Acordul Predicatului cu Subiectul

CUPRINS

Argument

Capitolul I: Aspecte definitorii

1. Acordul și dezcordul

2. Tipuri de acord.

2.1. Acordul strict gramatical (formal/literar/propriu-zis)

2.1.1. Acordul în număr

2.1.2. Acordul în persoană

2.1.3. Acordul în gen

2.2. Acordul după înțeles (logic/semantic)

2.3. Acordul prin atracție (variație/după topică)

3. Punctuația

4. Topica.

Capitolul II: Alte tipuri de acorduri

1. Acordul atributului

1.1. Acordul atributului adjectival (neizolat)

1.1.1. Exprimat printr-un adjectiv propriu-zis

1.1.2. Exprimat printr-un verb la participiu cu valoare adjectivală

1.1.3. Exprimat printr-o locuțiune adjectivală

1.1.4. Exprimat printr-un verb la gerunziu cu valoare adjectivală

1.1.5. Exprimat printr-un numeral cu valoare adjectivală

1.1.5.1. Numeral cardinal propriu-zis

1.1.5.2. Numeral cardinal colectiv

1.1.5.3. Numeral cardinal distributiv

1.1.5.4. Numeral cardinal multiplicativ

1.1.5.5. Numeral ordinal propriu-zis

1.1.6. Exprimat printr-un pronume cu valoare adjectivală

1.1.6.1. Pronume de întărire

1.1.6.2. Pronume posesiv

1.1.6.3. Pronume demonstrativ

1.1.6.4. Pronume interogativ

1.1.6.5. Pronume relativ

1.1.6.6. Pronume nehotărât

1.1.6.7. Pronume negativ

1.2. Atributul circumstanțial izolat

2. Acordul numelui predicativ.

3. Acordul elementului predicativ suplimentar

4. Acordul articolului

4.1. Acordul articolului hotărât propriu-zis

4.2. Acordul articolului genitival/posesiv

4.3. Articolul demonstrativ (adjectival)

4.4. Articolul nehotărât proclitic

Capitolul III: Probleme legate de acord

1. Hipercorectitudine

1.1. Sfaturi pentru îngrijirea copiilor noi-născuți.

1.2. Unii oameni sunt grozavi de buni în aparență.

1.3. Copiilor le trebuiesc atât de multe: haine, mâncare, medicamente, jucării.

1.4. Ce-or să facă acum?

1.5. Am citit partea a întâia.

1.6. Avem așteptări mari în ceea ce privesc investițiile.

1.7. Ce-s cu lucrurile astea?

2. Acord sau dezacord?

2.1. Le-am oferit câte un cadou la cei ce m-au ajutat.

2.2. Dat fiind circumstanțele, am fost nevoită să mint.

2.3. …a anului ce abia s-a termin, analizezi și-ți pui multe dorințe cu gândul la mai

bine.

2.4. I-am dat copilului acela o mână de ajutor.

2.5. Limba și literatura română se predă în orice școală din România.

2.6. O grămadă de invitați au venit.

3. Confuzii și disociații

3.1. Maria privește atent la tablă. vs. Maria privește atentă la tablă.

3.2. Mâncarea stricată trebuie aruncată. vs. Mâncarea, stricată, trebuie aruncată.

3.3. Cele două biciclete ale mele s-au stricat. vs. Cele două biciclete ale copilului

s-au stricat.

3.4. Unora li se pare ciudat să ai superstiții. vs. Unor oameni li se pare ciudat să ai

superstiții.

3.5. Puterea e poporul. vs. Poporul e puterea

Concluzii

Bibliografie

Anexe

ARGUMENT

Lucrarea de licență, Acordul predicatului cu subiectul, își propune să trateze unul dintre cele mai importante și controversate subiecte ale limbii române ̶ acordul. Scopul acestei lucrări este de a arăta și de a demonstra importanța acordului, dar și de a scoate în evidență consecințele dezacordului.

Titlu pune în relație termenii cheie ai acestei lucrări.

Tema aleasă este foarte generoasă, cu atât mai mult cu cât nu există un studiu atât de complex despre acordurile tuturor părților de vorbire și de propoziție din limba română (singura carte fiind a lui G. Gruiță, Acordul în limba română), care să le reunească, să arate, să explice și să clarifice diferențele și motivele, pe înțelesul tuturor. Această lucrare poartă amprenta dorinței de a înțelege evoluția limbii, ce e corect și ce nu, ce este acceptat și ce nu.

Am ales lucrarea de licență pe acest subiect, deoarece acordul ocupă un loc important în limba română și, totodată, este o problemă, în special națională, cu vorbirea corectă a acestei limbi, în care am vrut să dezbat un subiect atât de controversat și polemic, să analizez, să explic și să arăt „drumul” corect.

Într-o societate contemporană de tranziție, tema este de actualitate stringentă, prin urmare acest subiect a fost, este și va fi în vizorul multor filologi.

În realizarea acestei lucrări, am avut în vedere limba română contemporană, capitole cu prezentări ample din Gramatica limbii române, din 2008, dar și o versiune mai veche a limbii române, Gramatica limbii române, din 1963.

Această lucrare își propune să răspundă la întrebările ce este un acord?, ce este un dezacord?, care acord e corect?, de ce e corect?, din ce motiv se face un anumit dezacord?.

Lucrarea este structurată în 3 capitole.

Primul capitol intitulat Aspecte definitorii prezintă informații despre acord și dezacord, despre cele trei tipuri de acorduri dintre subiect și predicat, dar și despre topică și punctuație.

Dacă primul capitol oferă informații despre acordul dintre subiect și predicat, al doilea capitol, Alte tipuri de acorduri, are în vedere acordurile celorlalte părți de propoziție și de vorbire, adică atributul, numele predicativ, elementul predicativ suplimentar exprimate printr-un adjectiv și articolul.

Capitolul al treilea, Probleme legate de acord, depășește informațiile definitorii și se axează pe latura practică, investigând dezacordurile și confuziile. Clarifică anumite probleme des întâlnite: hipercorectitudinea (copii noi-născuți, în loc de copii nou-născuți), dezacordurile (dat fiind circumstanțele, în loc de date fiind circumstanțele) și confuzii ale părților de propoziții (Maria privește atent., atent = complement de mod, Maria privește atentă., atentă = predicativ suplimentar), de vorbire (Unora li se pare., unora = pronume nehotărât, Unor oameni li se pare., unor = adjectiv pronominal nehotărât) și de caz (cele două biciclete ale mele, ale = articol posesiv, nu impune genitivul, cele două biciclete ale vecinului, ale = articol genitival, impune genitivul).

Pentru că vorbim cum gândim, depinde de fiecare cum își educă gândirea. Felul de a ne exprima poate fi o etichetă, așadar, trebuie să fim mai selectivi, critici și să ne alegem cu tact cuvintele care urmează a fi transpuse în limbajul oral, dar și scris. Este recomandabil să se înceapă învățarea acestor noțiuni, informații de mici, căci la maturitate se învață greu spre deloc. Cu toții știm că se fac greșeli peste tot: la televizor, la radio, pe stradă etc., însă a fi deștept într-o lume limitată constituie un avantaj, așadar să fim deștepți!

CAPITOLUL I

Aspecte definitorii

1. Acordul și dezacordul

Înainte de a defini acordul, trebuie făcute anumite precizări: este greșită formularea acordul subiectului cu predicatul, corect este acordul predicatului cu subiectul, deoarece subiectul impune predicatului informații gramaticale și semantice, iar predicatul preia caracteristicile subiectului.

Termenul de acord vine din limba franceză „accord”. Acordul este relația ce se află în dependență reciprocă între subiect și predicat (Eu sunt, Tu ești, El/Ea este, Noi suntem, Voi sunteți, Ei/Ele sunt). În DEX, acordul gramatical este definit ca fiind „concordanța (în persoană, număr, gen sau caz) a formei cuvintelor între care există raporturi sintactice”. În Gramatica pentru toți, Mioara Avram scrie că este „un mijloc principal de exprimare a raportului care face din cuvinte o propoziție, deci o comunicare”. În Gramatica Limbii Române, cea mai nouă, din 2008, acordul este „manifestarea relației sintactice dintre două cuvinte constând în repetarea informației gramaticale de la un cuvânt la celălalt”. Valeria Guțu Romalo, în Corectitudine și greșeală, precizează: „în organizarea gramaticală prin acord se înțelege prezența unor corespondențe formale care leagă diferitele cuvinte, exprimând raporturile existente între ele în cadru unui enunț, și care se conformează unor reguli”.

Importanța acordului se diferențiază de la o limbă la alta. Spre exemplu, în unele limbi e vital acordul: în limba latină, în limba română, în limba franceză scrisă, în limba greacă, poate avea și o importanță moderată: în limba engleză actuală, iar unele nu cunosc acest fenomen: limba japoneză.

Abaterile de la reguli, de la corectitudine duce la solecism, de exemplu: dezacordul. Dezacordul se poate defini simplu ca fiind o lipsă de acord și este considerat o greșeală în limbă. G. Gruiță, în Acordul în limba română, scrie: ,,Când A nu controlează forma lui B în niciun fel (gramatical sau prin conținut) și niciun alt constituent al conținutului nu exercită acest control, avem de-a face cu un fenomen numit dezacord.”. În Gramatica Limbii Române, din 2008, se face diferența dintre acordurile regionale, învechite, care dau impresia unui dezacord și dezacordurile autentice, originale. Exemplul: Ei vorbește, după o analiză superficială, un vorbitor de limba română din zilele noastre se poate pripi și va considera ca fiind o greșeală de acord și ar spune că e corect Ei vorbesc, însă cei care utilizează un dialect diferit, acest exemplu nu mai este o greșeală. În graiul muntean al limbii române, verbele la persoana a III-a singular sunt omonime cu verbele la persoana a III-a plural la toate modurile și la toate timpurile și de aici încurcătura: un vorbitor de un alt dialect poate considera această formă ca fiind un dezacord, ceea ce e greșit, ea este „o manifestare de regionalism morfologic”. O explicație pentru această formă aparent greșită ar putea fi că sunt mult mai numeroase verbele omonime, având aceeași formă atât la persoana a III-a singular cât și persoana a III-a plural: el cântă – ei cântă, el mănâncă – ei mănâncă, el imită – ei imită.

Până în primele decenii ale secolului al XIX-lea pe lângă omonimia verbelor la persoana a III-a singular și plural, mai era acceptată și omonimia verbelor de persoana I singular și persoana a III-a plural: eu mănânc ̶ ei mănânc. Este un acord greșit pe care și Gramatica Limbii Române îl atestă.

2. Tipuri de acord

În limba română există trei tipuri de acord:

2.1. Acordul strict gramatical (formal/literar/propriu-zis)

Verbul care devine predicat se acordă cu subiectul în număr și persoană (verbele predicative, copulative, auxiliare la un mod predicativ se acordă în număr și persoană), iar numele predicativ ia în primire informații adiționale de gen. Rolul acordului gramatical este „de a marca tipul structural de subiect (simplu/multiplu)”.

2.1.1. Acordul în număr are o regulă categorică: subiectul și predicatul au același număr. Dacă există un subiect unic: subiect la singular atunci predicatul e la singular, subiect la plural, atunci predicatul este la plural:

Avocatul (singular) cunoaște (singular) legile.;

Acesta (singular) este profesorul (singular) de română.;

Nimeni (singular) nu cunoaște (singular) adevărul.;

Noi (plural) suntem (plural) acasă.;

Cine (singular) e candidatul (singular)?.

Subiectul poate fi exprimat prin:

Substantiv: Muzeul este închis în această săptămână.;

Locuțiune substantivală: Părerile de rău, în acest moment, sunt inutile.;

Pronume: Eu nu merg la mare anul acesta. (pronume personal), Dumneavoastră ce doriți? (pronume personal de politețe), Ai mei m-au pedepsit. (pronume posesiv), Aceasta e mama mea. (pronume demonstrativ), Toți au dreptul la educație. (pronume nehotărât), Nimeni n-a venit la întrunire. (pronume negativ), Cine vine la concertul de diseară? (pronume interogativ), Cine nu a învățat, primește nota patru. (pronume relativ);

Numeral cu valoare substantivală: Doi se ceartă, al treilea câștigă. (numeral cardinal propriu-zis ̶ numeral ordinal propriu-zis), Ambii îmi sunt de folos. (numeral colectiv), O treime din timp este ocupat cu probleme medicale. (numeral fracționar), Câte trei veți sta în bancă. (numeral distributiv);

Verb: A învăța nu e ușor. (verb la infinitiv), E ușor de zis. (verb la supin), Se aude cântând. (verb la gerunziu);

Locuțiune verbală: E ușor a rupe frunze la câini.;

Interjecție: S-a auzit poc!

Acordul gramatical în număr se poate realiza între predicat și mai multe tipuri de subiecte:

Subiectul unic la singular urmat de o apoziție impune acord la singular și nu ea este „o manifestare de regionalism morfologic”. O explicație pentru această formă aparent greșită ar putea fi că sunt mult mai numeroase verbele omonime, având aceeași formă atât la persoana a III-a singular cât și persoana a III-a plural: el cântă – ei cântă, el mănâncă – ei mănâncă, el imită – ei imită.

Până în primele decenii ale secolului al XIX-lea pe lângă omonimia verbelor la persoana a III-a singular și plural, mai era acceptată și omonimia verbelor de persoana I singular și persoana a III-a plural: eu mănânc ̶ ei mănânc. Este un acord greșit pe care și Gramatica Limbii Române îl atestă.

2. Tipuri de acord

În limba română există trei tipuri de acord:

2.1. Acordul strict gramatical (formal/literar/propriu-zis)

Verbul care devine predicat se acordă cu subiectul în număr și persoană (verbele predicative, copulative, auxiliare la un mod predicativ se acordă în număr și persoană), iar numele predicativ ia în primire informații adiționale de gen. Rolul acordului gramatical este „de a marca tipul structural de subiect (simplu/multiplu)”.

2.1.1. Acordul în număr are o regulă categorică: subiectul și predicatul au același număr. Dacă există un subiect unic: subiect la singular atunci predicatul e la singular, subiect la plural, atunci predicatul este la plural:

Avocatul (singular) cunoaște (singular) legile.;

Acesta (singular) este profesorul (singular) de română.;

Nimeni (singular) nu cunoaște (singular) adevărul.;

Noi (plural) suntem (plural) acasă.;

Cine (singular) e candidatul (singular)?.

Subiectul poate fi exprimat prin:

Substantiv: Muzeul este închis în această săptămână.;

Locuțiune substantivală: Părerile de rău, în acest moment, sunt inutile.;

Pronume: Eu nu merg la mare anul acesta. (pronume personal), Dumneavoastră ce doriți? (pronume personal de politețe), Ai mei m-au pedepsit. (pronume posesiv), Aceasta e mama mea. (pronume demonstrativ), Toți au dreptul la educație. (pronume nehotărât), Nimeni n-a venit la întrunire. (pronume negativ), Cine vine la concertul de diseară? (pronume interogativ), Cine nu a învățat, primește nota patru. (pronume relativ);

Numeral cu valoare substantivală: Doi se ceartă, al treilea câștigă. (numeral cardinal propriu-zis ̶ numeral ordinal propriu-zis), Ambii îmi sunt de folos. (numeral colectiv), O treime din timp este ocupat cu probleme medicale. (numeral fracționar), Câte trei veți sta în bancă. (numeral distributiv);

Verb: A învăța nu e ușor. (verb la infinitiv), E ușor de zis. (verb la supin), Se aude cântând. (verb la gerunziu);

Locuțiune verbală: E ușor a rupe frunze la câini.;

Interjecție: S-a auzit poc!

Acordul gramatical în număr se poate realiza între predicat și mai multe tipuri de subiecte:

Subiectul unic la singular urmat de o apoziție impune acord la singular și nu la plural, întrucât se vorbește de una și aceeași persoană, iar intonația și punctuația joacă un rol important în clarificarea mesajului:

Ioana, prietena mea, nu a uitat de ziua mea.;

Ioana, prietena mea nu au uitat de ziua mea., unde în ultima propoziție subiectul nu mai e unic, ci multiplu, căci e vorba de două persoane, iar predicatul stă, în acest caz, la plural.

Subiectul unic la singular urmat de o construcție izolată cu circumstanțial sociativ: alăturat, corelat, (re)unit, împreună/laolaltă (cu), topica și punctuația având rol dezambiguizator, impune acordul la singular:

Eu, împreună cu mama, gătesc.;

Impozitul forfetar, corelat cu încurajarea mediului de afaceri, duce la un succes.

Se dau propozițiile:

Eu cu tine o să mă căsătoresc.;

Eu cu tine o să facem o casă., unde în prima propoziție este un subiect unic Eu, urmat de un circumstanțial instrumental cu tine, iar în a doua propoziție este un subiect multiplu Eu cu tine (noi). Subiectele de la punctele a) și b) mai sunt numite de către specialiști și falsul subiect multiplu.

Un caz special îl ocupă acordul dintre subiect și predicat în formulele matematice:

1. În propoziții precum:

4 și cu 3 fac 7,

5 adunat cu 3 fac 8,

3 plus 2 fac 5, avem de-a face cu un subiect multiplu, termenii subiectului multiplu fiind coordonați copulativ (și cu), iar termenii adunat și plus sunt sinonime, prin urmare predicatul este la plural.

2. Pentru a exprima scăderea, înmulțirea, împărțirea se folosesc expresii ca:

8 minus 4 fac 4;

9 fără 5 fac 4;

4 ori 2 fac 8;

6 înmulțit cu 2 fac 12;

15 împărțit la 5 fac 3. Termenii minus, fără, ori, înmulțit cu, împărțit la se comportă ca niște conjuncții coordonatoare copulative, iar subiectele multiple sunt: 8 minus 4, 9 fără 5, 4 ori 2, 6 înmulțit cu 2, 15 împărțit la 5.

Pe baza acestor situații, mulți lingviști au tratat diferit aceste cazuri. Spre exemplu, Mioara Avram susține că întreaga structură 8 minus 4, 6 înmulțit cu 2, 15 împărțit la 5, 5 adunat cu 3 este un subiect dezvoltat, în timp ce Corneliu Dimitriu, în Tratatul de gramatică a limbii române, consideră că este vorba despre un subiect unic 8, 6, 15, 5, iar minus 4, înmulțit cu 2, împărțit la 5, adunat cu 3 sunt complemente în acuzativ, cât despre predicatul fac spune că este fie predicat nominal, sinonim cu înseamnă și, deci, cuvântul urmat este nume predicativ, fie predicat verbal dacă este sinonim cu rezultă, și atunci numeralul are funcția de circumstanțial cantitativ.

Subiectul multiplu cu termenii la singular coordonați copulativ sau prin juxtapunere impune acord la plural:

,,Căci muscoii și bondarii

Și-alte neamuri de pădure,

Pe șoptite, ca tâlharii,

Umblau mierea să le-o fure.”

(Tudor Arghezi, Paza bună)

Nicio floare, niciun cadou, nicio vorbă bună nu mă pot împăca.

În subsidiar notăm că în propoziții de genul este o situație specială: ,,Lumea planetară și galactică deveneau pentru mine un mediu real.” (Blaga, H. 14), ,,În felul acesta, Ideea de clasicism și antichitate tind să devină sinonime.” (Iașul literar, 1969, nr.1, p.60), când un substantiv e plurimembru, se consideră Lumea planetară și galactică ca fiind un subiect multiplu: Lumea planetară și (lumea) galactică, se subînțelege că e vorba de două lumi: Lumea planetară și (lumea) galactică tind. și verbul-predicat va sta la plural.

Mai mult, în propoziția:

Directorul și profesorul de sport au fost felicitați., predicatul stă la plural, deoarece avem un subiect multiplu directorul și profesorul de sport, constituind două persoane diferite.

Însă, dacă spunem:

Directorul și (totodată) profesorul de sport a fost felicitat., predicatul stă la singular, deoarece e vorba de o singură persoană – directorul – care este în același timp și profesorul de sport.

În propoziția:

Nimeni și nimic nu mă va face să-mi schimb decizia, acordul este la singular, deoarece elementele subiectului multiplu ,,se apropie până la identificare” (ca în cazul ultimului exemplu din propoziția anterioară).

G. Gruiță precizează în Gramatica normativă: ,,Subiectele coordonate copulativ, asociate la o acțiune comună, nu sunt nici ele întotdeauna pe plan de egalitate absolută în raportul lor cu predicatul. Diferite elemente ale enunțului pot să aducă precizări de natură să spargă unitatea ansamblului, cu consecințe asupra realizării acordului verbal”. Exemplele sunt:

1. Mama, îndeosebi tata a fost premiat în liceu. Expresii ca: îndeosebi, mai ales, în primul rând, mai cu seamă etc. subliniază ultimul termen al subiectului multiplu și pune accent pe el, de aceea și acordul la singular. Corect literar este doar forma la plural, această formă la singular este corectă doar în limbajul licențios.

2. Nu numai mama, ci și tata a fost apreciat.;

A fost apreciată nu numai mama, ci și tata. Utilizându-se aceste corelativele nu numai/nu doar…ci și/dar și, acordul predicatului și al numelui predicativ se face cu cel mai apropiat termen al subiectului multiplu.

O situație specială întâlnim și în propoziția:

Mama, ca și mine, îi place ciocolata. Este un fals subiect multiplu: subiect (mama) + complement comparativ introdus prin ca și (mine), fiind sinonim cu la fel ca, impune acordul la persoana a III-a singular. G. Gruiță spune în Gramatica normativă că atunci când ca și este sinonim cu precum și, acordul se face la plural: Mama, ca și tata au dat la facultate., Mama, precum și tata au dat la facultate., deoarece leagă doi termeni ai unui subiect multiplu, și astfel cel de-al doilea termen nu se izolează prin virgule.

Subiectul multiplu cu termenii la singular coordonați negativ prin nici admite forma de plural – acord formal:

Nici fizica, nici matematica nu-mi plac.;

Nici Marin, nici Petru n-au ajuns.

Forma de singular – acord după înțeles:

Nici fizica, nici matematica nu-mi place.;

Nici Marin, nici Petru n-au ajuns.

Dacă ultimul termen este la plural, atunci acordul se face obligatoriu la plural:

Nici Marin, nici prietenii lui n-au ajuns.

