Acte Si Contracte Specifice Serviciilor Publice

Capitolul 1. Noțiunea de serviciu public

Termenul de serviciu public “este utilizat atât în sens organizatoric, de organism social, cât și în sens funcțional, de activitate desfășurată de acest organism”.

Definirea serviciului public obligă la distingerea celor două sensuri ale acestuia:

A) primul sens este cel organic, ce desemnează realizatorul activității de interes public, un organism, o persoană juridică, publică sau privată.

B) al doilea sens, este cel material, prin care este desemnată activitatea desfășurată de realizatorul acesteia

Duguit aprecia că “într-un serviciu public sunt înglobate trei elemente: o misiune considerată ca obligatorie pentru stat, un număr de agenți instituiți pentru a îndeplini această misiune, bunuri și fonduri afectate pentru realizarea acestei misiuni”, iar Jeze susținea că “serviciile publice sunt numai elemente de interes general pe care guvernanții unei anumite țări, la un moment dat, au decis să le satisfacă prin intermediul unui serviciu public.”

Jurisprudența a fost cea care a conturat “ elementele specifice unui serviciu public”:

elementul organic, conduce la definiția organică a serviciului public-ansamblu de agenți și mijloace pe care o persoană publică le folosește pentru un scop bine definit;

elementul material-în sens material sau funcțional, serviciul public reprezintă o activitate de interes general asigurată de administrația publică

elementul juridic- serviciul public presupune un anumit regim juridic, un ansamblu de procedee derogatorii de la dreptul comun. Altfel spus, o activitate reprezintă un serviciu public daca este supusă regimului juridic de serviciu pblic.

Grupând cele 3 elemente, serviciul public apare ca o activitate de interes general, asigurată de catre o persoană publică prin proceduri derogatorii de la dreptul comun.

1.2. Aspecte generale privind serviciile publice locale

O categorie distinctă de servicii publice o reprezintă serviciile publice locale. Acestea au apărut ca rezultat al descentralizării și aplicării principiului subsidiarității, în sensul că nevoile unei colectivități locale trebuie să fie făcute prin servicii organizate de către acea colectivitate.

Pentru existența unor astfel de servicii este necesar un cadru legislativ care să definească:

-autoritățile organizatoare ale serviciului;

-modalitățile posibile de organizare;

-obligațiile de tip serviciu public care trebuie satisfăcute de operatorii care le au în sarcină (de exmplu, întreținerea serviciului in anumite condiții);

-modalitățile de finanțare;

-modul de exercitare a actului de reglare, și, în special, existența unei autorități independente, cu misiuni clar precise în ceea ce privește reglarea serviciului (cum se împart responsabilitățile la anumite niveluri: puteri centrale, autorități locale, autorități regulatoare, oficii ale concurenței);

-modalități de informare ale beneficiarilor și ale autorităților publice.

1.3. Locul de realizare a serviciilor publice locale

Serviciile publice locale sunt legate de colectivitățile locale și de ansamblul de persoane reunite pentru a trăi și/sau acționa în vederea realizării unui scop comun, indiferent dacă acest scop a fost folosit in mod voluntar de persoanele respective sau le-a fost impus. Potrivit opiniei specialiștilor “criteriul conșiinței apartenenței și scopul comun reprezintă fundamentul pentru recunoașterea unei colectivități”.

Colectivitățile pot fi clasificate în teritoriale sau geografice, de interese sau contractuale.

Cu privire la nivelul local de administrare trebuie precizat că la nivelul unui stat pe langa interese generale, comune tuturor, există și interese ale unor colectivități specifice.

Interesele comune ale unei colectivități nu au întotdeuna aceeași b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?întindere, întrucât pot exista interese generale ale statului, dar și interese ale unor județe, după cum pot exista interese ale unor comune sau a unei singure comune.

Potrivit acestei opinii nivelul local cuprinde municipiile, orașele și comunele, fiind diferit de nivelul județean.

În doctrina românească colectivitățile locale sunt concepute în două moduri de organizare:

a) colectivitățile locale sunt desmembrăminte ale statului, creații ale legii pentru scopuri administrative, ca simple circumscripții teritoriale ridicate la rangul de persoane juridice și învestite cu anumite drepturi de către puterea centrală;

b) colectivitățile locale sunt private ca societăți naturale, la originea lor concomitente sau anterioare statului, care se bucură de drepturi pe care statul le-a recunoscut mai cu seamă decât le-a atribuit.

Unii autori disting între colectivitățile locale și cele teritoriale, considerînd că primele le înglobează pe celelalte, dar majoritatea autorilor le consideră sinonime.

Așadar, în contextul acestei lucrări, serviciile publice locale sunt cele de la nivelul colectivităților locale din comune, orașe și municipii. Aceste colectivități locale beneficiază de personalitate juridică, dispun de autorități administrative proprii, supravegherea lor se realizează de către autorități, prin intermediul unor forme de control stabilite de lege.

1.4. Necesitate

Serviciul public reprezintă forma principală de activitate a administrației.

Pentru a înțelege necesitatea obiectiva a serviciilor publice trebuie să cunoaștem relația dintre nevoia socială și oferta socială.

Sistemul nevoilor sociale este amplu și diversificat. În societate există pe lângă nevoi individuale și cerințe generale, naționale sau locale publice, caracterizate printr-un puternic dinamism; se manifestă o cerere crescândă de servicii publice.

Pornind de la nevoile publice, la nivelul consiliilor locale se pot organiza servicii publice; urbanism, amenajarea teritoriului, gospodărie comunală, stare civilă, finanțe publice locale, secretariat- administrativ. Conținutul ofertei este pus în evidență de capacitatea organizatorică a autorității locale de a furniza servicii, care să satisfacă nevoia publică.

De asemenea, consiliile locale trebuie să evalueze punctele tari și punctele slabe ale mediului intern, precum și oportunitățile și riscurile mediului extern al colectivităților locale. Această evaluare este realizabilă numai efectuând o analiză SWOT. Serviciul public este o creație a statului sau a unităților administrativ- teritoriale , pusă la dispoziția publicului, cu scopul de a satisface în mod regulat și continuu o nevoie de interes general.

Analiza SWOT

1.5. Conținut

Conceptul de servicii publice a evoluat în timp, ca urmare a dezvoltării practicilor administrative și a reflectării lor în plan ideatic. În procesul evoluției sale, literatura de specialitate a identificat definiții cu un spectru foarte larg.

Diversitatea de definiții atribuite acestui concept se explică prin aceea că are loc o percepție a serviciului public din diferite unghiuri de vedere. Unii specialiști folosesc noțiunea de serviciu public pentru a desemna un organism, adică o persoană juridică, privată sau publică, prin care se realizează o activitate de interes general. Alții susțin ca mai importantă este definirea serviciului public în sens material, sau altfel spus, ca tip de activitate și nu ca organism.

Vom prezenta câteva definiții reprezentative.

Mircea Djuvara arată că serviciul public este mijlocul prin care administrația iși exercită activitatea. Serviciul public nu este orice instituție. El nu trebuie să se oprească, ci trebuie să funcționeze în mod corect și normal, adică eficace și permanent. Continuitatea permanentă și eficacitatea funcționării serviciului public sunt scopurile generale care se urmăresc.

Paul Negulescu afirmă că “Serviciul public este deci un organism administrativ creat de stat, județ sau comună, cu o competență și puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administrației publice creatoare, pus la dispoziția publicului pentru a satisface în mod regulat și continuu o nevoie cu caracter general, căreia inițiativa privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacție incompletă, intermitentă”.

Ion Alexandru prezintă serviciile publice ca ansambluri de personae și lucruri create în vederea satisfacerii unei nevoi publice de către o colectivitate publică, supuse autorității și controlului acesteia.

În opinia altor specialiști, conceptul de serviciu public comportă o dublă accepțiune:

În sens material- serviciul public desemnează o activitate orientată spre realizarea unui interes general (apărare, sănătate, protecție socială);

În sens organic- serviciul public reprezintă ansamblul structurilor, organelor și instituțiilor înființate de stat sau de unitățile administrativ- teritoriale, prevăzute cu competențe și resurse în vederea satisfacerii unor nevoi de interes general.

Legislația romană pune accent pe latura materială a serviciului public, respectiv, ca tip de activitate. În acest sens, serviciile publice reprezintă totalitatea activităților și acțiunilor de utilitate și interes public, desfașurate sub autonomia administrației publice, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publică.

Condițiile ce vor fi respectate la înființarea serviciilor publice:

Obligația de a înființa servicii publice de interes local numai în limitele legii;

Autoritățile administrației publice au dreptul de a desfășura la nivel local servicii publice cu caracter statal;

Înființarea serviciilor publice trebuie să urmeze procedura prevăzută de lege cu cele trei restricții: fixarea obiectului de activitate, organizarea și funcționarea pe baza unui regulament emis de administrație, controlul modului în care iși realizează prerogativele.

Desființarea serviciului public este de competența aceleași autorități care b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?a aprobat înființarea. Dacă serviciul public a fost creat printr-o H.C.L. Iași, atunci același consiliu local dispune prin hotărâre contrară desființarea.

1.6. Caracteristicile oricărui serviciu public local

Din punct de vedere funcțional, serviciul public este organizat, monitorizat direct de către o autoritate a administrației publice locale și funcționează sub conducerea acesteia;

Are caracter permanent și continuu;

Scopul serviciului constă în satisfacerea unei nevoi publice, respectiv răspunde interesului general;

Serviciul public este asigurat de administrația publică, indiferent dacă se realizează în regie sau prin intermediul altor prestatori de servicii;

Înființarea serviciilor publice reprezintă atributul exclusiv al autorităților deliberative (consiliile locale), iar organizarea și funcționarea lor cade în competența autorităților executive (prefect, primar);

Se realizează prin stabilimente publice;

Tipologie variată.

Caracteristica esențială a serviciului public este calitatea. Prin calitatea serviciului public se înțelege gradul de satisfacere a nevoilor de interes general, care au justificat înființarea și organizarea serviciului public respectiv.

1.7. Autoritățile administrației publice locale

Potrivit reglementărilor Legii nr. 215/2001, autoritățile administrației publice locale sunt:

– Consiliul local – autoritate deliberativă autonomă (care adoptă hotărâri), care funcționează in comună, oraș sau municipiu și are rolul de a soluționa problemele de interes local, dispunând de autonomie în ceea ce privește rezolvarea treburilor publice ale comunității;

– Primarul – autoritatea executivă autonomă la nivelul comunei, orașului sau municipiului, care are rolul de a acționa în vederea satisfacerii cerințelor și nevoilor membrilor comunității de către care a fost ales și, în plus, acționează ca reprezentant al statului în unitatea administrativ teritorială respectivă.

