Actele DE Clementa Si Securitate Juridica

CAP.I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

A. Dreptul penal ca ramură de drept

1. Noțiunea și importanța dreptului penal

2. Obiectul dreptului penal

3. Scopul dreptului penal

B. Răspunderea penală

Generalități privind răspunderea penală

Cauzele care înlătură răspunderea penală

CAP.II

ASPECTE SPECIFICE PRIVIND AMNISTIA

Noțiune; Definirea noțiunii în doctrină.

1. Noțiunea de amnistie.

2. Definirea noțiunii în doctrină.

Natura juridică.

Generalități.

Amnistia și dezincriminarea.

Concursul de cauze care înlătură răspunderea penală.

Caracterul real al amnistiei.

Clasificare.

Clasificare în funcție de întinderea efectelor.

Clasificare în funcție de condițiile de acordare.

Clasificare în funcție de momentul intervenirii

CAP.III

LEGĂTURA DINTRE AMNISTIE ȘI GRAȚIERE

A. Precizări terminologice. Legătura dintre amnistie și grațiere

Precizări terminologice.

Legătura dintre grațiere și amnistie.

B. Amnistia și grațierea din punct de vedere social-politic.

Considerațiile acordării amnistiei și grațierii.

Temeiuri sociale și politice ale amnistiei și grațierii.

Trăsături comune, temeiuri social-politice ale amnistiei și grațierii. Clasificări.

CAP.IV

CLEMENȚA DIN PUNCT DE VEDERE FILOSOFIC

Raporturile dintre clemență și dreptul obiectiv

Natura concepțiilor filosofice.

Împrejurările apreciate ca temeiuri ale acordării clemenței.

b. Clemența și ideea de justiție.

Generalități.

Clemența și dreptatea.

Clemența și utilitatea socială.

Clemența și securitatea juridică.

CAP.V

Amnistia și grațierea din punct de vedere istoric

Amnistia și grațierea în antichitate.

Amnistia și grațierea în Evul Mediu.

Amnistia și grațierea în epoca modernă.

Amnistia și grațierea în istoria dreptului românesc.

Amnistia și grațierea în reglementările altor state.

CAP.VI

OBIECTUL AMNISTIEI

Generalități

Modalități de identificare a obiectului amnistiei

Amnistia în cazul participației

Amnistia în cazul tentativei

Amnistia în cazul înfracțiunilor săvârșite de minori

Amnistia în cadrul concursului de infracțiuni

CAP. VII

EFECTELE AMNISTIEI

A. Efectele amnistiei antecondamnatorii (proprii)

Amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare

Actul de amnistie a fost adoptat în timpul efectuării actelor premergătoare

Amnistia s-a acordat în timpul urmăririi penale

Amnistia a intervenit în timpul judecății

B. Efectele amnistiei postcondamnatorii (improprii)

Înlăturarea pedepsei principale, în măsura în care nu a fost executată

Înlăturarea celorlalte consecințe ale condamnării

BIBLIOGRAFIE

Tratat de drept penal – Partea Generală, Prof. univ. dr. Ion Oancea – Editura All – București, 1994.

Amnistia și Grațierea – Editura Juridica – autor Iancu Mândru.

Manual de drept penal – Partea Generală, autor Costică Bulai – Editura All – București, 1997.

Drept Penal – Partea Generală, autor Vintilă Dongoroz – Asociația Română de Științe Penale – București, 2000 (reeditarea ediției din 1939).

Tratat de Drept Penal General, autor Iancu Tănăsescu și Gabriel Tănăsescu – Editura INS, 1999.

Drept penal – Partea Generală, autori Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Valerică Lazăr – Editura Europa Nova, București – 1999.

CAP.I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

A. Dreptul penal ca ramură de drept

1. Noțiunea și importanța dreptului penal

2. Obiectul dreptului penal

3. Scopul dreptului penal

B. Răspunderea penală

Generalități privind răspunderea penală

Cauzele care înlătură răspunderea penală

DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT

1. NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA DREPTULUI PENAL

Apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a reprezentat întotdeauna și pretutindeni o condiție de existență a societății.

Activitatea de apărare socială după apariția statului a devenit o funcție importantă a acestuia pe care o realizează cu ajutorul dreptului penal.

Prin arătarea faptelor periculoase pentru valorile sociale și a sancțiunilor celor care comit astfel de fapte, dreptul penal contribuie la apărarea acestor valori.

În sensul de mai sus, termenul drept penal este folosit pentru a deveni ramura de drept, ca sistem al normelor juridice penale care reglementează relațiile de apărare socială, dar același termen drept penal se folosește pentru a denumi știința dreptului penal ca ansamblu de idei, teorii, concepții, cu privire la dreptul penal.

Între cele două accepțiuni nu se poate pune semnul egalității, deși între ele există o legătură organică, obiectul științei dreptului penal, fiind dreptul penal ca ramură de drept.

Omenirea, în decursul istoriei sale, a parcurs etape interesante prin prisma evoluției fenomenului criminalității, dar și a măsurilor de apărare socială pe care le-a adoptat pentru a bloca, diminua și preveni unul din cele flageluri care, în decursul veacurilor, a produs însemnate pagube umane, morale și materiale.

Secolul XX, cu progresele remarcabile realizate pe plan tehnico-științific și al nivelului de dezvoltare a civilizației umane, reprezintă, din păcate, și un record în evoluția criminalității.

O creștere alarmantă cunoaște infracționalitatea în România în perioada ultimilor șapte ani.

Combaterea și diminuarea criminalității pot fi realizate doar în condițiile în care sunt intreprinse cumulativ inițiative legislative și măsuri de ordine social, economic, juridic care să permită contracararea cauzelor și condițiilor care determină sau favorizează infracționalitatea și să asigure intervenția operativă a organelor specializate care au atribuții antiinfracționale.

În lupta împotriva criminalității un loc aparte îl au normele juridice penale care, în totalitatea lor, formează o ramură distinctă în cadrul sistemului de drept, și anume dreptul penal.

Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept din România, este format din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă care stabilesc ce fapte constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale, sancțiunile și alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanțele judecătorești persoanelor care au săvârșit infracțiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept.

2.OBIECTUL DREPTULUI PENAL

Unii autori au susținut că obiectul dreptului penal îl constituie relațiile sociale care apar ca urmare a săvârșirii infarcțiunilor, relații de

conflict care i-au naștere numai ca urmare a săvârșirii și numai din momentul săvârșirii infracțiunilor, ceea ce provoacă în ultima instanță tragerea la răspunderea penală și pedepsirea infractorilor.

Un alt grup de teoreticieni ai dreptului penal afirmă că normele dreptului penal fixează și reglementează nu numai conduita oamenilor după ce aceștia au săvârșit infarcțiuni și au devenit infractori, ei, în egală măsură și poate în primul rând, conduita pe care membrii colectivității trebuie să o aibă înainte și independent de săvârșirea oricărei infracțiuni.

Normele dreptului penal au o eficiență activă din însuși momentul intrării lor în vigoare , deoarece ele dau naștere unui raport juridic între societate, pe de o parte și membrii săi, pe de altă parte, societatea având dreptul de a pretinde o anumită conduită, de conformare cu normele dreptului penal, iar membrii societății având obligația corelativă de a respecta această conduită, apreciază regretatul profesor Vintilă Dongoroz.

3.SCOPUL DREPTULUI PENAL

Precizarea scopului dreptului penal este deosebit de importantă pentru orice legislație. Codurile penale menționează, uneori, în primele lor texte, care sunt valorile sociale care sunt proteguite prin normele dreptului penal, ce se urmărește, în general, prin politica care o stabilește și desfășoară statul respectiv.

Dreptul penal pe baza celorlalte ramuri de drept, este chemat să asigure cadrul juridic corespunzător unei evoluții normale a societății, în contextul drepturilor omului și celorlalte valori ce se constituie în scara de valori sociale apărute prin norme juridice.

În legislația penală română (art.1 Cod penal) se prevede că scopul legii penale este de a apăra, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența suveranitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și ordinea de drept. Această enumerare limitativă urmărește să fixeze un cadru general al valorilor sociale ce sunt apărate prin norme penale, fiind o menționare a celor mai importante valori ce pot fi periclitate prin săvârșirea unor infracțiuni.

Recrudescența infracționalității pe plan intern și internațional justifică măsurile de reacție socială, politica penală pe care statul de drept trebuie să o stabilească pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional. În acest fel, scopul decretului penal este de a apăra societatea, în ansamblu, membrii săi, în particular, împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub incidența legii penale.

RĂSPUNDEREA PENALĂ

1.GENERALITĂȚI PRIVIND RĂSPUNDEREA PENALĂ

Realizarea ordinii de drept penal are loc, de regulă, prin conformare adică prin adoptarea de bună voie sau de teama pedepsei a conduitei pretinse destinatarilor lor de normele dreptului penal, deci în cadrul raporturilor juridice penale de conformare. Există însă totdeauna un anumit număr de cazuri, fapt confirmat de existența fenomenului infracțional, în care membrii societății nu se conformează exigențelor legii penale și săvârșesc infracțiuni. În această situație realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele încălcate (pedepse sau măsuri educative) față de cei care au săvârșit faptele interzise prin normele incriminatoare.

Sancțiunea de drept penal intervine numai ca urmare a răspunderii penale. Aplicarea sancțiunilor juridice în general nu este posibilă în afara răspunderii juridice a persoanei care săvârșește fapta ilicită, ci numai în cadrul și ca o consecință a acesteia.

În teoria generală a dreptului, s-a arătat că răspunderea juridică nu poate fi concepută decât ca un tip special de raport juridic și anume un raport juridic de constrângere, al cărui conținut îl formează, pe de o parte, dreptul statului de a trage la răspundere pe acela care a încălcat norma de drept și de aplica sancțiunea prevăzută de norma juridică încălcată, iar pe de altă parte obligația corelativă a persoanei vinovate de încălcare a

preceptului normei de a răspunde în fața statului pentru conduita sa și de a se supune sancțiunilor aplicate pe baza normei încălcate, care o prevede.

Răspunderea penală ca formă a răspunderii juridice, poate fi definită ca fiind însuși raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii.

Răspunderea penală reflectă, așadar, reacția imediată a societății față de infractor. Ca fenomen juridic, ea exprimă legătura dintre fenomenul infracțional și persoana căreia i se atribuie realizarea fenomenului, dând conținut specific raportului dintre stat și această persoană și determinând incidența pedepsei sau a măsurii educative respective.

Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor și obligațiilor care alcătuiesc conținutul raportului juridic de răspundere penală. Prin aceasta se realizează ordinea de drept încălcată prin săvârșirea infracțiunii.

Existența răspunderii penale constituie temeiul creării și desfășurării raporturilor de drept executiv care iau naștere prin punerea în executare a hotărârii de condamnare și durează până la stingerea definitivă a pedepsei aplicate de instanța judecătorească, indiferent de numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele încălcate (pedepse sau măsuri educative) față de cei care au săvârșit faptele interzise prin normele incriminatoare.

Sancțiunea de drept penal intervine numai ca urmare a răspunderii penale. Aplicarea sancțiunilor juridice în general nu este posibilă în afara răspunderii juridice a persoanei care săvârșește fapta ilicită, ci numai în cadrul și ca o consecință a acesteia.

În teoria generală a dreptului, s-a arătat că răspunderea juridică nu poate fi concepută decât ca un tip special de raport juridic și anume un raport juridic de constrângere, al cărui conținut îl formează, pe de o parte, dreptul statului de a trage la răspundere pe acela care a încălcat norma de drept și de aplica sancțiunea prevăzută de norma juridică încălcată, iar pe de altă parte obligația corelativă a persoanei vinovate de încălcare a

preceptului normei de a răspunde în fața statului pentru conduita sa și de a se supune sancțiunilor aplicate pe baza normei încălcate, care o prevede.

Răspunderea penală ca formă a răspunderii juridice, poate fi definită ca fiind însuși raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii.

Răspunderea penală reflectă, așadar, reacția imediată a societății față de infractor. Ca fenomen juridic, ea exprimă legătura dintre fenomenul infracțional și persoana căreia i se atribuie realizarea fenomenului, dând conținut specific raportului dintre stat și această persoană și determinând incidența pedepsei sau a măsurii educative respective.

Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor și obligațiilor care alcătuiesc conținutul raportului juridic de răspundere penală. Prin aceasta se realizează ordinea de drept încălcată prin săvârșirea infracțiunii.

Existența răspunderii penale constituie temeiul creării și desfășurării raporturilor de drept executiv care iau naștere prin punerea în executare a hotărârii de condamnare și durează până la stingerea definitivă a pedepsei aplicate de instanța judecătorească, indiferent de natura acesteia (pedeapsa principală sau pedepsele complementare). Înlăturarea răspunderii penale pe orice cale conduce la stingerea raporturilor de drept executiv penal care nu pot exista fără suportul lor legal.

2.CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Pentru realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal, răspunderea penală apare ca o consecință inevitabilă a săvârșirii unei infracțiuni. Fără inevitabilitatea răspunderii și a constrângerii penale, întregul mecanism al reglementării juridice a relațiilor de apărare socială ar deveni inoperant, autoritatea legii ar fi grav compromisă, iar ordinea de drept n-ar mai putea fi restabilită.

Principiul inevitabilității răspunderii penale trebuie să fie înțeles deci în sensul că săvârșirea unei infracțiuni atrage răspunderea penală a făptuitorului, în afara de cazurile în care răspunderea este înlăturată prin voința expresă a legiuitorului.

În dreptul nostru penal, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile și împăcarea părților. Acestea sunt cauzele generale care înlătură răspunderea penală fiindcă privesc orice infracțiune sau un număr nedeterminat de infracțiuni.

În afara acestor cauze generale, legea prevede însă și alte cauze care conduc, de asemenea, la înlăturarea răspunderii penale, unele având o arie de aplicare foarte întinsă, altele fiind prevăzute pentru anumite infracțiuni. Astfel de cauze speciale care înlătură răspunderea penală sunt cunoscute în general sub denumirea de cauze de nepedepsire sau impunitate.

AMNISTIA – Cauza care înlătură răspunderea penală

Amnistia este un act de clemență al autorității legiuitoare (Parlamentul României), prin care este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni săvârșite până la data apariției actului de amnistie. Această „uitare” aruncată asupra infracțiunilor săvârșite într-un interval de timp reprezintă în fapt o renunțare din partea societății la folosirea răspunderii penale și a pedepsei pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.

Amnistia este dictată de rațiuni de politică penală, fiind în corelație cu anumite situații social-politice care au putut influența asupra fenomenului infracțional într-o anumită perioadă sau care marchează momente importante în evoluția societății. Ținându-se seama de astfel de situații, se poate considera ca mai utilă și mai eficientă, sub raportul realizării scopurilor politicii penale, înlăturarea incidenței legii penale față de infracțiunile săvârșirii în perioada respectivă.

Amnistia ca măsură de politică penală, este reglementată în cadrul unei instituții cu dublă natură de drept penal. Ca act al autorității legiuitoare, amnistia este reglementată prin normele dreptului constituțional. Astfel, Constituția României prevede acordarea amnistiei printre atribuțiile Parlamentului României, în cadrul activității de legiferare (art.72 pct.3 lit.g).

Amnistia se acordă deci prin lege, care stabilește infracțiunile pentru care se acordă amnistia, condițiile în care se acordă și limitele incidenței sale.

Ca instituție de drept penal, amnistia este prevăzută prin dispozițiile din art.119 C.p. în care sunt enumerate efectele pe care le produce amnistia intervenită fie înainte, fie după condamnarea făptuitorului. În mod corespunzător în Codul de Procedură Penală sunt prevăzute dispoziții privitoare la procedura aplicării amnistiei și la consecințele procesuale ale acestei măsuri.

Amnistia este o cauză care înlătură consecințele penale, răspunderea penală și pedeapsa. Ea nu înlătură caracterul infracțional și nu poate fi echivalată cu dezincriminarea faptei, fiindcă aceasta rămâne incriminată, faptele săvârșite anterior actului de amnistie constituie infracțiuni și atrag răspunderea penală.

Amnistia are ca obiect infracțiuni săvârșite până la data apariției actului de amnistie, determinate prin acest act. Determinarea se poate face în moduri diferite, în concordanță cu întinderea actului de clemență. De regulă, se indică articolul și eventual alineatul articolului din legea penală care prevede fiecare infracțiune. Uneori se indică plafonul de pedeapsă (maximul special) până la care operează amnistia sau se indică legea care prevede infracțiunile amnistiate.

Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare

Amnistia intervenită înainte de condamnarea infractorului atrage înlăturarea răspunderii penale a acestuia. Dacă procesul penal nu fusese pornit, împotriva făptuitorului, ca urmare a amnistiei acesta nu va mai fi ponit, iar în cazul în care fusese pornit va înceta urmărirea penală sau, respectiv, procesul penal, în orice stadiu s-ar afla acesta, înainte de condamnarea definitivă a infractorului.

Amnistia fiind acordată in rem, va profita tuturor participanților, acționând, pe planul dreptului procesual penal, ca o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (art.10 alin.1 lit.g, c.p.p.).

Efectele amnistiei intervenite după condamnare

Când amnistia intervine după condamnarea definitivă a infractorului, ea are ca efect, pe lângă înlăturarea răspunderii penale și urmărilor acesteia și înlăturarea executării pedepsei pronunțate precum și a celorlalte consecințe ale condamnării. Dacă nu s-a început executarea pedepsei, hotărârea nu va mai fi pusă în executare, iar dacă executarea pedepsei începuse, ea va înceta.

Nu se mai execută eventualele pedepse complementare, condamnarea nu se poate constitui prin termen al recidivei, nu este luată în calcul la stabilirea și aplicarea pedepsei sau ca temei pentru revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. Așadar, în cazul în care pedeapsa a fost executată, amnistia înlătură consecințele care mai sunt posibile în viitor.

În legătură cu pedepsele pecuniare, legea prevede dispoziții speciale privind efectele amnistiei. Astfel, legea prevede că amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie (art.119 alin.1 partea finală C.p.).

Rezultă așadar că amnistia produce efecte asupra pedepselor pecuniare numai în măsura în care acestea nu au fost stinse prin executare, înlăturând, în ce le privește, numai pentru viitor consecințele condamnării.

Amnistia nu are ca efect o repunere în situația anterioară nu este o restitutio in integrum.

CAP.II

ASPECTE SPECIFICE PRIVIND AMNISTIA

Noțiune; Definirea noțiunii în doctrină.

1. Noțiunea de amnistie.

2. Definirea noțiunii în doctrină.

Natura juridică.

Generalități.

Amnistia și dezincriminarea.

Concursul de cauze care înlătură răspunderea penală.

Caracterul real al amnistiei.

Clasificare.

Clasificare în funcție de întinderea efectelor.

Clasificare în funcție de condițiile de acordare.

Clasificare în funcție de momentul intervenirii.

NOȚIUNE. DEFINIREA NOȚIUNII ÎN DOCTRINĂ

1. NOȚIUNEA DE AMNISTIE

Iertarea, atunci când purcede de la puterea publică, care, pentru considerațiuni de ordin politic și social, renunță la aplicarea sancțiunilor de drept penal, se numește amnistie.

Amnistia este, deci, un act de clemență, de bună voință, dictat de interese care primează asupra interesului pe care l-ar servi o reacțiune efectivă în contra celor vinovați.

Amnistia nu șterge faptul și nu este o uitare completă – ea înlătură numai caracterul penal al faptei, așterne uitarea asupra lui numai din punct de vedere al legii penale, dar nu-l suprimă ca fapt în sine și nici ca fapt susceptibil de alte consecințe juridice (civile, administrative, disciplinare etc ).

Amnistia produce efecte complete în ceea ce privește pedepsele și consecințele lor, în orice moment ar interveni ea. Așadar, fie că faptul a fost sau nu urmărit, a fost sau nu judecat, amnistia înlătură toate consecințele de ordin preventiv.

Dacă amnistia a intervenit înainte de începerea urmăririi aceasta nu mai poate avea loc, dacă intervine în timpul judecății aceasta va fi închisă, înlăturându-se pedepsele pronunțate; dacă intervine după judecarea definitivă, pedeapsa nu va fi executată, iar condamnațiunea se va considera ca și cum ar fi fost.

Amnistia produce efecte reale (in rem), fiindcă ceea ce se amnistiază sunt faptele, iar nu făptuitorii; deci vor profita toți participanții.

Se pot însă acorda și amnistii condiționate; în acest caz, dacă condițiunile privesc persoana făptuitorilor; amnistia va produce efecte in personam, adică numai de cei care satisfac acele condițiuni (de exemplu: se acordă amnistie pentru anumite fapte dacă făptuitorul este un fost mobilizat, sau dacă nu este recidivist, etc.). S-a dat denumirea de grație amnistiantă acestui gen de amnistie.

Infractorii nu pot refuza beneficiul amnistiei, acesta fiind de ordine publică; ei nu pot cere, deci, să fie judecați pentru a dovedi completa nevinovăție, fiindcă sub raportul legii penale, faptul nu mai aparține ilicitului penal. Cel amnistiat nu poate fi condamnat la cheltuieli de judecată.

Amnistia se acordă fie de puterea legiuitoare, fie de la șeful statului.

În doctrină, opiniunea dominantă, astăzi, este că amnistia trebuie să fie un act legislativ.

Amnistia se numește proprie, atunci când se acordă înainte ca să fi intervenit o condamnațiune definitivă și improprie, când a fost acordată

post-judicium; în acest din urmă caz, amnistia șterge condamnațiunea cu efect retro-activ; se admite însă că ceea ce s-a executat din pedeapsă rămâne bine-executat (nu se mai restituiesc amenzile plătite, nu se acordă desdăunări celor care au efectuat ceva din pedeapsa privativă de libertate).

Amnistia trebuie să fie acordată post-factum, adică după ce s-au comis infracțiunile. Există, însă, o serie de cauze de nepedepsibilitate (de impunitate), în legea penală, care nu sunt în realitate, decât niște amnistieri anticipate, de exemplu nepedepsibilitatea celor care denunță pe ceilalți infractori, în cazul unor anumite infracțiuni grave, nepedepsirea în cazul împiedicării din proprie voință, a producerii urmărilor unei infracțiuni, etc.

2. DEFINIREA NOȚIUNII ÎN DOCTRINĂ

Amnistia (legea uitării) este un act al puterii social care are ca obiect și ca rezultat să facă să fie uitate anumite infracțiuni și în consecință, să abolească urmările produse sau care se vor produce, ori condamnările pronunțate ca urmare a acestor infracțiuni.

Amnistia este o instituție penală, bazată pe o ficțiune, care are ca scop înlăturarea pentru viitor a caracterului delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în ceea ce le privește sau ștergând condamnările care le-au atins.

Amnistia constituie o instituție care permite societății să treacă în uitare măsurile cu caracter penal de care nu mai vrea să-și amintească.

Amnistia este actul prin care puterea legislativă interzice să se pună în mișcare sau să se continue urmările legate de anumite categorii de infracțiuni și, eventual, ștergerea condamnărilor deja pronunțate.

Amnistia reprezintă acea formă, radicală și completă a clemenței prin care se stinge caracterul delictual al faptei.

Ea reprezintă un act de clemență al Parlamentului României, luat pe cale de lege prin care se înlătură răspunderea penală pentru anumite infracțiuni săvârșite.

Amnistia este un act luat pe cale de lege prin care se înlătură răspunderea penală sau executarea sancțiunilor pronunțate.

Amnistia reprezintă un act de clemență ce se acordă, prin lege, de către Parlament, prin care se înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării pentru infracțiunile ce se încadrează în dispozițiile sale, săvârșite înainte de apariția sa.

Între definițiile redate mai sus se constată deopotrivă apropieri și deosebiri, acestea din urmă determinate de sfera lor de cuprindere.

Deci, definiția amnistiei trebuie să cuprindă elemente referitoare la natura juridică a instituției, la temeiurile sale, la obiectul de identificare, la modalități și efecte.

Prin urmare încercând să surprindem toate aceste aspecte într-o formulare succintă, putem defini amnistia ca fiind actul de clemență, acordat prin lege organică, privitor la unele infracțiuni săvârșite anterior datei prevăzute în actul normativ, pe temeiuri social-politice și din rațiuni de politică penală superioare celor care ar fi legitimat reacția coercitivă a societății împotriva infractorilor, și care are ca efect înlăturarea răspunderii penale, a executarii pedepsei, precum și a altor consecințe ale condamnării.

B. NATURA JURIDICĂ A AMNISTIEI

1. GENERALITĂȚI

Amnistia, din perspectiva dreptului penal material, se înfățișează ca o cauză legală de înlăturare a răspunderii penale și a unor consecințe ale condamnării.

Ea constituie atât un act politic, cât și unul juridic.

Din punct de vedere al dreptului procesual penal, ea reprezintă totodată, unul din cazurile prevăzute de lege care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

În limbajul criminologic, amnistia înainte de condamnare desemnează o cauză de diminuare a infracționalității judecate.