Subiectul multiplu cu termenii la singular coordonați disjunctiv, când nu presupune excluderea unui termen din cadrul subiectului multiplu, ci alternanța termenilor, admite forma de plural:

Maria sau Marin pot realiza eseul.,

Sadoveanu sau Slavici sunt clasicii literaturii române.

În propozițiile:

Clorura de potasiu sau silvina este folosită ca îngrășământ., predicatul stă la singular, deoarece e un fals subiect multiplu, căci clorura de potasiu are aceeași semnificație ca silvina.

Tu1/ sau eu promovez2/.;

Mama1/ sau profesorii hotărăsc pentru mine2/. Nu sunt subiecte multiple nici când subiectele simple sunt coordonate disjunctiv cu formă diferită de număr, persoană și gen. Ele sunt subiecte ale unor propoziții diferite.

Subiect introdus prin conjuncțiile adversative ci sau iar:

Nu el, ci ea a fost felicitată. Acordul predicatului și al numelui predicativ se face cu subiectul simplu în propoziția unde predicatul este exprimat, întrucât nu avem de-a face cu un subiect multiplu, deoarece conjuncțiile ci sau iar leagă două propoziții: Nu el1/, ci ea a fost felicitată2/., Ea1/, iar nu el a fost la teatru2/.

Subiectul exprimat printr-un substantiv colectiv care își specifică membrii se acordă doar formal/gramatical la singular, considerându-se ca având caracter de unicitate, acordul după înțeles la plural fiind absolut respins:

Țărănimea a reprezentat principala clasă socială. (corect) (țărănime ̶ totalitatea țăranilor);

Țărănimea au reprezentat principala clasă socială. (greșit);

Buchetul este pentru tine. (corect) (buchet ̶ totalitatea florilor);

Buchetul sunt pentru tine. (greșit);

Duzina (de cărți) e pe masă. (corect) (duzină ̶ „grup de douăsprezece obiecte de același fel care formează un tot”);

Duzina (de cărți) sunt pe masă. (greșit).

Gramatica limbii române din 1963 nu tolera acest acord, fiind considerat „o greșeală indiscutabilă” și sunt date ca exemple enunțurile: „Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră și poporul.” (Petre Ispirescu ̶ Aleodor Împărat), „Iară oastea vrăjmașilor, văzând că au căzut cel mai mare al lor, întinseră fuga. Calendarul din 1814, 122”.

Doar cu întrebuințare metaforică este tolerat acordul prin atracție:

O armată de gospodine au lucrat la meniul pentru nunta din sat.

În comparație cu limba română, în engleza britanică este considerată corectă propoziția: My family are from Florida.

Subiectul exprimat printr-un substantiv colectiv care nu își specifică membrii impune un acord gramatical, iar substantivul colectiv este perceput ca un întreg, „ca o entitate unitară” și accentuează ideea de grup:

Un grup a venit la munte.;

Majoritatea a decis.;

Mulțimea este prezentă la concert.;

Un morman de zăpadă s-a prăbușit peste mine.

Substantivul majoritatea când e utilizat ca antonim al substantivului minoritate însoțit sau nu de determinant atributiv sau de atribut adjectival postpus, acordul corect este cel gramatical, la singular:

Majoritatea/Minoritatea poporului este de partea legii.;

Majoritatea/Minoritatea parlamentară a propus/n-a propus legile.

Subiectul inclus într-o construcție partitivă (formată fie dintr-un substantiv: o parte, o jumătate, un morman, o grămadă, fie printr-un pronume nehotărât: oricare, fiecare, vreunul/vreuna, toți, mulți, fie printr-un pronume negativ: niciunul/niciuna, nimeni, fie printr-un numeral: unul/una, doi/două) sau într-o construcție restrictivă (doar o treime, numai jumătate, o mică parte) impune numărul predicatului, deci acordul formal admite forma de singular:

O parte dintre muncitori nu a primit salariul.;

O treime din elevi provine din Galați.;

O jumătate a învățat pentru astăzi.;

Niciunul (dintre noi) nu a luat postul.;

Niciuna (dintre fete) nu s-a măritat.;

O mică parte dintre studenți a luat examenul.;

Doar o treime dintre muncitori și-a dat interesul.;

Nimeni (din ei) n-a venit.

Deși în astfel de cazuri există și acord formal, dar și acord după înțeles îmbinat cu acordul prin atracție, în cadrul construcțiilor partitive, cel corect este doar acordul gramatical (formal), adică la singular.

j) Subiect exprimat printr-un substantiv propriu (nume de persoană, de opera, de titluri, de instituții, de localități)

Antroponimele cu formă și înțeles de plural impun acordul predicatului la plural:

Ioneștii au ieșit la sfat.

Toponimele cu formă de singular articulate sau nearticulate impun acordul predicatului la singular:

Bucureștiul e micul Paris.;

Rusia este o țară mare.;

Olanda este țara lalelelor.;

Ploieștiul este supranumit „capitala aurului negru”.

Titlurile operelor cu formă de plural pot impun în anumite situații acordul predicatului la plural, în pofida caracterului de unicitate a conținutului:

„Moromeții” au desemnat apogeul creației a lui Marin Preda.;

„Huliganii” lui Mircea Eliade descriu suferințele, deschiderile, închiderile, răsucirile, calamitățile și beatitudinile unei generații.

k) Subiect exprimat printr-un pronume relativ fără antecedent (pronumele relative cine, ce impun predicatului acordul la singular; pronumele relative câți, câte impun predicatului acordul la plural; pronumele relativ care impune predicatului acordul la ambele forme de număr):

Nu știu cine a fost la noi. (corect);

Nu știu cine au fost la noi. (greșit);

Ce se vede e doar o parte din oraș. (corect);

Ce se văd e doar o parte din oraș. (greșit);

Nu știu câți/câte încap în cameră. (corect);

Nu știu câți/câte încape în cameră. (greșit);

Apreciez care se pregătește serios. (corect);

Apreciez care se pregătesc serios. (greșit).

Pronumele relativ compus ceea ce impune predicatului acordul la masculin singular:

Ceea ce e mai bun cumpăr pentru tine.

l) Subiectul exprimat printr-un pronume relativ cu antecedent (pronumele relativ preia informațiile antecedentului și le transmite predicatului):

Elevul care rezolvă corect exercițiul, primește un 10.;

Concurentul care ajunge primul, câștigă.;

,,A fost odată un om bătrân, care avea o fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei.” (Petre Ispirescu ̶ Fata moșului cea cuminte)

m) Subiect și nume predicativ la numere și persoane diferite

La fel ca și limba engleză:

The cause of the riot is three pictures of the wall. (corect);

The cause of the riot are three pictures of the wall. (greșit).

Și limba franceză:

La cause de l'émeute est trois photos sur le mur. (corect);

La cause de l'émeute sont trois photos sur le mur. (greșit).

Și în limba română, verbul copulativ se acordă cu subiectul:

Cauza răscoalei este trei poze pe perete. (corect);

Cauza răscoalei sunt trei poze pe perete. (greșit);

Două sute de lei sunt o sumă mică. (corect);

Două sute de lei este o sumă mică. (greșit). Prezența inversiunii, în acest caz, poate da naștere unor supoziții greșite, considerându-l acord prin atracție. Mai mult, chiar și în gramatici găsim acest tip de exemplu la Acorduri prin atracție tolerabile, identificarea corectă a subiectului elimină ambiguitatea:

Grija noastră sunt examenele. În această propoziție nu e vorba despre un acord greșit, subiectul postpus numelui predicat impune acordul verbului copulativ.

n) Subiectul exprimat printr-o propoziție sau printr-o formă verbală nepersonală impune predicatului acordul la persoana a III-a singular:

A nu-ți iubi aproapele este un păcat.;

Când va veni este greu de spus.;

Ce trebuie să facă este să se gândească mai mult la acest lucru.;

Se vede alergând.;

Că vrea să câștige concursul este indiscutabil.

o) Subiectul exprimat printr-un termen în metalimbaj impune predicatului acordul la persoana a III-a singular, iar pentru numele predicative sau participiile pasive –genul:

„La mulți ani!” scria pe tort.;

„Crăciun fericit” era scris pe răvaș.

2.1.2. Acordul în persoană, potrivit Gramaticii limbii române, „privește predicatele al căror subiect este un pronume personal”. Pentru subiectul-pronume eu, tu, el/ea noi, voi, ei/ele predicatul are terminațiile specifice persoanei respective:

„Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nțelegi tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor

Iar tu ești nemuritoare?”

(Mihai Eminescu ̶ Luceafărul)

„Să ținem codrii și valea

Noi, vitejii amândoi.”

(Vasile Alecsandri ̶ Cântec haiducesc)

„Voi ați rămas întorși tot spre apus,

Voi creșteți toți de-a pururea în sus.”

(Tudor Arghezi ̶ Oseminte pierdute)

Subiectul poate fi exprimat și prin alte părți de vorbire: dacă este exprimat printr-un substantiv sau printr-un substitut al acestuia, verbul-predicat are formă de persoana a III-a:

Maria/Ea nu merge în excursie.

Luna se ridică pe cerul înstelat.

Când subiectul exprimă o colectivitate cu care se solidarizează locutorul, acordul se face la persoana I plural:

Toți pasagerii ne dăm jos.

Generează întrebări și determină răspunsuri acordul în persoană la propozițiile atributive ale căror regente cu predicatul nominal au un subiect exprimat printr-un pronume personale la persoana I sau persoana a II-a, acordul depinzând de intenția locutorului:

Eu sunt o fată care agreez muzica.;

Eu sunt o fată care ascultă de părinți.;

Tu ești un avocat care susții dreptatea.;

Tu ești un bărbat care iubește moda.

În cazul subiectelor exprimate prin pronume personale de politețe acordul predicatului este impus de subiect, deci la persoana a II-a plural: Dumneavoastră sunteți rugat/rugată, iar pentru locuțiunile pronominale de politețe, acordul se face fie cu substantivul din cadrul locuțiunii la persoana a III-a singular (acord gramatical): Excelența voastră este rugat/rugată sau cu adjectivul din cadru locuțiunii la persoana a II-a (acord după înțeles): Excelența voastră ești rugat/rugată.

În stilul administrativ, în formulări precum subsemnatul, semnatarul, contractantul, expeditorul, acordul predicatului cu subiectul se face la persoana I:

Subsemnatul, T. M., declar…

Acordul la persoana a III-a: Subsemnatul, T. M., declară… este considerat învechit, după cum susține și Mioara Avram.

Subiectul multiplu exprimat prin pronume de persoane diferite presupune respectarea unor reguli simple și clare și nu se admit abateri.

Persoana a II-a are prioritate față de persoana a III-a:

Tu și el aveți același destin.

Persoana I are prioritate față de celelalte persoane:

Eu și cu tine avem toate revistele de monden.

El și cu mine plecăm în luna de miere.

Nici voi, nici noi nu am cumpărat bilete la concertul de diseară.

Aceeași regulă se aplică și în limba franceză:

Paul et toi restez. (ez ̶ terminație pentru persoana a II-a plural);

Paul et moi restons. (ons ̶ terminație pentru persoana I plural);

Paul, toi et moi restons. (ons ̶ terminație pentru persoana I plural).

Un caz aparte îl ocupă subiectul absent, neexprimat (inclus, subînțeles, nedeterminant):

Subiectul inclus nu este exprimat, ci este cuprins în desinența verbului predicativ, copulativ, auxiliar la persoana I și a II-a singular și plural, ce dă informații despre persoană și gen:

Vreau să dorm.

Rămâi la mine?

Sunteți frumoși și deștepți.

Avem tot ce ne trebuie.

Subiectul subînțeles există la persoana a III-a singular și plural:

Era înalt ca bradul.

,,Văzu în dreapta o grădină părăsită.[…] Avea capul din dovleac galben, mare cât o baniță.” (Dumitru Radu Popescu – Mări sub pustiuri),

Florile sunt multicolore și răspândesc un miros îmbietor. Subiectul este florile pentru predicatul sunt, iar în cea de-a doua, subiectul este neexprimat, dar se subînțelege același subiect florile și pentru predicatul răspândesc.

Subiectul nedeterminant poate fi prezent atât în construcții cu verbul la persoana a III-a, singular și plural:

Bate la ușă.;

S-a scris în ziar.;

Spune la televizor., cât și în construcții cu verbul la persoana I și a II-a, singular și plural, când e folosit în sens generic:

Cum îți vei așterne, așa vei dormi!;

Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim.;

Vrei nu vrei, agheasmă bei!;

Vrem nu vrem, viața merge înainte.

O situație specială este în cazul subiectului nedeterminat neidentificabil (persoana a III-a singular și plural, diateză activă):

Sună de ieșire.;

Au adus marfă.

Subiectul zero, adică atunci când predicatul poate funcționa singur, în absența subiectului, stă:

Pe lângă verbe meteorologice:

Plouă.;

Tună.;

Fulgeră.

Pe lângă verbe perifrastice impersonale:

Mi-e rău.;

Nu˗mi mai pasă de tine.;

Îmi pare rău pentru tine.;

Mă doare în gât.;

Îmi e frig.;

E toamnă.;

Se face frig.;

E soare cu dinți.

Pe lângă verbe insuficiente semantico-gramatical, în cadrul propoziției monomembre insuficiente:

Trebuie să plec la serviciu.

2.1.3. Acordul în gen se realizează în cazul numelor predicative exprimate printr-un adjectiv sau participiu pasiv:

„Ziua era vânătă, urâtă și geroasă. Și tot vânăt și urât era locul cu apele grele, sărate…”(Zaharia Stancu).

Când un subiect multiplu este exprimat prin substantive proprii (nume de ființe) avem următoarele scheme:

F + F = F: Maria și Ioana sunt plecate.;

F + M sau M + F sau M + M = M: Ioana și Petru sunt inteligenți./Ion și Petru sunt plecați.

În cazul subiectelor multiple exprimate prin substantive nume de ființă și nume de lucruri, acordul se realizează cu genul numelui de ființă:

Căruța (căruțele) și calul (caii) au fost vânduți.

În cazul subiectelor multiple nume de lucruri se ivesc anumite dificultăți, deoarece tipurile de acord sunt mult mai diferite și complexe:

Atunci când termenii sunt de genul neutru și feminin, numele predicativ/participiul pasiv preia forma de feminin plural:

Creionul și cartea sunt roase.;

Cartea și creionul sunt roase.

Creioanele și cartea sunt roase.;

Cărțile și creionul sunt roase.;

Creionul și cărțile sunt roase.;

Cartea și creioanele sunt roase.;

Creioanele și cărțile sunt roase.

Atunci când termenii sunt de genul masculin singular și feminin, numele predicativ/participiul pasiv preia forma de feminin plural:

Pepenele și para sunt stricate.;

Para și pepenele sunt stricate.;

Perele și pepenele sunt stricate.;

Pepenele și perele sunt stricate.

Atunci când termenii sunt de genul masculin plural și feminin, numele predicativ/participiul pasiv se acordă cu cel mai apropiat termen:

Pepenii și para sunt stricate.;

Pepenii și perele sunt stricate.;

Para și pepenii sunt stricați.;

Perele și pepenii sunt stricați.

Atunci când termenii sunt de genul masculin singular și neutru, numele predicativ/participiul pasiv preia forma de feminin plural:

Pepenele și merele sunt stricate.;

Merele și pepenele sunt stricate.;

Pepenele și mărul sunt stricate.;

Mărul și pepenele sunt stricate.

Atunci când termenii sunt de genul masculin plural și neutru, numele predicativ/participiul pasiv preia forma de masculin plural, neținându-se cont de apropierea de predicat a vreunuia dintre termini:

Pepenii și mărul sunt stricați.;

Mărul și pepenii sunt stricați.

Atunci când termenii sunt de genul masculin plural și neutru plural, numele predicativ/participiul pasiv se acordă cu cel mai apropiat termen:

Pepenii și merele sunt stricate.;

Merele și pepenii sunt stricați.

De asemenea acordul în gen se face și pentru subiectele exprimate prin pronumele relative câți, câte, care într-un enunț în care este prezent și un nume predicativ:

Spune-mi, câți sunt talentați /câte sunt talentate!

Mărturisește-mi, care este cea mai frumoasă/cel mai frumos!

Datorită utilizării la o anumită formă a unor expresii precum: Este interzis fumatul, E interzis consumul băuturilor alcoolice, sunt utilizate greșit de către vorbitori expresiile: Este interzis aruncarea gunoaielor (corect: E interzisă aruncarea gunoaielor), E interzis oprirea (corect: E interzisă oprirea).

Când subiectul este exprimat printr-un nume propriu (articulat) în corelație cu predicat nominal, informația de gen se transmite numelui predicativ și respectă criteriul formal:

Vaticanul e mic.;

Rusia e mare.;

Franța e cea mai frumoasă.;

Hunedoara e bogată în resurse minerale.

Defeminizarea substantivelor proprii produsă de acordul după înțeles reprezintă o greșeală și trebuie evitată:

La sud, Constanța este mărginit de frontiera de stat româno-bulgară.

2.2. Acordul după înțeles (logic/semantic)

Acest tip de acord, împreună cu acordul prin atracție, este considerat de către specialiștii în lingvistică ca fiind un acord nongramatical ce este o abatere de la regulile acordului, deoarece nu respectă normele gramaticale ale acordului, ,,este acordul care se orientează după sensul nominalului subiect”, iar în relația A→B „B nu se orientează după categoriile formale ale lui A, ci după tipuri fundamentale”.

Horia e plecat. (formă de feminin, înțeles de masculin);

Ploiești e supranumit „capitala aurului negru”. (formă de plural, înțeles de singular);

Unii ați venit mai târziu. (formă de persoana a III-a, în acest context persoana a II-a, fiind inclus și receptorul);

O parte am fost vaccinați. (acord după înțeles total: gen, număr, persoană, deoarece O parte ̶ singular, feminin, persoana a III-a, în acest context este la plural, masculin, persoana I, deoarece este inclus și locutorul.

Din acest caz și apariția a numeroase discuții despre corectitudinea sau incorectitudinea diverselor formulări din cadrul acestor două tipuri de acorduri. Unele nu sunt tolerate și sunt respinse categoric, altele sunt tolerate și considerate corecte literar.

Spre exemplu:

Subiectul multiplu cu termenii la singular coordonați negativ prin nici presupune atât un acord gramatical la plural, cât și un acord după înțeles la singular:

Nici fizica, nici matematica nu-mi place.;

Nici Marin, nici Petru n-a ajuns.

Acordul este obligatoriu la plural atunci când ultimul termen al subiectului multiplu este la plural:

Nici ciocolata, nici bomboanele nu-mi plac.

Subiect multiplu cu termenii la singular coordonați disjunctiv, când presupune excluderea unui termen din cadrul subiectului multiplu și nu alternanța termenilor, acordul se face la singular:

Sau mama, sau tata va înțelege situația.;

Marin sau Petru nu a luat bacalaureatul.

Subiect exprimat printr-un substantiv colectiv care nu își specifică membrii. Atunci când accentual logic cade pe indivizii ca atare, pe componentele ansamblului, pe pluralitate și nu pe unicitate, pe idee de grup compact, impune acordul la plural:

Majoritatea au venit.;

O grămadă mi-au răspuns la întrebări.

Însă la fel de corect este și acordul la singular al predicatului: Majoritatea a venit. (acord gramatical).

Subiectul inclus într-o expresie partitivă impune numărul predicatului, în care acordul gramatical admite forma de singular iar acordul după înțeles ̶ forma de plural, deoarece transmit ideea de:

O parte nu au primit salariul.;

O treime (din elevi) provin din Galați.;

Jumătate au învățat pentru astăzi.;

Un sfert (dintre elevi) nu și-au scris.

În cazul subiectului inclus într-o expresie partitivă neînsoțit de atribut prepozițional se preferă acordul gramatical:

Fiecare are o strategie., în absența acestuia se utilizează frecvent o nouă formă în care acordul predicatului se face în număr, persoană și în gen pentru acordul numelui predicativ:

Câțiva ați fost trimiși în armată.;

Câteva am lucrat suficient.;

Fiecare vom fi bătrâni la un moment dat.

Subiectul exprimat prin substantiv contextual colectiv poate impune acordul la plural (acord după înțeles), atunci când are valoare cantitativă și face trimitere la multe obiecte/persoane:

O găleată de bani sunt puși în joc.;

O avalanșă de modificări au avut loc.

Acestea sunt expresii și nu se analizează separat, subiectele sunt O găleată de bani, O avalanșă de modificări, deoarece cuvintele găleată și avalanșă și-au pierdut sensul propriu.

Gramatica limbii române ne informează că în construcții cu adjective substantivizate, acordul este permis și la singular (acord gramatical) și la plural (acord după înțeles), care este și acordul favorabil:

Grosul forțelor acestui corp de armată a fost împins înapoi.;

Grosul forțelor acestui corp de armată au fost împinse înapoi.

Pentru construcții formate cu substantivul ,,amar” nu se mai pune problema dublului acord, deoarece sunt forme separate pentru singular și plural:

A trecut atâta amar de ani.;

Au trecut atâția amar de ani.

Subiectul exprimat prin substantive precum: soi, fel, tip, specie, gen, categorie poate cere predicatului acordul la plural și este datorat exclusiv acordului prin atracție:

Un gen de bărbați pot înșela.;

O specie de păsări sunt pe cale de dispariție.;

Tipul acesta de femei sunt plăcute.;

Astfel de oameni pot atinge succesul.

Subiectele exprimate prin nume propriu (nume de persoană, de opera, de titluri, de instituții, de localități) impun un acord după înțeles, datorită contrastului dintre formă și conținut.

Antroponimele sunt singularia tantum și impun acord la singular. Antroponimele cu formă de plural și înțeles de singular impun predicatului acord la singular, deoarece se vorbește doar despre o singură persoană:

Poalelungi stă în prima bancă.;

Șaptefrați nu a câștigat concursul.

Indiferent de forma antroponimelor (formă de plural, de singular, de masculin, de feminin), ele transmit informația de gen numelor predicative și participiilor pasive și se acordă după înțeles:

Toader e deștept.;

Toader e deșteaptă.;

Andone nu a fost acceptat la facultate.;

Papadat-Bengescu a fost o mare prozatoare din epoca interbelică.;

Horia e bun la matematică.;

Mircea nu e încântat de noua idee.;

Mădă e plecat/plecată din țară.;

Gabi este deranjat/deranjată de atitudinea ta.

Pentru o bună descifrare a mesajului, informațiile de gen (masculin ̶ feminin) sunt indispensabile, informațiile sunt oferite de termenul acordat.

