Actele Administrative

CUPRINS

INTRODUCERE 2

CAPITOLUL 1 4

CONSIDERAȚII GENERLE 4

1.1 Noțiunea de act admnistrativ 4

1.2 Trasături caracteristice și regimul juridic al actelor administrative 5

1.3 Elementele actelor administrative 10

1.4 Clasificarea actelor administrative 12

1.5 Autoritățile administrației publice emitente de acte administrative 22

CAPITOLUL 2 31

CONDIȚIILE DE VALABILITATE ALE ACTELOR ADMINISTRATIVE 31

2.1 Emiterea actelor administrative de catre organele competente 32

2.2 Legalitatea actelor admnistrative 34

2.3 Forma si elementele de forma ale actelor administrative 36

2.4 Procedura de emitere a actelor administrativ 40

2.5 Oportunitatea actelor administrative 58

CAPITOLUL 3 59

CONSECINTE JURIDICE ALE NERESPECTARII CONDITIILOR DE VALABILITATE ALE ACTELOR ADMNISTRATIVE 59

3.1 Revocarea actelor administrative 60

3.2 Anularea actelor administrative 62

3.3 Suspendarea actelor administrative 63

3.4 Nulitatea actelor administrative 66

3.5 Inexistența actului 68

CONCLUZII 71

BIBLIOGRAFIE 75

INTRODUCERE

Lucrarea de față are ca obiect de studiu importanța condițiilor de valabilitate ale actelor administrative adoptate și emise de către autoritățile administrației publice și, implicit, rolul deosebit pe care îl are administrația publică în cadrul unui stat democrat, în acord cu principiul respectării drepturilor si libertăților cetățenești.

Administrația publică reprezintă mijlocul pe care îl are la dispoziție statul de a-și pune în practică dezideratele, ea este unealta cu ajutorul căreia se face trecerea de la nivelul abstract, prescriptiv, la nivelul concret sau practic. Altfel spus, toate acele valori sociale pe care le regăsim în dispozițiile legale sunt materiaizate cu ajutorul administrației publice și de modul în care aceasta își îndeplinește sarcinile depinde realizarea unei cât mai bune echivalențe între cele două niveluri. Aici intervine dreptul administrtaiv ca ramură de drept, care reglementează atât organizarea sistemului administrației publice, cât și modul în care acesta este obligat sa acționeze.

Sub aspect etimologic, cuvântul ”administrație” provine din limba latină, fiind compus din prepoziția ”ad”, însemnând ”la”/”către” și ”minister”, traducându-se prin servitor, supus. Se poate spune ca prin această noțiune s-a avut în vedere o activitate subordonata, la comandă.

Funcțiile administrației publice pot fi identificate pornind, pe de o parte, de la criteriul sarcinilor pe care le îndeplinește, de executare și elaborare, iar pe de altă parte, de la caracteristica sa de ”corp intermediar” între autoritățile publice și cetățeni, între planul conducerii politice și planul unde se realizează valorile politice.

Funcția principală a administrației publice este cea cea de executare și este determinată de poziția pe care o are administrația în raport cu puterea politică și anume de organizare a executării deciziei politice concretizată în legi și de asigurare a executării acesteia, prin convingere, iar în caz de nevoie, folosind forța publică, constrângerea.

Funcția de informare a administației publice are drept scop informarea ritmică a puterii politice a mersului în ansamblu a sistemului administrației publice. Astfel, pentru a cunoaște cât mai bine realitățile sociale, administrația publică reține informațiile rezultate din relațiile cu cetățenii privitoare la nevoile prezente sau viitoare ale acestora.Totodată, administrația publică are obligația de a prezenta informațiile cerute de Parlament, care, pe baza acestora optează pentru diferite soluții sau proiecte legislative. De asemenea, are obligația de a pune la dispoziția societății informațiile pe care le deține. O altă funcție a administrației publice este cea de pregătire a proiectelor de acte normative, precum și colaborarea la adoptarea sau emiterea lor.

Activitatea administrației publice privește o mare diversitate de situații pe care autoritățile administrației publice trebuie să le soluționeze, aceasta având misiunea permanentă de a satisface interesele publice, generale, mereu în schimbare, ceea ce impune ca aceasta să fie spontană, dinamică și să acționeze din oficiu .

În ceea ce privește actul administrativ, acesta reprezintă o manifestare unilaterală de voință, făcută cu scopul de a produce efecte juridice, emis pentru punerea în aplicare a legilor statului.

Diversitatea atribuțiilor îndeplinite de organele administrației publice are drept consecință adoptarea mai multor tipuri de acte, purtând denumiri ca de exemplu: hotărâre, ordin, regulament, dipoziție, autorizație, certificat, proces-verbal, fapt ce permite recunoasterea provenienței actului juridic, stabilirea caracterului său normativ sau individual etc. Având în vedere acesta varietate de denumiri, s-a găsit o denumire generică, care sa desemneze categoria acestor acte în mod unitar. Astfel, s-au reținut doua denumiri și anume : cea de act admnistrativ și cea de act de drept administrativ. Acesta ultima variantă nu este utilizată în legislație, corecta fiind noțiunea folosită și în Constituție, adica terminologia de act adminitrativ.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERLE

Noțiunea de act admnistrativ

În literatura de specialitate, pentru desemnarea acestui tip de act juridic, au existat mai multe opinii, actul administrativ fiind subiectul mai multor definiții, neexistând o terminologie unitară.

Așa cum am menționat anterior, având în vedere ca terminologia nu este unitara, unii autori au folosit formula de ”act administrativ”, alții au utilizat expresia ”act de drept administrativ”. În timp ce a doua expresie evidențiază caracteristicile actului juridic și regimul juridic aplicabil, prima expresie, cea de ”act administrativ” este cea care trebuie folosită, deoarece corespunde termenului utilizat în Constituția României, acesta expresie fiind preferabilă și datorită folosirii îndelungate în literatura juridică și în practică.

Literatura juridică românească din perioada interbelică exprima formele de activitate a autorităților administrației publice, prin opinia lui Paul Negulescu, ca mijloace juridice prin care puterea executivă lucrează asupra administrațiilor sau actele puterii executive. El preciza, în acest sens, două mari categorii de acte al puterii executive: actele de autoritate și actele de gestiune.

Anibal Teodorescu menționa că, în îndeplinirea atribuțiilor sale esențiale de aplicare a legii, organul executiv face o serie de acte, deosebind, în acest scop, actele administrative (denumite și propriu-zise), actele administrative cu caracter jurisdicțional și acte cu caracter pregătitor.

În perioada postbelică, Tudor Drăganu preciza că în activitatea organelor administrative de stat intervin acte juridice, acte cu caracter exclusiv politic, fapte materiale juridice și operațiuni materiale tehnice, teză care își păstrează valabilitatea și în prezent.

Chiar dacă fiecare autor a definit actul administrativ intr-un mod distinct, o trasătură comuna a acestora este faptul că actele administrative sunt acte juridice unilaterale emise de organe competente ale administrației publice, cu atribuții de realizare a puterii de stat, pentru realizarea activității executive, în scopul creării, modificării sau stingerii raporturilor juridice de drept adminstrativ.

Termenul de act administrativ se regăsește și în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ care il definește ca’’actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării sau organizării executarii legii, dând nastere, modificând sau stingând raporturile juridice’’. În sensul acestei legi, sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect :

punerea in valoare a bunurilor proprietate publică,

executarea lucrărilor de inters public;

prestarea serviciilor publice;

achizițiile publice.

O altă definiție care se evidențiază prin rigurozitate și concretețe o găsim în lucrarea prof. univ. Antonie Iorgovan, care prin act administrativ întelege ,,acea formă juridică principală a activității organelor administrației publice,care constă într-o manifestare unilaterală și expresă de voința de a da naștere,a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate al instanțelor judecătorești’’.

Conform opiniei prof. Alexandru Negoiță, opinie la care s-a raliat si prof. univ. Vasilica Negruț, în lucrarea ”Drept administrativ”, actul administrativ este ”o manifestare unilaterală de voință juridică, pe baza și în executarea legii, a unei autorități administrative, prin care se formează o situație juridică nouă sau se refuză o pretenție juridică referitoare la un drept recunoscut de lege, voință juridică supusă regimului juridic administrativ”.

În concluzie, în considerația celor menționate, susțin optica autorilor menționati mai sus si apreciez că actul administativ reprezintă acea manifestare unilaterală de voință a a administrației publice, emanată de autoritățile administrative în temeiul și punerea în executare a legii, prin care se nasc, se modifică sau sting drepturi și obligații.

Trasături caracteristice și regimul juridic al actelor administrative

Trăsăturile actelor administrative reprezintă acel ansamblu de însușiri care determină includerea respectivelor acte în categoria actelor juridice și, în mod concomitent, le diferențiază de alte acte juridice aparținătoare diverselor ramuri de drept.

Anumite trăsături comune se regăsesc în doctrina administrativă, cu unele diferențe nesemnificative de formulare, elemente esențiale însă pentru delimitarea actelor administrative de celelalte acte juridice ale autorităților administrației publice, precum și de operațiunile administrative ale acestor.

Astfel, trasăturile caracteristice ale actelor administrative sunt următoarele:

sunt acte juridice

sunt manifestări de voință unilaterală, care trebuie să aparțina unui singur organ al administrației publice

sunt emise în temeiul legii și pentru realizarea puterii publice

sunt adoptate sau emise în formă scrisă

trebuie publicate ori aduse la cunoștința celor vizați

nu pot avea caracter retroactiv

sunt supuse unui regim juridic specific

Actele administrative sunt acte juridice.

Actul administrativ reprezintă una din formele cu semnificație juridică prin care autoritățile administrației publice își realizează competența și implicit sarcinile ce le revin.

Actele juridice sunt acele manifestări de voință exprimate în scopul de a da naștere, de a modifica sau de a stinge raporturi juridice, drepturi și obligații juridice. Prin această caracteristică, actele administrative se deosebesc de operațiile administrative și faptele materiale. Dacă actele administrative produc efecte juridice prin ele însele, în mod direct, operațiile administrative nu produc astfel de efecte. Dacă, totuși se modifică o situație juridică datorită acestor operațiuni, acest lucru are loc numai pentru că respectivele operațiuni sunt o condiție a aplicării unor norme juridice.

Producerea de efecte juridice de către un act juridic administrativ este condiționată de îndeplinirea tuturor condițiilor prevãzute de lege, în caz contrar el nefiind decât un fapt juridic.

Manifestarea unilaterală de voință.

Actul administrativ este prin excelență un act unilateral. Aceasta înseamnă că emiterea lui presupune un singur autor, producerea efectelor juridice de către acesta făcându-se fără consimțământul destinatarului său. Iar acest privilegiu al unilateralității, se justifică prin preeminența intersului public față de intersele private.

Unilateralitatatea actelor dministrative este destinată de emiterea actelor în temeiul și pentru realizarea puterii în stat (a puterii publice).

Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voință chiar și atunci când la emiterea lui participă mai multe persoane, deoarece orgnul emitent este un organ colegial (o hotărâre a consiliului local, de exempu), precum și în situația în care la emiterea actului administrativ participă mai multe organe ale administrației publice (cum ar fi, de exemplu, un ordin care emană de la mai multe ministere) sau alături de acestea, anumite organizații cu caracter privat. Actul juridic este unilateral nu pentru că reprezintă opera unei singure persoane ori a unui singur organ, ci pentru faptul că degajă o singură voință juridică, care emană de la un organ sau mai multe organe ale administrației publice.

Referitor la caracterul unilateral al actului administrativ, în literatura de specialitate și în practica aministrativă, s-au identificat mai multe probleme, cum sunt :

actul administrativ emis în comun, fie prin participarea mai multor autorități ale administrației publice, fie a unei autorități a administrațiie publice nestatale; în prima situație cu toate că la emiterea actului administrativ participă mai multe subiecte, actul este urmarea unui consens al autorităților respective, realizând o singură voință juridică, care îi conferă actului caracterul unilateral, iar în cea de-a doua situație, actele administrative adoptate sau emise ”cu acordul” sau ”autorizarea” altei autorități, acordul are sensul unei aprobări prealabile, iar actul rămâne un act unilateral

cât privește participarea mai multor persoane fizice la emiterea actului administrativ, caracterul unilateral al actului decurge nu din numărul de persoane fizice care participă la adoptarea ei, ci din faptul că aceste persoane (consilierii locali sau județeni, de exemplu), potrivit cvorumului prevăzut de lege, acționează în vederea realizării competenței autorității administrative

actele administrative emise la cererea prealabilă a unor persoane fizice care solicită emieterea diferitelor autorizații, prevăzute de legislația în vigoare; în acest caz, voința solicitantului constituie doar o condiție pentru emiterea actului administrativ și nu un acord de voință între solicitant și autoritatea emitentă, manifestarea de voință a autorității adminstrației emitente a autorizației, păstrându-și caracterul unilateral.

Actele admnistrative sunt emise în temeiul și pentru realizarea puterii publice

Este trăsătura care deosebește actul administrativ de alte acte cu caracter unilateral ale autorităților administrației publice. El concretizează manifestarea de voință a autorității administrative în calitatea sa de subiect de drept investit cu exercițiul autorității publice, dă naștere, modifică sau stinge drepturi și obligații în regim de putere publică. Pornind de la faptul că actul administrativ este emis în realizarea puterii publice, potrivit opiniei expimate în doctrină, din această trăsătură rezultă obligativitatea actelor administrative și executarea lor din oficiu.

Actele administrative sunt obligatorii pentru subiectele care cad sub incidența lor, subiecte care pot fi sau nu subordonate în mod obișnuit organului emitent. Pentru organele ierarhic superioare sunt obligatorii actele normative și cele individuale ale organelor superioare. Actele unui organ sunt obligatorii și pentru subiectele nesubordonate în mod obișnuit organului emitent atunci când acesta are un rol coordonator sau de specialitate într-o ramură sau domeniu de activitate. Actele administrtaive sunt obligatorii chiar și pentru organul emitent. Când actul se adresează însăși organului emitent, respectarea prevederilor sale se face atât în această calitate, cât și ca subiect obligat să-l execute.

În ceea ce privește executarea, actele juridice se impart în acte pentru a căror executare, atunci când ea nu se realizează de bună voie, cel în drept se adresează unei instanțe judecătorești pentru a obține un titlu executoriu și acte juridice a căror executare, atunci când cel obligat să o facă refuză, se realizează direct prin forța de constrângere a statului, fără o formalitate deosebită, ele constituind un titlu executoriu. În prima categorie intră, de regulă, contractele administrative, iat în a doua sunt cuprinse, în general, actele administrative. Caracterul executoriu al actelor administrative există indifferent de faptul că ele creează, modifică sau sting drepturi sau obligații în legătură cu un subiect de drept sau altul. Există cel puțin două cause care determină acest caracter:

emiterea actului în realizare a puterii de stat

prezumția de legalitate a actelor administrative.

Exista acte administrative ce nu dobândesc în mod direct caracter executoriu și care nu pot fi puse direct în aplicare. Astfel, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției se poate face plângere în termen de 15 zile de la data comunicării acestuia, plângerea suspendând executarea. Tot o excepție de la principiul executării actelor administrative o reprezintă și suspendarea acestora, întrucât operează o încetare temporară a obligației de executare a acestor acte. De exemplu, în litigiile având ca obiect acte administrative care au vătămat drepturi subiective în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclmantul poate cere tribunalului să dispună suspendarea executării actului până la soluționarea acțiunii.

Actele administrative sunt adoptate sau emise în formă scrisă

Acestă trăsătură ale actelor administrative este utilă pentru a putea cunoaște conținutul acestor acte, pentru ca un particular, persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vatămat în drepturile sale recunoscute de lege, să poată ataca actul respectiv și sa ceară instanței de contencios administrativ anularea acestuia și repararea pagubelor produse.

Actele administrative trebuie publicate sau aduse la cunoștința celor vizați

În funcție de respectarea acestei caracteristici, actele administrative determină producerea efectelor juridice pentru care a fost adoptat sau emis. Astfel, nepublicarea în Monitorul Oficial al Hotărârilor de Guvern atrage inexistența acestora, excepție făcând actele cu character militar, care se comunică doar instituților interesate.

Actele administrative nu pot avea caracter retroactiv

Această trasătură face referire la faptul că actele administrative produc efecte juridice doar pentru viitor, legea dispunând numai pentru viitor.

Actele administrative sunt supuse unui regim juridic specific

Regimul juridic al actelor administrative reprezintă un ansamblu de reguli ce determină formarea, modificarea și deființarea respectivelor acte.

Actele administrtaive sunt supuse regimului juridic administrativ, având în acest sens un regim juridic propriu, distinct de al altor acte juridice. Acest regim se manifestă cu privire la legalitatea actelor administrative, forța lor juridică, puterea lor probantă, modul de intrare în vigoare, modul de executare și de încetare a efectelor juridice.

Așa cum am arătat mai sus, actele administrative sunt obligatorii, se pun direct în executare și beneficiază de un caracter de legalitate. Prin acesta se învederează caracterul lor de acte de putere publică, prin opoziție cu actele juridice civile, ale căror efecte vizează, în principiu, numai părțile participante la raportul juridic respectiv.

Elementele actelor administrative

Elementele actelor administrative sunt acele trăsături fără de care manifestarea de voință nu se poate constitui ca act juridic.

Aceste elemente esențiale sunt:

voința manifestată în temeiul și pentru realizarea puterii de stat;

obiectul actului juridic;

organul sau subiectul emitent al actului,

motivele care stau la baza actului

Cum am spus mai sus, aceste elemente sunt esențiale, absența unuia dintre ele însemnând inexistența actului. Dar un act administrativ poate conține și elemente neesențiale, precum termenul și condiția, însa acestea pot aparea doar în cazul unor acte de drept administrativ.

a) Manifestarea de voință: actul administrativ este un act volițional a unui organ al administrației publice, făcut în scopul producerii de efecte juridice, adica de a naște, modifica ori înceta raporturi juridice de drept administrativ. Este un act de voință cu caracter deliberativ și presupune acțiunea conștientă și voită a autorului său, neputând avea un caracter întâmplător, aleatoriu.

Voința din actul administrativ trebuie să întrunească mai multe condiții: să fie intenționată, manifestată, să aibă un dublu caracter volițional, să fie autonomă și neviciată.

Caracterul intenționat al voinței din actele administrative presupune reprezentarea scopului acțiunii și urmărirea sau acceptarea rezultatelor produse prin realizarea actelui. Din această cauză efectele juridice licite au la bază, întodeauna, intenția directă. Ea cuprinde intenția de a produce efecte juridice în care sens obiectul subiectul de drept urmărește producerea anumitor efecte juridice determinate, iar legea atribuie voinței acestuia relevanță juridică numai în considerația existenței voinței și a direcției acesteia. Actul de voință cuprinde un element intern, subiectiv, intenția și unul extern, obiectiv, respectiv efectele produse în baza intenției și anume raporturile juridice generale, modificate sau desființate. Atât intenția, cât și efectele urmărite și produse trebuie să fie în concordanță cu legea întrucât legalitatea constituie o caracteriztică esențiala pentru existența actului juridic, în special al celui administrativ care ste înzestrat cu prezumția de legalitate.