Concepțiile privitoare la natura juridică a amnistiei au cunoscut în acest secol evoluții rapide, în acord cu dezvoltarea instituției înseși. Astazi, amnistia nu mai este percepută așa cum era în opiniile unor autori din perioada interbelică, drept:

abrogare a legii;

suspendare, pe o perioadă determinată din trecut, a legii care a creat infracțiunea amnistiată.

Acest punct de vedere a fost de altminteri, respins, de o parte a literaturii vremii:

cauză de stingere a infracțiunii, aceasta considerându-se inexistentă.

temei al înlăturării caracterul penal al faptei.

Amnistia nu suprimă infracțiunea în sine, ci doar abolește, anihilează consecințele penale ale acesteia, prin înlăturarea pentru totdeauna a răspunderii penale. Statul renunță la acest drept al său, realizându-se, prin urmare, doar o restrângere a sferei de aplicare a legii penale.

Amnistia nu are ca efect repunerea în situația anterioară săvârșirii infracțiunii, nefiind astfel o restitutio in integrum. Pentru aceste considerente, preexistența unei infracțiuni amnistiate va fi relevantă la individualizarea judiciară a pedepsei pentru o nouă faptă penală, instanța având obligația de a investiga comportarea anterioara a inculpatului.

În fapt posibilitatea de cunoaștere a antecedentelor penale este limitată de dispozițiile legale privitoare la ștergerea din cazier a mențiunilor legate de infracțiunile amnistiate. Astfel, potrivit art.12 alin.1 lit.c din Legea nr.7/1972 privind cazierul judiciar, persoanele înscrise în cazierul judiciar se scot din evidență dacă au trecut 2 ani de la data intervenirii amnistiei.

Pentru buna administrare a justiției și a respectării principiului individualizării răspunderii penale este necesară informarea deplină a judecătorului asupra personalității celui pe care îl judecă. Prin urmare, sunt de maximă utilitate orice referiri asupra infracțiunilor amnistiate, fie că sunt preluate din evidențele organelor judiciare, fie că sunt cuprinse în caracterizări, anchete sociale ori rapoarte ale medicilor legiști.

2. AMNISTIA ȘI DEZINCRIMINAREA

Dezincriminarea (abolitio criminis) reprezintă abrogarea normei penale care, până în acel moment, prevedea că acea faptă constituie infracțiune.

Între cele două instituții juridice există atât similitudini, cât și deosebiri care, odată relevate, slujesc stabilirii ordinii de aplicare a legilor de amnistie și dezincriminare.

2.1 Asemănări între amnistie și dezincriminare:

pot interveni oricând;

ambele se dispun numai prin legi organice;

atât în cazul amnistiei, cât și în cazul dezincriminării va interveni încetarea procesului penal;

nici amnistia și nici dezincriminarea nu înlătură răspunderea civilă delictuală;

nu au ca efect plata despăgubirilor pentru perioada de arest preventiv, ori pentru pedeapsa sau partea de pedeapsă executată;

ambele constituie cauze de înlăturare a stării de recidivă;

constatarea lor cu privire la o pedeapsă executată nu se poate face pe calea contestației de executare.

2.2 Deosebiri între amnistie și dezincriminare:

în timp ce amnistia înlătură doar răspunderea penală și executarea pedepsei, fără a produce vreun efect asupra normei penale a cărui aplicare este doar restrânsă – dezincriminarea – înlătură norma juridică incriminatoare;

în timp ce amnistia nu aduce nici o schimbare dreptului obiectiv; toate faptele săvârșite ulterior actului de amnistie, ca de altfel și cele anterioare, constituie infracțiuni – dezincriminarea – modifică dreptul obiectiv prin scoaterea din vigoare a normei penale; toate faptele săvârșite ulterior legii de abrogare, precum și cele premergătoare, nu vor fi considerate infracțiuni;

în timp ce amnistia poate constitui fapt juridic executiv al raportului penal ori numai modificator dacă s-au stabilit măsuri de siguranță; – dezincriminarea – constituie întotdeauna fapt juridic executiv al raportului penal;

amnistia este determinată de temeiuri social-politice și de considerații de politică penală, de natură diferită față de cele care atrag dezincriminarea, toate străine pericolului social privit ca trăsătură esențială a infracțiunii;

– dezincriminarea – temeiul acesteia îl constituie, reconsiderarea pericolului social abstract al faptei incriminate, care încetează de a mai fi cel al unei infracțiuni; fapta dobândește o calitate nouă, aceea de a nu mai atrage răspunderea penală;

în timp ce amnistia este subordonată întotdeauna unor interese superioare celor care ar justifica tragerea la răspundere penală a infractorilor – dezincriminarea – este impusă de însăși natura lucrurilor;

amnistia are ca obiect infracțiunile concret săvârșite, dezincriminarea are ca obiect natura juridică incriminatoare;

amnistia nu are efect față de persoanele exceptate; dezincriminarea are efecte erga omnes;

Legea de amnistie are în principiu, efect retroactiv;

Legea de dezincriminare produce efecte atât pentru trecut cât și pentru viitor.

În raport cu aceste corelații dintre dezincriminare și amnistie rezultă că, în condițiile în care raportul penal a fost doar modificat prin amnistie, menținându-se măsurile de siguranță, acesta se stinge la data apariției legii de dezincriminare a infracțiunii.

Dacă raportul penal a fost stins prin amnistie, dezincriminarea ulterioară va avea ca efect înlăturarea incapacităților, decăderilor și interdicțiilor care se mențin, de principiu, până la data împlinirii termenului reabilității de drept sau a intervenirii celei judecătorești.

3.CONCURSUL DE CAUZE CARE INLATURA

RASPUNDEREA PENALA

Legea penală prevede că, în caz de săvârșire a unei infracțiuni, infractorul trebuie tras la răspundere penală, aplicându-i-se pedeapsa prevăzută de lege. Tragerea la răspunderea penală și consecința acesteia, aplicarea pedepsei, constituie o obligație atât a organelor de urmărire penală, cât și a instanței de judecată.

Obligativitatea tragerii la răspunderea penală și, deci, obligativitatea aplicării pedepsei se explică, mai întâi, prin însăși caracterul lor de măsuri juridice, de măsuri prevăzute de lege, care prin ele însele sunt obligatorii și, în al doilea rând, prin scopul lor, care constă în prevenirea de noi infracțiuni. “Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni” (art.52, Cod penal); iar pentru atingerea acestui scop, tragerea la răspundere penală a infractorului este obligatorie. Inevitabilitatea pedepsei este mai eficace chiar decât aplicarea unei pedepse severe, dar tardive ori nesigure.

Proba că tragerea la răspundere penală este obligatorie o reprezintă faptul că în legea penală, mai ales în legea de procedură penală, se prevăd măsuri care asigură tragerea la răspundere penală. Astfel, sesizarea și intentarea acțiunii penale din oficiu, dreptul procurorului sau al instanței de judecată de a aresta preventiv pe infractor etc., sunt consfințite prin norme de drept și care se respectă prin aplicarea lor.

Există cazuri, excepționale, când tragerea la răspundere penelșă și aplicarea pedepsei nu se efectuează. Astfel, se poate întâmpla să apară anumite situații care fac ca aplicarea pedepsei să nu poată fi efectuată, sau să nu fie necesară.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia (ivită înainte de condamnare) – art.119, cod penal, prescripția răspunderii penale (art.121 – 124), lipsa plângerii prealabile (și retragerea plângerii) – art.131, cod penal, împăcarea părților (art.132, cod penal) și altele.

În general, cauzele exclusive de răspundere penală operează separat, intervenind fie amnistia, fie prescripția, împăcarea părților sau retragerea plângerii prealabile ori decesul făptuitorului.

Se întâmplă, însă, uneori, situații în care unele dintre aceste cauze se juxtapun, născându-se un concurs între ele.

Prin urmare, pentru identificarea cauzei aplicabile în concret, dată fiind imposibilitatea acțiunii lor simultane, se impune în următoarele ipoteze:

Ulterior adoptării actului de amnistie, a intervenit retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților.

Urmărirea penală sau procesul penal vor înceta consecutiv amnistiei.

În momentul intervenirii împăcării părților sau al retragerii plângerii prealabile, răspunderea penală era deja înlăturată ca efect al amnistiei, aceste manifestări de voință rămânând astfel lipsite de obiect.

Trebuie să remarcăm totuși că, în situația în care acțiunii penale i-a fost alăturată acțiunea civilă, retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților, deși, la fel, irelevante privitor la raportul penal și la cel procesual penal, stinse anterior prin amnistie, vor produce efect extinctiv asupra acțiunii civile, reprezentând, după caz, o renunțare la acțiune, la dreptul pretins, sau o achiesare.

Anterior apariției actului de amnistie, s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

În acest caz, răspunderea penală va fi înlăturată pe calea prescripției, amnistia intervenită ulterior fiind lipsită de orice efect juridic.

Înlăturarea răspunderii penale urmează o altă succesiune decât aceea care s-ar desprinde din interpretarea art.10 lit.g cod procedura penală, care prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale, ori exercitarea ei, este împiedicată atunci “când a intervenit amnistia sau prescripția, ori decesul făptuitorului”.

Ulterior amnistierii infracțiunii, intervine decesul făptuitorului

Potrivit unei păreri, în această situație instanța va înceta procesul pe motiv că a intervenit moartea inculpatului.

Argumentul principal care s-ar putea aduce în favoarea acestei soluții este acela că amnistia prezumă răspunderea penală, iar aceasta presupune o persoană în viață.

Conform unei alte opinii procesul va trebui să înceteze ca urmare a amnistiei.

Aceasta operează obligatoriu de la data intervenirii sale, astfel încât hotărârea instanței va fi doar declarativă. Efectele sale se vor extinde în trecut, ex tunc, până la data adoptării actului de amnistie. Astfel stând lucrurile decesul inculpatului s-a produs după ce răspunderea penală fusese înlăturată, fiind deci, din acest unghi de vedere, lipsit de semnificație juridică.

4. CARACTERUL REAL AL AMNISTIEI

Amnistia este, în esența sa, obiectivă, reală, impersonală, întrucât privește unele categorii de infracțiuni și nu persoana celor care le-au săvârșit.

În măsura în care acordarea ei este legată de anumite circumstanțe de ordin personal, amnistia dobândește un caracter mixt, ea operând nu numai in rem (cu privire la anumite infracțiuni), dar și in personam (relativ doar la persoanele care întrunesc condiția legii).

Circumstanțele personale pot privi, printre altele:

Vârsta făptuitorului. Astfel, în temeiul Decretului nr.147/1977 au fost amnistiate infracțiunile săvârșite de minori, precum și tinerii în vârsta de 18-21 ani, cu excepția celor intenționate care au avut ca urmare moartea unei persoane.

Cetățenia. Articolul 1 din Decretul nr.253/1955 a amnistiat infracțiunile săvârșite de cetățenii români sau foștii cetățeni aflați în străinătate, cu excepția celor de omor, sub condiția obținerii autorizației de întoarcere în țară și de întoarcere efectivă până la o anumită dată.

Antecedența penală. De decretul nr.185/1986 prin care au fost amnistiate infracțiunile săvârșite de lege cu închisoare până la 3 ani sau amendă, nu au beneficiat persoanele condamnate în stare de recidivă și recidiviștii prin condamnări anterioare.

Calitatea făptuitorului. Mai multe acte de clemență din perioada interbelică au exceptat de la amnistie infracțiunile săvârșite de către funcționarii publici, în această calitate.

Acest tip de clemență poartă denumirea de grație amnistiantă.

În Franța, prin această noțiune și prin cea echivalentă de grație cu efect de amnistie se desemnează o formă a amnistiei care prin caracterul ei personal și procedura de acordare, dobândește unele trăsături ale grațierii.

Prin legea de amnistie se stabilesc infracțiunile cu privire la care se înlãturã rãspunderea penalã, însã persoanele care vor beneficia efectiv de clemență sunt individualizate printr-un decret de grațiere.

Instituția juridică a fost creată încă din anul 1871, în legătură cu insurgenții Comunei din Paris, în scopul atenuării efectelor negative ale amnistiei, ce ar putea rezulta din caracterul ei colectiv și anonim.

Ultimele legi de amnistie au prevăzut că determinarea persoanelor care se vor bucura de favoarea lor se va face prin decret, nemaifiind cerută condiția unui decret de grațiere.

În baza principiului suveranității, legiuitorul poate acorda amnistia fie unei persoane determinate, fie unui grup sau unei categorii de infractori, în temeiul unor condiții realizate în persoana lor, fără a ține seama de natura infracțiunilor comise. Astfel amnistia pierde în întregime caracterul său real și obiectiv, devenind eminamente personală și subiectivă, iar actul normativ prin care se acordă va constitui lege doar în sens formal.

Amnistii in personam se pot acorda din rațiuni de stat, precum și din considerente privitoare la vârsta ori situația familială a infractorilor. De exemplu, prin art.5 din Legea nr.4/1954 au fost amnistiate infracțiunile săvârșite de către femeile gravide sau de copii până la 10 ani, minorii până la 16 ani și de către cei în vârstă de peste 60 ani, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanță.

C. CLASIFICARE

1. CLASIFICAREA IN FUNCTIE DE INTINDEREA EFECTELOR

Amnistia este generală, atunci când este acordată pentru orice infracțiune, indiferent de gravitatea ei și de sediul materiei (Cod penal, lege penală specială, lege extrapenală).

Amnistia generală presupune răsturnarea sistemului social-politic, o schimbare radicală sau evenimente cu totul deosebite, ea prefigurând reforma sistemului de drept penal.

Amnistiile generale sunt relativ rare și se întâlnesc în țările lumii a treia, mai ales în statele bananiere, caracterizate printr-o puternică instabilitate și o înaltă frecvență a loviturilor de stat.

Amnistia este specială când privește doar anumite infracțiuni (de regulă, cele pedepsite cu amendă sau cu închisoare de până la 3 ani inclusiv) ori o categorie de infracțiuni (de pildă cele împotriva integrității corporale).

Toate amnistiile acordate la noi de-a lungul timpului au fost speciale.

2. CLASIFICAREA IN FUNCTIE DE CONDITIILE DE ACORDARE

Amnistia este necondiționată (pură și simplă) atunci când actul normativ nu prevede nici un fel de condiții în afara celor intrinseci privitoare la obiectul său și la data săvârșirii infracțiunilor.

Amnistia este condiționatăatunci când sunt stabilite anumite condiții privitoare la:

persoana infractorului (vârsta, cetățenia, situația familială);

timpul săvârșirii infracțiunii (război, calamități, conflicte interne)

urmarea infracțiunii, datorită cuantumului sau gravitației ei;

antecedenta penală (infractorul să nu fie recidivist ori să nu fi beneficiat anterior de grațiere) ;

conduita, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în cazul amnistiei improprii (să nu fi survenit sustragerea de la executarea pedepsei).

Amnistia este restrictivă dacă exclude recidiviști și comună când este acordată, fără deosebire, tuturor infractorilor care au săvârșit aceeași faptă.

Majoritatea actelor normative adoptate în perioada postbelică au acordat amnistii speciale și condiționate.

3. CLASIFICAREA IN FUNCTIE DE MOMENTUL INTERVENIRII

Amnistia în funcție de condamnare (proprie) poate interveni oricând în timpul efectuarii actelor premergătoare;urmăririi penale; judecării, în primă instanță, în apel sau recurs.

Amnistia după condamnare (improprie) poate apare oricând în perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii și aceea a îndeplinirii termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilitării judecătorești.

CAP.III

LEGĂTURA DINTRE AMNISTIE ȘI GRAȚIERE

A. Precizări terminologice. Legătura dintre amnistie și grațiere

Precizări terminologice.

Legătura dintre grațiere și amnistie.

B. Amnistia și grațierea din punct de vedere social-politic.

Considerațiile acordării amnistiei și grațierii.

Temeiuri sociale și politice ale amnistiei și grațierii.

Trasaturi comune, temeiuri social-politice ale amnistiei și grațierii. Clasificări.

A. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE. LEGĂTURA DINTRE AMNISTIE ȘI GRAȚIERE

1.PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Amnistia este un act de clemență prin care Parlamentul României hotărăște prin lege organică înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei, precum și a altor urmări ale condamnării, din rațiune de politică penală, pentru acele infracțiuni care au fost săvârșite înainte de data prevăzută în lege. Amnistia este o instituție care oferă posibilitatea societății să facă uitate anumite infracțiuni, ștergând practic condamnările deja pronunțate. Etimologic, cuvântul amnistie provine din grecescul amnesia care înseamnă uitare (în dreptul roman s-a manifestat sub forma unor acte de clemență „abolitio”).

Grațierea este actul emis de Parlament ori de Președintele țării emis pe bază de lege, prin care se dispune iertarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori înlocuirea unei pedepse cu una mai ușoară. În fond, grațierea este un act de clemență, prin care se înlătură în tot sau în parte, executarea unei pedepse ori se dispune înlocuirea unei pedepse prin alta mai ușoară. Grațierea este, totodată, un act de renunțare din partea statului la executarea unei pedepse grele pronunțate de instanță.

Noțiunile de amnistie și grațiere se mai utilizează cu următoarele semnificații:

Actele juridice ale organelor legiuitoare ori executive.

În acest sens, se folosesc conceptele de „lege de grațiere și amnistie”, ori „decret de amnistie și grațiere”; „decret de grațiere” sau „decret de amnistie”.

Frecvent, în doctrină și în jurisprudență, se folosește sinonimul „acte de clemență”.

Prin „clemență” sau „dreptul de clemență”, se desemnează, pe de o parte, prerogativele unor organe ale statului de a amnistia sau grația, deci însuși dreptul subiectiv de a amnistia sau grația, iar pe de altă parte, suma tuturor normelor juridice în materie, așadar dreptul obiectiv de amnistie și grațiere.

Pentru desemnarea dreptului de acordare a grațierii, în literatura străină este larg utilizată noțiunea de jus gratiarum.

În vechime, s-a folosit pentru ambele modalități termenul unitar de „grație”, care a fost treptat abandonat, deoarece încetase să mai corespundă naturii juridice și efectelor distincte apărute în evoluția celor două instituții juridice.

Situația juridică a persoanei care a săvârșit o infracțiune și i s-a înlăturat răspunderea penală sau a fost condamnată și i s-a înlăturat executarea pedepsei. În acest caz se vorbește despre „condamnați grațiați” sau despre „infractori amnistiați”, noțiuni cu deosebita relevanță pe tărâmul dreptului penal, criminologiei și statisticii judiciare.

Instituții juridice, reprezentând totalitatea normelor juridice cuprinse în Constituție, Codul penal, codul de procedură penală și legile speciale privitoare la amnistie și grațiere.

Frecvent conceptului de „amnistie” i se subordonează și grațierea colectivă.

Grațierea individuală presupune, în unele sisteme, și dreptul de a anula procedura pendinte în cazuri singulare.

2. LEGĂTURA DINTRE AMNISTIE ȘI GRAȚIERE

Aceasta este determinată de:

Natura lor juridică, amândouă constituind cauze de înlăturare a răspunderii penale ori a executării pedepsei respectiv fapte juridice extinctive sau modificatoare ale raportului penal.

Temeiul lor comun, reprezentat de situații social-politice similare și de considerente de politică penală identice

Modalitatea de acordare

Funcțiile lor, ambele având un rol însemnat în aplicarea mijloacelor de constrângere penală și în realizarea funcțiilor și scopului pedepsei, precum și a scopului însuși al legii penale.

Reglementarea lor împreună în cadrul capitolului I din Titlul VII al Părții generale al Codului penal.

Sorgintea și evoluția lor comună.

Deosebirea dintre amnistie și grațiere este făcută, pentru întâia oară, în secolul XVI, de către Prosper Farinaceus, e drept cu insuficiență rigoare. El distinge, astfel, între abolițiune, care înlătură numai justiția judecătorului, nu și crima însăși, și indulgență, care stinge deopotrivă cauza și crima. Aceste caracteristici comune atribuie amnistiei și grațierii o identitate proprie în cadrul cuprinzătoarei instituții a cauzelor care înlătură răspunderea penală și celelalte consecințe ale condamnării. Așa cum ele împreună se deosebesc înlăuntrul acestor instituții, ele se disting și între ele, astfel că amnistia și grațierea vor fi examinate laolaltă numai din anumite perspective, social-politică, filosofică, istorică, global-juridică, urmând apoi a fi tratate distinct în raport cu natura lor juridică, obiect, trăsături, efecte, interdependența lor cu alte instituții ale dreptului penal.

B.AMNISTIA ȘI GRAȚIEREA DIN PUNCT DE VEDERE SOCIAL-POLITIC

1. CONSIDERAȚIILE ACORDĂRII AMNISTIEI ȘI GRAȚIERII

Scopul oricărei societăți este acela de a-și conserva echilibrul, ordinea socială și normativă, inclusiv prin mijloace de drept penal.

Tragerea la răspunderea penală, aplicarea și executarea pedepselor se fac în scopul prevenirii săvârșirii unor alte infracțiuni de către persoana condamnată (prevenția specială) și de către cei predispuși la ilicitul penal (prevenția generală), precum și în finalitatea reinstalării liniștii sociale și a reinstalării ordinii de drept.

Pot exista însă multiple și diverse situații sociale, economice și politice, în care tragerea la răspunderea penală ori executarea pedepsei să nu fie oportună sau necesară. Se poate, bunăoară, întâmpla ca o faptă sau anumite fapte penale să nu mai prezinte, în diferite circumstanțe, un pericol social deosebit. Este apoi posibil ca persoanele care au săvârșit atare fapte să nu mai fie periculoase pentru societate.

Aceste stări și situații se evaluează în funcție de anumite evenimente sociale și politice, precum și de schimbările intervenite în societate care fac necesară reaprecierea unor fapte. Ele nu justifică dezincriminarea infracțiunilor respective, care rămân fapte vătămătoare pentru întreaga colectivitate și trebuie astfel prevăzute în continuare de legea penală. Pentru acest motiv, este unanim admis că amnistia și garțierea nu semnifică o schimbare în politica penală.

După cum rezultă din cele de mai sus se configurează două categorii de factori:

Pe de o parte, o gamă de stări, situații și împrejurări de fapt, obiectiv determinate. Ele alcătuiesc eșafodajul social și politic al actelor de clemență.

Pe de altă parte, un sistem de repere valorice în raport cu care are loc reflectarea subiectivă a acestor realități. El este oferit de doctrina politică penală. În raport cu exigențele acesteia se apreciază dacă una sau alta dintre aceste stări, împrejurări sau situații este, prin conținutul său intrinsec și contextul general în care se manifestă, de natură a atrage renunțarea statului la obligația sa de tragere la răspundere penală, ori de cere executarea pedepsei.

Sorgintea actelor de clemență se situează în consecință, undeva în confluența factorilor sociali și politici.

Este de remarcat faptul că elementul politic apare de două ori în geneza actului de clemență o dată ca factor de determinare a deciziei și, a doua oară, ca și criteriu de evaluare și control a unei anumite realități.

Astfel, o anumită conjunctură politică poate constitui impulsul în adoptarea unui act de clemență, conjunctură care se evaluează și asupra căreia se acționează din rațiuni primordial politice.

Concluzionăm astfel că actele de amnistie și grațiere sunt motivate, deopotrivă, de considerații social politice și politică penală.

2. TEMEIURI SOCIALE SI POLITICE ALE AMNISTIEI SI GRATIERII

Varietatea relațiilor sociale făcând dificilă exprimarea generală și abstractă a temeiurilor amnistiei și grațierii, s-a propus chiar inversarea datelor problemei, prin stabilirea impedimentelor, respectiv a cazurilor în care clemența nu intră în discuție. Nici o legislație nu a îngrădit vreodată exercițiul dreptului de clemență prin prevederea limitativă a unor anumite considerații pe baza cărora puteau fi acordate grațierea și amnistia. Dat fiind caracterul lor nelimitat, nu vom reuși în cele ce urmează să surprindem decât câteva dintre cele care, datorită frecvenței cu care apar, ori a amplitudinii efectelor produse merită a fi reținute:

Existența unor motivații politice, economice ori sociale pentru săvârșirea unor infracțiuni

În general, în aceste cazuri, amnistia și grațierea sunt precedate de importante sisteme sociale și politice. Noua ordine instaurată recunoaște răspicat că vinovat nu este singur făptuitorul, ci și societatea însăși care prin anacronismele ei, a conturat premisele săvârșirii faptei.

Acordarea clemenței pe acest temei nu afectează viitorul reglementării juridice a faptelor, ele rămânând pe mai departe incriminate de legea penală. Chiar mai mult, nimic nu împiedică înăsprirea, în perspectivă, a regimului sancționator.

Un exemplu imediat ni-l oferă chiar legislația noastră penală: cele două cuprinzătoare acte de clemență din anul 1990, Decretul-lege nr.3 și Decretul-lege nr.23, au fost urmate, într-un răstimp istoricește scurt, de Legea nr.140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, prin care au fost majorate limitele speciale ale pedepselor pentru un larg evantai de infracțiuni.

În mod excepțional, intervenirea amnistiei și grațierii cu privire la anumite infracțiuni, respectiv pedepse devenite incompatibile cu noua conjunctură social-economică, prefigurează dezincriminarea lor, clemența, în aceste cazuri constituind uvertura dezincriminării.