Toponimele nearticulate cu formă de plural și înțeles de singular se acordă după înțeles:

Galați e un oraș mic.;

Botoșani e un județ în nordul Moldovei.;

Liești are nevoie de o biserică nouă.

În cazul numelui propriu București, acordul se face tot la singular, deci spunem corect: București e capital României., iar Bucureștii sunt capital României., deși am auzit această formulare de câteva ori la jurnaliști, ea constituie o greșeală, deoarece nu sunt ,,mai mulți București” și este o formulare învechită. Tot prin acordul după înțeles se face și în cazul numelor predicative corelate cu subiectul exprimat prin substantive proprii:

Videle a fost înființat în 1968. (orașul);

Fundăturile este situat în județul Bacău.

Cu privire la toponimele articulate, Gramatica limbii române ne sugerează să evităm acordul predicatului la plural cu acestea:

Hârtoapele se aflau la 5 kilometri.;

Humuleștii sunt în Moldova.

Gramatica limbii române din 1963 menționează: „Când subiectul este un nume propriu de oraș, singular ca înțeles, dar plural ca formă, predicatul stă uneori la singular, alteori la plural:

,,Cucuieții e hăț înainte, în vale.” (Sadoveanu),

,,Hii! Opt-un cal, că nu-s departe Galații, hii!” (Creangă). Dintre cele două construcții, literară este numai cea cu predicatul la plural.”, iar Limba română corectă scrie: ,,Bucureștii are cartiere frumoase. […] Corect era însă cu predicatul la plural: Bucureștii au cartiere frumoase.”

În cazul numelor topice: Alpi, Apuseni, Carpați, acordul se face la plural, deoarece sunt privite și considerate colectivități:

Spre deosebire de Alpi, Carpații au depresiuni mari intramontane.;

Bucegii au puține bogății naturale.

Titlurile de opere literare, științifice, de ziare, de film, culturale sportive, de instituții etc. impun predicatului atât acord gramatical, cât și acord după înțeles, având un sens generic:

,,Convorbiri literare” au apărut în 1867.;

,,Convorbiri literare”a apărut în 1867.;

,,Avantaje” au cele mai bune interviuri.;

,,Avantaje” are cele mai bune interviuri.;

,,Gemenii” a reprezentat….;

,,Gemenii” au reprezentat…

Este recomandabilă antepunerea sau postpunerea termenului generic (opera, romanul, piesa, revista, echipa, creația, tomul, sigla, firma etc.) pentru a elimina suspiciunile și controversele:

Revista ,,Avantaje” este cea mai cunoscută.;

Poezia ,,Luceafărul” a fost publicată în 1883.;

,,Risipitorii” e un roman psihologic.

Subiectele exprimate prin locuțiunile pronominale de politețe (Măria Ta, Excelența Ta, Majestatea Ta) impun două variante de acord:

La persoana a II-a singular (acord gramatical):

Majestatea Ta ai hotărât.

La persoana a III-a singular (acord după înțeles):

Majestatea Ta a hotărât.

În schimb pentru pronumele de politețe acordul se face doar după înțeles (la plural, deoarece pronumele de politețe are înțeles de plural):

Dumneavoastră sunteți hotărât/hotărâtă., iar pentru locuțiunile pronominale de politețe ce au în componență un adjectiv pronominal acordul corect se face la singular, la genul corespunzător sexului interlocutorului:

Măria Sa este supărat/supărată.

Subiectele exprimate printr-un substantiv plurimembru impun acord la singular, deoarece, deși e plurimembru, este vorba de o singură persoană:

,,Luptătorul singuratic și încăpățânat împotriva lui Roosevelt și Churchill, decolonizatorul, reformatorul și democratul care s-a înclinat fără șovăială în fața puterii populare sfârșește prin a da impresia că el n-a creat nimic.” (Luceafărul, 14.XI.1970, p. 8, col. 3).

Este posibil și reversul medaliei, tocmai din teama de a nu emite un dezacord, unii vorbitori ne oferă exemple de hipercorectitudine sintactică:

Am informat oamenii cu privire la efectele secundare ale medicamentelor pe care consumul excesiv și irațional îl au asupra sănătății. (greșit);

Am informat oamenii cu privire la efectele secundare ale medicamentelor pe care consumul excesiv și irațional îl are asupra sănătății. (corect).

Corectă este a doua propoziție din simplu motiv că este un subiect unic consumul care este urmat de două adjective excesiv și irațional.

j) Subiect exprimat prin pronume personal de politețe sau prin locuțiuni pronominale de politețe. Acordul după înțeles este la persoana a II-a plural:

Dumneavoastră sunteți rugat/rugată.;

Excelența voastră sunteți chemat/chemată.

La fel de corect este și acordul gramatical la persoana a III-a singular:

Măria Ta cunoaște toate poveștile.

2.3. Acordul prin atracție (variație/după topică)

Acest acord este o abatere de la regula acordului dintre subiectul gramatical și predicat, deoarece acordul nu se realizează între subiect și predicat, ci predicatul preia informațiile de la cuvântul aflat în vecinătatea acestuia. Gramatica limbii române oferă o definiție complexă: „acordul prin atracție constă în transferarea către verbul-predicat a unei informații gramaticale de către un constituent al enunțului nelegat sintactic de predicat, dar aflat în vecinătatea acestuia, sau de către o parte componentă a subiectului multiplu. Intercalarea între subiect și predicat a unor adjuncți ai nominalului-subiect determină distanțarea în succesiunea liniară a termenilor corelați […] și constituie o circumstanță favorabilă încălcării regulilor gramaticale.”

Acordul prin atracție a fost impus de uzul limbii și așa a ajuns să fie, în unele situații, considerat corect. În exemplele următoare vom arăta în ce circumstanțe acesta este corect și în ce circumstanțe este greșit:

Subiectul exprimat printr-un substantiv colectiv care nu își specifică membrii (o mulțime de, o grămadă de, o serie de, un morman de, un șir de, un număr de, un grup de etc.) poate impune predicatului acord la plural:

O mulțime de mămici au născut.;

O grămadă de legume au fost cumpărate.;

Un morman de haine sunt de spălat., căci cuvântul o mulțime e cu sensul de mulți/multe și are o valoare pronominală. Gramatica limbii române adaugă: „Atunci când substantivul colectiv se află în poziția unui complement direct sau indirect, dublarea clitică a adjunctului subliniază statutul special al acestuia din cadrul construcției: Pe o mulțime de student ni-am revăzut mai târziu., *Pe o mulțime de student am revăzut-o mai târziu. (dar, Mulțimea de oameni am dirijat-o spre stadion.), Majorității elevilor li s-au respins contestațiile., *Majorității elevilor i s-au respins contestațiile. (dar, Majorității senatorilor îi revine decizia finală.).”. Cu alte cuvinte, substantivul colectiv cu funcția de complement direct sau indirect, atunci când este dublat, acordul este întotdeauna la plural”.

Subiectul inclus într-o construcție partitivă (formată fie dintr-un substantiv: o parte dintre, o jumătate dintre, o cantitate de, fie printr-un pronume nehotărât: oricare, fiecare, vreunul/vreuna, mulți, fie printr-un pronume negativ: niciunul/niciuna, nimeni, fie printr-un numeral: unul/una, doi) sau într-o construcție restrictive (doar o treime, numai jumătate, o mică parte) acord prin atracție la plural:

O parte dintre elevi nu au aflat nota.;

O treime din femei nu petrec de 8 Martie.;

Fiecare dintre cei trei frați au câte o soră.;

Niciunul dintre ei nu au luat postul.;

Niciuna dintre fete nu s-a căsătorit.;

O mică parte dintre participanți au vorbit sincer.;

Doar o treime dintre muncitori și-au luat concediu anul acesta.

Cu toate acestea, menționez că în cadrul construcțiilor partitive acordul favorabil este cel la singular (acord formal).

Subiectul multiplu postpus impune acordul prin atracție la singular și se acordă cu cel mai apropiat termen al subiectului multiplu:

Se aude vânt și ploaie.;

Mă doare capul, mâna, piciorul., aici, apare frecventa confundare a subiectelor cu complementul direct: vânt și ploaie – subiect multiplu, capul, mâna, piciorul – subiect multiplu, iar mă ̶ complement direct.

G. Gruiță, în Gramatica normativă, scrie că formularea A fost odată o babă și-un moșneag este tolerată și nu este considerată o greșeală, deoarece este o expresie consacrată din basm, iar păstrarea predicatului la singular aduce in plus naturalețe și originalitate, căci basmele populare aparțin literaturii orale: ,,A fost odată un împărat și o împărăteasă” (Petre Ispirescu – Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte).

Însă în propoziția:

Va sosi domnul și doamna Popescu., există un dezacord clar, corect este Vor sosi domnul și doamna Popescu.

Subiectul multiplu cu termenii la singular, nearticulați (substantive singularia tantum: nume de materii, calități, fenomene ale naturii, stări sufletești, nume abstracte) admite acordul la singular:

Făină și secară este în debara.;

Liniște, bunătate și cinste domnește în sufletul oamenilor buni.;

De ce uitați că-n voi e și număr, și putere? (Mihai Eminescu – Împărat și proletar);

Votcă și șampanie e de băut.;

Brumă și ceață s-a lăsat peste oraș.

Subiectul multiplu cu termenii la singular, ce formează un bloc semantic, admite acordul la singular:

Punctul și virgula (;) este un semn de punctuație interioară.;

Limba și literatura franceză este dubla mea specializare.;

Nimeni și nimic nu-mi va sta în cale.;

Praf și pulbere s-a ales de fotbalul românesc.;

Știința și tehnica a progresat.;

Numele și prenumele se va scrie cu litere de tipar.

Se observă o diferență de sens între acordul predicatului la singular și cel la plural:

Punctul (.) și virgula (,) sunt utilizate cel mai adesea ca semne de punctuație.;

Nimeni și nimic sunt pronume negative.;

Limba și literatura franceză sunt două materii diferite în învățământul superior.

Subiectul multiplu exprimat prin verbe la infinitiv sau supin impune predicatului impersonal acordul la singular, indiferent de topica acestora:

E ușor a citi și a scrie.;

De cules și de carat nu s-a terminat.;

A gândi și a studia e mai dificil.

În cazul subiectului multiplu reluat de o apoziție (exprimat a doua oară printr-o altă parte de propoziție), acordul predicatului se realizează cu apoziția:

Studentul care studiază, acela ia examenele.

Subiect exprimat printr-un pronume, iar numele predicat printr-un substantiv sau printr-un substitut al acestuia

Verbul copulativ se acordă în persoană cu subiectul exprimat prin pronume:

Vinovata sunt eu.;

Publicul vom fi noi.;

Cei implicați sunteți voi.

i) Subiect exprimat printr-un adjectiv substantivizat urmat de un determinant

Determinantul exprimat prin pronume personal impune acordul:

Bietul de tine ai crezut că vei fi acceptat.;

Deșteapta de mine am reușit.;

Sărmana de ea nu știa ce o așteaptă.

Iar atunci când în locul pronumelui personal este un substantiv acordul se face la persoana a III-a:

Biata de maică-ta muncește din greu.;

Succesul, faima, banii, totul a contribuit la degradarea lui ca om.

3. Punctuația

Între subiect și predicat niciodată nu se pune virgulă. Virgula este acceptată atunci când între subiect și predicat întâlnim:

1. o apoziție: Maria, prietena mea, este cântăreață.;

2. o propoziție atributivă explicativă: Geanta, pe care am primit-o de ziua mea, s-a rupt.;

3. o propoziție atributivă circumstanțială: Ochii, care nu se văd, se uită.;

3. o propoziție incidentală: Mama mea, așa cum sunt toate mamele devotate, știe când sunt supărată.;

4. o locuțiune adverbială: Prietena mea, ca întotdeauna, mă sprijină moral.;

5. un atribut circumstanțial izolat simplu sau dezvoltat: Florile, ofilite, se aruncă., Radu, trist de insuccesele din ultima vreme, a răbufnit.

Virgula este foarte importantă, deoarece face să se înțeleagă mesajul enunțului. Astfel, în propozițiile:

Eu împreună cu Maria mergem în excursie.;

Eu, împreună cu Maria, merg în excursie.

Datorită virgulei, predicatul este pus o dată la plural, deoarece este un subiect multiplu Eu împreună cu Maria și o dată la singular, deoarece în a doua propoziție este un subiect simplu Eu urmat de un complement sociativ împreună cu Maria.

Ioana, prietena mea au mers cu mine.;

Ioana, prietena mea, a mers cu mine.

În prima propoziție predicatul este la plural, deoarece este vorba de două persoane diferite Ioana și prietena mea (subiect multiplu), iar în a doua propoziție avem de-a face cu un subiect simplu Ioana care este și prietena mea, (apoziție), fiind vorba despre o singură persoană.

4. Topica

De regulă, subiectul stă înaintea predicatului, însă se acceptă și postpunerea subiectului.

Astfel, atunci când este schimbată topica, unii vorbitori comit greșeli.

În exemplele:

1. Scria fata și băiatul.

S-a făcut acordul greșit la singular cu primul termen al subiectului multiplu, ignorând celălalt substantiv care intră în alcătuirea subiectului multiplu.

Corect este: Scriau fata și băiatul.

2. Obiectivul principal al întrecerilor este depășirile indicatorilor de plan.

Acordul la singular este greșit. Pentru o mai bună înțelegere se recomandă schimbarea topicii: Depășirile indicatorilor de plan sunt obiectivul principal al întrecerilor. Cei mai mulți dintre vorbitori sunt tentați să facă acordul predicatului cu numele predicativ, deoarece se află în proximitatea acestuia. O situație specială întâmpinăm când pe poziția subiectului și a numelui predicativ sunt două cuvinte ce aparțin acelorași părți de vorbire și cu aceleași caracteristici gramaticale: Puterea este adevărul., Stăpânul este poporul., unde pentru a le diferenția, topica și intonația joacă un rol foarte important. Se consideră subiect cuvântul din fața predicatului, iar numele predicativ ̶ cuvântul de după predicat.

3. Dintr-o sută de elevi, unul a luat 10.;

Elevii bursieri, fiecare, au primit câte o excursie.

Schimbarea topicii în construcții proporționale cu numerale și expresii partitive exclude acordul prin atracție, iar subiectul simplu impune acordul formal.

CAPITOLUL II

Alte tipuri de acorduri

Acordul este „expresia formală pe care și-o potrivesc anumite părți de propoziție pentru a realiza concordanța între ele (în număr și persoană; gen, număr și caz)”.

Pe lângă verbul-predicat care se acordă cu subiectul, adjectivul cu funcția de atribut adjectival, nume predicativ și element predicativ suplimentar, dar și articolul sunt părțile de vorbire care se acordă.

1. Acordul atributului cu regentul

Așa cum știm deja, atributul poate fi exprimat prin: adjective, numerale, substantive, pronume, verbe, adverbe, interjecții, însă doar unele se acordă în gen, număr și caz cu regentul.

Atributele sunt neizolate și izolate.

1.1. Acordul atributului adjectival (neizolat)

Întrebările la care răspunde atributul adjectival sunt: care?, ce fel de?.

Atributul adjectival este exprimat:

1.1.1. Printr-un adjectiv propriu-zis:

„Rușine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase județe ale României pradă în ghearele unui vampir!” (I.L. Caragiale ̶ O scrisoare pierdută).

Atributele adjectivale vitreg și cele mai frumoase (la superlativ relativ de superioritate) se acordă cu substantivele guvernul, respectiv județe, în gen, număr și caz: neutru (formă de masculin), singular, acuzativ, respectiv neutru (formă de feminin), plural, acuzativ.

Elevul silitor și perseverent primește bursă.

Substantivul-subiect elevul de genul masculin, la numărul singular, în cazul nominativ este determinat de două atribute adjectivale: silitor și perseverent. Fiind legate printr-un raport de coordonare, ambele sunt de același fel acordându-se în gen, număr și caz cu substantivul-subiect elevul.

A fost o sărbătoare mare și frumoasă.

A crescut în grădină un gutui mare și frumos.

Și în aceste propoziții, ca și în exemplul anterior, există un substantiv-subiect regent pentru două atribute adjectivale. Observăm forma adjectivului mare care este aceeași și la masculin singular și la feminin singular, deoarece este un adjectiv cu o singură terminație, în timp ce adjectivul frumos este pentru masculin singular, iar frumoasă ̶ feminin singular.

Dacă adjectivul-atribut este antepus substantivului regent, adjectivul-atribut preia articolul:

„Dar vechiul loc al dragostei mă cheamă” (Adrian Păunescu ̶ Mi-e imposibil fără tine);

„Vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare.” (Mihai Eminescu ̶ Scrisoarea a IV-a);

M-am întâlnit cu un vechi prieten.;

„Înserează încet, stelele mari izvorăsc pe albastrele lanuri ale cerului […]”.

Nu fac excepție nici aceste cazuri, astfel că adjectivul-atribut articulat hotărât enclitic vechiul, albastrele sau nehotărât un vechi (vechea, o veche pentru feminin singular) se acordă în gen, număr și caz cu substantivele-subiect loc, respectiv cântec, lanuri. De reținut că nu toate adjectivele primesc ambele articole: bunul om, un bun om, iar adjectivul plin antepus nu acceptă articol: în plină zi, în plină desfășurare, decât accidental sau învechit, în timp ce adjectivele antepuse: biet, sărac, sărman prezintă o dublă articulare, a regentului și a atributului: biata mama, biata mamă, săraca mama, săraca mamă, sărmana mama, sărmana mamă.

Iar dacă apar două sau mai multe adjective-atribut antepuse substantivului regent, fiecare primește articol:

Iscusitul și bunul doctor m-a tratat rapid.;

Modesta, hotărâta și cinstita fată îmi place.;

I-am înmânat un premiu bunului și fidelului meu prieten.

Atenție! Nu toate atributele-adjective acceptă dubla poziționare, biet, coșcogeamite, ditamai acceptă numai antepunerea: bietul tată, și nu tata bietul, coșcogeamite de femeie, și nu femeia coșcogeamite, ditamai omul, și nu omul ditamai.

E accentuat acordul în caz doar pe lângă substantivele feminine în genitiv și dativ:

„Deasupra lui, sub bârnele de stejar ale bordeiului subpământean, o gazorniță ofticoasă afuma lemnul și adunase un roi de musculițe nocturne.” (Cezar Petrescu ̶ Întunecare);

„[…] există istorii simple cu femeile frumoase ale unui mare oraș, cele care trec ca atare […]?” (Nicolae Breban ̶ Pândă și seducție).

Acordul se mai poate realiza cu ajutorul gradului de comparație la superlativ relativ:

„După aceea, luând capetele, le așăză în mijlocul mesii pe încet și cu rânduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt și pe a celor mai mari deasupra, după neam și după ranguri […]. […] La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plângere ce i s-arăta, capul vinovatului se spânzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșalei lui, adevărate sau plăsmuite și el nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul.” (Costache Negruzzi ̶ Alexandru Lăpușneanu).

Aflăm din Gramatica limbii române că topica adjectivelor calificative prezintă înțelesuri diferite:

diferit „care nu este asemănător” ̶ diferit la plural „multiple, numeroase idei” (o idee diferită ̶ diferite idei);

mândru „orgolios, îngâmfat” ̶ mândru „frumos” (o fată mândră ̶ o mândră fată);

nou „alt, încă un” ̶ nou „recent, care nu e vechi” (o știre nouă ̶ o nouă știre);

plin „încărcat” ̶ plin „în mijlocul, în vârful” (o zi plină ̶ în plină zi);

simplu „necomplicat, ușor” ̶ simplu „care este format dintr-un singur element” (o problemă simplă ̶ o simplă problemă).

Atunci când un singur atribut adjectival are doi regenți de genuri diferite, apar probleme de acord:

Manifestarea dedicată cântecului și jocului popular a fost organizată de Primăria Municipiului Galați.

Industria și agricultura românească se dezvoltă greu.

„Oricât de îmbibat de cultura și arta occidentală, Sextil Pușcariu […] consideră simbolismul […] o plantă exotică.” (Al. Săndulescu ̶ Memorialiști români). Dacă între substantive există legătură ̶ se înțelege că atributele adjectivale popular, respectiv românească și occidentală se referă la ambele substantive regente ̶ atributul adjectival ia formă de singular (acord prin atracție).

În grupurile de cuvinte în care un substantiv este urmat de un atribut cu prepoziție apoi de un adjectiv, acordul trebuie făcut cu grijă pentru a transmite mesajul dorit:

Gândacii de apartament mici provoacă reacții de dezgust.;

Gândacii de apartament mic provoacă reacții de dezgust.

În prima propoziție mici se referă la gândaci: gândacii care sunt mici, iar în cea de-a doua înțelegem că apartamentul e mic.

Model de analiză:

Buturuga mică răstoarnă carul mare. (Proverb)

mică = adjectiv propriu-zis, simplu, variabil, cu 2 terminații și 3 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul buturuga: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

mare = adjectiv propriu-zis, simplu, variabil, cu o terminație și 2 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul carul: gen feminin, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

Cea mai frumoasă fată tu ești!

cea mai frumoasă = adjectiv propriu-zis, simplu, variabil, cu 2 terminații și 4 forme flexionare, grad de comparație superlativ absolut, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul fată: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival.

1.1.2. Printr-un verb la participiu cu valoare adjectivală

Indiferent de topică, atributului adjectival provenit dintr-un verb la participiu se acordă în gen, număr și caz cu determinantul:

„bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteți!” (Ion Creangă ̶ Amintiri din copilărie)

pughibale spurcate = gen feminin, număr feminin, caz vocativ;

„El nu se mai îndoia… de o mână nevăzută el era tras în trecut.” (Mihai Eminescu ̶ Sărmanul Dionis)

mână nevăzută = gen feminin, caz acuzativ;

Li s-au tăiat crengile copacilor înfloriți.

copacilor înfloriți = gen masculin, număr plural, caz dativ;

Textul citit acum două zile nu mi-a plăcut.

textul citit = gen masculin, număr singular, caz nominativ.

„Și pe pajiștea-nflorită

Niciun cântăreț nu cântă.”