Comunele, orașele și municipiile au câte un primar și un viceprimar, municipiile reședință de județ și sectoarele municipiului București au câte un primar și un viceprimar, iar municipiul București are un primar și doi viceprimari.

Primarul participă în mod obligatoriu la ședințele consiliului local.

– Consiliul județean – autoritate a administrației publice județene, are rolul de a coordona activitatea consiliilor comunale și orășenești și este condus de un președinte;

– Comisia județeană consultativă – se organizează în fiecare județ și în municipiul București și este formată din:

• prefect și președintele consiliului județean;

• subprefect și vicepreședinții consiliului județean;

• secretarul general al prefecturii și secretarul general al județului;

• primarul municipiului reședință de județ, respectiv primarul general, viceprimarii și secretarul general al municipiului București;

• primarii orașelor și comunelor din județ, respectiv primarii sectoarelor municipiului București;

• șefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale organizate la nivelul județului sau al municipiului București;

• șefii compartimentelor din aparatul propriu de specialitate al consiliului județean, respectiv al Consiliului General al Municipiului București;

• conducătorii regiilor autonome de interes județean, ai sucursalelor regiilor autonome de interes național și ai societăților naționale din județul respectiv sau din municipiul București, precum și conducătorii altor structuri organizate în județ sau în municipiul București.

Comisia județeană consultativă face legătura între administrația locală numită (de către puterea centrală) și cea autonomă (aleasă de către colectivitățile locale).

Comisia consultativă dezbate și își însușește prin consens programul anual orientativ de dezvoltare economică și socială al județului, respectiv al municipiului București, pe baza Programului de guvernare acceptat de Parlament. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

– Pentru dezbaterea și elaborarea unor soluții operative, precum și pentru informarea reciprocă cu privire la principalele acțiuni ce urmează să se desfășoare pe teritoriul județului se constituie în fiecare județ un comitet operativ-consultativ, format din:

• prefect și președintele consiliului județean,

• subprefect și vicepreședinții consiliului județean,

• secretarul general al prefecturii,

• secretarul general al județului

• primarul municipiului reședință de județ.

1.8. Principii de organizare și funcționare ale administrației publice locale

În Legea 215/2001 sunt formulate principiile pe care se întemeiază administrația publică din unitățile administrativ – teritoriale din România, și anume:

1. Principiul autonomiei locale. Conform art. 3, alin 1 „prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice”.Acest drept se exercită de către consiliile locale și primari, precum și de către consiliile județene acestea fiind autorități ale administrației publice locale.

Trebuie spus că autonomia locală este administrativă și financiară și ea se exercită pe baza și în limitele prevăzute de către lege. Ea privește organizarea, funcționarea, competențele, atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei, orașului sau județului.

Autonomia locală este determinată de o serie de factori cum sunt: tradiția istorică, cadrul geografic, resursele economice, gradul de pregătire civică sau politică, nivelul atins de reglementările naționale și internaționale.

În prezent, problemelor autonomiei locale li se acordă o importanță sporită în scopul menținerii păcii și stabilității politice, asociindu-li-se în același timp și rezolvarea problemelor etnice, culturale sau lingvistice.

2. Principiul descentralizării serviciilor publice. Principiul descentralizării serviciilor publice este un principiu esențial al autonomiei locale și constă în organizarea, funcționarea, controlul și desființarea serviciilor publice de către autoritățile administrației locale.

Principiul descentralizării prezintă două forme:

a) descentralizarea teritorială;

b) descentralizarea tehnică.

Descentralizarea teritorială presupune existența unor autorități locale alese care dețin competență materială generală și a unor interese comune ale locuitorilor dintr-o zonă geografică, interese care determină probleme locale din diferite domenii de activitate. Concentrarea cetățenilor în jurul unor interese este superficială într-o aglomerare urbană sau la nivel de regiune și mai puternică într-o localitate rurală.

Descentralizarea teritorială răspunde unor aspirații politice, este o repartizare de afaceri administrativă impusă de diversitatea politică și socială a țărilor asupra teritoriului.

Descentralizarea tehnică presupune prestarea unor servicii publice din masa serviciilor centralizate de către persoane morale de drept public numite stabilimente publice locale. Descentralizarea tehnică corespunde unei repartizări echilibrate a funcțiilor între diferite ramuri industriale.

Descentralizarea este apreciată ca fiind o problemă de natură administrativă spre deosebire de federalism care este de natură politică.

Descentralizarea nu poate fi realizată fără control din partea statului, denumit

3. Principiul eligibilității autorităților administrației publice locale. Consiliile locale și județene, precum și primarii și Consiliul General al Municipiului București se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Viceprimarii, președintele și vicepreședinții consiliului județean se aleg prin vot indirect.

Consiliile locale și județene se aleg pe circumscripții electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului de listă, iar primarii comunelor și orașelor se aleg pe circumscripții electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului universal.

Totodată, pentru a fi ales consilier sau primar, candidatul trebuie să b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?respecte anumite condiții de eligibilitate:

• calitatea de alegator – cetățenii români care au împlinit vârsta de 18 ani (inclusiv cei care împlinesc această vârstă în ziua alegerilor);

• dreptul de a fi ales – cetățenii români cu drept de vot, care au împlinit vârsta de cel puțin 23 de ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice;

• domiciliul în țară, pe teritoriul unității administrativ – teritoriale pentru care candidează.

4. Principiul legalității. Potrivit acestui principiu toate subiectele de drept persoane fizice, juridice, autorități ale administrației publice locale – trebuie să se supună legalității și să se conformeze acesteia. Acest principiu are în vedere toate aspectele organizatorice și funcționale prin care se înfăptuiește administrația publică în unitățile administrativ – teritoriale și anume: alegerea, constituirea, componența, organizarea, funcționarea și activitățile acestor autorități. Principiul legalității presupune ca toate aceste elemente să fie în conformitate, în primul rând cu prevederile constituționale, cu legile, dar și cu celelalte acte normative bazate pe lege.

5. Principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.

Problemele care sunt discutate întotdeauna în ședință publică și în legătură cu care primarul poate propune consultarea cetățenilor prin referendum sunt:

• bugetul local;

• administrarea domeniului public și privat al comunei sau al orașului;

• participarea la programe de dezvoltare județeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră;

• organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului;

• asocierea sau cooperarea cu alte autorități publice, organizații neguvernamentale, persoane juridice române sau străine.

1.9. Categorii de servicii publice locale

Autoritățile administrației publice locale pot înființa servicii publice în condițiile Legii nr. 215/2001 în orice domeniu de activitate. Pentru funcționarea normală a oricărei comunități, sunt necesare o serie de activități specifice de interes general, cum ar fi alimentarea cu apă, transportul de energie termică, distribuirea gazelor, canalizare, salubritate etc. Aceste activități care satisfac interese generale trebuie asigurate de către autoritățile publice locale în virtutea faptului că ele răspund față de cetățenii care le-au desemnat pentru a le reprezenta interesele.

În categoria serviciilor publice locale se includ:

– servicii publice cu caracter statal;

– serviciile comunitare (înființate la nivel local, dar și județean);

– servicii publice de gospodărie comunală;

– alte servicii publice locale (care nu fac parte din categoria serviciilor de gospodărie comunală);

– servicii publice comerciale;

– serviciul public pentru activități culturale.

Serviciile publice cu caracter statal

Serviciile publice cu caracter statal sunt:

Serviciul de pază, asigurat de corpul gardienilor publici;

Corpul gardienilor publici funcționează în baza Legii nr. 26/1993 și are ca sarcină creșterea eficienței pazei bunurilor și a activităților de apărare a ordinii și liniștii publice, a vieții și integrității persoanelor.

Serviciul public de pază prin intermediul gardienilor realizează mai multe atribuții:

– încheierea contractelor cu beneficiarii serviciilor de pază oferite de gardienii publici;

– încadrarea cu personalul necesar, instruirea lui și echiparea corespunzătoare;

– participarea la apărarea ordinii și liniștii publice;

– prevenirea și combaterea infracțiunilor și a altor fapte ilicite

Serviciul public de protecție civilă;

Serviciul public de protecție civilă funcționează în baza Legii nr. 106/1996, este parte componentă a apărării naționale și cuprinde ansamblul b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?măsurilor adoptate și activităților desfășurate în scopul asigurării protecției populației, bunurilor materiale, a valorilor culturale și a factorilor de mediu în caz de război sau dezastre.

Principalele atribuții ale acestui serviciu public constau în:

– prevenirea populației asupra atacurilor inamice din aer sau asupra dezastrelor și protejarea ei împotriva efectelor acestora;

– asigurarea protecției bunurilor materiale și a valorilor culturale;

– participarea cu forțe și mijloace specifice la pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare.

Serviciul de autorizare a construcțiilor.

Executarea construcțiilor, indiferent de destinația lor, se poate face numai pe baza actului administrativ de autoritate emis în concordanță cu normele legale referitoare la proiectarea, amplasarea, executarea și funcționarea construcțiilor.

Autorizația de construire este actul de autoritate al administrației publice locale prin care se asigură respectarea normelor legale în domeniul construcțiilor.

Serviciile comunitare înființate la nivel local și județean

Serviciile comunitare privind evidența populației;

Serviciile publice comunitare asigură întocmirea, păstrarea, evidența și eliberarea, în sistem de ghișeu unic, a actelor de stare civilă, cărților de identitate, cărților de alegător, listelor electorale permanente, permiselor de conducere și certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor, precum și eliberarea pașapoartelor simple.

Serviciile comunitare privind evidența pașapoartelor;

Serviciile publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor din cadrul prefecturilor județene, respectiv a municipiului București asigură întocmirea, păstrarea, evidența și eliberarea pașapoartelor simple.

Serviciile comunitare pentru situații de urgență

Serviciile publice comunitare pentru situații de urgență se organizează în subordinea consiliilor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și ale sectoarelor municipiului București.

Serviciile publice comunitare pentru situații de urgență au ca scopuri principale: apărarea vieții, bunurilor și mediului împotriva incendiilor și dezastrelor, precum și realizarea măsurilor de protecție civilă.

Poliția comunitară;

Poliția Română face parte din Ministerul Administrației și Internelor și este instituția specializată a statului, care exercită atribuții privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice.

În municipiul București funcționează ca unitate cu personalitate juridică Direcția generală de poliție a municipiului București.

În județe funcționează, ca unități cu personalitate juridică, inspectorate de poliție.

În cadrul Direcției generale de poliție a municipiului București funcționează unități de poliție ale sectoarelor, corespunzător organizării administrativ-teritoriale a acestuia.

În fiecare sector funcționează secții de poliție. Numărul acestora se stabilește prin ordin al ministrului de interne, în funcție de întinderea teritoriului, numărul populației, de numărul și importanța obiectivelor economice, sociale și politice.

În municipii și orașe funcționează poliții municipale și orășenești, iar în comune, posturi de poliție.