Voința trebuie să fie manifestă sau manifestată, adică trebuie să fie cunoscută de către cei cărora li se adresează actul, pentru ca aceștia să-și conformeze conduita potrivit intenției autorului. Voința rămasă la stadiul de simplu proces intern nu are nici o relevanță în orice ramură de drept, atâta timp cât nu trece în realitatea obiectivă la faza sa externă. Mai mult, nu este suficientă doar simpla manifestare a voinței, pentru a se produce efecte juridice urmând a fi îndeplinite și anumite cerințe de formă, fie privind procedura, fie forma exterioară scrisă, necesară de cele mai multe ori. Modul de manifestare a voinței organelor administrative și cunoașterea efectivă a acestei manifestări are loc prin aducerea la cunoștință a actelor administrative, de regulă, întocmite în formă scrisă, fie pe calea publicării actelor normative, fie pe calea comunicării actelor individuale. De momentul și din momentul manifestării voinței și mai ales al cunoașterii efective al acesteia se leagă anumite efecte ale actelor juridice, cum ar fi intrarea lor în vigoare sau punerea în executare.

O altă caracteristică este dublul caracter volițional al actului administrativ, prin aceea că exprimă atât voința statului consacrată prin lege și prin acte subordonate acesteia și care se impune în actele administrației, cât și voința autorității emitente. Voința statului are un rol important dată fiind poziția subordonată a organelor administrației față de lege și de organele executive ierarhic superioare. De aceea, de exempu, atunci când emit acte, organele administrației publice trebuie să indice întotdeauna actul normativ superior care constituie temeiul lor legal. Voința din actul administrativ exprimă un anumit grad de autonomie a organului emitent care dispune fie de autonomia decizițională, fie de simpla independență operativă în activitatea sa. Autonomia de voință crește odată cu facultatea recunoscută administrației de a aprecia o anumită situație și de a-și lega mijloacele cele mai corespunzătoare în rezolvarea ei acționând inclusiv pe considerente de oportunitate.

De asemnea, voința trebuie să fie neviciată întrucât vicierea ei afectează existența și valabilitatea actului juridic. Viciile actelor administrative sunt eroarea, dolul, chiar și violența. Eroarea este atunci când faptele reținute ca motive ale actului sunt eronate sau greșit stabilite și eroarea este de dpret când în emietrea actului organul nu se bazează pe un text legal sau se bazează în mod greșit pe un text. Dolul, ca eroare provocată în mod fraudulos, are, în dreptul administrativ, particularitățile sale, spre deosebire de dreptul civil, de exemplu.

b) Obiectul actului juridic este chiar obiectul raportului juridic pe care acel act îl generează. Obiectul este constituit din conduita părților, adică din acea acțiune asupra căreia sunt îndreptate drepturile și respectiv obligațiile participanților la raportul juridic. Obiectul actului administrativ este unic, având la bază o singură cauză sau motiv întrucât actul administrativ nu este un acord de voință de forma contractului civil în care prestația unei părți are drept cauză contraprestația celeilalte părți. Obiectul actului administrativ este strict determinat de lege și de alte acte normative. El obiectul actului juridic este impus în mod unilateral de către organul emitent, chiar dacă actul a fost emis la cererea unui solicitant. De asemenea, obiectul are caracter obligatoriu deoarece subiectele de drept trebuie să aibă o conduită conformă cu manifestarea de voință a organului administrației publice. Această trăsătură rămâne valabilă și în actele permisive, precum autorizațiile, care, deși nu obligă subiectele de drept la realizarae conduitei prevăzute de lege, totuși atunci când acestea doresc să-și exercite drepturile conținute de astfel de acte trebuie să adopte conduita prevăzută de ele.

c) Organul sau subiectul emitent al actului. Organele decizionale administrative pot fi organe cu conducere colegială, iar, în unele cazuri, organe cu conducere unipersonală. Dreptul de decizie poate să aparțină unor persoane din cadrul organului colegial sau unor funcționari din structurile interne ale organului. Factorii respectivi au posibilitatea atât de a emite decizii, cât și de a participa la întregul proces decizional. În știința administrației, autorul unei decizii este numit factor sau subiect decident, reprezentînd persoana sau grupul de persoane investite cu dreptul de decizie în baza calității recunoscute prin lege.

d) Motivele care stau la baza actului sunt cele de fapt și cele de drept. Motivele de fapt sunt cauzele sau împrejurările caer justifică și care determină adoptarea unui act juridic, iat motivele de drept sunt textele legale care permit și determină această adoptare. Lipsa motivelor de fapt duce la inexistența actului juridic, iar caracterul ilegal al motivelor duce la nulitatea actului respectiv. Sancțiunea nulității operează și atunci când organul este în eroare asupra motivelor care au determinat emiterea actului administrativ sau când organul a fost indus în eroare cu privire la motivele care stau la baza acelui act juridic.

Clasificarea actelor administrative

În continuare, voi reda o serie criterii de clasificare a tuturor actelor administrative și anume:

Primul citeriu : acela al autorului de la care emana actul. Putem vorbi de :acte administrative-scop, acte mijloc și acte prin delegație.

Actele administrative-scop sunt acelea care emană direct de la administrație. Poartă această denumire deoarece prin emiterea lor este atins sopul pentru care aceste organe au fost înființate. Astfel, se poate spune că autoritatea publică a fost creată pentru a îndeplini o anumită funcție în stat, conferindu-i-se o anumită competență în interesul căreia se specializează.

Actele administrative-mijloc sunt acele acte care provin de la alte organe din stat, cum este cea judecătorească, care deține exercițiul puterii publice, dar nu poate emite acte administrative.

Actele administrative ”prin delegație” sunt acele acte care sunt emise de structuri nestatale – societăți comerciale, asociații, fundații, care nu dețin exercițiul puterii publice , dar care, printr-un act de putere,l-au obținut pentru a presta un serviciu public. Este cazul particularilor cărora li s-au trasferat anumite servicii publice, prestarea acestora efectuându-se sub controlul administrației.

Al doilea criteriu: acela al numărului de voințe implicate în procedura emiterii actului administrativ. Potrivit acestui criteriu se pot distinge două tipuri de acte și anume acte simple și acte complexe.

Actele administrative simple sunt actele sunt acele acte emise prin manifestarea de unei singure voințe și porvine de la un singur organ administrativ. Aceste acte sunt destul de rare, deoarece variația sarcinilor, precum și specializarea tot mai intensă a agenților administrativi fac ca aceste acte să fie consecința mai multor voințe.

Actele complexe implică cel puțin două manifestări de voință, rezultate de la cel puțin două organe administrative, voințe care au același scop. Avem de-a face cu un act administrativ compex atunci când:

cel puțin două voințe diferite participă la producerea efectelor sale juridice

participarea celor două voințe este absolut necesară pentru emiterea unui act administrativ legal, nefiind un lucru întâmplător. Acestea se clasifică la rândul lor în :

acte emise în comun (conjuncte), de exemplu, un ordin emis în colaborare cu mai mulți ministri pentru aplicarea unitară a unei legi de interes comun

operațiuni administrative, care pot fi : anterioare (de exemplu, avizul, acordul a; în acest caz două organe administrative au calitatea de a emite un act administrativ, din care unul are împuternicirea de a-i stabili conținutul, iar celălalt îi acordă forța executorie.

Această din urmă clasificare este importantă din cel puțin două motive și anume:

în cazul revocării sau modificării actelor administrative, când actul complex nu poate fi revocat decât cu aprobarea tuturor organelor administrative care l-au emis;

în cazul în care într-un litigiu de contencios administrativ în care emitenții actului au calitatea procesuală pasivă, pentru anularea acestui act vor fi chemate în instanță toți cei care l-au emis;

în cazul răspunderii administrative, dacă un act administrativ dăunează unor interese ale unui particular, cei care au emis actul respectiv vor răspunde solidar pentru paguba rezultată.

Al treilea criteriu: acela al modului în care actul juridic produce efecte. Dacă aceste efecte se produc imediat, necondiționat și fără limită în timp, vom fi în prezența unui act pur și simplu. De exemplu, o hotărâre de guvern prin care se reglemetează contravenții într-un anumit domeniu. Dimpotrivă, dacă efectele nu se produc imediat (sunt suspendate) ori se produc, dar cu limită certă în timp, ori dacă ele sunt condiționate – fie că nu se nasc decât la survenirea unui eveniment anume, fie că dispariția lor este consecința unui asemenea eveniment – vom vorbi despre acte administrative afectate de modalități.

În continuare, voi dezvolta modalitățile actelor administrative și anume termenul și condiția.

Termenul: reprezintă acea modalitate a actului juridic care constă într-un eveniment viitor și sigur, în ceea ce privește realizarea sa, până la care este amânată nașterea sau stingerea efectelor actului în cauză . Termenul poate fi suspensiv sau extinctiv. Ca exemple de act sub termen suspensiv pot fi date toate acele acte normative care prevăd că vor intra în vigoare la o dată ulterioară publicării lor. În ceea ce privește actele cu termen extinctiv, un exemplu ar fi actele normative cu urmatoarele tipuri de prevederi: ”autorizația de mediu și autorizația integrală de mediu sunt valabile 10 ani” sau ”licența de organizare a jocurilor de noroc se acordă individual, este valabilă pentru o perioadă de 5 ani de la data acordării…” etc.

Condiția: reprezintă acea modalitate a actului juridic care constă într-un eveniment viitor și nesigur, de realizarea căruia depinde existența unui raport juridic în sensul nașterii sale (condiție suspensivă) sau al stingerii acestuia (condiție rezolutorie). Astfel, suntem în fața unor acte administrative condiționate, emise sub două forme: condiție suspensivă și condiție rezolutorie. Se poate vorbi si de condiție extinctivă.

b.1. Condiția suspensivă afectează un act admnistrativ complet format. În susținerea acestei afirmații putem spune că în cazul actelor administrative care se formează progresiv (actele complexe) prin structurarea prestabilită de legiuitor a unor voințe administrative venite de la organe diferite (unele care stabilesc conținutul actului, altele care le atribuie forță executorie) nu e vorba de o condiție suspensivă, deoarece actul este complet format în momentul în care toate voințele necesare procesului sunt exprimate, inclusiv a celor care conferă actelor forța executorie. Un exemplu de act administrativ afectat de condiția suspensivă este cel condiționat de depunerea jurământului persoanei numite într-o funcție publică. În acest caz avem de-a face cu un act complet format, structura legală a voința administrației fiind respectată în totalitate, legea condiționându-l eficacitatea deplină de un eveniment viitor, nesigur și care nu ține de administrație, deci exterior comportamentului administrației, adică voința celui care depune jurământul. Astfel că, jurământul are natura juridică a unei condiții suspensive adevărate, deoarece nu se produce nic iun efect juridic până la depunerea lui.

b.2 Condiția rezolutorie se regăsește destul de puțin în dreptul administrativ, aceasta constând într-o manifestare de voință chiar a beneficiarului actului.

b.3 Condiția extinctivă reprezintă un eveniment viitor și nesigur, de care depinde încetarea contractelor pentru viitor. Așadar, nu se poate asemăna nici cu termenul, în cele două forme ale sale (suspensiv sau extinctiv), deoarece îndeplinirea sa este nesigură, dar nic cu cele două tipuri de condiții – suspensivă si rezolutorie, deoarece îsi produce efecte numai pentru viitor. Această forma de condiție este des întâlnită în dreptul administrativ, având în vedere faptul că nu produce efecte retroactiv, ca în cazul condiței rezolutorie. De remarcat este faptul că această condiție constă în realizarea unei prestații într-u nanumit termen, chiar de către beneficiarul actului. Un exemplu de act afectat de condiția extinctivă este comunicareacătre contravenient a procesului verbal de constatare a contravenției în termen de două luni de la întocmire, în caz contrar acesta își pierde valabilitatea. Se poate constata că nu este vorba de un termen extinctiv, întrucât procesul verbal se perimă la sfârșitul perioadei prevăzute în act.

Importanța unei astfel de clasificări constă în modalitatea și intervalul de timp în care un act administrativ își produce efectele , deoarece, pentru aceasta, el trebuie să fie în vigoare. Iar intervalul de timp în care este în vigoare este afectat de modalitățile actului administrativ.

Al patrulea criteriu: acela al destinatarilor actelor administrative. Astfel, dacă actele produc efecte doar în interiorul administrației (referitor la funcționrii administrativi) avem de-a face cu un acte administrative interne, iar dacă sunt implicați particularii, suntem în prezența unor acte adminstrative externe.

Indiferent dacă actele administrative sunt interne sau externe, în măsura în care particularul reclamă o vătămare, controlul instanței de contencios administrativ asupra legalității lor este pe deplin operațional. Astfel, în cele mai multe cazuri, particularul formulează o cerere administrației, care este respinsă, invocându-se un act administrativ intern: funcționarul se ”scuză”, căci o dispoziție venită pe cale ierarhică, față de care el este destinatar, îl împiedică să soluționeze acea cerere. Particularului nu îi mai rămâne decât să o atace pe cale separată în contencios administrativ (cu acțiune directă ori invocând excepția de nelegalitate) sau, în ipoteza în care suntem în prezența unui act normativ intern care nu a fost publicat nicăieri, el poate solicita instanței să îl ignore pur și simplu, întrucât acesta este inexistent.

Al cincilea criteriu: acela al determinabilității persoanelor cărora li se aplică. În acest caz avem acte administrative normative (regulament) și acte administrative individuale (nereglementar).

Actele administrative normative sunt acele acte juridice care conțin o regulă, adică un act cu aplicabilitate repetată, asupra unor subiecți de drept nedeteminați. Aceast tip de acte suportă mai multe subclasificări și anume:

a.1 – acte subiective și acte condiție

a.2 – acte ale căror efecte se epuizează și acte ale căror efecte se reînnoiesc

a.3 – acte care creează drepturi și acte care creaează obligații

a.4 – acte pozitive și decizii de refuz

a.5 – acte exprese și acte implicite.

a.1 – Actele subiective și acte condiție:

Actele subiective au ca obiect crearea unei situații juridice individuale (de exemplu, o autorizație de construire, un proces verbal de constatare a contravenției), fiind contrare ca formă cu actele normative, reglementare al căror obiect este modificarea ordinii generale. În ceea ce privește actele condiție, acestea sunt acte, cumva, intermediare între cele două, deoarece au ca obiect aplicarea unui caz individual un statut general. De exemplu, actul de numire al unui funcționar.

Imporanța practică a acestei clasificări este una fundamentală, astfel, presupunând că avem un act subiectiv și unul condiție care dau naștere unor drepturi intangibile (care, deci, nu pot fi modificate discreționar de către administrație), dreptul subiectiv rezultat din prima categorie de acte este intangibil în conținutul său, indiferent de schimbările ulterioare ale cadrului normativ. În schimb, în cazul actelor condiție, numai dreptul de statut este intangibil, nu și conținutul acelui statut, care rămâne influențabil de schimbările cadrului normativ.

a.2 – Acte ale căror efecte se epuizează și acte ale căror efecte se reînnoiesc.

În dreptul administrativ există, spre desosebire de dreptul privat, două situații intermediare între cele două categorii discutate și anume:

– acte administrative care se emit și se ”consumă” spontan, când nu este nevoie de o trecere considerabilă de timp pentru executarea lor. Este cazul proceselor verbale de constatare a contravenției și aplicare a sancțiunii contravenționale.

– acte administrative a căror executare necesită o oarecare curgere de timp, fără ca acesta să fie neepuizabil. O însușire a acestor acte este faptul că executarea materială a acestor acte este un procedeu prin care își pot înceta efectele. Un exemplu concludent îl constituie autorizația de construire.

– acte administrative unice care creează situații continue. Aceste acte administrative nu au nevoie de o reînnoire permanentă, ci se epuizează pri comunicarea lor. Ca exemple, amintim decizia de pensionare sau numirea într-o funcție publică. Caracterstica principală a acestor acte o constituie faptul că toate efectele au loc instantaneu, ele durând nelimitat în timp.

– acte administrative (autorizații)care prezintă un caracter continuu, fiind necesară, periodic, reînnoirea lor. Așa cum am menționat, din această categorie fac parte actele care trebuie în permanență reînnoite. Dintre ele, amintim autorizațiile de exercitare a unei meserii sau a unei activități. De exemplu, persoanele care lucrează în domeniul producerii explozibililor au nevoie de o autorizație specială, care se obține de către cel interesat prin solicitare pe o perioadă nedeterminată, având posibilitatea de a fi prelungită, prin avizare.

a.3 – Acte care creează drepturi și acte care creează obligații.

Din punctul de vedere al cetățenilor, actul reglementar este un ac tde vocație, pe când actul individual este un act de drept. De exemplu, dacă un regulament dispune că indivizii care îndeplinesc anumite condiții pot obține o avansare în funcție, dacă ”x” îndeplinește condițiile fixate, el va putea pretinde o promovare: el are vocație legală de a fi promovat. Totuși, el încă se află la stadiul de ”speranță”. Numai atunci când, print-o decizie administrativă, ”x” va fi declarat promovat în acel post, eventualitatea se va realiza și dreptul lui”x” la avansare va fi dobândit. Putem astfel deduce, prin acest raționament, că actul reglementar corespunde ideii de drept eventual, iar actul individual celui de drept dobândit. Actul normativ, reglementar, act al vocațiilor, reprezintă actul creator. Un drept se naște din acesta, însă este doar obiectiv, un drept al tuturor sau al unei categorii, un drept care, dacă este raportat la o persoană anume, nu reprezintă decât o posibilitate, o eventualitate. În schimb, actul de aplicare, individual reprezintă actul achizitiv (achizitor). Astfel, dreptul obiectiv se ”subiectivizează”, se ”apropiază”, se ”concretizează” devenind ”drept dobândit”. Această construcție teoretică a ”drepturilor dobândite”, cu cele două etape distincte ”crearea”, respectiv ”dobândirea” dreptului, așezate în opoziție, a fost concepută tocmai pentru a sublinia că efectele unei decizii individuale n usunt destinate atât să creeze un drept, cât să fixeze o situație în favoarea unui administrat. Prin urmare, se poate spune că dreptul dobândit reprezintă dreptul la menținerea actului. Așadar, privind actul individual ca o stabilizare a unei situații juridice precise în favoarea unui beneficiar, vom concluziona că dreptul dobândit este tocmai această linie dreaptă ce unește beneficiarul cu administrația. Și din acest punct de vedere, este firesc, ca actul reglementar să nu ducă la dobândirea de drepturi, pentru ca nimeni nu poate pretinde stabilizarea, în favoarea lui, a ordinii juridice.

Nu toate categoriile de acte individuale au ca efect dobândirea de drepturi. Din acest punct de vedere, actele individuale se împart în două categorii:

acte individuale creatoare de drepturi intangibile. Ele nu pot fi revocate decât în situații foarte restrictive, cum e cazul unei autorizații de construire;

acte individuale creatoare de drepturi precare. Este cazul actelor sub condiție rezolutorie, orice măsuri discreționare sau a actului administrativ prin care administrația închiriază unui particular o suprafață de drum public. Acestea au o stabilitate mult mai mică, revocarea or, fiind în unele cazuri la voința exclusivă a organului emitent.

a.4 – Acte pozitive și decizii de refuz

Actul pozitiv este actul pe care autoritatea administrativă îl emite pentru a schima situația destinatarilor săi, chiar dacă este reglementar sau individual ori acordă drepturi sau dă naștere la obligații.

