Acte de Vorbire In Modalizare

Rezumat: Analiza actelor de vorbire care intră în sfera modalizării are ca suport textele lui Mihail Moxa: Cronica universală (scriere istorică, desăvârșită în anul 1620) și Sfântul Grigoriie ce au făcut tâlcul Sfintei Leturghii (text religios datat în jurul anului 1630), texte scrise la mânăstirea Bistrița, județul Vâlcea.

Lucrarea vizează ambele tipuri de subiectivitate ce caracterizează modalitatea: prin asumarea conținutului propozițional de către locutor, cu verbul marcat la persoanele 1 și 6 (subiectivitatea propriu-zisă) și prin impersonalizare (modalitatea obiectivă). Astfel, în funcție de tipurile de modalizare, a fost descrisă diversitatea actelor de vorbire: reprezentative, declarative, promisive și expresive, chiar dacă, din perspectiva valorii de adevăr, nu toate sunt delimitate prin elemente de natură verbală (enunțurile interogative și exclamative sunt nonfactive).

Cuvinte cheie: limbă veche, subiectivitate, modalizare.

***

Pare surprinzător, dar cercetarea limbii române literare din secolul al XVII-lea amintește în treacăt de relevanța lingvistică a textelor supuse analizei în acest studiu. Astfel, în Istoria limbii române literare (Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, București, 1981), se acordă o importanță foarte mare literaturii istoriografice originale, începându-se cu Letopisețul Țării Moldovei, realizat de Grigore Ureche, dar acesta este scris cu circa două decenii după Cronica universală a lui Mihail Moxa, iar copiile sunt mult mai târzii. În mod similar, Istoria limbii române literare (Ștefan Munteanu, Vasile Țâra, București, 1983) face referințe destul de sumare, amintind doar existența operei, iar la cercetarea stilurilor funcționale se începe, pe baza unei motivații restrictive, cu Dimitrie Cantemir. Nu s-au luat în calcul traducerile lui Mihail Moxa, dar acestea prezintă un pas important de eliberare de canoanele traducerilor religioase, și, în același timp, de elemente de originalitate în interpretarea fenomenului istoric: „apreciem saltul pe care-l realizează Mihail Moxa… dându-ne o sinteză istoriografică de largă cuprindere, constând în transpunerea în românește, după un plan propriu, într-o redactare cu elemente de originalitate, a mai multor izvoare bizantino – slave” (1).

Varietatea mare a modalităților prin care modalizatorii operează la nivelul textelor ține de diversitatea actelor de vorbire. Acestea, pe lângă încadrarea lor pragmatică (locuționare, ilocuționare și perlocuționare) se pot clasifica în funcție de conținutul mesajului și de raportarea lor la valorile de adevăr.

În această lucrare sunt vizate actele asertive sau reprezentative (care prezintă aspecte din realitatea extralingvistică), cele directive (hortative și interogative); cele promisive cu varianta lor negativă (punitive) și expresive sau afective.

În ceea ce privește evaluarea adevărului pe care-l vehiculează conținuturile propoziționale, actele de vorbire sunt factive (afirmative), contrafactive sau negative și nonfactive, în care locutorul nu-și asumă raportarea mesajului la valorile de adevăr.

Textele care conțin acte de vorbire reprezentative sunt cele mai frecvente, implicând aserțiuni pe diferite teme. În textul cronicii, cele mai multe sunt de explicitare a conduitei conducătorilor:

(1) Iară u-nțelept scrise o hârtie, de o aruncă naintea lu Chesar. În scriptură zicea: „Părăséște-te de-a muncirea!” (CU, 36r: 125);

(2) Acesta încă zicea: „Cade-se împăratului a se asemăna cu răbdarea lui Dumnezeu”. Deci naintea a toată curtea déde-și sabiia goală în mâna pârcălabului și-i zise: „Dă vezi că domnesc preste lége, lovéște-mă fără milă cu sabiia, iară de merg pre lége, tu mă cruță” (CU, 44r: 131).

În textul religios, actele de vorbire reprezentative sunt focusate pe conduita celor credincioși:

(3) Și pune greotatea iară pre popa. Și iară iaste întru fiirea lui de-ș poartă greotatea lui. Dirept aceea i se cade preotului să se socotească pre siine de toate fărdelegile (SG: 129f);

(4) Că neștine se călugăreaște la moarte. Și nu ajunge să lucreaze orice lucru călugăresc. Cade-i-se să facă milostenie ca să nu se arate cu totul și deșert înaintea lui Dumnezeu. Și naintea sfinților îngeri (SG: 132f).

