținut că și atunci când citarea se face la sediul sucursalei sau al reprezentantei, persoana juridică se citează tot prin reprezentantul ei legal, iar nu prin directorul sucursalei ori al reprezentanței.
Asociațiile și societățile care nu au personalitate juridică se citează prin organele lor de conducere la sediul administrației;
Cei supuși procedurii reorganizării judiciare și a falimentului sunt citați prin administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar;
Incapabilii se citează prin reprezentanții lor legali, iar în caz de numire a unui curator special, citarea se realizează prin acest curator;
Moștenitorii, până la intervenirea lor în proces, vor fi citați printr-un curator special numit de instanță;
Personalul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare ale României, cetățenii români trimiși ca funcționari la organizații internaționale, precum și membrii lor de familie care locuiesc cu ei, aflați în străinătate, se citează prin Ministerul Afacerilor Externe, iar ceilalți cetățeni români aflați în străinatate în interese de serviciu se citează prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află cei care i-au trimis. În toate aceste situații menționate mai sus, înmânarea citației și a celorlalte acte de procedură se face funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței, care va semna dovada;
În cazul în care prin tratate sau convenții internaționale la care România este parte ori prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul cunoscut ori reședința cunoscută, vor fi citați prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire; dacă persoanele aflate în străinătate au mandatar cunoscut în țară, va fi citat și acesta.
Persoanele cu domiciliul necunoscut și cu reședința necunoscută, inclusiv cei aflați în străinătate, vor fi citați prin publicitate. Potrivit art. 95 C.proc.civ., când reclamantul învederează ca, deși a făcut tot ce i-a stat în putință, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, președintele instanței va dispune citarea acestuia prin publicitate. Citarea prin publicitate se face afișându-se citația la ușa instanței, iar, dacă președintele instanței său instanță de judecată apreciază că este necesar, citația se publică și în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit. Afișarea, precum și publicarea citației se fac cu cel puțin 15 zile înainte de data fixată pentru judecată, însă, în cazurile urgente, președintele instanței sau instanța de judecată va putea reduce acest termen la 5 zile.
Spre a se dispune citarea prin publicitate, nu este suficient ca reclamantul să afirme că nu cunoaște domiciliul pârâtului, ci trebuie să învedereze împrejurări concrete din care să rezulte imposibilitatea de a afla domiciliul părții adverse. Dacă pârâtul citat prin publicitate se înfățișează și dovedește că reclamantul, cu rea-credintă, a obținut citarea prin publicitate, atunci vor fi anulate toate actele de procedură ce au urmat încuviințării citări prin publicitate iar reclamantul care a cerut o asemenea citare va fi condamnat la o amendă și la despăgubiri către partea vătămată.
4.4. Înmânarea citației și a altor acte de procedură.
Comunicarea citaților și a tuturor actelor de procedură se face din oficiu, prin agenți procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și prin agenți ori prin salariați ai altor instanțe, în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul.
Instanța solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru altă instanță, este obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, și să trimită instanței solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii. În cazul în care comunicarea potrivit celor menționate mai sus nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. În legătură cu această din urmă modalitate subliniem că nu ar fi suficientă confirmarea că s-a efectuat transmiterea prin fax, telefonate, ci este necesar ca la dosar să existe confirmarea primirii actului de către destinatar.
Potrivit art. 722 alin. (1) C.proc.civ.. îndeplinirea actelor de procedură și comunicarea lor se fac în mod gratuit.
Potrivit art. 89 alin. (1) C.proc.civ., citația, sub sancțiunea nulității, trebuie înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată, cu excepția cazurilor urgente, când instanța poate scurta acest termen. Deși acest text de lege nu deosebește după cum citația a fost emisă pentru primul, termen de judecată sau pentru termenele de judecată următoare, atare distincție se impune, deoarece, art. 1141 alin. (3) C.proc.civ. stabilește că primul termen de judecată se fixează astfel încât, de la data primirii citației, pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 30 zile pentru pregătirea apărării, iar, în pricinile urgențe, cel puțin 5 zile.
Când partea se prezintă în instanță, deși nu a fost citată sau citarea a fost viciată, procedura se acoperă, însă partea respectivă are dreptul să ceară un nou termen pentru a putea pregăti apărarea. Dacă partea nelegal citată și prezentă în instanță a solicitat acordarea unui termen, însă instanța nu a dispus amânarea judecății, atunci hotărârea ce se va pronunța este susceptibilă de a fi desființată; dacă partea respectivă nu a cerut amânarea judecății, atunci ea nu ar mai putea invoca ulterior citarea nelegală.
Potrivit art. 97 C.proc.civ., nici un act de procedură nu se poate îndeplini în zilele de sărbătoare legală, afară de cazurile grabnice, când este însă nevoie de încuviințarea președintelui.
Citația și celelalte acte de procedură se înmânează personal celui citat la domiciIiuI sau reședința sa. În acord cu art. 6 C.proc.civ., dar având o sferă mai largă, deoarece se referă nu numai la pârât, ci la orice persoană căreia urmează a i se înmâna citația sau un alt act de procedură, art. 90 alin. (1) C.proc.civ. dispune că, atunci când cel citat are o așezare agricolă, comercială, industrială sau profesională, citația și alte acte de procedură pot fi înmânate și la locul acelor așezări. Art. 90 alin, (2) C.proc.civ. mai prevede că înmânarea se poate face oriunde, însă numai dacă cel citat primește citația.
În cazul în care cel citat nu este de acord cu primirea citației și deci nu semnează de primire, atunci agentul procedural va trebui să facă înmânarea sau afișarea la domiciliul sau reședința celui citat.
În sfârșit, vom mai reține că, potrivit art. 96 C.proc.civ., partea prezentă în instanță, personal sau prin mandatar nu poate refuza primirea actelor de procedură și a înscrisurilor care i se comunică în ședință, dar poate cere instanței un termen pentru a lua cunoștință de acte. Într-o asemenea situație, dacă partea a cerut acordarea unui termen spre a lua cunoștință de actele ce i s-au înmânat în instanță, însă instanța nu dispune amânarea judecății, atunci hotărârea este susceptibilă de a fi desființată.