Deciziile de refuz nu modifică ordonanțarea juridică.

a.5 – Acte exprese și acte implicite

Actele exprese sunt cele conținute în documente scrise , iar cele implicite sunt cele deduse dintr-o nonmanifestare de voință a administrației.

Deciziile explicite pot fi atât pozitive (majoritatea), cât și negative (atunci când avem un refuz expres al administrației comunicat în scris petiționarului). La rândul lor deciziile implicite pot fi de respingere (deci negative), majoritatea, dar și pozitive. Astfel, în primul caz, cum se știe, tăcerea prelungită valorează respingere. Importanța practică a acestei ultime subclasificări o găsim în materia obligativității îndeplinirii procedurii adminstrative prealabile prevăzute în Legea contenciosului administrativ. Astfel, ea este obligatorie numai în ipoteza refuzului explicit care îmbracă forma unui act administrativ tipic, căci numai în această situație organul emitent are ce revoca. Dimpotrivă, în situația nesoluționării unei cereri în termenul legal, precum și în aceea în care refuzul îmbracă forma unei adrese care nu întrunește caracteristicile unui act administrativ, procedura administrativă prealabilă nu este necesară pentru simplul fapt că, neexistând un act administrativ tipic care să poată fi revocat, acest demers prealabil ar fi inutil

Actele administrative individuale sunt acele acte juridice care se aplică unuia sau mai multor indivizi determinați, specificați în mod clar în cuprinsul actului.

O altă clasificare a actele administrative este gruparea acestora în funcție de mai mulți factori, clasificare foarte importanta atât din punct de vedere teoretic, cât și practic.

în funcție de natura juridică, actele administrative pot fi :

acte administrative de autoritate sau de putere publică. Acestea sunt emise de o putere publică în mod unilateral, pe baza și în executarea legii, în scopul nașterii sau stingerii unor raporturi juridice, deci pentru a produce efecte juridice.

acte administrative de gestiune, care se realizează între serviciile publice administrative, pe de o parte și persoane fizice sau juridice pe de altă parte și care privesc buna gestionare sau administrare al domeniului public al statului sau unităților administrativ teritoriale, după caz. Spre deosebire de actele de autoritate care sunt acte unilaterale, cele de gesiune sunt acte bilaterale.

acte administrative jurisdicționale, care se emit în mod unilateral de către organeel de jurisdicție administrativă anume abilitate de lege și soluționează conflicte apărute între autorități publice și particulari. Acestea se emit cu folosirae unei proceduri speciale, respectiv participarea și contradictorialitatea în dezbateri. Sunt acte de speță, care intervin pentru a curma un litigiu.

în funcție de competența materială, actele administrative sunt:

acte administrative cu caracter general, care se emit de autoritățile administrației publice care au competență materială generală, cum ar fi decretele președintelui României, hotărârile și ordonanțele guvernului, ordinele prefectului, hotărârile consiliilor județene și locale.

acte administrative de specialitate, care se emit de organele de specialitate ale administrației publice centrale și ale administrației publice locale, cum ar fi ordinele și instrucțiunile emise de miniștri și conducătorii organelor de specialitate, deciziile, dispozițiile și ordinele conducătorilor serviciilor publice descentralizate (desconcentrate) ale ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administației publice centrale, din unitățile administrativ teritoriale și de către serviciile publice ale consiliilor județene și locale.

în funcție de competența teritorială, actele administrative pot fi:

acte administrative emise de organele administrației publice centrale, care produc efecte pe întreg teritoriul țării și sunt emise de guvern, miniștri, precum și de ceilalți conducători ai organelor de specialitate ale administrației publice centrale.

acte administrative emise de autoritățile administrației publice locale (hotarâri ale consiliilor județene și locale, dispozițiile primarilor, ordinele prefecților, precum și actele emise de conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației centrale din unitățile administrativ teritoriale și ai serviciilor publice ale consiliilor județene și locale, acestea producând efecte în limitele unității administrtaiv teritoriale în care funcționează autoritățile care le-au emis

în funcție de întiderea efectelor juridice, actele administrative sunt:

acte administrative normative, care conțin reguli de conduită obligatorii, generale și impersonale, care se adresează unui număr nedeterminat de persoane; însă gradul de generalitate diferă, întrucât unele acte normative stabilesc norme de conduită pentru orice persoană din țară, indiferent de cetățenie, pe când altele se adresează numai cetățenilor români, în timp ce altele privesc categorii determinate de persoane, cum sunt cele ce se aplică cadrelor didactice

acte administrative individuale, care contin reguli de conduită pentru o anumită persoană sau pentru un grup determinat de persoane (de exemplu procesul verbal de contatare a unei contravenții).

Aceste acte pot fi, la rândul lor, împărțite în mai multe subcategorii, după conținutul loc, astfel :

acte prin care se stabilesc drepturi sau obligații determinate pentru subiectul sau subiectele cărora li se adresează, de exemplu, actul de atribuire al unui teren în vederea construirii unei locuințe proprietate personală îi creează posibilitatea realizării acestui drept, pe când actul care stabilește un impozit sau o taxă pe care o datorează un cetățean pentru bunurile mobile sau imobile pe care le deține, conține o obligație determinată a acestuia.

actele prin care se conferă un statut personal,adică de atribuire a unui complex de drepturi, în condițiile stabilite de lege; de exemplu, diploma școlară sau universitară, carnetul de conducere auto, decizia de pernsionare.

actele prin care se aplică constrângerea administrtaivă, caracterizate prin faptul că instituie această constrângere sub formula sancțiunii; de exemplu, procesul verbal unde se conseamnează săvârșărea contravenției și prin care se aplică sancțiunea legală respectivă.

acte cu caracter jurisdicțional, care sunt emise de către autorități administrative jurisdicționale sau de jurisdicție, în mod expres abilitate de lege ți au drept obiect soluționarea litigiilor care apar între administrație și particulari; elaborarea acestor acte se face pe baza unei proceduri speciale, prevăzute de lege, bazate pe contradictorialitate, iar organul emitent este independent în darea soluției.

în funcție de efectele juridice pe care le produc, pot exista:

acte administrative care acordă drepturi,

acte administrative care constată existența unui drept;

acte administrative care interzic sau anulează existența unei situații de fapt considerată anterior un drept.

în funcție de perioada de timp în care produc efecte, actele administrative sunt :

acte administrative permanente, în sensul că produc efecte de la intrarea în vigoare și până la abrogare

acte administrative temporare, care produc efecte juridice pentru o anumită perioadă de timp.

Autoritățile administrației publice emitente de acte administrative

Structura actuală a administrației publice din România, conform Constituției din anul 1991, cuprinde:

Președintele României și Guvernul României;

ministerele;

celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate;

autoritățile autonome ale administrației publice centrale;

serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și celorlalte organe centrale de specialitate din unitățile administrativ teritoriale;

prefectul;

consiliul județean;

președintele consiliului județean;

consiliul municipal, orășenesc sau comunal;

primarul municipiului, orașului sau comunei;

serviciile publice ale consiliilor județene și primarului.

Autoritățile administrației publice (în sensul de organe ale administrației publice) pot fi definite ca fiind colectivități umane constituite pe baza și în executarea legii, înzestrate cu mijloace materiale și financiare, precum și cu personalitate juridică și componența necesară pentru a putea acționa în vederea organizării executării și a executării legii și care se încadrează în sistemul organelor administrației publice.

În continuare voi prezenta o analiză a actelor dministrative care sunt adoptate sau emise de organele administrației publice din România.

Actele administrative emise de Președintele României

Președintele României emite decrete care pot fi cu caracter normativ sau individual și care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nepublicarea ducând la inexistența actului. În ceea ce privește natura juridică a acestor decrete, ele sunt calificate ca fiind acte administrative, producătoare de efecte juridice. Unele din decretele Președintelui României trebuie să fie contrasemnate de primul ministru. Este vorba de decretele emise în legătură cu:

încheierea de tratate internaționale;

acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României;

înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice ale României;

mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate;

măsuri în caz de agresiune armată;

măsuri privind declararea stării de asediu sau a stării de urgență;

conferirea de decorații și titluri;

acordarea gradului de mareșal, general sau amiral;

acordarea grațierii individuale.

Actele administrative emise de Guvernul României

Guvernul României este organul administrației publice care exercită conducerea generală a acesteia. În exercitarea atribuțiilor sale, Guvernul adoptă două categorii de acte: hotărâri pentru organizarea executării legilor și ordonanțe, care se emit în temeiul unei legi speciale în limitele și în condițiile prevăzute de acestea. Ordonanțele nu sunt considerate acte administrative, fiind emise print-o lege specială de abilitare a guvernului adoptată de Parlament, acțiune cunoscută sub denumirea de ”delegare legislativă”.

Hotărârile adoptate de Guvern pot fi de două feluri: hotărâri normative și hotărâri individuale.

Hotărârile normative ale Guvernului sunt acele acte administrative ce cuprid dispoziții obligatorii pentru toate persoanele fizice și juridice sau alte organe ale administrației publice. Cele individuale cuprind dispoziții doar pentru anumite persoane și situații cum ar fi: transmiterea unui imobil din administrarea unui minister în administrarea unui alt minister, concesionarea unor bogății naturale, organizarea și funcționarea unui organ de specialitate al administrației publice centrale, eliberarea din funcție a unui prefect, acordarea de ajutoare de urgență. Ambele categorii sunt pasibile de a fi atacate în contencios administrativ, la instanța de care aparține reclamantul, de către cei care se consideră lezați în drepturile lor.

Primul ministru poate numi sau revoca din funcție ori de demnitate publică șefii departamentelor din cadrul Guvernului, prin decizii. Acestea, fiind acte administrative, intră în vigoare la data la care au fost comunicate persoanelor în cauză.

Actele administrative emise Ministere și celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate

Ministerele reprezintă acele organe de specialitate ale administrației publice centrale care se organizează numai în subordinea Guvernului, aplicând politica guvernamentală a acestuia. Ministererele și celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sunt conduse de miniștri, care răspunde de activitatea întregului minister în fața Guvernului, iar numărul lor diferă de la un guver la altul, fiind aprobat de către Parlament.

Pe lângă ministere, în sistemul administrației publice mai sunt cuprinse o serie de alte organe centrale de specialitate și anume:

Agenții naționale sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în raport de subordonare față de Guvern sau ministere. De exemplu: Agentia Națională a Funcționarilor Publici funcționează în subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Agenția Națională pentru Resurse Minerale este organ de specialitate aflat în subordinea Guvernului, Agenția Națională pentru locuințe funcționează sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice etc.

Autorități naționale sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care se află în subordinea Guvernului sau în subordinea ministerelor. Astfel, Autoritatea Rutieră Română este organismul tehnic specializat al Ministerului Transporturilor și Infrastructurii Drumurilor, Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglemetare în Comunicații funcționează în subordinea Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Infomației.

Biroul este un alt organ de specialitate a admnistrației publice centrale, iar ca expelmplu putem menționa Biroul Român de Metrologie Legală funcționează în subordinea Ministrerului Economiei, Comerțului și Turismului

Comisiile – Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare reprezintă autoritatea națională în domeniul reglementării, autorizării și al controlului activității nucleare din România și se află în subordinea primului-ministru

Inspecții – Inspecția de Stat în Construcții se află în subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației

Institute – Institutul Național de Statistică aflat în subordinea Guvernului

Oficii – Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci aflt în subordinea Ministrerului Economiei, Comerțului și Turismului

Conducătorii acestor organe de specialitate ale administrației publice, fără deosebire de faptul că ele funcționează în subordinea Guvernului sau a ministerelor emit acte administrative cum sunt: ordine, instucțiuni, precizări, regulamente, decizii și alte acte specifice domeniului lor de activitate.

Trebuie menționat faptul că actele administrative ale conducătorilor acestor organe de specialitate se emit în baza legilor, ordonanțelor si hotărârilor Guvernului, fiind împuterniciți de acestea sa le emită. Mai precizăm faptul că prin în actul de organizare și funcționare a unui organ de specialitate al administrației publice sunt prevăzute actele administrative pe care conducătorul entității respective are dreptul să le emită.

În continuare vor fi prezentate și analizate aceste acte administrative enumerate mai sus.

Ordinele pot produce efecte față de o singură persoană, de exemplu numirea unui funcționar public într-o funcție publică de conducere. În cele mai multe cazuri, prin ordinul miniștrilor și a conducătorilor celorlalte organe de specialitate se aprobă regulamente, precizări și instrucțiuni.

În afară de ordinele emise de un singur ministru ori conducător al celorlalte organe de specialitate al administrației publice centrale, sunt cazuri în care doi sau chiar trei miniștri sau conducători ai organelor de specialitate emit împreună asemenea acte administrative normative – ordine comune.

Instrucțiunile sunt acte administrative cu caracter normativ care se emit în executarea legilor, ordonanțelor si hotărârilor Guvernului, fie de către un ministru sau conducător al celorlalte organe de specialitate, fie de doi-trei asemenea demnitari.

Normele metodologice sunt acte administrative ce cuprind dispoziții pentru aplicarea unei legi, ordonanțe sau hotărâri.

Precizările sunt acte administrative prin care sunt explicate unele norme cuprinse intr-o lege, ordonanță sau hotărâre.

Regulamentele sunt acte administrative care sunt aprobate, de obicei, prin ordine ale miniștrilor

Deciziile sunt acte administrative normative sau individuale emise de conducătorii unor organe de specialitate

Acte administrative specifice sunt acte administrative proprii ale organelro emitente.

Actele administrative emise de autoritățile administrative autonome

Unele organe de specialitate se pot organiza ca autorități administrative autonome, înființate prin lege organică.

Aceste organe sunt caracterizate print-o serie de trăsături speciale și anume:

sunt autorități administrative autonome, deoarece activitatea lor nu poate fi considerată nici în autoritatea legislativă și nici în autoritatea judecătorească;

se înființează prin lege organică;

organele lor de conducere sunt numite sau alese de Parlamentul României, de Președintele României sau de Guvernul României.

sunt subordonate Parlamentului României.

În continuare vor fi prezentate o serie de autorități administrative autonome, precum și actele administrative emise de acestea.

1. Banca Națională a României asigură stabilitatea monedei naționale pentru a asigura stabilitatea prețurilor, iar pentru atingerea obiectivului său fundamental elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăți, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială bancară, în cadul politicii generale a statului, urmărind funcționarea normală a sistemului bancar și promovarea unui sistem financiar specific economiei de piață.

Banca Națională a României, în îndeplinirea atribuțiilor care îi revin, adoptă sau emite următoarele tipuri de acte administrative: norme, circulare, hotărâri, ordine, regulamente, decizii.

2. Consiliul Concurenței este o autoritate în domeniul concurenței. Este un organ care nu răspunde de activitatea sa în fața niciunui organ al statului, nici chiar în fața Președintelui României. Întocmește un raport anual care este adoptat de plenul consiliului și se dă publicitții.

Consiliul Concurenței adoptă sau emite următaoarele acte administrative:

regulamente: se adoptă în domenii ca regimul dispenselor, tarife pentru notificări, solictări de dispense, de acces la documente și eliberări de copii sau extrase. Ele se adoptă de acest consiliu și se pun în executare prin ordin al președintelui Consiliului Concurenței.

Instrucțiunile se aplică în domenii ca de exemplu notificările de concentări economice, notificările de încadrări în categorii de înțelegeri, solicitări de dispense și prorogarea de dispense.

Ordinele se folosec tot în domenii specifice

Deciziile sunt acte individuale de administrare, disciplină internă, de gestiune.

3. Consiliul Național al Audiovizualului este o autoritate administrativă autonomă care prezintă anual Parlametului un raport al activității sale. Stabilește norme obligatorii în domeniu și aocrdă licențe de emisie.

4. Comisia Națională a Valorilor Mobiliare este o autoritate administrativă autonomă înființată de Parlament, căruia îi prezintă un raport anual de activitate si adoptă norme, emite acte individuale și dispune măsuri sub semnătura președintelui comisiei.

Actele administrative emise de serviciile publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale

Cea mai mare parte a ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și chiar cutorități administrative autonome își desfășoară activitatea atât prin serviciile publice (direcții generale, direcții, servicii sau biroul) din aparatul central, cât și prin servicii publice, descentralizate în unitățile administrativ-teritoriale dn țară, iar altele (Ministerul Afacerilor Externe, de exemplu) au servicii publice descentralizate care funcționează și în străinătate – ambasade și consulate. Serviciile publice descentralizate sunt specializate în sensul că ele au o capacitate funcțională – competență materială – din care nu pot ieși, iar în scopul realizării atribuțiilor și competențelor lor conferite prin lege, emit acte administrativespecifice. Așa fiind, unele vor fi acte emise de direcțiile generale ale finanțelor publice județene – servicii publice descentralizate ale Ministerului Finanțelor Publice – și altele vor fi actele administrative emise de direcțiile județene de sănătate și familie – servicii publice descentralizate ale Ministerului Sănătății.

Actele administrative emise de prefect

Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local șiconduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor care îi revin, prefectul emite ordine cu caracter normativ sau individual. Atunci când prin ordinele sale se stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate, prefectul este obligat să consulte, în prealabil, serviciile deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale. Conform legii, ordinul pefectului care conține dispoziții normative devine executoriu numai după ce a fost adus la cunosștința publică. Ordinul prefectului cu caracter individual devine executoriu de la data comunicării căter persoanele interesate. Totodată, ordinele cu caracter normativ se comunică Ministerului Administrației și Internelor. Ordinele emise de prefect pot fi anulate de Guvern, la propunerea Ministerului Administrației și Internelor, daca sunt considerate nelegale sau netemeinice. Prefecții au obligația de a comunica ordinele care conțin măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate conducătorului instituției ierarhic superioare serviciului public deconcentrat. Ministerele, precum și celelelate organe ale administrației publice centrale sunt obligate să comunice prefecților, de îndată, actele cu caracter normativ emise în domeniul de activitate al serviciilor publice deconcentrate.

Persoanele fizice și juridice de drept privat care se consideră lezate într-un drept din cauza unor astfel de ordine, pot solicita instanțelor de contencios administrativ competente, anularea sau modificarea acestor ordine.

În afară de ordine, prefectul mai emite și alte acte, care nu emit ele însele efecte juridice, având natura juridică a unor acte administrative pregătitoare. Astfel de acte sunt:

avizele prin care prefectul avizează numirea sau eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale. Avizele sunt de mai multe feluri : facultative, consultative și conforme.