Sentimentul general de încredere față de rezultatele dobândite în consolidarea ordinii de stat și de drept. El creează convingerea că funcția reeducativă a pedepsei poate fi preluată de către societate, astfel încât executarea ei nu mai este necesară.

Amnistia – bilanț, urmărește înlăturarea răspunderii penale, ori îndepărtarea consecințelor condamnării, în cazul eliberării unor mari colectivități ori a poporului, în întregul său, de sub dominația unor vremuri vitrege și care au înrâurit condiția lor într-atât, încât fără ele, nu ar fi săvârșit faptele pe care le-au comis.

Infracțiunile care fac obiectul acestor amnistii sunt produse într-o epocă de criză socială, politică sau economică, sub influența situației dificile, iar nu sub imboldul unei perversități criminale primejdioase.

Amnistia pacifistă, sau „pentru pacea socială”, are drept țel menținerea sau reinstaurarea păcii sociale, amenințată sau zguduită de contradicții politice, precum și de modalitatea lor periculoasă de manifestare. Astfel de amnistii a acordat regele Mihai I pentru infracțiuni săvârșite înaintea celui de-al doilea război mondial de anumite grupuri etnice: bulgari, turci, germani, unguri. Acest gen de acte de clemență atrage calmarea pasiunilor populare și restabilirea liniștii prin uitarea trecutului.

Exemple mai recente constau în faimoasele „amnistii algeriene” acordate de președintele de Gaulle în perioada 1962-1968. Apoi, este de remarcat că tulburările din Corsica, Noua Caledonie, Guadelupe și Martinica, au fost asanate – printre altele – și prin amnistiile din anii 1982, 1988 și 1989.

Amnistia de corectare sau corectivă

În principiu, la acordarea amnistiei și grațierii trebuie avute în vedere o seamă de considerații privind utilitatea, oportunitatea, tradiția și alegerea momentului. Conflictele armate au constituit un prilej constant de acordare a clemenței. La începutul conflagrației, amnistia a oferit cadrul unirii idealului cu pragmaticul, ea devenind sursa de forțe proaspete pentru trupă și industria de război.

De-a lungul timpului, s-a constatat că înlăturarea pedepsei a descătușat uriașe puteri lăuntrice, care i-au oferit fostului condamnat un important sprijin în regăsirea drumului în societate. Astfel în 1916, în țara noastră au fost amnistiate toate infracțiunile, în scopul întoarcerii la armată a infractorilor.

„Amnistia postbelică celebrează victoria sau tămăduiește durerea înfrângerii”.

Amnistiile și grațierile au făcut parte din mijloacele unor regimuri muribunde de asigurare a supraviețuirii. La astfel de remedii s-a recurs, de pildă, în fostele regimuri totalitare din centrul și estul Europei. În aceste țări, grațierile individuale au constituit o excepție, însă grațierile în masă sau amnistiile au fost incluse de la bun început în instrumentarul conducerii politice. S-a apelat periodic la aceste mijloace, atât pentru a tempera starea de spirit nefavorabilă a populației, cât și pentru a proiecta conducerea de partid și de stat într-o lumină mai favorabilă.

De multe ori, actele de clemență erau însoțite de expuneri de motive sau preambuluri care elogiau progresele obținute, precum și conștiința înaintată a celor ce muncesc.

Sărbătorile naționale și celelalte sărbători legale, alegerile prezidențiale, desemnarea unui nou cabinet constituie prilejuri tradiționale ale așa-ziselor „amnistii jubiliare”.

Astfel, prin legea federală din data de 01 iunie 1995, cu ocazia aniversării semicentenarului redobândirii independenței de către Republica Austria și a integrării sale în Uniunea Europeană, au fost amnistiate numeroase infracțiuni.

La 15 august 1995, în Coreea de Sud, s-a acordat o cuprinzătoare amnistie ocazionată de celebrarea unei jumătăți de veac de la încetarea celui de-al doilea război mondial.

Franța este cunoscută prin amnistiile septenale, prilejuite de începerea exercițiului mandatului de către noul Președinte al Republicii.

Grațierea de Crăciun, devenită tradiție în unele state occidentale.

În fapt, nu este vorba despre o grațiere colectivă în sensul legislației noastre, ci despre o multitudine de grațieri individuale.

Uzanța s-a dovedit în timp necorespunzătoare, deoarece s-a constatat preocuparea condamnaților de a amâna cât mai mult posibil data începerii pedepsei, tocmai pentru a beneficia de înlăturarea unei părți cât mai consistente a acesteia.

Grațierile de Crăciun sunt considerate a reprezenta ultimele relicve ale practicii acordării clemenței din mărinimie.

Supraaglomerarea locurilor de executare a pedepselor constituie temei de grațiere și amnistie în statele neconsolidate economic, care nu își îngăduie organizarea și întreținerea unei rețele corespunzătoare de așezăminte pentru executarea pedepselor.

Rațiuni umanitare

O parte a literaturii juridice străine admite că actele de clemență pot servi valorificării unor aspecte umanitare care datorită caracterului abstract al normelor juridice penale, nu pot fi suficient fructificate în hotărârea de condamnare.

Această categorie de acte de clemență mai are în vedere unele circumstanțe posterioare rămânerii definitive a sentinței ca, de exemplu, sensibilitatea cu totul exgerată a condamnatului, care atrage inevitabil distrugerea sa fizică și morală.

Tot acestui gen se subsumează și cazurile privind condamnații cetățeni străini, care nu cunosc limba statului pe teritoriul căruia execută pedeapsa și care, pentru acest motiv, au mai mult de suferit decât ceilalți deținuți.

Corectarea unor erori judiciare poate avea loc prin acte de grațiere individuală dar numai în două ipostaze: încălcarea principiului „non bis in indem”, prin sancționarea de două ori pentru aceeași faptă, respectiv punerea în executare a unei pedepse prescrise.

În dreptul nostru actele de clemență nu au aptitudine reparatorie. Situațiile juridice menționate se soluționează mult mai prompt și mai temeinic recurgându-se la instituții juridice, care stau la îndemâna instanțelor de judecată. Astfel, pronunțarea împotriva unei persoane a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă constituie cazul de contestație în anulare prev. de art.386 lit.d. C. proc.pen. Prescripția executării pedepsei se invocă de către persoana condamnată, sau de către procuror pe calea contestației la executare, în baza art.461 alin1 lit.d. C.proc.pen.

În sistemul legislativ al acelor state, contestația la executare este inclusă în categoria căilor extraordinare de atac, soluție pe care o îmbrățișase și legiuitorul nostru până la apariția actului cod pe procedură penală.

Armonizarea unor pedepse disproprorționat de mari cu tendințele practicii judiciare în materia infracțiunilor pentru care au fost aplicate, pe calea grațierii individuale.

Ministerele de Justiție și Procuraturile Generale sunt unicele instituții care au permanent perspectiva globală asupra evoluției practicii judiciare. Ele cunosc astfel limitele concrete în care se aplică pedepsele de același gen. Se poate constata urmărindu-se acest fenomen, că din considerente privitoare la asigurarea prevenției generale, s-a aplicat unui inculpat o pedeapsă disproporționată față de cele aplicate pentru fapte penale similare de aceeași instanță sau de alte instanțe.

Reducerea pedepsei nu compromite scopul său general preventiv, urmărit cu excesivă scrupulozitate de instanță, deoarece opinia publică nu este informată asupra temeiurilor grațierii, iar în unele sisteme, nici chiar despre acordarea ei.

S-a subliniat cu consecvență că titularilor dreptului de grațiere le este cu desăvârșire interzis să facă aprecieri asupra temeiniciei hotărârii de condamnare, așa cum și condamnatului însuși nu îi este permis ca, pe calea cererii de grațiere, să dezavueze legalitatea și temeinicia ei. Ambele atitudini ar încălca principiul autorității de lucru judecat.

Instanțele constituționale au decis, în mod univoc, că practica judiciară neunitară nu este de natură a aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului.

Însă în pofida înaltelor comandamente care dinamizează preocupările pentru asigurarea unei justiții echitabile, acțiunea nu poate rămâne decât unilaterală, iar rezultatul parțial, deoarece în aceasta modalitate pedepsele nu pot fi decât reduse, niciodată sporite.

Rațiuni de stat

Se poate întâmpla ca anumite interese ale statului să se situeze mai presus de obligația sa de tragere la răspundere penală a infractorilor.

S-a remarcat că noțiunea de „interese de stat” trebuie privită în strânsă legătură cu respectarea principiului dreptății, care este opozabil inclusiv statului.

Prin urmare, rațiunile de stat pot fi invocate ca temei al unui act de clemență numai când sunt în joc interesele vitale ale întregii societăți.

Pentru astfel de rațiuni au fost, de exemplu, amnistiați după 5 luni participanții la revolta parlamentarilor ruși din luna septembrie 1993.

Unul dintre mijloacele asanării celui mai grav conflict european postbelic s-ar putea să-l constituie amnistierea celor 46 de acuzați pentru crime de război în fosta Iugoslavie.

Raporturile dintre state

În mod frecvent un stat recurge la grațierea sau amnistierea individuală a cetățenilor altui stat care au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite pe teritoriul său. Această practică se întemeiază pe regula reciprocității și nu se opune în nici un fel principiilor statului de drept.

În aceste situații determinante sunt necesitatea apărării intereselor cetățenilor peoprii, a drepturilor fundamentale ale omului, precum și, uneori, a detensionării unor relații interne sau internaționale.

În aceste cazuri, actul de grațiere dobândește și calitatea de act de conducere politică. Intervenția pe lânga o autoritate străină, reacția la solicitarea unei astfel de autorități ori evaluarea oportunității grațierii implică evident decizia politică.

Efecte specifice produce grațierea obținută prin constrângere.

În cazurile de terorism prin luarea de ostateci, de exemplu, decizia este și rămâne un act de conducere politică. În schimb, grațierea ca act juridic va fi lipsită de efecte, deoarece este afectată ca viciu de consimțământ.

În timpul războiului rece, superputerile au schimbat între ele agenți condamnați la pedepse grele, sub sloganul îmbunătățirii relațiilor reciproce. Scopul nemijlocit îl constituia însă, readucerea acasă a propriilor cetățeni.

3. TRĂSĂTURI COMUNE ALE TEMEIURILOR SOCIAL-POLITICE ALE AMNISTIEI ȘI GRAȚIERII. CLASIFICĂRI

3.1 CARACTERISTICI COMUNE

Particularitățile lor sunt următoarelor:

Sunt de natură social politică. Această trăsătură poate fi evidentă, de pildă, în cazul amnistiei „linie de adunare” sau a amnistiei „pace socială”, sau se poate manifesta mai discret ca, de exemplu, în cazul grațierilor individuale din rațiuni umanitare sau corective. Întotdeauna temeiul actelor de clemență are o dimensiune social-politică.

Trebuie să constituie justae causae aggratianti, respectiv să aibă în mod obiectiv aptitudinea de a atrage clemență. Justus înseamnă tot ceea ce este bine întemeiat, îndreptățit, hotărâtor și corespunde tradiției.

Nu trebuie invocate în cuprinsul actelor de clemență. Prin excelență actele de grațiere individuală nu fac nici cel puțin trimiteri aluzive la temeiurile lor. La rândul lor, actele de amnistie și grațiere colectivă nu conțin decât în mod izolat expuneri de motive.

Nu sunt reglementate de lege.

Sunt, practic, nelimitate.

Acționează cumulativ și nu exclusiv, în sensul că pot exista laolaltă mai multe temeiuri de natura celor enumerate.

Pun în evidență limitele exercițiului dreptului de acordare a clemenței. Remiterea de pedeapsă, reducerea ei sau înlăturarea răspunderii penale trebuie să corespundă unei opinii publice raționale.

3.2. CLASIFICARI

În funcție de modalitatea de clemență pe care o determină în mod predilect – nu și exclusiv – , se disting:

Temeiuri social-politice care atrag amnistia dintre care fac parte:

necesitatea reală și urgentă a pacificării sociale și politice

reconcilierea cu adversarii politici pentru asigurarea unei guvernări liniștite și eficiente;

depășirea unei profunde crize sociale, politice sau economice.

Temeiuri social-politice care determină grațierea, printre care se află:

adoptarea sancțiunii la individualitatea cazului

necesitatea evitării pedepsei capitale, în statele în care nu au abolit această sancțiune penală.

2. În raport cu contingența acestor motivații cu reglementările juridice sau principiile de drept, s-a fãcut deosebire între :

Temeiuri social-politice legate de valorile sociale ocrotite de lege, în care sunt incluse :

necesitatea armonizării pedepselor cu tendințele fundamentale ale practicii judiciare, întemeiată pe principiile echității și egalității în fața legii;

rațiunile umanitare, în strânsă conexiune cu principiul umanismului dreptului penal.

Temeiuri social-politice corelate cu interesele supraordonate, privite cu valori sociale extrajudiciare, în care se cuprind :

grațierile tradiționale de Crăciun;

suprapopularea locurilor de executare a pedepselor;

raporturile dintre state.

4.CONSIDERENTELE DE POLITICA PENALA CA MOTIVATII ALE AMNISTIEI SI GRATIERII

Politica penală constituie un ansamblu de procedee susceptibile a fi propuse legiuitorului sau care sunt efectiv folosite de aceasta la un moment dat într-o țară. Ea este, în egală măsură, o știință și o artă ce constă în a descoperi și organiza în mod rațional cele mai bune soluții posibile pentru diferitele probleme de fond și de formă, pe care le ridică fenomenul criminalității.

Politica penală reprezintă un segment al politicii generale a statului, ilustrând strategia luptei împotriva infracționalității.

Bazându-se pe datele puse la dispoziție de diferite ramuri ale științei, în primul rând de criminologie, politica penală își definește scopurile și principiile, selectându-și apoi metodele și mijloacele de acțiune. Ea se alcătuiește pe baza filosofiei penale, avându-se în vedere suportul dreptului statului de a pedepsi, a legitimității și limitelor acestuia, precum și îndatoririle societății față de infractori. Statul ripostează împotriva infracționalității în mod diversificat, în funcție de momentul istoric, de amplitudinea manifestărilor infracționale de formele și urmările lor. Aceste modalități de reacție socială au fost sistematizate în modele de politică penală-punitiv și terapeutic, conciliator al statului autoritar și al statului liberal.

Considerentele de politică penală singure, nu pot constitui niciodată motivații ale amnistiei și grațierii, nici chiar în cele mai permisive sisteme. Actele de clemență presupun, întotdeauna existența unor temeiuri social-politice reale și juste, de natura celor enumerate mai sus. Politica penală în sine nu constituie un astfel de temei, ci reprezintă doar mijlocul de sesizare și evaluare a lor. Temeiurile social-politice ale actelor de clemență se recepționează prin filtrul doctrinei politice penale, a cărui densitate este adaptabilă, atât în funcție de evoluția fenomenului infracțional, cât și în raport cu interesul general. Politica penală influențează doar temeiurile existente, fară a deveni prin aceasta, ea însăși, un astfel de temei social-politic.

Între realitatea socială și politica penală există o permanentă interacțiune, în sensul că factorii sociali determină, într-o bună parte, traiectoria politicii penale și invers, politica penală constituie un instrument de moderare a vieții sociale.

Conjuctura politico-socială constituie obiectul asupra căruia se acționează, iar politica penală reprezintă mijlocul de acțiune.

Aceste stări, situații sau împrejurări există în mod obiectiv, însă ele devin temeiuri social-politice ale amnistiei și grațierii numai în măsura în care sunt acceptate de politica penală. Transformarea lor calitativă, din simple realități în motivație ale unor acte de clemență este, prin urmare, rezultatul unei manifestări de voință politică, independent de forma în care are loc-lege, decret, decret prezidențial, hotărâre, decizie, în funcție de legislația unuia sau altuia dintre state.

Politica penală exprimă doar deziderate, care pot fi realizate numai în anumite condiții. Aceste condiții sunt reprezentate de temeiurile social politice ale actelor de clemență. Astfel formulat, politica penală constă în deziderate, iar temeiurile în realitatea de fapt.

Identificarea unor situații sociale și politice corecta lor, interpretare în acord cu politica proprie și idealul social, hotărârea de a interveni printr-un act de clemență, selectarea modalității adecvate, precum și alegerea momentului sunt demersuri delicate, care implică informație, colaborare, experiență și chibzuință.

Riscurile unor decizii pripite se înfățișează în două direcții :

fie neacordarea clemenței în cazuri justificate, omisiune care ar putea genera noi tensiuni sau amplifica pe cele existente și ar atrage luarea altor măsuri, poate, neindicate ;

fie amnistierea sau grațierea, în cazuri în care temeiurile social-politice nu există decât în reprezentările celor care le acordă, lipsind actele de clemență de acea justa causa aggratiandi.

Practica aceasta este profund vătămătoare, deoarece erodează autoritatea sistemului penal și stimulează criminalitatea.

Considerăm că în exercițiul dreptului de clemență trebuie observate următoarele reguli de bază:

Problema probatoriului, stabilirea vinovăției și individualizarea pedepsei sunt și rămân atribuții exclusive ale justiției.

Înaintea clemenței trece legea

Clemența trebuie să constituie excepția, ceea ce înseamnă că ea poate fi acordată numai în cazuri excepționale și atipice

Clemența este excusă dacă lezează grav ordinea de drept.

Amnistia și garțierea reprezintă rodul împletirii unor situații de fapt cu rațiuni de politică penală. Istoria amnistiei și grațierii constituie un fragment de istorie a dreptului penal dat, în același timp, și o fărâmă de istorie politică. În nici un domeniu nu este atât de evidentă influența evenimentelor politice asupra sistemului de drept. Niciodată normele penale nu se dovedesc mai vulnerabile ca în vremurile de restriște sau de frământări politice. De neclintit în situația de stabilitate politică, în astfel de timpuri, ele devin fragile și expugnabile.

5.CONCLUZII

Din considerentele prezentate se desprinde regula că amnistia și grațierea nu se pot baza numai pe motivații social-politice ori numai pe considerații de politică penală, ci ele reprezintă o rezultantă a interacțiunii dintre ele. Proporțiile în care au operat motivațiile sunt irelevante, într-un caz putând fi precumpănitoare rațiunile de politică penală, iar în altul anumite temeiuri social-politice. Se poate doar remarca, în general, faptul că amnistiile și grațierile colective sunt mai nuanțate politic decât grațierile individuale.

Amnistiile și grațierile autentice au ajutat națiunile iubitoare de libertate în toate vremurile, au asigurat protecția puterii prin afecțiune populară, precum și descurajarea rău voitorilor, mai cu folos decât executarea unor pedepse aspre.

Exercițiul dreptului de acordare a clemenței, dovedește, de fapt, că nu atât în Constituție, cât în legislativ și executiv se regăsește înțelepciunea politică autentică. Acea înțelepciune care depistează varietatea de direcții și sensuri a unei vieți sociale libere și bogate, și apoi le conciliază cu protecția puterilor și slăbiciunilor umane, aducându-le și păstrându-le într-un echilibru perfect.

Tendințele și scopurile fundamentale ale științei penale contemporane sunt, în general, configurate și printre ele se numără :

individualizarea pedepselor, astfel încât să se judece infractorul și fapta, mai mult decât infracțiunea in abstracto ;

prevenirea criminalității și readaptarea delicventului la mediul social cu ajutorul măsurilor de siguranță ;

instituția amânării pedepsei, a condamnării condiționate, a iertării judiciare pentru delicvenții primari și pentru cei care prin conduita lor în timpul executării pedepsei, merită un tratament special ;

readaptarea delicventului la mediul său social.

Elaborarea unei doctrine reactive față de criminalitatea sfârșitului de mileniu a rămas însă, din păcate, un simplu deziderat.

În acest context, amnistia și grațierea se acordă, mai frecvent sau mai rar, cu efecte mai ample sau mai restrânse, în funcție de evoluția social-politică, a infracționalității și a politicii penale din diversele state.

Forma de stat, condițiile politice interne și tradiția sunt principalii factori care determină aria de cuprindere și prilejurile în care statele acordă grațierea colectivă și amnistia.

Aceste condiții, deși trebuie cunoscute, nu pot fi și nu trebuie comparate, astfel încât, recurgerea la practica altor state nu ar putea fi dăunătoare.

Există contraste semnificative între diferitele țări în legătură cu acordarea amnistiei și grațierii. Astfel, în Marea Britanie amnistiile sunt rare, în vreme ce în Italia ele sunt frecvente. De asemenea, statele fostului bloc răsăritean se prevalau de dreptul de acordare a clemenței în mod planificat, ca mijloc de conducere politică.

Într-un studiu cuprinzător despre dreptul de clemență s-a tras concluzia că acesta este consacrat și exercitat în toate statele lumii și că el s-a dovedit, practic, indispensabil în toate timpurile.

CAP.IV

CLEMENȚA DIN PUNCT DE VEDERE FILOSOFIC

Raporturile dintre clemență și dreptul obiectiv

Natura concepțiilor filosofice.

Împrejurările apreciate ca temeiuri ale acordării clemenței.

b. Clemența și ideea de justiție.

Generalități.

Clemența și dreptatea.

Clemența și utilitatea socială.

Clemența și securitatea juridică.

RAPORTURILE DINTRE CLEMENȚĂ ȘI DREPTUL OBIECTIV

NATURA CONCEPȚIILOR FILOSOFICE

Problema dacă amnistia și grațierea sunt fenomene juridice sau extrajuridice a fost rezolvată neunitar

Subliniem că diferența de vederi nu privește decât esența clemenței nu și exercițiul său care este și a fost, în principiu, reglementat de lege. Astfel spus, controversa se mărginește doar la fondul acordării amnistiei și grațierii, neinteresând forma lor de manifestare.

Dreptul se delimitează clar la instituțiile cutumei și religiei. Hugo Gratius este, se pare, înâiul filosof care proclamă independența dreptului față de teologie. Separarea lor a fost confirmată de Samuel Pufendorf.

De asemenea, dreptul este distinct de morală. Meritul de a afirma și demonstra deosebirea dintre ele revine lui Christian Thomassus (1655-1728), cu toate că elemente ale doctrinei sale pot fi identificate în operele lui Marsilo din Podova și Aristotel.

Recunoașterea apartenenței clemenței la fenomenul juridic sau dimpotrivă, plasarea acestuia în spațiul extrajuridic sunt determinate de natura concepțiilor filosofice, de împrejurările apreciate ca temeiuri ale acordării clemenței.

Natura concepțiilor filosofice:

Teoriile materialiste fundamantează dreptul pe stări de lucru somatic-filosofice, pe relații politice și economice sau de natură socială a individului. Toate acestea constituie factori de configurare a dreptului, respectiv importante surse naturale sau sociale din care dreptul își extrage obiectul, subiectele. Conținutul, finalitățile și într-o oarecare măsură, chiar forma.

Concepțiile materialiste vor aborda, prin urmare, și instituțiile amnistiei și grațierii tot ca pe niște produse ale realității sociale.

Teoriile idealiste derivă dreptul din divinitatea însăși, ori îl văd determinat de cauze pur spirituale.

Filosofii idealiști vor lega clemența de domeniul din care, potrivit părerii lor, izvorăște dreptul.

Împrăjurările apreciate ca temeiuri ale acordării clemenței

Amnistia și grațierea se sprijină pe temeiuri social-politice izvoarele meteriale ale dreptului sunt, practic, nelimitate, în sensul că fiecare situație de fapt poate constitui ipoteza unei norme juridice. Tot ce este imaginabil poate fi transpus în formă juridică. Sunt excluse de la reglementare doar domeniile în care nu pot fi impusă voința generală, cum sunt sentimentele, afecțiunea, știința, politica.

Recunoscându-i-se clemenței o determinare primordial obiectivă, se acceptă apartenența ei, la fenomenul juridic.

Amnistia și grațierea au ca temei sentimentele de blândețe, de mărinimie, compasiune, premisă care proiectează clemența într-un areal extrajuridic și fundamentează teoria „grațierii pure.”

În vechile forme de organizare statală, conducătorul întrunea de regulă, puterile legislativă, executivă, și jurisdicțională. Considerat trimis al

divinității, sau fiind el însuși divinizat, suveranul reprezenta acțiune personală din substanță impersonală.

Caracterul politic-charismatic al statului unipersonal, asociat cu idolatrizarea principelui, a creat absolutismul despotic, pe fondul căruia s-a născut instituția „grațierii pure”.

Problema dacă amnistia și grațierea fac parte din ordinea de drept obiectivă sau, dimpotrivă, rămâne în afara acestuia, parcurge întreaga lor istorie.

CLEMENȚA ȘI IDEEA DE JUSTIȚIE

GENERALITĂȚI

Justiția constituie starea generală a societății, realizabilă prin asigurarea , pentru fiecare idivid în parte și pentru toți laolaltă, a satisfacerii drepturilor și intereselor legitime.

Ideea de justiție sau justiție imanentă este rodul gândirii sociale, fiind preluată și dezvoltată de diferite concepții filosofice sau juridice. Justiția reprezintă un mijloc de consolidare și armonizare a relațiilor sociale.