Legea stabilește și anumite reguli speciale referitoare la înmânarea citației și a altor acte de procedură. Astfel:
pentru cei ce se găsesc sub arme, citația se înmânează la comandamentul superior cel mai apropiat;
pentru cei care alcătuiesc echipajul unui vas de comerț, în lipsa unui domiciliu cunoscut, citația se înmânează la căpitănia portului unde se află înregistrat vasul;
pentru cei care execută o pedeapsă privativă de libertate citația se înmânează la administrația închisorii;
pentru bolnavii aflați în spitale, ospicii sau sanatorii, înmânarea se face la direcția așezământului.
În toate aceste situații, precum și în cazurile de citare prevăzute de art. 87 pct. 1.2. 3, 5, 7 C.proc.civ. ori atunci când actul urmează să fie înmânat unui avocat sau unui notar public, citația și celelalte acte de procedură pot fi înmânate funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței, care își va arăta clar numele și prenumele precum și calitatea, iar apoi va trebui sa semneze dovada de primire. Citația sau celelalte acte de procedură se înmânează personal celui citat, care va semna adeverința de primire, agentul procedural certificând identitatea și semnătura acestuia. Dacă persoana citată, aflându-se la domiciliu refuză să primească ori, primind citația nu vrea sau nu poate să semneze adeverința de primire, agentul îi va lăsa citația sau, în cazul refuzului primire, o va afișa pe ușa locuinței, încheind un proces-verbal.
În situația în care cel citat nu se găsește la domiciliu, agentul va înmâna, citația unei persoane din familie sau care locuiește cu acesta (cu excepția minorilor sub 14 ani sau a persoanelor lipsite de judecată) ori persoanei care primește corespondența în mod obișnuit. Persoana care primește citația va semna adeverința de primire, agentul certificând identitatea și semnătura acesteia, încheind proces-verbal.
Dacă aceste persoane nu voiesc sau pot să semneze adeverința, agentul le lasă citația și încheie proces-verbal. Dacă persoanele respective nu voiesc să primească actul de procedură sau nu este nimeni ia domiciliul celui citat, agentul afișează citația pe ușa celui citat și încheie proces-verbal. În cazul în care persoana care trebuie citată locuiește la hotel sau într-o cladire cu mai multe apartamente și nu este indicat numărul camerei sau apartamentului, agentul va înmâna citația administratorului sau portarului ori celui ce, în mod obișnuit, îl înlocuiește, iar dacă aceștia refuză să o primească, va afișa citația pe ușa principală a clădirii și va încheia procesul-verbal.
Corespunzător reglementării anterioare, s-a pus problema de a ști dacă, în cazul citării unei persoane juridice, este sau nu posibilă afișarea citației. În ce ne privește, am apreciat că un răspuns negativ nu poate fi dat de plano, ci, în funcție de împrejurările concrete, s-ar putea admite acest mod de înmânare a citației, de exemplu, atunci când cel însărcinat cu primirea corespondentei refuză să primească citația. Actuala reglementare rezolvă explicit această problemă. Astfel potrivit art. 921 C.proc.civ., comunicarea citației și a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afișare în cazul persoanelor juridice, precum și al asociațiilor sau societăților care, potrivit legii, pot sta în judecată, cu excepția cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se constată, la termen, lipsa oricărei persoane la sediul acestora.
Când comunicarea actelor de procedură nu se poate face datorită faptului că s-a dărâmat clădirea, a devenit de nelocuit sau din alte motive asemănătoare agentul va depune actul la grefa instanței, care va înștiința din timp partea interesată despre această împrejurare, urmând a se recurge, dacă este cazul, la citarea prin publicitate.
Proba îndeplinirii procedurii de citare se face numai cu dovada de primire sau, după caz, cu procesul-verbal, nefiind posibilă administrarea altor probe, cum ar fi declarații de martori. Mai mult, este necesar ca dovada de primire sau procesul-verbal să existe la dosar, nefiind suficientă simpla atestare a judecătorului că procedura de citare este îndeplinită.
Dacă partea își schimbă domiciliul în cursul judecății, ea trebuie să depună la dosar o cerere prin care să aducă la cunoștința instanței schimbarea de domiciliu, iar părții potrivnice să îi comunice același lucru prin scrisoare recomandată, recipisa depunându-se la dosar. În caz contrar, ea va continua să fie citată, în mod valabil, la vechiul domiciliu și nu va putea să invoce nulitatea procedurii de citare. Se apreciază, în mod întemeiat, că această dispoziție, înscrisă în art. 98 C.proc.civ., nu se aplică și în cazul recursului în anulare, care poate fi introdus de către procurorul general.
Capitolul 5
Nulitatea actelor de procedură
5.1. Noțiune.
Dispozițiile legale care prevăd condițiile de îndeplinire a actelor de procedură, inclusiv a termenelor în care trebuie efectuate, ar fi ineficiente dacă nu s-ar arăta și sancțiunile pentru nerespectarea lor. Sancțiunile vizează toate actele de procedură, deci atât actele instanței, cât și ale părților sau altor participanți la proces. Dar, ele diferă după însemnătatea formei procedurale pe care o protejează și după interesul care impune respectul acelei forme. Distingem astfel următoarele sancțiuni:
nulitatea actului de procedură;
decăderea din termenul prevăzut pentru îndeplinirea actului;
perimarea cererii prin care a fost învestită instanța;
prescripția dreptului de a obține executarea silită;
sancțiunile pecuniare;
sancțiunile disciplinare;
obligația de a completa sau reface actul îndeplinit fără respectarea
dispozițiilor legale;
obligația de a despăgubi partea vătămată prin încălcarea formelor
procedurale.
Nerespectarea condițiilor impuse pentru întocmirea actelor de procedură are drept consecință aplicarea unor sancțiuni, cea mai importantă fiind nulitatea.