În municipii pot fi înființate secții de poliție, iar în comunele cu sate și cătune dispersate pot fi înființate birouri de poliție.

La nivelul municipiului București și al fiecărui județ funcționează autoritatea teritorială de ordine publică, organism cu rol consultativ, a cărui activitate se desfășoară în interesul comunității.

Serviciile comunitare pentru cadastru și agricultură;

La nivelul unităților administrativ- teritoriale – comune, orașe și b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?municipii– s-au înființat servicii comunitare pentru cadastru și agricultură.

Serviciile comunitare pentru cadastru și agricultură se constituie, după caz, în compartimente distincte, organizate în cadrul aparatului propriu al consiliilor locale sau ca servicii publice cu personalitate juridică, în subordinea consiliilor locale, finanțate din venituri extrabugetare și din subvenții acordate de la bugetul local.

Servicii publice de gospodărie comunală și perspectiva europeană

Legea nr. 326/2001 este urmată de o serie de reglementări sectoriale care, pentru prima dată în istoria României postbelice, stabilesc reguli administrative, juridice și tehnice pentru fiecare serviciu de gospodărie comunală, respectiv pentru:

Apă și canalizare;

Serviciile publice de alimentare cu apă au următoarele sarcini:

– utilizarea cu prioritate a resurselor locale de apă;

– executarea activităților de captare, tratare, pompare, transport, stocare și distribuție;

– preluarea apei din subteran, din râuri și lacuri pentru a renunța la aducțiuni de mare distanță;

– supravegherea zonelor de captare, a instalațiilor de tratare, a apeductelor și a celorlalte instalații cu scopul de a proteja calitatea apei;

– dezvoltarea rețelei de alimentare cu apă conform dezvoltării urbane.

Producția și distribuția energiei termice;

Producătorii au următoarele obligații principale:

a) să asigure livrările de energie electrică și termică, cu respectarea autorizațiilor;

b) să alimenteze, în limita capacității instalațiilor, orice persoană fizică sau juridică solicitantă care îndeplinește condițiile pentru a fi distribuitor sau consumator;

c) să intervină operativ la obiectivele pe care le dețin, în cazul apariției unui potențial pericol de producere a unor avarii, explozii și altele asemenea, putând ocupa, în mod temporar, zona de acces și de lucru pentru personal și cea tehnică de lucru, anunțând despre aceasta organelle administrative și instituțiile abilitate, precum și pe deținătorii terenurilor în cauză;

d) să reabiliteze treptat și să retehnologizeze instalațiile de producere existente, în vederea creșterii eficienței și încadrării în normele naționale privind emisiile poluante, a participării centralelor electrice la reglajul de putere/frecvență în sistemul electroenergetic național, a asigurării calității energiei electrice și termice.

Salubritate (Ordonanța Guvernului nr. 87/30.08.2001);

Serviciul public de salubrizare este organizat și funcționează pe baza următoarelor principii:

a) protecția sănătății publice;

b) autonomia locală și descentralizarea;

c) responsabilitatea față de cetățeni;

d) conservarea și protecția mediului înconjurător;

e) calitatea și continuitatea serviciului;

f) tarife echitabile și accesibile tuturor consumatorilor;

g) nediscriminarea și egalitatea tuturor consumatorilor;

h) transparența, consultarea și antrenarea în decizii a cetățenilor;

i) administrarea corectă și eficientă a bunurilor din proprietatea publică și a banilor publici;

j) securitatea serviciului;

k) dezvoltarea durabilă.

Serviciul public de salubrizare cuprinde următoarele activități:

a) precolectarea, colectarea, transportul și depozitarea reziduurilor solide, cu excepția deșeurilor toxice, periculoase și a celor cu regim special;

b) înființarea și administrarea depozitelor ecologice de reziduuri și producerea de compost;

c) incinerarea și producerea de energie termică;

d) măturatul, spălatul căilor publice, întreținerea spațiilor verzi și a parcurilor;

e) curățarea și transportul zăpezii de pe căile publice și menținerea în funcțiune a acestora pe timp de polei sau de îngheț;

f) preselectarea și organizarea reciclării deșeurilor;

g) dezinsecția, dezinfecția și deratizarea.

b#%l!^+a?

Transport public local de călători (Ordonanța Guvernului nr. b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?86/30.08.2001);

În România, transportul urban de călători se efectuează de către administrația publică locală, prin regii proprii și societăți comerciale cu capital privat precum și prin persoane fizice autorizate.

Serviciul de transport public local de persoane are la bază următoarele principii:

a) respectarea drepturilor și intereselor legitime ale călătorilor;

b) asigurarea deplasării în condiții de siguranță și de confort;

c) protecția mediului;

d) tratament egal și nediscriminatoriu pentru toți utilizatorii;

e) servicii de calitate în condițiile unor tarife accesibile;

f) administrarea eficientă a bunurilor și a fondurilor bănești;

g) dezvoltarea durabilă.

Drumuri și spații verzi;

În scopul modernizării drumurilor publice sunt necesare anumite măsuri dintre care amintim:

– reabilitarea arterelor principale și a celor de acces în localități;

– modernizarea intersecțiilor, podurilor, pasajelor, precum și realizarea traversărilor subterane și supraterane;

– sistematizarea rețelei de drumuri pe principiul inelar-radial;

– creșterea gradului de siguranță a circulație etc.

Spațiile verzi sunt reprezentate de parcuri și grădini publice, zone de agrement aferente localității, scuaruri între ansamblurile de clădiri, precum și spații aferente altor categorii (imobile aparținând instituțiilor și agenților economici).

Administrația publică locală este obligată să asigure serviciul de întreținere a spațiilor verzi datorită funcțiilor acestora:

– funcția ecologică – prin care se realizează climatul normal, combaterea poluării fonice și a aerului, ameliorarea compoziției chimice a apei, solului și aerului;

– funcția de loisir – prin care se asigură activitățile sportive, odihnă, agrement;

– funcția complementară – prin care se asigură funcționarea normală a comerțului, alimentației publice, educației și învățământului.

Distribuție energie electrică în localități;

Distribuitorii de energie sunt agenți economici autorizați în acest scop pentru o zonă determinată.

Ei au, în principal, următoarele obligații:

a) să racordeze la rețelele lor orice solicitant din zonă, persoană fizică sau juridică;

b) să respecte în proiectare, execuție și în exploatare normativele și prescripțiile tehnice, asigurând protejarea populației și a mediului înconjurător, protecția pentru funcționarea normală a liniilor de telecomunicații și a stațiilor de emisie-recepție radio și televiziune;

c) să asigure urmărirea permanentă și sistematică a comportării construcțiilor și a echipamentelor energetice;

d) să facă operativ reviziile și reparațiile necesare.

Distribuție gaze naturale în localități.

Capitolul 2

Specificacitatea contractelor administrative – Concept si tipuri de contracte?2.

2.1. Conceptul de contract administrativ

În concepția modernă, noțiunea de contract administrativ este o creație a doctrinei juridice franceze, cristalizată pe baza jurisprudenței Consiliului de Stat care a fost înființată mai întâi ca organ administrativ cu funcții consultative pe lângă guvern, apoi din 1872 și cu funcții jurisdicționale de soluționare alitigiilor în care figura administrația de stat. Din 1953 s-au înființat prin reorganizarea fostelor consilii ale prefecturii tribunalele administrative subordonate Consiliului de Stat. Prin urmare în Franța forța și tradiția puterii executive a impus crearea în sânul sau a unor organe administrative cu atribuții jurisdictionale autonome de sistemul judecătoresc.

La noi în țară această teorie a apărut odată cu dezvoltarea raporturilor b#%l!^+a?b#%l!^+a?juridice dintre administrațiile publice și întreprinzătorii particulari (de obicei firme cu capitaluri străine) ce aveau ca obiect concesiunea diferitelor lucrări publice sau, după caz, a diferitelor servicii publice,ceea ce a determinat rezervele marilor autori de drept administrativ din perioada interbelica (A. Teodorescu, P. Negulescu,C. Rarincescu), care au văzut în contractele administrative doar “o instituție exogenă, ce nu poate evoca esența realităților endogene”.

Sintetizând concepțiile vehiculate în doctrina proiectului Codului de procedură administrativă definește contractul administrativ ca reprezentând acordul de voință cu caracter bilateral sau multilateral, între o autoritate administrativă și una sau mai multe persoane fizice sau juridice prin care se urmarește satisfacerea unui interes de ordin general și care au ca obiect realizarea unei activități de interes public ce poate viza prestarea unui serviciu public, realizarea unor lucrări publice, punerea în valoare a unui bun proprietate publică ori privată a statului sau a unitaților administrativ teritoriale, efectuarea de achiziții publice.

2.2. Particularități ale contractului administrativ

Contractul administrativ este supus, în principiu unui regim de drept public, iar, după caz, și în măsura în care sunt compatibile, se supune și normelor de drept privat. Fiecare tip de contract administrativ va respecta și legile din prevederile speciale aplicabile. Să vedem prin ce se particularizează acest regim juridic folosindu-ne atât de doctrina franceză cât și de cea română din perioada interbelică și contemporană.

Inegalitatea juridică a părților. Autoritatea publică acționează ca titulară a unor prerogative publice care decurg din interesul general pe crare îl apară și promovează. Acordul de voință apare astfel pe fondul unei inegalitati juridice între co-contractanți, ce decurge din poziția de superioritate a autorității publice.

Una din părți trebuie să fie o autoritate a administrației publice sau un împuternicit al acesteia. Contractul încheiat între o persoană juridică de drept public și un particular este un contract administrativ dacă dă naștere la raporturi juridice de drept public.

Libertatea de voință a autorității publice este limitată de lege. Pentru ca acordul de voință al parților să producă efecte juridice, este necesar ca acestea să aibă capacitatea de a încheia contracte. Pentru persoana privată care contractează cu administrația se cer îndeplinite, ca în cadrul oricărui contract, regulile de drept comun privind capaciatatea de exercițiu.

Capacitatea reprezentanților autorității administrative este cunoscută sub denumirea de competență. Astfel, se definea competența ca fiind “acea situație juridică generală, impersonală, legală care permite agenților administrației publice să îndeplinească acte juridice”.

Scopul contractelor administrative.Se consideră că administrația, încheind un contract, va trebui să urmarească un scop de interes public și un scop corespunzând naturii actului. Prin urmare oricăror acte încheiate de administrație li se aplică teoria generală de a fi a administrației publice – servirea interesului general.

Interpretarea extensivă a contractului. În contractele administrative, particularul trebuie să sacrifice interesul său privat interesului public al administrației contractante, cu rezerva dreptului la despăgubiri. De altfel și proiectul Codului de procedură administrativă precizează că rezilierea unilaterală din partea autorității administrative o obligă pe aceasta sădespagubească cealaltă parte pentru prejudiciul/paguba suferită. Cuantumul despăgubirii se stabilește de comun acord de parțile contractante. În cazul în care parțile nu se înțeleg cu privire la acest cuantum va hotarî instanța de contencios administrativ.

