. Acordul In Limba Romana
CUPRINS
ARGUMENT 7
Partea întâi
CONSIDERAȚII GENERALE
Capitolul I
CONCEPTUL DE ACORD 9
Categorii deictice – categorii anaforice 9
Acord și informație 12
Cei doi termeni (A și B) 13
Acord și recțiune 14
Categorii gramaticale implicate în acord 15
Acord sintagmatic – acord paradigmatic 15
Definiție 20
Capitolul II
TIPURI DE ACORD 22
Acord gramatical 22
Acord nongramatical 25
Dezacordul 28
Partea a doua
REGULI DE ACORD
Capitolul I
TERMENUL B ESTE UN VERB (A = MONOMEMBRU) 41
Regula generală 41
A este un cuvânt inclusiv 42
A este un substantiv colectiv 46
A este un nume propriu 57
A este un substantiv care exprimă gruparea obiectelor
pe baza asemănării lor (fel, tip, categorie, soi etc.) 59
A este un substantiv care desemnează emițătorul în
ipostaza de autor, petiționar etc. (subsemnat, subscris,
semnatar, contractant etc.) 60
A este un termen de reverență (domnie, excelență,
luminăție, mărie etc.) însoțit de un adjectiv posesiv 61
7 A este un adjectiv substantivizat urmat de un determinant
pronominal prepozițional 61
A este un substantiv (pronume) în raport de echivalență
cu un nume predicativ 62
A este un pronume nehotărât care exprimă prin parte
totalitatea (fiecare, oricare, nici unul, nici una etc.) 63
A este un pronume interogativ 64
A este un pronume relativ 65
A este în relație de acord cu un B precedat de un
semiauxiliar de modalitate 70
Alte situații 71
Capitolul II
TERMENUL B ESTE UN VERB (A = PLURIMEMBRU) 74
A Raportul dintre elementele constitutive ale lui A din punct
de vedere semantic 74
B Raportul dintre elementele constitutive ale lui A din punct
de vedere al acțiunii (stării, calității) exprimate de B 77
C Particularitățile lexico-gramaticale ale lui A sau B 81
D Poziția lui B în enunț 84
E Determinanții adjectivali comuni ai constituenților lui A 85
F Reluarea unui A plurimembru printr-o apoziție rezumativă 86
G A este un termen plurimembru fals 87
Capitolul III
TERMENUL B ESTE UN ADJECTIV 90
A Acordul în caz 90
B Acordul în gen și număr 97
CONCLUZII GENERALE 110
ABREVIERI ȘI SIMBOLURI 113
BIBLIOGRAFIE 114
lucrare licenta cu prezentare powerpoint
BIBLIOGRAFIE
ION COTEANU, “Gramatică. Stilistică. Compoziție”, Editura Științifică, București, 1990
ION COTEANU (coordonator), “Limba română contemporană”, vol.I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
***
“GRAMATICA ACADEMIEI ROMÂNE”, vol II, Editura Academiei, București 1954
AL.GRAUR, “Genul neutru în românește în LR, III, 1954, nr.1, p.30-44
AL.GRAUR, “Limba corectă “, Editura Științifică, București, 1963
G.GRUIȚĂ, “Acordul în limba română”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
G.GRUIȚĂ, “Eliminarea greșelilor de acord”, în LL, XXVII, 1972, nr.1, p.164-169
VALERIA GUȚU ROMALO, “ Corectitudine și Greșeală”, Editura Științifică, București, 1972
VALERIA GUȚU ROMALO, “ Abaterea lingvistică”, în LR, x, 1961,nr.6, p. 528-538
IORGU IORDAN,” Limba română actuală. O gramatică a <<greșelilor>>”, Ediția
a-II-a, București,1947
IORGU IORDAN,”Limba română contemporană “ Ediția a-II-a, București, 1956
M.MIHĂESCU, ”Abateri de la exprimarea corectă”, Editura Științifică, București,1962
M.MIHĂESCU, ” Limba noastră. Probleme de lexic și construcții gramaticale ”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963.
ION ROMAN,”Vorbiți mai bine, scrieți mai bine românește”, Editura Ion Creangă, București,1978
Contemporanul –“Contemporanul”, săptămânal al Consiliului Culturii și Educației
DL-“Dacia Literară”, revistă editată de Mihail Kogălniceanu
LL-“Limbă și literatură”, revistă a Societății de Științe Filologice din România
LR-“Limbă română”, revistă editată de Academia României
Luceafărul-“Luceafărul”, săptămânal editat de Uniunea Scriitorilor din România
RL-”România Literară”, săptămânal editat de Uniunea Scriitorilor din România
TR-“Tribuna României”, revistă a societății “România”
Tribuna-“Tribuna”, săptămânal de cultură editat de Consiliul Culturii și Educației ( Cluj-Napoca)
=== 1 ===
Capitolul I
CONCEPTUL DE ACORD
Acordul (concordanța, congruența), concept de bază al sintaxei românești, s-a bucurat de atenție din partea lingviștilor români și străini care au studiat gramatica limbii române. Eforturile lor au fost concentrate mai ales asupra stabilirii regulilor de acord, a tipurilor de dezacord și a cauzelor acestuia. Transparența termenului a diminuat interesul pentru o definiție mai riguroasă. Totuși, câteva confuzii (acord-flexiune, acord-recțiune) sau inardventențe (acordul substantivului) nu par a fi străine de laconismul definiției, astfel încât stadiul actual al cercetării conceptului de acord reclamă încă precizări și detalieri.
Categorii deictice – categorii anaforice
Acordul este produsul sintaxei, apărut ulterior flexiunii, contribuind la transformarea propoziției într-o unitate centralizată în jurul numelui, prin repetarea categoriilor gramaticale ale acestuia la alte cuvinte din enunț.
În limba română, de exemplu, grupul Copila frumoasă este harnică realizează o comunicare închegată prin repetarea informației “singular, feminin, nominativ” la trei din termenii prezenți și a celei de “singular, persoana a III-a”, la alți doi. Iradiantul, cel care transmite marca sa de număr, gen, caz și persoană celorlalte cuvinte, este substantivul copila. Această aserțiune se verifică foarte ușor în cazul enunțului citat, printr-o cercetare paralelă a realității extralingvistice și a reflexului ei lingvistic. De o singularitate reală sau de o pluralitate reală poate fi vorba doar la designatum-ul cuvântului copilă. De asemenea, trăsătura “feminin” se raportează numai la obiectul exprimat prin substantiv. Altfel spus, realitățile desemnate prin frumos, a fi, harnic nu pot fi masculine sau feminine, singulare sau plurale, autor al acțiunii, posesor al unei calități, obiect al acțiunii, emițător sau receptor etc.. Informațiile de gen, număr, caz și persoană, prezente totuși la cuvintele ce le desemnează, sunt false, neconcludente, dacă le raportăm la aceste entități și adevărate, concludente, numai dacă le raportăm la designatum-ul substantivului.
Schematic, acest lucru ar putea fi prezentat astfel:
False
Realitatea extralingvistică [copila] [frumoasă] [este] [harnică]
Mesaj copila frumoasă este harnică
adică:
singularitate singularitate singularitate singularitate
feminin feminin nonlocutor feminin
subiect real subiect subiect
nonlocutor
sg. fem. N pers. III sg. fem. N sg. pers. III sg. fem. N
Adevărate
Realitatea extralingvistică [copilă] [frumos] [a fi] [harnic]
Mesaj copila frumoasă este harnică
adică:
singularitate
feminin
subiect real
nonlocutor
sg. fem. N pers. III sg. fem. N sg. pers. III sg. fem. N
Trebuie, prin urmare, să se facă o deosebire netă între categoriile gramaticale de gen, număr și caz ale substantivului și aceleași categorii ale adjectivului, între persoana și numărul substantivului și aceleași categorii ale verbului.
La substantiv ele au un caracter deictic, întrucât indică ceva, pot avea o acoperire în realitatea extralingvistică denumită de substantiv. La adjectiv și adverb au caracter anaforic, prezența lor la aceste clase de cuvinte nu se justifică prin raportarea la designatum-ul verbului sau al adjectivului, ci constituie mărci ale substantivului, repetate din rațiuni sintactice și la alte elemente ale enunțului. Altfel spus, flexiunea adjectivului privește doar structura de suprafață: numărul, cazul, genul său derivă, prin regulile transformaționale de acord, de la numele pe care îl determină. Aceeași observație se poate face în legătură cu flexiunea verbului după număr și persoană.
Se pot formula următoarele constatări:
există categorii gramaticale deictice (cu caracter lexico-gramatical) și anaforice (cu caracter pur formal, gramatical);
aceeași categorie gramaticală poate fi și deictică, și anaforică, dar la clase diferite de cuvinte. Aspectul anaforic este condiționat de preexistența aspectului deictic al categoriei respective, își datorează existența acordului și este hotărâtor din punctul de vedere al gramaticalizării unei categorii;
există o clasă de cuvinte care, prin natura designatum-ului său, are numai categorii deictice: substantivul;
verbul și adjectivul au atât categorii deictice, care le sunt proprii în virtutea sensului lor lexical (modul, timpul, diateza, în unele limbi – la verb; comparația – la adjectiv), cât și categorii anaforice, produse ale sintaxei (genul, numărul și cazul – la adjectiv; numărul și persoana – la verb);
numărul, genul, cazul, persoana sunt categorii nominale. Numai în mod secundar și prin derivație ele pot să apară și la adjectiv sau verb și să fie marcate în structura de suprafață;
substantivul este singurul transmițător, singurul cu care se face acordul și care nu se acordă niciodată.
Acord și informație
Categoriile anaforice sunt vide de informație numai dacă le raportăm la designatum-ul adjectivului sau al verbului. Ele trebuie însă raportate la acel obiect al realității pe care-l evocă substantivul, urmându-se calea inversă răspândirii mărcilor substantivului în enunț:
[singularitate, fem.] [copilă] [frumos]
sg. fem. sg. fem. copilă frumoasă
Trimițând la același designatum ca și categoriile deictice ale substantivului, informația categoriilor anaforice se suprapune cu a celor deictice. Tocmai de aceea ele sunt predictibile, redundante, din punctul de vedere al informației, reprezentând un caz de pleonasm gramatical. Este și motivul pentru care acordul este considerat de mulți ca un mijloc de conectare neeconomicos, iar simplificarea lui drept un semn al progresului în limbă. Dând prioritate rolului conectiv al acordului, nu i se poate contesta însă nici rolul informativ. Chiar dacă contravine principiului economiei limbii, redundanța realizată prin acord e necesară clarității mesajului. De altfel, acordul nici nu este întotdeauna redundant. Când opoziția formală a uneia sau a mai multor categorii gramaticale ale substantivului este suspendată sau când substantivul lipsește din enunț, rolul “dezambiguizant” al adjectivului sau al verbului este evident. Propunem un exemplu ilustrativ:
Munteanu e harnic.
Munteanu e harnică.
[Munteanu] [harnic] [Munteanu] [harnic]
(masc.) (fem.)
Munteanu este harnic. Munteanu este harnică.
Informațiile “feminin-masculin”, absolut necesare pentru o decodare exactă, sunt furnizate numai de termenul acordat.