în cazul exercitării atribuției de control cu privire la legalitatea actelor administrației publice locale, prefectul poate solicita acestor autorități să reanalizeze actul considerat ilegal, cu motivarea necesară, în scopul modificării sau revocării acestuia și poate ataca actele adoptate sau emise de consiliile locale, județene și primari, în contencios administrativ, la instanțele competente. Adresa prin care prefectul solicită autorităților administrației publice locale revocarea actului considerat ilegal este o comunicare, aceasta neproducând efecte juridice, neputând fi atacată în contencios administrativ. Referitor la actul de sesizare a instanței de contencios administrativ, acesta are natura juridică a unui act procedural.

Actele administrative emise de Consiliul Județean

Consiliul Județean este autoritatea administrației publice, constituit la nivel județean, cu atribuții de coordonare a activității consiliilor orășenești și comunale, în scopul realizării serviciilor publice de interes județean.

Referitor la actele emise de acest organ administrativ, consiliul județean adoptă hotărâri, care sunt semnate de către președinte sau de vicepreședintele care a condus ședința.

Actele administrative emise de Președintele Consiliului Județean

Președintele Consiliului Județean emite despoziții cu caracter normativ și individual, care devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoștința publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate.

Actele administrative emise de consiliul municipal, orășenesc sau comunal

Consiliile locale sunt autorități deliberative care iau hotărâri asupra modului de rezolvare a problemelor comunității, desfășurându-și activitatea în limitele prevăzute de lege.

În exercitatea atribuțiilor ce le revi, consiliile locale adoptă hotărâri, iar în functie de obiectul avut în vedere, aceste hotărâri se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți – în cazuri obișnuite, cu votul a cel puțin două treimi din numărul consilierilor în funcție – în cazul contractării de împrumuturi, de administrare a domeniului public și privat al localității, organizare și dezvoltare urbanistică și amenajare a teritoriuli etc, cu votul majorității consilierilor în funcție – în cazul adoptării bugetelor locale, stabilirii impozitelor și taxelor locale etc.

Proiectele de hotărâri pot fi propuse de către consilieri sau primar, formele finale ale acestora fiind semnate de către consilierul desemnat ca președinte pentru ședinta respectivă și contrasemnate de secretarul localității, care are obligația de a o comunica primarului și prefectului. Ca toate actele administrative, și acestea pot fi normative sau individuale și devin obligatorii de la data aducerii la cunoștința publicului, iar cele individuale de la data comunicăriicatre cei vizați.

Actele administrative emise de primar

Primarul îndeplinește o funcție de demnitate și autoritate publică, asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor constituționale, veghează la punerea în aplicare a legilor și a hotărârilor consiliului local.

Referitor la actele administrative emise de primar, în realizarea atibuțiilor sale, primarul emite dispoziții. Dispozițiile emise de primar exprimă o voință juridică manifestată unilateral și produc în mod direct efecte juridice. De asemenea, au caracter de actualitate și sunt obligatorii pe întreg teritoriul comunei sau orașului. Executarea lor este asigurată prin exercitarea forței publice de către autoritățile statului. Primarul realizează în activitatea sa executivă și acte materiale și operațiuni cu caracter material-tehnic care nu produc efecte juridice prin ele însele, cum sunt: avizele, rapoartele, aprobările, procesele-verbale și alte acte de executare a actelor administrative. Controlul legalității actelor emise de primar se realizează, conform regulii generale, de către prefect. În acest scop, dispozițiile primarului se comunică, în mod obligatoriu prefectului județului, în cel mult 5 zile lucrătoare de la semnarea lor.

CAPITOLUL 2

CONDIȚIILE DE VALABILITATE ALE ACTELOR ADMINISTRATIVE

Actul administrtaiv, ca orice act juridic, tebuie să îndeplinească la emiterea sa, anumite condiții prevăzute de lege, pentru ca dreptul să-i recunoască e existență legală. Dacă, însă, condițiile de valabilitate ale actelor juridice par exterm de clare (capacitatea, consimțământul, obiectul, cauza și, uneori, forma), studiul lucrărilor de drept administrativ relevă o abodare mai greoaie și, deci, mai puțin clară. Și, presupunând că ar trebui să existe o corespondeță între cele două seturi de condiții, căci atât actul civil, cât și cel administrtaiv sunt acte juridice, vom putea formula următoarele observații:

condiția consimțământului (valabil exprimat) nu își are corespondentul între condițiile de valabilitate a actelor administrative. Explicația ar trebui să fie simplă: pe de o parte, cum actele administrative sunt unilaterale, nu se pune problema studiului întâlnirii a două manifestări de voință opuse; pe de altă parte, întrucât voința administrației este una calificată, este extrem de puțin probabil, dacă nu imposibil, să se pună problema viciilor de consimțământ;

deși și în dreptul administrativ eset abordtă noțiunea de capacitate, termenul care prezintă cu adevărat însemnătate pentru valabilittea actului administrativ este acela de competență;

dacă în dreptul civil, guvernat de principiul consensialismului, forma are doar o incidență ocazională, actul administrativ, guvernat de principipiul opus, cel al formalismului, presupune întotdeauna, atât condiți de formă, cât și de procedură

ținând cont de faptul că orice act administrativ care ca obiect organizarea aplicării ori aplicarea în concret a legii ,afirmația în sensul că un asemenea act trebuie să fie, în conținut, conform cu legea nu înseamnă decât o altă formulare a ideii că orice act juridic trebuie să aibă un obiect licit

în fine, știind că, pentru a fi considerat ”oportun”, orice act administrativ trebuie să fie emis în scopul abstract al satisfacerii unui interes public, fără îndoială că acesta echivalează cu a afirma că orice act administrativ trebuie să aibă o cauză licită.

Condițiile de valabilitate a actelor administrative sunt determinate de caracterul acestor acte administrative, care sunt adoptate sau emise, pe baza și în executarea legii. Nerespectarea acestor condiții atrage inexistența, anulabilitatea sau nulitatea actului administrativ.

Pentru producerea efectelor juridice în scopul pentru care au fost emise, actele administrtaive trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții de valabilitate :

actul administrativ trebuie să fie emis de către autoritatea competentă, în limita competenței sale

actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu normele juridice cuprinse în lege

actul administrativ trebuie să fie emis cu respectarea condiției de formă si a procedurii stabilite de lege

actul administrativ trebuie să fie oportun și să corespundă scopului urmărit de lege

Emiterea actelor administrative de catre organele competente

În dreptul administrativ, prin competență se înțelege ansamblul drepturilor și obligațiilor care revin unei autorități publice sau unui funcționar public, acordate de lege și limitele exercitării lor, pentru a face anumite acte administrative.

Competența presupune dreptul și obligația de a săvârși acțiuni de informare, de comportare, de verificare și de decizie, motiv pentru care nu este o noțiune sinonimă cu cea de capacitate juridică, ultima presupunând întotdeauna posibilitatea de a adopta acte juridice. Competența decizională este acea competență care permite și conferă unui organ dreptul de a hotărî sau de a dispune prin acte de decizie în ceea ce privește rezolvarea unei anumite situații.

Competența autorităților administrației publice locale poate fi: personală, materială, teritorială și temporală.

Analizând-le, pe rând, putem afima următoarele:

competența personală are două sensuri: una se referă la sfera atribuțiilor unei persoane care are o anumită funcție, cea de-a doua are în vedere competența unei autorități în funcție de calitatea specială a unei persoane. De exemplu, în cazul unei amenzi contravenționale, calitatea de militar este stabilită în modul de aplicare a sancțiunii, în sensul ca ea nu se aplică de către autoritatea administrativă competentă, ci de către comandantul unității, pentru a lua măsuri disciplinare

competența materiala (ratione materiae) se referă la specificul atribuțiilor unei autorități publice. Se poate vorbi de competență generală – când autoritățile administrative au atribuții în toate doemniile de activitate ale administrației publice și competență specială – când autoritățile administrative au atribuții limitate la un anumit domeniu de activitate

competența teritorială (ratione loci) indică limitele geografice în care autoritățile publice locale își manifestă atribuțiile prevăzute de lege, sens în care distingem autorități publice centrale (guvernul, ministarele) și locale (consiliile locle, județene, primarul)

competență temporală (ratione temporis) desemnează limitele în timp în care o autoritate publică își exercită competența.

Competența autorităților administrației publice are anumite caracteristici și anume :

competența are caracter legal, altfel spus orice autoritate a administratiei publice este dotată cu o anume competență stabilită de lege. Ca urmare, acestea nu pot renunța sau încredința altei autorități. Însă, îm practică, pot interveni cauze diverse, de natură obiectivă sau subiectivă, care împiedică titularii competenței să-și exercite atribuțiile specifice. Pentru evitarea unor astfel de situații și pentru a se asigura continuitatea execritării competenței, legea prevede anumite modalități cum sunt suplinirea și delegarea.

Suplinirea se referă la înlocuirea titularului funcției, atunci când acesta nu-și mai poate exercita atribuțiile, cu o altă persoană. Acestă persoană a mai fost numită în literatura de specialitate interimar, adică o persoană însărcinată temporar sa înlocuiască titularul, fie pe perioada absenței, fie între încetarea mandatului și preluarea funcției de către alt titular.

Delegarea constă în delegarea unei persoane ori funcționar public care să exercite anumite atribuții ale titularului competenței. De pildă, delegarea unor atribuții ale primarului către viceprimar, secretar sau alt funcționar public, cum ar fi atribuțiile de stare civilă.

Între delegre și suplinire există unele deosebiri esențiale.

Dacă suplinirea se aplică tuturor atribuțiilor care revin funcției suplinite, deleagarea privește numai o parte din aceste atribuții.

competența are caracter obligatoriu, în sensul că exercitarea atribuțiilor care revin autorităților publice nu au o trăsătura facultativă, exercițiul competenței nefiind un privilegiu, ci drept și obligație, în același timp. Dacă o autoritate publică emite un act pentru care nu este abilitată, actul devine ilegal.

competența are un caracter permanent, în sensul că se realizează în mod continuu, fără epuizarea exercitării acesteia.

O problemă deosebită întâlnită în practică este aceea a actelor administrative emise de funcționarii de fapt. Funcționarii de fapt sunt acele persoane care nu au primit o investitură legală pentru îndeplinirea unei anumite funcții publice. În principiu, actele administrative emise de funcționarii de fapt nu pot produce efectele juridice pe care legea le conferă acelor acte. Sunt anumite cazuri în care actul emis de funcționarul de fapt trebuie considerat a fi legal întocmit, în caz contrar fiind prejudiciate grav interesele beneficiarilor serviciilor prestate de către organele administrației publice.

O situație de acest fel este atunci când persoanele care se adresează organelor administrației publice nu au posibilitatea să cunoască calitatea persoanei care emite actul, acesta fiind pentru solicitant ca persoană legal investită sa exercite acea funcție. În acest sens se poate menționa oficierea căsătoriei de către un funcționar care nu are împuternicirea legală de a efectua această activitate. Actul respectiv este considerat legal întocmit, deoarece nu se poate imputa celor care apelează la organele administrației publice faptul de a nu cunoaște că funcționarul respectiv nu a fost investit în mod legal.

Legalitatea actelor admnistrative

Legalitatea este analizată în doctrina de specialitate ca o dimensiune esențială a statului de drept. Constituția României, revizuită și republicată ,proclamă, prin art.1 alin.(3) faptul că România ca stat de drept, democratic și social.

Înca din perioada interbelică s-a formulat teza, potrivit căreia ”în afară de cazurile când legea este imperativă, când ea comandă categoric, în toate celelalte cazuri, ea lasă la suverana alegere a autorității administrative de a face sau de a nu face actul pentru care a fost autorizată prin legea despe care vorbim”. I se lasa, cu alte cuvinte ,acestei autorități cea mai larga putere de apreciere asupra oportunității actului și într-un caz și în altul, situațiunea rămâne tot legală.

Legalitatea actelor administrative reprezintă o condiție esențială pentru valabilitatea acestora. Această condiție ține cont de aplicarea principiului supremației legii în dreptul românesc și de specificul activității executive de a fi o activitate ”secundum legem”. Cu alte cuvinte, actul administrativ, care intervine în vederea realizării activității executive, trebuie să fie conform cu legea pe care o pune în aplicare și cu celelalte acte normative.

Conformitatea actului administrativ este avută în vedere prin raportarea la cele teri elemente ale normei juridice: ipoteza, dispoziția și sancțiunea, cuprinse în actele normative în vigoare pe care trebuie să le organizeze și să le execute.

Aplicând legea și celellalte acte normative, autoritatea administratiei publice va trebui să examineze, în primul rând, dacă există condițiile de fapt cerute de ipoteza normei juridice. Astfel, în raport cu ipoetza normei juridice, autoritatea administrației publice va avae o dublă obligație:

să emită un anumit act administrativ pe care legea îl dipune, dacă există, în mod obiectiv, condițiile de fapt prevăzute de ea în acest scop;

să nu emită actul administrativ, dacă aceste condiții de fapt nu există;

îndeplinirea acestei duble obligații impune și o a treia și anume aprecierea existenței sau inexistenței acesteu condiții de fapt.

Autoritatea administrației publice poate să stabilească corect existența condițiilor prevăzute în ipoteza normei juridice, poate să ia măsura prevăzută în dispoziție; după cum poate să interpreteze greșit dispoziția acesteia sau să aplice o altă dispoziție decât cea care trebuia aplicată respectivului raport social, actul emis în aceste condiții fiind ilegal.

Autoritatea administrației publice, în cazul în care a fost încălcată legea, poate să aplice o anumită sancțiune, în măsura în care îi este dată în competență, după cum poate aplica o altă sancțiune decât cea prevăzută de lege, actul emis în aceste condiții fiind ilegal.

Îndeplinirea conformității conținutului actelor administrative în doctrină se face apel la prezumția de legalitate, care stă la baza regimului juridic administrativ. Ca atare, forța juridica a unui act administrativ este determinată de locul pe care îl ocupă autoritatea cre îl emite în structura organizării administrației publice, cât și de natura autorității respective. De pildă, după Constituție, legea este actul care are forța juridcă cea mai mare, aceasta fiind adoptată de Parlament, unica autoritate legiuitoare țării; Guvernul emite hotărâri și ordonanțe care sunt superiore fată de ordinele și instrucțiunile miniștrilor.

Forma si elementele de forma ale actelor administrative

Dacă în dreptul privat forma nu este o condiție de valabilitate a actului juridic civildecât în mod excepțional, căci această diviziune a dreptului este dominată de principiul consensualismului, în dreptul public forma este esențială. Explicația diferenței funademtale rezidă în însăși esența ccelor două diviziuni ale dreptului: dreptul privat – un drept al intereselor private, egale între ele, find permis tot ceea ce nu este interzis de lege și dreptul public – un drept creat pentru a proteja intersul public, care trebuie să prevaleze în fața intereselor private, este permis numai ceea ce este expres permis de lege. Limitând drepturile și libertățile fundamentale, actele administrative trebuie să respecte o anumită formă și porcedură.

Prin formă se înțelege totalitatea elementelor conținute de un act administrativ, iar prin procedură, totalitatea elementelor pe care legea le prevede ca fiind necesare pentru emiterea acestuia.

I. Forma scrisă. Actele administrative sunt elaborate în formă scrisă, considerată ca o gaanție a respectării legii. Această formă este esențială pentru actele emise de administrație, lipsa acesteia echivalând, aproape mereu, cu inexistența acestora. Forma scrisă înlatură orice dubiu referitor la conținutul actului, făcând posibilă publicarea sau comunicarea actelor, putând fi folosite, astfel, ca probe în litigiul de contencios-administrativ.

Cum am mai menționat un act administrativ nescris nu există. Însa se cunosc și câteva excepții, care nu atrag nevelabilitatea actului și anume :

Actul administrativ verbal, cum este, de exemplu, prevedrrea din O.G. nr. 2/2001 privind reglementarea și sancționarea contravențiilor, care face referire la faptul că ”avertismentul se adresează oral atunci când contravenientul este prezent la constatarea contravenției și sancțiunea este aplicată de agentul constatator”, în cennsecință, actul administrativ poate fi și oral, dar numai atunci cand legea prevede acest lucru

Actul administrativ tacit; un exemplu, în acest caz, este prevederea din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care face referire la faptul că ”se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen legal”. Putem reține ca suntem în fața unui act administratic care nu respecta nici un fel de normă, voința administrației nefăcându-se vizibilă.

acte administrative emise intr-o altă formă, sunt acte formal atipice, putând fi reprezentate, de exemplu, de indicațiile agentului de circulație (act administrativ emis prin gesturi), de culorile semaforului (act admnistrativ emis prin semnalizare) etc. Acestora le putem recunoaște caracterul obligatoriu si executoriu, nerespectarea lor justificând sancțiunea aplicată.

Alte elemente de formă. Acestea pot fi observate în actele administrative în mod constant și anume: semnătura, ștampila, antetul, numărul de ieșire, conținutul structurat pe articole, data si locul emiterii, motivarea actelor, limba de redactare

Semnătura reprezintă numele patronimic al unei autorități administrative, scris cu mâna autorului la finalul textului actului; ea are ca scop stabilirea originii actului și certificarea conținutului său : aplicând semnătura, autorul își apropiază, în principiu, conținutul înscrisului, atestându-i sinceritatea și asumându-și răspunderea

Sunt situații când legiuitorul preveed în mod expres valbilitatea actului administrativ nesemnat. Este cazul prevederii din Codul de procedua fiscală care se referă la faptul ca actul administrativ fiscal emis prin intermediul mijloacelor informatice eset valabil și atunci când nu este semnat de către persoanele împuternicite ale aorganului fiscal, dacă îndeplinește cerințele legale aplicabile în materie.

O practică actuală, în ceea ce privește semnarea actului administrativ, este folosirea unei semnături-parafă, care imită semnătura olografă a unei persoane care ocupă o fincție de conducere, utilizată de un subaltern, cu sțiința titularului și aplicată pe anumite acte. Este un sistem care asigură rapiditatea eliberării actelor, însă poate fi o delegare pericoloasă, având în vedere că ar putea fi folosită în mod abuziv.

Contrasemnătura reprezintă semnătura aplicată de o autoritate pentru a autentifica o semnătură deja dată pe actul administrativ, fiind o formalitate importantă deoarece, în lipsa ei, actul nu poate intra în vigoare, aplicarea lui forțată fiind un fapt juridic ilicit.Acest lucru este pus în evidentă, de exemplu, la o hotărâre de consiliu local, care se semnează de președintele de ședință și se cobtrasemnează de către secretar.

Ștampila reprezintă dovada valabilității actului administrativ, iar lipsa acesteia poate afecta forța sa executorie, putând fi contestat în instață. Un act administrativ este valabil fără semnătură atunci când este emis prin intermediul mijloacelor informatice, numai dacă îndeplinește cerințele legale în materie. Ca alternativă la ștampilă se regăsește parafa și timbrul sec, care diferă doar prin formă sau imprimeul în relief.