Executarea punctuală a obligațiilor. Persoana de drept privat trebuie să-și execute obligațiile în termenele imperative prevăzute în contract,astfel suportând penalități de întârziere. Face excepție imposibilitatea obiectivă de executare.

Executarea personală a contractului.Obligația contractuantului particular de a executa personal contractul este consecința principiului ca, în această materie, alegerea contractului nu este liberă ci este legată de procedura licitației și de condițiile severe de capacitate juridică, tehnică și financiară.

Dreptul admninistrației de a lua măsuri unilaterale executorii.În contractele administrative, administrația publică urmărind satisfacerea unui b#%l!^+a?b#%l!^+a?interes public și păstrând alături de calitatea de parte contractată și pe cea de putere publică, are dreptul de a lua unele măsuri executorii prin ele însele, în cursul executării sau cu prilejul rezilierii contractului fără a mai recurge la justiție. Teza esteconsacrată și în proiectul Codului de procedură administrativă “Contractul poate fi reziliat prin acordul comun al parților. Autoritatea administrativă poate să modifice sau să rezilieze unilateral contractul, atunci când interesul public o cere.”

Contractul administrativ este un contract solemn care impune o formă scrisă, condiție de legalitate înscrisă și în proiectul Codului de procedură administrativăși de cele mai multe ori formalități prealabile încheierii sale.

2.3. Tipuri de contracte administrative

Contractul de concesiune– Conform art.1 din Legea nr.219/1998privind regimul concesiunilor, modificat de Legea nr.528/2004, concesionarea se face în baza unui contract prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 ani, unui investitor privat, denumit concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de a presta servicii în numele său, remunerarea pentru serviciile sale constând fie din sumele obținute din dreptul de exploatare al serviciilor, fie din acest drept însoțit, în completare, de remunerație.

În doctrină se face diferență între:

=>concesiunea de servicii publice –este contractul prin care o persoană administrativă însărcinează un particular (sau în anumite cazuri excepționale o altă persoană administrativă) să se ocupe de funcționarea unui serviciu public, în parte pe riscurile sale și cu ajutorul avantajelor conveniente;

=>concesiunea de lucrări publice – este contractul prin care un particular se angajează să edifice pe cheltuielile și pe riscurile sale o construcție publică și să asigure exploatarea pe un anumit timp; în contrapartidă, administrația îi dă dreptul să perceapă taxe de la utilizatori;

=>concesiunea de bunuri – contractul prin care o autoritate publică, dintre cele menționate în art.5 din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor permite unei persoane fizice sau juridice să posede și să folosească, în condițiile legii și a contractului de concesiune, un bun aparținând domeniului public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale.

=>concesiunea de activități – contractul prin care una din autoritățile publice menționate în art. 5, conferă unei persoane private dreptul de a desfășura o anumită activitate de interes național sau local, în condițiile legii și a contractului de concesiune.

Contractul de achiziții publice – este contractul încheiat în formă scrisă între autoritatea contractantă ( persoana juridică ) și contractant în vederea dobândirii definitive sau temporare a unor produse, lucrări sau servicii. Sunt asimilate achizițiilor publice:

=>contractul de servicii – contract de achiziție publică care are ca obiect prestarea unuia sau a mai multor servicii, așa cum sunt acestea cuprinse în clasificările statistice oficiale;

=>contractul de furnizare – contract de achiziție publică care are ca obiect furnizarea unuia sau mai multor produse, așa cum sunt acestea cuprinse în clasificările statistice oficiale, pe baza cumpărării, inclusiv în rate, a închirierii sau a leasingului cu sau fără opțiune de cumpărare;

=>contractul de lucrări – contract de achiziție publică care are ca obiect execuția sau, după caz, atât proiectarea cât și execuția, uneia sau a mai multor lucrări de construcții, așa cum sunt acestea cuprinse în clasificările statistice oficiale, sau a oricărei combinații a acestor lucrări de construcții, care conduce sau nu conduce la un rezultat menit să îndeplinească prin el însuși o funcție tehnico-economică.

Contractul de închiriere de bunuri– reprezintă un acord de voință încheiat între titularul dreptului de proprietate publică sau al dreptului de administrare a unui bun proprietate publică, denumit locator și un subiect de drept privat, persoană fizică sau juridică, română sau străină, denumit locatar sau chiriaș, prin care locatarul primește în folosință un bun proprietate publică, pentru o perioadă determinată de timp, în schimbul unei chirii.

Contractele de furnizare de gaze naturale, energie electrică și termică. Furnizarea energiei electrice și termice este activitatea prin care un b#%l!^+a?b#%l!^+a?agent economic licențiat în condițiile legii comercializează energie clienților interesați. Comercializarea se face pe baza unui contract încheiat în acest scop, denumit contract de furnizare, care se încheie între furnizor și client și trebuie să cuprindă cel puțin clauzele minimale stabilite de autoritatea națională de reglementare în domeniu prin contracte model elaborate pentru categorii de clienți. Contractul de furnizarea a gazelor naturale reglementează raporturile dintre furnizor și client cu privire la furnizarea, facturarea, plata și calitatea gazelor naturale. Contractul de furnizare poate include și efectuarea unor servicii de către furnizor.

Contractul de transport cu mijloacele de transport în comun. Contractul de transport pe căile ferate este o convenție încheiată între client și calea ferată pentru deplasarea în spațiu a călătorilor, bagajelor sau mărfurilor contra unui preț, în condițiile care imprimă un regim de drept public. Transporturile în interes public sunt transporturile executate de persoane juridice sau fizice, în condiții nediscriminatorii de acces pentru terți, pe baza unui contract de transport, contra plată, denumite transporturi publice. Contractul de transport este acel contract care se încheie între transportator și beneficiarul de transport și care probează, pentru transportul de persoane, printr-un titlu de transport înmânat pasagerului, iar pentru transportul de mărfuri, printr-un document specific de transport.

Contractul de parteneriat public-privat este actul juridic care statutează drepturile și obligațiile autorității publice și ale investitorului pentru întreaga perioadă de funcționare a parteneriatului public- privat, acoperind una sau mai multe dintre etapele pregătire, finanțare, construcție sau exploatare a unui bun public, pe o durată de timp determinată, dar nu mai mare de 49 ani.

Contractul de asociere

=>între două personae de drept public: Art. 11 din Legea 215/2001 a administrației publice locale arată că“ autoritățile administrației publice locale au dreptul ca, în limitele competenței lor, să coopereze și să se asocieze cu alte autorități ale administrației publice locale din țară sau din străinatate, în condițiile legii.”

=>între o persoană juridică de drept public și una de drept privat. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap care prevede în Art9: “ Contractul de asociere, (în acest caz) se încheie între ordonatorii principali de credite, în cazul consiliilor județene, consiliilor locale, Secretarului de Stat pentru Persoane cu Handicap și al altor organe ale administrației publice centrale de specialitate, și reprezentanții legali ai persoanelor juridice.”

Contractul de împrumut publicpoate fi definit ca fiind acea convenție prin care o persoană juridică de drept public se împrumută, de la o altă persoană juridică de drept public sau de la o persoana fizică ori juridică de drept privat, cu o sumă de bani care urmează a fi folosiți în interes public. În doctrina romanească se consideră că “asemenea contracte, în cazul în care se încheie cu organe bancare de stat, pot fi socotite contracte administrative, întrucât clauzele acestora nu sunt negociate, ci sunt stabilite unilateral de către bancă.” Legea privind datoria publică nr. 313/2004, art.3, Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne și externe numai prin Ministerul Finanțelor Publice, în urmatoarele scopuri:

-finanțarea deficitului bugetului de stat, finanțarea temporarăa deficitelor din anii precedenți ale bugetului asigurarilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu această desținatie, finanțarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetului Trezoreriei Statului din exercițiul curent și refinanțarea datoriei publice guvernamentale, în condiții acceptate de Ministerul Finanțelor Publice;

-menținerea în permanență a unui sold corespunzător în contul curent general al Trzoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finanțelor Publice;

-finanțaraea unor proiecte sau a altor necesități aprobate prin hotărâre a Guvernului;

-susținerea balanței de plăți și a rezervei valutare;

-alte situații prevăzute de lege.

Contractul de granteste acel contract încheiat între Fondul Român de Dezvoltare Socială și reprezentanții comunităților rurale și grupurilor dezavantajate în temeiul căruia Fondul transmite beneficiarilor sau, după caz, organizațiilor intermediare, cu titlu gratuit, în scopul exclusiv al executarii proiectelor aprobate. Aceste contracte sunt reglementate prin dispoziții legale speciale, dar regimul lor juridic cuprinde multe reguli comune atât de drept public, cât și de drept privat. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

2.4. Procedura încheierii contractelor administrative

și condițiile de valabiliatate ale acestora

Contractele administrative se încheie între o autoritate a administrației publice și un particular (persoană fizică sau juridică). Unul dintre principiile generale ale dreptului, în materie contractuală, este principiul consensualismului, în conformitate cu care un contract ia naștere pe baza și pe data realizarii acordului de voință între părțile contractante. Acest principiu își menține valabilitatea și în cazul contractelor administrative, dar este, în parte, atenuat întrucât cele mai importante clauze ale acestor contracte sunt stabilite, în mod unilateral, de către administrație, prin caietul de sarcini.

Clauzele stabilite prin caietul de sarcini constituie partea reglementară a contractelor administrative, care devin valabile numai dupăce au fost inserate în contract, cu acordul ambelor parți.

Clauzele contractuale care se stabilesc de ambele părți, de comun accord, formează partea convențională a contractului administrativ. Prin modul de elaborare, contractele administrative se aseamană cu contractele de adeziune.

De regulă, contractele administrative se încheie cu acel particular – persoană fizică sau juridică – care a fost declarat adjudecat în urma licitației organizate de către administrație. Cu alte cuvinte, particularul contractant al administrației publice este ales în baza unei licitații, finalizate cu un proces-verbal de licitație, care stau la baza încheierii contractului.

Așadar, licitația reprezintă o condiție de valabiliatate a contractelor administrative. De altfel, organizarea licitației este necesară și în cazul actelor de gestiune privată ale administrației publice. Această condiție procedurală este, de regulă, esențială pentru încheierea valabilă a unui contract cu administrația publică, dată fiind necesitatea unei cât mai bune administrări a intereselor publice.