Prin nulitate înțelegem sancțiunea procedurală ce intervine în cazul actului de procedură civilă care nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a fi considerat un act valabil întocmit și care lipsește actul, în tot sau în parte, de efectele ce le-ar produce dacă ar fi un act încheiat cu respectarea condițiilor de valabilitate cerute de lege.
Nulitatea actelor de procedură are semnificații multiple, fie ca particularitate a unui act de a fi anulat, cauză legală a invalidității actului, excepție fundamentată pe această invaliditate, ori efectul sancțiunii nulității.
în doctrină, s-au dat definiții diferite nulității.
5.2. Clasificarea nulităților actelor de procedură.
Nulitățile se clasifică după mai multe criterii, dintre care reținem: după izvorul din care provin (respectiv după cum sunt sau nu anume prevăzute de lege) se face deosebire între nulități expres și nulități virtuale. În reglementarea actuală nulitățile exprese sunt mai reduse ca număr (art.43, art.88, art.89, art.100, art.133 art.161, art.258, art.302, art.391, art.410, art.497, art.509, ait.511 etc), iar semnificația lor este arătată de art. 105 alin.2 C.proc.civ. (propoziția finală) și la care ne-am referit deja, în sensul că vătămarea se presupune. În cazul nulităților exprese legea instituie o prezumție juris tantum de vătămare, astfel încât beneficiarul prezumției nu va trebui să dovedească faptul vătămării ci numai neobservarea sau încălcarea formei procedurale. Dimpotrivă, partea care are interes în păstrarea actului va trebui să dovedească că nu s-a produs nici o vătămare sau că ea poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. Existența unor cerințe procedurale sub sancțiunea nulității nu poate duce însă la concluzia că în cazul lipsei altor cerințe, care nu sunt prevăzute sub această sancțiune, nu ar putea interveni nulitatea. În aceste cazuri însă partea care invocă nulitatea va trebui să dovedească atât vătămarea cât și faptul că ea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Deci, distincția dintre nulitățile exprese și cele virtuale prezintă interes numai sub raportul probei vătămării. Faptul că nulitatea este prevăzută de lege nu are nici o influență asupra naturii imperative sau dispozitive a normei respective. Altfel spus, există norme imperative care nu prevăd expres nulitatea (art127,art.189 pct.3 și 4 etc) și norme dispozitive sancționate expres cu nulitatea (de exemplu, art.387 coroborat cu art.391). Așa fiind nerespectarea dispozițiilor care prevăd în mod expres nulitatea va duce, după caz, la o nulitate absolută sau relativă, în funcție de caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate. La fel și în cazul nulităților virtuale;
După cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului de procedură, nulitățile pot extrinseci sau intrinseci. Deși existența acestei clasificări a fost uneori negată ea este utilă întrucât învederează existența unor condiții proprii actului de procedură, dar și a unor condiții externe. De exemplu, un act de procedură întocmit cu respectarea formelor legale proprii, va fi totuși declarat nul dacă a fost făcut de un judecător necompetent – condiție extrinsecă;
După cum nulitatea intervine pentru nerespectarea condițiilor unui act de procedură sau datorită dependenței acelui act de un alt act de un act de procedură, nulitățile sunt proprii sau derivate. Este o clasificare care interesează efectele nulității și vom reveni asupra ei;
După caracterul normelor încălcate cu ocazia întocmirii actului de procedură nulitățile pot fi absolute sau relative. Nulitatea absolută intervine în cazul încălcării normelor imperative, iar nulitatea relativă în cazul nesocotirii normelor dispozitive.
În legătură cu această clasificare și reținându-se drept criteriu condițiile în care pot fi invocate se vorbește despre împărțirea nulităților în continue și vremelnice. Nulitățile continue sunt cele care se pot propune în tot timpul procesului, deci nulitățile absolute, iar nulitățile vremelnice cele care se pot invoca numai într-un anumit termen, adică nulitățile relative;
După întinderea efectelor distructive, nulitățile se împart în totale sau parțiale. Vorbim de nulitate totală atunci când sancțiunea vizează întregul act de procedură și de nulitatea parțială, în situația în care o parte a actului de procedură rămâne neafectată. Clasificarea aceasta prezintă un mai mare interes la analiza soluțiilor ce se pot pronunța în căile de atac, când casarea sau retractarea poate fi totală ori numai parțială.
5.3. Cazurile de nulitate.
În art.105 se prevăd, astfel cum am arătat, două cazuri de nulitate: incompetența judecătorului; încălcarea formelor procedurale și necompetența funcționarului, în acest al doilea caz, sub condiția vătămării, care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.
a) Incompetența judecătorului.
Art.105 alin. prevede că „actele de procedură îndeplinite de im judecător necompetent sunt nule”. Legea stabilește deci un caz de nulitate necondiționată, deoarece nulitatea operează indiferent dacă partea a suferit sau nu o vătămare.
În literatura de specialitate mai veche sau mai nouă, analizându-se acest caz de nulitate se are în vedere instanța necompetentă, deoarece competența este „aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești de a judeca o anumită pricină”. Sunt avute în vedere atât normele de competență generală, cât și normele de competență jurisdicțională sub cele două forme: materială și teritorială. Este vorba deci atât de competența absolută, cât și de competența relativă, dar vor diferi condițiile de invocare.
În doctrină s-a exprimat însă, astfel cum am mai arătat, și punctul de vedere potrivit căruia, prin expresia judecător necompetent urmează a se înțelege „atât alcătuirea greșită a completelor de judecată, cât și necompetența propriu-zisă a instanței”. Față de clasificarea legilor de procedură, în funcție de obiectul reglementării lor în legi de organizare judecătorească, legi de competență și legi de procedură propriu-zisă, socotim că această interpretare nu poate fi reținută.