Fiecare societate își identifică propriul său ideal de justiție pe care îl așază apoi deasupra tuturor celorlalte

„Idealul de justiție este superior oricărui altuia, este, în acest sens, un ideal ultim”.

Idealul de justiție apare ca un reflex schimbător după locuri și timpuri. El se adaptează întocmai împrejurărilor sociale și mentalității colectivității la un moment dat.

R. Stammler aprecia că realizarea justiției înseamnă înlăturarea tuturor scopurilor particulare care le contrazic pe cele general acceptate.

Potrivit lui Geny, justiția este expresia ordinii și echilibrului armonic în conținut, dar extern prin manifestările sale, întemeiat pe condițiile efective ale vieții omului în societate. Legile vin și pleacă, justiția rămâne.

Del Vecchio a susținut că prescripțiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiției. Justiția se reflectă în mod variabil în toate legile, dar ea nu se confundă cu nici una dintre ele, fiind superioară lor. Prin urmare, raționalitatea ideii de justiție va ajunge să domine prescripțiile pozitiviste.

Elementele, componentele sau valorile fundamentale ale noțiunii de justiție sau dreptatea, utilitatea socială și securitatea juridică, la care vom încerca, în continuare să raportăm conceptul de clemență.

2. CLEMENȚA ȘI DREPTATEA

Dreptul, prin chiar denumirea, funcțiile și scopul lui, trebuie să se întemeieze pe ideea de dreptate. Cel puțin în aspirațiile sale, dreptul trebuie să se raporteze la valoarea fundamentală a dreptății.

Pentru a nu deveni străină dreptului, clemența trebuie să se bazeze pe aceeași valoare.

Dreptatea este un principiu care pătrunde în drept, în conștiința juridică, precum și în morală. Ea constă într-o anumită stare de raporturi sociale, precum și, în același timp, într-o reflectare a acestei stări în conștiința socială, raporturile fiind evaluate în funcție de justețea lor.

Ideea de drept o include pe aceea de dreptate, cele două concepte identificându-se nu arareori.

Esența ideii de dreptate o constituie tratarea cazurilor similare în mod egal și a celor deosebite în moduri diferite. Indiferent că provine din filosofia antică, din doctrina creștină, din sentimentul de dreptate sau din dreptul natural, egalitatea se dovedește a fi miezul însuși al dreptului.

Aristotel a susținut că principiul justiției este egalitatea. Acesta ar fi înfrânt în funcția sa specifică dacă s-ar acorda tratament egal la merite inegale.

La romani, justiția se întemeia pe principiul moral al dreptății-honeste vivere. Dreptul însuși era numit ars aequi et boni. Aequitas

înseamnă, propriu-zis, o egalitate, adică un tratament egal al lucrurilor și raporturilor egale. El reprezintă un criteriu care obligă recunoașterea a ceea ce este identic în substratul lucrurilor, trecând peste ceea ce este divers și întâmplător.

Potrivit lui Hugo Gratius, unul dintre perceptele jus naturaliste fundamentale îl constituie pedeapsa echitabilă – poena hominis meritum.

Egaliatea privește atât activitatea legiuitorului, cât și pe aceea de interpretare și aplicare a dreptului.

Dată fiind însă inexistența unor indivizi egali, regula echității își resfrânge semnificația numai la stabilirea modului în care trebuie tratate persoanele care nu sunt identice.

Egalitatea este un factor de progres al dreptului și un factor de echilibru al vieții. Egalitatea reprezintă tocmai baza și scopul legilor.

Legislația ne pune la dispoziție formele generale de justiție, pe când echitatea se înțelege pentru fiecare apreciere juridică în parte.

În fiecare caz există ceva ce nu poate fi definit, ce nu se poate exprima și care constituie însăși individualitatea acestuia.

Justiția și echitatea trebuie supuse unei continue influențe reciproce, în așa fel încât să dispară inechitatea și să rămână justiția, în înțelesul cât mai apropiat de ideal.

Exercițiul clemenței este legat nemijlocit de principiul dreptății.

Aprecierea unei situații ca dreaptă sau nedreaptă, deosebirea justiției de nejustiție constituie facultăți originare ale omului. Este vorba de instanța conștiinței.

3.CLEMENȚA ȘI UTILITATEA SOCIALĂ

Până aici, am abordat conceptul de „dreptate” ca idee formală. Dreptul nu se poate însă mulțumi doar cu conținuturi formale. Din principiul egalității nu rezultă nici ce este egal sau inegal, și nici cum trebuie tratați egalii, respectiv inegalii. Nu există etalon în raport cu care să se stabilească, în mod indiscutabil, că o pedeapsă intrată în puterea lucrului judecat este dreaptă sau nedreaptă.

Utilitatea socială desemnează organizarea unei comunități pentru asigurarea binelui tuturor, și al fiecăruia în parte. Este astfel garantată dezvoltarea oricărui individ sub o condiție generală și rațională, reprezentată tocmai pe ideea de justiție.

Utilitatea socială, subordonată ideii de justiție, se situează chiar la temelia dreptului.

Un exemplu edificator al contingenței dintre clemență și utilitatea socială îl oferă cazurile de neadaptare a legislației la schimburile bruște intervenite în raporturile sociale. Amnistia și grațierea pot ieși mai repede în întâmpinarea realității decât instanțele care sunt încorsetate de litera legii devenită desuetă.

În perioadele de tranziție, în situații de criză sau în timpul revoluțiilor, concepțiile despre dreptate sau nedreptate se schimbă instantaneu, între realitatea modificată și legislație născându-se un hiatus.

Trimiterile la această situație sunt multiple în literatură, nu pentru frecvența lor, ci pentru elocvența lor, elementul utilității sociale rezultând până la evidență.

Mult mai des transpare caracterul socialmente util al clemenței, cum ar fi cele expuse mai jos.

Dreptatea este, prin chiar esența sa, relativă și temporară. Nu sunt deloc puține pildele istoriei în care biblioteci cuprinzătoare s-au transformat peste noapte în munți de maculatură.

Hotărârea de condamnare surprinde dreptatea doar într-un moment al existenței sale. Îndiferent dacă privim hotărârea judecătorească în calitate de act procesual, silogism logic, concluziile cu privire la conflict, ori ca act de dispoziție, ea nu este decât un clișeu al dreptății.

Pedeapsa nu reprezintă doar o răsplată, pentru că ea, nu are doar caracter retributiv, ci și preventiv-special și general. Împrejurările legate de scopul pedepsei nu rămân imuabile, ci sunt supuse acțiunii timpului.

Exercițiul dreptului de clemență în general și cel al grațierii individuale pentru astfel de situații, presupun – printre altele – evaluarea, în alte condiții de timp, a efectelor executării pedepsei. Subordonarea acestei evaluări ideii de utilitate socială este evidentă.

Chiar ideea de justiție, în ansamblul ei, are un conținut variabil din punct de vedere formal, ea este fixă, eternă, imuabilă, însă, privită din unghiul de vedere al conținutului, ea este variabilă.

Atunci când se încearcă o aplicare a conceptului ideal de justiție și se părăsește teritoriul absolutului, pentru a pătrunde pe tărâmul relativului, ideea de justiție devine o simplă directivă de gândire. Realizarea idealului-absolut prin chiar esența sa este întotdeauna relativă, pentru că depinde de fapte și de conștiința pe care, la un moment dat o aveam despre el.

4. CLEMENȚA ȘI SECURITATEA JURIDICĂ

Rolul normelor juridice este acela de a ordona raporturile sociale, de a le garanta securitatea juridică, de a calma posibilele conflicte, conferind sentimentele de liniște sau stabilitate.

Securitatea juridică desemnează acea stare de siguranță a indivizilor și a societății conferită de normativitatea juridică prin respectarea prescripțiilor sale. Ea reprezintă rodul protecției juridice a valorilor sociale, a atributelor persoanei umane și a acțiunilor sale legitime, a întregului climat social.

Securitatea juridică reprezintă condiția minimă pentru realizarea justiției în societate.

Aceasta derivă dintr-o necesitate profundă, devenind premisa oricărei civilizații și scutul său juridic împotriva anarhiei.

Date fiind efectele juridice ale amnistiei și grațierii, nu s-a putut ocoli întrebarea dacă, prin înlăturarea răspunderii penale și a executării pedepsei, ele nu atenuează cumva securitatea juridică.

Potrivit unor autori, acordarea clemenței semnifică falimentul justiției penale, iar dreptul însuși se vede alungat de clemență. Mai ales în anumite perioade, de flux al actelor de clemență, titularii drepturilor de a acorda amnistia și grațierea se străduiesc parcă „să smulgă arma din mâna dreptății”.

Din practica de acordare a clemenței, rezultă că actele de amnistie și grațiere respectată, se pare, o oarecare periodicitate, atrăgând riscul major de transformare a organelor care le emit în „alte instanțe”, (M. Konig).

Securitatea juridică nu va avea de suferit, niciodată, ca urmare a unor acte de clemență, dacă se au în vedere aceste reguli:

concordanța lor cu o opinie publică rațională;

imposibilitatea vătămării onoarei și siguranței altor persoane;

imposibilitatea lezării, în orice mod, a drepturilor celui vătămat prin săvârșirea infracțiunii.

În această viziune, amnistia și grațierea nu numai că sunt îndreptate împotriva securității juridice ci, dimpotrivă, sunt puse în slujba binelui comun, constituind o dovadă de încredere și un mijloc de protecție a cetățenilor.

Interesul de ordine și securitate juridică trebuie să existe real, imperios.

Principiul de ordine și securitate, prin interesele pe care le reprezintă, trebuie aplicat în cadre raționale, în conformitate cu ideea superioară de justiție, evitându-se fetișismul legii. Legea nu-și va menține funcția sa socială și nu se va putea impune în practică, decât numai în măsura în care ea corespunde într-adevăr interesului pe care îl reprezintă.

Compatibilitatea perfectă dintre clemența și securitatea juridică este ilustrată și garantată de însăți modaliatea reglementării amnistiei și grațierii în legislațiile contemporane. Aceste instituții au parcurs drumul lung și sinuos de la un drept absolut al suveranului, la un act constituțional, de la fenomene extrajuridice, la unele pe deplin juridice. Separarea funcțiilor statului îngăduie legislativului sau executivului să intervină în domeniul activității judecătorești numai cu respectarea ordinii de drept și pentru respectarea acesteia, în condițiile prevăzute în legea fundamantală.

Cele trei componente ale ideii de justiție-dreptatea, utilitatea socială și securitatea juridică, se află într-o stare tensionată. Amnistia și

grațierea sunt chemate tocmai să detensioneze raporturile din sânul acestei triade de valori a dreptului. Posibilitățile largi ale titularilor dreptului de acordare a amnistiei și grațierii de a lega actele lor de cele mai diverse motivații, vin în întâmpinarea acestei dificile sarcini. Este încă o dovadă că clemența nu se află în antiteză cu dreptul, ci este neînlăturat în întregirea sa.

CAP.V

A. Amnistia și grațierea din punct de vedere istoric

Amnistia și grațierea în antichitate.

Amnistia și grațierea în Evul Mediu.

Amnistia și grațierea în epoca modernă.

Amnistia și grațierea în istoria dreptului românesc.

B. Amnistia și grațierea în reglementările altor state.

A. AMNISTIA ȘI GRAȚIEREA DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC

1. AMNISTIA ȘI GRAȚIEREA ÎN ANTICHITATE

Generalități

În sistemul compozițiunii, pedeapsa și răzbunarea pentru nedreptatea săvârșită constituia afacerea privată a celui vătămat ori a familiei sale. Tot astfel era și iertarea făptuitorului. Ea nu reprezenta, nici pe departe, un act de clemență, legat prin însăși esența sa de existența unui sistem de drept penal.

Dar, chiar în acea perioadă s-au manifestat unele fenomene considerate, uneori, impropriu, forme primitive ale dreptului de clemență.

A fost apreciate ca atare ordaliile, procedee absolut aleatorii pe baza cărora făptuitorul era condamnat ori iertat, în funcție de semnificația magică atribuită anumitor stări, situații, împrejurări, reacții.

Tot ca apariții rudimentare ale clemenței au fost apreciate lăsarea în viață a condamnatului a cărui execuție a eșuat, ori a celui care, așezat într-o ambarcațiune avariată, reușea să se salveze, sub cuvânt că zeii resping sacrificiul.

Datorită caracterului lor, prin excelență nonrațional, majoritatea covărșitoare a autorilor a refuzat să stabilească orice legătură între aceste manifestări și actele de clemență.

Remarcăm astfel reflectarea, și pe tărâmul istoriei, a disputei privind existența „grațierii pure” constatând că adepții acestei forme de clemență identifică, în atitudini de natura celor amintite, temelia amnistiei și grațierii contemporane, în vreme ce adversarii conceptului de „grațiere pură nonrațională” repudiază orice contingență între ele.

Prerogativa suveranului de a acorda clemența se consolidează o dată cu evoluția statului și a dreptului, ea aflându-se în legătură strânsă cu dreptul sacru de a domni.

Instituirea statului și dreptului ca instrumente ale politicii a fost justificată cu ajutorul moralei, îndeosebi a celei religioase.

Așa se explică faptul că aceste două mari instituții au fost înfățișate ca fenomene de origine divină, conducătorii fiind considerați ca reprezentanți ai divinității pe pământ.

Clemența a fost abordată ca un fenomen transcendental, reprezentând, în esența sa, o penetrare a puterii divine în universul uman.

Unele state antice, în anumite momente ale istoriei lor, nu au cunoscut instituțiile clemenței. În statele absolutiste, care și-au sorbit vigoarea din însăși angoasa poporului față de despot și satrapii săi, clemența ar fi putut părea inutilă. Un singur principiu era valabil: hotărârea puterii, reprezentând unica lege, nu putea fi niciodată revocată, chiar dacă ar fi devenit vătămătoare sau absurdă. Revocarea ar fi putut alunga teama ancestrală și eroda magia autorității. Pentru aceste motive, în Persia îi era interzis oricărui să implore regelui clemența.

De asemenea, în legile barbare, salică, ripuară, burgundă, dreptul de clemență nu exista.

Nici regii evrei nu aveau dreptul la clemență, deoarece legea mozaică cere judecata fără milă.

În literatura veche a fost amplu comentată iertarea lui Baraba cu ocazia sărbătorii de Pesah, când a fost răstignit Isus Hristos.

Potrivit unei opinii, a fost vorba despre un străvechi obicei evreu de eliberare a unui osândit, desemnat de către popor, la ocazii deosebite, tradiție de care s-a prevalat Pilat din Pont.

Alți autori au apreciat că Baraba a fost grațiat de procurator, în temeiul prerogativelor sale generale recunoscute de dreptul roman.Potrivit lui Hugo Grotius, astfel de practici au apărut odată cu ocuparea Iudeei, romanii fiind desprinși de mult timp cu obținerea unor grațieri individuale ca urmare a aclamațiilor plebei.

Majoritatea civilizațiilor antice au cunoscut însă clemența în cele mai diverse forme.

Amnistia și grațierea colectivă au fost larg acordate în Egipt, înainte ca aceste instituții să fie cunoscute de romani. Acordarea clemenței, era prilejuită, de regulă, de evenimente politice majore,, precum și de mari aniversări.

Pentru a lichida consecințele devastatoare ale unui război civil de 13 ani, regele Eurgetes al VII-lea a emis în anul 188 Î.C., un decret de amnistie prin care erau exceptați doar ucigașii și jefuitorii de temple.

În Babilon, împăratul deținea puterea judecătorească supremă, lui revenindu-i, în același timp, dreptul de grațiere.

1.2. Amnistia și grațierea în Grecia antică

În antichitatea greacă, amnistia a apărut ca o dimensiune a filantropiei, înțeleasă ca o aplecare binevoitoare a suveranului spre supușii săi, de natură a consolida raporturile dintre ei.

Încă din timpul lui Kyros al II-lea, cca. 600 Î.C., filantropia a fost considerată ca cea mai de seamă prerogativă a domnitorului

De la începuturi, devine astfel evidentă legătura dintre clemență și instituția statală monocratică. Ideea „clemenței pure” a apărut o dată cu divinizarea suveranului într-un mod specific, nu prin coborârea Demiurgului pe pământ, ci prin înălțarea omului spre el. Imaginea absolută a „stăpânitorului zeificat al lumii” a oferit-o Alexandru cel Mare (336-323 Î.C.), care s-a autointitulat astfel după pelerinajul său la oracolul lui Zeus-Ammon din oaza libiană Siva.

Prin reformele lui Solon (594-593 Î.C.) și ale lui Clistene (509-507 Î.C.), Atena a devenit leagănul regimurilor democratice din lumea greacă. În aceste condiții, competența de acordare a clemenței a revenit adunării poporului.

1.3. Amnistia și grațierea în Roma Antică

În dreptul roman au fost cunoscute mai multe forme ale actelor de clemență, dintre care mai răspândite au fost: abolitio, indulgentia și restitutio.

Abolitio are corespondent în amnistia contemporană.

Încă din perioada republicii (509-27 Î.C.) era cunoscută amnistia politică, la care se recurgea în cazuri de tulburări sociale ori de război civil și care avea ca efect încetarea urmăririi.

Indulgentia atrăgea înlăturarea executării pedepsei. Ea se înfățișa prin două forme: indulgentia generalis (grațierea colectivă) și indulgentia specialis (grațierea individuală).

Restitutio rezida în repunerea condamnatului în situația premergătoare a pedepsei. Ea va avea efecte mai ample decât primele două instituții și constituie, se pare, sorgintea instituției reabilitării de astăzi.

În perioada regilor (753-509 Î.C.), dreptul de acordare a clemenței a revenit, firesc, acestora.

În primele secole ale republicii romane, indulgentia a fost acordată de comițiile centuriale sau tribale. Ele au avut competența de a acorda restitutio. Acest drept derivă din Legea celor XII Table, potrivit căruia, asupra capului cetățeanului nu puteau hotărî decât comițiile centuriale.

Senatul a dobândit dreptul de a grația abia spre sfârșitul acestei epoci, mult timp prerogativele sale fiind limitate doar la a propune legile de grațiere comițiilor.

Trebuie neapărat remarcată reducerea substanțială a exercițiului dreptului de clemență în timpul republicii.

În perioada imperiului (27 Î.C. – 476 D.C.) instituțiile clemenței au renăscut și s-au diversificat. Dreptul de a acorda clemența a aparținut, inițial, senatului, fiind treptat, preluat de împărat.

În epoca imperială, clemența s-a manifestat ca o dimensiune a umanismului. Raportului filantropie-clemență din antichitatea greacă, îi corespunde, așadar relația umanism-clemență.

În ultimă esență, clemența s-a dovedit a fi o renunțare proteguitoare a suveranului la unele drepturi pe care societatea le ridica față de supusul său.

Dreptul său de a acorda clemența s-a consolidat o dată cu cultul personalității sale.

Instituțiile clemenței au fost profund influențate de doctrina creștină. Învățătura despre clemența divină și iertarea păcatelor, precum și practicile ecleziastice de spovedire derivate din aceasta au constituit o pildă pentru suveran în exercițiul dreptului său de a amnistia și grația. În această preluare a învățăturii despre clemență, unii cercetători au găsit singurul vestigiu autentic al creștinismului în dreptul roman.

2.AMNISTIA ȘI GRAȚIEREA ÎN EVUL MEDIU

O dată cu apariția creștinismului, se naște un paralelism polemic între cultul împăratului și cel al mântuitorului.

El a condus, alături de alți factori, la un antagonism ireductibil între Stat și Biserică, în perioada patristică Statul fiind considerat chiar efectul unui păcat.

Chiar atunci când școala tomistă a reușit să reabiliteze Statul, ea l-a văzut, în continuare, subordonat Bisericii.

S-a considerat că lumea era guvernată de trei categorii de legi:

– lex aeterna (legea divină);

lex naturalis (cognoscibilă prin rațiune);

lex humana (invenție a omului).

Aceste concepții despre stat și drept au influențat profund instituțiile amnistiei și grațierii.

Aceste instituții juridice au pătruns în vechile legiuiri europene o dată cu întregul drept roman, suportând puternica înrăurire a doctrinei creștine. Chiar mai mult, potrivit unor autori, numai în aceste condiții s-a format și consolidat o concepție autentică despre dreptul de clemență.

Într-adevăr, în timp ce în Vechiul Testament dominantă este dreptatea, în Noul Testament prelevantă este clemența.

Filantropia, de care era legată în mod intrinsec clemența, a fost treptat, retrasă dintre prerogativele suveranului și atribuită mântuitorului.

Suveranul devenea astfel un împuternicit al divinității, nemaifiind considerat însuși Dumnezeu. Din epoca lui Carol cel Mare datează celebra formulă „gratia Dei”, are subliniază titlul puterii și independența mandatului față de popor.

În Evul Mediu, instituțiile juridice ale amnistiei și grațierii au traversat o criză profundă, pe de o parte, ca urmare a fărâmițării statale.

Fărâmițarea feudală a determinat, la rândul ei, dispersia dreptului de a acorda clemența. Fiecare senior pe teritoriul căruia fusese săvârșită infracțiunea își revendica dreptul de a amnistia sau grația.

Este larg răspândită practica amnistierii infracțiunilor săvârșite de școlari, precum și aceea a amânării urmăririi penale – de regulă pe timp de 3 ani – cu privire la tinerii între 12 și 18 ani. La expirarea acestui termen de încercare, răspunderea penală era înlăturată printr-o decizie a suveranului.

Amnistiile generale, spre deosebire de cele individuale se întâlneau mai rar.

Această pulverizare a dreptului de clemență a avut, pe lângă efectele sale nefaste asupra dreptului penal, și un rezultat benefic, constând într-o importantă modificare a bazelor doctrinare ale acestei prerogative. Astfel, suportul religios al dreptului de clemență este substituit de competența de legiferare a suveranului. În aceeași măsură în care suveranul își modifica voința în legile pe care le edicta, tot astfel el putea hotărî când să facă excepție de la ele.

În Evul Mediu au existat, ca și în epocile anterioare din istoria civilizației, numeroase manifestări similare grațierii și amnistiei din punctul de vedere al efectelor, dar fundamental deosebite din perspectiva naturii lor juridice.

3. AMNISTIA SI GRATIEREA IN EPOCA MODERNA

În Anglia, dreptul de acorda clemența a revenit în continuare, Coroanei. El a suferit o răstrângere, însă, în materia feloniei și a trădării, care atrăgeau, obligatoriu, sancțiunea morții civice. Aceasta nu putea fi înlăturată printr-o simplă decizie regală, fiind necesară, în acest sens, o hotărâre a Parlamentului.

Trebuie să remarcăm particularitățile situației din această țară în care, îndeosebi după revoluția de la 1688, s-a cristalizat o concepție opusă acelora din celelalte state europene, potrivit căruia toată organizarea de stat, în frunte cu suveranul, era pusă în serviciul legii.

Dreptul de grațiere a fost abolit în Toscana în anul 1785.

Adunarea Constituțională franceză de la 1791 a decis, la rândul său, abolirea dreptului de acordare a grațierii, înscriind în Codul penal următorul text : „Folosirea oricărui mijloc de împiedicare sau suspendare a exercitării justiției penale, folosirea scrisorilor de grațiere, de remitere, de abolire, de iertare și de comutare a pedepselor sunt abolite pentru toate crimele urmărite pe calea juraților” .

În schimb, Revoluția a reținut instituția amnistiei făcând chiar uz larg de ea. Au fost emise, astfel, mai multe legi și decrete de amnistie privind, îndeosebi, infracțiunile comise cu ocazia Revoluției.

Distincția dintre grațiere și amnistie s-a făcut din punct de vedere legislativ, prin Constituția franceză  din 1848, ale cărui dispoziții referitoare la această diferențiere au fost preluate în legile de la 17 iunie 1871 și 5 februarie 1875.

Până în anul 1848, amnistia nu a fost reglementată. Cu toate acestea actele de amnistie au fost frecvente. Abolind grațierea, adunarea legislativă a trecut în mâinile sale prerogativa acordării amnistiei Constituția de la 1848 a recunoscut legislativului competența excusivă în materie de amnistie.

Deși excepțională prin rațiunile ei de a fi amnistia – alături de grațiere – a devenit în Franța atât de obișnuită încât, în preajma și după primul război mondial, ea era acordată ciclic, în medie odată la 2 ani.

În Austria, Institutio Criminalis Theresiana de la 1769 a reglementat în mod expres amnistia – colectivă și individuală – ca și cauză de stingere a răspunderii penale. Mai mult, această lege, reprezentând un autentic Cod penal, a precizat unele temeiuri care ar fi putut atrage beneficiul amnistiei, printre care marea probabilitate a nevinovăției, justificarea parțială a faptei, ori chiar numai clemența pur și simplu.

Împăratul avea dreptul de a acorda grațierea. Această prerogativă a fost recunoscută însă în continuare chiar de Codul Austriac de la 1789 și instanțele penale superioare.

Dreptul de amnistiere al împăratului era restrâns la cauzele de  „acuzare publică ” . În aceste din urmă cauze el putea, totuși, uza de dreptul său de grațiere.