Licitația poate fi organizată de administrația publică, direct sau prin intermediul unei firme specializate. Pentru a fi valabilă, ea trebuie să întrunească toate condițiile de publicitate prevăzute de legile speciale și completate cu cele cuprinse în art. 449-510 ale Codului de procedură civilă. Licitația poate fi:

-licitație deschisă, când participarea la aceasta este permisă oricărei persoane fizice sau juridice, fără nici o restricție;

-licitație restrânsă, când autoritatea administrativă poate organiza o selecție a contractanților în funcție de garanțiile oferite, pentru o executare corespunzatoare a clauzelor din caietul de sarcini și caietul de contract.

O altă condiție specială de valabilitate a actelor de gestiune ale administratiei publice o reprezintă aprobarea lor de către autoritățile administrației publice. Astfel, de exemplu, potrivit art. 123alin. (1)din Legea nr. 215/2001, consiliile locale și cele județene hotărăsc ca bunurile ce aparțin domeniului public sau privat, de interes local sau județean, să fie date în administrarea regiilor autonome și instituțiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate.

În cazul contractelor administrative, autoritatea administrativă trebuie să aprobe, în prealabil, caietul de sarcini care stabilește condițiile minime ce trebuie îndeplinite de către participanții la licitație. Clauzele cuprinse în caietul de sarcini, odată aprobate, vor constitui partea reglementară și cea mai importantă a contractului administrativ, ceea ceva face ca o aprobare ulterioară a contractului să nu mai fie necesară. Contractual administrativva cuprinde și clauzele convenite de parțile contractante, în completarea celor din caietul de sarcini, fără a contraveni acestora. Aceste clauze, reduse la numar și de mai mică importanță, ca, de exemplu, stabilirea revedenței, formează partea convențională a contractului.

În concluzie, pe langă condițiile generale de valabilitate ale oricărui act juridic, prevăzute în art. 948 din Codul civil, actele de gestiune ale administrației publice trebuie să întrunească și aceste condiții legale.

În privința formei, unele reglementări speciale prevăd obligativitatea încheierii contractelor administrative în formă scrisă, sub sancțiunea nulității acestora (de exemplu, în cazul contractului de concesiune). În aceste cazuri, forma scrisă reprezintă o condiție de validitate a contractului administrativ.

Considerăm că și în cazurile în care o asemenea prevedere legală nu b#%l!^+a?b#%l!^+a?există, contractele administrative- datăfiind importanța lor pentru interesul public- se încheie „ad validatem” în forma scrisă.

Durata contractelor administrative se stabilește de către parți, în unele cazuri legea prevăzând o durată maximă ca, de exemplu, 49ani în cazul concesiunii.

Obiectul contractelor administrative constă în achiziționarea și exploatarea bunurilor din domeniul public, organizarea de servicii publice, executarea și exploatarea de lucrări publice.

Cauza contractelor administrative o reprezintă satisfacerea intereselor generale ale societății în ansamblu ori ale colectivităților locale.

2.5. Efectele contractelor administrative

Prin efectele actului juridic înțelegem drepturile subiective și obligațiile născute, modificate sau stinse prin actul respectiv. Unul dintre principiile de baza care guvernează efectele unui act juridic bilateral este principiul fortei obligatorii a contractului, consfințit în art.969 din Codul Civil, potrivit căruia părțile contractante trebuie să-și execute obligațiile asumate prin contract ca și cum acestea ar rezulta din lege.

Acest principiu își găsește pe deplin aplicabilitatea și în cazul contractelor administrative ale administrației publice care iau naștere tot prin acordul de voință al parților, ca și contractele civile.

Obligația principală a particularului contractant depinde de tipul contractului administrativ încheiat, constând, după caz, în:

– asigurarea continuității funcționării serviciului public;

– executarea unor lucrări publice;

– achiziționarea unor bunuri publice;

– exploatarea unui bun din domeniul public.

Alte obligații acesorii pot fi:

– executarea lucrărilor de investiții la care particularul s-a obligat prin caietul de sarcini;

– plata eventualelor revedențe;

– restituirea bunurilor concesionate libere de orice sarcini la expirarea contractului etc.

Obligația principală a administrației publice este de a asigura condițiile necesare executării contractului și, în anumite cazuri, de a plăti prețul convenit. Autoritatea administrativă are însă dreptul să verifice, pe perioada derulării contractului, modul în care se respectă clauzele acestuia de către particularul cocontractant.

Parțile nu pot fi dezlegete de obligațiile lor decât în cauze de forță majoră sau dacă fapta culpabilă a uneia dintre parți a determinat imposibilitatea absolută de executare a contractului. În doctrină s-a arătat că aceste cauze de neexecutare trebuie privite însă cu multă circumspecție pentru a salva, în limitele posibilului, funcționarea serviciului public.

Părtile nu pot fi, de regulă, substituite în executarea obligațiilor lor, întrucât contractul a fost încheiat în considerarea prestației particularului adjudecat. Numai în mod excepțional, pentru asigurarea continuității serviciului public, concesionarul poate fi substituit cu acordul administrației, iar acesta își poate, eventual, substitui o autoritate publică subordonată.

După cum s-a arătat în literatura juridică, răspunderea părților din contractele administrative este, de regulă, asemănătoare cu cea din dreptul comun. Ceea ce diferă este modalitatea de punere în executare a sancțiunilor pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractelor administrative, dat fiind regimul lor juridic special. Astfel, prin caietul de sarcini, administrația stabilește anumite clauze speciale privind sancțiunile care se aplică co-contractantului său, în situația în care acesta nu își îndeplinește obligațiile sau le îndeplinește în mod defectuos. Așadar, în asemenea cazuri, administrația își poate rezerva dreptul să rezilieze contractul fără să apeleze la justiție și să oblige co-contractantul său la plata de penalități și daune, potrivit clauzelor din contract. Această putere a administrației este justificată de necesitatea luării tuturor măsurilor de garanție pentru o bună executare a contractului în vederea satisfacerii ireproșabile a intereselor colectivităților locale, motiv pentru care ea inserează în contract atât o clauză rezolutorie, cât și o clauză penală.

Cu totul alta trebuie să fie situația atunci cănd administrația este cea care nu își respectă obligațiile asumate. Considerăm și noi că, din rațiuni de salvare aserviciului public, legea nu ar trebui să recunoască particularului contractant dreptul de a rezilia contractul în mod unilateral, ci doar dreptul de a se adresa b#%l!^+a?b#%l!^+a?justiției, pentru obligarea administrației la executarea contractului și la acordarea de despăgubiri. Instanța poate dispune și rezilierea contractului, dar numai în mod excepțional, întrucât ceea ce prevalează, întotdeauna, este salvarea interesului public.

2.6. Încetarea efectelor contractelor administrative

Toate contractele administrative își încetează efectele, în mod firesc, prin executarea lor integrală de către ambele părți contractante. În cazul contractelor cu executare succesivă, momentul stingerii lor este cel al expirării termenului pentru care au fost încheiate. Ele pot înceta oricând prin acordul părților, dacă o asemenea soluție servește, sau, cel puțin, nu este contrară interesului public.

Contractele administrative pot înceta și prin manifestarea unilaterală de voință a uneia din părți, în următoarele moduri:

=>Denunțarea unilaterală a contractului de către administrație este reglementată expres în cazul contractelor de concesiune de bunuri publice [ art. 57 alin. (1) lit. (b) din Ordonanța de urgență nr. 54/2006].

Această modalitate de încetare a contractului administrativ are loc fără culpa particularului contractant, ea fiind impusă de cauze obiective care fac necesară o mai bună administrare a domeniului public.

Denunțarea poate interveni, deci, când administrația publică își dă seama că pentru o mai bună satisfacere a intereselor publice naționale sau locale trebuie săaleagă o alternativă mai sigură și mai eficientă.

Întrucât noțiunile de” interes public național ” sau ” interes public local ” folosite de lege sunt foarte elastice, este necesar să facem trimitere la doctrina care consemnează unele dintre acele situații care au condus la rezilierea contractelor administrative pentru asemenea motive. Astfel, de exemplu, un bun și-a pierdut această afecțiune, urmând să fie trecut în domeniul privat. De asemenea, este posibil ca un serviciu public să devină nesatisfăcător la un moment dat ca urmare a evoluției tehnicii în dimeniul respectiv sau a devenit insuficient ca urmare a extinderii localității, iar concesionarul nu se adaptează noilor condiții de organizare a serviciului public. În acest caz, privilegiul concesionarului de exploatare a unui alt bun sau serviciu public se reduce la un simplu drept de preferință la încheierea unui nou contract de concesiune, care nu îl pune la adapost de concurența unei noi tehnici în domeniul respectiv.

Denunțarea contractului se va hotărî pe baza unei documențatii tehnico-economice în care se va stabili cuantumul despăgubirii ce trebuie platităparticularului contractant de către administrația publică concedentă, iar în caz de dezacord, va hotărî instanța de judecată.

Hotărârea prin care s-a luat măsura denunțării poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, cu posibilitatea executării suspendării ei, întrucat în speță se pune problema verificării existenței sau inexistenței unor imprejurări obiective, străine contractului, care au determinat o astfel de hotărâre.

=>Rezilierea contractului de către administrația publică pentru nerespectarea obligațiilor asumate de către particularul contractant.Această modalitate de încetare a contractului constituie o sancțiune dispusă de către administrația publică împotriva co-contractantului său, vinovat de neexecutarea obligațiilor contractuale. Împotriva hotărârii de reziliere unilaterală a contractului administrativ, particularul contractant se poate adresa instanței de contencios administrativ.

=>Rezilierea contractului de către concesionar poate avea loc în cazul nerespectarii obligațiilor contractuale de către concedent, adică din culpa acestuia din urmă.

În ambele cazuri de reziliere a contractului partea în culpădatorează celeilalte părți daune materiale în cuantumul prevăzut în contract sau determinate ulterior potrivit legii.

Considerăm că rezilierea contractului de către una din parți poate opera numai dacă o asemenea posibilitate este prevăzută sub forma unui pact comisoriu expres și numai după o încercare de conciliere, pentru a se evita încetarea intempensivă a contractului cu consecințe imprevizibile pentru interesul public.

De asemenea, parțile contractante ar trebui să prevadă în contractul lor despagubirile pe care și le datorează reciproc în cazul rezilierii contractului din culpa uneia dintre ele.

Dacă aceste prerogative ale parților nu au fost stabilite anticipat, rezilierea contractului administrativ poate avea loc numai pe cale b#%l!^+a?b#%l!^+a?judecătorească, indiferent de partea care are initiațivă în acest sens.

Tot astfel, cuantumul despăgubirilor datorate de partea în culpă pentru rezilierea contractului va fi stabilită de către instanța judecatorească, dacă acesta nu a fost prevăzut de parți în conținutul contractului lor.