Cei doi termeni (A și B) ai acordului
Mecanismul de funcționare a acordului presupune existența obligatorie a doi termeni (A și B), număr fix, ceea ce înseamnă nici mai mult, nici mai puțin de doi. A controlează forma lui B, prin repetarea unor informații gramaticale ale primului la cel de-al doilea. Când B este adjectiv, el preia informația de gen, număr și caz a lui A, iar când este verb, pe cea de număr și persoană. Între A și B se stabilește, prin repetiția mărcilor, o relație de referire, în sensul că B se referă la A.
casă bună
Poziția celor doi termeni în enunț se supune anumitor îngrădiri, întrucât ei pot face parte din aceeași sintagmă (casă bună) sau din sintagme diferite (casa lor e bună), dar numai în limitele aceleiași propoziții, deoarece acordul funcționează ca element conectiv numai la nivel intrapropozițional.
În ce privește apartenența lor la diferite clase de cuvinte, A este reprezentat întotdeauna de “părți de vorbire” care au categorii gramaticale deictice (în limba română, de substantiv), iar B aparține unei clase care are categorii anaforice (adjectiv, verb). În limba română, adjectivul nu se acordă în grad de comparație și nici verbul în mod, timp, diateză. Pentru propoziția Copila frumoasă este harnică, termenii A și B ai acordului sunt următorii:
A B
copila ––––– frumoasă
copila ––––– este
copila ––––– harnică
Modul cum se propagă mărcile substantivului în enunț trebuie reprezentate astfel:
[copila]
copila frumoasă este harnică
și nu
[copila]
copila frumoasă este harnică
Recunoscând drept esență a fenomenului de acord repetarea și conectarea, mai exact, conectarea prin repetare, nu înseamnă că orice repetare intră automat în sfera acordului. El se referă numai la repetarea unor categorii gramaticale și numai în condițiile precizate mai sus: clasa lui A clasa lui B, categoriile lui A categoriile lui B după criteriul deictic-anaforic.
Acord și recțiune
Forma unui cuvânt poate fi dirijată sintagmatic și prin recțiune (regim), dar acesta este alt tip de control. În acord, A impune lui B propriile sale categorii gramaticale, pe când în recțiune, termenul principal (X) impune celui secundar (Y) o categorie pe care el, X, nu o are în mod obligatoriu. De aceea, în timp ce A trebuie să fie neapărat flexibil, X nu trebuie să îndeplinească această condiție.
Prepozițiile, de pildă, cer în multe limbi ca substantivul asociat să aibă o anumită formă cauzală, fără ca ele înseși să poată avea categoria gramaticală a cazului. Pe de altă parte, B este de obicei subordonatul sintactic al lui A, pe câtă vreme Y nu se subordonează automat lui X, din punct de vedere sintactic, fiind vorba aici în primul rând de o subordonare, morfologică. Să se compare Vine o copilă frumoasă și Înoată contra curentului. Copilă – frumoasă = regent – subordonat, dar contra – curentului regent – subordonat, deoarece curentului se subordonează sintactic lui înoată, contra, X îndeplinind doar rol de element joncțional.
Categorii gramaticale implicate în acord
Pentru limba română s-ar putea stabili următoarea ierarhie, după sfera constituenților la care se pot repeta:
numărul;
genul;
persoana;
cazul;
determinarea (articolul) – în limba veche.
Numărul deține întâietatea, deoarece el face pereche atât cu persoana (la verb), cât și cu genul (la adjectiv), exprimându-se solidar cu acestea, la B, prin același morfem.
Acord sintagmatic – acord paradigmatic
Substantivul, ca termen A, poate fi substituit prin pronume și atunci între substantiv și termenul B are loc un acord mediat:
[designatum]
substantiv
pronume adjectiv, verb
Acordul sintagmatic A B (pronume adjectiv, verb), in praesentia, e precedat de un acord de aspect paradigmatic (substantiv pronume), in absentia, întrucât numai termenul acordat apare în enunț. Pronumele trebuie să preia întreaga informație, atât lexicală, cât și gramaticală a substitutului. Transferul informației gramaticale este asigurat prin prezența acelorași mărci formale la substitut, a cărui paradigmă merge paralel cu a substantivului. Transferul informației lexicale este asigurat de context (de cel extralingvistic, când pronumele nu are antecedent, de cel lingvistic, când are antecedent):
I-a adus și o carte, dar aceasta era în limba germană.
(antecedent = carte)
Aceasta e în limba germană. (gest)
În enunțurile:
Aceasta e de brad. (gest)
Acesta e de brad. (gest)
deși suntem în prezența obiectelor indicate de acesta (scaun) și aceasta (masă), decodarea se face prin intermediul substantivelor respective:
[masă] [scaun]
masă scaun
aceasta acesta
În primul rând, prezența substantivului în mintea receptorului (ca și a emițătorului) este imposibil de respins logic, întrucât e unanim recunoscut faptul că obiectul și numele său sunt inseparabile și se evocă reciproc. Această prezență e trădată în cazul exemplelor noastre și de acord, relevant fiind mai ales acordul în gen: aceasta = feminin, masă = feminin; acesta = masculin, scaun = masculin (de fapt neutru, dar la singular are formă masculină). Chiar când numele obiectului e neutru, demonstrativul urmează întrutotul substantivul, fiind masculin la singular și feminin la plural:
Acesta e de brad. (un scaun)
Acestea sunt de brad. (mai multe scaune)
În povestirea didactică a lui Ion Creangă, Inul și cămașa, inul îi spune la un moment dat interlocutoarei sale: Gardul pe care ești tu întinsă acum a fost altădată pădure (A, p. 150). Tu preia întreaga informație lexicală și gramaticală a substantivului cămașă. Numărul, cazul și persoana substantivului sunt clar exprimate la pronume și transmise verbului auxiliar și participiului. În ce privește genul, sincretizând masculinul cu femininul, pronumele tu oferă un caz de acord paradigmatic mascat, pus în evidență însă de acordul sintagmatic (al participiului):
cămașă obiect
cămașă substantiv feminin
tu întinsă ești pronume feminin participiu feminin
Se poate accepta aici un acord adjectiv-substantiv (întinsă – cămașă), chiar în condițiile absenței substantivului din enunț, făcându-se între două elemente lingvistice:
cămașă
cămașă
tu …………………… întinsă
ești
cămașă întinsă = substantiv fem. adjectiv fem.
Acordul trădează prezența unui substantiv între tu și obiectul indicat de acest pronume, care rămâne astfel în clasa substitutelor. El mediază acordul între adjectiv, verb, pe de o parte, și substantivul ce denumește obiectul pe care îl indică, pe de altă parte.
Când pronumele are un antecedent în discurs, transferul semantic substantiv pronume este asigurat de contextul lingvistic. De exemplu:
Fratelui meu i-au dat într-adevăr un premiu, dar acesta l-a refuzat.
Fratelui meu i-a dat într-adevăr un premiu, dar acesta era inconsistent.
Logica semantico-sintactică a discursului stabilește pe rând următoarele echivalențe lexicale: fratelui = acesta și un premiu = acesta. Nu este vorba și de o echivalență gramaticală, morfologico-sintactică, deoarece fratelui = D, c. ind., acesta = N, subiect, iar un premiu = Ac., c. dir., acesta = N, subiect. Gramatical, pronumele nu se acordă cu antecedentul, ci cu forma substituită a substantivului. Este vorba de un acord de aspect paradigmatic, in absentia, între pronume și acea formă din paradigma substantivului care ar fi apărut în locul substantivului, dacă substituția nu ar fi avut loc. Deci:
Fratelui meu i s-a dat un premiu, dar
fratele
l-a refuzat
acesta
Abia între fratele și acesta se stabilește acordul gramatical în gen, număr, caz (masc., sg., N). În felul acesta echivalența substitut-substituit este perfectă: lexicală, morfologică, sintactică, îndeplinindu-se astfel condiția sine qua non a substituirii.
Se poate întâmpla ca între pronume și antecedent (respectiv, între forma substituită și forma prezentă a substantivului) să existe o coincidență de categorii gramaticale. Coincidența de caz, urmare de cele mai multe ori a coincidenței de funcție sintactică are probabilitatea cea mai redusă, pentru că această categorie gramaticală dispune de cel mai mare număr de termeni (cinci, în limba română). Iată câteva exemple de noncoincidență:
Studentul trebuia să plece, dar lui nu-i păsa. (N – D)
Lucrarea doctorului era foarte bună, dar el n-o aprecia. (G – N)
Îi dau dreptate copilului, dar atitudinea lui mă intrigă. (D – G)
L-am zărit pe fratele tău, dar acesta nu m-a recunoscut. (Ac – N)
Copil rău ce ești, tocmai pe tine te căutam. (V – Ac)
Opoziția de număr, în schimb, cunoaște numai doi termeni, de aceea coincidența și noncoincidența sunt echiprobabile, în principiu, deși în practică predomină coincidența de număr între F1 și F2, deci și între F1 și pronumele care substituie pe F2. Exemplu de noncoincidență:
Dintre elevii școlii noastre, numai unul a venit. (pl. – sg.)
Cu totul diferită este situația la gen. Genul substantivului fiind fix, probabilitatea coincidenței acestei categorii gramaticale la F1 și F2 (deci și la F1 și pronume) este maximă, sută la sută, când e vorba de masculine și feminine.
F1 masc. –––- F2 masc., deci F1 masc. –––- F2 masc.
P masc.
F1 fem. –––- F2 fem., deci F1 fem. –––- F2 fem.
P fem.
Această schemă e deranjată doar în cazul neutrelor, când există și noncoincidență de număr între F1 și F2:
Dintre concertele audiate, cel de azi mi-a plăcut cel mai mult.
Concertele –––- concertul
cel
F1 = plural, F2 = singular, de aceea F1 fem. –––- F2 masc.
P masc.
Creionul acesta e cel mai bun dintre toate.
F1 = singular, F2 = plural, de aceea F1 masc. –––- F2 fem.
P fem.
Sintetizând discuția despre pronume, revenim cu următoarele precizări:
raportul substantiv-pronume este de natură paradigmatică și, în consecință, și acordul dintre ele este de aspect paradigmatic;
prezența antecedentului nu afectează calitatea de paradigmatic a acestui acord;
prezența designatum-ului nu suprimă acest acord, deoarece substantivul nu poate fi eliminat din circuitul procesului codare-decodare (Obiect-Substantiv-Pronume-Substantiv-Obiect).
Definiție
Acordul se definește ca un mijloc de sudare a unităților enunțului prin repetarea unor categorii gramaticale, având în subsidiar și rolul implicit de conservare a informației. În limba română acordul constă în repetarea mărcilor de gen, număr și caz de la substantiv la adjectiv (și la clasele asimilate acestuia: articol, numeral adjectival, pronume adjectival, participii), precum și în preluarea informațiilor de număr și persoană ale substantivului de către verb.
Când substantivul e înlocuit de pronume, între acestea are loc un acord de aspect paradigmatic, prin care substantivul transmite pronumelui propriile sale categorii gramaticale (gen, număr, caz, persoană), după care pronumele devine iradiantul acestora în enunț.
Cu alte cuvinte, adjectivul și verbul se pot acorda cu substantivul direct sau mediat (prin pronume).