Literatura istorică își propune la modul ideal aserțiuni obiective, care să corespundă adevărului istoric, dar care să aibă și un rol educativ:

(5) Mulți se-au nevoit de-au scris aii și i-au chibzuit să spue cu adevăr, și unul cu alt nu ș-au sămănat. Iată și noi, de cât ne iaste putérea, spunem cu adevăr (CU, 4v: 99);

(6) Că unii de cei sfinți părinți létopiseț au scris de unele, alții de altele, unii pre une locuri și de unii împărați au înmulțit, alții au scris mai scurt,/ iară acicea s-au adunat ca în scurt și ca în de tot (CU, 139v: 203).

Valori similare, la nivelul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea se întâlnesc și în alte tipuri de texte, aparținând altor stiluri funcționale (juridic-administrative, literare, științifice).

Actele directive hortative, prin care se exprimă un îndemn sau o poruncă, așa cum au fost ele descrise ca modalizare deontică, pot fi exprimate prin imperative sau prin conjunctivul care, în propoziții principale, are valoare hortativă:

(7) Și minți întâiu de-i șopti: „Mâncați – zise – , că veți fi ca Dumnezeu, de veți ști binele și răul!” (CU, 9r: 101);

(8) Că fie cineva să lucreaze să-ș încingă mijlocul lui. Așa să ne legăm și noi de drăciile trupului. De săturare și de beție lu de curvie și de necurăție. Cum zice apostolul: Omorâți trupurile voastre pre pământ! Ca să vă arătați lui Dumnezeu curați și nevinovați la zioa arătării Lui la județul cel înfricoșat. (SG: 135f)

Specificul actelor de vorbire directive (fie că sunt imperative, fie că sunt interogative) este că ele nu pot fi supuse probei de adevăr, fiind în întregime nonfactive.

Interogațiile sunt acte de vorbire cu intenționalitate directă (mai puțin cele retorice), de aceea impactul lor asupra alocutorului este mult mai mare când se realizează un cumul de astfel de propoziții:

(9) Și o chemă atunceși, de o certă și-i zise: „O, [îm]părătéasă, în ce viață ești cu cinste și cununată de împărat, au nu-ți soséște? Ce ai luat hrana săracilor, de negoțetorești și precupești?” Și zise de aprinseră corabiia, și arse cu totul negoțul. (CU, 104r: 179)

După cum se observă, uneori, acestea se combină cu actele de vorbire expresive, dar cumulul emoțional se întâmplă și în cazul exclamațiilor:

(10) O, [a]marnică neascultare! O, năprasnică cădére! (CU, 9r: 101);

(11) Sandavarin se apropie și la împăratul, de-i zise: „Păzéște-te, că fiiul tău Leont te dibuiaște să te piarză, ca să-ți ia împărățiia, și te va năvăli acum la vânat! De veri să crezi, cearcă-l, că veri armă hitleană găsi ascunsă la dinsul!”, cum și fu. (CU, 116r: 186);

(12) O, amar de că/lugărul ce-ș va spurca a doao sfântă botejunea lui! Și-ș va rușina sfânt numele lui cel nou și făgăduirea lui ce iaste cătră Dumnezeu o va călca! (SG: 132f/v).

În structura discursului, enunțurile interogative sunt rareori libere. De regulă, sunt dispuse în structuri dialogale care așteaptă actele reactive ca răspuns:

(13) Acela cum se va arăta înaintea lu Dumnezeu? Și înaintea sfinți îngerilor lui ce va răspunde sau cine se va ruga dirept dinsul? Mai bine i-ară fi fost lui să nu fie născut decât va fi supt muncă. Dirept aceasta se cade tuturora păn la moarte să stea împrotivă păcatului și tocmealelor celor hitleane (132v).