=> Renunțarea particularului cocontractant la executarea contractului datorită unei cauze de forță majoră care a condus la dispariția bunului concesionat sau în cazul inposibilității concesionarului de a-l exploata din alte cauze obiective care au ca efect ruperea definitivă a echilibrului financiar al contractului în detrimentul său. În astfel de situații, particularul contractant poate renunța la executarea contractului, fără a fi obligat la plata de despăgubiri.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? B

#% Capitolul 3

Actele juridice ale autorităților administrației publice centrale

3.1.Noțiunea de act administrativ

Definirea principalelor acte juridice ale autorităților administrative publice a dat naștere unor controverse în literatura de specialitate, în condițiile în care nici legislația nu folosea în mod constant aceeași terminologie precum a desemna actele administrației.

Astfel, în perioada interbelică se opera cu expresia de genul: „actele puterii executive” sau „actele făcute de puterea executivă” , sau „acte de drept administrativ”, „acte administrative” etc.

În prezent considerăm că această controversă a fost eliminată după adoptarea Constituției României în anul 1991, a legii contenciosului administrativ și a legii organice care reglementează activitatea autorităților administrației publice, folosindu-se neîndoielnic expresia de „act administrativ”. Forma principală de activitate a autorităților administrației publice o reprezintă actele juridice. Unele din aceste acte sunt emise (încheiate) potrivit dreptului comun, însă nu constituie obiect de studiu al dreptului administrativ.

Această disciplină juridică studiază numai actele juridice emise (încheiate) de autoritățile publice, în calitate de subiecte de drept învestite cu prerogative de putere publică. Actele emanate de la autoritățile administrației publice, în regim de putere publică, poartă denumirea generică de acte administrative. Actele administrative reprezintă forma juridică principală a activității autorităților administrației publice începând cu autoritățile puterii executive, Președintele României, Guvern, ministere.

La nivelul acestor autorități, actele administrative pe care le emit, potrivit competențelor atribuite prezintă caracteristica esențială că reprezintă aproape exclusivitatea modalităților de realizare a atribuțiilor deci sunt în număr foarte mare, așa cum este cazul Guvernului. Pe măsură ce ne situăm în fața unor autorități, administrative aflate pe o treaptă ierarhică inferioară, numărul actelor administrative scade, datorită restrângerii competențelor normative, al specializării activităților acestor organe.

Rezultă că nivelul ierarhic unde se situează o anumită autoritate administrativă are un impact direct asupra caracteristicilor activității acesteia și în special în ceea ce privește numărul actelor administrative emise, a operațiunilor administrative sau altor manifestări legale ale autorităților.

Guvernul reprezintă, din acest context, autoritatea cu competență generală, națională, în domeniul administrației publice chiar dacă, "Executivul nostru" este unul bicefal, "Președinte Guvern”.

Potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, noțiunea de act administrativ are două sensuri: b#%l!^+a?

În sens restrâns, actul administrativ este actul cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice [art. 2 alin. (1) lit. c)]. Deși legea nu prevede în mod expres, actul administrativ stricto sensu reprezintă o manifestare unilaterală de voință a autorităților publice.

În sens larg, prin act administrativ înțelegem orice act juridic emanat de la autoritățile publice în regim de putere publică.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) teza a Il-a din Legea nr. 554/2004, sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice și achizițiile publice, toate acestea reprezentând categoria contractelor administrative. Textul de lege invocat se încheie cu precizarea că, prin legi speciale, pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ. Deducem, deci, că toate aceste contracte fac parte din categoria actelor administrative. Alineatul al doilea al art. 2 din Legea nr. 554/2004 prevede că se asimilează actelor administrative unilaterale refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Din coroborarea acestor dispoziții legale, reiese că legiuitorul român a definit actele administrative stricto sensu ca manifestări unilaterale de voință a autorităților publice și actele administrative asimilate, din care fac parte atât contractele administrative (manifestările bilaterale de voință), cât și refuzul expres sau tacit al autorităților publice de rezolvare a cererilor particularilor privitoare la drepturile și interesele lor legitime.

Toate aceste categorii de acte emanate de la autoritățile publice, în regim de putere publică, indiferent de caracterul lor unilateral sau bilateral, constituie sfera actelor administrative – cea mai importantă formă de activitate a administrației publice.

În afara actelor administrative, autoritățile publice pot încheia, când acționează în calitate de persoane juridice civile, și unele acte juridice de drept comun, care, împreună cu actele administrative, constituie sfera actelor administrației publice.

3.2. Comparație între actul administrativ și alte acte juridice

A.Actul administrativ și legea. Ca și legea, actul administrativ este un act juridic unilateral, întemeiat pe puterea publică a statului. Deosebirea dintre cele două categorii de acte este cu privire la forța lor juridică și la regimul juridic aplicabil. Legea își întemeiază autoritatea pe suveranitatea statului, pe când actul administrativ are o autoritate derivată din lege. Prin actele administrative se organizează executarea și se execută în concret dispozițiile legii, ceea ce ne face să considerăm că acestea sunt subordonate legii. De altfel, principiul legalității reprezintă un principiu fundamental de activitate a administrației publice.

B.Actul administrativ și hotărârea judecătorească. Hotărârea judecătorească este actul juridic prin care se înfăptuiește puterea judecătorească, pe când actul administrativ realizează puterea executivă. La fel ca actul administrativ, hotărârea judecătorească este un act juridic unilateral. Deosebirile esențiale dintre cele două categorii de acte sunt: prin actul administrativ este organizată executarea legii, pe când hotărârea judecătorească intervine pentru a sancționa încălcarea legii, soluționând un litigiu juridic. De asemenea, cele două categorii de acte sunt supuse unui regim juridic diferit, reglementat de norme aparținând unor ramuri diferite de drept.

C.Actul administrativ și contractul. Contractul reprezintă un act bilateral, încheiat prin acordul de voință a două sau mai multe persoane, ca fapt juridic încheiat în scopul de a da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice. Actul administrativ reprezintă manifestarea unei singure voințe juridice, în regim de drept administrativ. Regimul juridic aplicabil celor două categorii de acte este diferit: cel comun, de drept civil, în cazul contractelor, și cel administrativ, de drept public, în cazul actelor administrative, ceea ce presupune aplicarea unor norme juridice diferite cu privire la emiterea, aplicarea, controlul legalității b#%l!^+a?fiecărui fel de act în parte.

3.3. Clasificarea actelor administrației publice

A. După numărul manifestărilor de voință pe care le conțin și după regimul lor juridic, actele administrației publice pot fi clasificate în următoarele categorii:

a)acte juridice unilaterale care includ:

1.actele administrative unilaterale emise în regim de putere publică, cunoscute în doctrina de specialitate și sub denumirea de acte administrative de autoritate.

Aceste acte pot fi clasificate, la rândul lor, în două subcategorii:

-acte administrative individuale (sau cu caracter individual), în care includem și refuzul nejustificat al autorităților publice de a rezolva cererile particularilor; sunt acelea care creează drepturi și obligații în profitul sau în sarcina uneia sau mai multor persoane determinate.

-acte administrative normative (sau cu caracter normativ); Conțin reguli generale, impersonale, care se aplică într-un număr nedeterminat de cazuri și la un număr nedeterminat de subiecți.

2.actele unilaterale de drept comun, de exemplu: oferta de recompensă, promisiunea unilaterală de a contracta.

b)actele juridice bilaterale sau de gestiune care se împart, la rândul lor, în două subspecii:

actele de gestiune publică, denumite și contracte administrative, având ca obiect valorificarea bunurilor publice și organizarea serviciilor publice;

actele de gestiune privată, denumite și contracte de drept comun ca, de exemplu, contracte de vânzare-cumpărare, contracte de închiriere etc.

Așa cum am arătat deja, dreptul administrativ se ocupă numai de actele administrative (unilaterale și bilaterale), pentru că numai acestea sunt supuse, exclusiv ori preponderent, regimului juridic special de (drept public), spre deosebire de actele de gestiune privată care sunt supuse, în principal, regulilor de drept comun (civil sau comercial).

În funcție de conținutul lor, prof. I. Iovănaș distinge următoarele categorii de acte individuale:

Acte prin care se stabilesc drepturi sau obligații determinate pentru subiecții cărora li se adresează. Exemplul clasic este oferit de autorizația de construcție, care conferă un drept bine determinat unei persoane;

Actele prin care se conferă un statut personal beneficiarilor. Așa este cazul diplomei universitare care atribuie beneficiarului un complex de drepturi și obligații și nu un drept sau obligație determinată;

Acte administrative de sancționare. Acestea instituie constrângerea de stat sub forma sancțiunii și presupune o constatare a situației de fapt și o apreciere asupra vinovăției contravenientului, consemnată, de regulă, într-un înscris.

Acte administrative jurisdicționale. Acestea sunt acte individuale, de speță, emise de organe ale administrației publice, care au competența, special atribuită, de a soluționa anumite litigii juridice.

B.După persoana administrativă de la care emană

Actele administrative pot fi clasificate și după autorul actului, după cum urmează:

a)Acte ale autorităților administrative statale:

Decrete emise de către Președintele României;

Hotărâri și Ordonanțe emise de Guvern;

– Instrucțiuni și ordine emise de către miniștri sau conducătorii altor organe ale administrației publice centrale de specialitate ș.a.

b)Acte ale autorităților publice locale:

Ordine ale prefecților;

Hotărâri ale consiliilor județene, municipale, orășenești și comunale.

c)Acte emise de către persoane private, în baza unei împuterniciri exprese a legii, persoane care realizează servicii de utilitate publică:

– de exemplu: diplomele de licență emise de universități private, b#%l!^+a?conform Legii nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare etc.

C.După numărul manifestărilor de voință pe care le încorporează. După acest criteriu, actele administrative pot fi:

– acte administrative care conțin o singură manifestare de voință;

– acte administrative complexe, care conțin două sau mai multe manifestări de voință.

Majoritatea actelor administrative fac parte din prima categorie.

În dreptul nostru administrativ se întâlnesc și cazuri în care actele administrative iau naștere prin contopirea a două sau mai multe manifestări de voință, care provin de la organe diferite.

Este cazul concursului de competențe în formă directă; spre exemplu, în situația actului administrativ emis de mai multe ministere.

Deși suntem în fața unui acord de voințe, acesta nu este identic celui de natură civilă. În cazul contractului civil întâlnim un dublu obiect și un dublu scop, pe când în cazul acordului de voință conținut într-un act administrativ complex se urmărește aceeași prestație din partea altor subiecți, acțiunea acestuia fiind univocă.

Faptul că actele complexe cuprind mai multe manifestări de voință are două consecințe practice:

nu pot fi revocate sau anulate decât printr-un act simetric, care să cuprindă manifestările de voință ale tuturor organelor care au elaborat în comun actul anterior, ori printr-un act superior tuturor emitenților;

acțiunea în justiție trebuie îndreptată împotriva tuturor organelor participante la emiterea actului.

3.4. Actele administrative de autoritate

Definiție și trăsături caracteristice

Actele administrative de autoritate sunt manifestări unilaterale de voință ale autorităților administrației publice făcute în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice.