Atât lingviștii, cât și vorbitorii nelingviști, admit că limba presupune (alături de un număr de cuvinte) un ansamblu de reguli, a căror aplicare conduce la realizarea comunicării, și că încălcarea acestor reguli este sursa greșelilor. Aceste reguli nu sunt imuabile, nu sunt fixate o dată pentru totdeauna. Limba e un fenomen foarte complex, un fenomen susceptibil de evoluție, de schimbare.
=== 2 ===
Capitolul II
TIPURI DE ACORD
Controlul formal exercitat de A asupra lui B are loc în cele mai variate condiții, fapt care implică realizarea acordului și-l diversifică sub raport tipologic. Avem în vedere mai ales următoarele aspecte:
variabilitatea distanței dintre A și B în enunț;
posibilitatea inversării topicii A B în B A;
caracterul monomembru sau plurimembru11 al lui A;
diversitatea trăsăturilor semantice și gramaticale ale substantivelor (pronumelor) prin care poate fi actualizat A;
posibilitatea ca și B, la rândul lui, să fie reprezentat în enunț prin verbe și adjective foarte eterogene din punct de vedere semantic și gramatical.
Acord gramatical
Acordul cel mai frecvent este de tipul , când B este adjectiv sau , când B este verb12, în care , , , iar . În studentă harnică, feminin, singular N/Ac, iar în tu citești, persoana a II-a, singular. Este vorba de ceea ce în mod curent tratatele de specialitate și manualele numesc acord gramatical (propriu-zis sau după formă).
Când A este plurimembru, și însumează categoriile gramaticale ale ansamblului, care se stabilesc după niște reguli, de la o categorie gramaticală la alta.
Numărul unui A plurimembru este întotdeauna plural, chiar dacă elementele care-l compun sunt la singular, procedându-se prin adiționare: sg + sg + sg … = pl.
De asemenea pl + pl … = pl, sg + pl … = pl, indiferent de topica și numărul părților constitutive.
Cazul nu ridică probleme, întrucât membrii coordonați ai lui A sunt în general la același caz, care este deci și al ansamblului.
Genul și persoana unui A multiplu se stabilesc după diferite priorități. La persoană, ordinea acestor priorități este I, II, III, ceea ce înseamnă că ansamblul este considerat de persoana a III-a numai în lipsa celorlalte două, iar de persoana a II-a în lipsa persoanei I, cu condiția ca cel puțin unul dintre constituenți să fie de persoana a II-a. Ori de câte ori persoana I este prezentă, ea se impune ca persoană a ansamblului. Așadar:
I + II = I; II + III = II;
I + III = I; III + III + III = III;
I + II + III = I;
În ceea ce privește genurile, numărul acestora este redus la două în cazul unui A plurimembru: masculin și feminin13. În stabilirea genului ansamblului se ține seama de prezența sau absența trăsăturii [Animat] la temele elementelor coordonate. Dacă această trăsătură semantică este prezentă, opoziția masculin/feminin, existentă la nivelul părților constitutive, se suspendă la nivelul ansamblului în favoarea masculinului:
masc. + fem. = masc.; elevul și eleva = ei
În lipsa semnului [Animat], orice opoziție se suspendă în favoarea femininului:
fem. + masc. = fem.; ușa și peretele = ele;
masc. + neutru = fem.; peretele și scaunul = ele;
neutru + fem. = fem.; scaunul și masa = ele.
Omogenitatea părților sub aspectul genului are următoarele rezultate la nivelul ansamblului:
masc. + masc. = masc.; nucul și prunul = ei;
neutru + neutru = fem.; frigiderul și televizorul = ele;
fem. + fem. = fem.; ușa și masa = ele.
Calitatea de a fi constituent al unui A plurimembru nu anulează unui cuvânt posibilitatea de a actualiza, în același enunț, și un A monomembru. În această ipostază, categoriile sale gramaticale se repetă la alt termen B decât cel care se acordă cu ansamblul: Poziția noastră, atitudinea fermă față de comportamentul lui au fost apreciate de toți, în care substantivul atitudine face parte dintr-un A multiplu (poziția + atitudinea), care controlează prin acord forma predicatului (au fost apreciate); în același timp însă atitudinea este și un A monomembru pentru atributul fermă.
În situația când A plurimembru este format din același substantiv repetat, prezența în enunț a tuturor constituenților nu se realizează constant. Apare de obicei primul termen, iar celelalte, fiind identice cu acesta, se subînțeleg, rămânând în enunț numai atributele lor.
Lumea planetară și galactică deveneau pentru mine un mediu real.
(Blaga, H. 14)
Termenul A rămâne și în aceste condiții plurimembru; subînțelegerea celorlalți constituenți este obligatorie, iar categoriile impuse la B sunt acelea ale unui ansamblu, dovadă că și în citatul de mai sus predicatul apare la plural.
Enunțurile cu A plurimembru reprezentat numai prin unul din constituenții săi, cu toate că sunt relativ frecvente, par de o gramaticalitate îndoielnică. Exprimări ca lumea … deveneau dau impresia de dezacord, în ciuda faptului că atributele enunțului ne obligă să subînțelegem și componenții absenți ai subiectului multiplu. Faptul acesta a impus exprimarea clară a pluralității subiectului, fie lexical, prin repetarea termenului comun (lumea … și lumea), forma veche, mai puțin economicoasă, ori prin pronominalizarea ultimului constituent (lumea … și cea), fie gramatical, prin apariția substantivului, o singură dată, la plural: Lumile planetară și galactică deveneau pentru mine un mediu real.
Acord nongramatical
În relația A B, pot apărea nepotriviri de felul sau , , . În asemenea situații avem de-a face cu acord nongramatical. Aceasta poate să aibă cauze foarte diverse, ceea ce explică și varietatea formelor sub care apare, de la cele obligatorii, inevitabile, motivate de realități lingvistice sau situaționale obiective, până la cele agramate (cu greșeli elementare de limbă), considerate drept solecisme (greșeli de sintaxă) compromițătoare. În ciuda acestei diversități, acordul nongramatical se poate reduce la două tipuri fundamentale:
B nu se orientează după categoriile formale ale lui A, ci după cele de conținut;
B se acordă cu alt component al enunțului (nu cu A) sau numai cu unul din constituenții lui A plurimembru, neglijând ansamblul.
a Acordul după înțeles
Primul tip de acord nongramatical este cunoscut sub denumirea de acord după înțeles (după conținut, ad sensum), întrucât B nu mai repetă categoriile gramaticale ale lui A, ci pe cele de conținut. Acest lucru este posibil fie când anumite opoziții formale ale lui A sunt neutralizate, fie în condițiile existenței unei contradicții între forma și conținutul lui A. De pildă, temele unor substantive ca: mulțime, grup, grămadă, puzderie, sumedenie etc., având sensul [Pluralitate] ca o trăsătură inerentă, necontextuală, pot concura în acord categoria [Singular] exprimată afixal. Aproximativ aceeași este situația unor pronume nehotărâte care exprimă prin parte totalitatea: fiecare, oricare, nici unul etc..
Acordul după înțeles poate fi parțial sau total, după cum contradicția conținut-formă, de la A, vizează una sau toate categoriile gramaticale ale acestuia. De exemplu, antroponimul Lupu (în Lupu e cea mai silitoare), toponimul București (în București e capitala țării) sau pronumele unii (în Unii am plecat mai devreme) prezintă câte o singură contradicție între forma și conținutul lor: Lupu – gen (formă de masculin, conținut feminin), București – număr (formă de plural, conținut de singular), Unii – persoană (echivalent în general cu persoana a III-a, în acest context are un conținut care îl include și pe vorbitor, deci de persoana I).
În schimb, un cuvânt ca parte poate prezenta toate cele trei contradicții: gen, număr, persoană. Deși este, formal, feminin singular, persoana a III-a (ca orice substantiv nonvocativ), conținutul său poate fi masculin, plural, persoana I (sau a II-a, când este inclus receptorul), ca în următoarea propoziție, unde acordul după înțeles al predicatului este total:
O parte am fost plecați din localitate.
Repartizat pa categorii gramaticale, acordul după înțeles prezintă următoarele posibilități de realizare:
A pl B sg:
Galați este un oraș dunărean.
A sg B pl:
Înțeleg o mulțime că nu ai dreptate.
A f B m:
Împrejur vedeam fețe de demult, îmbătrâniți, nu profesoara de română, dirigintele nostru …
A m B f:
Marin a fost întrebată.
A n B f:
Rapid, viu aclamată în deschidere a câștigat meciul.
A III B I:
Unii cărăm geamantane, alții cărăm cuvinte.
(“Contemporanul”, 14.VIII.1972, p. 12, col. 1)
A III B II:
Înduplecați-l amândouă să nu plece încă.
Un acord după înțeles poate avea loc și când A este plurimembru:
Luptătorul singuratic și încăpățânat împotriva lui Roosevelt și Churchill, decolonizatorul, reformatorul și democratul care s-a înclinat fără șovăială în fața puterii populare sfârșește prin a da impresia că el n-a creat nimic. (“Luceafărul”, 14.XI.1970, p. 8, col. 3)
Contradicția, rezolvată prin acordul după înțeles, constă aici în faptul că A, deși este plurimembru, nu exprimă o pluralitate reală de conținut, întrucât toți constituenții săi se referă la unul și același obiect din realitate: luptătorul, decolonizatorul, reformatul, democratul = Charles de Gaulle.14
b Acordul prin atracție
Al doilea tip de acord nongramatical, acordul prin atracție, constă în orientarea lui B după alt termen al enunțului, nu după A, sau numai după unul din componenții unui A multiplu.
Atracția are loc în primul rând datorită apropierii. Între A și B se poate intercala un cuvânt care îl eclipsează pe A, stabilind raporturile sintactice dintre acesta și B și determinând potrivirea formală a acestuia din urmă după termenul interpus:
În etapa a 25-a, liderul clasamentului, echipa Manchester United, a fost învinsă pe teren propriu.
Cu cât distanța dintre A și B crește, cu atât probabilitatea unui acord prin atracție este mai mare, mai ales la vorbitorii care își supun exprimarea unui control gramatical mai puțin riguros:
Istoria noastră contemporană prin marile înfăptuiri materiale și spirituale ale oamenilor de pe aceste meleaguri adeveresc cu prisosință viabilitatea acestui realism. (“Făclia”, 13.VI.1971, p. 2, col. 4)
Mult mai frecvent apare în română acordul prin atracție cu cel mai apropiat constituent al unui A plurimembru:
A lucrat cu o pricepere și o conștiinciozitate remarcabilă.
A poate fi neutralizat ca termen iradiant chiar de către un cuvânt situat la o distanță mai mare față de B, dacă în mintea vorbitorului acesta apare ca fiind mai important:
În referatul prezentat de student se arată că sunt prevăzute rezolvarea a nouă teme de cercetare.
Acordul prin atracție se produce mai ales atunci când vorbim, căci atunci ne gândim mai întâi la un subiect și numai după aceea le adăugăm pe celelalte, pe măsură ce ne vin în minte. Trebuie însă să ne ferim de a-l face. În scris, el este întotdeauna considerat o greșeală, în afară de cazul când un autor îl folosește pentru a reproduce întocmai un dialog sau pentru a caracteriza un personaj.
Dezacordul
În orice gramatică este enunțată regula potrivit căreia predicatul verbal și verbul copulativ se acordă cu subiectul în persoană și în număr. Se poate spune că, în general, această regulă este respectată în practica limbii literare, căci în vorbirea curentă abaterile sunt mai numeroase din acest punct de vedere.