Problema compunerii completului de judecată este o problemă de organizare judecătorească și nu de competență. De altfel, o serie de texte din Legea nr.92/1992 sau din Codul de procedură civilă ne obligă să facem o atare distincție: art.22 alini din Legea nr. 92/1992 dispune că „procesele și cererile de competența judecătoriilor se judecă în complete formate din 2 judecători”; art.261 pct. 1 C.proc.civ. prevede că hotărârea va cuprinde „arătarea instanței care a pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la judecată”, tocmai pentru a se putea verifica atât competența, cât și compunerea legală a completului; art.304 C.proc.civ. care prevede motivele de casare se referă în mod distinct la compunerea completului (pct.l și 2) și la competența instanței (pct.3).
Pe de altă parte chiar în materia nulității, art. 160 C.proc.civ. – care în literatura juridică este analizat ca o excepție de la regula înscrisă în art.105 alin. l – prevede că „în cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în instanța necompetentă rămân câștigate judecății și instanța competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice”.
Deci, noțiunea de competență nu o raportăm la completul de judecată, la judecător, ci la instanță deoarece numai aceasta poate fi competentă sau nu, iar nu judecătorul care funcționează la acea instanță.
b. Încălcarea formelor legale și incompetentei funcționarului
Potrivit art.105 alin. 2 C.proc.civ. nulitatea intervine dacă simt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
existența unui act de procedură întocmit cu neobservarea formelor legale sau de către un funcționar necompetent;
pactul de procedură să fi produs părții o vătămare;
vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
În literatura de specialitate s-a precizat că vătămarea cauzată prin abaterea de la norma legală nu trebuie confundată cu interesul de a invoca nulitatea. Prin interes se înțelege folosul practic urmărit ca urmare a invocării nulității formelor procedurale care nu au fost respectate și, deci, aplicarea dispozițiilor legale corespunzătoare. Dar pentru a invoca nulitatea nu este suficient interesul, trebuie ca partea să fi suferit o vătămare. Mai mult, interesul și vătămarea sunt condiții indispensabile pentru invocarea nulității – una generală, ce trebuie regăsită la orice cerere adresată instanței, alta prevăzută de art. 105 alin.2 – dar nu suficiente, deoarece trebuie îndeplinită și o altă condiție pentru a opera nulitatea și anume ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
Cât privește noțiunea de „vătămare”, ea poate îmbrăca și forma unui prejudiciu patrimonial, dar are o sferă mai largă, incluzând și amânarea procesului, surprinderea pârâtului prin faptul că nu i s-a comunicat copie de pe cererea de chemare în judecată, împiedicarea părții de a-și pregăti apărarea prin citarea cu nerespectarea cerințelor legale etc.
Nulitatea nu va putea opera dacă încălcarea formei procedurale nu a adus o vătămare părții.
Constatarea vătămării este lăsată la aprecierea instanțelor de fond sau a celei de recurs care o pot deduce din împrejurările cauzei și din finalitatea formei procedurale nerespectate, fără ca părțile să fie obligate în toate cazurile la administrarea de dovezi, deoarece altfel cursul procesului s-ar complica la fiecare act de procedură contestat ca nul.
Nulitatea actului de procedură este înlăturată – ca și în cazul lipsei vătămării – prin aplicarea dispoziției art. 108 C.proc.civ., potrivit căreia nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt.
Nulitatea este o sancțiune extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. împrejurarea că art. 105 alin.2 C.proc.civ. constituie „dreptul comun” în materie de nulități reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deși inițial nu au respectat formele procedurale, își pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor. Art. 105 alin.2 trebuie corelat cu art. 106 alin.2, care permite judecătorului să dispună îndreptarea neregularităților săvârșite cu privire la actele de procedură.
În literatura juridică, s-a precizat că în situația în care instanța dispune refacerea în întregime a actului de procedură, nu suntem în prezența reparării vătămării, ci instanța constatând că înlăturarea vătămării nu este posibilă decât prin anularea actului, va anula actul de procedură și va dispune efectuarea aceluiași act, de data aceasta cu respectarea formelor prevăzute de lege. Astfel, s-a decis că, anularea raportului de expertiză, pentru necitarea părților, are drept consecință refacerea expertizei cu citarea părților.
c. Alte cazuri de nulitate
În literatura mai veche se arăta că actele de procedură pot fi supuse și altor cauze de nulitate decât cele prevăzute de art.735 (în vechea redactare a codului) și anume la cauze care nu decurg din reguli strict privitoare la forma lor, cum ar fi lipsa de capacitate, neplata taxelor de timbru sau nerespectarea unui termen prohibitiv, adică condiții extrinseci de care depinde validitatea formelor procedurale îndeplinite, dar că anularea actelor neregulate în raport de aceste cauze nu ar putea avea loc decât după normele fixate de art. 735 C.proc.civ.
Lucrările de specialitate apărute după anul 1948 nu abordează, de regulă, această problemă sau în orice caz – cu excepția nulității în cazul nerespectării termenelor prohibitive – nu se raportează în analiza altor cazuri de nulitate la dispozițiile art. 105 C.proc.civ. Fără îndoială că acest text constituie norma generală, dreptul comun în materie de nulități a actelor de procedură, dar ni se pare că există și alte cazuri de nulitate necondiționată, decât necompetența judecătorului. Astfel:
a) paragraful 9 din Instrucțiunile Ministerului Finanțelor nr.