Sunt două ipoteze în care lipsa ștampilei ar putea avea efecte asupra valabilității unui act administrativ:

în ipoteza în care acest viciu nu este și singurul. Astfel, dacă semnătura actului în cauză este una cu o proveniență îndoielnică, lipsesc anumite avize ori alte operațuni administrative, astfel încât legalitatea actului este pusă serios la îndoială, instanța l-ar putea anula, mai ales dacă administrația nu se apără în nici un fel ori o face extrem de defectuos; dar, în acst caz, lipsa ștampilei va fi numai un indiciu de nelegalitate, iar nu cauza esențială a acesteia,

dacă un act normativ prevede, în cazuri speciale, sancțiunea nulității.Este cazul documentației tehnice a autorizării în construcții care constituie documentul de bază al autorizării, aplicându-i-se ștampila ”Vizat spre neschimbare”, lispa acesteia atrăgând sancțiunea nulității. Putem spune ca în acest caz nu este vorba doar de o simplă ștampilă, ci este de fapt o avizare.

Antetul are ca scop confirmarea provenienței actului, ceea ce conferă acestuia caracterul oficial. Conține denumirea organului administrativ din cadrul căruia face parte cel ce semnează actul. Lipsa lui nu atrage nici o sancțiune, însă într-un litigiu de contensios administrativ ar putea fi foarte utilă pentru determinarea organului administrativ care are calitate procesuală activă.

Denumirea actului diferă în funcție de organul administrativ care îl eliberează, iar lispa acestuia nu atrage nulitatea actului

Numerotarea pe articole are rolul de a conferi actului un conținut structurat, logic, sistematic. Nici lipsa acetei numerotări nu determină nulitatea actului

Data și locul emiterii actelor – data are, totuși, o dulă semnificație : determină curgerea anumitor termene pentru comunicarea actului către destinatar ori alte organe administrtaive, nerespectarea acestora putând angaja răspunderea funcționarului vinovat ori, în anumite situații, chiar eficacitatea actului administrativ legal emis, cum se întâmplă în materie contravențională și determină curgerea termenului maxim de 1 an pentru atacarea actului în contencios administrativ de către autoritatea emitentă a actului, termen prevăzut in Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Locul emiterii este, de obicei, sediul organului fiscal emitent.

Motivarea actelor – problematica motivării ori a lipsei acesteia se pune în cazul unor acte individuale; este cazul refuzului comunicării unor informații în conformitate cu Legea nr. 554/2001 privind liberul acces la informațiile publice, a prevederii din OUG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor care se referă la obligativitatea înscrierii în procesul verbal a motivelor de fapt și de drept care au generat sancționarea unei persoane, precum si a unei prevederi din Codul de procedură fiscală care se referă la motivarea deciziilor de soluționare a contestațiilor. De asemenea, este cazul și sancționării cu nulitatea absolută a actului de înlăturare din muncă în lipsa motivelor care au determinat înlăturarea apărărilor celui în cauză

Din analiza textelor de lege menționate, se poate concluziona că actele în cauză sunt acte defavorabile persoanelor.

În cazurile în care motivarea este obligatorie, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie completă (suficientă). Astfel o motivare succintă poate fi considerată valabilă dacă lasă să transpara motivul pentru care a fost adoptat actul. Dimpotrivă, dacă in motivare, motivul pote fi dedus, asupa lui păstându-se însă suficiente incertitudini, actul va fi considerat nemotivat;

să fie reală. Motivarea greșită atrage, potrivit jurisprudenței, anularea actului, căci echivalează cu nemotivarea lui;

să conțină mențiunile prevăzute expres de lege (este vorba despre materia contravențională, respectiv cea a sancționării funcționarilor publici, când lipsa unei mențiuni considerate obligatorii de lege ar putea atrage nulitatea actului).

În legătură cu sancțiunea lipsei motivării, putem spune că ne aflăm în situația unei nulități de fond, fiind un viciu de consimțământ, nefiind exprimată voința valabilă a administrației.

limba de redactare a actului administrativ – este limba română, un act redactat intr-o limbă străină fără varianta în limba română nefiind valabil, neputând produce nici un efect juridic, termenele pentru o eventuala procedură prealabilă acțiunii în contencios începând să curgă doar din mometul redactării lui în limba română.

În două situații extreme lipsa formalității atrage inexistența actului: este vorba despre forma scrisă și despre limba redactării actului. În aceste situații, cu puține excepții prevăzute expres de lege, voința administrației nu poate exista, juridic, în afara acestui mod de exprimare. În plus, lipsa semnăturii atrage inexistența actului care, până la momentul semnării sale, rămâne un simplu proiect. Vor fi lovite de nulitate acele acte care îndeplinesc o dublă condiție: au fost emise cu încălcarea unor formalități substanțiale (esențiale), adică acelea care au ca obiect de a institui garanții pentru administrați sau influențează sesnul deciziei finale și încălcarea formalității a privat particularii de garanțiile la care aveau dreptul ori a influențat decizia finală.

Ca o concluzie, putem spune că forma scrisă a actului este o condiție esențială a acestuia, de fapt, este o condiție a existenței lui. O altă condiție esențială este să fie semnat. Cu alte cuvinte avem de-a face cu un veritabil act administrativ atunci când vem un înscris semnat.

Procedura de emitere a actelor administrativ

Procesul administrativ se poate defini ca ansamblul activităților – acte și fapte – realizate de administrația publică în îndeplinirea atribuțiițiilor sale. Procedura administrativă este forma sau ansamblul de formalități îndeplinite de organele admnistrației pentru organizarea executării și executarea în concret a legilor și a actelor subordonate acestora, acte care pot emana de la administrația de stat sau de la alte subiecte de drept. Pe de altă parte, procedura administrativă reprezintă și totalitatea normelor juridice care reglementează forma în care se îndeplinește activitatea executivă.

Caracteristicile procedurii administrative sunt diferite de cele civile, ele deosebindu-se astfel:

procedura civilă este reglementată prin lege, pe când cea administrativă este reglementată pe lânga lege și prin acte aubordonate legii

procedura administrativă este mai complexă și este alcătuită din proceduri foarte diferite

procedura administrativă are loc, de cele mai multe ori, din oficiu

marea majoritate a actelor administrative sunt revocabile

Principiile procedurii administrative:

principiul necontradictorialității este un principiu de bază al procedurii administrative

principiul nepublicității

principiul indisponibilității constă în aceea că subiectele pasive ale raportului administrativ nu pot dispune de crearea, modificarea, desființarea și realizarea acestor raporturi, datorită subordonării lor.

Formele procedurale de elaborare a actelor administrative pot fi clasificate, din punct de vedere cronologic, adică din momentul emiterii actului, în trei categorii :

formalități anterioare

formalități concomitente

formalități posterioare

Formele procedurale anterioare emiterii actului administrativ sunt activități care nu produc ele însele efecte juridice, dar care premerg elaborării actului producător de efecte juridice. Având in vedere scopul instituirii fromalităților administrative, procedurile administrative anterioare se împart în:

proceduri consultative (avize, acorduri, propuneri, aprobări, rapoarte și dări de seamă, confirmări și validări)

proceduri competiționale (concursuri, examene,interviuri, licitații)

proceduri contradictorii (obiecțiuni, cercetare prealabilă)

Formele procedurale concomitente reprezintă o categorie care cuprinde forme procedurale ce trebuie respectate în mometul manifestării de voință care produce afecte juridice și anume :

proceduri ale organelor pluripersonale (convocarea, cvorumul, ordinea de zi, deliberare, vot)

proceduri motivaționale

Fornele procedurale posterioare sunt activități care au loc după emiterea actului administrativ, iar din această categorie fac parte :

proceduri de divulgare ale actelor administrative (comunicarea, publicarea, aprobarea, confirmarea)

juramântul

În continuare, voi prezenta o analiză a acestor proceduri, în funcție de clasificările de mai sus.

Formele procedurale anterioare emiterii actului administrativ:

Proceduri consultative:

Avizele

Sunt opinii pe care o autoritate a administrației publice le solicită altei autorități publice într-una sau mai multe probleme dintr-un anumit domeniu de activitate pentru a putea decide în deplică cunoștință de cauză. Avizele sunt clasificate în trei categorii: conforme, consultative și facultative.

Avizul conform se caracterizează prin faptul că autoritatea administrației publice competente să emită actul administrativ este obligată nu numai să le ceară altei autorități publice, dar și să li se conformeze. În cazul acestor avize , actul administrativ nu poate avea un conținut contrar indicațiilor avizului, pe când autoritatea competentă să emită actul, dacă nu este de acord, este liberă să nu mai emită actul administrativ.

Avizul consultativ se caracterizează prin două însușiri definitorii și anume: el trebuie solicitat în mod obligatoriu, dar nu nevoită sa îl respecte. Caracteristicile acestui tip de aviz sunt esențiale:

are un caracter preparatoriu, altfel spus, un aviz nu este un act administrativ, o voință juridică producătoare de efecte juridice; el doar pregătește emiterea unui asemenea act, fără ”să lege” în vreun fel pe titularul competenței de a emite actul în cauză; el nu are, deci, un caracter ”interlocutoriu”

are un caracter ”atașsabil” unui act juridic (administrativ); în opoziție cu actele ”detașabile”, adică acele acte administrative care, legate fiind de un altul (de regulă un contract administrativ), au, totuși o autonomie proprie, producându-și efectele distincte de cele ale celui cu care se află în conexiune, avizul consultativ nu poate fi privit ca un act distinct față de cel pe care îl pregătește. Tocmai de aceea nu poate fi atacat în contencios administrativ pe cale separtaă, nefiind altceva decât un element de validitate a actului administrativ fiscal.

Avizul facultativ: se caracterizează prin faptul că organul care emite actul administrativ este liber să îl ceară sau nu altei autorități, iar dacă l-a cerut poate să i se conformeze sau nu, reprezentând o formalitate prealabilă pe care emitentul actului o poate îndeplini, dar fără să aibă obligația să o facă.

Acordul

Este manifestarea de voință a unei autorități determinate de lege, prin care aceasta își dă consimțământul la emiterea unui act administrativ de către o altă autoritate a administrației publice. Acordul poate fi prealabil, concomitent sau posterior emiterii unui act administrativ de către o altă autoritate a administrației publice. Emiterea acordului nu obligă autoritatea administrației publice să elaboreze actul administrativ condiționat de acord, dar lipsa acordului determină nevalabillitatea actului administrativ.

Acordul prealabil nu acoperă viciile actului administrativ la care se referă, iar dacă se cere anularea acestuia, în litigiu, calitatea de pârât o are autoritatea emitentă a actului și nu aceea care si-a dat acordul. Între acordul prealabil și avizele facultative și consultative există deosebiri, astfel autoritatea administrativă competentă poate lua măsuri contrare opiniei exprimate prin aviz, în timp ce în cazul acordului prealabil o asemenea situație nu poate produce, întrucât legea solicită consimțământul altei autorități. Cât privește acordul prealabil și avizul conform, cu toate că au unele elemente comune, ce constau în faptul că ambele sunt date pe baza inițiativei autorității emitente, acestea nu pot fi confundate.

Acest lucru este evidențiat de faptul că avizul conform este un act premergător unui act administrativ care produce efecte juridice, el însuși neproducând astfel de efecte, pe când acordul prealabil produce efecte juridice ca o consecință a voinței a două sau mai multor autorități.

Propunerea

Ori de câte ori un organ administrativ este învestit cu dreptul de a declanșa procedura de amitere a nui act administrativ, acesta are puterea de propunere. Există două trei de propuneri: imperativă , consultativă și facultativă

Propunerea imperativă : este obligatorie, in sensul că actul administrativ nu poate fi emis decât dacă a fost formulată propunerea, iar actul care urmează a fi emis trebuie să fie conform cu propunerea făcută; o asemenea propunere îmbracă forma unui proiect. Pentru exemplicare, ne putem raporta la prevederea din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale care facere referire la atribuția primarului de a întocmi proiectul bugetului local și contul de încheiere a exercițiului bugetar și la cea a consiliului local de aprobare a lor, la propunerea primarului. Din textul de lege se înțelege o departajare clară a competenței în adoptarea bugetului local între primar și consiliul local, astfel că primarul are competența a a stabili conținutul actului administrativ, iar consiliul local conferă acestui act forță executorie, transformăndu-l într-un act administrativ veritabil, dar neavând puterea de a stabili conținutul lui, fiind atribuția exclusivă a primarului, nu poate adopta propunerea cu modificări, deoarece ar însemna să încalce competența primarului; în schimb poate solicita modificarea proiectului, pe care să-l adopte, în noua formă, în ședința viitoare. Din cele menționate rezultă caracterul obligatoriu al propunerii, în sensul că organul abilitat să o formuleze are puterea exlusivă de a provoca dezvoltarea unui act administrativ; de asemenea, a fost evidențiat caracterul de constrângere, în sensul că fie propunerea fomulată este acceptată în forma prezentată, fie se solicită o nouă propunere, fie se abține pentru moment să acționeze, dar nu îi este permis să emită o normă diferită de cea propusă.

Propunerea consultativă : spre deosebire de cea imperativă, are o singură trăsătură și anume caracterul obligatoriu, în sensul că procesul decizițional poate fi declanșat doar la inițiativa autorului; la o astfel de propunere nu există o diviziune a competenței, partea inițiatoare neavând puterea absolută de a stabili conținutul vitorului act administrativ; este cazul unei propuneri facută de către primar, care are doar caracter consultativ, nu conform, situație în care propunerii i se poate aduce modificari de către consiliul local.

Propunerea faculativă : aceasta nu are niciuna din caracteristicile celorlalte propuneri, nu obligă nici la obținerea ei, nici la respectarea conținutului său de către inițiatorul actului administrativ; de exemplu, primarul poate solicita prefectului sprijinul conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor.

Raportul (referatul) și darea de seamă

Raportul (referatul) a fost definit ca acel act premergător prin care un organ administrativ își prezintă concluziile asupra unei probleme supuse examinării lui, precizând diferite chestiuni de fapt sau de drept de lămurirea cărora depinde emiterea unui act administrativ de către un alt organ administrativ. Rolul rapoartelor este acela de informare, având o natură consultativă (de regulă, legea cere existența lor în momentul emiterii unui act administrativ – de exemplu proiectele de hotărâre nu pot fi dezbătute de către consiliul local dacă nu sunt însoțite de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului). El se deosebește de aviz prin caracterul său obiectiv. Căci, dacă acesta din urmă reprezintă o opinie, care prin definiția sa este subiectivă, raportul trebuie să conțină date obiective, de care organul emitent al actului va ține seama la emiterea actului.

Darea de seamă este o formă de raport, care se caracterizează prin faptul că datele conținute se referă la activitatea deja reazlizată de organul solictat.

Lipsa unui raport poate atrage nulitatea actului emis astfel numai în situația în care existența lui l-ar fi influențat decisiv. Totuși, jurisprudența în materie anulează constant actele emise fără ca un asemenea raport să fi fost cerut, apreciind că viciul de procedură este unul esențial.

Aprobarea și confirmarea

Aceasta sunt tratate uneori împreună pentru că, în sensul lor propriu zis, semnifică același lucru: manifestarae de voință a unui organ superior, stabilit de lege, prin care acesta se declară de acord cu un act deja emis de un organ inferior, care, fără această manifestare de voință posterioară lui, n uar putae produce, conform legii, efecte juridice. Există niște observații în legătură cu acest aspect:

– în primul rand, ea a fost formulată într-un sistem atruct centarlizat; astăzi, în condițiile descentralizării, ar putea fi exprimată mai larg, aprobarea ori confirmarea putând proveni de la un organ administrativ aflat mai sus în scara administrtaivă (ori mai important), fără a exista în mod necesar o ierarhie riguroasă;

– în al doilea rând, prin ”act” ar trebui să se înțeleagă o manifestare de voință cuprinzând conținutul unui viitor act administrativ; altfel, am fi în prezența unei contradicții: pe de o parte, spunem că actul a fost deja emis (deci a produs efecte juridice care sunt de esența acestuia), iar, pe de altă parte, că același act nu poate produce efecte juridice proprii fără aprobarea (confirmarea) în cauză. În realitate situația stă în felul următor: atribuția de a emite un act administrativ este scindată între două organe; primul, cel ”inferior”, îi stabilește doar conținutul, al doilea, cel ”superior”, îi conferă forță executorie, după o schemă deja exersată până acum;

– în fine, din chiar această definiție rezultă că aprobarae (confirmarea) nu diferă aproape cu nimic de acordul dat de administrație: în ambele situații se formează acte administrative complexe, în urma unei scindări de competență. Situația normală este însă aceea a aprobării, ca operașiune posterioară, iar nu a acordului; căci a conferi forță juridică unei manifestări de voință aparținând altui organ administrativ presupune responsabilitate și control.

Atât aprobarea, cât și confirmarea, au mai multe sensuri, pe care le voi analiza in cele ce urmează:

aprobarea propriu-zisă și aprobarea improprie – deși primul tip de abordare presupune un act deja emis, iar al doilea reprezintă el însuși un act administrativ emis în urma unei propuneri formulate de alt organ administrativ, în realitate, în ambele situații avem de-a face cu un act administrativ complex și anume unul dintre organe stabilește conținutul actului, iar celălalt îi conferă forță executorie

aprobarea ”substitutivă” – se referă la aprobarea dată de un organ ierarhic superior unui act prin care un organ ierarhic inferior acționează într-un domeniu de raporturi sociale de competența celui ierarhic superior, situație în care se consideră că actul de aprobare conferă forță executorie manifestării de voință aprobate. În consecință, organul competent și-a scindat a anumită atribuție, apoi a delegat altuia, inferior, prerogativa de a stabili conținutul unui act administrativ și, în fine, ca o modalitate de control ulterior asupra exercițiului prerogativei delegate, a emis o aprobare zisă ”substitutivă”, prin care i-a conferit forță juridică actului deja emis

aprobarea tacită – face referire la situația lipsei unui răspuns scris la o cerere de autorizare formulată către organul competent de către cei interesați, reperzentând un act administrataiv implicit.

Validarea

Validarea este un sinonim al aprobării propriu-zise (ori a confirmării propriu-zise), în cazul în care actul cate trebuie supus validării este unul de alegere sau numire în funcție publică, de demnitate publică sau ales local. Așadar, manifestarea de voință a corpului electoral, ca umare a procesului de votare, înseamnă doar stabilirea câștigătorilor mandetelor, dar fără forță executorie. Suntem, iarași, în prezența unei scindări a atribuției de emitere a unui act juridic, partea care învestește actul cu forță executorie fiind instanța de judecată.

Tot așa cum opusul confirmării este infirmarea, opusul validării este invalidarea. Această constă în refuzul de a conferi actului supus validării forța executorie. Există o diferență importantă între invalidare (infimare) și revocarea (chiar retroactivă) unui act administrativ. Astfel, atâta timp cât revorcarea presupune un act administrativ perfect (complet), care a produs efecte juridice (desființate ulterior prin revocare), invalidarea și infirmarea presupun un act imperfect (incomplet), care a produs efecte juridice (căci nu a fost niciodată executoriu). Prin invalidare (infirmare), o manifestare de voință care stabilește un conținut al unui viitor act juridic își pierde definitiv vocația de a fi, în viitor, un act executoriu și, prin aceasta, poate fi considerată caducă (deci nu revocată).