Sunt însă unele situații care favorizează apariția dezacordului gramatical și la care este necesar să ne referim, pentru a atrage astfel atenția asupra posibilităților de a le evita.
Un mare număr de greșeli îl dau construcțiile în care subiectul este multiplu, adică alcătuit din două sau mai multe elemente lexicale.
Greșeala provine din faptul că acordul predicatului se face numai cu primul sau cu ultimul dintre elementele alcătuitoare ale subiectului (după cum acesta este plasat înainte sau după predicat): “… acest răspuns se întemeiază pe ideea că limba literară și limba scrisă sunt unul și același lucru”, (subiectul multiplu stă înaintea predicatului); “… cercetările pentru stabilirea împrejurărilor în care s-au format limba românească și poporul românesc.”.
Iată o serie de exemple în care subiectul de acest tip precedă predicatul și care provin din diferite domenii de activitate: “Se gândește poate la viața lui de astăzi și la gustul adânc omenesc pe care el și familia sa îl împlinește în clipa aceasta …”; “Iar fidelitatea și consecvența spectatorilor ieșeni este foarte adesea răsplătită …”; “Repararea și reglarea carburatoarelor a dus la evitarea …”; “Traducerea și tipărirea lucrării a fost inițiată de …” și: “Ridicolul și cinismul societății burghezo-moșierești este pus în evidență cu mult spirit caustic de către scriitor.”.
În toate aceste citate, predicatele trebuie să aibă forma pluralului, subiectele lor fiind multiple.
Deși “Gramatica limbii române” nu consideră drept abateri de la acordul gramatical și acele cazuri în care elementele componente ale subiectului se află după predicatul exprimat la numărul singular, există și aici exemple, tot atât de necorecte ca și cele reproduse mai înainte: “… ia ființă frumosul și dragostea de viață”; “Ca în toate satele maramureșene și aici în trecut a bântuit analfabetismul și alte plăgi sociale ale vremurilor apuse”; “De pildă, nu reiese individualitatea și personalitatea culturală a …”; “… deoarece îi lipsește prefața și introducerea …”.
Tot atât de numeroase sunt construcțiile în care, de astă dată, subiectul este la singular, iar predicatul – la plural: “Lipsa de experiență și [de] maturitate politică (este vorba de personajul unei povestiri a scriitorului V. Em. Galan – n.n.) îl fac câteodată să confunde pe oamenii cinstiți cu afaceriștii …”; “Mai târziu, cercetarea afișelor noului cămin cultural al centrului raional din Oaș au spulberat ultimele rămășițe de mirare …”; “Trebuie să reținem că numai utilizarea judicioasă a preparatelor de cortizon fără abuzuri și sub strictă supraveghere medicală dau rezultate bune …“; “În cursul ultimilor ani configurația multor orașe ale noastre s-au schimbat” și: “Însuși momentul când se trezește în teatrul pustiu, noaptea, după abundența de vin și bere, care l-au făcut să adoarmă în costumul său de scenă …”.
Numărul exemplelor de acest tip este considerabil sporit cu abaterile pe care le reprezintă acele formulări în care subiectul e exprimat de pronumele nehotărât fiecare: “Fiecare dintre cele două caracteristici sunt determinate de condiții obiective …”; “Fiecare din acești tineri mi-au fost elevi”; “… cu toate deficiențele pe care în mod evident fiecare din piesele reprezentate în stagiunea aceasta le au sub raportul formei sau al construcției …”.
În toate aceste citate în care fiecare îndeplinește funcția de subiect, predicatul verbal și verbul copulativ trebuie să aibă forma singularului.
În Gramatica limbii române (vol. al II-lea, p. 108), se atrage atenția asupra faptului că atributul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care-l determină. Se face, în același timp, precizarea că adjectivul nearticulat nu are forme cazuale speciale decât pentru genitiv-dativul feminin singular: și unei prietene credincioase față de nominativul o prietenă credincioasă, dar unui prieten credincios, față de un prieten credincios.
Pentru a dovedi cât de necesar este ca acordul în caz să fie făcut cu toată rigoarea, lucrarea amintită se referă la un pasaj dintr-o operă literară: “Istoria celei dintâi dragoste, crescută în umbra răchitelor, legănată de vântul răsfirat în asfințit prin desișul papurii, îmi apărea de multe ori ridicolă”. Datorită lipsei de acord în caz, crescută poate fi considerată atribut pe lângă nominativul istoria. Această confuzie n-ar mai fi fost posibilă dacă regula acordului în caz era strict respectată și s-ar fi spus: “Istoria celei dintâi dragoste, crescute în umbra răchitelor, legănate de vântul …”.
Exemplele următoare sunt concludente: “Ingenioasă este și ilustrarea printr-un dans sugestiv al unei melodii inspirată (în loc de inspirate) din folclorul negru …”; “… în Dupuș am mers pe urmele unei căruțe încărcată (în loc de încărcate) cu …”; “Editura a inițiat publicarea unei colecții intitulată (în loc de intitulate) <<Cântecele popoarelor>>”.
Există și formulări numeroase care dau naștere unor confuzii din cauză că nu se ține seama de regula acordului în caz: “Agoniza, fiindcă reflectând fizionomia unei lumi aflată la asfințitul său …”; “… o descriere în imagini a vieții lor bogată în fapte …” și: “Purtându-ne prin toate mediile sociale, ne dă o imagine cuprinzătoare a Germaniei de vest aflată sub dominația acelorași forțe …”.
Din primul exemplu s-ar putea înțelege că fizionomia, și nu lumea, se afla la asfințitul său, din cel de-al doilea – că descrierea, și nu viața, e bogată în fapte, iar din ultimul citat – că imaginea, și nu Germania de vest, se află sub dominația acelorași forțe.
Este de semnalat și un alt aspect al lipsei de acord în cazurile în care atributul este exprimat printr-un adjectiv demonstrativ: “Pentru asigurarea condițiilor optime de învățământ, în cursul toamnei aceasta (în loc de toamnei acesteia)”; “la începutul anului acesta (în loc de anului acestuia) și: “Fața zâmbitoare a copiilor aceia … (în loc de copiilor acelora)”.
Dintre abaterile de la regula acordului gramatical, acelea care privesc utilizarea articolului posesiv sau genitival: al, a, ai, ale sunt, de asemenea, extrem de numeroase. Una sau alta dintre formele citate se întrebuințează în funcție de genul și numărul substantivului (sau înlocuitorul acestuia), cu care articolul posesiv se află în strânsă legătură.
Iată o serie de formulări în care ar trebui să apară forma al, proprie pentru stabilirea acordului gramatical cu substantivele de gen masculin sau neutru, la singular: “Ținuta romancierului s-a definit ca a unui cunoscător delicat și a unui observator de calitate a stărilor sufletești …”; “În același timp, dedesubtul vorbelor sale umflate și a tonului afabil, întrezărim …”; “Și această coborâre a atitudinilor umane la nivelul reacțiunilor unei mașini perfecționate sau a unui organism animal se asociază …”; “Locul bordeielor și a maghernițelor îl iau blocurile.” și: “S-a alcătuit un inventar destul de amănunțit a acestui fond arhivistic.”.
Exemplele care urmează se referă la înlocuirea formei a necesară pentru stabilirea acordului cu substantivele de gen feminin, la singular: “… tocmai de aceea ni se pare o notă caracteristică a romanului actual existența în paginile sale ale unor psihologii în stare de proces …”; “… modul de preparare al conservelor” și: “… se accentuează gradul de uscăciune al pielii”.
În pasajele următoare în loc de ale, forma corectă pentru acordul cu substantivele de gen feminin, la plural, apare a: “… au fost publicate poezii pline de o dulce suavitate, mărturii a unei sensibilități …”; “O altă cauză care determină întârzierile mari în rezolvarea cererilor de reparații a imobilelor este și aceea …”; “… vizionările în comun a filmelor …” și: “… dacă accidentatul prezintă plăgi ale pleoapelor sau a regiunilor învecinate …”.
Mai puține sunt cazurile în care ai – forma cerută de acordul cu substantivele de gen masculin, numărul plural – nu apar bine folosite.
Sunt și situații în care una dintre formele articolului posesiv este fie omisă, fie introdusă fără justificare.
Sunt defectuoase construcțiile: ”Stilurile fundamentale limbii se deosebesc …” și “Este anevoios să facem o ierarhizare judicioasă acestor trei formații … “, corect fiind: “Stilurile fundamentale ale limbii se deosebesc …” și “Este anevoios să facem o ierarhizare judicioasă a acestor trei formații …”. Formulările impun construcția cu genitivul, nu cu dativul.
Greșită este și alcătuirea frazei: “… prin urmărirea cu deosebită exigență a procesului de producție, prin schimbarea cuptoarelor care sunt vechi și a măririi actualei capacități cu încă două cuptoare”. Formularea corectă este: “… prin schimbarea cuptoarelor și prin mărirea actualei …”, deci fără articolul posesiv care nu are nici o justificare în construcția citată.
Sunt unele construcții sintactice în care și folosirea relativului care cere să fie efectuată cu o atenție sporită, căci altfel ea riscă să încalce normele exprimării corecte.
Destul de frecvent atestată este greșita întrebuințare a relativului care, atunci când situația cere ca acesta să fie precedat de prepoziția pe. Forma cerută obligatoriu de cazul acuzativ (pe care) este înlocuită cu nominativul care sau, mai ales, ce: “Deși încercați să dați o turnură nouă peisajului celest, modalitatea poetică ce o folosiți este eminesciană …”; “Aș cita numai unul singur din acești termeni și anume verbul <<a adăsta>> care îl vedem uneori înlocuind …”; “O știre care n-au aflat-o încă toate ziarele …”; “Edițiile românești care le avem …” și: “Niciodată nu încălcase instrucțiunile ce le primise de la superiori”. În aceste exemple formele subliniate care și ce trebuie să fie înlocuite cu pe care.
De asemenea, forma relativului care se schimbă după numărul și genul substantivului de care se leagă. De pildă, spunem: “Oamenii al căror ideal …”; “Pasărea al cărei zbor …” și: “Versurile al căror ritm …”. În aceste construcții genitivale care se acordă cu substantivul de dinaintea articolului posesiv, iar acesta – cu partea de vorbire ce urmează îndată după pronumele relativ.
Sunt greșite formulările de genul: “… ai comis indiscreția de a pătrunde într-un laborator a cărei ușă a fost lăsată întredeschisă” și “Al doilea fapt caracteristic unuia dintre dialectele românești, celui moldovean, a cărei origine trebuie căutată …”. Greșeala de acord provine din faptul că autorii textelor au pus în legătură forma genitivală a relativului care nu cu substantivul de dinaintea lui, ci cu cel următor, cu care stă de fapt în relație numai articolul posesiv.
Se impune, deci, ca redactarea exemplelor în cauză să fie refăcută astfel: “… laborator a cărui ușă …” și “… unuia dintre dialectele românești, celui moldovean, a cărui origine …”.