(Octavian Goga ̶ Așteptare)

pajiștea-nflorită = gen feminin, număr singular, caz acuzativ;

„Din vulcanii stinși ai speranței

Mijește ziua”

(Damian Ureche ̶ Românilor dincolo de patrie)

vulcanii stinși = gen masculin, număr plural, caz acuzativ;

Prezintă aceleași reguli ca atributul adjectival provenit printr-un adjectiv

propriu-zis așa că, de asemenea, antepus primește articol:

Neașteptata clipă a sosit.;

neașteptata clipă = gen feminin, număr singular, caz nominativ;

Radu a zis o sfruntată minciună.

o sfruntată minciună = gen feminin, număr singular, caz acuzativ;

„Prea iubita mea angelă, s-a întâmplat un caz de o comedie mare în chestia

noastră prin respectivul tău Pampon și o individă!” (I.L. Caragiale ̶ D-ale carnavalului)

prea iubita (mea) angelă ̶ gen feminin, număr singular, caz vocativ;

Dacă avem doi determinanți de genuri diferite acordul atributului-adjectiv se face la fel ca în cazul numelui predicativ adjectival:

Am aruncat para (feminin) și pepenii (masculin) stricați.;

Pepenele (masculin) și para (feminin) stricate sunt pe masă.;

Am mâncat cu poftă caisele (feminin) și strugurii (masculin) copți.;

Gardul (neutru) și pereții (masculin) văruiți n-au fost apreciați.

E accentuat acordul în caz doar pe lângă substantivele feminine în genitiv și dativ:

„Lumina soarelui se cernea decolorată prin nori subțiri, sfărâmăturile cerești ale furtunii îndepărtate.” (Cezar Petrescu ̶ Întunecare)

ale furtunii îndepărtate = caz genitiv;

„[…] focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zăbrelite.” (Mihail Sadoveanu ̶ Hanu Ancuței, Iapa lui Vodă)

ale ușilor și ferestrelor zăbrelite = caz genitiv;

„Al ei chip se zugrăvește plin și alb: cu ochiu-l măsuri

Prin ușoara-nvinețire a subțirilor mătăsuri;”

(Mihai Eminescu ̶ Călin (file din poveste))

a subțirilor mătăsuri = caz genitiv.

Participiul poate intra în alcătuirea superlativului absolut: Femeia moartă de beată (foarte beată) s-a lovit puternic., care se analizează:

moartă de beată = adjectiv provenit din verb la participiu, variabil, cu 4 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul femeia: gen feminin, număr singular, caz nominativ, gradul superlativ absolut de superioritate, funcția sintactică de atribut adjectival.

Atunci când un atribut adjectival exprimat prin participiu stă pe lângă un substantiv feminin în genitiv sau dativ, unii vorbitori nu fac acordul corect:

Rezumatul cărții citită în ultima vreme l-am făcut în grabă. (greșit);

Rezumatul cărții citite în ultima vreme l-am făcut în grabă. (corect);

Maria a răspuns cererii propusă de noi. (greșit);

Maria a răspuns cererii propuse de noi. (corect).

În propoziția: Soluția problemei găsită mi-a redat speranța., atributul găsită este pus la nominativ și se înțelege că determină substantivul soluția. De fapt, atributul găsită determină substantivul problemei în cazul genitiv.

Greșeli se fac și când sunt intercalate alte cuvinte:

În urma greșelii considerabile de anul trecut, făcută de cei de la putere, s-au luat măsuri drastice.;

Corect: În urma greșelii considerabile de anul trecut, făcute de cei de la putere,

s-au luat măsuri drastice.

Pentru a evita acest dezacord, este recomandat să se reia substantivul determinat în forma de nominativ: În urma greșelii considerabile de anul trecut, greșeală făcută de cei de la putere, s-au luat măsuri drastice.

Trebuie știut că există o diferență între adjectivul participial și participiu adjectival:

Tinerii logodiți au primit multe cadouri.;

Vine primăvara când copacii înfloriți, florile îmbobocite își fac apariția. În aceste exemple avem adjective participiale, deoarece nu se simte prezența unui agent (complement de agent).

Tabloul pictat a fost vândut.;

M-au binedispus florile primite. Acestea sunt participii adjectivale. Chiar dacă agentul nu e prezent, el există: Tabloul pictat de cineva a fost vândut., și nu Vine primăvara când copacii înfloriți de cineva, florile îmbobocite de cineva își fac apariția.

A se face diferența semantică:

Oamenii aleși se cunosc dintr-o mie. se referă la oamenii rafinați, remarcabili, distinși.

Oamenii aleși au fraudat țara. vizează oamenii de la putere, aleși de majoritatea poporului.

Verbul la participiu când este articulat devine substantiv: Bătutul covoarelor e un chin.

Model de analiză:

Banca vopsită în albastru mi-a atras atenția.

vopsită = adjectiv provenit din verb la participiu, variabil, cu 2 terminații și 4 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul banca: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

„Parcă un gând otrăvit mi s-a împrăștiat în sânge și mi-a uscat pielea.” (Camil Petrescu ̶ Patul lui Procust)

otrăvit = adjectiv provenit din verb la participiu, variabil, cu 2 terminații și 4 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul gând: gen neutru, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

„Vagoane cu ferestre luminate defilează în viteză descrescândă până ce trenul se oprește. Un sgomot de tampoane ciocnite și pe urmă câteva secunde de tăcere completă.” (Mihail Sebastian ̶ Steaua fără nume)

luminate = adjectiv provenit din verb la participiu, variabil, cu 2 terminații și 4 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul ferestre: gen feminin, număr plural, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

ciocnite = adjectiv provenit din verb la participiu, variabil, cu 2 terminații și 4 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul tampoane: gen neutru, număr plural, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

1.1.3. Printr-o locuțiune adjectivală:

Am o mătușă bună de gură.;

Bărbatul bătut de soartă a avut un sfârșit tragic.;

Cu multă muncă vrei ajunge la o talie trasă prin inel.;

Pentru că este un om slab de înger, lui Mihai îi este frică de morți.

Am așezat atributul adjectival exprimat printr-o locuțiune adjectivală după cel exprimat prin adjectiv propriu-zis și prin participiu, deoarece locuțiunile adjectivale pot fi provenite și din adjectiv bun(ă), slab(ă) și din participiu bătut(ă), tras(ă).

În ceea ce privește atributul adjectival exprimat printr-o locuțiune adjectivală, regulile de acord sunt aceleași: se acordă în gen, număr și caz cu determinantul, indiferent de topică. De menționat că nu toate locuțiunile adjectivale se acordă (se acordă doar cele care nu se alcătuiesc după această structură: prepoziție + substantiv: (om) de geniu; prepoziție + substantiv + determinant: (om) la locul lui; substantiv + prepoziție + substantiv: (oameni) fel de fel):

„Iacă, sunt și eu om în toată firea, dar d-astea n-am pomenit.” (Liviu Rebreanu ̶ Răscoala);

„[…] se aprindea pentru orișice lucru de nimic […].” (Ioan Slavici ̶ Moara cu noroc).

Model de analiză:

Am ajutat o familia bătută de soartă.

bătută de soartă = locuțiune adjectivală, variabilă, cu 2 terminații și 4 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul o familie: gen feminin, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

Într-o relație trasă de păr nu poți fi fericit.

trasă de păr = adjectiv provenit din verb la participiu, variabil, cu 2 terminații și 4 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul o relație: gen feminin, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

1.1.4. Printr-un verb la gerunziu cu valoare adjectivală

Această formă acordată de gerunziu, rar întâlnită în limba română actuală, a devenit adjectiv, pentru că se acordă cu regentul în gen, număr și caz, în timp ce gerunziul neacordat are funcția de atribut verbal.

A se observa diferența dintre formele acordate (atribut adjectival) ̶ neacordate (atribut verbal):

„Omul semăna cu el și se uita sperios și uitit la Dan, fixându-l ca pe o umbră, cu buzele tremurânde și cu pași șovăitori.” (Mihai Eminescu ̶ Sărmanul Dionis);

buzele tremurânde ̶ gen feminin, număr plural, caz acuzativ;

„poetul scrie încă o scrisoare de dragoste

și își trece mâna fumegândă prin păr”

(Rodian Drăgoi ̶ Poetul își trece mâna fumegândă prin păr);

mâna fumegândă = gen feminin, număr singular, caz acuzativ;

Femeile văzând ce se întâmplă s-au revoltat. Se observă clar, în acest exemplu, că verbul la gerunziu văzând, deși stă pe lângă substantivul la feminin femeile, nu se acordă cu acestea. Are funcția de atribut, pentru că determină un substantiv și este verbal, deoarece nu se acordă.

Gerunziul acordat stă, de regulă, după determinant, antepunerea acestuia se realizează cu rol emfatic, ca inversiune poetică, retorică.

Model de analiză:

Cu vocea tremurândă și-a cerut iertare.

tremurândă = adjectiv provenit din verb la gerunziu, variabil, cu 2 terminații și 4 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul cu vocea: gen feminin, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

Gingiile sângerânde sunt motive de îngrijorare.

sângerânde = adjectiv provenit din verb la gerunziu, variabil, cu 2 terminații și 4 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul gingiile: gen feminin, număr plural, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

Cu glasul tremurând a cântat melodia preferată.

tremurând = verb la modul gerunziu, conjugarea I, funcția sintactică de atribut verbal.

1.1.5. Printr-un numeral cu valoare adjectivală

După regula generală, adjectivul se acordă în gen, număr și caz, numeralele cu valoare adjectivală care se acordă sunt:

1.1.5.1. Numeral cardinal propriu-zis:

„începu acel tango, doi pași înainte, doi pași înapoi” (Nicolae Breban ̶ Îngerul de ghips)

doi pași = gen masculin, număr plural, caz nominativ;

Radu are două fete.

două fete = gen feminin, număr plural, caz acuzativ.

După numeralul cardinal de la 20 în sus își face apariția prepoziția de, prezența prepoziției fiind obligatorie:

„Trenul mai avea 20 de minute până la plecare, mă instalasem bine și acum nu știam ce să-i vorbesc.” (Anton Holban ̶ O moarte care nu dovedește nimic);

„Chiriachița: Copilul obraznic trebuie plesnit peste gură de o sută de ori pe zi.” (Tudor Mușatescu ̶ Titanic vals).

În cazul propozițiilor:

Radu a luat nota doi.;

„Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812 […].” (Gustave Flaubert ̶ Madame Bovary), doi și 1812 au funcția de atribut apozițional exprimat prin substantiv;

În cazul cuvintelor un, o, apar dificultăți în recunoașterea numeralului cu valoare adjectivală și este, adesea, confundat cu articolul nehotărât proclitic și cu adjectivul pronominal nehotărât.

O, un este considerat numeral cu funcția de atribut adjectival în următoarele cazuri:

a) Când se află în opoziție cu un alt numeral:

Mi-am cumpărat trei pixuri, patru caiete și o carte.;

Am adus trei perechi de șosete, două pulovere, dar nici o pereche de pantaloni.;

Eu am trei note la fizică, tu ai o notă/ n-ai nici o notă.

b) Când se intenționează a se accentua:

O clipă n-ai fost alături de mine!;

Nici o clipă/un minut n-ai fost alături de mine!;

Nici un doctor nu m-a diagnosticat corect!

c) Când însoțește substantive ce denumesc unități de măsură sau construcții cu sens cantitativ:

Am cumpărat un kilogram de mere.;

Un minut am stat la rând.

d) Când răspunde la întrebările cât?, câte?, câți?:

̶ Câte mașini au fost lovite în accident?

̶ O mașină/Nici o mașină.;

̶̶ Câți bărbați au 100 de kilograme?

̶ Un bărbat.

d) Când e însoțit de adverbe de mod:

Vrem doar/ măcar/ numai/ încă/ cel puțin/ musai/ barem o soluție.;

Spune-mi un singur gând bun.;

Nu vreau de la tine decât o informație.

Model de analiză:

„[…] ea cânta romanța în așteptarea celor două copeici pe care aveau, poate, să-i arunce cei din dugheană. Raskolnikov se opri printre cei doi-trei auditori, ascultă, scoase un pitac și-l puse în mâna fetei.” (F. Dostoievski ̶ Crimă și pedeapsă);

celor două = adjectiv provenit dintr-un numeral cardinal propriu-zis, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul copeici: gen feminin, număr plural, caz dativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

cei doi-trei = adjectiv provenit dintr-un numeral cardinal propriu-zis, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul auditori: gen masculin, număr plural, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

Doi studenți au luat 10.

doi = adjectiv provenit dintr-un numeral cardinal propriu-zis, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul studenți: gen masculin, număr plural, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

1.1.5.2. Numeralul cardinal colectiv

Numeralul cardinal colectiv simplu (amândoi, ambii) cunoaște opoziții de gen și de caz, cel compus este invariabil, excepție făcând: tustrei/tustrele, tustreilor/tustrelelor și câteșitrei/câteșitrele, câteșitreilor/câteșitrelelor (folosite rar), unde formele de genitiv-dativ sunt rar utilizate. Numeralul colectiv impune substantivului pluralul.

Forme ale numeralului cardinal colectiv:

Numeralul colectiv amândoi nu se articulează niciodată, chiar dacă este antepus, în timp ce sinonimul său ambii este mereu articulat și întotdeauna este antepus substantivului:

„Amândoi boierii intrară la bolnav.” (C. Negruzzi ̶ Alexandru Lăpușneanu)

amândoi boierii = gen masculin, număr plural, caz nominativ;

Profesoarele amândouă m-au ajutat să înțeleg matematica.;

profesoarele amândouă ̶ gen feminin, număr plural, caz acuzativ;

Îmi plac ambele poezii.

ambele poezii = gen feminin, număr plural, caz acuzativ;

Decesul ambilor părinți a provocat o durere imensă.

ambilor părinți = gen masculin, număr plural, caz dativ;

„Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa.” (I. Creangă ̶ Povestea lui Harap-Alb);

tustrei feciorii = gen masculin, număr plural, caz acuzativ.

Numeralul colectiv mai poate fi format și din adjectivul propiu-zis toți, toate + numeral cardinal propriu-zis:

Toți trei băieții sunt la fotbal.;

Au plecat toate patru fetele.

Gramatica limbii române din 2008 menționează că „popular se folosește și câte (câte trei frații, câte patru fetele)”. Diferența între numeralul colectiv și cel distributiv este că cel colectiv este însoțit de substantivul-regent articulat: Câte trei colindătorii au venit azi., iar cel distributiv ̶ nearticulat: Câte trei colindători au venit azi.

Model de analiză:

„Tuspatru slujitorii abatelui se lăsară pe pământul lipit, între ușă și horn.” (M. Sadoveanu ̶ Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă);

tustrei = adjectiv provenit dintr-un numeral cardinal colectiv, compus, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul slujitorii: gen masculin, număr plural, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

Ambilor copii le plac înghețata.

ambilor = adjectiv provenit dintr-un numeral cardinal colectiv, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul copii: gen masculin, număr plural, caz dativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

1.1.5.3. Numeral cardinal distributiv:

Am așezat câte doi elevi în bancă.;

Am așezat câte două fete în bancă.

Se formează cu ajutorul adverbului câte + numeral cardinal propriu-zis. Rar se formează din adverbul câte + numeral cardinal fracționar: câte două cincimi, câte un sfert, câte trei jumătăți. Numai numeralele cardinale un(u)/o, una și doi/două, folosite în numeralele simple sau compuse: doi, doisprezece/două, douăsprezece, douăzeci și unu, douăzeci și două etc., prezintă opoziții de gen.

Pentru a exprima cazul se folosesc construcții prepoziționale echivalente:

Cheltuirea a câte șapte mii de lei pe lună pe cărți te face să pari cult.

Profesorul a dat fișe de lucru la câte doi elevi.

Am dat un ghem la câte două pisici.

Model de analiză:

Câte patru zile pe săptămână merg la sală.

câte patru = adjectiv provenit dintr-un numeral cardinal distributiv, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul zile: gen feminin, număr plural, caz dativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

Alcătuiți câte două enunțuri pentru fiecare numeral.

câte două = adjectiv provenit dintr-un numeral cardinal distributiv, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul enunțuri: gen neutru, număr plural, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

„Câte zece fesuri roșii se mișcă în ritm de vâslă

și orice lopată lungă e înfășurată-n pâsla.”

(Mircea Cărtărescu ̶ Levantul)

câte zece = adjectiv provenit dintr-un numeral cardinal distributiv, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul fesuri: gen neutru, număr plural, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival.

1.1.5.4. Numeralul cardinal multiplicativ

Numeralul multiplicativ provine din conversiunea unor verbe parasintetice de la un numeral cardinal: îndoit, întreit, împătrit, încincit, înzecit, însutit, înmiit etc. Se acordă în gen, număr și caz cu substantivul regent. El apare postpus substantivului regent, rar apare antepus.

O afacere bună ne-ar putea oferi un câștig înzecit.

câștig înzecit = gen masculin, număr singular, caz acuzativ;

Talismanul dat de prietena mea are o valoare întreită pentru mine.

valoare întreită = gen feminin, număr singular, caz nominativ,

Tot numerale multiplicative sunt și neologismele: dublu (=îndoit), triplu (=întreit), cvadruplu (=împătrit), cvintuplu (=încincit), sextuple (=înșesit), care antepuse determinantului primesc articol:

Față de acum doi ani, aurul are o valoare triplă.;

Dubla cetățenie este interzisă în unele țări.

Model de analiză:

Am obținut un beneficiu întreit.

întreit = adjectiv provenit dintr-un numeral cardinal multiplicativ, variabil, 2 terminații și 3 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul beneficiu: gen neutru, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

Pereții dubli sunt mai rezistenți.

dubli = adjectiv provenit dintr-un numeral cardinal multiplicativ, variabil, 2 terminații și 4 forme flexionare, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pereții: gen masculin, număr plural, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

1.1.5.5. Numeralul ordinal propriu-zis

Numeralul ordinal este format la masculin din articolul posesiv genitival al + numeral cardinal + articol hotărât enclitic -le- + particula deictică -a și la feminin: articol posesiv genitival a + numeral cardinal + articol hotărât enclitic a. Numeralul ordinal este, în general, antepus, însă poate fi și postpus. Numeralul ordinal arată ordinea, substantivul regent stând doar la singular.

„La fel făcuse și al doilea fiu, Nilă; […] Al treilea băiat, Achim, se furișase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni […]” (Marin Preda ̶ Moromeții);

„La a patra sau a cincea cârciumă, mă îmbătasem atât de rău încât abia mă mai țineam pe picioare. Nu renunțasem totuși să-l caut.” (Octavian Paler ̶ Viața pe un peron)

Fiica a doua, Maria, este în clasa a cincea.;

Carol al doilea este fiul cel mare al lui Ferdinand.

Gramatica limbii române din 2008 ne aduce la cunoștință că „izolat, în limba veche, și regional, se întâlnesc numerale ordinale din seria 12 la 19 cu formantul ordinal enclitic așezat după primul element al compusului: a douasprezece (Psaltirea Voronețeană), a cinceasprezece (Îndreptarea legii), al șapteleasprezece (Varlaam, Cazania)/a șapteasprezece (Palia) etc. (și forma regională înregistrată în Săliște ̶ Sibiu al șapteleasprezece an)”.

Numeralele ordinale întâi, dintâi, postpuse substantivului-regent, sunt invariabile, nu primește articol (este regională forma la feminin: noaptea întâi, nopțile întâi), însă conform noului DOOM numeralul întâi acceptă și forma de feminin:

A trecut în clasa întâia.;

Premiul întâi îi revine Mariei.;

Iubirea dintâi nu se uită niciodată..

Antepuse regentului, primesc articol și își schimbă forma după gen, număr și caz:

„Și era atâta jale și tristețe în felul cum spuse Vintilă aceste cuvinte, încât pentru întâia oară uitai cu totul de mine și izbucnii într-un râs înalt și fără reținere.” (Marin Preda ̶ Cel mai iubit din pământeni, vol. II);

Dintâia privire m-a cucerit.

Pentru realizarea acordului se mai poate folosi și pronumele semiindependent cel:

„Nenorocitul soț tăcea și privea cu sufletul plin de întristare pe soția sa îmbrăcată întocmai ca cele mai dintâi cucoane, fără să-și aducă aminte că a contribuit cât de puțin la strălucitul lux al soției sale.” (Nicolae Filimon ̶ Ciocoii vechi și noi);

„Dar Smaranda Ursache, mama pruncului, rămăsese acasă bocind pierderea celui dintâi odor al ei.” (Mihail Sadoveanu ̶ Frații Jderi, vol. II);

„Totuși, luasem trenul cel dintâi ca s-o revăd, așteptasem cu nerăbdare fiecare minut să treacă și să ajung mai repede.” (Anton Holban ̶ Ioana).

În cazul celorlalte numerale ordinale, acordul se poate realiza cu ajutorul pronumelui semiindependent cel urmat de prepoziția de:

„Pentru ca trebuia, totuși, sa uit problemele grele, i-am mărturisit ca cel de-al doilea volum se va petrece într-un salon de coiffeur.” (Mircea Eliade ̶ Romanul adolescentului miop);

„În străvechea cetate a Londrei, într-o zi de toamnă ca toate celelalte, din al doilea pătrar al celui de-al șaisprezecelea veac, a venit pe lume un băiețaș, într-o familie săracă ̶ pe nume Canty ̶ care nu-i dorise nașterea.” (Mark Twain ̶ Prinț și cerșetor).

Numeralul ordinal prim(ul), sinonim pentru întâi, are doar valoare adjectivală când este nearticulat, este rar folosit după substantive: capitolul prim și apare adesea antepus în construcții precum: prim-ministru, prim-plan, prim-vicepreședinte, prim-secretar, primă-doamnă. Antepus, acordul se realizează ori prin articol hotărât, nehotărât, adjectiv demonstrativ etc., în aceeași situație este și ultim(ul):

„Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obișnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuși a încetat aici să curgă normal.” (Octavian Paler ̶ Viața pe un peron);

Un prim/Primul argument ce pledează pentru introducerea noii legi este acela că nimeni nu va mai fi defavorizat.;

„Într-o noapte, înaintea ultimului examen, m-am întrebat ce-aș face într-o asemenea situație.” (Octavian Paler ̶ Viața pe un peron).

Locuțiunile adjectivale cu sens de numeral se acordă cu substantivul-regent cu ajutorul pronumelui semiindependent cel (cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor):

„Vistiernicul umbla dincolo grăbit, după cele din urmă bucăți de straie, și-și oprea din când în când urechea la firida unei sobe, care despărțea încăperile.” (Mihail Sadoveanu ̶ Frații Jderi, vol. I);

„toate, prevăzute prin lumina cea din urmă a soarelui, alcătuiau o icoană” (Mihail Sadoveanu ̶ Neamul Șoimăreștilor).