171 1/1960 prevede sancțiunea nulității pentru ipoteza în care cererile nu
sunt timbrate potrivit dispozițiilor legale. Este vorba desigur de o nulitate
necondiționată, deoarece nu se pune problema vătămării. Dar, este o
nulitate care nu intervine în mod automat. Astfel, s-a decis că în cazul
acțiunilor, cererilor și căilor de atac cu privire la care nu s-a comunicat
părții direct sau odată cu citația și obligația de a plăti taxa de timbru, până
la termenul de judecată, la acest termen instanța nu va anula acțiunea,
cererea sau calea de atac, ci va acorda un nou termen, pentru ca partea să fie în măsură a plăti taxa de timbru. Mai mult, mergându-se pe linia
înlăturării formalismului, s-a găsit și soluția evitării anulării în cazul în care
instanța sesizată cu un recurs legal timbrat a constatat că acțiunea a fost
netimbrată sau insuficient timbrată la instanța de fond, prevăzându-se că
instanța de recurs nu va dispune anularea acțiunii, ci va debita taxele
datorate pentru a fi urmărite de către organele financiare;
b) compunerea sau constituirea legală a completului de judecată
– în sensul existenței numărului de judecători prevăzut de lege, a
neparticipării unui judecător incompatibil sau a unuia care a fost recuzat,
ori a participării grefierului sau a procurorului în cazurile prevăzute de lege
constituie o condiție extrinsecă de validitate a actelor de procedură
săvârșite de instanța judecătorească. în cazul în care actul a fost îndeplinit
fără respectarea acestei cerințe, soluția corectă privind condițiile în care
operează nulitatea o putem afla raportându-ne nu numai la art. 105 ci și la
alte texte ce sunt incidente în materia nulității. Astfel, potrivit art.304
C.proc.civ. constituie, între altele, motive de recurs: reaua-compunere a
instanței (pct.l), pronunțarea hotărârii de către o instanță necompetența
(pct.3) și încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea
nulității de art. 105 alin.2 (pct.5).
Dacă s-ar fi voit ca reaua compunere să fie invocată în condițiile art. 105 nu era nevoie de un motiv de recurs distinct (pct. l), deoarece cele două cazuri de nulitate prevăzute de textul art. 105 se regăsesc ca motive de recurs la pct.3 și 5 ale art.304. Soluția legiuitorului ne determină să tragem concluzia că reaua compunere este un caz de nulitate
necondiționată, care nu se include în cel prevăzut de art. 105 alin. 1, ci se
adaugă la acesta;
c) nulitatea Intervine și în cazul nerespectării termenelor prohibitive. În literatură, s-a precizat că actul prematur nu poate ti decât nul deoarece respectul prohibiției legale este o condiție formală extrinsecă, indispensabilă actului. În acest caz este vorba despre o nulitate independentă de vătămare, operantă prin simpla încălcare a normei ce stabilește termenul. Soluția nulității necondiționate este impusă de însăși caracterul termenului prohibitiv, care interzice ca înăuntrul său să se îndeplinească un act de procedură.
5.4. Invocarea nulității actelor de procedură.
Înainte de a examina mijloacele prin care se poate invoca nulitatea, este necesar să lămurim problema de a ști dacă există sau nu nulități de drept.
În literatura mai veche, se considera că și în dreptul nostru își găsește aplicare regula din dreptul francez potrivit căreia, „nullites de plein droit n'ont lieu en France”, deoarece legiuitorul prevedea în art.735 că „se va declara nul…”. De aceea se spunea că actele de procedură nu sunt nule de drept, ci anulabile, în sensul că desființarea lor nu poate avea loc decât prin hotărâre judecătorească.
Cercetând art. 105 C.proc.civ. constatăm că legiuitorul folosește expresii diferite pentru cele două cazuri de nulitate: actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule: actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule. Dar aceasta nu înseamnă că în reglementarea actuală există o deosebire între cele două ipoteze ale art. 105 și că ar exista nulități de drept. Deosebirea de formulare se explică prin aceea că în timp ce alini are în vedere o nulitate necondiționată provocată de necompetența instanței, nulitatea prevăzută de alin.2 va interveni numai dacă partea a suferit o vătămare și aceasta nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Așa fiind, câtă vreme nulitatea nu a fost constatată sau pronunțată de către instanța judecătorească, actul de procedură rămâne valabil și își produce efectele sale firești, iar dacă toate căile care puteau duce la anularea lui nu mai pot fi folosite, nulitatea rămâne definitiv acoperită.
În ce privește mijloacele de invocare a nulității ele diferă în funcție de momentul invocării și de caracterul normelor încălcate. Aceste mijloace sunt: excepția, apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în anulare, contestația la executare. În cadrul acestui capitol vom examina numai excepția, urinând ca de celelalte mijloace să ne ocupăm în capitolele consacrate căilor de atac si executării silite.
Dacă procesul civil este în curs – fie că se află în fața instanței de fond, în cursul judecării unei căi de atac sau în faza executării silite, în timpul soluționării contestației la executare – încălcarea formelor procedurale, intrinseci sau extrinseci, se invocă pe calea excepției. Excepția fiind un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor tic drept procesual poate îmbrăca diferite forme, după cum are ca obiect necompetența sau altă neregularitate procedurală. Deci, nulitatea se poate invoca pe calea excepției de necompetența, a excepției lipsei procedurii de citare, a excepției incompatibilității etc.
În ce privește condițiile de invocare trebuie să distingem după cum s-a încălcat o normă imperativă sau o normă dispozitivă, deci după cum nulitatea este absolută sau relativă.
Nulitatea absolută poate fi invocată, potrivit art. 108 alin. 1, de către oricare clin părți sau de judecător. Deși textul nu se referă și la procuror, este Iară îndoială că și acesta va putea invoca nulitatea. Această nulitate va putea fi invocată în orice stare a pricinii.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea vătămată, protejată prin dispoziția legală și numai într-un anumit termen. Potrivit art. 108 alin.3, neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a se pune concluzii în fond.
Tot în legătură cu nulitatea relativă trebuie reținută și dispoziția alineatului final al art. 108, la care ne-am mai referit, în sensul că nimeni nu poate invoca – chiar dacă ar fi în termen – neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt.
Instanța se va pronunța asupra excepției, după caz, prin încheiere sau prin hotărâre, care poate fi sentință sau decizie. Dacă excepția se respinge se pronunță o încheiere care fiind premergătoare se va putea ataca, de regulă, numai odată cu fondul. în caz de admitere se va pronunța uneori încheiere dacă instanța rămâne în continuare învestită (în materia incompatibilității, recuzării, citării etc), iar alteori hotărâre (de ex. în caz de declinare a competenței), regimul atacării lor cu apel și recurs fiind cel de drept comun sau cel prevăzut în texte derogatorii (de exemplu, art.34 cu privire la recuzare).