În construcțiile: “Poetului căruia îi prețuim opera”; “Cartea căreia i s-a făcut recenzia” și: “Scriitorii cărora li s-au creat condiții optime de creație artistică”, formele lui care pentru cazul dativ sunt cele corecte (masculin: căruia, feminin: căreia, pentru singular și cărora pentru ambele genuri la plural). Întâlnim, totuși, exprimări greșite ca: “Romanul căreia editura i-a anunțat apariția …” și “Firmă căruia venitul i-a crescut considerabil în ultimul an …”. Formularea lor corectă este următoarea: “Romanul căruia editura …” și: “Firmă căreia venitul …”.
Uneori, în locul formelor genitivale ale lui care, alcătuite cu articolul posesiv (al, a, ai, ale), apar cele proprii dativului: “Ascuțișul polemic era îndreptat împotriva lumii burgheze, viciile căreia se reliefau mai bine …”, “În delimitarea subiectului, vom ține seama de anumite condiții de natură gramaticală, respectarea cărora este obligatorie”, care corect trebuie să fie formulate astfel: “… împotriva lumii burgheze, ale cărei vicii …” și “anumite condiții de natură gramaticală a căror respectare …”.
Se întâmplă, uneori, ca, din dorința de a respecta regula acordului, concordanța gramaticală să fie stabilită nu între cuvenitele părți de propoziție, ci între altele – ceea ce duce la greșeli de exprimare.
Sunt cazuri în care unei părți de vorbire invariabile i se schimbă forma pentru a se stabili o legătură sintactică de care nu este nevoie, ca în exemplul: “Ne-am propus ca biblioteca noastră să aibă câți mai mulți cititori”. Formularea corectă este: “Ne-am propus ca biblioteca noastră să aibă cât mai mulți cititori”, deoarece într-o astfel de construcție trebuie folosit adverbul cât (parte de vorbire cu formă fixă care ajută la exprimarea unor sensuri comparative), nu numeralul-adjectiv câți, întrebuințat ca element corelativ, în fraze ca aceasta: “Câți concurenți s-au înscris, atâția au participat la întrecere” sau cu valoare interogativă, în propoziții ca: “Câți cititori are până acum biblioteca?”.
Greșite sunt și formulările de tipul: “Ce-s cu ei?” (“Ce-s cu astea?”), deoarece subiectul exprimat prin pronumele interogativ ce se află la singular, iar predicatul la plural (s = sunt). Eroarea provine din faptul că sunt considerate ca având valoare de subiect pronumele ei și astea, care – precedate de prepoziția cu – îndeplinesc, în realitate, funcția de complement. Corecte sunt formulările: “Ce-i (ce e) cu ei?”, “Ce-i (ce e) cu astea?”, “Ce-i (ce e) cu cărțile acestea?”.
Anacolutul – o greșeală de construcție sintactică
Anacolutul este o formă de discontinuitate sintactică manifestată prin întreruperea și modificarea construcției în cadrul aceleiași unități sintactice:
“Cine strâcă dragostile
Mânce-i grâu păsările.” (Arh. Folk, VI.74)
“Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile și socrii.” (Creangă, p. 86)
De cele mai multe ori, discontinuitatea se produce în enunț în punctul inserării unor subordonate, a unor propoziții explicative sau construcții intercalate de diverse feluri.
Particularitate a comunicării orale, anacolutul este cauzat de lipsa de control a vorbitorului asupra ansamblului construcției. Concentrându-și atenția asupra conținutului mesajului, vorbitorul neglijează structura gramaticală a acestuia. Spre deosebire de mesajul oral, cel scris beneficiază de o etapă de organizare în acord cu regulile gramaticii, de posibilitatea de a se reveni asupra textului și de a se corecta eventualele greșeli. Totuși, sunt situații în care anacolutul apare și în texte scrise.
În operele unor scriitori, cum ar fi Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Marin Preda, anacolutul se constitue într-un procedeu stilistic realizat la nivel sintactic. Efectul este diferit: la Ion Creangă și Marin Preda, folosirea intenționată a anacolutului (construcție specifică exprimării orale) duce la realizarea oralității stilului; la Ion Luca Caragiale, pe lângă efectul de oralitate, se adaugă și cel comic, anacolutul devenind un mijloc de caracterizare lingvistică a personajelor. Un personaj care vorbește în fraze incoerente (cum ar fi: “Eu, dom’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat și clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tocma’ atunci cu birja”) se situează într-un anumit mediu social și la un anumit nivel cultural.
Când nu este folosit intenționat și deci nu are un efect în plan stilistic, anacolutul rămâne o greșeală de construcție sintactică. Această greșeală poate fi generată de graba, neatenția, neglijența sau incompetența lingvistică a celui care redactează un text.
Tipuri de anacoluturi
Cele mai frecvente situații sintactice în care se creează anacolutul sunt următoarele:
1. Un termen al frazei cumulează mai multe funcții sintactice:
“Cine tot vorbește, lucrul nu-i sporește.” (Zanne, P. II, 838)
“Cui îi place-n crâșm-a bea
Nu doarmă tătă noaptea.” (Arh. Folk. V., 139)
În primul exemplu pronumele relativ cine cumulează funcția de subiect al subordonatei cine tot vorbește și de cuvânt care introduce completiva indirectă a regentei lucrul nu-i sporește, dar nu o exprimă formal decât pe cea dintâi, nefiind posibil ca același cuvânt să aibă simultan două forme deosebite: forma de dativ cerută de faptul că introduce o completivă indirectă și cea de nominativ cerută de funcția de subiect al subordonatei; marcarea numai a unuia dintre cele două raporturi sintactice în care intră pronumele face ca subordonata să fie izolată de regenta care urmează. În exemplul al doilea pronumele exprimă formal funcția de complement indirect al subordonatei și cumulează funcția de a introduce o subiectivă; deoarece nu este marcată gramatical decât prima funcție, fraza este întreruptă.
În exemplul: “Cine-a binevoi să vie aici ca să vadă ori să privegheze pe mort, să-l cinstesc c-un pahar și să-i dau o bucată de pită cu ceva.” (Sadoveanu, “Baltagul”), pronumele cine cumulează funcția de subiect al subordonatelor cu care începe fraza, de complement direct al primei regente și de complement indirect al celeilalte.
În aceste fraze cu anacolut subordonata precedă regenta, iar pronumele exprimă formal funcția din subordonată.
Acest tip de anacolut este singurul tolerat de limba literară. Pentru a fi evitat ar trebui să se înlocuiască întreaga construcție (“Cine strică dragostile să aibă grâul mâncat de păsări”; “Cine tot vorbește nu are spor la lucru”) sau să fie reluat pronumele (“Cui îi place-n crâșm-a bea acela să nu doarmă …”).
Uneori, pe lângă faptul că pronumele are dublu rol sintactic, se elimină și prepoziția necesară în propoziția subordonată:
“Tăcu, fiindcă venise servitoarea cu cafelele! Lasă-le aici! Pleacă! Și cine mă caută, nu sunt acasă!” (Cezar Petrescu, în LR IV (1955), nr. 2, p. 21)
Raportul sintactic dintre subordonata cine mă caută (care trebuia să fie pentru cine mă caută) și regenta nu sunt acasă este întrerupt.
2. Construcția cu care începe fraza este părăsită când se intercalează o propoziție subordonată și fraza este continuată cu o altă construcție:
“Moșneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi.”
(Creangă, p. 291)
Subiectul cu care începe fraza, moșneagul, este părăsit după subordonata temporală când a văzut-o și fraza este continuată cu altă construcție, în care moșneagul are funcție de complement indirect. Forma de nominativ se poate explica și prin faptul că moșneagul este în același timp subiectul gramatical al subordonatei și subiectul logic al întregii fraze. Conform regulilor sintaxei limbii literare, fraza trebuie să fie construită astfel: “Moșneagului, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi.”.
3. Când într-o atributivă introdusă prin pronumele relativ care în nominativ apare al doilea subiect:
“Masa era compusă din două mesuțe mici, așezate cap la cap, care neavând aceeași formă și nici aceeași înălțime, îmbinarea lor alcătuia o figură geometrică cu totul arbitrară.” (Pătrașcu, PR. 19)
Subiectul atributivei exprimat prin pronumele care este părăsit după intercalarea gerunziului cu funcție de complement de cauză neavând aceeași formă și nici aceeași înălțime și este introdus un alt subiect, îmbinarea. Care ar trebui să fie subiectul atributivei, dar este înțeles ca subiect al gerunziului; din această cauză în continuarea frazei apare un nou subiect și propoziția astfel creată nu mai este atributivă, nu e subordonată regentei, ci independentă de ea.
Construcția corectă este următoarea: “… mesuțe, care, neavând aceeași formă …, alcătuiau prin îmbinare o figură geometrică cu totul arbitrară”. În acest caz vorbitorul nu ține seama de trăsătura caracteristică de relativ a pronumelui subiect al atributivei și îl tratează ca pe un pronume demonstrativ care este izolat de regenta anterioară și are numai funcția de subiect al gerunziului complement (acestea neavând aceeași formă …, îmbinarea lor alcătuia …). Relativul care nu poate fi însă izolat de regenta anterioară.
În același fel se creează anacolutul în fraze de tipul celei următoare, frecvente în vorbirea curentă:
L-am căutat pe Gheorghe, care nefiind acasă, l-am luat pe Ion.
Construcția corectă este: L-am căutat pe Gheorghe, care nu era acasă și l-am luat pe Ion.
4. Când există o neconcordanță între cazul cu care se construiesc complementul regentei și completivele acesteia, introduse prin pronume, în situațiile în care completiva este reluată prin pronume personal neaccentuat:
Negreșit că pentru oricare știe să țină un condei cu trei degite și pentru oricare din acei scriitori ce nu s-au pătruns că scrisul trebuie să fie numai o urmare cugetată a gândirii și a studiului foarte lesne le vine a scrie <<currente calamo>> despre orice materie, știută sau necunoscută lor.” (Odobescu, S. III 102)
Discordanța de caz dintre pronumele care introduce completivele indirecte pentru oricare știe să țină un condei … și pentru oricare din acei scriitori … și complementul indirect pronominal le din regentă duce la întreruperea frazei, deoarece verbul din propoziția că foarte lesne le vine cere ca toate complinirile lui să fie construite cu dativul și nu cu acuzativul cu prepoziție, cum sunt construite completivele de mai sus.
Fraze total greșite
În anacoluturile anterioare întreruperea construcției frazei determină adesea o anumită lipsă de claritate a frazei, duce la confuzie.
Există însă și anacoluturi care fac fraza complet de neînțeles, ca în exemplul:
Deși aveam în față două cărți cărora, fără a li se nega meritele, sunt susceptibile de observații critice, recenzenții au preferat laudele nemăsurate. (“Luceafărul”, 103 (1962), p. 4/4)
În această frază construcția primei atributive, introdusă prin pronumele relativ în dativ cărora, este întreruptă prin intercalarea unui complement. După această intercalare, atributiva continuă cu o construcție care nu este în concordanță cu elementul introductiv: cărora … sunt susceptibile de observații critice. Forma de dativ a pronumelui relativ care introduce atributiva este în concordanță cu cazul formei neaccentuate a pronumelui din cadrul complementului intercalat fără a li se nega meritele. Fiind în acest caz însă, pronumele nu mai poate avea rol de subiect al predicatului nominal sunt susceptibile. Pentru ca fraza să fie corectă există posibilitatea de a o construi fie astfel încât în cadrul complementului să nu existe un pronume în dativ: care, fără a fi lipsite de merite, sunt susceptibile de …, fie astfel încât elementul introductiv al atributivei să nu fie subiect, ci complement: cărora, fără a li se nega meritele, li se pot face observații critice.