Model de analiză:

Al doilea soț al mătușii mele era italian.

al doilea = adjectiv provenit dintr-un numeral ordinal, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul soț: gen masculin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

„citeam doar titlurile și primele cuvinte ale știrilor” (Gellu Naum ̶ Zenobia)

primele = adjectiv provenit dintr-un numeral ordinal, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul cuvinte: gen masculin, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival, articulat cu articol hotărât -le;

Celelalte numerale: fracționar, adverbial și ordinal adverbial sunt invariabile, prin urmare, nu se acordă.

1.1.6. Printr-un pronume cu valoare adjectivală

Pronumele ce devin atribute adjectivale și se acordă cu regentul sunt: pronumele de întărire, pronumele posesiv, pronumele demonstrativ, pronumele interogativ, pronumele relativ, pronumele nehotărât și pronumele negativ.

1.1.6.1. Atributul adjectival exprimat printr-un pronume de întărire

Formele pronumelui și adjectivului pronominal de întărire sunt:

Afixul pentru masculin singular este: su;

Afixul pentru masculin plural este: și;

Afixul pentru feminin singular este: să;

Afixul pentru feminin plural este: se.

Mărcile de singular sunt:

persoana I ̶ MI;

persoana a II-a ̶ ȚI;

persoana a III-a ̶ ȘI;

Mărcile de plural sunt:

persoana I ̶ NE;

persoana a II-a ̶ VĂ;

persoana a III-a ̶ (masculin) ȘI, (feminin) ȘI/LE;

Formele pentru G. D. sunt, în general, comune cu formele N. Ac., însă la genul feminin, numărul singular sunt forme diferite, schimbându-se doar afixul să, care la G. D. devine se: însemi, înseți, înseși.

Atributul adjectival exprimat prin adjectivul pronominal de întărire este singurul care poate determina un pronume.

În ceea ce privește topica, Gramatica limbii române ne prezintă situațiile când pronumele de întărire apare obligatoriu postpus:

a) când e însoțit de un pronume în alt caz decât nominativ:

„[…] implicat în eventuala ei pasiune, dar liber față de mine însumi.” (Mircea Eliade ̶ Maitreyi).

b) când e însoțit de un pronume personal la plural:

Fiți sinceri cu voi înșivă!;

Fiți sincere cu voi însevă!.

c) când intră în relație cu un substantiv la genitiv-dativ (însele apare mereu postpus):

I-am dat cântărețului însuși talismanul meu norocos.;

Iar în celelalte situații, nu mai există restricții, topica fiind liberă:

„Pentru mine, însăși această sinceritate/această sinceritate însăși scrupuloasă și încercare de analiză lucidă nu este o scuză? […]” (Anton Holban ̶ O moarte care nu dovedește nimic);

„de când fratele se însurase, nu prea le mai păsa de el. […] lucrul fiind în însăși esența lui/esența lui însăși cu neputință de înțeles.” (Marin Preda ̶ Moromeții);

Am întâlnit-o pe Madonna însăși/însăși Madonna.

Model de analiză:

Și-a spus ei înseși că va reuși.

înseși = adjectiv pronominal de întărire, se acordă în gen, număr și caz cu ei: gen feminin, număr singular, caz dativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

„Și însăși această cunoaștere ̶ despre care nu știu nimic ̶ cum o voi putea discuta cu el? […]Nu înțelegem nimic prin noi înșine.” (Mircea Eliade ̶ Romanul adolescentului miop)

însăși = adjectiv pronominal de întărire, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul cunoaștere: gen feminin, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

înșine = adjectiv pronominal de întărire, se acordă în gen, număr și caz cu noi: gen masculin, număr plural, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

„Așa înțelegeam eu însumi. […] Și tăcu el însuși, gânditor și posomorât.” (Marin Preda ̶ Viața ca o pradă)

însumi = adjectiv pronominal de întărire, se acordă în gen, număr și caz cu eu: gen masculin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

însuși = adjectiv pronominal de întărire, se acordă în gen, număr și caz cu el: gen masculin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival.

1.1.6.2. Atribut adjectival exprimat printr-un pronume posesiv

Pronumele posesiv înlocuiește numele posesorului și numele obiectului posedat, în schimb, adjectivul pronominal posesiv înlocuiește doar numele posesorului.

Formele pronumelui și adjectivului pronominal posesiv sunt:

Forma de genitiv-dativ, alcătuită din alor + pronume, nu devine niciodată adjectiv, întotdeauna e pronume.

După cum se observă și în tabel, pronumele și adjectivul pronominal posesiv nu au forme pentru persoana a III-a plural, fiind folosită forma pronumelui personal de gentiv-dativ: lor. În locul formelor posesive: său, sa, săi, sale se mai pot utiliza pronumele personale: ei, lui. Deși sunt folosite aceste forme și stau pe lângă un substantiv, ele nu sunt niciodată atribute adjectivale, deoarece nu se acordă în gen, număr și caz cu substantivul:

„Iată ce foaie au scos comitetul lor. […] astfel de tirade distilate, când situația lor e așa de limpede…” (I.L. Caragiale ̶ O scrisoare pierdută);

„[…] ca și când ar fi simțit că durerea lui nu se potrivea cu pofta mare de viață ce respira din toți porii firii redeșteptate. […] Ieșind în uliță ochii lui întâlniră chipul lui Hristos pe cruce, care acuma se zvârcolea plângător.” (Liviu Rebreanu ̶ Ion);

„Oaia se mișcase și-l călcase pe o bubă de pe picior cu copita ei mică și ascuțită. […] El e prieten cu frații ei […].” (Marin Preda ̶ Moromeții).

Atributul exprimat printr-un adjectivul pronominal posesiv permite o topică liberă, poate fi și postpus și antepus. Primește elementul relațional a, al, ai, ale „introdus ca o strategie de recuperare a articolului hotărât din structura nominalului prin care este denumit obiectul posedat”.

Când este postpus substantivului regent, adjectivul pronominal posesiv apare fără articol, însă antepus este obligatorie folosirea articolului:

„Obligația? Față de cine? Cine e stăpân pe întoarcerea voastră? Pe reîntoarcerea noastră?” (Marin Sorescu ̶ Iona);

„Ale tale doruri toate

Numai eu știu să le-ascult;”

(Mihai Eminescu ̶ O, rămâi)

Apare postpus cu articol în următoarele exemple:

„Dacă ești și bună pe cât ești de frumoasă, îți voi dărui mătăsuri și odoare scumpe, coroana de aur voi pune pe capul tău, și cel mai mândru palat al meu va fi locuința ta.” (Hans Christian Andersen ̶ Cei unsprezece cocori);

„Eu, și cu nările astea ale mele.” (Marin Sorescu ̶ Iona);

Aceste rochii ale mele nu-mi mai plac.;

Rochia din Turcia a sa i-a fost furată.;

Rochiile albe, negre și roșii din Turcia ale sale sunt în dulapul din dormitor.;

Fiecare cuvânt al tău e interpretat.;

Alt caiet al meu e verde.;

Cănile cu flori ale voastre sunt pe masă.;

Două fete ale sale au plecat în străinătate.;

Mihai al tău e violent.

Model de analiză:

Mă tem de violența alor voștri.;

alor voștri = pronume posesiv (un singur obiect posedat, mai mulți posesori), persoana a II-a, număr plural, gen masculin, caz genitiv, funcția sintactică de atribut pronominal genitival.

„Știu cât plictiseau pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau bunăvoința comandantului, dar era peste puterile mele.” (Camil Petrescu ̶ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război);

mei = adjectiv pronominal posesiv (un singur posesor, mai multe obiecte posedate), persoana I, se acordă cu substantivul camarazii în gen, număr și caz: gen masculin, număr singular, caz acuzativ, funcția de atribut adjectival;

mele = adjectiv pronominal posesiv (un singur posesor, mai multe obiecte posedate), persoana I, se acordă cu substantivul puterile în gen, număr și caz: gen feminin, număr plural, caz acuzativ, funcția de atribut adjectival;

Temerile prietenului tău nu sunt fondate.;

tău = adjectiv pronominal posesiv (un singur posesor, un singur obiect posedat), persoana a II-a, se acordă cu substantivul prietenului în gen, număr și caz: gen masculin, număr singular, caz genitiv, funcția de atribut adjectival;

I-ai făcut soțului tău o surpriză frumoasă.;

tău = adjectiv pronominal posesiv (un singur posesor, un singur obiect posedat), persoana a II-a, se acordă cu substantivul soțului în gen, număr și caz: gen masculin, număr singular, caz dativ, funcția de atribut adjectival;

„Fețișoara lui

Spuma laptelui;

Mustăcioara lui

Spicul grâului;

Perișorul lui

Pana corbului;

Ochișorii lui

Mura câmpului!…”

(Vasile Alecsandri ̶ Miorița);

lui = pronume personal, persoana a III-a, nu se acordă în gen, număr și caz cu substantivele determinate: gen masculin, număr singular, caz genitiv, funcția de atribut pronominal genitival.

1.1.6.3. Atribut adjectival exprimat printr-un pronume demonstrativ

Formele pronumelui și adjectivului pronominal demonstrativ sunt:

Pronumele demonstrativ este un pronume nepersonal, deoarece nu are flexiune pentru persoană.

Atributul adjectival exprimat prin adjectiv pronominal demonstrativ se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat.

Adjectivele pronominale demonstrative pot fi puse atât după substantiv, cât și în fața substantivului, excepție făcând adjectivul pronominal demonstrativ de identitate care se folosește obligatoriu antepus:

„Citește mai întâi, cititorule, istoria acestei iubiri […]. […] Am continuat, firește, același mod de viață […].” (Mihail Drumeș ̶ Invitație la vals);

„Cuvântul acela îl găsești tu mai ușor decât mine. […] Însă timpanul auditoarei era deprins mai demult și cu notele enervante […] și cu tumultul muzicii pentru care ai plătit bani și-ți dă amețeli de cap… dar și invidia celorlalți comercianți.” (Ionel Teodoreanu ̶ La Medeleni);

„Atât de poruncitor astă dată, că-i stârni veșnica întrebare: De ce?” (Liviu Rebreanu ̶ Adam și Eva);

Imaginea asta nu e reală.;

Băiatul ăla e conștiincios.;

Postpus, adjectivul pronominal demonstrativ este articulat, iar antepus ̶ nearticulat.

Când e postpus, unii vorbitori nu fac acordul în cazul genitiv-dativ:

Fetelor acestea le-am dăruit câte o floare. (greșit);

Fetelor acestora le-am dăruit câte o floare. (corect);

Ei sunt studenți ai profesorilor aceștia. (greșit);

Ei sunt studenți ai profesorilor acestora. (corect);

Pentru a nu comite greșeli e de preferat să se evite postpunerea acestor adjective pronominale demonstrative.

În propoziția: Fetei acesteia îi voi oferi un inel., pentru că adjectivul pronominal demonstrativ este omonim cu pronumele demonstrativ, exprimarea fetei acesteia este ambiguă, deoarece „îi pot da un inel acestei fetei” sau „îi pot da un inel fetei ei”.

Adjectivul pronominal demonstrativ de depărtare, forma scurtă, este ușor confundat cu articolul demonstrativ (adjectival):

„Și Ivan merge, și merge, și merge, până când, pe înserate, ajunge la curțile cele. […] i-a dat lui Ivan cel nebun atâta putere asupra mea.” (I. Creangă ̶ Ivan Turbincă).

În unele gramatici regăsim și pronumele demonstrativ de calificare: ca atare, ce este folosit mai des ca adjectiv demonstrativ de calificare: Un atare băiat mi-a furat telefonul., O atare problemă s-a ivit., care se acordă cu substantivul regent cu ajutorul articolului hotărât. Sunt folosite ca adjective demonstrative de calificare și cuvintele: (o) asemenea problemă, astfel de condiții, așa fapt.

Model de analiză:

„Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este.”

(Mihai Eminescu ̶ Scrisoarea III)

asta = adjectiv pronominal demonstrativ de apropiere, formă familiară, se acordă cu substantivul țara în gen, număr și caz: gen feminin, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

Nu mai am aceiași vecini: unul a plecat în Canada, altul a murit, iar celălalt vecin s-a mutat la țară.

aceiași = adjectiv pronominal demonstrativ de identitate, se acordă cu substantivul vecini în gen, număr și caz: gen masculin, număr plural, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

celălalt = adjectiv pronominal demonstrativ de diferențiere, se acordă cu substantivul vecin în gen, număr și caz: gen masculin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

„Căci acelorași mijloace

Se supun câte există,

Și de mii de ani încoace

Lumea-i veselă și tristă;

Alte măști, aceeași piesă,

Alte guri, aceeași gamă

Amăgit atât de-adesea

Nu spera și nu ai teamă.”

(Mihai Eminescu ̶ Glossă)

acelorași = adjectiv pronominal demonstrativ de identitate, se acordă cu substantivul mijloace în gen, număr și caz: gen neutru, număr plural, caz dativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

aceeași = adjectiv pronominal demonstrativ de identitate, se acordă cu substantivul piesă în gen, număr și caz: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

aceeași = adjectiv pronominal demonstrativ de identitate, se acordă cu substantivul gamă în gen, număr și caz: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

1.1.6.4. Atribut adjectival exprimat printr-un pronume interogativ

Formele pronumelui și adjectivului pronominal interogativ care, ce, cât, al câtelea sunt:

Care

Ce

Cât

Al câtelea

Cine este întotdeauna pronume interogativ, niciodată nu are valoare de adjectiv pronominal. Care, ce, cât, al câtelea se folosesc în propoziții interogative și în afară de al câtelea toate pronumele și adjectivele pronominale interogative sunt utilizate și în propoziții exclamative: Ce păr lung ai!.

La genitiv-dativ, adjectivul pronominal interogativ care apare fără particula -a:

Căror persoane le stă bine cu roșu?;

Cărei familii aparții?;

Balada cărui gen literar aparține?

În ceea ce privește topica, adjectivul pronominal interogativ stă întotdeauna înaintea substantivului determinat:

„Ce vifore înfricoșate,

Ce patimi fără de măsură

Și din vechime ce păcate

Închizi în orice picătură?”

(Octavian Goga ̶ Sângele)

Cât zahăr se pune în cornulețe?;

La al câtelea episod ești?

Model de analiză:

Ce vis ai avut?

ce = adjectiv pronominal interogativ, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul vis: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

Cărui fapt se datorează această problemă?

cărui = adjectiv pronominal interogativ, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul fapt: gen neutru, număr singular, caz dativ, funcție sintactică de atribut adjectival;

Câtor profesoare le-ați oferit flori?

câtor = adjectiv pronominal interogativ, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul profesoare: gen feminin, număr plural, caz dativ, funcția sintactică de atribut adjectival;

1.1.6.5. Atribut adjectival exprimat printr-un pronume relativ

Adjectivul pronominal relativ este omonim cu adjectivul pronominal interogativ, excepție făcând al câtelea, fiind doar pronume (adjectiv pronominal) interogativ:

„În inimă, hotare nu am și nu-mi știu nici

Vr-un loc să nu vibreze de dragul celor mici

Și al celor slabi ce sprijin cerșesc în sărăcie.”

(Victor Hugo ̶ Laus puero ̶ laudă copilului, tradus de Lazăr Iliescu)

Elevii întâmpină dificultăți în a identifica atributul adjectival exprimat prin adjectiv pronominal relativ, confundându-l cu atributul pronominal exprimat prin pronume relativ:

Elevul care învață are note mari., unde care este pronume relativ și ține locul substantivului elevul în subordonată cu funcția sintactică de atribut pronominal.

Nu mi-ai spus în casa cui ai fost?, deși cui stă în preajma unui substantiv, acesta este pronume relativ cu funcția sintactică de atribut pronominal.

În gândul câtora ai fost? Care, cât la genitiv, cu toate că sunt însoțite de un substantiv, sunt pronume relative. Când cât e adjectiv pronominal apare la genitiv-dativ fără particula -a:

N-am știut cărui coleg să-i dau cartea.

„Oricare clipă soarbe un strop din desfătarea

Ce tuturor ni-e dată cât timp vom mai trăi

[…]

Minutele sunt scumpe, nebune – mineral

Al cărui dram de aur se cade să nu-l pierzi!”

(Charles Baudelaire ̶ Ceasornicul)

Model de analiză:

Spune-mi ce prieten m-a căutat.

ce = adjectiv pronominal, formă unică, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul prieten: gen masculin, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival.

Întrebarea e câți bani ai cheltuit.

câți = adjectiv pronominal, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul bani: gen masculin, număr plural, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival.

L-au întrebat cu care fată s-a plimbat.

care = adjectiv pronominal, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul fată: gen feminin, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de atribut adjectival.

1.1.6.6. Atribut adjectival exprimat printr-un pronume nehotărât

Adjectivele nehotărâte sunt cele mai răspândite și cele mai numeroase. Ele sunt simple: un, altul, mult, puțin, tot, atât, și compuse: oarecare, oricare, fiecare, vreun. Unele adjective nehotărâte sunt variabile după gen, număr și caz, altele doar după caz, iar altele sunt invariabile: ceva, fiece, orice, orișice, etc.

Altcineva, altceva, altcareva, careva, cineva, fiecine, oricine sunt doar pronume nehotărâte, în timp ce, alde, fiece, niscai, niscaiva, oarecare, oarece sunt mereu adjective pronominale nehotărâte și sunt folosite numai la nominativ și acuzativ.

Forme ale pronumelui și adjectivului nehotărât:

Pronumele nehotărât devine adjectiv pronominal nehotărât când stă pe lângă un substantiv, acordându-se în gen, număr și caz cu acesta.

Adjectivele pronominale sunt utilizate mereu fără particula -a:

Visul multor oameni poate deveni realitate.;

Divulgarea unor informații secrete este interzisă.

De regulă, atributele adjectivale exprimate prin adjective pronominale nehotărâte stau înaintea substantivului regent. Însă tot, mult, puțin pot sta deopotrivă și înainte și după substantivul regent: Toată lumea e fericită./Lumea toată e fericită., Am pus mult zahăr în cafea./Am pus zahăr mult în cafea., Ai rezolvat puține exerciții./Ai rezolvat exerciții puține.

În unele texte beletristice, gradul de superioritate este exprimat și cu ajutorul lui mult:

„Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!” (Mihai Eminescu ̶ Călin (file din poveste))

Valorile morfologice lui tot:

a) substantiv: Totul mi se pare interesant.

b) pronume nehotărât: M-a uimit tot ce ai pregătit pentru mine.

c) adjectiv pronominal nehotărât: Tot orașul era la concert.

d) adverb de mod: Ea mă tot (= mereu) bătea la cap să-i zic adevărul.

e) adverb concesiv: Și-a cerut iertare și tot nu l-a iertat.

f) semiadverb de mod fără funcție sintactică: Tot el plătește facturile?

Model de analiză:

În viața fiecărui om există momente de cumpănă.

fiecărui = adjectiv pronominal nehotărât, compus, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul om: gen masculin, număr singular, caz acuzativ, funcția de atribut adjectival;

„Văzând eu că toate umblă vraiște, după îndrăzneala unora și altora, mă gândesc să trec în Țara Leșască.” (Mihail Sadoveanu ̶ Frații Jderi, vol. I)

unora = pronume nehotărât, simplu, număr plural, caz acuzativ, funcția de atribut pronominal;

altora = pronume nehotărât, simplu, număr plural, caz acuzativ, funcția de atribut pronominal;

„Atât amar de ani e de atunci!

Glicină tu, florile-ți arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,

Voi plopi adânci, cu voci și șoapte multe?”

(Tudor Arghezi ̶ Oseminte pierdute)

atât = adjectiv pronominal nehotărât, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul amar: gen neutru, număr singular, caz nominativ, funcția de atribut adjectival;

multe = adjectiv pronominal nehotărât, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul șoapte: gen feminin, număr plural, caz acuzativ, funcția de atribut adjectival;

„Tremur, tremur, tremur…

Orice ironie

Vă rămâne vouă

Noaptea e târzie

Tremur, tremur, tremur…”

(George Bacovia ̶ Rar)

orice = adjectiv pronominal nehotărât, compus, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul ironie: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția de atribut adjectival.

1.1.6.7. Atribut adjectival exprimat printr-un pronume negativ

Adjectivul pronominal negativ este doar unul singur niciun și apare întotdeauna în propoziții negative, iar nimeni, nimic sunt pronume negative.

Formele pronumelui și adjectivului pronominal negativ sunt:

Ca topică, atributul adjectival exprimat printr-un pronume negativ apare mereu în fața substantivului regent:

„Căci parcă-mi spune-un nu-știu-ce…

Ca mâine poate am să mor ̶

Și dânșii n-or mai fi priviți

De niciun trecător…”

(George Bacovia ̶ Regret)

Model de analiză:

„Niciun vânt nu bătea, ca să trezească un zvon, nicio gânganie nu mișca un fir de iarbă, ca să se pornească o undoiere; nicio pietricică nu se desprindea dintr-un mal, ca să rupă funerara pace.” (Dimitrie Anghel ̶ Două glasuri)

niciun = adjectiv pronominal negativ, compus, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul vânt: gen neutru, număr singular, caz nominativ, funcția de atribut adjectival;

nicio = adjectiv pronominal negativ, compus, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul gânganie: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția de atribut adjectival;

nicio = adjectiv pronominal negativ, compus, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pietricică: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția de atribut adjectival;

Volumele lui Eminescu nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui român.

niciunui = adjectiv pronominal negativ, compus, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul român: gen masculin, număr singular, caz dativ, funcția de atribut adjectival;

Punctuația

Atributul adjectival nu se desparte prin virgulă de regentul său indiferent de topică, excepție făcând intercalările.

Topica

Atributul adjectival stă după substantivele pe care le determină. Dar pot fi și antepuse când se dorește a se pune accentul pe însușire:

A mea mamă e profesoară.;

Buna mea prietenă îmi e mereu alături.;

S-a îndrăgostit de frumoasa fată.

1.2. Atributul circumstanțial izolat

Atributul circumstanțial izolat se desparte întotdeauna prin virgulă de restul propoziției, întrucât nu este o informație obligatorie și vitală comunicării. Atributul circumstanțial izolat se acordă atunci când este exprimat printr-un adjectiv propriu-zis ori printr-un verb la participiu.