În Constituția de la 1871 a Germaniei nu s-au cuprins nici un fel de reglementări privitoare la dreptul de amnistie și grațiere. Totuși, dreptul a fost exercitat în baza concepției care a dominat întreaga istorie veche a acestor instituții, potrivit căruia, regele era reprezentantul divinității pe pământ și împlinea voința acesteia. În acel timp, amnistiile aveau ca obiect doar pedepsele definitive, nerăsfrângându-se și asupra procedurilor pendinte. Abia din anul 1915 amnistiile au privit și infracțiunile.

În preajma primului război mondial, aidoma Franței, Germania a fost cuprinsă de fenomenul de inflație a actelor de clemență. Războiul a adus apoi cu sine amnistiile periodice, iar Revoluția, un flux necontrolat de amnistii și grațieri. Încercările de a stăpâni această stare de lucruri au determinat apariția primelor acte normative privitoare la procedura de acordare a clemenței.

La finele secolului XIX, doctrina a recunoscut că pedepsele mici sunt desocializante, în sensul că nici nu îl reeducă pe condamnat, și nici nu previn săvârșirea de noi infracțiuni. S-a pus problema reîntregirii în societate a condamnatului într-o modalitate care să împletească garanția îndreptării cu favoarea neexecutării pedepsei.

4. AMNISTIA SI GRATIEREA IN ISTORIA DREPTULUI ROMANESC

4.1.Amnistia și grațierea în antichitate

Nu avem nici un fel de date privitoare la acordarea unor acte de clemență în această epocă. 

Concluziile cu privire la exercițiul acestui drept au fost diferite, în funcție de stadiul evoluției orânduirii sclavagiste.

Față de larga răspândire a pedepsei capitale la începuturile acesteia, s-a apreciat că instituțiile amnistiei și grațierii au fost străine dreptului dac.

După ocuparea Daciei însă, treptat, a fost introdus dreptul roman clasic, căruia, chiar în această formă, îi erau cunoscute actele de clemență.

În raport cu această situație, precum și cu durata ocupației romane, s-a conchis că este posibil să se fi acordat clemența pe teritoriul Daciei de către guvernator, în numele împăratului.

4.2.Amnistia și grațierea în epoca feudală

În Muntenia și Moldova domnitorul a concentrat în persoana sa funcțiile legislativă, administrativă și judecătorească, între ultimele două nefăcându-se, în această perioadă, nici un fel de deosebire. El era supremul judecător, prerogativă la care nu a renunțat și care nu i-a fost nicicând retrasă.

În dreptul cutumiar feudal, frecvente au fost grațierile, spre deosebire de amnistii, care au avut un caracter cu totul restrâns.

În primul său an de domnie, Ștefan cel Mare (1457-1504) l-a amnistiat pe logofătul Mihail, refugiat în Polonia.Voievodul i-a promis iertarea și restituirea tuturor proprietăților confiscate, dar dregătorul său nu a revenit nici la a doua chemare.

Acest gen de garanții ale iertării faptelor constituia un fel de amnistie individuală.

La 1700, Antioh Cantemir releva că de amnistie se puteau bucura inclusiv cei care purtaseră arme împotriva țării, dar că, la acea vreme, ea se acorda doar de sultan.

În scrisorile cronicarilor noștri se găsesc unele exemple privind exercițiul dreptului de clemență.

Atribuțiile jurisdicționale erau frecvent delegate boierilor divanului, marilor vornici sau oricăror altori dregători, deveniți astfel dregători-judecători, ale căror hotărâri erau însă supuse, în principiu cenzorii domnitorului.

Dreptul de a ierta de pedeapsă, de a grația, îl avea domnitorul însă, în fapt, în temeiul mandatului său tacit, el a fost exercitat și de dregătorii judecători.

De asemenea în absența domnitorului, grațierile se făceau și de către divan.

Amnistia și grațierea în epoca modernă

În Transilvania, dreptul de grațiere a fost exercitat și de către palatin „per mandatum domini regis”.

Proiectul maghiar din 1792 a cunoscut doar grațierea (agradatio), nu și amnistia (abolitio).

Proiectul din 1843 a admis în mod excepțional și abolitio, pentru înaltă trădare și ultraj contra regelui.

Regulamentele organice, aplicate în perioada 1832-1865, au consacrat dreptul domnitorului de a grația.

În art.14 alin. 2 al Convenției de la Paris din 7/19 august 1858, prin care s-a stabilit statutul Principatelor Unite, s-a consfințit dreptul domnitorului de a grația și comuta pedepsele în materie criminală, stabilindu-se, în același timp, interdicția de a  „interveni astfel în administrarea justiției”. Documentul a însemnat un evident progres în eforturile de delimitare a funcțiilor puterii, înlăturându-se avatarurile rezultate din cumulul acestora.

Constituția de la 1866 a prevăzut în mod expres dreptul de amnistiere. Chiar înainte de apariția ei însă, domnitorul Al.I.Cuza (1859-1866) a acordat amnistii, începând cu cea din 19 iulie 1864, având ca obiect toate infracțiunile politice.

În regimul constituțiilor de la 1866 și 1923, amnistia a fost considerată admisibilă în materia oricăror infracțiuni. Restrângerea ei doar

la infracțiunile politice nu poate fi în nici un fel argumentata juridic. Susținerile contrare au fost calificate ca având esență pur morală, nicidecum juridică. Ele evaluau consecințele practice constând potențiala recrudescență a criminalității, care erau și rămâneau străine oricăror considerații juridice.

În primii 40 de ani de domnie, Carol I nu a acordat decât 15 amnistii în mod predilect pentru infracțiuni de presă, ofense aduse regelui și rebeliuni.

În literatura juridică a vremii s-au remarcat unele abateri de la lege în practica acordării amnistiei. Astfel, de exemplu, în anii 1902 și 1906, prin decret regal, au fost amnistiați dezertorii și nesupușii militari. Nefiind vorba despre infracțiuni politice, amnistia se putea acorda numai prin lege.

Sub domniile regilor Ferdinand I (1914-1927) și Carol al II-lea (1930-1940), amnistiile au fost frecvente, sporind mai ales cele în materia înfracțiunilor de drept comun.

În Constituția din 1938, instituția amnistiei nu a mai fost menționată.

Tăcerea legii a fost interpretată în mod felurit în doctrină.

Amnistia și grațierea în perioada 1948-1989

Potrivit art.39 pct.8 din constituția apărută în 1948, competența de acordare a amnistiei a revenit Marii Adunări Naționale a Republicii, iar în temeiul art.44 pct.4, prerogativa grațierii a fost atribuită prezidiului Marii Adunări Naționale.

Acest organ a îndeplinit funcția de șef al statului.

Aceste dispoziții au fost preluate de art.24 lit.i și art.37 lit.l din Constituția intrată în vigoare în anul 1952. Constituția din 1965 a prevăzut în art.43 pct.9, că Marea Adunare Națională, organul suprem al puterii de stat și unic organ legiuitor, acordă amnistia.

Potrivit art.64 alin.1 pct.5, în intervalul dintre sesiunile acesteia amnistia se acordă de către Consiliul de Stat, organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă.

În baza art.75 alin.1 pct.8, Președintele României avea competența de grațiere individuală și colectivă care, până în anul 1974 aparținuse Consiliului de Stat.

Amnistia și grațierea începând cu 22 decembrie 1989 și până în prezent.

Se disting mai multe etape :

Acordarea amnistiei și grațierii colective ori individuale de către Consiliul Frontului Salvării Naționale, constituit prin Decretul-lege nr.2/1989 în organ al puterii supreme de stat ;

Acordarea grațierii colective prin lege organică, potrivit art.72(3) lit.g din Constituție;

Acordarea clemenței de către Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, instituit prin Decretul-lege nr.81/1990

Acordarea grațierii individuale de către Președintele României.

În temeiul art.82 alin.1 lit.j din Decretul Lege nr.92/1990, Președintele României a emis trei decrete de grațiere individuală, de care au beneficiat, în total, 35 de persoane.

În baza art.94 lit.d din Constituție, până în decembrie 1995, Președintele României a semnat 25 decrete de grațiere individuală, privind un număr de 393 condamnați.

Grațierile au privit pedepse cuprinse între 10 luni și 23 ani de închisoare și au fost, deopotrivă, totale și parțiale.

B. AMNISTIA ȘI GRAȚIEREA ÎN REGLEMENTĂRILE ALTOR STATE

Austria

Constituția Republicii Austria reglementează amnistia și grațierea în art.65(2) lit.c și art.93.

Cele două noțiuni au o altă semnificație decât în dreptul nostru. Astfel noțiunea de „grațiere” desemnează numai grațierea individuală. Grațierea colectivă se acordă sub denumirea de „Amnistie”.

Deosebirea dintre amnistie și grațiere nu se face, așadar, în funcție de efectele lor juridice, ci în raport cu caracterul personal sau impersonal al actului de clemență. Dacă se înlătură executarea pedepsei cu privire la o persoană determinată sau un grup de persoane individualizate, este vorba despre grațiere, iar dacă efectul amintit privește un număr nedeterminat de condamnați, în dreptul constituțional și penal austriac suntem în prezența unei „amnistii”.

Înlăturarea răspunderii penale într-un caz concret, ori cu privire la persoane neindividualizate are loc pe calea unei instituții fără corespondent în dreptul nostru – absolitiunea.

Abolițiunea și grațierea colectivă se acordă numai prin lege.

Înlăturarea răspunderii penale în situații concrete, precum și grațierea individuală sunt date în competența Președintelui Federației.

Legiuitorul nu are, prin urmare, puterea de a amnistia cazuri determinate, fiind astfel exclusă „justiția parlamentară”.

Președintele Republicii are, de asemenea, prerogativele înlăturării unor interdicții, încapacități, sau decăderi rezultate din condamnare și chiar a reabilitării în unele cazuri. Nici prin lege și nici prin actul administrativ al Președintelui, nu se poate amnistia în materia cauzelor de acuzare privată.

Acordarea amnistiei individuale și a grațierii îndividuale se face în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală.

Amnistia și grațierea colectivă s-au acordat relativ frecvent, însă au avut ca obiect infracțiuni pentru care legea prevede pedepse reduse.

Amnistiile cu ocazia aniversării independenței țării se acordă decenal. Au apărut legi de amnistie și cu prilejul Zilei Republicii.

Danemarca

Potrivit art.24 din Constituția Regatului Danemarca, regele are dreptul de amnistie și grațiere. El nu poate grația miniștrii pedepsiți de Înalta Curte de Justiție.

Elveția

Potrivit art.394 din Codul penal al Federației Elvețiene, dreptul de grațiere individuală va fi exercitat de către Adunarea Federală, în cazurile judecate de instanțe federale, și de către Curtea penală federală, respectiv de către autoritatea competentă a cantonului, în cazurile soluționate de instanțele cantonale.

În temeiul art.11 din Regulamentul Adunării Federale Reunite, Ediția 1976, pentru examinarea preliminară a cazurilor de grațiere se constituie o comisie permanentă, alcătuită din membrii ai consiliului federal și consiliului deputaților.

Amnistia și grațierea colectivă nu se acordă decât prin referendum.

Elveția face parte din categoria țărilor în care clemența se acordă rar.

Franța

Dreptul de grațiere individuală revine, prin tradiție, șefului statului. El a fost recunoscut atât în timpul monarhiilor, cât și în vremea republicilor, fiind consacrat în toate constituțiile, începând cu anul 1801.

Potrivit art.17 din Constituția intrată în vigoare în anul 1958, Președintele Republicii are dreptul de grațiere.

Procedura de grațiere individuală este reglementată de art.15 și 18 din Legea organică din 22 decembrie 1958.

Cererile se adresează ministrului justiției, neexistând un drept de sesizare nemijlocită a Președintelui. Grațierea poate fi cerută de către condamnat, părinții sau prietenii săi, jurați și administrația penitenciarului. Este solicitat avizul ministerului justiției – direcția penală și grațierii.

Amnistiile și grațierile colective privesc infracțiuni mai puțin grave, respectiv pedepse mai reduse. În mod obișnuit, clemența se acordă în materia infracțiunilor săvârșite cu ocazia manifestațiilor pentru apărarea drepturilor și libertăților omului, conflictelor studențești, companiilor electorale, ori a celor privind susținerea financiară a formațiunilor politice. Astfel, Legea finanțării partidelor politice nr.15/1990 cuprinde dispoziții privind amnistierea infracțiunilor legate de finanțarea formațiunilor politice săvârșite anterior datei de 15 iunie 1989.

În mod obișnuit, sunt exceptate de la amnistie și grațiere infracțiunile de trafic de stupefiante, furt, ucidere sau vătămare din culpă, precum și cele privind siguranța circulației pe drumurile publice săvârșite sub influența băuturilor alcoolice.

Împotriva practicilor de acordare a clemenței cu diferite prilejuri dinainte cunoscute s-au format puternice curente de opinie. A fost dezavuată îndeosebi grațierea septenală.

Din ce în ce mai mulți politicieni se alătură celor care denunță această practică. În anul 1989, ministerul de interne Pierre Joxe, pledând împotriva grațierii septenale, arată că, cu mult timp înaintea alegerilor prezidențiale, conducătorii auto declanșează, un adevărat haos, știind că oricum se vor bucura de clemență.

Germania

Potrivit art.60 alin.2 din Constituția Republicii Federale Germania, Președintele Republicii exercită, în cazul singular, pentru federație, dreptul de grațiere.

În temeiul dispozițiilor din Codul de procedură penală Președintelui îi revine competența exclusivă în materia delictelor federale (genocid, înaltă trădare, atentat). S-a produs extinderea acestei competențe asupra tuturor pedepselor grele, precum și a celor cu închisoare pe viață, indiferent de natura infracțiunilor pentru care au fost aplicate.

În landuri, dreptul de grațiere este exercitat de către prim-miniștrii, iar în orașele hanseatice, de către guverne.

Constituția Federației nu conține nici un fel de reglementări cu privire la amnistie și grațierea colectivă, în schimb, constituțiile landurilor prevăd expres că ele nu se acordă decât prin lege.

Noțiunea de amnistie are o semnificație mai largă decât în dreptul nostru subsumând nu numai amnistia propriu-zisă, ci și grațierea colectivă. Prin urmare, ca și în dreptul austriac, dinastia dintre amnistie și grațiere nu se face în funcție de efectele lor, ci în raport cu determinarea sau nedeterminarea subiecților; dacă subiecții sunt determinați, suntem în prezența unei grațieri individuale, în schimb dacă ei nu sunt cunoscuți, clemența se manifestă sub forma amnistiei, chiar dacă ea privește numai înlăturarea executării pedepsei nerăsfrângându-se asupra răspunderii penale.

Codul penal nu cuprinde dispoziții cu privire la amnistie și grațiere.

În prezent, se constată o remisie în exercițiul dreptului de grațiere individuală, împrejurare care se reflectă în scăderea numărului de cereri, condamnații cunoscând că perspectivele de a fi grațiați s-au îngustat.

Grecia

Potrivit art.47 din Constituția Republicii Elene, la propunerea ministrului justiției și în baza avizului unui consiliu compus în majoritate din magistrați, Președintele Republicii are dreptul de a grația pedepsele pronunțate de tribunale și de a înlătura consecințele legale de orice natură ale pedepselor aplicate și aflate în curs de executare.

Amnistia se acordă doar pentru delicte politice, printr-o lege votată cu o majjoritate de 3/5 din totalul membrilor Camerei Deputaților.

Amnistia nu poate fi acordată pentru delicte de drept comun, nici chiar printr-o lege.

Italia

Potrivit art.79 din Constituția Republicii Italiene, dreptul de acordare a amnistiei și grațierii colective este delegat, prin lege, Președintelui Republicii. El nu poate amnistia ori grația, în cazuri nedeterminate, fără legea de delegare, și nici Parlamentul nu poate acorda clemența nemijlocit, prin lege.

Prin lege, Președintele Republicii este doar abilitat, nu și obligat să acorde amnistia și grațierea colectivă. Nu poate fi vorba despre o delegare de competență, atâta vreme cât legislativul nu este îndreptățit să acorde clemența. Această corelare specifică între două funcții de puteri imprimă actului de amnistie și de grațiere un caracter complex, voința șefului statului neputându-se manifesta eficient în absența delegării sau autorizării din partea Parlamentului.

Dreptul de grațiere individuală revine Președintelui Republicii, și se exercită prin decret emis la propunerea ministrului de justiție.

Cererea poate fi adresată direct titularului dreptului de grațiere.

Italia face parte din grupa țărilor în care amnistiile și grațierile sunt foarte frecvente.

Japonia

Potrivit art.73 alin. Ultim din Constituție, competența de a decide amnistia generală, amnistia specială, comutarea pedepselor și grațierea condiționată revine Cabinetului.

Actele de amnistie și grațiere sunt supuse, în temeiul art.7 alin.7 din Constituție, ratificării Împăratului.

Marea Britanie

Dreptul de grațiere individuală este recunoscut Coroanei.

În cazuri de trădare și felonie, grațierea se acordă însă numai împreună cu cele două Camere ale Parlamentului, reunite în persoana unică a Legiuitorului.

În Anglia, grațierile sunt rare. Această stare de lucru se explică, printre altele, prin existența instituției liberării pe cuvânt de onoare, după executarea unei treimi din pedeapsă.

Spania

Potrivit art.62 lit.i din Constituția Regatului Spaniei, regele are dreptul de a acorda grațierea individuală, în condițiile prevăzute de lege.

Statele Unite ale Americii

Potrivit art.2 paragraful doi, Președintele va avea puterea de a acorda amnistii sau grațieri pentru delictele comise împotriva Statelor Unite, cu excepția cazurilor de punere sub acuzare a demnitarilor.

Apoi, Președintele are dreptul de grațiere în materia infracțiunilor săvârșite de militari.

Curtea Supremă a decis că prerogativele constituționale include dreptul de a acorda amnistia în cazuri individuale înainte de începerea procesului penal, în timpul acestuia, sau după condamnare. Dreptul Președintelui de acordare a clemenței nu este supus controlului legislativului.

Președintele Statelor Unite poate amnistia sau grația, fără a fi necesară contrasemnarea, deoarece el reunește în persoana sa funcțiile de șef al statului și al guvernului.

Suedia

În baza capitolului 11 art.13 din Constituția Regatului Suediei, uvernul va putea acorda clemența remițând sau reducând o sancțiune penală, ori alte efecte legale ale unei sancțiuni.

Conform art.13 alin 2, în cazuri excepționale, Guvernul poate ordona sistarea investigațiilor sau a urmăririi penale.

Țările de Jos

În temeiul art.122 alin.1 din Constituția Regatului Țărilor de Jos, grațierea se acordă prin decret legal cu avizul autorității jurisdicționale desemnate de lege și sub rezerva observării dispozițiilor stabilite de lege sau în virtutea legii.

Potrivit art.122 alin.2, amnistia se acordă prin lege sau în virtutea legii.

CAP.VI

OBIECTUL AMNISTIEI

Generalități

Modalități de identificare a obiectului amnistiei

Amnistia în cazul participației

Amnistia în cazul tentativei

Amnistia în cazul înfracțiunilor săvârșite de minori

Amnistia în cadrul concursului de infracțiuni

OBIECTUL AMNISTIEI

1.GENERALITĂȚI

Obiectul amnistiei îl constituie infracțiunile săvârșite până la o anumită dată, expres determinată prin actul de clemență.

Împrejurarea că existența infracțiunii nu se constată doar prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă nu înseamnă că obiect al amnistiei proprii este fapta prevăzută de legea penală și nu infracțiunea însăși.

Amnistia antecondamnatorie poate interveni în orice moment cuprins între data săvârșirii infracțiunii și aceea a rămânerii definitive a hotărârii de condamnare – înaintea sesizării organelor de cercetare penală sau a procurorului, în timpul efectuării actelor premergătoare, pe parcursul urmăririi penale sau a judecății în toate treptele de jurisdicție – în nici unul dintre acestea, existența infracțiunii și a raportului penal nefiind însă stabilite cu certitudine.

Aplicarea actului de clemență, în toate aceste etape, se întemeiază pe prezumpția existenței infracțiunii. Prezumpția constituțională de nevinovăție, potrivit căreia, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată, se transformă într-o autentică prezumție de vinovăție.

Încălcarea dispozițiilor art.23 (8) din Constituție și ale art.66 alin.1 C. proc. pen. este însă numai apărută.

Prezumția de nevinovăție reprezintă una din garanțiile procesuale fundamentale, prin aceea că beneficiarul ei nu trebuie să facă dovada nevinovăției sale, sarcina probei contrare revenind organelor judiciare, și prin faptul că se consideră răsturnată numai prin hotărâre definitivă. Scopul prezumției îl reprezintă ocrotirea persoanei împotriva căreia se desfășoară procesul penal. Această protecție se justifică însă numai în măsura în care răsturnarea treptată, prin probe, a prezumției de nevinovăție, ar duce la atragerea răspunderii penale prin aplicarea de pedepse ori măsuri educative.

În cazul amnistiei, ca de altminteri și în cel al retragerii plângerii prealabile ori a intervenirii prescripției răspunderii penale, prezumția de nevinovăție și-ar înceta funcția de protecție și, chiar mai mult, s-ar întoarce împotriva beneficiarului său. Favoarea pe care o oferă prezumția de nevinovăție nu trebuie apreciată în chip abstract, ci în raport cu situația concretă în care se află făptuitorul. A-l considera nevinovat în perspectiva atragerii răspunderii penale reprezintă, incontestabil, o favoare, care încetează însă o dată cu înlăturarea obligației sale de a răspunde penal.

Prezumția de nevinovăție, în această situație înseamnă a continua actele premergătoare sau procesul penal împotriva lui, iar aceasta presupune, după caz, audieri percheziții, cercetări la fața locului, reconstituiri, constatări tehnico-științifice, expertize și, toate laolaltă, timp și cheltuieli. Efectul imediat al amnistiei și al aplicării prezumției de vinovăție constă tocmai în încetarea imediată a oricărei proceduri împotriva făptuitorului, ceea ce, în majoritatea covărșitoare a cazurilor, corespunde intereselor sale.

Dacã, dimpotrivã, beneficiarul amnistiei se considerã vãtãmat prin prezumarea sa ca vinovat de sãvârșirea infracțiunii poate cere continuarea procesului penal în temeiul art.13 alin.1 C. proc.pen. Prin aceastã simplã manifestare de voințã, ar rãsturna aceastã prezumție și ar restabili prezumția de nevinovăție, repunându-se astfel în situația anterioară apariției actului de clemență.

Neexprimarea voinței în acest sens nu înseamnă, în sine, recunoașterea infracțiunii, ci simpla dorință de a stinge în acest mod procesul penal.

Chiar dacă actul legislativ de clemență se referă la « amnistierea persoanelor » , obiectul Acesteia îl reprezintă « faptele penale ».

În cazul amnistiei improprii, obiectul îl reprezintă tot infracțiunea, nu pedeapsa sau persoana.

Atributul « improprie » derivă din efectul limitat pe care îl mai poate produce, în mod obiectiv, amnistia intervenită post judicium.

Atât amnistia înainte de condamnare, cât și aceea după condamnare înlătură răspunderea penală, însă consecințele lor concrete vor avea întindere diferită. Dacă amnistia antecondamnatorie va atrage efectul major al imposibilității punerii în mișcare sau continuării acțiunii penale, cea post-condamnatorie va trebui să se restrângă doar la înlăturarea executării pedepsei.

Criteriul clasificării în funție de momentul actului legislativ de clemență se dovedește astfel a fi cel mai important, deoarece, în raport cu acesta se stabilesc efectele juridice ale amnistiei.

Amnistia improprie a fost controversată, susținându-se că submineaza autoritatea lucrului judecat.

Largirea efectelor amnistiei și asupra pedepselor definitive este justă fiindcă, din moment ce se renunță la aplicarea sancțiunii penale pentru o anumită faptă concretă, pedeapsa pronunțată deja pentru o asemenea faptă încetează de a mai avea justificare sub raportul unei constrângeri juridice utile.

Amnistia va fi incidentă și infracțiunilor prevăzute de art.90 C.pen., susceptibile de a atrage înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere care atrage o sancțiune cu caracter administrativ.

Aceste fapte sunt infracțiuni, însă pericolul lor social este diminuat într-atât încât nu pot atrage aplicarea unei pedepse ci doar a unei sanțiuni cu caracter administrativ.

Amnistia, înlăturând răspunderea penală, va exclude și posibilitatea atragerii celeilalte forme de răspundere juridică, prin lipsa obiectului căruia să i se substituie.

Alta va fi însă situația în cazul faptelor care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, prevăzute de art.18' C.pen., care, spre deosebire de cele care atrag înlocuirea răspunderii penale, nu constituie infracțiuni, deoarece nu întrunesc toate trasaturile esențiale.

Pentru acest motiv, ele nu pot constitui niciodată obiect al amnistiei, actele de clemență, de pildă art.7 din Decretul-lege nr.3/1990, prevăzând doar că nu se mai sancționează, iar amenzile și celelalte sancțiuni cu caracter administrativ nu se mai execută, în măsura în care nu au fost executate.