“Reclamantul acela care a făcut reclamația, un porc al meu, ca o ură personală pentru tot – so care tocmai se certase, l-a găsit cu o altă turmă de porci a altora și l-a luat numai pe el din toți și pe ceilalți i-a lăsat în stogul de grâu.” Citat de Radiu Dimiu, în “Limbajul juridic” (București, 1930), p. 23.
Majoritatea greșelilor din această frază provin din eliminarea construcțiilor sau din folosirea unora care nu sunt adecvate cu restul frazei.
A vorbi și a scrie corect românește este o obligație elementară a oricui. A scrie și a vorbi bine înseamnă, în primul rând, a folosi just vocabularul, a pronunța și a scrie corect cuvintele, a cunoaște regulile gramaticale. Respectarea normelor gramaticale oferă întotdeauna posibilitatea realizării unei exprimări corecte, a detectării erorilor și a eliminării lor.
=== 2-1 ===
Capitolul I
TERMENUL B ESTE UN VERB (A = MONOMEMBRU)
Din întreaga flexiune verbală, avem în vedere numai formele personale, adică acelea care pot funcționa ca predicat (sau copulă în predicatul nominal). Gerunziile și participiile vor fi tratate în capitolul al III-lea, ca adjectiv. Din punctul de vedere al acordului nu există nici o deosebire între un participiu, component al diatezei pasive, și un adjectiv, component al unui predicat nominal. De pildă, în acordul cu pronumele de politețe, dumneavoastră (singular), participiul realizează exact aceeași opoziție față de a fi ca și adjectivul nume predicativ:
Dumneavoastră sunteți palid;
Dumneavoastră sunteți consultat;
plural (sunteți)/singular (palid, consultat)
Astfel, prin transferarea la adjectiv a gerunziilor și participiilor acordate, termenul B devine echivalent cu predicatul (copula), iar A se identifică total cu subiectul propoziției.
Regula generală
Prezența la predicat a aceleiași informații de număr și persoană care apare la subiectul monomembru reprezintă o normă fundamentală a sintaxei românești:
Voi, pierduți în gânduri sânte, convorbeați cu idealuri. (Eminescu, 30)
Încălcarea acestei reguli se sancționează, fiind pusă pe seama unui insuficient grad de cultură. Scriitorii români satirici au utilizat adesea abaterea de la această normă ca un mijloc de realizare a ridicolului, prin discrepanța dintre aerele de cultură ale unor personaje și incapacitatea de a satisface o cerință gramaticală elementară.
La nivelul graiurilor populare, regula generală de acord dintre predicat și subiect trebuie examinată în funcție de particularitățile flexionare ale verbului în fiecare grai. În sistemul graiului muntean, de pildă, omonimia singular-plural la persoana a III-a este și azi o normă morfologică generală pentru indicativ prezent (el vede – ei vede), imperfect (el cânta – ei cânta), perfectul compus (el a cântat – ei a cântat). Prezența consecventă a unor astfel de forme în vorbirea unor persoane care aparțin lingvistic acestui grai trebuie privită mai degrabă ca o manifestare de regionalism morfologic, decât ca o greșeală de acord. În operele beletristice cititorii le simt însă ca greșeli de acord, pentru că le raportează la norma limbii literare. Efectul comic e puternic, deoarece utilizarea singularului pentru plural la predicat (ca și a pluralului pentru singular) este considerată una dintre cele mai compromițătoare erori de exprimare:
Nu-mi cere amănunte, că nu pot să-ți dau. La noi, la ORACA, e animale, e probleme, e cifre. (Băieșu, 55)
Oamenii va fi consemnați în cazarmă, în “g.d.s.”. Patrulele va circula în oraș și va aresta pe cei fără bilete în regulă. (Brăescu, 21)
A este un cuvânt inclusiv
Considerăm inclusiv orice cuvânt care exprimă o pluralitate și care are capacitatea de a include în această pluralitate pe unul dintre protagoniștii comunicării (sau chiar pe amândoi).
Inclusivele obligatorii ale limbii române sunt pronumele personale noi și voi (dumneavoastră). Primul se caracterizează prin prezența trăsăturii [+ Emițător] ca o marcă semantică inerentă (noi = eu + el, ea, ei, ele, etc.), la care se mai poate adăuga, opțional, [+ Receptor] (noi = eu + tu, voi, el, ea, ei, ele, etc.). Al doilea posedă trăsătura necontextuală [+ Receptor] (voi = tu + tu + tu etc. sau voi = tu + el, ea, ei, ele, etc.). Dumneavoastră (plural) are același conținut semantic ca și voi, la care se adaugă [+ Reverență].
Prezența emițătorului în ansamblul conținut de noi impune restricții de selecție la predicatul cu care acest pronume e coocurent (persoana I plural, exclusiv):
citim
Noi *citiți
*citesc
Predicatul lui voi (dv.) se pune la persoana a II-a plural, formă cerută de prezența receptorului în conținutul acestui subiect:
*citim
Voi citiți
*citesc
Inclusivele facultative se definesc, în opoziție cu cele obligatorii, prin aceea că includerea polilor comunicării în pluralitatea evocată de ele apare ca o posibilitate, dar nu ca o necesitate. În mod normal conținutul lor este noninclusiv:
Unii citesc ziarele.
Încorporarea vorbitorului sau a ascultătorului trebuie privită ca o stare de excepție:
citim ziarele.
Unii
citiți ziarele.
O altă deosebire ar fi aceea că, întrucât inclusivele facultative nu marchează formal includerea emițătorului sau a receptorului, această informație se exprimă numai sintagmatic, prin persoana verbului predicat, deci printr-un acord ad sensum, neredundant:
am citit: [+ Emițător]; [ Receptor]
Toți ați citit: [– Emițător]; [+ Receptor]
au citit: [– Emițător]; [– Receptor]
Regula de acord cu inclusivele facultative reclamă forma de plural a predicatului, dar nu impune restricții de persoană. Alegerea ei rămâne la latitudinea vorbitorului, ca un mijloc de exprimare a includerii sau nonincluderii sale (sau a ascultătorului) în pluralitatea subiectului.
Inclusivele facultative reprezintă în limba română o clasă destul de numeroasă, cu membri care aparțin celor mai diverse categorii de pronume, numerale și substantive:
a) Pronume la plural (sau la singular, dacă exprimă tematic ideea de pluralitate):
nehotărâte (unii, alții, toți, mulți, puțini, fiecare, oricare, câțiva, nici unul etc.);
Și unii și alții luptăm pentru victorie.
Ori toți să murim, ori toți să scăpăm. (Caragiale, T. 56)
Înseamnă că fiecare ne-am făcut datoria și putem merge mai departe. (“Contemporanul”, 25.VIII.1972, p. 4, col. 7)
interogativ-relative (care, câți, câte);
Mă întreb câți am mai avea astăzi acest curaj? (“Luceafărul”, 22.VII.1971, p. 3, col. 4)
demonstrative (aceștia, aceia, acestea, acela, ceilalți, celelalte, etc.);
Ceilalți veți mai aștepta încă o zi.
b) Numerale cu valoare substantivală (de la doi în sus):
cardinale propriu-zise (doi, trei, patru, etc.);
Patru o să rămâneți aici, iar trei încercăm să-l oprim să mai plece.
ordinale (primii, ultimii);
Primii o să cam dârdâim de frig.
colective (amândoi, ambii, tustrei, tuspatru, etc.);
Amândoi avem un nume. (Alecsandri, I, 267)
Stam tuspatru, în cerc, în fața casei Bănățeanului, și ascultam. (Blaga, H. 34)
fracționare (sfert, jumătate, treime);
Jumătate am fost salvați, dar în ce stare.
(“Tribuna”, 13.I.1972, p. 6, col. 2)
c) Substantive colective și partitive (mulțime, serie, grup, parte, rest, majoritate, etc.):
[…] iar restul am fost înaintați Consiliului de Război.
(RL, 13.I.1972, p. 20, col. 3)
S-a ales că majoritatea foștilor elevi […] ne-am întâlnit la Sibiu ca la un consemn. (Blaga, H. 157)
d) Substantive la plural, care denumesc persoane sau lucruri personificate (studenți, elevi, copii, soldați, români, etc.):
Așa ne duceam băieții și fetele unii la alții. (Creangă, 47)
Locuiam la aceeași gazdă, iar micii chiriași eram cam aceeași.
(Blaga, H. 61)
Libertatea de selecție a persoanei lui B, când A este inclusiv facultativ, poate fi limitată de modificatorii termenului iradiant. Acest rol restrictiv îl au atributele pronominale partitive exprimate prin inclusivele obligatorii (noi, voi, dv.) și se manifestă astfel:
Noi exclude persoana a II-a:
vom reveni.
Mulți dintre noi *veți reveni.
vor reveni.
Voi exclude persoana I:
*vom reveni.
Mulți dintre voi veți reveni.
vor reveni.
Inclusivele de la d) nu pot primi această determinare, păstrându-și integrală libertatea de selecție a persoanei lui B. Statut similar au și câteva inclusive din celelalte grupe: toți, tustrei, amândoi, grupă, rest, etc..
Observații.
1. Restricții în selecția persoanei lui B poate impune și conținutul verbului. Un verb ca a muri exclude formularea Câțiva dintre noi am murit, ori Câțiva dintre voi ați murit. Participarea anterioară a vorbitorului sau a ascultătorului la o asemenea acțiune le anulează acestora posibilitatea de a apărea, în prezent, ca protagoniști ai comunicării. Dacă se includ între cei morți, ei nu mai pot, logic, să poarte un dialog.
2. Acordul pronumelui cu inclusivele facultative urmează regulile constatate la verb. Acest lucru se poate observa foarte bine la formele atone de dativ și acuzativ care reiau sau anticipează complemente directe sau indirecte exprimate de cuvinte inclusive.
– Complement direct (reluat prin persoana I, a II-a sau a III-a):
ne-a lăudat.
Pe unii v-a lăudat.
i-a lăudat.
– Complement indirect (reluat prin persoana I, a II-a sau a III-a):
ne-a dat.
Unora v-a dat.
le-a dat.
A este un substantiv colectiv
Substantivele de tipul mulțime, grup, serie, grămadă etc., ca termen A, iradiant, produc la termenul B, acordat, o permanentă concurență între singular și plural. Această instabilitate e generată de coexistența la aceste cuvinte a două mărci semantice contradictorii: [+ Pluralitate], conținută tematic, și [+ Singularitate], exprimată afixal. Unele circumstanțe favorizează apariția, la B, a singularului, altele impun pluralul.
Termenul A este un cuvânt colectiv complet
Înțelegem prin colective complete acele substantive care, pe lângă trăsătura [Pluralitate], conțin tematic o marcă semantică în plus, indicând elementele care compun acea pluralitate. De pildă, armată = [Pluralitate] + [Militar]. În această clasă am putea include: oaste, norod, neam, lume, boierime, popor, tineret, țară (cu sens arhaic) etc.. Ca termen A, un colectiv complet cu formă de singular reclamă la B aceeași categorie:
Studențimea este activă.