Proceduri competiționale:

Concursul, exemenul și interviul

Concursul reprezintă o formă de verificare a cunoștințelor și aptitudinilor unor candidați care aspiră la ocuparea unei funcții publice, organizat cu scopul declarat ca funcția în cauză să fie ocupată de persoana competentă pentru acest lucru. Concursul presupune ideea de competiție și constă în mai multe probe, teoretice sau practice, date în scris, teste grilă si oral, probe stabilite prin regulament.

Examenul este tot o formă de verificare, dar nu are valențe competiționale, pentru postul respectiv existând un singur candidat, fiind sufiecient să obțină calificativele minime pentru a ocupa postul vizat.

Interviul este o formă de concurs sau doar o probă a unui concus sau examen care rezidă în discuții libere între candidați și comisia de concus.

Licitația și alte proceduri de atribuire a contractelor administrative

Procedura de atribuire a contractelor administrative se axează pe ideea de competiție, câștigatorul unei astfel de acțiunisatisfăcând un inteers public. Aceste proceduri o reperzintă licitația deschisă, licitația restrânsă, dialogul competiriv, negocierea cu publicarea prealabilă a unui anuț de participare, cererea de oferte, concursul de soluții.

Aceste proceduri reprezintă o înșiruire de operaținui administrative, acte anexabile și premegătoare actului juridic propriu zis, adică a contractului administrativ încheia tcu câștigătorul procedurii de atribuire.

Proceduri contradictorii:

Ori de câte ori administrația emite un act defavorabil particularului, acesta trebuie să aibă posibilitatea să se apere, exprimându-și poziția și furnizând dovezi în sensul susținerilor sale. Tocmai de aceea, legiuitorul nostru a instituit, prealabil emiterii unor asemenea acte administrative, proceduri menite să garanteze dreptul la apărare al particularului. Acesta ar putea avea cel puțin două avantaje practice: primul, că în urma susținerilor și dovezilor furnizate de către cel vizat actul defavorabil pentru particular ar putea să nu mai fie emis deloc, legalitatea fiind astfel respectată cu risipă minimă de energie, timp și mijloace materiale; al doilea, că dacă un asemenea act se emite totuși, iar particularul lezat se adresează instanței competente să îl cenzureze, verificarea legalitășii acestuia este mult ușurată.

Procedura contravențională: obiecțiunile

Un exemplu concludent în această prvință este procesul verbal de constatare a contravenției și aplicare a sancțiunii contravenționale. Raportat la prezumția de nevinovăție, contravenientului trebuie să i se recunoască dreptul la apărare. La încheierea procesului verbal de constatare a contravenției agentul constatator este obligat să aducă la cunoștința contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare, iar eventualele obiecțiuni se înscrie în mod distinct la rubrica ”Alte mențiuni”, lipsa acestora generând anularea procesului verbal.

Procedura disciplinară: cercetarea prealabilă

In acest caz, un exempu potrivit este prevedrea din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici care se referă la faptul că sancțiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public, care trebuie să fie consemnată în scris, altfel fiind supusă sancțiunii nulității. Așadar, ordinul (dispoziția) nu poate fi emis(ă) în mod legal, decât cu respectarea acestei proceduri prealabile și obligatorii.

Procedura necesară pentru adoptarea actelor administrative de către organele pluripersonale

Convocarea

Convocarea este operațiunea administrtaivă care determină declanșarea competenței temporale a unui organ administrativ. Cu alte cuvinte, adoptarea unui act administrativ de către un organ pluripersonal în lispa unei convocări va atrage nulitatea acestuia, viciul de procedură analizându-se întru-unul de competență. Competent să convoace o ședință a unui organ pluripersonal este este cel care îl conduce: primul-ministru, în cazul guvernului, președintele consiliului județean, în cazul acestui organ administrativ. Un caz aparte îl constituie convocarea consiliului local, când legea hotărăște ca un organ exterior celui pluripersonal să ducă la îndeplinire procesul de convocare și anume primarului.

Convocarea nu reperzintă un act administrativ, în esență, ci o operațiune administrativă, deaoece nu produce efecte juridice proprii, ci este inclus în procedura de adoptare a altor acte juridice. Așadar, acet act nu poate fi atacat ăn contencios administrativ de către persoana inteersată, ci, dacă este dacă este viciată, poate fi doar cenzurată din punctul de vedere al legalității de către instanșa de contencios administativ, în cazul analizei unui act administrativ adoptat în temeiul convocării respective. Convocarea se face în scris, fie prin notificare expediată prin poștă ori prin agenții procedurali ai organului administrativ (dacă acesta dispune de asemenea agenți), fie prin luarea la cunoștință sub semnătură a convocatorului și a ordinii de zi (însoțite de materialele aferente) de către membrii organului pluripersonal, la sediu. Organului administrativ. În condițiile progresului tehnologic și informatic, convocarea ar trebui să se poată face în mod legal și prin e-mail, fiind un mijloc de comunicare extrem de accesibil și, în principiu, gratuit.

În ceea ce privește termenul de convocare, aceasta trebuie făcută în 3 sau 5 zile sau chiat de ”îndată”, dacă interesele comunității o impun. Importanța acestor termene rezidă din două considerente: primul considerent – membrii organului pluripersonal își pot organiza timpul așa încât sa fie prezenți la ședință, al doilea – pentru a putea să analizeze ordinea de zi și să-si formeze opiniile din timp.

În ceea ce privește conținutul, acesta trebuie sa cuprindă data, ora și locul.

Cvorumul de prezență

Acest termen se referă la numarul minim de membri ai unui organ pluripersonal, de a căror prezență depinde valabilitatea debiberării problemelor de pe ordinea de zi. În cazuri obișnuite, cvorumul de prezență este întrunit de majoritatea membrilor în funcție ai organului administrativ respectiv.

Între cvorumul de prezență și cvorumul de vot există o conexiune logică, așa încât dacă pe ordinea de zi sunt hotărâri care trebuie adoptate cu majoritate calificată, atunci și cvorumul de prezență trebuie să fie cel puțin egal cu cvorumul de vot, în caz contrar orice deliberae fiind inutilă.

Neîntrunirea cvorumului de prezență este sancționată cu nulitatea actelor adoptate în aceste condiții, deoarece este afectat și cvorumul de vot, iar voința organului administrativ nu a fost manifestată în mod valabil.

Ordinea de zi

Reprezintă totalitatea problemelor pe care un organ pluripersonal le discută la o ședință și, pe cale de consecință, să adopte o hotărâre cu privire la aceasta.

Regulile referitoare la ordinea de zi sunt urmatoarele:

trebuie comunicată tuturor membrilor oganului pluripersonal odată cu convocarea la ședință

poate face obiectul unor măsuri suplimentare de publicitate. Aducerea la cunoștința publică a ordinii de zi este corelată cu faptul că ședințele organului administrativ sunt publice, așa că orice persoană interesată ar putea lua la cunoștință de conținutul ordinii de zi.

se stabilește definitiv la începutul fiecărei ședințe. Astfel, cel care convoacă ședința propune și ordinea de zi, iar organul pluripersonal o aprobă. Ordinea de zi poate fi suplimentată doar pentru chestiuni care nu suportă amânare, foarte urgente.

Deliberarea și votul

Deliberarea reprezintă operațiunea anterioară votului propriu-zis, prin care membri organului pluripersonal își fac cunoscute opiniile referitoare la actul care urmează a fi supus votului, așa încât fiecare membru să cunoască părerile tuturor participanților la ședință.

Votul reprezintă manifestarea de voință individuală a fiecărui membru al unui organ pluripersonal, în sesnul adoptării sau respingerii unui proiect de act administrativ.

Referitor la caracterele votului, facem cunoscute următoarele trăsături:

este personal și direct – cu alte cuvinte, votul nu poate fi acordat prin mandatar sau corespondență, aceasta explicându-se prin faptul ca este necesară prezența la ședință a membrilor organului pluripersonal

obligatoriu – toți participanții la ședință trebuie sa voteze, fie prin vot favorabil, fie prin vot împotrivă, fie prin abținere. Această din urmă manifestare de voință este considerat a fi identic cu cel împotrivă, deoarece un asemenea vot influențează forma finală a actului administrativ.

Public (deschis) – de obicei, votarea are loc în mod vizibil, pentru asumarea răspunderii, ca în cazul în care prejudiciază interesele unei persoane sa poata fi trasă la raspundere doar persoana care a produs acele prejudicii, prin votul său. O altă rațiune a votului deschis este răspunderea politică, deoarece alegătorul trebuie să știe cum a votat alesul său pentru a decide, pe viitor, dacă îi va mai acorda votul său.

Numărul minim de voturi care trebuie să existe pentru ca un proiect de act administrativ să fie adoptat poată numele de cvorum de vot. În funcție de importanța actului care urmează a fi adoptat, există mai multe majorități:

majoritate simplă – adică votul majorității membrilor prezenți.

majoritate absolută – adică votul majorității membrilor în funcție ai organului administrativ

majoritate calificată – adică orice majoritate mai mare decât cea absolută, mai exact aceea de două treimi din numărul membrilor unui organ administrativ

consensul (unanimitatea) – se referă la votul unanim (favorabil sau nu) al membrilor prezenți la ședință.

Principiul formalismului cere ca rezultatul votului să fie consemnat în scris. De regulă, într-un proces verbal care atestă atât cvorumul de prezență, cât și pe cel de vot. Întrucât acesta nu este un act administrativ în sine, ci o operașiune administrativă, el nu poate fi atacat, în sine, în contencios administrativ de particularul care se consideră lezat prin el. Totuși, pentru că este un înscris oficial, ar putea fi combătut (în măsura în care mențiunile înscrise în acesta nu sunt conforme cu realitatea) prin utilizarea procedurii înscrierii în jals, chiar în fața instanței de contencios administrativ, într-un litigiu în care se contestă legalitatea unui act administrativ pentru care s-a redactat și procesul-verbal în cauză.

În ceea ce privește neregulile legale de deliberare și vot și sancțiunile acestora, putem face următoareel observații:

neregularitățile privind deliberarea sunt, de regulă, neesențiale cu excepția cazului când legea prevede contrariul și aplică sancțiunea nulității. Un exemplu îl constituie situația în care la deliberare și vot participă un consilier, fie personaș, fie prin rude apropiate, are un interes patrimonial în problema dezbătută.

lipsa cvorumului de vot atrage nulitatea actului adoptat în aceste condiții. Această sancțiune apare numai în situația în care actul își păstrează aparența de legalitate: fie în actul publicat nu apare cvorumul cu care a fost adoptat, fie acest cvorum nu este cel real.

orice altă neregularitate legată de vot va atrage nulitatea dacă a vătămat ea însăși drepturile unui particular ori a alterat în mod esențial voința administrației. De exemplu, dacă votul a fost public în loc să fie secret și există un dubiu puternic, în sensul că unele voturi au reprezentat voința reală a celor care au votat, actul poate fi anulat în instanță.

Divulgarea actelor administrative

Pentru ca actul administrativ adoptat să fie învestit cu forță executorie față de terți, trebuie să fie adus la cunoștință, prin modalitățile prevăzute de lege.

Publicarea actelor normative

Publicarea unui act administrativ poate fi definită ca fiind totalitatea faptelor care au ca obiectiv aducerea la cunoștința publică a unui act normativ. Ea trebuie să îndelinească două caracteristici:

să fie făcută legal – adică să permită celor interesți să-l cunoască și să se conformeze prevederilor legii care o reglementează. Spunând aceasta, ne referim la:

modul concret de aducere la cunoștință publică; de exemplu, decretele președințiale se publică în Monitorul Oficial al României, orice altă formă de aducere la cunoștință fiind lipsită de efectele specifice publicării; un alt exemplu se referă la contractele de achiziție publică, a contractelor de concesiune de servicii, care se publică în SEAP, în Monitorul Oficial al României, Partea a VI-a, Achiziții publice, dar și în Jurnalul Oficial a Uniunii Europeme, după caz.

mometul la care se face publicarea; de exemplu, hotărârile de guvern se publică numai după ce au fost semnate de primul-ministru și contrasemnate de către miniștrii, care trebuie să le pună în executare.

să fie completă – adică să permită cunoșterea integrală a deciziei.

Se cunosc, în doctrina clasică, trei moduri alternative de publicare, la care, datorită tehnologiei moderne, se poate adăuga încă unul.Așadar, putem vorbi despre:

publicarea în monitoarele (buletinele) specializate. Dintre acestea, amintim

Monitorul Oficial al României, in care se publică actele normative ale administrației publice centrale

Monitorul județean, în care se publică actele administrației județene

Buletinul procedurilor de insolvență, publicația editată de Oficiul Nțional al Registrului Comerțului, care are drept scop publicarea citațiilor, convocărilor, notificărilor și comunicărilor actelor de procedură efectuate de instanțele judecătorești, administratorul judiciar/lichidator după deschiderea procedurii prevăzute de lege.

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

publicarea în presă. Este considerat cel mai eficient sistem de publicare, însă este admis folosirea acestui mod de publicitate numai dacă legea prevede

publicarea prin afișare. Prin afișare se înțelege orice expunere a unui act administrativ ori a unui extras din acesta întrun loc public, cu scopul de a facilita cunoașterea acestuia. Astfel, publicarea unui act normativ se face în locurile unde este posibilă încălcarea sa. Este cazul, de exemplu, a avertismentelor cu interzicea ruperii florilor sau a călcarii ierbii, amplasate întrun parc. Ar mai fi de amintit și publicarea prin afișare la locul aplicării a dispozițiilor normative cu aplicare restrânsă la un singur loc. Din această categorie fac parte toate indicatoarele care stabilesc reguli de circulație rutieră. Fără îndoială că toate acestea reprezintă norme administrative cu aplicabilitate exclusivă în locul amplasării lor. În consecință, în cazul acestora, publicitatea prin ”afișare” este atât de importantă, încât:

pe de o parte, este singurul mod de publicitate al acestui tip de normă, orice formă de publicitate fiind exclusă;

pe de altă parte, publicitatea trebuie să fie continuă, pe toată durata de aplicare a normei. Tocmai de aceea, orice lipsă momentană de publicitate (indicatorul este căzut ori vizibilitatea este obturată de un obstacol, marcajul este șters etc) echivalează cu o eroare de fapt, care poate atrage inaplicabilitatae normei (exonerarea de răspundere contravențională, într-o asemenea speță)

publicarea prin postarea pe site-ul de interent al autorității emitente.Apărut în contextul dezvoltării tehologice (informatice) fără precedent, această formă de publicare poate reprezenta viitorul în materie de publicitate a actelor normative, întrucât este extrem de ușor accesibil. În condițiile în care, pe de o parte, din anumite dispoziții normative rezultă obligația autorităților publice să aibă un site pe intnet, iar, pe de altă parte, internetul pătrunde, treptat, în toate mediile sociale, devenind o veritabilă modă, dacă nu chiar dependență a unor părți ale societății, această manieră de publicare tinde să fie cea mai eficace dintre toate. În plus, există prevederi legale care stabilesc obligația publicării unor acte (normative ori individuale) în acest mod. Or, în această ipoteză, pe de o parte, particularii inteersați cunosc modalitatea expresă de publicitate, deci trebuie să i se conformeze, iar, pe de altă parte, lipsa unei atari publicități poate afecta însăși intrarea în vigoare (sau măcar aplicabilitatea cu privire la anumite persoane) a actului în cauză.

Comunicarea actelor individuale

Comunicarea reprezintă informarea oficială și personală a destinatarilor actelor administrative, efectuată de către autoritățile administrației publice, printr-unul din mijoacele prevăzte de lege. În continuare, voi analiza două forme de comunicare a actelor administrative, având în vedere faptul că efectele comunicării sunt diferite.

Comunicarea către destinatarul actului. Referitor la acest caz de comunicare, voi menționa și detalia elementele esențiale ale unei notificări, modalitățile de comunicare si proba comunicării.

Elementele esențiale ale comunicării sunt:

Autorul comunicării : pentru a respecta ideea de oficialitate, comunicarea provine de la organul emitent. Destinatarul actului nu poate nu poate invoca un viciu de necompetență dacă acest act i-a fost comunicat de un alt organ decât cel care l-a emis singurul lucru care contează este competența autorității care a semnat actul. Având în vedere că în optica judecatorului român de contencios administrativ este suficient să se facă dovada cunoașterii, pe orice cale, a actului administrativ (în conținut), comunicarea s-ar considera legal făcută dacă ar proveni de la un alt organ administrtaiv decât cel emitent. În anumite situații, această ipoteză ar părea perfect normală: comunicarea unei Hotărâri de Guvern de către prefect (reprezentantul în teritoriu al emitentului) ori chiar a unei hotărâri de consiliu local ori dispoziții a primarului de către prefectul județului.

Destinatarul comunicării: Un act administrativ trebuie comunicat direct persoanei căreia îi este detinat. Însă, având în vedere faptul că nu există un cod de procedura administrtaivă, cu regului stricte in acest sens, actul administrativ este considerat comunicat destinatarului și dacă aceasta a fost făcută:

reprezentantului legal , în cazul minorilor și a persoanelor puse sub interdicție

mandatarului sau avocatului, în cazul în care cererea de emitere a actului a fost formulată de aceștia

soțului destinatarului, în cazul în care au domiciliu comun

unui membru de familie, în cazul în care au același domiciliu.

Locul comunicării. Actul administrativ trebuie trimisă la domiciliul destinatarului, cu excepția cazului în care acesta a solicitat, în scris, că adresa de corespondență este o reședință. Un caz special este acela în care destinatarul solicită ca actul admninistrativ să i se comunice la locul de muncă, caz în care de preferat este să i se înmâneze personal, fără a fi lasat la registratură, deoarece destinatarul poate contesta faptul ca i s-a comunicat actul respectiv, iar sarcina dovedirii comunicării revenind administrației.

Conținutul comunicării. Destinatarul actului trebuie să fie informat nu numai de existența lui, ci, mai ales, de conținutul exact al acestuia. Astfel că, la adresa de comunicare terbuie atașat (de regulă, în original) actul administrativ individual în cauză.

Modalitățile comunicării. Există mai multe moduri în care un act administrativ poate fi înmânat și anume:

înmânarea actului sub semnătură privată direct destinatarului de către emitentul (semnatarul) actului. De exemplu, înmânarae unui proces verbal de constatare a contravenției și aplicare a sancțiunii

înmânarea actului prin agent administrativ, care merge la domiciliul destinatarului

înmânarea actului prin poștă, cu scrisoare recomnadată

prin afișare, la domicliu destinatarului, dacă acesta refuză să primească actul respectiv, fapt ce se consemnează într-un proces verbal de afișare, pe care va semna și un martor, pentru probarea și confirmarea afișării.