5.5. Efectele nulității actelor de procedură.
Și în cazul actelor de procedură este aplicabilă regula de drept potrivit căreia „quod nullum est nullum producit efectum „. Deci, actul de procedură lovit de nulitate este scos din cauză, nu mai produce efectele pe care i le dă legea. Sau pentru a fi mai exacți luând în considerare noțiunea de act de procedură astfel cum am definit-o, nulitatea va afecta atât operația juridică lipsind-o de efecte, cât și actul sau actele încheiate – arunci când este cazul – pentru constatarea acelei operații. De exemplu, nulitatea comunicării citației (operație juridică) va atrage și nulitatea dovezii de primire sau a procesului-verbal încheiat de agentul procedural.
Nulitatea unui act de procedură nu atrage nulitatea actului precedent și nici a celor care urmează, dacă acestea sunt independente față de actul nul. De exemplu, nulitatea raportului de expertiză nu atrage nulitatea depozițiilor martorilor. Cum însă, procesul civil constă dintr-un complex de acte care se fac în timp și între care există legătură, anularea unui act va putea atrage și anularea actelor care urmează. Este o soluție înscrisă în art. 106 alin. 1 care dispune că anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare. Astfel, anularea citării atrage și nulitatea hotărârii care s-a pronunțat, deși partea nu a fost regulat citată; anularea miluitei atrage și nulitatea hotărârii; lipsa încheierii de dezbateri atrage și ea nulitatea hotărârii.
În principiu actele nule pot fi refăcute în fața aceleiași instanțe (de exemplu, se amână judecata și se dispune din nou citarea, se dispune refacerea expertizei). Dacă nulitatea se constată de o instanța superioară aceasta va anula actele de procedură, iar în ce privește refacerea lor soluția depinde de felul casării adică dacă este cu reținere sau cu trimitere.
În sfârșit, este de menționat că nulitatea lipsește actul de efecte în ce privește funcția sa procedurală. Dacă însă actul cuprinde manifestări de voință, declarații sau constatări de fapt ele își vor produce efectele. Astfel, o cerere de chemare în judecată lovită de nulitate poate întrerupe prescripția în acele cazuri în care își găsesc aplicare dispozițiile art.1870 C.civ., sau poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară ori ca un început de probă scrisă; actul autentic nul pentru vicii de formă păstrează puterea probatorie de înscris sub semnătură privată dacă este semnat de părți. De asemenea nulitatea pentru necompetență nu aduce, de regulă, atingere probelor administrate în instanța necompetentă, ele rămânând, astfel cum am mai arătat, câștigate cauzei și instanța competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice (art. 160 C.proc.civ.).
Capitolul 6
Termenele în care pot fi făcute actele de
procedură
6.1. Noțiune.
În vederea realizării finalității procesului civil, actele de procedură trebuie îndeplinite în anumite termene ce impun a fi respectate ca o condiție extrinsecă.
Putem defini termenul ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite actele de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea actelor de procedură.
În limbaj comun, cuvântul „termen”, are accepțiuni diferite. În dreptul procesual civil, prin termen se înțelege fie o durată sau o dată care marchează începutul sau sfârșitul duratei, ori un anumit moment, o anumită etapă sau fază procesuală.
Termen de procedură poate fi o zi fixă, cum ar fi, de exemplu termenul stabilit pentru judecarea pricinii sau termenul pentru prezentarea unei persoane pentru a depune ca martor, ori pentru depunerea raportului de expertiză etc.
6.2. Clasificarea termenelor procedurale.
Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii:
În funcție de caracterul lor:
Termenele imperative (peremptorii) sunt acele termene înăuntrul cărora trebuie să fie îndeplinit un act de procedură. Așa de exemplu, termenul pentru declanșarea re cursului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii (art. 301 C.proc.civ.).
Termenele prohibitive (dilatorii), sunt termene înăuntrul cărora legea interzice îndeplinerea actului de procedură. Așa de exemplu, termenul lăsat la dispoziția debitorului pentru a-și putea executa de bună voie obligația și deci a se renunța la executarea silită, timp în care nu se poate efectua nici un act de urmărire.
După unele opinii, există și termen de recomandare, fiind vorba despre termenele în cadrul cărora este indicat să se efectueze anumite acte ori să se realizeze unele activități procesuale. Exemple, termenul de 15 zile de sesizare a instanței, prevăzut de art. 3 alin. (2), art. 19 alin. (1) și art. 37 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată. Nerespectarea acestui termen, nu se sancționează cu nulitatea, decăderea ori prescripția, ci cu amendă civilă.
După modul în care sunt stabilite:
a) Legale – stabilite de lege și care nu pot fi prelungite sau scurtate de instanță ori de părți prin convenția lor. Exemplu, termenul de 5 zile stabilit de art. 22 C.proc.civ. cu privire la recursul împotriva hotărârii, referitoare la judecarea conflictului de competență.
În mod excepțional legea permite prelungirea sau reducerea termenului cum este, spre exemplu, termenul de 15 de zile pentru comunicarea acțiunii, pentru a putea fi depusă întâmpinarea pârâtului, care poate fi prelungit dacă pârâtul locuiește în străinătate sau poate fi redus la cel puțin 5 zile în cazurile urgente [art. 114 alin. (3) și (4) C.proc. civ.].
Termenele judecătorești – sunt termenele fixate de instanță în cursul soluționării procesului, pentru prezentarea martorilor, pentru efectuarea expertizei etc.
Termenele convenționale – sunt termenele stabilite de părți, atunci când legea permite. Sunt astfel de termene: intervenția principală se poate face numai în fața primei instanțe și înaintea încheierii dezbaterilor; părțile se pot învoi însă, ca această intervenție să se facă și în fața instanței de apel (art. 50 alin. ultim C.proc.civ.), termenul stabilit de părți pentru încheierea tranzacției etc. Nu pot face obiectul convenției părților, termenele de ordine publică.