Astfel fiind, hotărârea pronunțată în recurs, prin care s-a încetat procesul penal, ca urmare a amnistiei, privitor la inculpatul achitat în primă instanță potrivit art.11 pct.2 lit.a și art.10 lit.b' C.proc.pen., raportat la art.18' ºi 91 C. pen., este nelegalã. Ea extinde în primul rând, în mod nepermis, sfera de aplicabilitate a amnistiei asupra unor categorii de fapte antisociale care nu sunt infracțiuni și în al doilea rând, îl situează pe inculpat în rândul persoanelor care au săvârșit infracțiuni, cu toate că fapta sa are o altă natură juridică.

Observăm apoi că, potrivnic legii, prin soluția menționată, se atribuie amnistiei atitudinea de a înlătura și alte forme de răspundere juridică, în afara răspunderii penale. Se constata în alta ordine de idei, o contradictie in cuprinsul hotararii judecatoresti, prin aceea ca, față de un inculpat achitat, se dispune,in acelasi timp, incetarea procesului penal.

Soluțiile de achitare, cea in baza art. 10 b' C.proc.pen. inclusiv, pornesc de la premisa lipsei de temei a acțiunii penale, în vreme ce acelea de încetare a procesului penal au în vedere lipsa de obiect a acesteia. Altfel spus, achitarea presupune, în principiu, inexistența infracțiunii, iar încetarea procesului penal indică inexistența răspunderii penale, ceea ce înseamnă că prima soluție o va exclude, de plano, pe cea de a doua.

Prin urmare, în cazul dat, menținând hotărârea atacată, instanța ierarhic superioară trebuia să dispună doar neexecutarea sancțiunii.

În situația în care actul normativ apare înainte de soluționarea cauzei, se dispune fie scoaterea de sub urmărire penală, fie achitarea și apoi, în baza acestuia, neaplicarea sancțiunii.

Aceste dispoziții, cărora li se alătură și cele din unele acte normative privitoare la neaplicarea sau neexecutarea sancțiunilor contravenționale, cum sunt, de exemplu, cele ale art.8 din Decretul-lege nr.3/1990, reglementează, credem, unele cauze speciale de nesancționare și neexecutare. Ele nu înlătură răspunderea cu caracter administrativ în cazul abaterilor de la normele de coexistență prevăzute de art.181C. pen. Si nici răspunderea administrativă pentru contravențiile săvârșite.

Aceste reglementări izvorăsc din rațiuni de echitate, care impun legiuitorului să trateze în mod similar persoana care a săvârșit o faptă antisocială mai puțin periculoasă, cu aceea care a săvârșit o infracțiune. Nimic nu se opune libertății legiuitorului de a înlătura chiar răspunderea administrativă pentru contravențiile săvârșite, măsură, evident, total extranee amnistiei din punctul de vedere al naturii sale juridice. El se limitează, totuși, la nesancționarea contravențiilor, respectiv la neexecutarea sancțiunilor deja aplicate, pentru a nu înlătura posibilitatea confiscărilor în baza art.8 din Legea nr.32/1968 și a actului normativ de stabilire și sancționare a contravenției, determinate de necesitatea înlăturării unei stări de pericol și a prevenirii altor fapte de asemenea natură.

Cuprinderea acestor dispoziții în actele de clemență se justifică doar din considerente de tehnică legislativă, ele nedobândind, prin aceastã reglementare comunã, nimic din natura juridicã a amnistiei ori a grațierii.

2. MODALITAȚI DE IDENTIFICARE A OBIECTULUI AMNISTIEI

Determinarea obiectului amnistiei și, prin aceasta, a întinderii actului de amnistie însăși, constă în identificarea infracțiunilor sau a categoriilor de infracțiuni cu privire la care intervine înlăturarea răspunderii penale și se efectuează în modalități diverse:

Indicarea maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile amnistiate.

Spre exemplu, art.2 din Decretul-lege nr.3/1990 prevede că se amnistiază infracțiunile pentru care Codul Penal sau legile speciale prevăd o pedeapsă privată de libertate până la 3 ani inclusiv, sau amendă.

În cazul infracțiunilor sancționate cu pedepse alternative închisoarea sau amenda, se ia în considerare maximul special al pedepsei cu închisoarea.

Amnistia, prevăzută de actele care au acordat-o, se aplică fără distincție tuturor infracțiunilor care nu sunt exceptate fie că ele sunt prevăzute în legea comună, fie că sunt create prin legi speciale.

Limita maximă a pedepsei desemnează pragul până la care amnistia produce efecte și peste care aceste efecte nu se produc.

Precizarea expresă a infracțiunilor amnistiate.

O astfel de metodă s-a aplicat în cazul Decretului nr.421/1955, art.6, enumerând articolele în care erau incriminate infracțiunile.

Procedeul legislativ este cunoscut în doctrină sub denumirea de „catalog pozitiv”.

Relevarea infracțiunilor exceptate de la amnistie, care alcătuiesc „catalogul negativ”.

Arătarea obiectului juridic de grupă al infracțiunilor.

Prin Decretul nr.331/1977 au fost amnistiate infracțiunilor prin care s-au produs avutului obștesc prejudicii în valoare de până la 50.000 lei.

Indicarea Legii speciale extrapenale care incriminează infracțiunile amnistiate.

Art.2 din Decretul nr.5/1963, de exemplu, a prevăzut că se amnistiază infracțiunile prevăzute și sancționate de Codul Silvic.

Evidențierea elementului subiectiv al infracțiunii

În temeiul decretului nr.110/1974 s-au amnistiat infracțiunile intenționate prin care s-au adus avutului obștesc pagube în valoare de până la 5.000 lei, precum și cele neintenționate cauzatoare de astfel de prejudicii până la 30.000 lei.

Potrivit art.6 din Decretul nr.315/1959 au fost amnistiate infracțiunile neintenționate

Delimitarea infracțiunilor pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost executate sau grațiate până la data adoptării actului de clemență.

Decretul nr.331/1977 a prevăzut o astfel de amnistie, de care au beneficiat și condamnații grațiați condiționat.

Referirea la pedeapsa concretă aplicată sau pronunțată de instanța de judecată.

Prin Decretul nr.11/1988 s-au amnistiat infracțiunile pentru care s-au aplicat pedepse cu închisoarea până la 10 ani inclusiv.

Modalitatea de identificare a obiectului amnistiei constituie, în esență, o problemă de ordine pur tehnic, al cărei scop îl constituie prezentarea fără echivoc a infracțiunilor. Alegerea unuia sau altuia dintre procedee este influențată de amploarea efectelor amnistiei, în cazul uneia cuprinzătoare recurgându-se la sistemul indicării maximului special al pedepsei prevăzute de lege, iar în situația alteia, mai restrânse, la alcătuirea „catalogului pozitiv”.

Metoda utilizată în concret nu schimbă obiectul amnistiei, care este și rămâne infracțiunea, în conținutul său legal.

Împrejurarea că obiectul amnistiei, independent de procedeul de identificare utilizat, îl constituie numai și numai infracțiunea atrage următoarele trei importante consecințe privind amnistia:

privește toate modalitățile de participație;

interesează toate formele infracțiunii;

operează indiferent de cauzele de agravare sau atenuare a pedepsei.

3. AMNISTIA ÎN CAZUL PARTICIPAȚIEI

Soluțiile în această materie sunt determinate de natura juridică și trăsăturile fundamentale ale participației.

Există o singură infracțiune și un unic raport penal cu mai mulți subiecți.În consecință, în cazul amnistierii unei infracțiuni săvârșite în participație, se dă o singură soluție de încetare a procesului penal și nu mai multe, în funcție de numărul participanților.

Obiectul amnistiei constituindu-l infracțiunea, rezultă că de ea vor beneficia toți participanții, indiferent că sunt instigatori, complici sau coautori.Unele acte de clemență – de pildă, art.5 alin. Ultim din decretul nr.211/1960 – au prevăzut expres că ele se aplică și participanților, însă, în raport cu considerentul menționat, precizarea se dovedește superfluă.

Amnistia operează în raport cu data consumării infracțiunii sau cu rămânerea sa în formă de tentativă, și nu în funcție de cea anterioară, în care participantul și-a adus efectiv contribuția la săvârșirea ei. Prin urmare dacă actele de instigare sau complicitate au avut loc înaintea apariției actului de amnistie, însă executarea acțiunii a avut loc ulterior, participanții nu vor beneficia de amnistie.

Caracterul unitar al faptei, indivizibilitatea ei reală și obiectivă împiedică împărțirea pagubei între participanți în vederea aplicării actului de amnistie, atunci când aceasta este condiționată de valoarea prejudiciului.

În cazul în care actul de amnistie stabilește unele condiții in personam pe care unul dintre participanți nu le întrunește, acesta nu va beneficia de amnistie. Excluderea sa nu se datorează însă calității sale de participant, ci unei circumstanțe personale.

Tăinuitorii și favorizatorii, care nu sunt participanți, ci autori ai unei infracțiuni corelative, nu se vor bucura de amnistia de care beneficiază cei pe care I-au favorizat sau ale căror bunuri le-au tăinuit, decât în măsura în care actul normativ se referă expres la ei, ca în cazul art.8 din Decretul nr.155/1953.

Alte acte de clemență – ca, de exemplu, Decretul nr.421/1955 – au lărgit aria beneficiarilor amnistiei, incluzând, pe lângă participanți, tăinuitorii, favorizatorii și pe cei care au omis a denunța infracțiunea.

Unele acte de clemență, cum ar fi Decretul-lege nr.1547/1920, au amnistiat infracțiunile celor chemați sub arme sau care au îndeplinit un serviciu în armată în timpul războiului mondial, precum și instigarea, complicitatea ori tăinuirea unor asemenea fapte. Pe baza regulii poenalia sau restingenta, s-a apreciat că efectele amnistiei nu pot fi extinse și asupra coautorului, soluție care are meritul de a remarca diferențele de nuanță dintre instituțiile autorului și coautorului.

AMNISTIA ÎN CAZUL TENTATIVEI

Amnistia se aplică nu numai infracțiunilor consumate, ci și celor rămase în formă de tentativă.

Unele acte normative, ca de pildă Legea nr.4/1954 și Decretele nr.315/1959, au cuprins dispoziții exprese în acest sens, prevăzând că se amnistiază toate infracțiunile încercate sau săvârșite pentru care se prevede o pedeapsă de cel mult 5 ani închisoare.

Un prim argument pentru aplicarea amnistiei și infracțiunilor reziliate doar în forma tentativei constă în pericolul lor social mai redus, comparativ cu cel al infracțiunilor consemnate, nefiind de conceput să fie iertată infracțiunea consumată, fără a se acorda aceeași favoare formei mai puțin periculoase.

Un al doilea argument, mai convingător, poate, decât cel anterior este legat de textul art.144 C. pen. Potrivit acestuia, prin „săvârșirea unei infracțiuni” se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Referindu-se, invariabil, la „infracțiunile săvârșite” până la o anumită dată, rezulta limpede că actele de amnistie au atras sub incidența lor și tentativa.

Spre deosebire de problema admisibilității și în materia tentativei, care a fost soluționată unitar în legătură cu limitele de pedeapsă care trebuie avute în vedere – cele prevăzute pentru infracțiunea consumată ori cele înjumătățite, privitoare la tentativă – s-au exprimat opinii diferite.

Conform unui punct de vedere, aplicarea amnistiei se face în raport cu limitele pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată. Stabilind o limită a pedepsei până la care înțelege să fie clement, legiuitorul se orientează după criteriul stabilit și univoc al pedepselor prevăzute de lege, și nu în funcție de cele variabile sau interpretabile pe care le presupun situațiile de fapt sau de drept care pot influența limitele pedepsei.

Dispozițiile referitoare la amnistie sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse în afara limitelor în care au fost concepute.

Atât în cazul infracțiunii consumate, cât și în acela al tentativei există același grad de criminalitate și perversitate, numai întâmplarea făcând ca, infracțiunea neizbutită, executarea totală a faptei să rămână fără efect.

5.AMNISTIA ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE DE MINORI

Minoritatea nu constituie, propriu-zis, o cauză de atenuare a pedepsei, ci o cauză de diferențiere a răspunderii penale, și în consecință a tratamentului sancționator.

Potrivit unei opinii, rămasă izolată, la examinarea aplicabilității unui act de amnistie cu privire la o infracțiune săvârșită de un minor nu se vor avea în vedere limitele speciale reduse ale pedepsei.

Legiuitorul a avut în vedere pericolul social abstract al anumitor infracțiuni reflectat în limitele legale ale pedepsei. A accepta că fapta penală este amnistiată în raport cu limitele diminuate ale pedepsei, înseamnă extinderea, în mod inadmisibil, a acestei soluții și la alte situații, în care, ca urmare a unor circumstanțe personale – cum ar fi, de pildă, dolul repentin – se reduc limitele speciale ale pedepsei.

O opinie contrară prevede că incidența actului de amnistie se evaluează în raport cu limitele reduse, deoarece aceasta constituie pedeapsa legală pentru minor.

Dacă infracțiunea comisă de un minor a rămas în faza tentativei, se ține seama de maximul prevăzut de lege pentru infracțiunea consumată, fără a se mai înjumătăți încă o dată limitele pedepsei.

6.AMNISTIA ÎN CAZUL CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI

Dat fiind că obiectul amnistiei îl constituie infracțiunea în cazul în care pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile concurente se încadrează în limita stabilită de legiuitor, vor fi amnistiate toate. În cazul concursului, beneficiul amnistiei se urmărește în raport cu fiecare faptă penală în parte, întrucât în sistemul de sancționare a acestei forme de pluralitate infracțiunile rămân în individualitatea lor bine determinată.

Împrejurarea că, prin adăugarea unui spor la pedeapsa aplicată s-a depășit plafonul pedepsei prevăzut în actul de clemență, este lipsită de semnificație, deoarece aceasta se înlătură ca urmare a amnistiei.

Instanța sesizată cu o cerere de contopire de pedepse în temeiul art.449 alin.1 lit.a C.proc.pen., va examina din oficiu eventuala incidență a actului de clemență.

Deducerea reținerii și arestării preventive este obligatorie și atunci când infracțiunea care a determinat luarea acestor măsuri procesuale, concurentă cu altele, a fost amnistiată.

În căile ordinare de atac pot interveni următoarele situații:

Toate infracțiunile aflate în concurs sunt amnistiate. Se încetează procesul penal, fara a mai fi necesară descontopirea pedepselor, deoarece obiect al amnistiei îl constituie infracțiunile în sine, și nu pedepsele efective stabilite.

Numai unele dintre infracțiunile concurente au fost amnistiate.

Inculpatul G.F. a fost condamnat la câte 2 ani și 6 luni închisoare pentru cele două infracțiuni de furt calificat, prin art.208 alin.1, 209 alin.1 lit.a C.pen., și la 2 ani închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune, prev. de art.215 alin.1 C.pen., cu reținerea stării de recidivă postexecutorie, prev. de art.37 lit.b C.pen, privitor la toate cele trei infracțiuni.

S-a aplicat pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare sporită cu un an.

Considerăm că pedeapsa aplicată pentru infracțiunea amnistiată nu poate fi cuprinsă în operația de descontopire.

Unele infracțiuni au fost amnistiate, iar pedepsele aplicate pentru celelalte au fost grațiate condiționat.

Prin decizia penală nr.1199/1984 a aceleiași instanțe, s-a admis recursul inculpatului K.I., descontopindu-se pedepsele și înlăturându-se sporul de 6 luni închisoare.

Potrivit art.2 din Decretul nr.290/1984, s-a constatat grațiată pedeapsa de 3 ani și 6 luni stabilită pentru ucidere din culpă prev. de art.178 alin.1 C.pen., iar în legătură cu infracțiunea de neglijență în serviciu, prev. de art.184 alin.2 și 4 C.pen., s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a amnistierii lor, prin același act normativ.

CAP. VII

EFECTELE AMNISTIEI

A. Efectele amnistieiantecondamnatorii (proprii)

1. Amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare

Actul de amnistie a fost adoptat în timpul efectuării actelor premergătoare

Amnistia s-a acordat în timpul urmăririi penale

4. Amnistia a intervenit în timpul judecății

B. Efectele amnistiei postcondamnatorii (improprii)

Înlăturarea pedepsei principale, în măsura în care nu a fost executată

Înlăturarea celorlalte consecințe ale condamnării

A.EFECTELE AMNISTIEI ANTECONDAMNATORII (PROPRII)

În afara înlăturării răspunderii penale – efect comun cu amnistia după condamnare (improprie) -, amnistia antecondamnatorie produce și o gamă de consecințe juridice specifice, pe care le vom examina, în funcție de diferite momente, cuprinse între data săvârșirii infracțiunii și aceea a rămânerii definitive a hotărârii.

1.Amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare

Potrivit unei opinii, amnistia stinge însuși dreptul persoanei vătămate de a introduce plângerea prealabilă.Astfel, ea trebuie considerată ca fiind lovită de nulitate absolută sau chiar inexistentă, iar procesul penal încetat în temeiul art.11 pct.2 lit.b, raportat la art.10 lit.f C.proc.pen., și nu în baza art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.g C.proc.pen., deci ca urmare a lipsei plângerii prealabile, și nu a amnistiei.

Dreptul subiectiv semnifică puterea garantată de lege titularului său de a desfășura o anumită conduită sau de a pretinde cuiva o comportare determinată care, dacă este necesar, poate fi impusă cu sprijinul forței coercitive a statului. Acest drept se stinge, în principiu, numai prin prescripție sau decădere.

A susține că amnistia înlătură însăși posibilitatea persoanei vătămate de a formula plângerea prealabilă, echivalează cu dezavuarea categoriei juridice de „drept subiectiv” și înseamnă transferul obligației de încadrare juridică a faptei, de la organele judiciare, asupra persoanei vătămate.

Potrivit unui punct de vedere, plângerea prealabilă adresată instanței constituie deopotrivă act de sesizare și act procesual de punere în mișcare a acțiunii penale.

Conform unei alte opinii,plângerea prealabilă nu constituie decât act de sesizare, punerea în mișcare a acțiunii penale realizând-o instanța de judecată, pe calea unei încheieri.

Amnistia constituie caz de împiedicare a punerii în mișcare sau exercitării acțiunii penale. Amnistia se dovedește irelevantă nu numai cu privire la dreptul de a introduce plângere prealabilă, ci și relativ la posibilitatea de a formula plângere sau denunț. Potrivit art.21(1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi, conform art.21(2), exercitarea acestui drept.

2. Actul de amnistie a fost adoptat în timpul efectuării actelor premergătoare

Soluția este diferită, în raport cu stadiul acestora:

Dacă din cuprinsul actelor premergătoare, rezultă fapta penală săvârșită și nu este necesară identificarea infractorului ori acesta este cunoscut, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului, cu propuneri de neîncepere a procesului penal.

Dacă, din conținutul actelor premergătoare, nu reies suficiente date și elemente pentru încadrarea juridică a faptei sau pentru stabilirea zilei în care aceasta a fost săvârșită ori, pentru considerente de natura celor de mai sus, este necesară identificarea infractorului, efectuarea acestora va continua.

Dacă se impune, se va dispune începerea urmăririi penale în condițiile art.200 C. proc.pen.

De principiu, amnistia împiedică începerea urmăririi penale, aceasta reprezentând în fapt juridic procesual impeditiv.

Soluțiile la îndemână ar fi următoarele

Începerea urmăririi penale pentru a atribui infractorului calitatea de învinuit, rezolvarea imposibil de acceptat, deoarece ar încălca dispozițiile art.228 alin1 C. proc.pen.,potrivit cărora urmărirea penală poate fi începută numai în măsura inexistenței vreuneia din cazurile prevăzute de art.10 C.proc.pen.

Recurgerea la procedura prevăzută de Decretul nr.313/1980, privind asistența bolnavilor mintal periculoși.

Renunțarea la luarea măsurilor de siguranță datorită inexistenței cadrului legal adecvat, soluție care s-ar dovedi nepotrivită, o dată pentru că menține starea de pericol rezulta din săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și posibilitatea comiterii altora similare, a doua oară prin aceea că l-ar lipsi pe cel bolnav de asistența medicală necesară și prin extinderea efectelor amnistiei asupra măsurilor de siguranță.

Interpretarea extensivă a textului art.162 alin.1 C.proc.pen., prin închiderea, alături de învinuiți și inculpați, și a infractorilor față de care nu s-a început urmărirea penală, datorită unui impediment din cele prevăzute de art.10 C.proc.pen.

3. Amnistia s-a acordat în timpul urmăririi penale

Determinant, în alegerea soluției, este stadiul atins în aceasta fază a procesului.

Dacă până la data apariției actului de clemență s-a constatat că există vreunul din cazurile care înlătură temeiul acțiunii penale prevăzute de art.10 lit.a-e C.proc.pen., sau cazul de înlăturare a obiectului acțiunii penale reglementat de art.10 lit.f C.proc.pen., se va dispune scoaterea de sub urmărire penală, respectiv, în ultimul caz, încetarea acesteia, respectându-se astfel ordinea de preferință împusa de textul legii.

Prioritatea scoaterii de sub urmărire penală se impune și prin prisma principiilor aflării adevărului și legalității, de care nu se poate face abstracție în aplicarea prevederilor unui act de clemență.

Dacă se constată că există vreunul din cazurile prevăzute de art.10 lit.a-e C.proc.pen., actul de amnistie este lipsit de obiect, impunându-se soluții de fond ale cauzei.

Dacă motivul scoaterii de sub urmărire penală îl constituie art.10 lit.c C.proc.pen. – fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat -, prin același act procesual se va dispune încetarea urmăririi penale în temeiul art.10 lit.g C.proc.pen. dacă, pe baza probelor existente, se poate constata că infracțiunea a fost amnistiată.

Dacă nu există nici unul din cazurile menționate, se dispune încetarea urmăririi penale, potrivit art.10 lit.g C. proc.pen., în baza actului de amnistie.

Statul dispune asupra procesului penal prin amnistie, aceasta dobândind, în aceste condiții, semnificația unui fapt juridic procesual extinctiv.

Având caracter de ordine publicã, actul de amnistie este obligatoriu, organele judiciare având îndatorirea de a-l aplica necondiționat.

În cazul încetării urmăririi penale consecutiv aplicării amnistiei, invinuitul poate cere, potrivit art.13 alin. 1 C. proc.pen.,continuarea procesului penal, pentru a-și dovedi nevinovăția.

Amnistia nu constituie, în principiu, doar un caz de împiedicare a începerii urmăririi penale, ci și o cauză care împiedică reluarea acesteia.

Prin urmare, dacă infracțiunea, a fost amnistiată urmărirea nu se va relua în caz de:

însănătoșire a învinuitorului sau inculpatului (art.271 C. proc.pen.);

restituire a cauzei de către instanță pentru completarea ori refacerea urmăririi penale (art.272 C. proc.pen.).

Constatarea greșitei aplicări a amnistiei și a încetării nejustificate a urmăririi penale într-o cauză în care nu intervenise, în mod real, amnistia, duce, în principiu, la redeschiderea urmăririi penale. Astfel, urmărirea penală s-a reluat prin redeschidere, constatându-se că, în mod eronat, fapta a fost încadrată în infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art.181 alin.1 C.proc.pen., în locul cele de tentativă de omor, prevăzută de art.20 raportat la art.174 C. pen., făcându-se aplicarea actului de amnistie.

4. Amnistia a intervenit în timpul judecății

Apariția actului legislativ de amnistie în timp ce cauza se afla pendinte la instanța de fond, în apel sau în recurs, determină încetarea procesului penal în temeiul art.11 pct.2 lit.brap. la art.10 lit.g C.proc.pen.

Nu se va putea dispune, în schimb, încetarea procesului penal în cazul în care urmează a se lua o măsură educativă sau una de siguranță cu privire la care, în temeiul art.119 alin.final C.pen., amnistia nu produce efecte.

Potrivit art.9 alin.1 C. proc. Pen., obiectul acțiunii penale îl constituie tragerea la răspunderea penală, iar realizarea obiectului se concretizează în aplicarea de pedepse și în luarea măsurilor educative și de siguranță.

În cazul în care a intervenit amnistia, dar este necesară luarea unei măsuri de siguranță, ea nu va produce efect extinctiv asupra raporturilor penal și procesual-penal și nici asupra acțiunii penale. Consecințele obiectului său, prin aceea că tragerea la răspundere penală nu se va mai putea face pe calea aplicării unei pedepse, ci numai pe aceea a luării unor măsuri de siguranță.

Competența rămâne dobândită instanței, chiar dacă infracțiunea care a atras propagarea de competență a fost amnistiată.

În situația în care procesul penal nu a relevat nici unul dintre cazurile prevăzute de art.10 lit a-e C.proc.pen., el va înceta ca urmare a aplicării amnistiei.

Potrivit unui punct de vedere, efectele acestuia rămân dobândite cauzei, astfel că procesul va înceta, chiar dacă pe parcursul acestuia s-a constatat că fapta săvârșită reprezintă o formă agravantă a infracțiunii sau chiar altă infracțiune exceptate de la amnistie, reîncărcarea juridică nefiind cu putință decât prin folosirea unei căi extraordinare de atac.