Actul administrativ de autoritate are următoarele trăsături caracteristice:

a) este o manifestare unilaterală de voință, prin care organele administrației publice se comportă ca subiecte de drept speciale învestite cu atribuții de putere publică. Această trăsătură a actelor administrative de autoritate le deosebește pe acestea de actele administrative de gestiune (bilaterale), care iau naștere pe baza acordului de voință al părților.

Caracterul unilateral al actelor de autoritate determină, în principiu, revocabilitatea acestor acte.

În doctrină s-a arătat că au caracter unilateral și următoarele acte administrative:

actele emise în comun de către mai multe autorități publice, întrucât manifestările de voință ale subiectelor participante converg spre producerea aceluiași efect juridic, realizându-se, astfel, o singură voință juridică;

actele administrative emise la cererea unei persoane fizice sau juridice au caracter unilateral, întrucât voința solicitantului constituie doar o condiție pentru emiterea actului administrativ, și nu pentru realizarea unui acord de voință între solicitant și organul emitent al actului. Prin urmare, renunțarea beneficiarului la exercițiul dreptului conferit printr-un act de autoritate nu atrage încetarea efectelor actului, ci acesta continuă să producă efecte juridice până la revocarea sa de către organul emitent;

Desigur că autoritatea publică va revoca actul dacă beneficiarul său renunță la drepturile conferite de actul administrativ cu executare succesivă, de exemplu, în cazul renunțării la exercitarea unei profesii sau meserii autorizate de către primar. Esențial este că această manifestare de voință a beneficiarului actului să fie comunicată organului administrativ emitent al actului pentru ca acesta să poată opera și justifica măsura revocării.

Știm că activitatea administrației se declanșează, în principiu din oficiu, dar anumitor drepturi și interese legitime ale cetățenilor administrația le dă satisfacție la sesizarea celor în cauză care, prin cererea adresată autorității administrative nu face altceva decât să indice administrației faptul că dorește să-și valorifice dreptul recunoscut, iar administrația decide, apreciază și își b#%l!^+a?manifestă voința în sensul dreptului recunoscut în favoarea cetățeanului dar și a competenței de soluționare recunoscută în sarcina sa.

-actele administrative emise cu participarea mai multor persoane fizice, membri ai unui organ administrativ colegial sunt acte unilaterale, întrucât aceste acte aparțin organului administrativ, fiind fără relevanță numărul de persoane care participă la adoptarea lor;

b) actul este emis în temeiul și pentru realizarea puterii publice, organul emitent având calitatea de subiect special învestit cu atribuții de putere publică.

În calitatea sa de purtătoare a puterii publice, autoritatea administrației publice adoptă acte cărora li se aplică un regim juridic special (de drept public);

c)actul de autoritate este obligatoriu

Obligativitatea actelor administrative trebuie privita sub aspectul organului emitent al subiectelor de drept, care cad sub incidenta actului si a organelor administrative ierarhic superioare.

a) Actele administrative sunt obligatorii pentru organul emitent. Cele normative sunt obligatorii atata timp cat raman in vigoare. Actele individuale trebuie sa fie emise in conformitate si cu respectarea dispozitiilor din propriile acte normative. Organul emitent nu este obligat sa-si aplice propriul act ilegal intrucat contravine principiului legalitatii. Prin actul individual organul nu poate deroga de la prevederile propriului act normativ. Cand actul se adreseaza insasi organului emitent, respectarea prevederilor sale se face atat in aceasta calitate, cat si ca subiect obligat sa il execute.

b) Actele administrative sunt obligatorii si pentru subiectele care cad sub incidenta lor, subiecte care pot fi sau nu subordonate in mod obisnuit organului emitent. Pentru organele ierarhic inferioare sunt obligatorii actele normative si cele individuale ale organelor superioare.

Actele unui organ sunt obligatorii si pentru subiectele nesubordonate in mod obisnuit organului emitent atunci cand acesta are un rol coordonator intr-o ramura sau domeniu de activitate.

Astfel, respectarea normelor privind declararea, cercetarea si evidenta accidentelor de munca elaborate de Ministerul Muncii si Ministerul Sanatatii, se impune, deopotriva, atat organelor subordonate cat si celor nesubordonate.

c) Actele administrative se impun si organelor administrative ierarhic superioare organului emitent. Distingem urmatoarele ipoteze: actele normative ale organelor ierarhic inferioare pot fi abrogate sau modificate de catre organele ierarhic superioare; actele individuale ale organelor subordonate au un regim special.

Astfel, organul superior poate anula actul ilegal al organului inferior, dar fara sa poata emite actul individual in locul organului subordonat (organul de politie care constata nulitatea actului de identitate, poate dispune anularea lui, dar nu poate emite un alt act daca actul anulat a fost emis de un alt organ, organ ce va trebui incunostintat despre aceasta anulare).

d)actul de autoritate este executoriu prin el însuși, adică se execută din oficiu, fără a mai fi necesară vreo învestire cu formulă executorie, ca în cazul hotărârilor judecătorești. Caracterul său executoriu decurge din calitatea de putere publică a organului emitent;

Caracterul executoriu al actelor administrative exista indiferent de faptul ca ele creeaza drepturi sau obligatii in beneficiul unui subiect de drept. Cauzele care determina acest caracter sunt mai multe.

O prima cauza o constituie emiterea actului in realizarea puterii de stat, ceea ce ii confera de drept caracterul executoriu, caracter ce poate lipsi numai daca legea sau alte acte superioare prevad aceasta.

O a doua cauza este prezumtia de legalitate de care beneficiaza actele administrative si care are ca efect producerea imediata a consecintelor juridice ale actului, fara a mai fi necesara cercetarea legalitatii acestuia, fiind posibila executarea directa. In cazul actelor juridice care nu realizeaza puterea de stat, caracterul executoriu se dobandeste numai daca legea il prevede, desi actul individual are o aparenta de legalitate.

Alteori organul superior are dreptul de anulare a actului individual putand emite actul sau putand obliga organul ierarhic inferior la emiterea lui.

Astfel, cel nemultumit de nerezolvarea cererii pentru autorizarea detinerii armelor de catre Inspectoratul Judetean de Politie, se poate adresa Inspectoratului General al Politiei in vederea solutionarii cererii sale. În alte b#%l!^+a?cazuri cand emiterea actului este de competenta exclusiva a organului inferior, organul superior nu va putea anula actul si nu va putea emite un nou act individual (astfel, contraventiile la normele privind protectia muncii se sanctioneaza numai de catre inspectorii pentru protectia muncii, in afara cazurilor cand legea dispune altfel).

In sfarsit, organul superior nu va putea anula actul organului inferior si nici sa-l modifice, in ipoteza in care acel act este definitiv sau irevocabil (astfel, daca un consiliu local municipal a atribuit un teren pe care s-a realizat o constructie, consiliul judetean nu mai poate anula hotararea).

Actele administrative au anumita forta juridica, care reprezinta puterea cu care ele produc efecte juridice comparativ cu alte acte, desi toate actele sunt obligatorii in executare.

Aceasta forta juridica superioara exista in masura in care un act juridic nu poate fi desfiintat de un altul care are o forta juridica inferioara. Forta diferita a actelor juridice este determinata de mai multi factori :

– Pozitia organului emitent in cadrul sistemului ierarhic administrativ face ca actele organelor ierarhic superioare sa aiba o forta juridic superioara comparativ cu actele organelor ierarhic inferioare;

– Competenta generala a unui organ confera forta juridica superioara actelor sale fata de actele organului cu competenta speciala (actele consiliilor locale sunt superioare actelor serviciilor publice locale ale administratiei);

– Procedura de elaborare, alaturata unor elemente, ca, de exemplu, competenta, influenteaza forta juridica a unui act, astfel ca daca el emana de la un organ colegial de conducere are o forta juridica superioara comparativ cu actele formelor operative de conducere sau cu actele conducatorului organului;

– Caracterul normativ confera superioritate actului de reglementare comparativ cu cel individual, ultimul conformandu-se primului;

– Caracterul novator (nou) al actului duce la desfiintarea actului anterior, chiar daca acela are o forta juridica egala cu nou act.

Forta juridica a actelor poate fi determinata si de alte elemente, ca, de exemplu, caracterul jurisdictional al acestora, ceea ce face ca actul de jurisdictie sa aiba o forta superioara actului contestat in fata jurisdictiei.

Caracterul definitiv sau irevocabil confera superioritate actelor administrative respective, comparativ cu actele care nu cunosc aceasta trasatura.

e) actul de autoritate este emis pe baza legii și pentru organizarea executării și executarea în concret a legilor și a celorlalte acte normative.

Această trăsătură este consecința ierarhiei actelor normative în funcție de forța lor juridică, legile fiind în vârful acestei ierarhii. Prin urmare, prin actele administrative de autoritate nu pot fi modificate sau abrogate legi, după cum nu pot fi anulate, revocate sau suspendate acte administrative cu forță juridică superioară;

f)este supus unui regim juridic special, de drept administrativ, compus dintr-un ansamblu de reguli speciale privind forma, procedura de emitere, condițiile de valabilitate și controlul actelor administrative.

Condițiile de valabilitate ale actelor administrative de autoritate

Pentru ca un act administrativ de autoritate să fie valabil trebuie să întrunească următoarele condiții:

să fie emis de organul competent și în limitele competenței sale;

să fie emis în forma și cu procedura prevăzute de lege;

să fie conform cu conținutul legii;

să fie conform cu scopul legii.

A.Emiterea actului de către organul competent și în limitele competenței sale

Actul administrativ trebuie să fie emis cu respectarea atât a competenței materiale, cât și a competenței teritoriale a organului emitent.

Competența are caracter legal, fiecare organ administrativ având o competență determinată de lege. Regulile în materie de competență sunt de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că un organ administrativ nu poate emite acte nici cu încălcarea, nici cu depășirea competenței sale, decât în situații de excepție și anume: delegarea de atribuții, repartizarea de atribuții sau înlocuirea unor funcționari de decizie.

Competența are caracter obligatoriu, în sensul că atribuțiile conferite de b#%l!^+a?lege organelor administrative constituie nu numai drepturi, ci și obligații ale acestora.

Administrația publică dispune însă de un drept de apreciere privind modul, mijloacele și momentul îndeplinirii acestor atribuții pentru ca actele adoptate să fie oportune. Dreptul de apreciere al administrației publice este însă un drept limitat, întrucât nu poate contraveni scopului legii (declarat sau tacit). în caz contrar, dreptul de apreciere se transformă în abuz de drept (exces de putere) din partea administrației publice.

B.Forma și procedura elaborării actului administrativ de autoritate în ce privește forma actelor administrative de autoritate, în doctrină se recunoaște, în unanimitate, că actele administrative normative trebuie să îmbrace forma scrisă, atât ca o garanție a respectării legalității, cât și ca o condiție necesară publicării acestor acte.