După sancțiunea nerespectării lor:
Termene absolute – sunt termenele care dacă nu sunt respectate este afectată însăși validitatea actului de procedură. Exemple: termenul pentru exercitarea apelului sau a re cursului, termenul de perimare etc.
Termene relative – în cazul nerespectării lor nu este afectată validitatea actului de procedură, atrăgând numai sancțiuni disciplinare sau pecuniare. Exemplu: termenul de 7 zile pentru pronunțarea hotărârii [art. 260 alin. (1) C.proc.civ.], termenul de 48 de ore pentru motivarea ordonanței președințiale [art. 581 alin. (3)], termenul de trei zile pentru întocmirea și afișarea publicațiilor de vânzare [art. 437 alin. (1) C.proc. civ.]; nerespectarea termenului atrage sancțiuni disciplinare pentru judecător sau pentru executorul judecătoresc și nu sancțiunea nulității actului.
După durata lor:
După acest criteriu, termenele pot fi pe ore, zile, săptămâni, luni și ani (art. 101 C.proc.civ.)
Existau în reglementarea anterioară modificării Codului de procedură civilă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 și termene „pe minute” care nu mai sunt prevăzute de art. 101 C.proc.civ. Așa de exemplu, în materia executării silite, art. 537 prevedea că la vânzarea la licitație se vor face trei strigări, între fiecare strigare existând un interval de cel puțin cinci minute. În reglementarea actuală, cele trei strigări succesive se vor face la intervale de timp care să permită opțiuni și supralicitări.
Uneori legea indică și un moment până la care se poate întocmi actul de procedură. Așa de exemplu, contestația la executare poate fi suspendată până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarera silită (art. 403 C.proc.civ.).
6.3. Durata termenelor procedurale.
Făcând parte din structura legală a termenului procesual, modul de calcul al acestuia nu poate forma obiect de convenție între părți sau să fie lăsat la aprecierea instanței.
Modul de calcul al termenelor pe zile, ore, ani, luni și săptămâni este reglementat în art. 101 C.proc.civ.
Termenul pe ore începe să curgă de la miezul nopții zilei următoare. în mod asemănător se calculează și termenul de 24 de ore, fără a se confunda cu termenul de o zi [art. 101 alin. (2) C.proc.civ.].
Termenul stabilit pe zile (de exemplu art. 89 C.proc.civ.: „Citația, sub pedeapsa nulității, va fi înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată”), se calculează pe zile libere (sistemul exclusiv). Nu intră în calculul unui asemenea termen nici ziua în care termenul a început să curgă, nici ziua în care el se sfârșește.
Deși termenele stabilite pe zile se socotesc pe zile întregi, în mod practic, în ziua împlinirii termenului, partea trebuie să depună actul de procedură până la ora închiderii registraturii instanței sau a închiderii oficiului poștal, dacă trimiterea actului se face prin poștă.
Termenele pe săptămâni, pe luni și pe ani se sfârșesc în ziua săptămânii, lunii sau anului corespunzător zilei în care a început să curgă [art. 101 alin. (3) C.proc.civ.].
Termenul care începe să curgă în ziua de 29, 30 sau 31 ale unei luni și se sfârșește într-o altă lună care nu are o zi corespunzătoare, se împlinește în ultima zi a acelei luni. De exemplu: termenul de o lună care începe să curgă în ziua de 31 ianuarie se va împlini în ziua de 28, sau dacă este an bisect în ziua de 29 februarie.
Când termenul se sfârșește într-o zi de sâmbătă sau duminică ori altă zi de sărbătoare legală sau în care nu se efectuează serviciul, se prelungește până la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.
Termenele procedurale au un punct de plecare care este momentul de la care termenul începe să curgă și un punct de împlinire.
Ca regulă, punctul de plecare este comunicarea actelor de procedură [art. 102 alin. (1) C.proc.civ.]. Este legat de existența unui act procedural, care emană de la instanță, părți sau persoane auxiliare ale instanței.
Actul considerat ca punct de plecare al termenului, poate să fie înlocuit de alte acte echivalente. Așa de exemplu, potrivit art. 102 alin. (2), termenele încep să curgă și împotriva părții care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o.
În alte cazuri însăși legea [art. 102 alin. (1) teza finală C.proc.civ.], permite ca termenul să curgă de la altă dată decât cea a comunicării actelor. Exemplu de astfel de cazuri: art. 284 alin. (2) prevede că termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută o dată cu somația de executare, sau la alin. (3) prevede situația în care partea face apel înainte de comunicarea hotărârii, caz în care hotărârea se consideră comunicată de la data depunerii cererii de apel. Rezultă că în aceste cazuri comunicarea actului care constituie punctul de plecare al termenului este înlocuită cu alte acte, care constituie ele puncte de plecare a termenului (depunerea cererii de apel sau de recurs, comunicarea somației de executare).
Pentru procuror, potrivit art. 284 alin. (4) C.proc.civ., termenul de apel curge de la „pronunțarea hotărârii" afară de cazurile în care el a participat la judecată. În materia conflictelor de competență, termenul de 5 zile pentru exercitarea căii de atac față de hotărârea prin care s-a soluționat conflictul, curge de la „comunicare”. În cazul exercitării căii de atac în materia perimării [art. 253 alin. (2) C.proc.civ.] termenul curge de la „pronunțare".
În alte cazuri termenul curge de la afișare, exemplu art. 504 alin. 2 C. proc.civ.: „Termenul stabilit pentru vânzare nu poate fi mai scurt de 30 de zile și nici mai lung de 60 de zile de la afișarea publicației de vânzare …”, de la încuviințarea probei [art. 170 alin. (1)], data transcrierii ordonanței de adjudecare, ziua când s-a descoperit înscrisul [art. 322 pct. 5 C.proc. civ.] etc.
În ipoteza solidarității părților, curgerea termenului de la comunicare, face necesar ca actul care declanșează termenul să fie îndeplinit față de fiecare parte din proces.