În temeiul unei alte opinii, fapta poate fi reîncadrată juridic în defavoarea inculpatului, chiar cu ocazia procesului continuat la cereera sa, deoarece, aceasta neconstituind o cale de atac, nu este supusă regulii non informatio in pejus.

Din moment ce se constată că fapta penală este alta decât aceea în considerarea căreia s-a aplicat amnistia, acțiunea penală a inculpatului, deoarece ea nu s-a stins niciodată, la data apariției actului de clemență, fapta a fost prezumată a reprezenta o anumită infracțiune și, pe baza acestei prezumții, s-a aplicat amnistia, considerându-se stinsă acțiunea penală.

Răsturnându-se prezumția, prin dovada că fata constituie o infracțiune exceptată de la amnistie, vor fi înlăturate, de la sine, toate efectele juridice pe care aplicarea acesteia le-a atras.

Cererea de continuare a procesului penal poate fi făcută în orice stadiu al procesului, inclusiv în căile extraordinare de atac.

B. EFECTELE AMNISTIEI POSTCONDAMNATORII (IMPROPRII)

1. Înlăturarea pedepsei principale, în măsura în care nu a fost executată

Unul dintre efectele specifice ale amnistiei intervenite după condamnare este înlăturarea executării pedepsei. Aceasta nu înseamnă însă că nu are loc chiar înălăturarea răspunderii penale înseși. Utilizarea conjuncției „și” în formularea textului art.119 alin.1 C. pen. – „dacă intervine după” condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate – pune în evidență împrejurarea că, anterior a avut loc excluderea răspunderii penale, înlăturarea executării pedepsei apărând ca un corolar al acesteia.

În cazul pedepselor grațiate condiționat în parte, amnistia produce un dublu efect, constând, mai întâi, în înlăturarea executării restului de pedeapsă negrațiat și apoi, în excluderea posibilității revocării grațierii condiționate, ea răsfrângându-se astfel asupra ambelor fracțiuni ale pedepsei.

Dacă actul de amnistie este adoptat în timpul judecării cererii sau propunerii de liberare condiționată, aceasta se respinge ca rămasă fără obiect.

În cazul în care instanța de recurs constată că infracțiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa de 4 luni închisoare cu suspendare condiționată a executării sunt amnistiate, ea trebuie să înceteze procesul penal, fără a mai dispune înlăturarea dispozițiilor art.81 C. pen., deoarece a fost înlăturată răspunderea penală.

Privitor la posibilitatea inculpatului care a solicitat aplicarea actului de amnistie, de a declara recurs și a cere achitarea, s-au exprimat două puncte de vedere deosebite.

Potrivit unuia, facultatea de a stărui în continuarea procesului nu este în nici un fel îngrădită, ea fiind necunoscută și inculpatului care a cerut în primă instanță stingerea procesului penal.

Soluția are în vedere, pe de o parte, necesitatea realizării scopului procesului penal, constând în realizarea la timp și în mod complet a fatelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale, și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar pe de altă parte, însăși aplicarea amnistiei presupune existența unei infracțiuni, infracțiune care trebuie constatată în procesul penal, inclusiv pe calea recursului, chiar din oficiu.

Într-o altă părere, s-a apreciat dreptul de opțiune al inculpatului între încetarea procesului penal prin amnistie și continuarea sa în vederea stabilirii nevinovăției se epuizează prin declarație expresă, prin care instanța de fond solicită aplicarea actului de clemență. Asemenea declarațiilor de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare, o atare manifestare de voință este irevocabilă, ea semnificând o renunțare la dreptul acordat de lege.

Considerăm întemeiată această opinie, în măsura în care declarația de aplicare a amnistiei a fost făcută în deplină cunoștință de cauză. Numai în situația excepțională în care consimțământul inculpatului ar fi fost viciat, în sensul că acesta nu a cunoscut semnificația și efectele juridice ale manifestării sale de voință, hotărârea instanței ar putea fi atacată cerându-se continuarea procesului penal.

Păreri diferite s-au exprimat și în legătură cu posibilitatea procurorului de a ataca hotărârea prin care s-a încetat procesul penal ca urmare a amnistiei.

Potrivit unei opinii, legitimare procesuală I se recunoaște exclusiv inculpatului.În consecință , recursul procurorului prin care se solicită achitarea inculpatului amnistiat, reprezentând în fapt o cerere de continuare a procesului, trebuie respins ca inadmisibil, deoarece a fost făcut de către o persoană lipsită de calitate.

În opinia altor autori,un astfel de recurs este pe deplin întemeiat, el asigurând funcționalitatea regulilor de bazã ale procesului penal ca urmare a amnistiei sunt definitive.

În exercitarea căilor de atac, procurorul este independent, îndeplinindu-și atribuțiile în temeiul legii de organizare și funcționare a instituției din care face parte, interesele părților rămânând irelevante.

Adăugăm acestor considerente și un altul, legat de posibilitatea relevării, cu prilejul probatoriului administrat în continuare, la cererea procurorului, a formei agravate a infracțiunii sau a unei alte fapte penale concurente, ambele exceptate de la clemență. În aceste îmnprejurări, o dispoziție legală menită să protejeze pe inculpat, de care el însuși nu a înțeles să se folosească, se îndreaptă împotriva sa.

În schimb, procurorul va putea ataca hotărârea de achitare a inculpatului, fără ca acesta să îi poată opune amnistia.

Înlăturarea celorlalte consecințe ale condamnării

În afara efectului asupra pedepsei principale, amnistia improprie, în temeiul art.119 alin.1 C. pen., duce la înlăturarea celorlalte consecințe ale condamnării. Conceptul de „celelalte cossecințe ale condamnării” nu este definit nici în dreptul nostru penal și nici în alte legislații. Ele constau de regulă în:

2.1 Executarea pedepselor complimentare, dacă nu au fost executate.

Prin urmare, executarea pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi, prevăzută de art.64 alin.1 C.pen., care începe după executarea pedepsei principale a închisorii, va fi înlăturată în întregime dacă amnistia a intervenit în cursul executării pedepsei închisorii și, respectiv numai în parte, dacă a intervenit numai după începerea executării lor. Nici executarea acestor pedepse nu dă dreptul la o acțiune în dezdăunare.

Dacă intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, amnistia nu mai produce efecte asupra pedepsei complimentare a degradării militare, care se consideră executată din momentul rămânerii definitive a hotărârii.

2.2 Executarea pedepsei accesorii.

În temeiul art.71 alin2 C.pen., condamnarea la pedeapsa închisorii atrage, de drept, interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art.64 C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei.

Executarea pedepsei accesorii începe, de regulă, înainte de executarea pedepsei principale, fiind mai întinsă decât aceasta. Amnistia intervenită în intervalul dintre data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și aceea a începerii executării pedepsei va înlătura în parte executarea pedepsei accesorii și în totalitate executarea celei principale.

2.3 Existența stării de recidivă

Potrivit art.38 alin.1 lit.b C. pen., la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare la infracțiunile amnistiate.

Amnistia constituie o cauză de împiedicare sau înlăturare a recidivei și în dreptul francez.

În legislația italiana, infracțiunea amnistiată va subzista ca și cauză de agravare a răspunderii penale pentru noua faptă penală săvârșită.

Nu se poate reține recidiva internațională, prevăzută de art.37 ali.ultim C.pen., dacă infracțiunea care a atras condamnarea în străinătate a fost amnistiată de legea aceleiași țări.

Amnistia împiedică nașterea stării de recidivă atunci când infracțiunea internațională, pentru care inculpatul major a fost condamnat la o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare a fost amnistiată înainte de săvârșirea noii infracțiuni intenționate pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de un an.

Amnistia înlătură starea de recidivă în situația în care infracțiunea intenționată, pentru care inculpatului major i s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, a fost amnistiată după săvârșirea celei de a doua infracțiuni intenționate, pentru care pedeapsa legală este închisoarea mai mare de un an. Același efect îl produce și amnistierea infracțiunii care constituie al doilea termen al recidivei.

Împiedicarea nașterii stării de recidivă sau înlăturarea ei are loc indiferent de forma recidivei – postcondamnatorie sau post executorie, mare ori mică.

Amnistia nu înlătură doar recidiva, ci poate produce efecte concrete asupra pedepsei pe care condamnatul o are de executat.

2.4 Existența pluralității intermediare

Amnistierea infracțiunii, fie a celei pentru care a intervenit prima condamnare, fie a celei de a doua, împiedică și, respectiv, înlătură această formă a pluralității, situată între concurs și recidivă.

2.5 Exceptarea la beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei, ori de la acela al înlocuirii răspunderii penale.

Potrivit art.81 alin.1 lit.b, art.86 alin.1 lit.b și art.90 alin. FinalC. Pen., pot beneficia de suspendarea condiționată a executării pedepsei și de înlocuirea răspunderii penale și persoanele anterior condamnate, dacă în cauză este incidentă una din dispozițiile art.38 C.pen.

În dreptul italian însă, preexistența unei condamnari pentru o infracțiune amnistiată va putea constitui un obstacol în calea acordării beneficiului suspendării condiționate, deoarece dispozițiile art.164 C.pen, mai restrictive decât cele din legislația noastră, impun nu doar condiția condamnării, ci și pe aceea a lipsei antecedenței penale.

=== c2 ===

CAP.II ASPECTE SPECIFICE PRIVIND AMNISTIA

Noțiuni; Definirea noțiunii în doctrină;

Natura juridică;

Clasificare

NOȚIUNE

1. DEFINIREA NOȚIUNII ÎN DOCTRINĂ

Iertarea, atunci când purcede de la puterea publică, care, pentru considerațiuni de ordin politic și social, renunță la aplicarea sancțiunilor de drept penal, se numește amnistie.

Amnistia este, deci, un act de clemență, de bună voință, dictat de interese care primează asupra interesului pe care l-ar servi o reacțiune efectivă în contra celor vinovați.

Amnistia nu șterge faptul și nu este o uitare completă – ea înlătură numai caracterul penal al faptei, așterne uitarea asupra lui numai din punct de vedere al legii penale, dar nu-l suprimă ca fapt în sine și nici ca fapt susceptibil de alte consecințe juridice (civile, administrative, disciplinare etc ).

Amnistia produce efecte complete în ceea ce privește pedepsele și consecințele lor, în orice moment ar interveni ea. Așadar, fie că faptul a fost sau nu urmărit, a fost sau nu judecat, amnistia înlătură toate consecințele de ordin preventiv.

Dacă amnistia a intervenit înainte de începerea urmaririi aceasta nu mai poate avea loc, dacă intervine în timpul judecății aceasta va fi închisă, înlăturându-se pedepsele pronunțate; dacă intervine după judecarea definitivă pedeapsa nu va fi executată, iar condamnațiunea se va considera ca și cum ar fi fost.

Amnistia produce efecte reale (in rem), fiindcă ceea ce se amnistiază sunt faptele, iar nu făptuitorii; deci vor profita toți participanții.

Se pot însă acorda și amnistii condiționate; în acest caz, dacă condițiunile privesc persoana făptuitorilor; amnistia va produce efecte în persoane, adică numai de cei care satisfac acele condițiuni (de exemplu: se acordă amnistie pentru anumite fapte dacă făptuitorul este un fost mobilizat, sau dacă nu este recidivist, etc.). S-a dat denumirea de grație amnistiantă acestui gen de amnistie.

Infractorii nu pot refuza beneficiul amnistiei, acesta fiind de ordine publică; ei nu pot cere, deci, să fie judecați pentru a dovedi completa nevinovăție, fiindcă sub raportul legii penale, faptul nu mai aparține ilicitului penal. Cel amnistiat nu poate fi condamnat la cheltuieli de judecată.

Amnistia se acordă fie de puterea legiuitoare, fie de la șeful statului.

În doctrină, opiniunea dominantă, astăzi, este că amnistia trebuie să fie un act legislativ.

Amnistia se numește proprie, atunci când se acordă înainte ca să fi intervenit o condamnațiune definitivă și improprie, când a fost acordată post-judicium; în acest din urmă caz, amnistia șterge condamnațiunea cu efect retro-activ; se admite însă că ceea ce s-a executat din pedeapsă rămâne bine-executat (nu se mai restituiesc amenzile plătite, nu se acordă desdăunări celor care au efectuat ceva din pedeapsa privativă de libertate).

Amnistia trebuie să fie acordată post-factum, adică după ce s-au comis infracțiunile. Există, însă, o serie de cauze de nepedepsibilitate (de impunitate), în legea penală, care nu sunt în realitate, decât niște amnistieri anticipate, de exemplu nepedepsibilitatea celor care denunță pe ceilalți infractori, în cazul unor anumite infracțiuni garve, nepedepsirea în cazul împiedicării din proprie voință, a producerii urmărilor unei infracțiuni, etc.

2. DEFINIREA NOȚIUNII ÎN DOCTRINĂ

Amnistia (legea uitării) este un act al puterii sociale care are ca obiect și ca rezultat să facă să fie uitate anumite infracțiuni și în consecință, să abolească urmările produse sau care se vor produce, ori condamnările pronunțate ca urmare a acestor infracțiuni.

Amnistia este o instituție penală, bazată pe o ficțiune, care are ca scop înlăturarea pentru viitor a caracterului delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în ceea ce le privește sau ștergând condamnările care le-au atins.

Amnistia constituie o instituție care permite societății să treacă în uitare măsurile cu caracter penal de care nu mai vrea să-și amintească.

Amnistia este actul prin care puterea legislativă interzice să se pună în mișcare sau să se continue urmările legate de anumite categorii de infracțiuni și, eventual, ștergerea condamnărilor deja pronunțate.

Amnistia reprezintă acea formă, radicală și completă a clemenței prin care se stinge caracterul delictual al faptei.

Ea reprezintă un act de clemență al Parlamentului României, luat pe cale de lege prin care se înlătură răspunderea penală pentru anumite infracțiuni săvârșite.

Amnistia este un act luat pe cale de lege prin care se înlătură răspunderea penală sau executarea sancțiunilor pronunțate.

Amnistia reprezintă un act de clemență ce se acordă, prin lege, de către Parlament, prin care se înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării pentru infracțiunile ce se încadrează în dispozițiile sale, săvârșite înainte de apariția sa.

Între definițiile redate mai sus se constată deopotrivă apăropieri și deosebiri, acestea din urmă determinate de sfera lor de cuprindere.

Deci definiția amnistiei trebuie să cuprindă elemente referitoare la natura juridică a instituției, la temeiurile sale, la obiectul de identificare, la modalități și efecte.

Prin urmare încercăm să surprindem toate aceste aspecte într-o formulare succintă, putem defini amnistia ca fiind actul de clemență, acordat prin lege organică, privitor la unele infracțiuni săvârșite anterior datei prevăzute în actul normativ, pe temeiuri social-politice și din rațiuni de politică penală superioare celor care ar fi legitimat reacția coercitivă a societății împotriva infractorilor, și care are ca efect înlăturarea răspunderii penale, a executarii pedepsii, precum și a altor consecințe ale condamnării.

B. NATURA JURIDICĂ A AMNISTIEI

1. GENERALITĂȚI

Amnistia, din perspectiva dreptului penal material, se înfățișează ca o cauză legală de înlăturare a răspunderii penale și a unor consecințe ale condamnării.

Ea constituie atât un act politic, cât și unul juridic.

Din punct de vedere al dreptului procesual penal, ea reprezintă totodată, unul din cazurile prevăzute de lege care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

În limbajul criminologic, amnistia înainte de condamnare desemnează o cauză de diminuare a infracționalității judecate.

Concepțiile privitoare la natura juridică a amnistiei au cunoscut în acest secol evoluții rapide, în acord cu dezvoltarea instituției înseși. Astazi, amnistia nu mai este percepută așa cum era în opiniile unor autori din perioada interbelică, drept:

abrogare a legii;

suspendare, pe o perioadă determinată din trecut, a legii care a creat infracțiunea amnistiată.

suspendare pe o perioadă determinată din trecut, a legii care a creat infracțiunea amnistiată.

Acest punct de vedere a fost de altminteri, respins, de o parte a literaturii vremii:

cauză de stingere a infracțiunii, aceasta considerându-se inexistentă.

temei al înlăturării caracterul penal al faptei.

Amnistia nu suprimă infracțiunea în sine, ci doar abolește, anihilează consecințele penale ale acesteia, prin înlăturarea pentru totdeauna a răspunderii penale. Statul renunță la acest drept al său, realizându-se, prin urmare, doar o restrângere a sferei de aplicare a legii penale.

Amnistia nu are ca efect repunerea în situația anterioară săvârșirii infracțiunii, nefiind astfel o restitutio in integrum. Pentru aceste considerente, preexistența unei infracțiuni amnistiate va fi relevantă la individualizarea judiciară a pedepsei pentru o nouă faptă penală, instanța având obligația de a investiga comportarea anterioara a inculpatului.

În fapt posibilitatea de cunoaștere a antecedentelor penale este limitată de dispozițiile legale privitoare la ștergerea din cazier a mențiunilor legate de infracțiunile amnistiate. Astfel, potrivit art.12 alin.1 lit.c din Legea nr.7/1972 privind cazierul judiciar, persoanele înscrise în cazierul judiciar se scot din evidență dacă au trecut 2 ani de la data intervenirii amnistiei.

Pentru buna administrare a justiției și a respectării principiului individualizării răspunderii penale este necesară informarea deplină a judecătorului asupra personalității celui pe care îl judecă. Prin urmare, sunt de maximă utilitate orice referiri asupra infracțiunilor amnistiate, fie că sunt preluate din evidențele organelor judiciare, fie că sunt cuprinse în caracterizări, anchete sociale ori rapoarte ale medicilor legiști.

2. AMNISTIA ȘI DEZINCRIMINAREA

Dezincriminarea (abolitio criminis) reprezintă abrogarea normei penale care, până în acel moment, prevedea că acea faptă constituie infracțiune.

Între cele două instituții juridice există atât similitudini, cât și deosebiri care, odată relevate, slujesc stabilirii ordinii de aplicare a legilor de amnistie și dezincriminare.

2.1 Asemănări între amnistie și dezincriminare:

pot interveni oricând;

ambele se dispun numai prin legi organice;

atât în cazul amnistiei, cât și în cazul dezincriminării va interveni încetarea procesului penal;

nici amnistia și nici dezincriminarea nu înlătură răspunderea civilă delictuală;

nu au ca efect plata despăgubirilor pentru perioada de arest preventiv, ori pentru pedeapsa sau partea de pedeapsă executată;

ambele constituie cauze de înlăturare a stării de recidivă;

constatarea lor cu privire la o pedeapsă executată nu se poate face pe calea contestației de executare.

2.2 Deosebiri între amnistie și dezincriminare:

în timp ce amnistia înlătură doar răspunderea penală și executarea pedepsei, fără a produce vreun efect asupra normei penale a cărui aplicare este doar restrânsă – dezincriminarea – înlătură norma juridică incriminatoare;

în timp ce amnistia nu aduce nici o schimbare dreptului obiectiv; toate faptele săvârșite ulterior actului de amnistie, ca de altfel și cele anterioare, constituie infracțiuni – dezincriminarea – modifică dreptul obiectiv prin scoaterea din vigoare a normei penale; toate faptele săvârșite ulterior legii de abrogare, precum și cele premergătoare, nu vor fi considerate infracțiuni;

în timp ce amnistia poate constitui fapt juridic executiv al raportului penal ori numai modificator dacă s-au stabilit măsuri de siguranță; – dezincriminarea – constituie întotdeauna fapt juridic executiv al raportului penal;

amnistia este determinată de temeiuri social-politice și de considerații de politică penală, de natură diferită față de cele care atrag dezincriminarea, toate străine pericolului social privit ca trăsătură esențială a infracțiunii;

dezincriminarea – temeiul acesteia îl constituie, reconsiderarea pericolului social abstract al faptei incriminate, care încetează de a mai fi cel al unei infracțiuni; fapta dobândește o calitate nouă, aceea de a nu mai atrage răspunderea penală;

în timp ce amnistia este subordonată întotdeauna unor interese superioare celor care ar justifica tragerea la răspundere penală a infractorilor – dezincriminarea – este impusă de însăși natura lucrurilor;

amnistia are ca obiect infracțiunile concret săvârșite, dezincriminarea are ca obiect natura juridică incriminatoare;

amnistia nu are efect față de persoanele exceptate;

dezincriminarea are efecte erga omnes;

Legea de amnistie are în principiu, efect retroactiv;

Legea de dezincriminare produce efecte atât pentru trecut cât și pentru viitor.

În raport cu aceste corelații dintre dezincriminare și amnistie rezultă că, în condițiile în care raportul penal a fost doar modificat prin amnistie, menținându-se măsurile de siguranță, acesta se stinge la data apariției legii de dezincriminare a infracțiunii.

Raportul penal a fost stins prin amnistie, dezincriminarea ulterioară va avea ca efect înlăturarea incapacităților, decăderilor și interdicțiilor care se mențin, de principiu, până la data împlinirii termenului reabilității de drept sau a intervenirii celei judecătorești.

3.1 Concursul de cauze care înlătură răspunderea penală

Legea penală prevede că, în caz de săvârșire a unei infracțiuni, infractorul trebuie tras la răspundere penală, aplicându-i-se pedeapsa prevăzută de lege. Tragerea la răspunderea penală și consecința acesteia, aplicarea pedepsei, constituie o obligație atât a organelor de urmărire penală, cât și a instanței de judecată.

Obligativitatea tragerii la răspunderea penală și deci, obligativitatea răspunderii pedepsei se explică, mai întâi, prin însăși caracterul lor de măsuri juridice, de măsuri prevăzute de lege, care prin ele însele sunt obligatorii și, în al doilea rând, prin scopul lor, care consta în prevenire de noi infracțiuni. “Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni” (art.52, cod penal); iar pentru atingerea acestui scop, tragerea la răspundere penală a infractorului este obligatorie. Inevitabilitatea pedepsei este mai eficace chiar decât aplicarea unei pedepse severe, dar tardive ori nesigure.

Proba că tragerea la răspundere penală este obligatorie o reprezintă faptul că în legea penală, mai ales în legea de procedură penală, se prevăd măsuri care asigură tragerea la răspundere penală. Astfel, sesizarea și intentarea acțiunii penale din oficiu, dreptul procurorului sau al instanței de judecată de a aresta preventiv pe infractor etc., sunt consfințite prin norme de drept și care se respectă prin aplicarea lor.

Există cazuri, excepționale, când tragerea la răspundere penelșă și aplicarea pedepsei nu se efectuează. Astfel se poate întâmpla să apară anumite situații care fac ca aplicarea pedepsei să nu poată fi efectuată sau să nu fie necesară.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia (ivită înainte de condamnare) – art.119, cod penal, prescripția răspunderii penale (art.121 – 124), lipsa plângerii prealabile (și retragerea plângerii) – art.131, cod penal, împăcarea părților (art.132, cod penal) și altele.

În general, cauzele exclusive de răspundere penală operează separat, intervenind fie amnistia, fie prescripția, împăcarea părților sau retragerea plângerii prealabile ori decesul făptuitorului.

Se întâmplă, însă, uneori, situații în care unele dintre aceste cauze se juxtapun, născându-se un concurs între ele.

Prin urmare, pentru identificarea cauzei aplicabile în concret, dată fiind imposibilitatea acțiunii lor simultane, se impune în următoarele ipoteze:

Ulterior adoptării actului de amnistie, a intervenit retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților.

Urmărirea penală sau procesul penal vor înceta consecutiv amnistiei.

În momentul intervenirii împăcării părților sau al retragerii plângerii prealabile, răspunderea penală era deja înlăturată ca efect al amnistiei, aceste manifestări de voință rămânând astfel lipsite de obiect.

Trebuie să remarcăm totuși că, în situația în care acțiunii penale i-a fost alăturată acțiunea civilă, retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților, deși, la fel, irelevante privitor la raportul penal și la cel procesual penal, stinse anterior prin amnistie, vor produce efect extinctiv asupra acțiunii civile, reprezentând, după caz, o renunțare la acțiune, la dreptul pretins, sau o achiesare.

Anterior apariției actului de amnistie, s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

În acest caz, răspunderea penală va fi înlăturată pe calea prescripției, amnistia intervenită ulterior fiind lipsită de orice efect juridic.

Înlăturarea răspunderii penale urmează o altă succesiune decât aceea care s-ar desprinde din interpretarea art.10 lit.g cod procedura penală, care prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale, ori exercitarea ei, este împiedicată atunci “când a intervenit amnistia sau prescripția, ori decesul făptuitorului”.

Ulterior amnistierii infracțiunii, intervine decesul făptuitorului

Potrivit unei păreri, în această situație instanța va înceta procesul pe motiv că a intervenit moartea inculpatului.

Argumentul principal care s-ar putea aduce în favoarea acestei soluții este acela că amnistia prezumă răspunderea penală, iar aceasta presupune o persoană în viață.

Conform unei alte opinii procesul va trebui să înceteze ca urmare a amnistiei.