Proba comunicării. Având în vedere faptul că obligația comunicării actului administrativ revine autorității publice, tot acesteia revine și sarcina dovedirii îndeplinirii obligației de comunicare. Există trei posibile ipoteze:

administrația furnizează proba deplină. Acest lucru este posibil fie dacă se face dovada primirii actului, sub semnătură privată, la o anumită dată (destinatarul semneazăpe un duplicat al actuluiori pe un înscris care atestă că s-a comunicat decizia respectivă), fie dacă procesul verbal de afișare este redactat conform legii. De asemenea, suntem în aceeași situație dacă administația susține faptul comunicării, iar particularul nu contestă acest aspect;

administrația răstoarnă sarcina probei. Dacă administrația probează comunicarea unui act administrativ cu o recipisă care confirmă primirea, comunicarea se prezumă a fi efectuată, urmând ca particularul să facă, dacă este cazul, proba contrarie. Este cazul în care actul administrativ este înmânat soțului ori unui membru al familiei sau este comunicat la locul de muncă al celui vizat de act;

administrația nu poate proba comunicarea regulată a actului. Acest lucru se întâmplă atunci când administrația doar susține, fără o dovadă concretă, faptul comunicării actului, iar destinatarul neagă că l-ar fi primit. Aceeași situație trebuie consemnată atunci când comunicarea se face la o altă adresă decât cea de domiciliu.

Comunicarea către alte autorități administrative

Acest tip de comunicare a actelor administrative se deosebește fundamental de cel analizat mai sus prin aceesa că nu are ca efect intrarea în vigoare a actelor astfel comunicate, scopul ei fiind de a asigura controlul (de legalitate ori de pură oportunitate) efectuat de unele organe administrative asupra activității altora. Acest control poate fi unul aprioric (cu privire, deci, la proiectul de act, care nu a intrat încă în vigoare) ori unul a posteriori (după ce actul a fost semnat). Însă, chiar dacă nu afectează direct intrarea în vigoare a actului în acest mod comunicat, consecințele unei astfel de comunicări ar putea avea asemenea efecte: în exemplul dat, Ministerul Afacerilor Externe ar putea emite un aviz negativ, peste care autoritățile publice locale nu și-ar permite să treacă, responsabilitatea fiind prea mare; în al doilea exemplu, prefectul ar putea ataca în contencios administrativ hotărârea consiliului local comunicată, cu efectul suspendării de drept a acesteia. Mai precizăm și faptul că acest tip de comunicare a actelor administrative nu se limitează la actele individuale; dimpotrivă, domeniul lor predilect de aplicare este acela al actelor normative.

Jurământul

Prin jurământ se întelege declarația solemnă de voință (cu sau fără formulă sacramentală) prin care o persoană numită într-o funcție politică, funcție publică, de demnitate publică ori de ale local se angajează să își exercite atribuțiile cu bună-credință, diligență maximă și cu respectarea legii.

Din această definiție, dar și din analiza dispozițiilor legale care îl consacră, rezultă următoarele caractere ale jurământului:

întotdeauna acesta afectează eficiența unui act juridic de numire într-o funcție politică, o funcție publică ori de ales local, condiționând astfel exercitarea ei. Este motivul pentru care un asemenea act administrativ de numire în funcție este unul sub condiție suspensivă

deși formula exactă a jurământului variază de la caz la caz, în funcție de specificul funcției pe care urmează a o exercita persoana care îl depune, legiuitorul evocă, în general, obligația titularului funcției de a o exercita cu respectarea legii, cu bună-credință și diligență maximă.

deși apelul la divinitate nu este întotdeauna obligatoriu, există și excepții. Astfel, Președintele României și membrii Guvernului nu au vreo opțiune în ceea ce privește opțiunea religioasă, fiind ținuți să depună jurământul în formula exactă prevăzută de Constituție, în caz contrar ei neputând exercita funcția în care au fost numiți ori aleși;

efectele nedepunerii jurământului sunt multiple. În primul rând, cel ales numit în funcția în cauză nu o poate exercita. Este un efect suspensiv al refuzului de a depune jurământul. Apoi, în măsura în care acest refuz este unul definitiv, el poate determina și un al doilea efect, extinctiv: încetarea efectelor juridice ale actului de numire în funcție. Aceasta se poate realiza de drept, ca în cazul aleșilor locali sau ca urmare a emiterii unui act de revocare din funcție, ca în situația funcționarilor publici. Așadar, mecanismul juridic al fenomenului este următorul: actul de numire în funcție este perfect de la comunicarea sa căter beneficiar, dar eneficace până la depunerea modalitățile prevăzute expres de lege: fie prin revocare, în forma cerutăși pentru emiterae lui, fie de drept, dacă o asemenea variantă există. Refuzul de a depune jurământul poate avea, uneori, și un efect prorogator. Astfel, în cazul primarului, cum această funcție se execită până la depunerea jurământului de căter noul primar, în măsura în care acesta din urmă refuză să îl depună, mandatul primarului în funcție se prorogă până după organizarea unor noi alegeri locale și depunerea jurământului de către noul câștigător al alegerilor.

Oportunitatea actelor administrative

Oportunitatea reprezintă o condiție distinctă de valabilitate și nu de legalitate a actelor administrative. Prin oportunitate se înțelege realizarea sarcinilor si atribuțiilor legale în termen optim, cu minime cheltuieli de resurse materiale și spirituale, dar cu eficiență mai mare, precum și alegerea celor mai potrivite mijloace pentru realizarea scopului legii. Când ne referim la oportunitate avem în vedere dreptul de apreciere al organelor administrativ. Limitele acestui drept sunt stabilite de normele juridice în aplicarea cărora sunt emise actele administrative.

În literatura juridică au fost identificate următoarele criterii după care se apreciază că un act normativ este sau nu oportun:

a.criteriul momentului în care, este adoptat un act normativ ;

b. criteriul locului și condițiile concrete în care se va aplica actul administrativ;

c.criteriul mijloacelor materiale și spirituale pe care le angajează măsura respectivă, precum și durata în timp pe care o reclamă aplicarea acesteia;

d.criteriul conformității măsurilor luate cu nivelul general de viață și cultură;

e.criteriul conformității actului cu scopul legii.

Trebuie subliniat și faptul că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu include controlul oportunității actelor administrative. Instanțele de judecată sunt au competență doar în ceea ce privește controlul legalității actelor administrative.

Oportunitatea actelor administrative poate fi verificată de organele superioare din punct de vedere ierarhic celor care au adoptat actul administrativ.

CAPITOLUL 3

CONSECINTE JURIDICE ALE NERESPECTARII CONDITIILOR DE VALABILITATE ALE ACTELOR ADMNISTRATIVE

Scopul emiterii actelor administrative este acela de a produce efecte juridice. Actele administrative încep să producă efecte juridice din momentul publicării lor – în cazul actelor administrative normative și cel al comunicării – în cazul actelor administrative individuale.

Actele individuale devin obligatorii pentru cei vizați, în momentul comunicării lor, iar actele administrative normative intră în vigoare astfel:

la 3 zile de la publicarea lor – în cazul actelor ce urmează a fi publicate în Monitorul Oficial al României (ca principiu, actele administrației publice locale);

în chiar momentul publicării lor (actele administrației publice locale, precum și în toate situațiile când nu există derogare prin lege specială);

după scurgerea unui alt termen de la publicare, stabilit prin lege specială.

Există și unele excepții, cum sunt:

actele administrative care prevăd o dată ulterioară de la care intră în vigoare cele normative sau de la care produc efecte juridice cele individuale

actele administrative cu caracter retroactiv, respectiv actele care constată existența sau întinderea unor drepturi și obligații care au luat naștere anterior (actele declarative sau recognitive) ori inexistența lor.

În categoria actelor administrative cu caracter retroactiv intră actele care produc efecte juridice la o odată anterioară publicării lor, actele de revocare care produc efecte juridice de la data intrării în vigoare a actului desființat sau de la data emiterii actului de desființare, actele interpretative care sunt emise de aceiași autoritate administrativă care a elaborat actul interpretat sau de către o autoritate superioară din punct de vedere ierarhic și produc efecte de la data aplicării actului interpretat, actele administrative jurisdicționale, care au un rezultat retroactiv, deoarece părțile se găsesc în situații juridice care au existat înaintea emiterii actului.

Având în vedere deosebirile care există, din punct de vedere juridic, între consecințele și sancționările nerespectării condițiilor de validitate se por distinge următoarele consecințe sau sancțiuni: revocarea, anularea, suspendarea, nulitatea și inexistența actelor administrative.

În continuare vor fi dezvoltate fiecare din aceste consecințe.

Revocarea actelor administrative

Revocarea reprezintă acea acțiune juridică prin intermediul căreia organul emitent desființează un act administrativ pentru cauze de nelegalitate sau de neoportunitate. Dreptul administrativ a consacrat principiul revocabilității actelor administrative, în sensul că ele pot fi desființate ca regulă generală printr-o manifestare de voință contrară provenită de la organul emitent.

Revocarea are la bază principiul autonomiei de voință, constituind dreptul organului administrativ de a-și retrage un act pe care l-a emis. Fenomenul de revocare apare atunci când autoritatea care l-a emis constată că actul respectiv este ilegal sau nu este oportun, fiind emis cu încălcarea prevederilor legale sau a actelor administrative de rang superior și constituie un mod de încetare a efectelor juridice ale acestor acte.

Dezvoltând revocarea actelor administrative se pot deosebii următoarele tipuri de revocări: revocarea actelor administrative normative, revocarea actelor administrative individuale și revocarea actelor administrative legale și a celor ilegale.

Actele administrative normative pot fi revocate oricând, dacă organul administrației publice care le-a adoptat ori emis apreciază că un asemenea act nu trebuie să mai producă efectele juridice pentru care a fost adoptat sau emis. În această situație, efectele juridice produse până la la data revocării rămân bine produse, iar drepturile particularilor dobândite în temeiul actului administrativ normativ intră în domeniul drepturilor câștigate. În cazul revocării unor acte administrative ilegale, efectele juridice produse până la data revocării vor fi considerate și ele ca fiind ilegale de la data adoptării sau emiterii actului administrativ normative, care ulterior a fost revocat. Altfel spus, revocarea actelor administrative cu caracter normativ produce efecte numai pentru viitor – ex nunc.

Actele administrative individuale sunt acte care și ele pot fi revocate oricând, în principiu, însă, există o distincție în privința efectelor juridice produse de fenomenul de revocare, între actele administrative emise legal și cele emise ilegal. În ceea ce privește actele administrative emise ilegal deosebim acte administrative individuale emise ilegal din culpa organului care l-a emis și cele emise ilegal din culpa persoanelor fizice sau juridice care a participat la emiterea unui astfel de act. Astfel că, actele administrative individuale emise în mod legal pot fi revocate din cauză de oportunitate sau utilitate, luând în considerare drepturile deja câștigate. Actele administrative individuale ilegale pot fi revocate oricând, fără a se ține cont de faptul că ele au produs sau nu efecte juridice, atât în dreptul administrativ, cât și în alte ramuri ale dreptului, principiul drepturilor câștigate nu mai poate opera, deoarece drepturile pot fi câștigate doar în conformitate cu legea. Astfel, revocarea actelor administrative individuale ilegale produce efecte de la data intrării în vigoare a actului administrtaiv revocat.

Referitor la suportarea consecințelor materiale ale efectelor juridice produse până la emietrea actului de revocare, cum am specificat mai sus, se pot distinge două cazuri și anume atunci când actul administrativ individual ilegal a fost emis din culpa autorității emitente, prin aparatul de specialitate ori a funcționarului public care l-a semnat, iar celalalt caz face referire la emiterea actului administrativ emis ilegal din vina unei persoane fizice sau juridice în favoarea căruia s-a emis.

În cazul în care actul administrativ individual ilegal a fost emis din culpa autorității emitente, prin aparatul de specialitate ori a funcționarului public care l-a semnat, consecințele materiale vor fi suportate de cei vinovați, aparatul de specialitate sau funcționarul public. În cazul în care actul administrativ individual a fost emis ilegal din vina unei persoane fizice sau juridice, acetea nu poare cere și nu poate primi despăgubiri pentru coperirea pagubelor materiale deaorece nimeni nu poate invoca apărarea prin declararea propriei culpe.

De la principiul revocabilității actelor administrative există mai multe categorii de excepții și anume:

actele administrative declarate irevocabile de o dispoziție expresă a legii;

actele administrative jurisdicționale;

actele administrative de aplicare a sancțiunilor corespunzătoare formelor răspunderii din dreptul administrativ;

actele administrative de punere în executare a actelor procedurale penale;

actele administrative care au dat naștere la contracte civile;

actele administrative care sunt emise ca urmare a existenței unor contracte civile;

actele administrative care au dat naștere la drepturi subiective garantate sub aspectul stabilității;

actele administrative ce au fost executate material.

Dezvoltând unele din aceste excepții, putem afirma că actele administrative jurisdicționale, care sunt emise după o procedură specială, nu pot fi revocate datorită stabilității care le este conferită, întrucât soluționează litigii cu putere de lucru judecat. De asemenea, nu pot fi revocate actele administrative care au generat alte raporturi juridice decât cele de drept administrativ. De exemplu, în baza unui act administrativ au luat naștere raporturi de muncă (persoana fizicăa a încheiat un raport de muncă în temeiul diplomei de absolvire a unei instituții de învățământ superior), raporturi juridice civile (în baza unui ordin de repartizare a fost încheiat un contract de închiriere) sau raporturi juridice procesuale (când actul administrativ a stat la baza unei hotărâri judecătorești, fiind valorificat în justiție ca probă a susținerii ori respingerii unor pretenții). Actele administrative de sancționare nu pot fi revocate de organul emitent și nici de organul superior după o procedură administrativă, ci doar anulate ori reformate de organul jurisdicțional competent. O altă excepție are în vedere actele administrative care au fost realizate material. Rațiunea exceptării acestor acte de la principiul revocabilității este că, prin această operațiune n use poate restabili situația materială anterioară. De exemplu, dispoziția prin care se dispune demolarea unei clădiri construite fără autorizație de construirepe domeniul public al localității nu mai poate fi revocată după executarea ei materială.

Anularea actelor administrative

În timp de revocarea este o operațiune administrativă, anularea este o acțiune jurisdicțională, actul de anulare putând fi emis de organele superioare ale administrației publice sau de către o instanța judecătorească.

Când anularea este impusă de organul ierarhic superior, cauza acesteia e atât nelegalitatea actului, cât și neoportunitatea lui. Instanțele judecătorești pot dispune anularea unui act exclusiv pe motiv de nelegalitate. Actul administrativ nu poate fi anulat decât pentru cauze anterioare sau concomitente emiterii lui. Anularea are caracter retroactiv, prin această operațiune desființându-se efectele juridice ale actului și considerându-se ca el nu a existat.

Trăsăturile specifice unui act de anulare sunt:

este un act jurusdicțional, fiind o hotărâre judecătorească, din punctul de vedere al naturii juridice;

produce efecte ex tunc, în cazul actelor administrative individuale, actul fiind considerat a nu fi existat niciodată, iar în cazul actelor administrative normative, produce efecte numai pe viitor;

ilegalitatea existentă la momentul emiterii actelor administrative constituie întotdeauna motivul pronunțării unei hotărâri judecătorești de anulare

Anularea este acea formă a nulității actelor administrative care se aplică, atunci când legea o prevede, actelor administrative adoptate sau emise cu nerespectarea legii.

3.3 Suspendarea actelor administrative

Suspendarea actelor administrative nu reprezintă o modalitate de ieșire din vigoare a acestora, ci o stare intermediară, tranzitorie a acestor acte, stare ce apare atunci când situația juridică a actelor respective este incertă, din punctul de vedere al legalității lor.

Referitor la cauzele suspendării, putem spune că dacă un act administrativ este evident ilegal și inoportun, atunci el trebuie revizuit fie de către administrație, prin revocare, fie de către instanță, prin anularea lui. Suspendarea actului administrativ reprezintă o măsură menită să conserve acel act, până la rezolvarea oricărui dubiu de ilegalitate.

Există mai multe tipuri de suspendări, în funcție de autoritatea care poate decide suspendarea actului administrativ. Astfel, avem suspendare administrativă, suspendare judiciară și suspendare legală.

Suspendarea administrativă.

Așa cum este evident, această suspendare este dispusă de administrație însăși, printr-un alt act administrativ.

Astfel, suspendarea unui act administrativ este prerogativa exclusivă a organului emitent (este cazul în care acesta nu are organ ierarhic superior ori actul este excluiv de competența sa) sau se poate dispune de organul ierarhic superior.

Un act administrativ poate fi suspendat pe cale administrativă numai în măsura în care el ar putea fi revocat de către administrație. Altfel spus, există o legătură între caracterul revocabil și caracterul suspensiv al unui act. Așadar, daca revocarea nu este permisă administrației, pentru că ar prejudicia interesele subiective ale unui particular, nici suspendarea actului nu îi este permisă.

Această măsură temporară poate fi dispusă din oficiu sau la solicitarea particularului, administrația fiind datoare să suspende actul în cauză până la finalizarea rezolvării situației, când îl poate revoca sau îl poate repune în vigoare.

Suspendarea judiciară

Suspendarea unui act administrativ poate fi dispusă și de către instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 544/2004. Pentru acest lucru trebuie întrunită o condiție de procedură și anume:

petentul să fi depus o plângere prealabilă;

să fi înregistrat în instanță acțiunea în anularea actului;

să existe un caz bine justificat (aparența de ilegalitate);

să existe o pagubă iminentă.

Pornind de la evitarea unui prejudiciu iminent, dar care nu s-a produs încă, se pot formula următoarele observații:

natura prejudiciului – material sau moral – nu are niciun fel de relevanță, atâta timp cât acesta este iminent;

suspendarea nu se impune însă în cazul actelor care au creat deja un prejudiciu definitiv prin însăși emiterea lor. Dacă printr-un act administrativ se creează unui particular un prejudiciu moral, lezându-i dreptul la imagine, cum acesta este unul produs deja și nu unul iminent , importanță practică și interes vor prezenta doar anularea actului și acordarea de daune morale, nu și suspendarea acestuia.

discutabilă este situația suspendării actelor administrative. Un act normativ ar putea fi suspendat de către instanță în ipoteza în care, de pildă, instituind unele obligații considerate ilegale în sarcina particularilor, a căror neîndeplinire atrage sancțiuni, iminența unui prejudiciu apare astfel în evidență.

Suspendarea legală

Este vorba de suspendarea de drept a actelor administrative. Un exemplu elocvent este prevederea din Legea nr. 554/2004 care stipulează că ”în cazul în care se emite un nou act administrativ cu același conținut ca și cel suspendat de către instanță, acesta este suspendat de drept.” Din acest text de lege se înțelege faptul că atâta timp cât o autoritate de specialitate, cum este instanța de contencios administrativ a apreciat că există o suspiciune în legătura cu legalitatea actului și l-a suspendat, același dubiu există și în cazul altui act administratuv cu conținut asemănător.

Încetarea suspendării. Având în vedere faptul că suspendarea reprezintă o măsrură provizorie, aceasta va trebui să inceteze din urma umătoarelor situații:

cauza suspendării nu mai subzistă;

cauza suspendării nu a existat niciodată;

încetarea suspendării ca sancțiune aplicată particularului.

În continuare voi face o analiză a acestor cauze.

Cauza suspendării nu mai subzistă.