Oastea a fost decimată.
Între predicat și subiectul exprimat prin acest fel de substantive colective se face un acord gramatical. Vorbitorii consideră realitatea evocată de aceste cuvinte ca pe un bloc unitar, fără preocupare pentru componenții acestei unități, iar singularul lui B e o consecință a acestei interpretări.
În limba veche însă se constată o permanentă oscilare a predicatului între singular și plural, uneori chiar în același enunț:
Norodul sta și auzi, grăiră. (Coressi, 155)
[…] să-i spună că țara nu-l va, nici îl iubescu. (Ureche, 142)
În special în textele din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, acordul după înțeles cu aceste colective complete apare foarte frecvent:
Văzând țara pagubă ce se va face de oastea leșească, nu vor răbda, ci vor vrea să-și apere ale sale. (Ureche, 114)
Abia a doua jumătate a secolului al XIX-lea și secolul al XX-lea prezintă situația clară a eliminării acordului ad sensum cu această categorie de colective. Dispariția sa poate fi pusă pe seama uneia din următoarele două cauze: evoluția atitudinii vorbitorilor spre o interpretare diferită a conținutului acestor unități lexicale sau slăbirea vreunei influențe străine. Nu trebuie exclusă nici ipoteza unei acțiuni a celor doi factori amintiți.
Termenul A este un cuvânt colectiv incomplet
Spre deosebire de colectivele complete, cele incomplete conțin tematic numai semul [Pluralitate], neprecizându-se natura elementelor care alcătuiesc această pluralitate. Ilustrativă în acest sens poate fi comparația între armată (complet) și grup (incomplet):
armată = [Pluralitate] + [Militar]
grup = [Pluralitate]
Cele două seme conținute în primul cuvânt sunt în raport de inerență, ceea ce înseamnă că armată nu poate conține decât indivizi din categoria [Militar]. Grup semnifică numai [Pluralitate], iar natura obiectelor care intră în ansamblu ne este necunoscută. Teoretic cel puțin, aceste componente pot fi de o varietate infinită, de aceea grup reclamă un cuvânt auxiliar, care să aducă în enunț informația cu privire la natura conținutului său:
Grup – de soldați
de studenți
de pomi
de scaune etc.
Din acest motiv, colectivele de tipul lui grup se numesc incomplete. Desigur, contextul lingvistic sau situațional poate permite lipsa din enunț a determinantului explicativ, dar acesta are, în asemenea cazuri, o existență latentă. De pildă, Un grup a plecat este echivalentul lui Un grup de cercetători a plecat, într-un dialog pe temă de cercetare.
Întrucât colectivele incomplete exprimă o idee cantitativă care vizează niște obiecte indicate de alt cuvânt, ele sunt simțite în multe contexte ca un fel de numerale nehotărâte. De exemplu, o mulțime de propuneri poate fi considerată expresia sinonimă pentru multe propuneri. Din punct de vedere sintactic, în enunțul O mulțime de propuneri au fost făcute este posibilă o analiză perfect paralelă cu a enunțului Treizeci și șase de propuneri au fost făcute, adică:
propuneri = subiect;
au fost făcute = predicat;
o mulțime (de)
atribut exprimat prin numeral.
douăzeci și trei (de)
Apar și situații în care, chiar dacă interpretăm colectivul incomplet ca un numeral, el funcționează ca subiect:
O mulțime (= mulți) nici n-au venit la ore.
În alte împrejurări colectivul incomplet poate fi analizat ca substantiv-subiect:
O mulțime tăcută de oameni se îndrepta spre clădire.
Se întocmește o listă cu 30 de enunțuri, conținând 10 colective incomplete în interpretări paralele:
substantiv – subiect
numeral – atribut
numeral – subiect
În fiecare serie varianta întâi are predicatul la singular, iar celelalte două la plural. Toate verbele-predicat sunt la diateza pasivă unde, prin prezența participiului, acordul devine mai complex și implicit mai tranșant. Asteriscul marchează enunțurile care au fost considerate inacceptabile. Acolo unde pentru “acceptabil” sau “inacceptabil” a existat majoritate, dar nu unanimitate, se marchează acest lucru cu un semn de întrebare pus, în paranteză, la sfârșitul enunțului.
Un grup de militari a fost arestat. (?)
grup Un grup de militari au fost arestați.
*Un grup au fost arestați. (?)
Un morman de hârtii era nesemnat. (?)
morman Un morman de hârtii erau nesemnate.
*Un morman erau nesemnate. (?)
*O mulțime de probleme a fost rezolvată.
mulțime O mulțime de probleme au fost rezolvate.
O mulțime au fost rezolvate.
O pereche de tineri căsătoriți a fost felicitată.
pereche O pereche de tineri căsătoriți au fost felicitați. (?)
*O pereche au fost felicitați.
*O seamă de aspecte a fost sesizată.
seamă O seamă de aspecte au fost sesizate.
O seamă au fost sesizate.
*O serie de întrebări a fost pusă în pauză. (?)
serie O serie de întrebări au fost puse în pauză.
O serie au fost puse în pauză.
*Un șir de războaie a fost purtat.
șir Un șir de războaie au fost purtate.
*Un șir au fost purtate.
*Majoritatea clasicilor a fost reeditată.
majoritate Majoritatea clasicilor au fost reeditați.
Majoritatea au fost reeditați.
*O parte din propuneri a fost reținută.
parte O parte din propuneri au fost reținute.
O parte au fost reținute.
*Jumătate din complotiști a fost omorâtă.
jumătate Jumătate din complotiști au fost omorâți.
Jumătate au fost omorâți.
În a doua fază s-au operat astfel de modificări încât interpretarea substantiv-subiect să fie posibilă și în enunțurile în care inițial nu fusese acceptată. Schimbările au constat în:
a) Înlocuirea determinantului prepozițional:
*Un șir de războaie a fost purtat.
Un șir de mărgele a fost purtat.
*O mulțime de probleme a fost rezolvată.
O mulțime de oameni a fost văzută.
Substantivele înlocuite (războaie, probleme) au marca semantică [+ Abstract], în timp ce înlocuitorii lor (mărgele, oameni) apar cu [– Abstract]. În timp ce [+ Abstract] exclude interpretarea termenului colectiv ca substantiv-subiect în aceste contexte, trăsătura [– Abstract], care admite ca substantiv-subiect a colectivului, nu o respinge nici pe cea de numeral-atribut.
O mulțime de oameni a fost văzută.
O mulțime de oameni au fost văzuți.
Un șir de mărgele a fost purtat.
Un șir de mărgele au fost purtate.
b) Inserarea în enunțuri a unor adjective calificative, ca determinante ale cuvintelor colective:
O mulțime veselă și gălăgioasă de oameni a fost văzută trecând.
S-a constatat însă că unele colective (seamă, sumedenie) nu pot primi astfel de determinări, iar altele (număr, majoritate, parte, sfert) acceptă numai anumite adjective (mare, redus, bun, infim) care nu substantivizează, ci doar gradează cantitatea exprimată de numeralul-subiect sau numeralul-atribut:
Majoritatea clasicilor au fost reeditați.
Marea majoritate a clasicilor au fost reeditați.
O parte din probleme au fost rezolvate.
O bună parte din probleme au fost rezolvate.
c) Înlocuirea verbului-predicat (eventual printr-un verb la altă diateză decât cea pasivă):
Un morman de hârtii era nesemnat.
Un morman de hârtii zacea.
“A semna” presupune tratarea individuală a obiectelor care alcătuiesc “mormanul”, de aceea accentul cade pe ideea de pluralitate:
Un morman de hârtii zăcea.
Un morman de hârtii zăceau.
d) Inserarea unor adjective demonstrative ca determinante ale cuvântului colectiv:
*O mulțime de probleme a fost rezolvată.
Această mulțime de probleme a fost rezolvată.
e) Articularea cuvântului colectiv cu articol definit:
*O mulțime de probleme a fost rezolvată.
Mulțimea aceasta de probleme a fost rezolvată.
Toată această mulțime de probleme a fost rezolvată.
Cuvântul seamă face excepție și de la acest procedeu de substantivizare.
f) Înlocuirea articolului definit cu cel indefinit.
Schimbarea aceasta vizează numai două cuvinte, amândouă colectiv-partitive: majoritate și rest, care au valoare de numeral mai pronunțată tocmai când sunt articulate definit. Cu articol nehotărât apar, de obicei însoțite de adjective, ceea ce favorizează interpretarea substantiv-subiect în asemenea enunțuri:
O majoritate fragilă de deputați democrați a votat …
g) Forma nearticulată a cuvântului colectiv este substituită de una articulată (definit sau indefinit). Procedeul se aplică numai la jumătate:
Jumătate din fructe a dispărut.
O jumătate a dispărut.
Jumătatea aceasta a dispărut.
De obicei, substantivizarea lui jumătate elimină din enunț determinantul său prepozițional (aici, din fructe).
h) Eliminarea determinantului prepozițional (genitival):
a fost arestat.
Un grup de militari
au fost arestați.
dar
Un grup a fost arestat.
Observație.
Prezența determinantului prepozițional (genitival) în enunț are importanță numai în cazul colectivelor incomplete. În afară de grup, grupă, se mai pot cita echipă, șir, morman, pereche. Celelalte nu-și condiționează statutul sintactico-morfologic prin prezența sau absența determinantului:
Majoritatea studenților au plecat.
Majoritatea au plecat.
i) Determinantul prepozițional (genitival) la plural este înlocuit cu un cuvânt colectiv complet (la singular):
O mulțime de tineri au venit.
O mulțime de tineret a venit.
Majoritatea militarilor au venit.
Majoritatea armatei a venit.
Dubla interpretare a colectivelor incomplete
La un pol se află cuvinte colective ca seamă, sumedenie, care cu greu mai pot fi încadrate în categoria substantivului. Seamă nu mai acceptă articol definit și determinări adjectivale de nici un fel, iar genitivul și dativul, în prezența sa, se exprimă numai prepozițional, ca la numeral:
titlurile a o seamă de opere;
la o seamă de studenți li s-au dat cărți.
La celălalt pol se află colective incomplete ca grupă și echipă, cu un comportament preponderent substantival. Ele au formă de plural (grupe, echipe), exprimă genitiv/dativul numai flexionar (al unei grupe/echipe de sportivi).
Între cele două extreme menționate mai sus (seamă, sumedenie – grup, echipă) se găsesc celelalte colective incomplete, unele mai apropiate de un pol, altele de celălalt. Ceea ce au ele în comun este posibilitatea dublei interpretări (substantiv-numeral) când sunt utilizate cu articol nehotărât și reacția identică la mijloacele “tari” de substantivare (inserarea lui acest etc., utilizarea articolului definit).
O primă serie ar putea fi formată din morman, șir. Obiectele conținute de aceste colective au trăsăturile [– Uman], [–Abstract]. Cele două interpretări (substantiv-numeral) sunt posibile în egală măsură. Utilizate cu sens figurat, încorporând elemente cu [+ Uman] sau [+ Abstract], aceste cuvinte devin exclusiv numerale:
Un morman de probleme au fost rezolvate. (= multe)
Un șir de discuții au avut loc. (= multe)
Cele două ipostaze (substantiv-numeral) sunt ilustrate de un comportament morfologic diferit:
unei grămezi de cartofi (substantiv)
[– Uman]: dispariția
a o grămadă de cartofi (numeral)
*unei grămezi de oameni (substantiv)
[+ Uman]: dispariția
a o grămadă de oameni (numeral)
O altă serie e formată din colective indiferente la natura elementelor pe care le conțin, dar care reclamă, în general, prezența determinantului prepozițional la plural, pentru a putea fi apropiate în sensul de numeral: grup, pereche.