Aceasta operează obligatoriu de la data intervenirii sale, astfel încât hotărârea instanței va fi doar declarativă. Efectele sale se vor extinde în trecut, ex tunc, până la data adoptării actului de amnistie. Astfel stând lucrurile decesul inculpatului s-a produs după ce răspunderea penală fusese înlăturată, fiind deci, din acest unghi de vedere, lipsit de semnificație juridică.

4.1 Caracterul real al amnistiei

Amnistia este, în esența sa, obiectivă, reală, impersonală, întrucât privește unele categorii de infracțiuni și nu persoana celor care le-au săvârșit.

În măsura în care acordarea ei este legată de anumite circumstanțe de ordin personal, amnistia dobândește un caracter mixt, ea operând nu numai in rem (cu privire la anumite infracțiuni), dar și in personam (relativ doar la persoanele care întrunesc condiția legii).

Circumstanțele personale pot privi, printre altele:

Vârsta făptuitorului. Astfel, în temeiul Decretului nr.147/1997 au fost amnistiate infracțiunile săvârșite de minori, precum și tinerii în vârsta de 18-21 ani, cu excepția celor intenționate care au avut ca urmare moartea unei persoane.

Cetățenia. Articolul 1 din Decretul nr.253/1955 a amnistiat infracțiunile săvârșite de cetățenii români sau foștii cetățeni aflați în străinătate, cu excepția celor de omor, sub condiția obținerii autorizației de întoarcere în țară și de întoarcere efectivă până la o anumită dată.

Antecedența penală. Decretul nr.185/1986 prin care au fost amnistiate infracțiunile săvârșite de lege cu închisoare până la 3 ani sau amendă, nu au beneficiat persoanele condamnate în stare de recidivă și recidiviste prin condamnări anterioare.

Calitatea făptuitorului. Mai multe acte de clemență din perioada interbelică au exceptat de la amnistie infracțiunile săvârșite de către funcționarii publici, în această calitate.

Acest tip de clemență poartă denumirea de grație amnistiantă.

În Franța, prin această noțiune și prin cea echivalentă de grație cu efect de amnistie se desemnează o formă a amnistiei care prin caracterul ei personal și procedura de acordare, dobândește unele trăsături ale grațierii.

Prin legea de amnistie se stabilesc infracțiunile cu privire la care se înlãturã rãspunderea penalã, însã persoanele care vor beneficia efectiv de clemență sunt individualizate printr-un decret de grațiere.

Instituția juridică a fost creată încă din anul 1871, în legătură cu insurgenții Comunei din Paris, în scopul atenuării efectelor negative ale amnistiei, ce ar putea rezulta din caracterul ei colectiv și anonim.

Ultimele legi de amnistie au prevăzut că determinarea persoanelor care se vor bucura de favoarea lor se va face prin decret, nemaifiind cerută condiția unui decret de grațiere.

În baza principiului suveranității, legiuitorul poate acorda amnistia fie unei persoane determinate, fie unui grup sau unei categorii de infractori, în temeiul unor condiții realizate în persoana lor, fără a ține seama de natura infracțiunilor comise. Astfel amnistia pierde în întregime caracterul său real și obiectiv devenind uninamente personală și subiectivă, iar actul normativ prin care se acordă va constitui lege doar în sens formal.

Amnistii in personam se pot acorda din rațiuni de stat, precum și din considerente privitoare la vârsta ori situația familială a infractorilor. De exemplu, prin art.5 din Legea nr.4/1954 au fost amnistiate infracțiunile săvârșite de către femeile gravide sau de copii până la 10 ani, minorii până la 16 ani și de către cel în vârstă de peste 60 ani, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanță.

C. CLASIFICARE

1.Clasificarea în funcție de întinderea efectelor

Amnistia este generală, atunci când este acordată pentru orice infracțiune, indiferent de gravitatea ei și de sediul materie (cod penal, lege penală specială, lege extrapenală).

Amnistia generală presupune răsturnarea sistemului social-politic, o schimbare radicală sau evenimente cu totul deosebite, ea prefigurând reforma sistemului de drept penal.

Amnistiile generale sunt relativ rare și se întâlnesc în țările lumii a treia, mai ales în statele bananiere, caracterizate printr-o puternică instabilitate și o înaltă frecvență a loviturilor de stat.

Amnistia este specială când privește doar anumite infracțiuni (de regulă, cele pedepsite cu amendă sau cu închisoare de până la 3 ani inclusiv) ori o categorie de infracțiuni (de pildă cele împotriva integrității corporale).

Toate amnistiile acordate la noi de-a lungul timpului au fost speciale.

2. Clasificarea în funcție de condițiile de acordare

Amnistia este necondiționată (pură și simplă) atunci când actul normativ nu prevede nici un fel de condiții în afara celor intrinseci privitoare la obiectul său și la data săvârșirii infracțiunilor.

Amnistia este condiționatăatunci când sunt stabilite anumite condiții privitoare la:

persoana infractorului (vârsta, cetățenia, situația familială);

timpul săvârșirii infracțiunii (război, calamități, conflicte interne)

Urmarea infracțiunii, datorită cuantumului sau gravitației ei;

Antecedenta penală (infractorul să nu fie recidivist ori să nu fi beneficiat anterior de grațiere)

Conduita după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în cazul amnistiei improprie (să nu fi survenit sustragerea de la executarea pedepsei).

Amnistia este restrictivă dacă exclude recidiviști și comună când este acordată fără deosebire, tuturor infractorilor care au săvârșit aceeași faptă.

Majoritatea actelor normative adoptate în perioada postbelică au acordat amnistii speciale și condiționate.

3. Clasificarea în funcție de momentul intervenirii

Amnistia în funcție de condamnare (proprie) poate interveni oricând în timpul efectuarii actelor premergătoare;urmăririi penale; judecării, în primă instanță, în apel sau recurs.

Amnistia după condamnare (improprie) poate apare oricând în perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii și aceea a îndeplinirii termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilitării judecătorești.

CAP.III

PRECIZĂRI TERMINOLOGICE LEGĂTURA DINTRE AMNISTIE ȘI GRAȚIERE

1.Precizări terminologice

Amnistia este un act de clemență prin care Parlamentul României hotărăște prin lege organică înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei, precum și a altor urmări ale condamnării, din rațiune de politică penală, pentru acele infracțiuni care au fost săvârșite înainte de data prevăzută în lege. Amnistia este o instituție care oferă posibilitatea societății să facă uitate anumite infracțiuni, ștergând practic condamnările deja pronunțate. Etimologic cuvântul amnistie provine din grecescul amnesia care înseamnă uitare (în dreptul roman s-a manifestat sub forma unor acte de clemență „abolitia”).

Grațierea este actul emis de Parlament ori de Președintele țării emis pe bază de lege, prin care se dispune iertarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori înlocuirea unei pedepse cu una mai ușoară. În fond, grațierea este un act de clemență, prin care se înlătură în tot sau în parte, executarea unei pedepse ori se dispune înlocuirea unei pedepse prin alta mai ușoară. Grațierea este, totodată, un act de renunțare din partea statului la executarea unei pedepse grele pronunțate de instanță.

Noțiunile de amnistie și grațiere se mai utilizează cu următoarele semnificații:

Actele juridice ale organelor legiuitoare ori executive.

În acest sens, se folosesc conceptele de „lege de grațiere și amnistie”, „decret de grațiere” sau „decret de amnistie”.

Frecvent, în doctrină și în jurisprudență, se folosește sinonimul „acte de clemență”.

Prin „clemență” sau „dreptul de clemență”, se desemnează, pe de o parte, prerogativele unor organe ale statului de a amnistia sau grația, deci însuși dreptul subiectiv de a amnistia sau grația, iar pe de altă parte, suma tuturor normelor juridice în materie, așadar dreptul obiectiv de amnistie și grațiere.

Pentru desemnarea dreptului de acordare a grațierii, în literatura străină este larg utilizată noțiunea de jus gratiarum.

În vechime, s-a folosit pentru ambele modalități termenul unitar de „grație”, care a fost treptat abandonat, deoarece încetase să mai corespundă naturii juridice și efectelor distincte apărute în evoluția celor două instituții juridice.

Situația juridică a persoanei care a săvârșit o infracțiune și i s-a înlăturat răspunderea penală sau a fost condamnată și I s-a înlăturat executarea pedepsei. În acest caz se vorbește despre „condamnați grațiați” sau despre „infractori amnistiați”, noțiuni cu deosebita relevanță pe tărâmul dreptului penal, criminologiei și statisticii judiciare.

Instituții juridice, reprezentând totalitatea normelor juridice cuprinse în Constituție, Codul penal, codul de procedură penală și legile speciale privitoare la amnistie și grațiere.

Frecvent conceptului de amnistie i se subordonează și grațierea colectivă.

Grațierea individuală presupune, în unele sisteme, și dreptul de a anula procedura peudinte în cazuri singulare.

2. Legătura dintre amnistie și grațiere

Aceasta este determinată de:

Natura lor juridică, amândouă constituind cauze de înlăturare a răspunderii penale ori a executării pedepsei respectiv fapte juridice extinctive sau modificatoare ale raportului penal.

Temeiul lor comun, reprezentat de situații social-politice similare și de considerente de politică penală identice

Modalitatea de acordare

Funcțiile lor, ambele având un rol însemnat în aplicarea mijloacelor de constrângere penală și în realizarea funcțiilor și scopului pedepsei, precum și a scopului însuși al legii penale.

Reglementarea lor împreună în cadrul capitolului I din Titlul VII al părții generale al Codului penal.

Sorgintea și evoluția lor comună.

Deosebirea dintre amnistie și grațiere este făcută, pentru întâia oară, în secolul XVI, de către Prosper Farinaceus, e drept cu insuficiență rigoare. El distinge, astfel, între abolițiune, care înlătură numai justiția judecătorului, nu și crima însăși, și indulgență, care stinge deopotrivă cauza și crima. Aceste caracteristici comune atribuie amnistiei și grațierii o identitate proprie în cadrul cuprinzătoarei instituții a cauzelor care înlătură răspunderea penală și celelalte consecințe ale condamnării. Așa cum ele împreună se deosebesc înlăuntrul acestor instituții, ele se disting și între ele, astfel că amnistia și grațierea vor fi examinate laolaltă numai din anumite perspective, social-politică, filosofică, istorică, global-juridică, urmând apoi a fi tratate distinct în raport cu natura lor juridică, obiect, trăsături, efecte, interdependența lor cu alte instituții ale dreptului penal.

B.AMNISTIA ȘI GRAȚIEREA DIN PUNCT DE VEDERE SOCIAL-POLITIC

1.Considerațiile acordării amnistiei și grațierii

Scopul oricărei societăți este acela de a-și conserva echilibrul, ordinea socială și normativă, inclusiv prin mijloace de drept penal.

Tragerea la răspunderea penală, aplicarea și executarea pedepselor se fac în scopul prevenirii săvârșirii unor alte infracțiuni de către persoana condamnată (prevenția specială) și de către cei predispuși la ilicitul penal (prevenția generală), precum și în finalitatea reinstalării liniștii sociale și a reinstalării ordinii de drept.

Pot exista însă multiple și diverse situații sociale, economice și politice, în care tragerea la răspunderea penală ori executarea pedepsei să nu fie oportună sau necesară. Se poate, bunăoară, întâmpla ca o faptă sau anumite fapte penale să nu mai prezinte, în diferite circumstanțe, un pericol social deosebit. Este apoi posibil ca persoanele care au săvârșit atare fapte să nu mai fie periculoase pentru societate.

Aceste stări și situații se evaluează în funcție de anumite evenimente sociale și politice, precum și de schimbările intervenite în societate care fac necesară reaprecierea unor fapte. Ele nu justifică dezincriminarea infracțiunilor respective, care rămân fapte vătămătoare pentru întreaga colectivitate și trebuie astfel prevăzute în continuare de legea penală. Pentru acest motiv, este unanim admis că amnistia și garțierea nu semnifică o schimbare în politica penală.

După cum rezultă din cele de mai sus se configurează două categorii de factori:

Pe de o parte, o gamă de stări, situații și împrejurări de fapt, obiectiv determinate. Ele alcătuiesc eșafodajul social și politic al actelor de clemență.

Pe de altă parte, un sistem de repere valorice în raport cu care are loc reflectarea subiectivă a acestor realități. El este oferit de doctrina politică penală. În raport cu exigențele acesteia se apreciază dacă una sau alta dintre aceste stări, împrejurări sau situații este, prin conținutul său intrinsec și contextul general în care se manifestă, de natură a atrage renunțarea statului la obligația sa de tragere la răspundere penală, ori de cere executarea pedepsei.

Sorgintea actelor de clemență se situează în consecință, undeva în confluența factorilor sociali și politici.

Este de remarcat faptul că elementul politic apare de două ori în geneza actului de clemență o dată ca factor de determinare a deciziei și, a doua oară, ca și criteriu de evaluare și control a unei anumite realități.

Astfel, o anumită conjunctură politică poate constitui impulsul în adoptarea unui act de clemență, conjunctură care se evaluează și asupra căreia se acționează din rațiuni primordial politice.

Concluzionăm astfel că actele de amnistie și grațiere sunt motivate, deopotrivă, de considerații social politice și politică penală.

2. Temeiuri sociale și politice ale amnistiei și grațierii

Varietatea relațiilor sociale făcând dificilă exprimarea generală și abstractă a temeiurilor amnistiei și grațierii, s-a propus chiar inversarea datelor problemei, prin stabilirea impedimentelor, respectiv a cazurilor în care clemența nu intră în disenție. Nici o legislație nu a îngrădit vreodată exercițiul dreptului de clemență prin prevederea limitativă a unor anumite considerații pe baza cărora puteau fi acordate grațierea și amnistia. Dat fiind caracterul lor nelimitat, nu vom reuși în cele ce urmează să surprindem decât câteva dintre cele care, datorită frecvenței cu care apar, ori a amplitudinii efectelor produse merită a fi reținute:

Existența unor motivații politice, economice ori sociale pentru săvârșirea unor infracțiuni

În general, în aceste cazuri, amnistia și grațierea sunt precedate de importante sisteme sociale și politice. Noua ordine instaurată recunoaște răspicat că vinovat nu este singur făptuitorul, ci și societatea însăși care prin anacronismele ei, a conturat premisele săvârșirii faptei.

Acordarea clemenței pe acest temei nu afectează viitorul reglementării juridice a faptelor, ele rămânând pe mai departe incriminate de legea penală. Chiar mai mult, nimic nu împiedică înăsprirea, în perspectivă, a regimului sancționator.

Un exemplu imediat ni-l oferă chiar legislația noastră penală: cele două cuprinzătoare acte de clemență din anul 1990, Decretul-lege nr.3 și Decretul-lege nr.23, au fost urmate, într-un răstimp istoricește scurt, de Legea nr.140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, prin care au fost majorate limitele speciale ale pedepselor pentru un larg evantai de infracțiuni.

În mod excepțional, intervenirea amnistiei și grațierii cu privire la anumite infracțiuni, respectiv pedepse devenite incompatibile cu noua conjunctură social-economică, prefigurează dezincriminarea lor, clemența, în aceste cazuri constituind uvertura dezincriminării.

Sentimentul general de încredere față de rezultatele dobândite în consolidarea ordinii de stat și de drept. El creează convingerea că funcția reeducativă a pedepsei poate fi preluată de către societate, astfel încât executarea ei nu mai este necesară.

Amnistia – bilanț, urmărește înlăturarea răspunderii penale, ori îndepărtarea consecințelor condamnării, în cazul eliberării unor mari colectivități ori a poporului, în întregul său, de sub dominația unor vremuri vitrege și care au înrâurit condiția lor într-atât, încât fără ele, nu ar fi săvârșit faptele pe care le-au comis.

Infracțiunile care fac obiectul acestor amnistii sunt produse într-o epocă de criză socială, politică sau economică, sub influența situației dificile, iar nu sub imboldul unei perversități criminale primejdioase.

Amnistia pacifistă, sau „pentru pacea socială”, are drept țel menținerea sau reinstaurarea păcii sociale, amenințată sau zguduită de contradicții politice, precum și de modalitatea lor periculoasă de manifestare. Astfel de amnistie a acordat regele Mihai I pentru infracțiuni săvârșite înaintea celui de-al doilea război mondial de anumite grupuri etnice: bulgari, turci, germani, unguri. Acest gen de acte de clemență atrage calmarea pasiunilor populare și restabilirea liniștii prin uitarea trecutului.

Exemple mai recente constau în faimoasele „amnistii algeriene” acordate de președintele de Gaulle în perioada 1962-1968. Apoi, este de remarcat că tulburările din Corsica, Noua Caledonie, Guadelupe și Martinica, au fost asanate – printre altele – și prin amnistiile din anii 1982, 1988 și 1989.

Amnistia de corectare sau corectivă

În principiu, la acordarea amnistiei și grațierii trebuie avute în vedere o seamă de considerații privind utilitatea, oportunitatea, tradiția și alegerea momentului. Conflictele armate au constituit un prilej constant de acordare a clemenței. La începutul conflagrației, amnistia a oferit cadrul unirii idealului cu pragmaticul, ea devenind sursa de fapte proaspete pentru trupă și industria de război.

De-a lungul timpului, s-a constatat că înlăturarea pedepsei a descătușat uriașe puteri lăuntrice, care i-au oferit fostului condamnat un important sprijin în regăsirea drumului în societate. Astfel în 1916, în țara noastră au fost amnistiate toate infracțiunile, în scopul întoarcerii la armată a infractorilor.

„Amnistia postbelică celebrează victoria sau tămăduiește durerea înfrângerii”.

Amnistiile și grațierile au făcut parte din mijloacele unor regimuri muribunde de asigurare a supraviețuirii. La astfel de remedii s-a recurs de pildă fostele regimuri totalitare din centrul și estul Europei. În aceste țări, grațierile individuale au constituit o excepție, însă grațierile în masă sau amnistiile au fost incluse de la bun început în instrumentarul conducerii politice. S-a apelat periodic la aceste mijloace, atât pentru a tempera starea de spirit nefavorabilă a populației, cât și pentru a proiecta conducerea de partid și de stat într-o lumină mai favorabilă.

De multe ori, actele de clemență erau însoțite de expuneri de motive sau preambuluri care elogiau progresele obținute, precum și conștiința înaintată a celor ce muncesc.

Sărbătorile naționale și celelalte sărbători legale, alegerile prezidențiale, desemnarea unui nou cabinet constituie prilejuri tradiționale ale așa-ziselor „amnistii jubiliare”.

Astfel, prin legea federală din data de 01 iunie 1995, cu ocazia aniversării semicentenarului redobândirii independenței de către Republica Austria și a integrării sale în Uniunea Europeană, au fost amnistiate numeroase infracțiuni.

La 15 august 1995, în Coreea de Sud, s-a acordat o cuprinzătoare amnistie ocazionată de celebrarea unei jumătăți de veac de la încetarea celui de-al doilea război mondial.

Franța este cunoscută prin amnistiile septenale, prilejuite de începerea exercițiului mandatului de către noul Președinte al Republicii.

Grațierea de crăciun, devenită tradiție în unele state occidentale.

În fapt, nu este vorba despre o grațiere colectivă în sensul legislației noastre, ci despre o multitudine de grațieri individuale.

Uzanța s-a dovedit în timp necorespunzătoare, deoarece s-a constatat preocuparea condamnaților de a amâna cât mai mult posibil data începerii pedepsei, tocmai pentru a beneficia de înlăturarea unei părți cât mai consistente a acesteia.

Grațierile de crăciun sunt considerate a reprezenta ultimile relicve ale practicii acordării clemenței din mărinimie.

Supraaglomerarea locurilor de executare a pedepselor constituie temei de grațiere și amnistie în statele neconsolidate economic, care nu își îngăduie organizarea și întreținerea unei rețele corespunzătoare de așezăminte pentru executarea pedepselor.

Rațiuni umanitare

O parte a literaturii juridice străine admite că actele de clemență pot servi valorificării unor aspecte umanitare care datorită caracterului abstract al normelor juridice penale, nu pot fi suficient fructificate în hotărârea de condamnare.

Această categorie de acte de clemență mai are în vedere unele circumstanțe posterioare rămânerii definitive a sentințeica, de exemplu, sensibilitatea cu totul exgerată a condamnatului, care atrage inevitabil distrugerea sa fizică și morală.

Tot acestui gen se subsumează și cazurile privind condamnații cetățeni străini, care nu cunosc limba statului pe teritoriul căruia execută pedeapsa și care, pentru acest motiv, au mai mult de suferit decât ceilalți deținuți.

Corectarea unor erori judiciare poate avea loc prin acte de grațiere individuală dar numai în două ipostaze: încălcarea principiului „nou bis in indem”, prin sancționarea de două ori pentru aceeași faptă, respectiv punerea în executare a unei pedepse prescrise.

În dreptul nostru actele de clemență nu au aptitudine reparatorie. Situațiile juridice menționate se soluționează mult mai prompt și mai temeinic recurgându-se la instituții juridice, care stau la îndemâna instanțelor de judecată. Astfel, pronunțarea împotriva unei persoane a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă constituie cazul de contestație în anulare prev. de art.386 lit.d.c. proc.pen. Prescripția executării pedepsei se invocă de către persoana condamnată, sau de către procuror pe calea contestației la executare, în baza art.461 alin1 lit.d.c.proc.pen.

În sistemul legislativ al acelor state, contestația la executare este inclusa în categoria căilor extraordinare de atac, soluție pe care o îmbrățișase și legiuitorul nostru până la apariția actului cod pe procedură penală.

Armonizarea unor pedepse disproprorționat de mari cu tendințele practicii judiciare în materia infracțiunilor pentru care au fost aplicate, pe calea grațierii individuale.

Ministerele de Justiție ȘI Procuraturile Generale sunt unicele instituții care au permanent perspectiva globală asupra evoluției practicii judiciare. Ele cunosc astfel limitele concrete în care se aplică pedepsele de același gen. Se poate constata urmărindu-se acest fenomen, că din considerente privitoare la asigurarea prevenției generale, s-a aplicat unui inculpat o pedeapsă disproporționată față de cele aplicate pentru fapte penale similare de aceeași instanță sau de alte instanțe.

Reducerea pedepsei nu compromite scopul său general preventiv, urmărit cu excesivă scrupulozitate de instanță, deoarece opinia publică nu este informată asupra temeiurilor grațierii, iar în unele sisteme, nici chiar despre acordarea ei.

S-a sublinia cu consecvență că titularilor dreptului de grațiere le este cu desăvârșire interzis să facă aprecieri asupra temeiniciei hotărârii de condamnare, așa cum și condamnatului însuși nu îi este permis ca, pe calea cererii de grațiere, să dezavueze legalitatea și temeinicia ei. Ambele atitudini ar încălca principiul autorității de lucru judecat.

Instanțele constituționale au decis, în mod univoc, că practica judiciară neunitară nu este de natură a aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului.

Însă în profida înaltelor comandamente care dinamizează preocupările pentru asigurarea unei justiții echitabile, acțiunea nu poate rămâne decât unulaterală, iar rezultatul parțial, deoarece în aceasta modalitate pedepsele nu pot fi decât reduse, niciodată sporite.

Rațiuni de stat

Se poate întâmpla ca anumite interese ale statului să se situeze mai presus de obligația sa de tragere la răspunderea penală a infractrilor.

S-a remarcat că noțiunea de „interese de stat” trebuie privită în strânsă legătură cu respectarea principiului dreptății, care este opozabil inclusiv statului.

Prin urmare, rațiunile de stat pot fi invocate ca temei al unui act de clemență numai când sunt în joc interesele vitale ale întregii societăți.

Pentru astfel de rațiuni au fost, de exemplu, amnistiați după 5 luni participanții la revolta parlamentarilor ruși din luna septembrie 1993.

Unul dintre mijloacele asanării celui mai grav conflict european postbelic s-ar putea să-I constituie amnistierea celor 46 de acuzați pentru crime de război în fosta Iugoslavie.

Raporturile dintre state

În mod frecvent un stat recurge la grațierea sau amnistierea individuală a cetățenilor altui stat care au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite pe teritriul său. Aceasta practica se întemeiază pe regula reciprocității și nu se opune în nici un fel principiilor statului de drept.

În aceste situațiideterminante sunt necesitatea apărării intereselor cetățenilor peoprii, a drepturilor fundamentale ale omului, precum și, uneori, a detensionării unor relații interne sau internaționale.

În aceste aczuri, actul de grațiere dobândește și calitatea de act de conducere politică. Intervenția pe lânga o autoritate străină, reacția la solicitarea unei astfel de autorități ori evaluarea oportunității grațierii implică evident decizia politică.

Efecte specifice produce grațierea obținută prin constrângere.

În cazurile de terorism prin luarea de ostateci, de exemplu, decizia este și rămâne un act de conducere politică. În schimb, grațierea ca act juridic va fi lipsită de efecte, deoarece este afectata ca viciu de consimțământ.

În timpul războiului rece, superputerile au schimbat întrre ele agenți condamnați la pedepse grele, sub sloganul îmbunătățirii relațiilor reciproce. Scopul nemijlocit îl constituia însă, readucerea acasă a propriilor cetățeni.