C.Conformitatea actului administrativ cu conținutul legii. Această condiție de valabilitate a actului administrativ de autoritate presupune conformitatea conținutului său cu ipoteza, dispoziția și sancțiunea normelor juridice, în stabilirea conformității actelor administrative cu normele juridice trebuie avută în vedere forța juridică diferită de care se bucură actele juridice normative. Astfel, pentru a fi valabil, un act administrativ trebuie să fie conform legii, actelor administrative normative cu forță juridică superioară, reglementărilor comunitare și tratatelor internaționale la care România este parte.

D.Conformitatea actului administrativ cu scopul legii sau cu interesul public urmărit de lege.

În doctrină s-a arătat că scopul legii – interesul public – este un element ce ține de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce țin de oportunitate.

Oportunitatea, dreptul de apreciere sau puterea discreționară a autorităților administrației publice reprezintă o anumită libertate de care se bucură administrația publică în activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legilor, urmărindu-se asigurarea concordanței între normele juridice și necesitățile în continuă transformare ale societății. Limitele dreptului de apreciere de care se bucură administrația publică sunt stabilite chiar de lege, iar depășirea acestor limite atrage nevalabilitatea actului astfel emis, el devenind nelegal. Prin urmare, nu poate fi valabil un act considerat oportun, dar ilegal. De altfel, nici nu poate fi considerat oportun un act ilegal, întrucât oportunitatea nu poate exista decât în limitele legii. Altfel spus, administrația publică nu poate avea decât o putere discreționară limitată de lege.

Oportunitatea dă dreptul autorităților administrației publice de a alege între două sau mai multe soluții posibile cu ocazia executării și organizării executării legii.

3.5. Actele administrative de gestiune

Noțiune și clasificare

Actele administrative de gestiune sunt acele acte juridice pe care autoritățile administrației publice le încheie cu diverse persoane fizice sau juridice, prin acordul de voință al părților, în regim de drept public sau de drept privat, pentru administrarea domeniului public și privat și organizarea de servicii publice în vederea satisfacerii unor interese generale.

Actele de gestiune pot fi grupate în două categorii:

acte juridice supuse reglementărilor dreptului public: contractele administrative;

acte juridice supuse reglementărilor dreptului comun: contractele civile; contractele comerciale; contractele de muncă etc.

Din categoria formelor de activitate a administrației publice producătoare de efecte juridice, supuse normelor de drept public, ne vom opri în continuare asupra contractelor administrative.

Astfel, instituțiile administrației publice, pentru realizarea sarcinilor pe care le au, folosesc pe lângă actele administrative, care au caracter unilateral și contractele administrative care sunt acte juridice bilaterale.

Contractele administrative sunt acte juridice bilaterale sau multilaterale b#%l!^+a?pe care le încheie structurile administrației publice cu cei administrați, acte care cuprind un acord de voință generator de drepturi și obligații pentru părțile contractante. Spre deosebire de contractele de drept civil, contractele administrative sunt supuse și unor reguli de drept public care fac parte din regimul juridic administrativ.

Cea mai importantă categorie a actelor administrative de gestiune ale administrației publice o constituie contractele administrative. întrucât aceste contracte sunt supuse, cu preponderență, regimului de drept public, ne vom ocupa în continuare de studiul acestora, celelalte contracte aparținând dreptului privat și, în special, dreptului civil.

Obiectul actelor administrative de gestiune sau contractelor administrative.

Așa cum reiese din definiția noțiunii, actele administrative de gestiune sau contractele administrative au ca obiect realizarea interesului general, al gestionării bunurilor mobile și imobile aparținând domeniului public al statului ori al unităților teritorial-administrative. Concret, aceste acte pot avea ca obiect:

concesionarea unor servicii publice, unități de producție ale unor regii autonome sau terenuri;

diverse prestări de servicii;

executarea unor lucrări de construcții sau montaj de interes public;

achiziții guvernamentale;

închirieri de bunuri și servicii publice;

împrumut de stat.

În funcție de obiectul lor contractele administrative pot fi clasificate astfel:

contractul de concesiune a bunurilor din domeniul public este contractul prin care o autoritate publică (administrativă), numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, unei persoane numită concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevențe;

contractul de achiziții publice reprezintă acel contract care are ca obiect dobândirea definitivă sau temporară, de către o autoritate publică achizitoare, de bunuri sau investiții publice prin cumpărare, închiriere sau antrepriză, precum și servicii publice finanțate integral sau parțial din bugetul public sau din fonduri extrabugetare.

Contractul de achiziție publică are trei variante:

contractul de furnizare de produse care are ca obiect furnizarea unuia sau mai multor produse, pe baza cumpărării, inclusiv în rate, sau a închirierii, aceasta din urmă cu sau tară opțiune de cumpărare a acestor produse;

contractul de lucrări publice care are ca obiect execuția sau, după caz, atât proiectarea, cât și execuția uneia sau mai multor lucrări de construcții;

– contractul de servicii care are ca obiect prestarea unuia sau mai multor servicii de către un particular în favoarea unei autorități publice;

contractul de împrumut public este contractul prin care statul sau unitățile admi-nistrativ-teritoriale obțin sau garantează împrumuturi de pe piețele interne sau externe pentru realizarea de investiții publice, precum și pentru refmanțarea datoriei publice;

contractul de grant este acel contract încheiat între Fondul Român de Dezvoltare Socială și reprezentanții comunităților rurale și grupurilor dezavantajate în temeiul căruia Fondul transmite beneficiarilor sau, după caz, organizațiilor intermediare, cu titlu gratuit, sume de bani denumite granturi, în scopul exclusiv al executării proiectelor aprobate.

Aceste contracte sunt reglementate prin dispoziții legale speciale, dar regimul lor juridic cuprinde multe reguli comune atât de drept public, cât și de drept privat.

Trăsături specifice

Elementele caracteristice ale contractului administrativ sunt considerate următoarele:

încheierea contractului pe baza unui caiet de sarcini și a condițiilor generale de contractare care cuprindeau și reguli exorbitante de drept comun;

angajamentul de cooperare activă și personală a particularului la b#%l!^+a?funcționarea serviciului public;

aplicarea unui regim de drept public;

inserarea unei clauze prin care părțile declarau că sunt de acord să se supună jurisdicției administrative.

Având în vedere doctrina și legislația de specialitate putem spune că trăsăturile specifice ale contractelor administrative constau în următoarele:

încheierea lor are loc pe baza acordului de voință între o autoritate a administrației publice și un particular;

particularul se angajează, în schimbul unei sume de bani, să asigure funcționarea unui serviciu public, ori să efectueze o lucrare publică care reprezintă obligația legală a administrației;

particularul are obligația de a accepta anumite clauze reglementare stabilite prin caietul de sarcini, în baza legii;

când interesul public o cere, autoritatea administrației publice poate denunța unilateral contractul, fără a recurge la justiție;

autoritatea administrației publice sau cel autorizat de aceasta nu poate ceda drepturile sau obligațiile sale decât altei autorități a administrației publice, în condițiile legii, iar particularul le poate ceda altei persoane numai cu aprobarea autorității administrative.

Bibliografie

Negulescu, Paul, Tratat de drept administrative. Principii generale, ediția a IV-a, Institutul de Arte Grafice ”E.Marvan” , București, 1934;

Trăilescu, Anton, Drept Administrativ, Ediția a III-a, Editura C.H. Beck, București, 2008;

Manda, Corneliu, Drept Administrativ. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol II, Editura All Beck, Bcurești, 2005;

Iovănaș, Ilie, Drept administrativ, Editura Servo-sat, Arad, 1997;

Bălan, Emil, Instituții administrative, Editura C.H.Beck, București, 2008;

Petrescu,R.,N., Drept Administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004;

Tofan, Dana, Apostol, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, București, 2004;

Drăganu, Tudor, Actele de drept administrativ, Editura Științifică, b#%l!^+a?București, 1959;

Alexandru, Ioan și colectiv, Drept administrativ, Editura Omnia, Brașov, 1999;

Șantai, Ioan, Competența instanțelor judecătorești referitoare la încălcarea legii în activitatea autorităților administrației publice, Dreptul nr. 1/1995;

Pavelescu, Tiberiu, Drept administrativ român, Editura Tritonic, București, 2004;

Rusu, Ion, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Brezoianu, Dumitru, Drept administrativ român, Ed. Lucrețius București, 1997;

Prisăcaru, Valentin, Tratat de drept administrative roman, Editura Lumina Lex, București, 2002;

Prisăcaru, Valentin, Actele și faptele de drept administrative, Editura Lumina Lex, București 2001;

Alexandru, Ioan, Drept Administrativ, Edutura Lumina Lex, București, 2000;

T. Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de drept,

Colectiv, Drept administrativ, Ed. Omnia, Brașov, 1999;

Zaharia, Gheorghe, Drept Administrativ Român, Editura Ankarom, Iași, 1998.

l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bibliografie

Negulescu, Paul, Tratat de drept administrative. Principii generale, ediția a IV-a, Institutul de Arte Grafice ”E.Marvan” , București, 1934;

Trăilescu, Anton, Drept Administrativ, Ediția a III-a, Editura C.H. Beck, București, 2008;

Manda, Corneliu, Drept Administrativ. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol II, Editura All Beck, Bcurești, 2005;

Iovănaș, Ilie, Drept administrativ, Editura Servo-sat, Arad, 1997;

Bălan, Emil, Instituții administrative, Editura C.H.Beck, București, 2008;

Petrescu,R.,N., Drept Administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004;

Tofan, Dana, Apostol, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, București, 2004;

Drăganu, Tudor, Actele de drept administrativ, Editura Științifică, b#%l!^+a?București, 1959;

Alexandru, Ioan și colectiv, Drept administrativ, Editura Omnia, Brașov, 1999;

Șantai, Ioan, Competența instanțelor judecătorești referitoare la încălcarea legii în activitatea autorităților administrației publice, Dreptul nr. 1/1995;

Pavelescu, Tiberiu, Drept administrativ român, Editura Tritonic, București, 2004;

Rusu, Ion, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Brezoianu, Dumitru, Drept administrativ român, Ed. Lucrețius București, 1997;

Prisăcaru, Valentin, Tratat de drept administrative roman, Editura Lumina Lex, București, 2002;

Prisăcaru, Valentin, Actele și faptele de drept administrative, Editura Lumina Lex, București 2001;

Alexandru, Ioan, Drept Administrativ, Edutura Lumina Lex, București, 2000;

T. Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de drept,

Colectiv, Drept administrativ, Ed. Omnia, Brașov, 1999;

Zaharia, Gheorghe, Drept Administrativ Român, Editura Ankarom, Iași, 1998.

l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+