Punctul de îndeplinire este acela în care efectul termenului se realizează. Din acest moment încetează posibilitatea de a mai exercita dreptul în vederea căruia termenul fusese acordat (în cazul termenelor imperative), sau dimpotrivă, se naște dreptul de a săvârși anumite acte procedurale (în cazul termenelor prohibitive).
Perioada de timp în care se poate întocmi sau dimpotrivă este oprită întocmirea unui act procesual, se numește durată intermediară. în acest interval, termenele curg continuu, de regulă neexistând posibilitatea de a fi întrerupte, suspendate.
În cazul termenelor imperative, actul efectuat între punctul de plecare și cel de împlinire, este un act făcut în termen, iar în cazul termenelor prohibitive, dacă este făcut înainte de împlinire este un act prematur.
În anumite cazuri expres prevăzute de lege, termenul poate fi întrerupt (de exemplu art. 103 C.proc.civ.) sau suspendat (de exemplu art. 250 C. proc. civ.).
A. Întreruperea termenului de procedură înseamnă înlăturarea termenului scurs până la apariția cauzei de întrerupere și începerea unei noi perioade de calcul al termenului.
Cauzele de întrerupere pot fi:
a) cauze generale – sunt cauzele ce privesc termenele legale imperative;
potrivit art. 103 alin. (1), neexercitarea unei căi de atac ori neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal, datorită unei împrejurări mai presus de voința părții, poate fi îndeplinit în termen de 15 zile de la data la care a încetat cauza care a dus la împiedicarea realizării actului în termenul legal.
În același termen, partea este obligată să facă și dovada motivelor împiedicării.
când actul care constituie punctul de plecare al termenului este declarat nul sau când datorită unei împrejurări fortuite, nu se mai poate face dovada acelui act (de exemplu actul de comunicare a hotărârii a fost declarat nul sau dovada comunicării hotărârii nu mai poate fi făcută, și în felul acesta este compromis termenul de apel sau de recurs care curge de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel).
Conform art. 104 C.proc.civ., actele care au fost trimise instanțelor judecătorești prin poștă, se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de îndeplinirea termenului.
b) cauzele speciale – prevăzute expres de lege:
potrivit art. 249 C.proc.civ. – perimarea se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes;
termenul de apel se întrerupe prin moartea părții care are interes să facă apel [art. 285 alin. (1) C.proc.civ.].
În această situație se face o nouă comunicare, dar pe numele moștenirii și nu al moștenitorului, întrucât la această dată nu se cunoaște moștenitorul, căruia, după dezbaterea moștenirii, i se va atribui bunul ce face obiectul litigiului. În acest caz, nu se va arăta numele și calitatea fiecărui moștenitor, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la data noii comunicări. Pentru moștenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruți, ori în caz de moștenire vacantă, termenul curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu [art. 285 alin. (2) C.proc.civ.].
la moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. în acest caz, potrivit art. 286 C.proc.civ., se va face o nouă comunicare părții, la domiciliul acesteia, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată.
B. Suspendarea termenului de procedură reprezintă oprirea cursului termenului, pe perioada existenței unor situații expres prevăzute de lege. La încetarea acestor situații, termenul își reia cursul, în calcul fiind luat și termenul scurs înainte de suspendare.
Așa de exemplu în cazurile de suspendare a judecății, potrivit prevederilor art. 243 și 244 C.proc.civ., când în mod normal nu pot opera termenele procedurale, pentru realizarea actelor de procedură. De exemplu: la moartea mandatarului uneia dintre părți cu mai puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării la instanță, la punerea uneia dintre părți sub interdicție, la încetarea funcției tutorelui sau curatorului, prin declararea în stare de faliment a uneia dintre părți și când falitul trebuie să fie reprezentat prin judecătorul sindic, când dezlegarea pricinii atârnă în tot sau în parte de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți sau când se ivesc indiciile unei infracțiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea ș.a.
6.4. Sancțiunea nerespectării termenelor procedurale.
Sancțiunile au în vedere actele instanței, ale părților și ale altor participanți la proces.
Sancțiunile diferă însă după însemnătatea formei procedurale pe care o protejează, după interesul care impune respectul acelei forme.
Sancțiunile ce se pot aplica pentru nerespectarea condițiilor referitoare la actele de procedură și la termenele procedurale sunt:
nulitatea actului de procedură;
decăderea din termenul prevăzut pentru întocmirea actului;
perimarea cererii prin care a fost învestită instanța;
prescripția dreptului de a cere (obține) executarea silită;
sancțiunile pecuniare;
sancțiunile disciplinare;
obligația de a completa sau reface actul îndeplinit fără respectarea dispozițiilor legale;
obligația de a despăgubi partea vătămată pentru prejudiciul cauzat ca urmare a încălcării formelor procedurale.
Capitolul 7
Decăderea și repunerea în termen
7.1. Noțiunea și importanța decăderii.
Art. 103 alin. 1 C.proc.civ dispune că neexecutarea oricărei căi de atac ți neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurarea mai presus de voința sa.
Decăderea poate fi definită ca fiind acea sancțiune procedurală care constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini orice alt act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege, deci în pierderea unui drept procedural neexercitat în termenul legal peremptoriu.
Rezultă că decăderea sancționează neglijența de care a dat dovadă partea ce nu și-a exercitat dreptul procedural în termenul peremptoriu fixat de lege. Sancțiunea procedurală a decăderii este destinată să asigure celeritatea procesului și îndeplinește două funcții:
funcția preventivă – părțile sunt avertizate asupra consecințelor la care se expun în cazul nerespectării termenelor prevăzute de lege;
funcția sancționatorie – cel care nu și-a exercitat dreptul procedural în termenul prevăzut de lege pierde acest drept.
7.2. Condițiile decăderii.
Pentru a interveni sancțiunea decăderii, trebuie întrunite cumulativ, următoarele condiții:
existența unui termen legal și imperativ, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul procedural;
partea (ori procurorul) să nu fi exercitat dreptul procedural înăuntru acestui termen;
să nu existe derogări exprese de la sancțiunea decăderii.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Actele DE Procedura Civila (ID: 125912)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.