După cum atestă și Gramatica practică a limbii române actuale a Adei Iliescu, atributul circumstanțial izolat poate fi:

a) simplu: Deștept, Radu a fost remarcat., atributul adjectival izolat are nuanță circumstanțială de cauză.

b) multiplu: Generoasă și sufletistă, Maria a donat hăinuțe și jucării copiilor sărăci., atributul adjectival izolat are nuanță circumstanțială de cauză.

c) dezvoltat: Numai ocrotită, ea se va simți în siguranță., atributul adjectival izolat are nuanță circumstanțială condițională.

d) complet: Rămas singur acasă, el a început să dea muzica tare., unde atributul adjectival izolat are nuanță circumstanțială de timp;

e) incomplet: Devenit ce-și doreau părinții, el nu e fericit., atributul adjectival izolat are nuanță circumstanțială de cauză.

Atributul circumstanțial izolat se dezvoltă în propoziție atributivă circumstanțială:

Iepurele, speriat, a fugit.

Iepurele, care este speriat, a fugit.

Sora mea, care este însetată de dreptate, a devenit judecător.

Sora mea, însetată de dreptate, a devenit judecător.

Atributul circumstanțial este, adesea, confundat cu elementul predicativ suplimentar, însă o primă diferență, fiind și cea mai elocventă, este aceea că atributul circumstanțial este mereu izolat prin virgulă.

Punctuația

Atributul circumstanțial izolat se desparte prin virgulă de restul propoziției.

Topica

Atributul circumstanțial izolat are o topică liberă, poate sta în față: Timidă, ea a renunțat la rol., intercalat: Lecția, citită cu atenție, poate fi memorată ușor., dar și la sfârșitul enunțului: Romanul a fost o mare problemă, netradus.

Model de analiză:

„Deținutul, istovit, îndârjit, surâde amar.” (Camil Petrescu ̶ Un om între oameni)

istovit = adjectiv provenit din verb la participiu, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu deținutul: gen masculin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut circumstanțial izolat de cauză;

îndârjit = adjectiv provenit din verb la participiu, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu deținutul: gen masculin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut circumstanțial izolat de cauză;

Echipa roșie, încurajată, începu să marcheze multe goluri.

încurajată = adjectiv provenit din verb la participiu, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu echipa: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut circumstanțial izolat de cauză;

Slăbită și palidă, ea a continuat să meargă.

slăbită = adjectiv provenit din verb la participiu, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu ea: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut circumstanțial izolat de cauză;

palidă = adjectiv propriu-zis, simplu, se acordă în gen, număr și caz cu ea: gen feminin, număr singular, caz nominativ, funcția sintactică de atribut circumstanțial izolat de cauză.

2. Acordul numelui predicativ

Numele predicativ este un component al predicatului nominal, care e format din verb copulativ și nume predicativ. Verbele copulative sunt: a fi, a deveni, a ieși, a ajunge, a rămâne, a însemna, a (se) părea, a se face.

Numele predicativ care se acordă este cel exprimat printr-un adjectiv.

Poate fi exprimat: Produsele sunt vechi. și neexprimat, unde apare ca răspuns la o întrebare: ̶ Ești bolnav?/ ̶ Nu sunt (bolnav)!

Numele predicativ exprimat prin adjectiv sau prin părți de vorbire cu valoare adjectivală se acordă în funcție de genul și numărul subiectului: Florile sunt roze., Marea era agitată., Elevii sunt emoționați.

În cazul în care subiectul este exprimat printr-un pronume personal de politețe, acordul numelui predicativ se face la singular: Dumneavoastră ați fost tânăr., Dumneata ai rămas neschimbată., și nu Dumneavoastră ați fost tineri., Dumneata ai rămas neschimbate.

Dificultăți de identificare întâlnim în exemplele:

Câinii sunt albi, pisicile negre și caii maro. Dacă ni s-ar da să analizăm cuvintele boldate, la o primă vedere, am fi tentați să spunem că sunt albi este un predicat nominal, albi având funcția de nume predicativ, ceea ce nu e greșit, iar la cuvintele: negre, maro am spune că au funcția sintactică de atribut adjectival, ceea ce e complet greșit, deoarece verbul copulativ este subînțeles în celelalte propoziții, dar pentru a evita repetiția nu se mai precizează verbul copulativ: Câinii sunt albi, pisicile sunt negre și caii sunt maro., așadar adjectivele: negre, maro au funcția sintactică de nume predicativ.

Când subiectele sunt exprimate prin substantive ce denumesc ființe, regulile de acord ale numelui predicativ sunt simple: Mama și fata sunt frumoase., lucrurile se complică atunci când denumesc obiecte, fenomene ale naturii etc..

Punctuația

Numele predicativ nu se desparte prin virgulă de verbul copulativ, doar în cazul în care apar intercalări: Radu a devenit, și toată lumea confirmă acest lucru, mare și frumos.

Topica

De regulă, numele predicativ stă după verbul copulativ: El este frumușel. (subiect + verb copulativ + nume predicativ), E urât cum ai procedat. (verb copulativ + nume predicativ), însă poate sta, uneori, și în fața verbului copulativ: Grea e întrebarea! (nume predicativ + verb copulativ + subiect).

3. Acordul elementului predicativ suplimentar

Gh. Constantinescu-Dobridor în Gramatica esențială a limbii române face o scurtă prezentare a elementului predicativ suplimentar: în gramaticile de până la 1957, elementul predicativ suplimentar a fost trecut fie la atribute, fie la complemente, între anii 1957-1962 „a fost evidențiat ca unitate sintactică distinctă, cu individualitate proprie, dându-i-se diferite denumiri (nume predicativ circumstanțial, predicat circumstanțial, complement al calității, atribut predicativ, complement predicativ, nume predicativ secundar, element predicativ suplimentar), dar niciuna dintre acestea neacoperind însă convingător sfera acestuia, corespunzătoare unei părți de propoziție cu caracter de atribut și de complement.”

Elementul predicativ suplimentar este partea secundară de propoziție, facultativă și are o dublă subordonare: față de verb și față de substantiv sau de un substitut al acestuia.

În exemplul Ea vine veselă., veselă se referă și la regentul verbal (cu funcția de predicatul verbal) vine, dar și la regentul nominal (cu funcția de subiectul) ea.

Elementul predicativ suplimentar se acordă doar în gen și număr, nu și în caz.

Este confundat cu complementul circumstanțialul de mod, dar se deosebește de acesta atât prin înțeles, cât și prin formă (se acordă în gen și număr).

Probleme de identificare întâlnim în propozițiile:

Radu vine zâmbind.;

Radu vine șchiopătând., deși amândouă propoziții au aceeași schemă (pronume personal + verb predicativ + verb la gerunziu), la nivel de propoziție, în cazul verbului la gerunziu, apar funcții sintactice diferite: zâmbind este element predicativ suplimentar, pentru că „are două elemente regente”, iar șchiopătând este complement circumstanțial de mod, deoarece „arată o modalitate a mersului”.

Rochia unei domnișoare considerate inteligente trebuie să fie sub genunchi. Hipercorectitudinea duce la un acord greșit. Întrucât predicativul suplimentar nu se acordă în caz, în enunț este prezentă o greșeală.

Corect este: Rochia unei domnișoare considerate inteligentă trebuie să fie sub genunchi.

Model de analiză:

Să te vezi pe tine însăți

Visătoare, surâzândă.

(Mihai Eminescu ̶ Călin (file din poveste))

visătoare = adjectiv propriu-zis, variabil, 2 terminații, 4 forme flexionare, se acordă în gen și număr cu însăți: gen feminin, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de predicativ suplimentar;

surâzândă = adjectiv provenit din verb la gerunziu, variabil, 2 terminații, 4 forme flexionare, se acordă în gen și număr cu însăți: gen feminin, număr singular, caz acuzativ, funcția sintactică de predicativ suplimentar.

Punctuația

Elementul predicativ suplimentar nu se desparte prin virgulă de cele două structuri morfo-sintactice, indiferent de topică.

Topica

Elementul predicativ suplimentar apare, de obicei, după substantivul-subiect și verbul-predicat. Însă poate sta și în fața acestora:

„Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,

Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri”

(Mihai Eminescu ̶ Scrisoarea a III-a)

4. Acordul articolului

După cum scrie și Mioara Avram în Gramatica pentru toți, articolul nehotărât este partea de propoziție flexibilă, care însoțește un substantiv și arată măsura în care obiectul denumit este cunoscut de vorbitor sau arată „gradul de individualizare a obiectului denumit”.

4.1. Acordul articolului hotărât propriu-zis

Articolul hotărât propriu-zis este de două tipuri: articol enclitic, articol proclitic.

Articolul hotărât enclitic este partea de vorbire care apare atașat la sfârșitul substantivelor (Mariei).

Articolul hotărât proclitic este partea de vorbire care apare la începutul substantivelor (lui Ion). El apare doar la cazurile genitiv și dativ.

Forme ale articolului hotărât enclitic:

Substantivele proprii de genul feminin terminate în -a, la genitiv-dativ, se articulează hotărât enclitic:

I-am luat Mariei un cadou de ziua ei.

Prin urmare, este greșit acordul folosind articolul hotărât proclitic la substantivele proprii de genul feminin terminate în -a: I-am luat lui Maria un cadou de ziua ei.

Substantivele proprii de genul masculin și feminin terminate în consoane sau în oricare altă vocală decât -a și substantivele proprii de alint, indiferent de gen, se articulează corect cu articolul hotărât proclitic:

Lui Mircea/Lui Filip/ Lui Andrei/ Lui Marius/ Lui Daniel nu îi place ciocolata.;

Mama lui Carmen/lui Catrinel este profesoară.;

Lui Vichi/Lui Jojo i se pare că plouă.;

Scrisoarea lui Vali/lui Mădă/ lui Gabi este un șantaj.

Unele substantivele comune de genul masculin terminate în -a au mai multe forme de articulare: lui tata/tatei, vlădicăi/vlădicii/vlădichii.

Conform noului DOOM, „articolul hotărât enclitic se leagă cu cratimă în împrumuturile a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: acquis-ul [achiul], bleu-ul [blöul], show-ul [șoul]” și în împrumuturile care au finale grafice neobișnuite la cuvintele vechi din limba română: dandy-ul (nu dandiul), dandy-i, gay-ul, gay-i”, iar articolul hotărât enclitic se leagă fără cratimă în împrumuturile ale căror litere finale coincid cu alfabetul limbii române și se pronunță ca în limba română: itemul, sponsorul, cateringul, clikul.

Substantivele comune feminine: cafea, vopsea, curea, perdea, șosea articulate arată astfel: cafeaua, vopseaua, cureaua, perdeaua, șoseaua.

4.2. Acordul articolului genitival/posesiv

Formele articolului genitival:

Articolul genitival îl regăsim pe lângă substantive, pronume și numerale în cazul genitiv. Articolul posesiv intră în alcătuirea pronumelui posesiv și al numeralului ordinal: al meu, ai tăi, ale noastre, al patrulea, a cincea.

Articolul genitival se acordă cu substantivul regent, și nu cu substantivul în genitiv în fața căruia stă: O petală a florii, Un angajat al firmei.

În propozițiile:

1. Florile sunt ale bunicii. Ale este un pronume semiindependent.

2. Ai mei mă susțin.;

„Însă bătrâna, pe jumătate oarbă, ghici numaidecât că cel ce venea întâi era

fiu-său, fiindcă nimeni din ai casei nu trecea cu capul mai sus de fereastră.” (Duiliu Zamfirescu ̶ Viața la țară). Ai este un pronume semiindependent și ține locul unor substantive: Părinții mei mă susțin., Oamenii casei nu treceau..

Cele mai frecvente greșeli se fac, în cazul articolului genitival, când determină pronumele relativ care:

Firma al cărei președinte este, a intrat în insolvență.;

Copilul al cărui stilou s-a stricat, este întristat.;

Fata a cărei bluză s-a pătat, este actriță.;

Părinții ai căror copii fac boacăne, trebuie să vină la ședință.;

„Trebuie să recunosc că aveți aptitudini remarcabile pentru un colonel de cavalerie a cărui supremă satisfacție e să-i măture pe dușmani printr-o șarjă cumplită.” (Karl May ̶ Winnetou)

Acordul este „încrucișat”, articolul genitival se acordă cu al doilea termen (numele obiectului posedat: președinte, stilou, bluză, copii, satisfacție), iar pronumele relativ se acordă primul termen (substantivul regent din propoziția atributivă: firma, copilul, fata, părinții, un colonel).

Acesta e un caiet a meu. În această propoziție s-a făcut acordul greșit, căci după cum spune și Mioara Avram în Gramatica limbii române acest dezacord se explică „prin atracția exercitată de forma atributului introdus sau/și prin nesiguranța vorbitorilor deprinși cu forma invariabilă a”. Corect este: Acesta e un caiet de-al meu.

Caietul este al tău.;

Caietul este a alor tăi. Elevii, care nu stăpânesc foarte bine formele pronumelui posesiv, ar spune că al tău este pronume posesiv în genitiv, ceea ce este greșit, deoarece cazul genitiv se formează doar cu alor.

Este o prietenă a mea.;

Este o prietenă de-a mea.;

Este o prietenă de-ale mele. În cazul acestor propoziții, aflăm din noul DOOM că „în construcția cu prepoziția de (care și-a pierdut sensul partitiv, dobândind sensul ‹de felul›) + pronume posesiv, norma actuală admite atât pluralul, cât și singularul”, prin urmare, cele trei construcții boldate sunt corecte.

Directorul și profesorul de fizică al școlii sunt în concediu medical. (acord tradițional);

Directorul și profesorul de fizică ai școlii sunt în concediu medical. (inovație).

Mioara Avram în Gramatica limbii române precizează că atunci „când termenul este multiplu, acordul în gen și număr al articolului posesiv care introduce un atribut postpus oscilează în orientare prin atracție după ultimul substantiv precedent (directorul și profesorul de fizică al școlii) și orientarea după toți constituenții (directorul și profesorul de fizică ai școlii)”.

4.3. Articolul demonstrativ (adjectival)

Formele articolului demonstrativ:

Îl găsim, de obicei, între un substantiv articulat cu articol hotărât enclitic ori un nume propriu de persoană și determinantul său (adjectival, numeral). Articolul demonstrativ (adjectival) se acordă în gen, număr și caz cu substantivul care precedă adjectivul însoțit de articolul demonstrativ:

Am aruncat floarea cea ofilită.;

I-am dat un sfat băiatului celui trist.

În propozițiile:

1. Cea mai curajoasă a fost Maria. Articolul demonstrativ intră în formarea superlativului relativ.

2. Cea lașă nu a avut curaj să mă înfrunte. Articolul demonstrativ substantivizează adjectivele.

3. Cei patru au mers pe jos. Articolul demonstrativ substantivizează numeralele.

4. Cea de acolo e mama. Cea este un pronume demonstrativ semiindependent cu funcția de subiect.

Articolul demonstrativ ajută la formarea gradului superlativ relativ:

Mihai e cel mai serios angajat.;

Scriu cel mai frumos din clasă.;

Concurentul cel mai rapid va câștiga concursul.

Cel poate avea următoarele valori:

a) articol demonstrativ-adjectival:

Câinele cel fidel e prietenul omului.;

Cel curajos i-a adresat o întrebare directorului.

b) adjectiv pronominal demonstrativ de depărtare (forma scurtă):

Cartea cea de pe masă e a mea.

c) pronume demonstrativ de depărtare (forma scurtă):

Cel din dreapta e fratele meu.;

Cel al Mariei e roșu.;

Am nevoie de cel de sus.

4.4. Articolul nehotărât proclitic

Articolul nehotărât este partea de vorbire care apare în fața substantivelor.

Formele articolului nehotărât:

Problema acestui tip de articol este că un, o, niște pot avea diferite valori.

Valorile lui niște sunt:

a) articol nehotărât: Mi-am cumpărat niște biscuiți., Am rezolvat la niște exerciții grele.

b) adjectiv nehotărât (când determină substantive la singular și neutru): Am băut niște apă., Pune niște zahăr în cafea.

c) substantiv: „Niște” poate fi și adjectiv nehotărât.

Un și o pot avea următoarele valori:

a) articol nehotărât:

Am întâlnit un om bun.;

Mi-am cumpărat o carte.

b) adjectiv pronominal nehotărât (se formează adjectivul pronominal nehotărât doar când se află în opoziție cu altul):

Un băiat angajat, altul venea.;

O fată scrie, alta citește.

c) numeral cardinal cu valoare adjectivală (se formează numeralul doar când se află în opoziție cu un alt numeral):

Un copil se joacă și doi se uită la televizor.;

Am cumpărat o portocală și cinci kiwi.

d) substantiv:

„Un” este folosit cel mai des ca articol nehotărât.;

„O” are o singură silabă.

Mioara Avram menționează în Gramatica limbii române că articolul nehotărât niște este inutil folosit „la substantive construcții cu funcția de subiect sau de complement direct și în diverse construcții prepoziționale” și este nerecomandabilă folosirea lui niște pe lângă substantive abstracte în construcții ca: S-au tras niște concluzii., Are niște motive., Observațiile pornesc de la niște comparații.

CAPITOLUL III

Probleme legate de acord

1. Hipercorectitudine

DEX-ul definește hipercorectitudinea ca fiind o „greșeală de limbă care constă în folosirea de forme hipercorecte, datorită efortului conștient de a se conforma mecanic normelor limbii literare”. Unii vorbitori de limba română, din dorința de a se exprima cât mai corect, paradoxal, comit dezacorduri. Acest fapt se datorează necunoașterii îndeajuns de bine a limbii române. Dacă în literatura română lucrurile sunt discutabile și permit multe interpretări, gramatica limbii române e ca matematica, regulile sunt stricte și indiscutabile.

În morfologie și sintaxă, forme hipercorecte sunt:

1.1. Sfaturi pentru îngrijirea copiilor noi-născuți.

Această formă de hipercorectitudine este adesea întâlnită în vorbirea de zi cu zi. Vorbitorul care folosește această sintagmă face un acord greșit.

Ca parte de vorbire cuvântul nou este adverb, prin urmare, este invariabil, iar născuți este participiul verbului „a naște”.

Corect este: Sfaturi pentru îngrijirea copiilor nou-născuți.

Ca adverb, nou apare întotdeauna în fața participiului: nou-venit, nou-apărut,

nou-promovat și nu venit nou, apărut nou, promovat nou.

În DOOM apare cu formele: „nou-născut adj. m., s. m., pl. nou-născuți, art. nou-născuții; adj. f., s. f. nou-născută, g.-d. art. nou-născutei, pl. nou-născute”.

G. Gruiță în Norma, uzul și abuzul specifică faptul că adverbul nou apare „combinat” cu un participiu și că această formă unică este un împrumut franțuzesc:

nouveau-ne.

Este ușor de identificat adverbul, deoarece se scrie mereu cu cratimă:

N-au prioritate pacienții nou-veniți.;

Articolele nou-apărute au fost un succes.;

Angajații nou-promovați li se vor mări salariile.

În cazul substantivizării acestei forme: un nou-venit, un nou-apărut, un

nou-promovat, G. Gruiță menționează că regulile nu sunt atât de aspre ca în cazul nou + participiu = adjectiv: „considerăm că deocamdată trebuie lăsate să circule, în variație liberă, ambele forme ale variantei substantivale” și în cazul compusului participial (substantival) nou-născut, nu este interzisă forma noului-născut. Spre exemplu, forma noul ales este mai răspândită decât nou-alesul.

Și adverbele mult, bine, rău, așa, gata pot intra în această structură:

Mult așteptatul costum a sosit.;

Binecunoscutul fotbalist român este prezent.;

La periferia orașului este un loc rău făimat.;

Așa-numiții angajați nu-și fac treaba.;

Am cumpărat casa gata construită.

1.2. Unii oameni sunt grozavi de buni în aparență. Și deodată te înjunghie pe la spate. (Anexa 1)

Există hipercorectitudine în acest enunț, deoarece grozavi e acordat, exprimare superfluă. În acest enunț, își pierde sensul propriu „care produce groază (prin aspect, manifestări, consecințe); groaznic, îngrozitor”, cu ajutorul lui este exprimat superlativul absolut: oameni foarte buni. Această construcție adverb + de + adjectiv este foarte răspândită: colosal de buni, extraordinar de buni. Gramatica limbii române precizează că nu toate adverbele „ce conțin seme superlative” pot fi introduse în această structură: intens, gigantic, uriaș etc. și „nu admit regenți adjectivali”: uriaș de bun, deoarece prin înțelesurile lor exprimă un anumit grad de comparație, iar cuvântul desăvârșit „din planul calității, nu tolerează asocierea cu adjective din planul cantității”: desăvârșit de grea.

Corect este: Unii oameni sunt grozav de buni în aparență.

Această greșeală este rezultată din analogii greșite dintre adjectiv și adverb. La fel și în exemplul: oamenii puțini norocoși, oamenii puțin norocoși exprimă comparativul de inegalitate.

Și la gradul de comparație superlativul relativ se pot face greșeli: Femeia cea mai greu încercată de soartă s-a îmbolnăvit., corect este Femeia cel mai greu încercată de soartă s-a îmbolnăvit., cel fiind invariabil.

Un site de știri sportive scrie: De luni, Simona Halep va deveni cea mai bine clasată jucătoare în topul WTA din istoria României!. Cum bine e adverb și este la superlativ relativ, nu se face acordul, rămâne invariabil. Corect este: De luni, Simona Halep va deveni cel mai bine clasată jucătoare în topul WTA din istoria României!. Se face această greșeală din cauza vecinătății cu participiul acordat (adjectiv).

Există și reversul medaliei, unui adjectiv nu i s-a mai făcut acordul, deoarece a fost considerat adverb:

Cel mai neafectat de inundație a fost Muntenia. (greșit);

Cea mai neafectată de inundație a fost Muntenia. (corect).

1.3. Copiilor le trebuiesc atât de multe: haine, mâncare, medicamente, jucării. (Anexa 2)

Verbele de conjugarea a IV-a se împart în două categorii: cele care la prezent au terminația -esc/-ăsc (a hotărî, a primi, a iubi) și cele care nu au această terminație (a veni, a trebui, a dormi).