Întrucât la baza suspendării actului administrativ stă un dubiu asupra legalității unui act administrativ, această măsură va înceta în mod firesc atunci când situația s-a clarificat, stabilindu-se că actul este în mod cert fie legal, fie ilegal. Urmarea încetării suspendării va fi întotdeauna fie revocarea actului ori anularea lui, fie repunerea sa în vigoare. În funcție de modalitatea efectivă de suspendare, ipoteza comportă mai multe observații:

În cazul suspendării administrative încetarea suspendării se poate face fie expres, fie implicit. Astfel, dacă organul emitent al actului suspendat constată că actul verificat este legal, îl va repune expres în vigoare , revocând actul de suspendare. Dacă va constata ilegalitatea actului analizat, îl revocă. În consecință întrucât efectele acestui act încetează definitiv, chiat în lipsa unei stipulații exprese, actul de suspendare își încetează efectele implicit.

În cazul suspendării judicare ori a celei legale, măsura suspendării va înceta la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanței de contencios administrativ, actul putând fi fie anulat, fie repus în vigoare.

Cauza suspendării nu a existat niciodată.

Sunt situațiile când organul competent care a dispus suspendarea a facut-o dintr-un raționament eronat, nefiind îndeplinite condițiile necesare unei astfel de decizii. Importanța acestei cauze rezidă din faptul că atâta vreme cât măsura suspendării a fost luată în mod nelegal, ea ar trebui să fie desființată cu efecte retroactive.

În cazul suspendării administrative – dacă constată că este ilegal aceste organe pot suspenda oricând actul administrativ în cauză. În cazul în care actul respectiv va fi suspendat cu efecte ex nunc, partea care se consideră vătămată poate ataca actul în contencios, iar dacă judecătorul apreciază, la o prima vedere, ca administrația a dispus în mod eronat suspendarea actului, va lua hotarârea de suspendare a suspendării administrative. Apoi, după administrarea probelor, fie actul de suspendare este anulat, urmând a fi repus definitiv în vigoare, fie acțiunea de respinge, caz în care măsura suspendării de menține.

În cazul suspendării judiciare – în măsura în care, între timp (în perioada în care actul a fost în mod nelegal suspendat), au existat, totuși acte de executare, retroactiv l ise va recunoaște și legalitatea acestora, astfel încât nu se impune sancționarea autorului lor. Or, dacă acesta a fost sancționat, actul de sancționare este, la rândul său, ilegal. Desigur că acest comportament nu este recomandat pentru particulari, căci, sfidând efectele unui act de suspendare, își asumă un risc și vod fi considerați întotdeauna de rea credință.

Încetarea suspendării ca sancțiune aplicată particularului.

Când reclamantul are formulată doar plângerea prealabilă obligatorie, nu și acțiunea în contencios administrativ, el poate solicita (și, implicit, obține) suspendarea actului administrativ până la soluționarea acțiunii (pe care, prin ipoteză, încă nu a introdus-o) pe fond. După ce a obținut (irevocabil) această suspendare, petentul (care, deci, încă nu este reclamant) ar putea fi tentat la o ”fraudă”, dar legiuitorul a pus capăt oricărei tentative de speculare a lacunelor legii, atipulând că ”în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nici o formalitate. Sr poare observa clar: cauza încetării suspendării (sancționarea unui abuz de drept din partea persoanei vătămate) nu are nimic de-a face cu cauza suspendării actului (existența unui dubiu asupta legalității acestuia), cauză care ar putea subzista.

Nulitatea actelor administrative

Nulitatea reprezintă sancțiunea aplicată actelelor juridice, lispsindu-le de acele efecte în spiritul cărora aceste acte au fost întocmite.

Există mai multe categorii de nulități și anume:

după modul lor de consacrare, nulitățile pot fi nulități exprese, adică revăzute de lege (de exemplu, în cadrul modificărilor sau adăugirilor, altele decât cele legale și care atrag nulitatea actului de identitate) și nulități virtuale, neprevăzute de lege, dar care se deduc din norme (de exemplu, adaptarea actului juridic fără majoritatea cerută de lege, cum ar fi hotărârile consiliului local);

după întiderea efectului lor distructiv, distingem nulități totale, care se desființează actul în întregime și nulități parțiale, care-l desființează doar în parte;

sub aspectul cauzelor care le determină și a regimului juridic, nulitățile se divid în nulități absolute și nulități relative, de exemplu, absența din procesul verbal de contravenție a încadrării juridice a faptei atrage nulitatea absolută, pe când omisiunea de a consemna locul de muncă al contravenientului, doar pe cea relativă;

după modul lor de constatare, nulitățile pot fi nulități de drept și nulități constatate de organele administrației;

după obiectul lor, nulitățile pot fi nulități de fond, care vizează conținutul actului juridic și nulități de formă, care derivă din încălcarea condițiilor procedurale ale actului administrativ;

mijlocul procedural de desființare totală sau parțială, relativă sau absolută a actelor administrative este fie revocarea de către organul emitent, fie anularea dispusă de către organele de stat.

Referitor la nulitățile absolute și relative, trebuie menționat faptul că legislația administrativă face referire doar la noțiunea de nulitate absolută, celălalt tip de nulitate, nulitatea relativă, este subînțeleasă ca noțiune virtuală. Despre nulitatea absolută se poate spune că este cunoscută din punct de vedere legal ca o nulitate expresă, denumită ”nulitate” (de exempl, a procesului verbal de contravenție), ”anulare”(de exemplu, în cazul în care este anulată mențiunea de schimbare de domiciliu) sau ”nulitate de drept”.

Actele administrative sunt considerate a fi nule absolut atunci când încalcă atât cerințele lor esențiale, cât și legea și sunt nule relativ atunci când sunt încălcate cerințe neesențiale, care pot fi acoperite.

Cerințele acestei deosebiri sunt următoarele:

în cazul nulității absolute a actului ce poate fi invocată de către orice organ sau persoană care ar refuza executarea, în tim ce nulitatea relativă o poate invoca doar cel cu drepturi și interese lezate prin acel act;

actul nul absolut nu poate fi validat neavând o existență juridică, în timp ce actul anulabil se poate confirma prin îndreptarea viciilor de formă sau a lipsurilor neesențiale;

când se constată nulitatea absolută a actului, nu eset necesară revocarea întrucât actul nu a putut produce efecte valabile pentru trecut și viitor, în timp ce actul anulabil trebuie revocat de către organele competente.

În ceea ce privește posiblitatea de invocare din oficiu a nulității absolute sau relative, se pot observa următoarele:

invocarea nulității nu are un termen general de prescripție;

desființarea propriilor acte administrative de către organul administrativ poate fi făcută fără existența unor prevederi legale exprese care-l autorizează în acest sens;
în cazul în care actul administrativ ilegal a dat naștere și altor raporturi juridice administrative, desființarea lor va avea loc după procedura specifică acelor ramuri de drept.

În dreptul administrativ diferența dintre cele două categorii de nulități sub aspectul subiecților îndreptățiți a le invoca, nu este atât de netă ca în dreptul civil, organul de stat putând verfica din proprie inițiativă sau din oficiu și putând constata în același mod nulitatea absolută sau relativă a propriului său act ori a actelor organelor subordonate. O asemenea posibilitate există atât în cazul actelor administrative emise din oficiu, cât și a celor emise la cerere, întrucât caracterul unilateral al actelor administrative, cât și calitatea organului de stat ca participant la raportul juridic și emitent al actului, îl îndreptățesc, din oficiu, să cerceteze legalitatea propriilor acte, dispunând, în măsura în care acest drept nu este suprimat ori actul nu este definitiv sau irevocabil, desființarea actului în cauză.

Ceea ce mai putem preciza este faptul că nulitatea absolută este atrasă de încălcarea normelor imperative, iar nulitatea relativă este determinată de încălcarea normeloșr dispozitive.

Inexistența actului

Inexistența actelor administrative a fost definită în doctrina noastră ca fiind sancțiunea ce lovește actele, care, fiind lipsite de elementele de fept inerente naturii sau obiectului lor, nu au nici măcar umbra unei aparențe de legalitate, astfel încât nu pot fi considerate acte juridice, ci cel mult fapte juridice materiale. Astfel, unui act inexostent îi lipsește un element esențial, în lipsa căruia este de neconceput ca actul să ia ființă.

Cazurile în care actelor administrative le lipsesc unul sau mai multe elemente esențiale sunt destul de frecvente, ele neavând îndeplinte condițiile de legalitate. Încălcarea legii în cazul acestor acte administrative este foarte vizibilă, ele neputând beneficia de prezumția de legalitate, fiind numite acte inexistente.

Putem afirma că inexistența actului administrativ reprezintă o sancțiune mult mai remarcantă decât un act administrativ lovit de nulitate. Acest lucru este susținut de faptul că actul administrativ nul este obligatoriu și executoriu până când are loc desființarea lui, în tim ce iar actele administrative inexistente nu dețin astfel de caractere.

Pentru a fi în prezența unui act inexistent, acesta trebuie să fie afectat de un viciu de nelegalitate din cauza căreia fie legea însăși îl caracterizează ca fiind inexistent, fie el nu este decât un simulacru de act. Astfel, toate viciile care atrag inexistența unui act administrativ sunt atrase de încălcarea regulilor de competență sau de formă și procedură.

Referitor la competență, încălcarea acestei condiții de valabilitate poate atrage inexistența unui act administrativ.

În ceea ce privește încălcarea competenței materiale, particularii nu cunosc repartizarea atribuțiilor între diferitele organe administrative (de pildă, pe plan local, administrații nu cunosc care sunt atribuțiile primarului și care sunt ale consiliului local). Tocmai de aceea, ca regulă, încălcarea acestei dimensiuni a competenței atrage doar nulitatea actului. Totuși, atunci când un organ administrativ rupe inclusiv barierele bunului simț (de exemplu, declararea stării de asediu făcută de un prefect, un decret de grațiere emis de ministrul justiției), atunci vom fi în prezența inexistenței.

În ce privește încălcarea competenței teritoriale ne aflăm în fața unui act inexistent atunci când actele respective sunt întocmite, situație mai puțin posibilă, de organe administrative din unități teritoriale diferite.

O altă situație la fel de puțin posibilă este încălcarea competenței temporale, cum ar fi, de exemplu, emiterea unor acte administrative de către un primar căruia i-a încetat mandatul.

Cu privire la condițiile formale și procedurale, sunt câteva elemente care, lipsind ar putea atrage sancțiunea inexistenței, cu precizarea că, de regulă, aceasta nu este una definitivă: imediat ce acest element este îndeplinit, actul în cauză îsi dobândește existența. Principiul formlismului impune forma scrisă pentru existența actului. Dar și de la această regulă există excepții, când emietrea actului în altă formă este permisă de lege (prin urmare, actul fiind valabil, nici măcar nulitatea nu intervine). Apoi, actul nesemnat nu poare fi încă un act administrativ. Numai semnătura deosebește o voință prezentă de un simplu proiect viitor al organului în cauză. În fine, uneori legea prevede exprs sancțiunea inexistenței în cazul nepublicării actelor, e pildă , în cazul decretelor prezidențiale și al hotărârilor de guvern. Soluția este discutabilă din punct de vedere teoretic, însă voința legiuitorului nostru constituțional de a le refuza acestor acte orice valoare juridică mai înainte de publicare face inutilă, de lege lata, orice discuție.

Cauzele inexistenței rezidă în lispa unuia, a unora sau a tuturor elementelor esențiale ale actelor administrative, respectiv voința, subiectul, obiectul și motivul. Efectele inexistenței acestor acte ar fi:

nu există prezumția de legalitate și nu operează caracterul executoriu al actului, a carui existență și executare poate fi contestată și respectiv refuzată;

invicarea inexistenței o poate face orice subiect de drept interesat;

viciul inexistenței actului administrativ îl poate constata orice instanță judecătorească

căile administrative de atac se pot exercita oricând;

autoritățile administrative nu pot fi ținute să emită un act individual în temeiul unui act normativ inexistent;

inexistența formalităților procedurale legale necesare adoptării actului administrativ antrenează nevalabilitatea acestuia din urmă.

CONCLUZII

Administrația publică reprezintă mijlocul pe care îl are la dispoziție statul de a-și pune în practică dezideratele, ea este unealta cu ajutorul căreia se face trecerea de la nivelul abstract, prescriptiv, la nivelul concret sau practic. Altfel spus, toate acele valori sociale pe care le regăsim în dispozițiile legale sunt materializate cu ajutorul administrației publice și de modul în care aceasta își îndeplinește sarcinile depinde realizarea unei cât mai bune echivalențe între cele două niveluri.

Diversitatea atribuțiilor îndeplinite de organele administrației publice are drept consecință adoptarea mai multor tipuri de acte, purtând denumiri ca de exemplu: hotărâre, ordin, regulament, dipoziție, autorizație, certificat, proces-verbal, fapt ce permite recunoasterea provenienței actului juridic, stabilirea caracterului său normativ sau individual etc. Având în vedere acesta varietate de denumiri, s-a găsit o denumire generică, care sa desemneze categoria acestor acte în mod unitar. Astfel, s-au reținut doua denumiri și anume : cea de act admnistrativ și cea de act de drept administrativ. Acesta ultima variantă nu este utilizată în legislație, corecta fiind noțiunea folosită și în Constituție, adica terminologia de act administrativ.

Trasăturile caracteristice ale actelor administrative sunt următoarele:

sunt acte juridice

sunt manifestări de voință unilaterală, care trebuie să aparțina unui singur organ al administrației publice

sunt emise în temeiul legii și pentru realizarea puterii publice

sunt adoptate sau emise în formă scrisă

trebuie publicate ori aduse la cunoștința celor vizați

nu pot avea caracter retroactiv

sunt supuse unui regim juridic specific

Elementele actelor administrative sunt acele trăsături fără de care manifestarea de voință nu se poate constitui ca act juridic.

Aceste elemente esențiale sunt:

voința manifestată în temeiul și pentru realizarea puterii de stat;

obiectul actului juridic;

organul sau subiectul emitent al actului,

motivele care stau la baza actului

Pentru producerea efectelor juridice în scopul pentru care au fost emise, actele administrative trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții de valabilitate :

actul administrativ trebuie să fie emis de către autoritatea competentă, în limita competenței sale

actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu normele juridice cuprinse în lege

actul administrativ trebuie să fie emis cu respectarea condiției de formă si a procedurii stabilite de lege

actul administrativ trebuie să fie oportun și să corespundă scopului urmărit de lege

În dreptul administrativ, prin competență se înțelege ansamblul drepturilor și obligațiilor care revin unei autorități publice sau unui funcționar public, acordate de lege și limitele exercitării lor, pentru a face anumite acte administrative

Competența autorităților administrației publice are anumite caracteristici și anume:

competența are caracter legal, altfel spus orice autoritate a administratiei publice este dotată cu o anume competență stabilită de lege;

competența are caracter obligatoriu, în sensul că exercitarea atribuțiilor care revin autorităților publice nu au o trăsătura facultativă, exercițiul competenței nefiind un privilegiu, ci drept și obligație, în același timp;

competența are un caracter permanent, în sensul că se realizează în mod continuu, fără epuizarea exercitării acesteia.

Legalitatea actelor administrative reprezintă o condiție esențială pentru valabilitatea acestora. Această condiție ține cont de aplicarea principiului supremației legii în dreptul românesc și de specificul activității executive de a fi o activitate ”secundum legem”. Cu alte cuvinte, actul administrativ, care intervine în vederea realizării activității executive, trebuie să fie conform cu legea pe care o pune în aplicare și cu celelalte acte normative.

Forma este esențială în dreptul administrativ. Prin formă se înțelege totalitatea elementelor conținute de un act administrativ, iar prin procedură, totalitatea elementelor pe care legea le prevede ca fiind necesare pentru emiterea acestuia. Actele administrative sunt elaborate în formă scrisă, considerată ca o garanție a respectării legii. Această formă este esențială pentru actele emise de administrație, lipsa acesteia echivalând, aproape mereu, cu inexistența acestora. Forma scrisă înlatură orice dubiu referitor la conținutul actului, făcând posibilă publicarea sau comunicarea actelor, putând fi folosite, astfel, ca probe în litigiul de contencios-administrativ.

Alte elemente de formă pot fi observate în actele administrative în mod constant și anume: semnătura, ștampila, antetul, numărul de ieșire, conținutul structurat pe articole, data si locul emiterii, motivarea actelor, limba de redactare.

Formele procedurale de elaborare a actelor administrative pot fi clasificate, din punct de vedere cronologic, adică din momentul emiterii actului, în trei categorii :

formalități anterioare

formalități concomitente

formalități posterioare.

Oportunitatea reprezintă o condiție distinctă de valabilitate și nu de legalitate a actelor administrative. Prin oportunitate se înțelege realizarea sarcinilor si atribuțiilor legale în termen optim, cu minime cheltuieli de resurse materiale și spirituale, dar cu eficiență mai mare, precum și alegerea celor mai potrivite mijloace pentru realizarea scopului legii. Când ne referim la oportunitate avem în vedere dreptul de apreciere al organelor administrativ. Limitele acestui drept sunt stabilite de normele juridice în aplicarea cărora sunt emise actele administrative

Având în vedere deosebirile care există, din punct de vedere juridic, între consecințele și sancționările nerespectării condițiilor de validitate se por distinge următoarele consecințe sau sancțiuni: revocarea, anularea, suspendarea, nulitatea și inexistența actelor administrative.

Revocarea are la bază principiul autonomiei de voință, constituind dreptul organului administrativ de a-și retrage un act pe care l-a emis. Fenomenul de revocare apare atunci când autoritatea care l-a emis constată că actul respectiv este ilegal sau nu este oportun, fiind emis cu încălcarea prevederilor legale sau a actelor administrative de rang superior și constituie un mod de încetare a efectelor juridice ale acestor acte

Anularea este o acțiune jurisdicțională, actul de anulare putând fi emis de organele superioare ale administrației publice sau de către o instanța judecătorească. Când este impusă de organul ierarhic superior, cauza acesteia e atât nelegalitatea actului, cât și neoportunitatea lui. Instanțele judecătorești pot dispune anularea unui act exclusiv pe motiv de nelegalitate. Actul administrativ nu poate fi anulat decât pentru cauze anterioare sau concomitente emiterii lui. Anularea are caracter retroactiv, prin această operațiune desființându-se efectele juridice ale actului și considerându-se ca el nu a existat

Suspendarea actelor administrative nu reprezintă o modalitate de ieșire din vigoare a acestora, ci o stare intermediară, tranzitorie a acestor acte, stare ce apare atunci când situația juridică a actelor respective este incertă, din punctul de vedere al legalității lor.

Nulitatea reprezintă sancțiunea aplicată actelelor juridice, lispsindu-le de acele efecte în spiritul cărora aceste acte au fost întocmite. Actele administrative sunt considerate a fi nule absolut atunci când încalcă atât cerințele lor esențiale, cât și legea și sunt nule relativ atunci când sunt încălcate cerințe neesențiale, care pot fi acoperite.

Inexistența actelor administrative a fost definită în doctrina noastră ca fiind sancțiunea ce lovește actele, care, fiind lipsite de elementele de fept inerente naturii sau obiectului lor, nu au nici măcar umbra unei aparențe de legalitate, astfel încât nu pot fi considerate acte juridice, ci cel mult fapte juridice materiale. Astfel, unui act inexostent îi lipsește un element esențial, în lipsa căruia este de neconceput ca actul să ia ființă

BIBLIOGRAFIE