Sunt însă și texte evaluative de tip dialogal în care sunt marcate clar spațiile întrebărilor și ale răspunsurilor:

(14) Întrebare: Ce iaste arhiereul? Sau popa? Sau diaconul? Sau calogerul? Sau cetețul? Răspundere: Arhiepcpul iaste de se cheamă străjariu. Ca să trâmbițeaze (SG: 129f);

(15) Elu-l chemă aproape de el, de-l întrebă: „Dară tu, ome, cum și cându-ț va fi / sfârșeniia?”. El spuse adevăr, iară împăratul vru să-l lase în menciună și zise să-l arză de viu. Și atunceș căzu ploae mare, de stinse focul și roaseră niște câini legăturile, de-l sloboziră, și fu cum zise filosoful (CU, 43r: 130);

(16) Și-i spuse cumu l-au rugat să le fie împărat și-l întrebă: „Fi-va?” El opri, de-i zise: întru nemica să nu se bage, că-ș va piiarde ochii, „iară den cești trei ce-au / venit cu tine – le zise – Leo va fi întâiu împărat, dup-însul Mihail, Toma al treile, ce nu va încăpea, numai ce-ș va pune nume și va peri” (CU, 97r: 173).

Actele de vorbire promisive, foarte frecvente în literatura religioasă, sunt angrenate într-o structură mai complexă: cerințe, răsplată și pedeapsă (sau cerință, pedeapsă, răsplată). Altfel spus, primele sunt acte directive, urmate de cele promisive. Nu întotdeauna sunt semnalate și cele punitive.

Ideale sunt însă structurile complete:

(17) „O, doi întâiu născuți den pământ și ai raiului viiatnici, acéstea toate sunt aduse pentru treaba voastră! De toate să vă îndulciți de sațiu, / numai ce vă feriți de pomul preceputului, că în ceas ce veri mânca, cu amar veți muri; iară de vă veți feri, viață nesăvârșită fără grije veți moșteni!” Iară ei se spăreară de cuvânt și se feriia de acel pom ca de un vrăjmaș. (8v: 101);

(18) Ca oarecine nu se va închina întru acel ceas cu frică până la pământ, destoinic iaste focului nestins. Iară cine va pleca-se și se va închina să va fi și păcătos, ce-l acoapere pri-insul preasfâ/nta născătoarea lui Dumnezeu, la ziioa de județ cu veșmântul ei. (SG: 126v/127 f).

Acte afective sau expresive sunt ocurente frecvent în textul cronicii:

(19) Atunce se împlu lumea de răotăți; uitară pre Dumnezeu, pre cela ce i-au făcut, și se închina soarelui și luniei și stélelor, și se mestecară în lucruri fără de lége (CU, 11r: 102);

(20) Și iubiia și alții să-i chiiame Potolomei (CU, 20r: 112);

(21) Ei răspunseră că „ară fi mai bine, ce va naște să-l arunci în foc” (21v: 114);

(22) Deaca-i văzură rimlénii viața porcească, întinată și împuțită, el era urât tuturor și-l părăsiră, și se spăre, de se junghe însuși (40v: 128).

Din exemplele expuse pe parcursul acestui studiu, se conturează clar concluzia conform căreia actele de vorbire modalizate sunt, în limba română aparținând secolului al XVII-lea , foarte bine reprezentate în ambele scrieri ale eruditului călugăr Mihail Moxa.

Bibliografie:

CU – Moxa Mihail, Cronica universală, Ediție G. Mihăilă, București: Editura Minerva, 1989, pp. 27.

Hasdeu, B.P. – Cuvente den bătrâni, I, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1983.

ILRL – Istoria limbii române literare (Șt. Munteanu, V. Țâra), București: Editura Didactică și Pedagogică, 1983.

Iorga Nicolae, a – Istoria literaturii romănești, Ediția a II-a revăzută și larg întregită, București: Editura Librăriei Pavel Suru, Calea Victoriei 73, 1925.

b. – Despre cronici și cronicari, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1988.

Ivănuș-Frențiu Maria – Aspecte ale limbajului liturgic românesc, Cluj: Casa Cărții de Știință, 2013.

Lupul-Antonescul Anton – Veaculŭ XVI – Limba și literatura românilorŭ, Bucuresci: Tipografia Carol Gobl, Strada Doamnei, 16, 1890.

Manea Dana – Modalitate și negație în limba română contemporană, în vol. Limba română, Direcții actuale în cercetarea lingvistică, București: Editura Universității București, 2012.

SG – Moxa, Mihail, Sfântul Grigoriie Bgslov, British Library, London.