G. Gruiță prezintă o listă de verbe care primesc sufixul -esc/-ăsc și care nu primesc:

a) Verbe care primesc sufixul -esc: a bănui, a fulgui, a jelui, a tăinui, a dărui, a gelui, a mânui, a destăinui, a vămui, a drămui, a hăitui, a socoti a zeciui, a drăcui, a huidui a (se) strădui, a (se) nărui, a străjui, a zemui, a iubi, a urî, a vorbi, a (se) grăbi, a citi, a (se) sfârși, a (se) porni, a cosi, a (se) îmbolnăvi, a citi, a (se) lămuri, a (se) dumiri, a găti, a povesti etc.

b) Verbe fără sufixul -esc: a bâigui, a dezvălui, a învălui, a ronțăi, a bântui, a distribui, a lălăi, a stărui, a behăi, a grohăi, a mormăi, a turui, a bubui, a îngădui, a (se) nărui, a zăhăi, a constitui, a înlănțui, a ostoi, a zgudui, a omorî, a veni, a deveni, a coborî etc.

Noul DOOM atrage atenția asupra acestui verb „a trebui are la indicativ prezent, persoana a III-a, forma trebuie, dar la conjunctiv prezent (să) trebuiască”.

Viitorul popular se formează exclusiv cu auxiliarul invariabil o + conjunctivul prezent al verbului de conjugat.

Corect este: Copiilor le trebuie atât de multe: haine, mâncare, medicamente, jucării.

La indicativ prezent: Trebuie să-ți spun ceva.

La condițional: Mi-ar trebui două cărți.

La viitor: Îmi va trebui., O să-mi trebuiască.

La conjunctiv prezent: Ar fi bine să nu-mi trebuiască. verbul „a trebui” se formează cu sufixul -esc.

Ei trebuiau anunțați. Pentru acest exemplu G. Gruiță în Gramatica normativă oferă o explicație: „Prin suprimarea auxiliarului a fi, este greu pentru vorbitori să interpreteze substantivul familiile ca un subiect al participiului, iar pe acesta ca un subiect al lui a trebui. Situația insolită a participiului în asemenea contexte (aceea de a avea subiect și de a fi el însuși subiect) este discutabilă chiar și pentru specialiști. Soluția practică adoptată de vorbitori (pluralul generalizat, indiferent de topică) arată că ei percep aici semiauxiliarul a trebui în sintagmă sudată cu participiul de la dreapta lui, iar subiectul îl raportează la întregul bloc verbal (numit predicat compus/complex de către unii lingviști).”

În DEX apare ca fiind unipersonal (persoana a III-a, singular și plural) și impersonal, cu sensul de „este necesar să…, este obligatoriu să…, se cere (neapărat) să…”.

Toate verbele impersonale se comportă ca „a trebui”:

Eu urma să vin la tine. și nu Eu urmam să vin la tine.;

Eu era să mă dau de gol. și nu Eu eram să mă dau de gol.

1.4. Ce-or să facă acum?

Această greșeală de hipercorectitudine mai este numită și hiperurbanism, adică „fenomen care constă în crearea unor variante fonetice, forme gramaticale, accentuări sau grafii necorecte, datorită intenției vorbitorului de a evita o exprimare sau o grafie presupusă neliterară”. Ea se comite intenționat, deoarece regulile sunt confundate. Se înlocuiește o să cu or să la indicativ, viitor, persoana a III-a, plural.

Corect este: Ce-o să facă acum?

G. Gruiță prezintă câteva motive pentru care se săvârșește această greșeală: prin analogie a viitorului popular cu viitorul academic: or veni ei/or fi venit sau cu prezumtivul: or fi venind/or fi venit și datorită opoziției singular-plural a formei regionale a perfectului compus: el o venit/ei or venit.

Așadar, în limba română literară, există invariabilul o să, iar or să este incorect:

Și ce-or să ne facă?

De ce or să ne doară banii murdari ai Chinei?

De ce-or vrea secuii în România?

La viitorul regional, ce se formează cu infinitivul, la persoana a III-a plural apare forma or:

Eu oi face.

Tu ăi (îi, ei, oi) face.

El/Ea o (a) face.

Noi om merge.

Voi ăți (îți) face.

Ei/ Ele or face.

1.5. Am citit partea a întâia.

Numeralul ordinal se formează la masculin din articolul posesiv genitival al + numeral cardinal + articol hotărât enclitic -le- + particulă deictică -a și la feminin: articol posesiv genitival a + numeral cardinal + articol hotărât enclitic a: al treilea/a treia, al patrulea/a patra. Iar ca adjectiv apare astfel: partea a doua, etajul al treilea.

G. Gruiță menționează în Gramatica normativă că numeralul ordinal întâi provine din limba latină antaneus, pe când celelalte numerale se formează cu ajutorul articolului posesiv al sau a, după caz: al doilea, a doua; al treilea, a treia.

El poate fi atât postpus substantivului: anul întâi, cât fi antepus: întâiul an. Celelalte numerale ordinale nu-și schimbă forma: locul al doilea, al doilea loc.

Normele actuale al DOOM-ului acceptă articularea numeralului întâi la feminin după un substantiv la feminin: partea întâi, partea întâia, iar formele articulate sunt pl. întấi, art. întấii; f. întấi/întấia, art. întấia), g.-d.întấii, pl. întấi art. întấile, g.-d. pl. m. și f. întâilor.

Corect este: Am citit partea întâi/întâia.

De + Întâi = Dintâi (prin aglutinare). Numeralul dintâi este sinonim cu întâi și apare doar după substantiv: dragostea dintâi, cartea dintâi, iar cu ajutorul articolului demonstrativ cel/cea apare și în fața substantivul și după substantiv: cel dintâi prieten, dragostea cea dintâi.

Sinonimul neologic al numeralul întâi este prim(ul/a): prim-ministru cu dubla articulare: primul-ministru, prim-ministrul; prim-plan cu unica articulare: prim-planul, deoarece nu este un cuvânt compus.

DOOM-ul interzice indicarea primei zile a fiecărei luni folosind numeralul cardinal: Unu Mai, Unu Decembrie, în favoarea numeralului ordinal: Întâi Mai, Întâi Decembrie.

Numeralul întâi este folosit cu diferite înțelesuri:

a) cu ajutorul prepoziției la semnifică „prima zi a lunii”: datoriile se plătesc la întâi;

b) cu ajutorul adverbului comparativ mai semnifică „înainte, la început”: mai întâi vreau să mănânc;

c) când e repetat semnifică „în primul rând”: întâi și-ntâi să speli rufele;

d) are și valoare de adverb: să muncești întâi, decât pe urmă;

e) exprimă gradul de intensitate: mi-am luat o mașină clasa-ntâi.

1.6. Avem așteptări mari în ceea ce privesc investițiile.

Este indubitabil faptul că în această propoziție s-a comis un dezacord. S-a interpretat ca fiind subiect investițiile, iar acordul s-a făcut cu acesta. De fapt, subiectul propoziției este ceea ce, investițiile este complement direct. Predicatul se acordă cu subiectul, prin urmare va fi pus la persoana a III-a singular, indiferent dacă acel complementul direct este la singular sau la plural.

Corect este: Avem așteptări mari în ceea ce privește investițiile.

Pentru a demonstra acest lucru, G. Gruiță în Gramatica normativă propune „înlocuirea acestui complement direct al lucrului cu un complement direct al persoanei, care este dublu marcat, prin propoziția pe și prin anticiparea lui sub forma atonă a pronumelui personal în acuzativ”, dar și înlocuirea lui ceea ce cu cât:

Avem așteptări mari în ceea ce-i privește pe investitori.;

Avem așteptări mari cât privește investițiile.

Tot G. Gruiță motivează această formă de hipercorectitudine ca fiind produsă din cauza „vecinătății singular-plural”, ce dă impresia unui dezacord. În cazul în care un vorbitor nu e sigur de acordul corect, este recomandabilă înlocuirea lui în ceea ce privește cu în privința: Avem așteptări mari în privința investițiilor sau cu locuțiunea prepozițională cu privire la: Avem așteptări mari cu privire la investiții.

1.7. Ce-s cu lucrurile astea?

Pentru a face acordul corect, mai întâi trebuie stabilit care este subiectul și care este predicatul. Ce este subiectul propoziției, cu lucrurile este complement indirect, prin urmare, predicatul se acordă la singular cu subiectul ce. Formulările precum cele din titlu nu sunt tolerate, sunt categoric respinse.

Corect este: Ce-i cu lucrurile astea?

Mai mult, pronumele interogative ce și cine impun condiții restrictive și au valoare de singular, masculin. G. Gruiță atrage atenția asupra unor formulări des utilizate, dar care sunt greșite:

Ce e mai bună, prăjitura sau plăcinta?;

Corect: Ce e mai bun, prăjitura sau plăcinta?;

Care e mai atentă, Maria sau Ana?;

Corect: Care e mai atent, Maria sau Ana?

Pronumele relativ care oferă libertate de exprimare, atât cu predicatul la singular, cât și la plural:

Care este mai bună, echipa roșie sau albastră.;

Care au de câștigat, fetele sau băieții.

A nu se confunda formulările de mai sus cu cele în care ce și cine îndeplinesc funcția de nume predicativ.

Spre exemplu, în propoziția: Cine sunt ei?, pronumele personal ei este subiectul și cine sunt este predicat nominal.

2. Acord sau dezacord?

2.1. Le-am oferit câte un cadou la cei ce m-au ajutat.

În acest exemplu, pronumele demonstrativ este complement indirect, stă în cazul dativ și răspunde la întrebarea cui i-a oferit? și nu la cine i-am oferit?, iar răspunsul este celor și nu la cei.

Dezacord: Le-am oferit câte un cadou la cei ce m-au ajutat.

Corect este: Le-am oferit câte un cadou celor ce m-au ajutat.

Doar când complementul indirect este exprimat printr-un numeral cardinal invariabil în funcție de caz se acceptă prepoziția la sau când are ca determinant un adjectiv invariabil (asemenea, astfel):

Le-am oferit informații la doi dintre ei.;

Numai la unu dintre cei trei m-am referit.;

Nu ofer sfaturi la asemenea oameni.;

N-am cerut ajutor la astfel de oameni.

Complementul indirect are trei cazuri:

a) Ac: Vorbesc cu tine.;

b) G: El e contra mea.;

c) D: Le-am mulțumit părinților.

Complementul indirect în acuzativ utilizat cu formă familiară este nerecomandabil de gramatica limbii române:

Am dat prăjituri la copii.;

Te spun la mama.;

A zis către dânsul.

Corect este:

Am dat prăjituri copiilor.;

Te spun mamei.;

A zis dânsului.

2.2. Dat fiind circumstanțele, am fost nevoită să mint.

Subiectul enunțului este circumstanțele, verbul a fi este la gerunziu la diateza pasivă, iar verbul la participiu trebuie să se acorde cu subiectul. Prin urmare, verbului a da la participiu se acordă în gen și număr cu subiectul:

Dat fiind faptul că am învățat, voi lua notă mare.;

Dată fiind situația, mă voi conforma.;

Fiind dați dispăruți, poate îi vom găsi.

Date fiind condițiile de trai, vom încerca să supraviețuim.

Dezacord: Dat fiind circumstanțele, am fost nevoită să mint.

Corect este: Date fiind circumstanțele, am fost nevoită să mint.

G. Gruiță, în Gramatica normativă, motivează apariția acestui dezacord. El se produce datorită „inversării ordinii în care apar uneori componenții diatezei pasive (auxiliar + participiu > participiu + auxiliar, adică, fiind dat > dat fiind)” care „a favorizat, fără îndoială, dezacordul, interpretarea construcției pasive ca o structură fixă, invariabilă. S-a plecat probabil de la dat fiind + subordonata subiectivă: Dat fiind că nu aveam comenzi, am oprit fabrica.”.

Dat fiind este invariabil când este urmat de conjuncția că. Unii lingviști considerând-o locuțiune conjuncțională:

Dat fiind că nu ai învățat, nu treci examenul.;

Dat fiind că nu fumezi, nu vei avea probleme cu plămânii.

Același comportament are și sintagma fiind cunoscut: participiul verbului a cunoaște se acordă cu subiectul:

Fiind cunoscut sensul cuvintelor cheie, poți face rezumatul.;

Fiind cunoscută schema casei, ar fi cazul să începeți construcția.;

Fiind cunoscuți termenii, tradu textul!;

Fiind cunoscute condițiile, poți semna.

2.3. Ora doisprezece, ora la care faci retrospectiva anului ce abia s-a terminat, analizezi și-ți pui multe dorințe cu gândul la mai bine. (Anexa 3)

Numeralul cu valoare adjectivală se acordă în gen, număr și caz cu substantivul regent.

Substantivul ora este la genul feminin, iar dacă e precedat de numeralele 2, 12 și 22, acestea trebuie să aibă formă de feminin:

E ora două.;

E ora douăsprezece.;

E ora douăzeci și două.

Dezacord: Ora doisprezece, ora la care faci retrospectiva anului ce abia s-a terminat, analizezi și-ți pui multe dorințe cu gândul la mai bine.

Corect este: Ora douăsprezece, ora la care faci retrospectiva anului ce abia s-a terminat, analizezi și-ți pui multe dorințe cu gândul la mai bine.

DOOM-ul menționează: „numeralul cardinal 12 și cel ordinal corespunzător trebuie folosite la forma de feminin atunci când se referă la substantive feminine: ora douăsprezece, douăsprezece mii de lei, clasa a douăsprezecea (dar se acceptă și formele de masculin la indicarea datei: doi/doisprezece/douăzeci și doi mai)”.

G. Gruiță notează în Gramatica normativă că primele zile ale fiecărei luni prezintă oscilații singular-plural. Pentru „prima zi a fiecărei luni” formularea corectă este cu numeralul ordinal: întâi iunie, pentru „a doua zi”, sudul țării utilizează numeralul cardinal la feminin: două iunie, iar restul țării folosește numeralul cardinal la masculin: doi iunie. Cu toate acestea, lingvistul ne recomandă să utilizăm masculinul „ca formă invariabilă a numeralului de identificare”.

Este destul de răspândită și exprimarea: Ne vedem la orele 19, care este greșită, deoarece nu există mai multe ore 19 în 24 de ore. Este corectă folosirea atunci când apar aproximații:

Au fost prezente între treizeci și cinzeci de persoane la miting.;

Mă găsești la birou între orele 8 și 17.

Unii vorbitori folosesc greșit masculinul treizeci și unu de ori, sau femininul douăsprezece puncte, deoarece confundă masculinul cu femininul și femininul cu masculinul. Ori este substantiv de genul feminin, prin urmare este corect: treizeci și una de ori, iar puncte este substantiv de genul masculin: doisprezece puncte.

2.4. I-am dat copilului acela o mână de ajutor.

Se comite des acest dezacord al formei de genitiv-dativ la feminin nu numai la adjectivele pronominale demonstrative, ci și la adjectivele propriu-zise sau provenite din verbe la participiu:

Subiectul unei înscenări plină de neprevăzut.;

Corect este: Subiectul unei înscenări pline de neprevăzut.;

Aceasta este compoziția unei prăjituri făcută de mine.;

Corect este: Aceasta este compoziția unei prăjituri făcută de mine.;

A picat examenul datorită unei greșeli făcută la compunere.;

Corect este: A picat examenul datorită unei greșeli făcută la compunere.

Forma de genitiv-dativ la masculin (în cadrul adjectivelor propriu-zise sau a celor exprimate printr-un verb la participiu) nu este una specială ca în cazul femininului, prin urmare nu apar probleme:

Pata unui covor necurățat la timp se imprimă.;

A produs un accident din cauza unui gest necontrolat.

Adjectivele pronominale demonstrative au forme și de feminin și de masculin la genitiv-dativ. Adjectivul pronominal demonstrativ antepus apare fără particula -a: acestui/acelui băiat, acestei/acelei fete, iar postpus: băiatului acestuia/aceluia, fetei acesteia/aceleia. Pentru cei ce nu stăpânesc foarte bine informațiile, este recomandabilă folosirea adjectivului pronominal demonstrativ antepus: I-am dat acelui copil o mână de ajutor.

Dezacord: I-am dat copilului acela o mână de ajutor.

Corect este: I-am dat copilului aceluia o mână de ajutor.

Pentru plural sunt aceleași reguli de acord:

Le-am mulțumit fetelor acelora/acelor fete.;

Pantalonilor acestora/Acestor pantaloni li s-a desprins buzunarul.;

Cărțile studenților acestora/acestor studenți sunt pentru licență.;

Sfatul oamenilor acestora/acestor oameni a fost de ajutor.

2.5. Limba și literatura română se predă în orice școală din România.

G. Gruiță în Acordul în limba română menționează că atunci când „termenul A se comportă ca un cuvânt compus, iar relațiile dintre constituenții săi sunt aceleași ca între rădăcinile oricărui cuvânt format prin compunere”, predicatul stă la singular.

Acord: Limba și literatura română se predă în orice școală din România.

Unul din motivele pentru care se consideră aceste îmbinări „etichete ale unui designatum unic” este acela că Limba și literatura română constituie o singură materie, care are o singură rubrică în catalog, este predată de un singur profesor și media este unică.

Există și situații când predicatul trebuie sa stea la plural:

Limba română și franceză sunt înrudite.

Singularul este complet exclus: Limba română și franceză este înrudită. G. Gruiță motivând această excludere prin faptul că „accentuează o absurditate (= o limbă care este în același timp și franceză, și română și care este înrudită cu ea însăși)”.

Totuși pentru o mai bună exprimare, căci exprimarea Limba română și franceză Limba română și franceză sunt înrudite este neclară și agramată, se recomandă folosirea articolului demonstrativ cea: Limba română și cea franceză sunt înrudite., sau prin repetarea substantivului limba: Limba română și limba franceză sunt înrudite. Cu toate acestea G. Gruiță în Gramatica normativă optează pentru exprimarea cu substantivul la plural: Limbile română și franceză sunt înrudite., considerând-o un „progres în limbă”.

2.6. O grămadă de invitați au venit.

Substantivul grămadă are o valoare de substantiv și o valoare de nonsubstantiv.

G. Gruiță în Gramatica normativă specifică trăsăturile specifice fiecărei valori:

a) Este substantiv dacă se articulează (grămadă, grămada, o grămadă), dacă acceptă adjective: această grămadă, grămada supărată, o grămadă neobișnuită și dacă se supune flexiunii de număr (grămadă, grămezi) și de caz (o grămadă, unei grămezi, niște grămezi, unor grămezi):

O grămadă de oameni mergea spre teatru, alta mergea spre parc.

b) Nu este substantiv atunci când are sens de mulți/multe, când nu prezintă opozițiile articulării (nearticulat/articulat hotărât, nearticulat/articulat nehotărât, articulat hotărât/articulat nehotărât), când nu primește adjective și când este invariabil, nesupunându-se flexiunii de număr și caz:

O grămadă de mere s-au stricat.

G. Gruiță, în Acordul în limba română, numește această structură „cuvânt colectiv incomplet”, incomplet deoarece „natura obiectelor care intră în ansamblu ne este necunoscută” și face un sondaj cu ajutorul unor 100 de studenți filologi din care constată că majoritatea preferă pluralul.

Gramatica limbii române denumește această structură o grămadă de, o serie de, un grup de, o mulțime de ca fiind un „substantiv colectiv care nu își specifică membrii” ce impune atât un acord gramatical ̶ predicat la singular, cât și un acord după înțeles și prin atracție ̶ predicat la plural.

Acord după înțeles și prin atracție: O grămadă de invitați au venit.

Acord gramatical: O grămadă de invitați a venit.

3. Confuzii și disociații

3.1. Maria privește atent la tablă. vs. Maria privește atentă la tablă.

Elementul predicativ suplimentar este adesea confundat cu complementul circumstanțial de mod.

Asemănările sunt:

a) Ambele părți de vorbire sunt secundare. „Predicativul suplimentar este partea secundară de propoziție care are o dublă subordonare și arată o caracteristică sau o acțiune simultană cu acțiunea verbului regent.”: Băieții se întorc veseli de la pescuit. (caracteristică), Fetele merg zâmbind. (acțiune), iar „complementul circumstanțial de mod este partea secundară de propoziție care arată cum se desfășoară sau se prezintă o acțiune ori o însușire”.

b) Ambele au ca termen regent un verb.

c) Și predicativul suplimentar și complementul circumstanțial de mod pot fi exprimate prin adjective.

d) Ambele funcții sintactice au nuanță modală.

Deosebirea este că predicativul suplimentar se acordă atât cu verbul-predicat cât și cu substantivul-subiect:

Sportivul îl privește temător.;

Ea vine gânditoare.;

Ei se priveau nedumeriți.;

Mamele își privesc atente copiii.

În timp ce complementul circumstanțial de mod are întotdeauna o formă invariabilă:

Andrei vine repede.;

El vorbește frumos.;

Ea vorbește repede.

Confuzia apare, deoarece este pusă greșit întrebarea cum? în cazul predicativului suplimentar, de aici și identificarea incorectă a cazului ca fiind acuzativ, adjectivul acordându-se cu substantivul-subiect ia de la acesta informațiile de gen, număr și caz, prin urmare, stă în cazul nominativ; nu este recunoscut adjectivul, fiind considerat adverb de mod.

Este vizibil acordul predicativului suplimentar cu substantivul în acuzativ:

Pe copil l-am găsit bătut.;

Pe copii i-am găsit murdari.;

Pe fată am găsit-o culcată.;

Pe fete le-am găsit culcate.

Maria privește atent la tablă., atent este complement circumstanțial de mod exprimat prin adverb de mod.

Maria privește atentă la tablă., atentă este predicativ suplimentar exprimat prin adjectiv.

3.2. Mâncarea stricată trebuie aruncată. vs. Mâncarea, stricată, trebuie aruncată.

Cine nu deține cunoștințe suplimentare poate să spună că între cele două propoziții nu e nicio diferență din punct de vedere al funcției sintactice a cuvântului stricată; prezintă aceeași formă, prin urmare, sunt atribute adjectivale. Această concluzie este foarte greșită.

Datorită virgulelor, în cea de-a doua propoziție, stricată are funcția de atribut circumstanțial izolat. Atributul circumstanțial izolat se deosebește de atributul propriu-zis prin simplu fapt că este încadrat întotdeauna între virgule, inclusiv subordonata:

Maria, atentă, a luat un 10.;

Maria, care este atentă, a luat un 10.

În timp ce subordonata atributivă nu se separă prin virgule:

Băiatul furios a trântit ușa.;

Băiatul care este furios a trântit ușa.

Mâncarea stricată trebuie aruncată., stricată este atribut adjectival exprimat prin adjectiv provenit din verb la participiu.

Mâncarea, stricată, trebuie aruncată., stricată este atribut circumstanțial izolat exprimat prin adjectiv provenit din verb la participiu.

3.3. Cele două biciclete ale mele s-au stricat. vs. Cele două biciclete ale copilului s-au stricat.

Întrebarea este: impun ambele structuri boldate genitivul?

Datorită numelui articolului posesiv (genitival) se face frecvent greșeala și se interpretează incorect.

Gh. Costantinescu-Dobridor menționează în Gramatica esențială a limbii române că „denumirea de «genitival» i-a fost dată pentru faptul că precedă un substantiv sau un pronume în genitiv, iar denumirea de «posesiv» pentru faptul că acestea sunt reprezentante ale posesorului, iar substantivul regent al grupului este reprezentant al obiectului posedat.”

Posesorul nu se exprimă printr-un genitiv, în schimb genitivul exprimă posesorul:

a) Este articol posesiv când e precedat de un pronume posesiv: meu, tău, său, nostru, vostru etc.:

Ai mei sunt plecați la munte. Ai mei are funcția de subiect și stă în cazul nominativ, ai ține locul unui substantiv Părinții mei sunt plecați la munte., ai mei se interpretează ca fiind o singură parte de vorbire care nu poate fi disociată și analizată separat. Articolul posesiv se acordă cu posesivul: al meu (al = masculin, singular; meu = masculin, singular)/a mea (a = feminin, singular; mea = feminin, singular).

b) Este articol genitival când e precedat de un substantiv sau de un pronume:

O carte a elevului Popescu este la colega sa de bancă.;

O diplomă a dânsului/a dumnealui/a acestuia/a lor/a oricui nu e de găsit.

A elevului are funcția sintactică de atribut substantival genitival în cazul genitiv, bineînțeles, iar a dânsului are funcția sintactică de atribut pronominal în cazul genitiv. A se observa că articolul genitival o carte a elevului, o diplomă a dânsului nu se acordă cu substantivul de după el (greșit: o cartea al elevului), ci cu substantivul din fața acestuia.

Sunt folosite la genitiv-dativ doar structurile cu al la plural, cele la singular sunt considerate învechite (alui, alei):

Nu le-am spus alor mei de nota la matematică. Alor mei are funcția de complement indirect în cazul genitiv.

Sfatul alor săi m-a ajutat în viață. Alor săi are funcția de atributul pronominal în cazul genitiv.

Prepozițiile specifice cazurilor genitiv și dativ, atunci când sunt urmate de un posesiv, își pierd valoarea de prepoziții, iar posesivele sunt adjective pronominale:

El e contra mea.;

În stânga ta este dicționarul.;

În jurul nostru sunt fel de fel de oameni.

Cele două biciclete ale mele s-au stricat. În această structură articolul posesiv nu impune genitivul. Elementul ale este „introdus ca o strategie de recuperare a articolului hotărât din structura nominalului prin care este denumit obiectul posedat. Al/a are rol coeziv în cadrul grupului nominal, funcționând, în același timp, ca anaforic/cataforic slab în cadrul grupului nominal (carte… a, a… cartea)”. Ale mele dublează poziția obiectului posedat și are funcția sintactică de atributul pronominal în cazul nominativ.

Cele două biciclete ale copilului s-au stricat. Articolul din această structura impune genitivul. Acordul articolului ale „cu nominalul obiect posedat este o manifestare în plan formal a funcției anaforice/cataforice în cadrul grupului nominal”. Ale copilului are funcția sintactică de atributul substantival genitival.

3.4. Unora li se pare ciudat să ai superstiții. vs. Unor oameni li se pare ciudat să ai superstiții.

Unii elevi întâmpină probleme în identificarea și în deosebirea adjectivului pronominal de pronume. Aceste probleme apar datorită formei omonime dintre pronume și adjectivul pronominal.

Majoritatea pronumelor se acordă în gen, număr și caz cu substantivele pe care le determină, cu excepția pronumelor personale (propriu-zise, de politețe) și pronumelor reflexive.

O primă diferență dintre pronume și adjectivul pronominal este particula -a, care la adjectivul pronominal nu este prezentă: acestui elev/acestuia, acelui elev/aceluia, cărui elev/căruia, altor elevi/altora, niciunui elev/niciunuia.

O situație și mai confuză este în propozițiile:

Lucrările unora sunt de nota 3.;

Lucrările unor elevi sunt de nota 3.

Unde în prima propoziție unora este pronume cu funcția sintactică de atribut pronominal, iar în cea de-a doua unor este adjectiv pronominal și are funcția sintactică de atribut adjectival, deoarece se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat (elevi).

O a doua diferență este că adjectivele pronominale nu pot fi despărțite de substantivul determinat nici printr-un verb, nici printr-o prepoziție, acesta devine pronume:

Elevul este acesta., Elevul acesta este olimpic.;

Câte sunt acolo?, Câte fete sunt acolo?

A treia și cea mai elocventă diferență este acordul, adjectivul pronominal se acordă în gen, număr și caz cu substantivul:

Acestor case le lipsește garajul.;

Nu i s-a acordat drept la replică niciunei vedete.;

Unui student nu i-a convenit nota.;

Fiecărui concurent i s-a acordat câte o diplomă de participare.

Există și cazuri în care s-a făcut greșit acordul adjectivului pronominal cu substantivul regent (Anexa 4), el trebuie să se acorde în gen, număr și caz cu substantivul regent: Când ești un nimeni te uiți în viața altora și comentezi. Ești oarecum „nevoit” să faci asta atâta timp cât în a ta nu găsești nimic., atâta = formă de feminin, singular, timp = formă de masculin, singular. Corect este: Ești oarecum „nevoit” să faci asta atât timp cât în a ta nu găsești nimic.

Unora li se pare ciudat să ai superstiții. Unora este pronume nehotărât cu funcția de subiect.

Unor oameni li se pare ciudat să ai superstiții. Unor este adjectiv pronominal (provine din pronume nehotărât) cu funcția de atribut adjectival.

3.5. Puterea e poporul. vs. Poporul e puterea.

Care este subiectul și care este numele predicativ?

De obicei topica este următoarea: subiect + verb copulativ + nume predicativ:

El este Popescu. El este subiectul, iar Popescu este numele predicativ.

Însă subiectul și numele predicativ se pot inversa (nume predicativ + verb copulativ + subiect):

Cum este lucrarea ta? Cum are funcția de nume predicativ;

Proști sunt ei. Proști are funcția de nume predicativ;

Mamifer este liliacul. Mamifer are funcția de nume predicativ.

Numele predicativ poate fi exprimat prin diferite substantive:

a) substantiv propriu:

Elevul acesta e Andrei.;

Ea era de-a Ioneștilor.;

Tu ești Andrei.

b) substantiv nearticulat:

Prietena mea a ajuns medic.;

Băiatul se chinuie să devină profesor de matematica.;

Eugène Ionesco este scriitor român.

d) substantiv relațional:

Anton Holban era nepot de soră al criticului Eugen Lovinescu.;

Frate, frate, dar brânza-i pe bani. (proverb)

e) substantiv articulat hotărât:

Acesta este dirigintele meu.;

Ea e sora mea vitregă.;

Popescu este olimpicul școlii.

f) substantiv articulat nehotărât:

Tudor Arghezi a devenit un poet cunoscut la vârsta de 47 de ani.;

Luceafărul este un poem renumit al lui Mihai Eminescu.

Dificultăți se ivesc când subiectul și numele predicativ sunt la numere sau/și persoane diferite. Regula, în acest caz, este că verbul copulativ se acordă cu subiectul:

Două sute de lei sunt o sumă mică. Subiectul este două sute, iar numele predicativ o sumă.

Banii sunt problema noastră. Subiectul este banii, iar numele predicativ problema.

Când subiectul și numele predicativ sunt exprimate prin părți de vorbire diferite nu apar probleme majore de identificare, însă subiectul și numele predicativ exprimate prin aceeași parte de vorbire (substantiv-substantiv, pronume-pronume, numeral-numeral, verb la infinitiv-verb la infinitiv) creează confuzii:

Pasiune sa este dansul. Pasiunea este subiect, iar dansul este numele predicativ;

Eu sunt eu și tu ești tu. Primul eu și primul tu sunt subiectele, iar în poziția a doua sunt numele predicative;

A fi înseamnă a exista. A fi este subiect, iar a exista ̶ nume predicativ.

Gramatica limbii române subliniază faptul că „diferența dintre cele două unități se poate face numai prin topică (de obicei subiectul are o poziție preverbală, iar numele predicativ, una postverbală) sau prin intonație, prin accentuarea emfatică a termenului considerat subiect”.

Puterea e poporul. Puterea este subiectul, poporul este numele predicativ;

Poporul e puterea. Poporul este subiectul, puterea este numele predicativ.

CONCLUZII

Lucrarea de licență, Acordul predicatului cu subiectul, a avut în vedere unul dintre cele mai controversate subiecte, acordul. Scopul acestei lucrări este de a arăta și de a demonstra importanța acordului, dar și de a scoate în evidență consecințele dezacordului.

Am pornit de la constatarea că se fac foarte multe greșeli de limbă și am analizat limbajul, exprimarea multor persoane care deși sunt de origine română și, implicit, vorbitori de limba română nu stăpânesc normele gramaticale și fac dezacorduri flagrante. Mai mult, am consultat diverse reviste, ziare online și am sesizat că deși aceste publicații sunt scrise de profesioniști, căci sunt oameni „ai literelor”, totuși, acestea conțin greșeli de acord.

Unii vorbitori fac greșeli de exprimare fie din motivul că nu stăpânesc deloc regulile gramaticale, fie că s-au desincronizat cu gramatica limbii române actuale, din această categorie fac parte, în special, vorbitorii ce au trecut de o anumită vârstă care au învățat într-un fel, iar limba română din dorința de a se perfecționa, cu trecerea timpului, a adoptat noi reguli, unele vin în ajutorul nostru, unele par ori că „nu sună” bine, ori sunt greu de reținut, ori sunt inutile. O exprimare incorectă poate avea repercusiuni, oamenii îi vor eticheta pe aceștia ca fiind agramați, analfabeți, inculți.

Ce putem face pentru a preveni, pentru a stopa comiterea dezacordurilor? Pe lângă faptul că aceste informații trebuie întipărite și stocate din școală, e recomandat ca atunci când apar nelămuriri, incertitudini să se ia măsuri și să se cerceteze în dicționare și gramatici de specialitate forma corectă, acordul corect.

Această lucrare de licență vine în ajutorul acestor oameni, făcându-i să înțeleagă noțiuni esențiale despre acordul dintre subiect și predicat, dar și despre acordul tuturor părților de propoziție și de vorbire.

Lucrarea conține 3 capitole.

Primul capitol, Aspecte definitorii, este de importanță majoră în stabilirea semnificației termenilor cheie ai acestei lucrări, deoarece sunt prezentați și explicați termenii acord ̶ dezacord, punând accent pe cele trei tipuri de acorduri dintre subiect și predicat: acordul strict gramatical (formal/literar/propriu-zis), acordul după înțeles (logic/semantic), acordul prin atracție (variație/după topică), iar acolo unde a fost cazul, am venit cu observații și am atras atenția asupra acordului corect.

Analizând acordurile dintre subiect și predicat pe care le fac vorbitorii, observăm concurența dintre acordul gramatical cu celelalte două acorduri: după înțeles și prin atracție, în cele mai multe cazuri acordul gramatical triumfă, însă există și situații când celelalte două tipuri de acord au câștig de cauză, fiind corectă exprimare: București e capital României., în acest exemplu ̶ formă de plural și înțeles de singular (există doar un singur oraș București) ̶ acordul după înțeles este corect și nu cel gramatical cu predicatul la plural: București sunt capital României..

Pentru a demonstra importanța acordului în limba română, în al doilea capitol, Alte tipuri de acorduri, am avut în vedere părțile de propoziție și de vorbire care se acordă, adică atributul, numele predicativ, elementul predicativ suplimentar, toate exprimate, bineînțeles, printr-un adjectiv și articolul, am explicat acordul corect, am avut în vedere acorduri problematice de tipul rezumatul cărții citite (nu citită), mama al cărei băiat (nu al cărui) etc., am dat exemple de acorduri greșite pe care le-am explicat și le-am argumentat.

Capitolul al treilea, Probleme legate de acord, a fost conceput ca o analiză ce vizează, în special, dezacordurile și confuziile. Investigând, am remarcat că din dorința de a vorbi cât mai corect, însă nefiind foarte bine informați, unii vorbitori cad în capcană și fac această greșeală de hipercorectitudine.

Acordul stabilește o legătură importantă între cuvinte, pentru a face acordul, este necesară deținerea unor informații gramaticale serioase.

Din ceea ce am analizat pe parcursul lucrării, putem concluziona că în vederea unei exprimări corecte trebuie să știm să gestionăm cuvintele, pentru a face acordul corect. Deși limba română este într-o continuă transformare, ea nu se modifică din cauza prea utilizării unor forme gramaticale, ci evoluează pentru a se perfecționa.

BIBLIOGRAFIE

a) Gramatici, dicționare

Academia Română, Ești COOL și dacă vorbești corect, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.

Apostolatu, Ionel, Necula, Gina, Literatura română contemporană. Sintaxa, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005.

Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect și incorect, Editura Cartier, Chișinău, 2001.

Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Humanitas, București, 1997.

Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987.

Bejan, Dumitru, Gramatica limbii române. Compendiu, Editura Echinox, Cluj, 1995.

Breban, Vasile (coord.), Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică, lexic, Editura Științifică, București, 1973.

Bulgăr, Gh., Sintaxă și stilistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968.

Coja, Ion, Preliminarii la gramatica rațională a limbii române, vol. I, Gramatica

articolului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Constantinescu-Dobridor, Gh., Gramatica esențială a limbii române, Editura Vestala, București, 2005.

Constantinescu-Dobridor, Gh., Morfologia limbii române, Editura Științifică, Cluj, 1974.

Coteanu, Ion, Gramatică, stilistică și compoziție, Editura Științifică, București, 1983.

Cotelnic, Teodor (coord.), Gramatica uzuală a limbii române, Editura Litera, Chișinău 2000.

DEX – Academia Română, Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Editura Junimea, Iași, 1979.

Dimitriu, Corneliu, Tratatul de gramatică a limbii române, Vol. I, Morfologia, Editura Institutul European, Iași, 2002.

Dimitriu, Corneliu, Tratatul de gramatică a limbii române, Vol. II, Sintaxa, Editura Institutul European, Iași, 2002.

DOOM2 ̶ Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.

Drașoveanu, D. D., Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj Napoca, 1997.

Goga, Mircea, Gramatica limbii române, Editura Niculescu, București, 2006.

Goga, Mircea, Limba română, ediția a IV-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001.

Graur, Al., Gramatica azi, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973.

Graur, Al. (coord.), Gramatica limbii române, vol. II, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.

Gruiță, G., Acordul în limba română, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

Gruiță, G., Gramatica normativă, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

Gruiță, G., Moda lingvistică 2007: Norma, uzul și abuzul, Editura Paralela 45, Pitești, 2006.

Guțu Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală (Limba română de azi), Editura

Științifică, București, 1972.

Guțu Romalo, Valeria (coord.), Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, tiraj nou revizuit, Editura Academiei Române, București, 2008.

Guțu Romalo, Valeria (coord.), Gramatica limbii române, vol. II, Enunțul, tiraj nou revizuit, Editura Academiei Române, București, 2008.

Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, ediția a III-a revăzută și din nou îmbogățită, Editura Albatros, București, 1984.

Iliescu, Ada, Gramatica practică a limbii române actuale, Corint, București, 2006.

Iorgu, Iordan, Robu, Vladimir Limba română contemporană, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1978.

Iorgu, Iordan, Gramatica limbii române, Editura Semne, București, 2005.

Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Editura Junimea, Iași, 1976.

Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Editura Junimea, Iași, 1983.

Merlan, Aurelia, Sintaxa limbii române, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001.

Metea, Alexandru (coord.), Compendiu de limba română, Editura Helicon, Timișoara, 1995.

Mihăescu, N., Aspecte lexicale și gramaticale ale limbii române literare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

Mihăescu, N., Aspecte ale limbii române contemporane, Editura Albatros, București, 1984.

Moț, Mircea (coord.), Gramatica de la A la Z, ediția a III-a, Editura Paralela 45, Pitești, 2004.

Neamțu, G. G., Elemente de analiză gramaticală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

Neamțu, G. G., Teoria și practica analizei gramaticale, ediția a II-a revăzută, adăugită și îmbunătățită, Editura Paralela 45, Pitești, 2007.

Neamțu, G. G., Predicatul în limba română, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică, Editura Humanitas Educațional, București, 2003.

Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie și analiză gramaticală, ediția a II-a, Editura Coresi, București, 1994.

Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2004.

Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), Tradiții și inovații în studiul limbii române, Editura Universității din București, București, 2004.

Șerban, Vasile, Sintaxa limbii române, ediția a II-a revizuită și completă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

Toma, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura Niculescu, București, 1996.

b) Surse online

www.facebook.com

http://www.digisport.ro/Sport/TENIS/De+luni+Simona+Halep+va+deveni+cea+mai+bine+clasata+jucatoare

http://www.epochtimes-romania.com/news/de-ce-or-sa-ne-doara-banii-murdari-ai-chinei–207537

http://www.paradigma.ro/asa-se-paveaza-strazile-in-ungaria-de-ce-or-vrea-secuii-in-romania

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/si-ce-or-sa-ne-faca-vandalii-lumii-financiare-66529.html

ANEXE

ANEXA 1

ANEXA 2

ANEXA 3

ANEXA 4

BIBLIOGRAFIE

a) Gramatici, dicționare

Academia Română, Ești COOL și dacă vorbești corect, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.

Apostolatu, Ionel, Necula, Gina, Literatura română contemporană. Sintaxa, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005.

Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect și incorect, Editura Cartier, Chișinău, 2001.

Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Humanitas, București, 1997.

Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987.

Bejan, Dumitru, Gramatica limbii române. Compendiu, Editura Echinox, Cluj, 1995.

Breban, Vasile (coord.), Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică, lexic, Editura Științifică, București, 1973.

Bulgăr, Gh., Sintaxă și stilistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968.

Coja, Ion, Preliminarii la gramatica rațională a limbii române, vol. I, Gramatica

articolului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Constantinescu-Dobridor, Gh., Gramatica esențială a limbii române, Editura Vestala, București, 2005.

Constantinescu-Dobridor, Gh., Morfologia limbii române, Editura Științifică, Cluj, 1974.

Coteanu, Ion, Gramatică, stilistică și compoziție, Editura Științifică, București, 1983.

Cotelnic, Teodor (coord.), Gramatica uzuală a limbii române, Editura Litera, Chișinău 2000.

DEX – Academia Română, Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Editura Junimea, Iași, 1979.

Dimitriu, Corneliu, Tratatul de gramatică a limbii române, Vol. I, Morfologia, Editura Institutul European, Iași, 2002.

Dimitriu, Corneliu, Tratatul de gramatică a limbii române, Vol. II, Sintaxa, Editura Institutul European, Iași, 2002.

DOOM2 ̶ Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.

Drașoveanu, D. D., Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj Napoca, 1997.

Goga, Mircea, Gramatica limbii române, Editura Niculescu, București, 2006.

Goga, Mircea, Limba română, ediția a IV-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001.

Graur, Al., Gramatica azi, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973.

Graur, Al. (coord.), Gramatica limbii române, vol. II, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.

Gruiță, G., Acordul în limba română, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

Gruiță, G., Gramatica normativă, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

Gruiță, G., Moda lingvistică 2007: Norma, uzul și abuzul, Editura Paralela 45, Pitești, 2006.

Guțu Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală (Limba română de azi), Editura

Științifică, București, 1972.

Guțu Romalo, Valeria (coord.), Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, tiraj nou revizuit, Editura Academiei Române, București, 2008.

Guțu Romalo, Valeria (coord.), Gramatica limbii române, vol. II, Enunțul, tiraj nou revizuit, Editura Academiei Române, București, 2008.

Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, ediția a III-a revăzută și din nou îmbogățită, Editura Albatros, București, 1984.

Iliescu, Ada, Gramatica practică a limbii române actuale, Corint, București, 2006.

Iorgu, Iordan, Robu, Vladimir Limba română contemporană, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1978.

Iorgu, Iordan, Gramatica limbii române, Editura Semne, București, 2005.

Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Editura Junimea, Iași, 1976.

Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Editura Junimea, Iași, 1983.

Merlan, Aurelia, Sintaxa limbii române, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001.

Metea, Alexandru (coord.), Compendiu de limba română, Editura Helicon, Timișoara, 1995.

Mihăescu, N., Aspecte lexicale și gramaticale ale limbii române literare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

Mihăescu, N., Aspecte ale limbii române contemporane, Editura Albatros, București, 1984.

Moț, Mircea (coord.), Gramatica de la A la Z, ediția a III-a, Editura Paralela 45, Pitești, 2004.

Neamțu, G. G., Elemente de analiză gramaticală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

Neamțu, G. G., Teoria și practica analizei gramaticale, ediția a II-a revăzută, adăugită și îmbunătățită, Editura Paralela 45, Pitești, 2007.

Neamțu, G. G., Predicatul în limba română, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică, Editura Humanitas Educațional, București, 2003.

Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie și analiză gramaticală, ediția a II-a, Editura Coresi, București, 1994.

Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2004.

Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), Tradiții și inovații în studiul limbii române, Editura Universității din București, București, 2004.

Șerban, Vasile, Sintaxa limbii române, ediția a II-a revizuită și completă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

Toma, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura Niculescu, București, 1996.

b) Surse online

www.facebook.com

http://www.digisport.ro/Sport/TENIS/De+luni+Simona+Halep+va+deveni+cea+mai+bine+clasata+jucatoare

http://www.epochtimes-romania.com/news/de-ce-or-sa-ne-doara-banii-murdari-ai-chinei–207537

http://www.paradigma.ro/asa-se-paveaza-strazile-in-ungaria-de-ce-or-vrea-secuii-in-romania

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/si-ce-or-sa-ne-faca-vandalii-lumii-financiare-66529.html

ANEXE

ANEXA 1

ANEXA 2

ANEXA 3

ANEXA 4