Cu serie, mulțime ne aflăm în preajma celuilalt pol, al colectivelor utilizate mai ales ca numerale. Ambele realizează genitivul (și dativul) prepozițional, când sunt numerale:
a o serie de copii
glasurile
a o mulțime de copii
și flexionar, când sunt substantive:
glasurile unei mulțimi de copii
Colectivele partitive (majoritate, parte, jumătate) sunt în primul rând numerale, indiferent de natura elementelor care compun ansamblul, indiferent de prezența sau absența determinantului prepozițional (genitival) la plural:
O parte au plecat.
O bună parte au plecat.
Prezența trăsăturii [– Animat] la elementele componente poate face uneori posibilă analiza partitivului colectiv ca substantiv, chiar dacă acesta nu e articulat definit:
O parte (din fructe) a fost consumată, dar
*O parte (din studenți) a fost criticată.
Criteriile aplicate în dubla interpretare a colectivelor incomplete
Teoretic, regula de acord a predicatului cu un colectiv incomplet este simplă: când termenul colectiv este substantiv-subiect (reclamă persoana a III-a singular sau plural); ca numeral-subiect el impune persoana a III-a plural la predicat, iar ca numeral-atribut iese din sfera relațiilor de acord. Aplicarea în practică a acestei reguli este destul de complicată, deoarece trebuie să se aibă în vedere mai multe criterii: prezența sau absența unui anumit fel de articol, existența unor determinanți adjectivali, prezența determinantului prepozițional (genitival) la plural, diateza verbului-predicat etc..
Cei dominați de teama dezacordului exagerează analiza formală, strict gramaticală, lucru remarcat mai ales la intelectuali. Orice cuvânt precedat de “un”, “o” este un substantiv, iar acordul îl fac în manieră strict gramaticală:
Galilei n-avea de unde să știe că după el o mulțime de oameni se va pune pe lucru și va reuși să demonstreze … (RL, 07.V.1970, p. 31, col. 4)
Pe de altă parte, există vorbitori care, dând prioritate sensului, tratează toate colectivele incomplete ca pe niște numerale nehotărâte, acordând predicatul numai la plural:
Întreaga echipă, după ce au marcat prin Ilie și Moldovan, s-au retras în apărare. (“Gazeta Sporturilor”, 07.VI.2001, p. 2, col. 2)
Preferințele majorității vorbitorilor limbii române se îndreaptă spre această interpretare: pluralul predicatului se consideră ca regulă generală, singularul rămânând ca un mijloc stilistic de a marca situațiile speciale în care emițătorul prezintă ansamblul ca o entitate monolită.
Observații.
1. Topica inversă (B A) favorizează acordul formal, cu predicatul la singular:
Unde era o mulțime de oase rămase din timpul războiului.
(TR, 01.III.1974, p. 2, col. 2)
2. Distanțarea celor doi termeni (A B) favorizează acordul după înțeles, cu predicatul la plural. Acest lucru se poate observa mai bine în enunțurile în care termenul colectiv se află în relație de acord cu două predicate. Primul se sustrage mai greu acordului formal, în timp ce al doilea, plasat la distanță mai mare, se pretează mai ușor la un acord nongramatical:
Echipa română s-a menținut în atac, însă au ratat prin Contra și Ilie.
(“Gazeta Sporturilor”, 29.V.2001, p. 4, col. 2)
3. În acordul pronumelui cu un termen colectiv, prioritatea conținutului este și mai evident. Reluarea sau anticiparea unui complement direct sau indirect exprimat printr-un cuvânt colectiv se face în general prin forme atone la plural:
Pe o mulțime de băieți i-am văzut plecând.
*Pe o mulțime de băieți am văzut-o plecând.
Un asemenea acord e atestat chiar și între pronume și colectivele complete:
Sunt o mare prietenă a tineretului din toată lumea. Se pare că ei știu asta, pentru că ne înțelegem foarte bine.
(“Contemporanul”, 20.XI.1970, p. 5, col. 3)
A este un nume propriu
a) Antroponimele românești sunt în general “singularia tantum”, de aceea, ca subiecte, reclamă un predicat la singular:
Popescu va veni; Ion cântă.
Există și situații explicabile stilistic, când numele de familie se pot folosi la plural (Popeștii). În aceste cazuri predicatul se orientează după noua formă:
Popeștii sunt simpatici.
Când numele de familie provin din foste apelative la plural (Ochialbi, Poalelungi, Holdemulte etc.) contradicția conținut/formă (singular/plural) se rezolvă prin acord după înțeles:
Ochialbi a scris o carte bună.
b) Toponimele prezintă o situație mai complexă; jocul priorităților conținut-formă în realizarea acordului ține seama de un element în plus: articolul.
Când toponimul este nearticulat, criteriul conținutului este preponderent, iar forma de plural a unui astfel de subiect nu e preluată de predicat:
București are azi o populație de 2 milioane de locuitori.
Iași este un important centru universitar și cultural.
Cotnari are faima vinului bun.
Articularea numelui schimbă raportul în favoarea acordului gramatical după formă:
Și-apoi Humuleștii și pe vremea aceea nu erau numai așa un sat de oameni fără căpătâi. (Creangă, 19)
Bucureștii se-ntindeau pe vremea aceea […]
(RL, 01.VI.1972, p. 16, col. 5)
Neglijarea formei toponimului, după articulare, acordând predicatul după sens, este un fapt neobișnuit astăzi, având un ușor iz arhaic:
Iașii nu este ca Bucureștii bogat în biserici. (DL, 437)
Observație.
Este foarte evidentă astăzi preferința vorbitorilor pentru articularea cu articol de singular a toponimelor cu formă de plural, rezolvându-se astfel morfologic (nu sintactic) contradicția inițială dintre formă și conținut (Ploieștiul, Iașiul, Galațiul etc.).
c) Numele proprii care depășesc sfera antroponimelor și a toponimelor (titlurile de opere literare, științifice, muzicale, titlurile de ziare, filme, numele unor asociații politice, culturale etc.) prezintă o oscilație mult mai mare în ceea ce privește acordul predicatului. Avem în vedere mai ales acele titluri care, în ciuda singularității de conținut, au formă de plural. Nu sunt rare cazurile când un autor, pe aceeași pagină, alternează singularul predicatului cu pluralul, deși îl raportează la același subiect:
“Risipitorii” este romanul crizei și al anchetei.
(“Contemporanul”, 28.I.1970, p. 3, col. 4)
“Risipitorii” sunt într-adevăr romanul unei crize morale. (Ibidem)
“Craii de Curtea Veche” ține în chip necontrolabil de poezie.
(RL, 26.III.1970, p. 8, col. 5)
“Craii de Curtea Veche” sunt un poem al metaforei. (Ibidem, col. 1)
O regulă se poate observa totuși: în cazul folosirii articulate a unor titluri pe care autorii le-ar fi scris fără articol, se impune acordul gramatical:
“Cânticile țigănești” preluau dominanta balcanismului.
(RL, 10.III.1970, p. 9, col. 1)
“Elementele” au devenit un îndrumător clasic.
(Introducere la Martinet, Elemente, p. 11)
Altfel, utilizate nearticulat, ca în varianta originală, supun predicatul aceleiași oscilații ca cea între acordul formal și cel după conținut:
Atunci a apărut “Convorbiri literare”. (Maiorescu, 75)
Nu mai apăreau “Bilete de papagal”. (RL, 21.VI.1970, p. 13, col. 3)
A este un substantiv care exprimă gruparea obiectelor pe baza asemănării lor (fel, tip, categorie, soi etc.)
Însoțite de un determinant la plural, care reprezintă subiectul logic al enunțului, substantivele menționate nu mai transmit la predicat categoria de singular care le este proprie în acel context:
Un fel de musculițe cu cioc au apărut la un moment dat în jurul nostru.
(“Contemporanul”, 01.VI.1970, p. 2, col. 6)
Acest tip de oameni gândesc de obicei în tipare anacronice.
O categorie de spectatori au fost totdeauna neglijați de organizatori – copiii!
Deși au determinanți proprii numelui (adjectiv, articol), fel, tip, categorie posedă în aceste contexte mai mult o valoare de adjectiv-atribut. Efectele diminuării sensului și funcției substantivale în asemenea îmbinări sunt mai evidente la cuvântul fel, care a devenit parte constitutivă a locuțiunilor adjectivale astfel de, fel de fel de:
Astfel de oameni reușesc în viață.
Fel de fel de oameni cunoști într-o viață.
Prezența mijloacelor “tari” de substantivare (articolul definit, adjectivul demonstrativ) nu împietează asupra distribuirii seriei fel, tip etc. în enunțuri cu predicatul la plural:
Tipul (felul, soiul) acesta de oameni reușesc în viață.
Se spun tot felul de lucruri.
A este un substantiv care desemnează emițătorul în ipostaza de autor, petiționar etc. (subsemnat, subscris, semnatar, contractant etc.)
Aceste substantive, utilizate mai ales în stilul administrativ, datorită conținutului special pe care îl au, nu cer un riguros acord la B, care oscilează între persoana a III-a (acord după formă) și persoana I (după conținut):
Subsemnatul, deși la periferia grupului său de prieteni, am fost de multe ori în casa poetului. (RL, 01.VI.1972, p. 16, col. 2)
Subsemnatul nu a tresărit nici o clipă întru paza “Viridianei”. (“Tribuna”, 22.I.1970, p. 8, col. 2)
Utilizarea la plural a termenilor menționați nu exclude acordul după înțeles în ce privește persoana lui B:
Subsemnații avem în dosarele noastre originalele și desenele în creion. (“Contemporanul”, 26.I.1973, p. 2, col. 2)
Stilul administrativ a impus varianta cu predicatul la persoana I. Ea ține deja de o formulă consacrată în acest stil, unde apare mult mai firească decât în stilul științific sau gazetăresc. Alăturându-li-se în mod obligatoriu numele nostru, ca apoziție, subsemnatul, semnatarul etc. sunt mai ușor de echivalat cu eu (noi). Se mai adaugă și faptul că, de obicei, între subsemnatul, etc. și predicatul de persoana I se intercalează și alți termeni explicativi, uneori destul de numeroși, iar distanța favorizează acordul după înțeles:
Subsemnatul B. G., domiciliat în Arad, strada …, student în anul I al Facultății de filologie, rog să binevoiți ….
A este un termen de reverență (domnie, excelență, luminăție, mărie etc.) însoțit de un adjectiv posesiv
Regula acordului cu aceste cuvinte compuse ține seama în primul rând de elementul pronominal:
[…] te duci și măria ta la juvăț și sabie. (Sadoveanu, XIII, 17)
[…] cuvioșia ta nu mai ai tată și mamă. (Ibidem, 29)
Utilizarea compuselor exemplificate ține de o perioadă mai veche a limbii române. Singurele care au și astăzi o largă întrebuințare sunt domnia ta (sa, lui) și domnia voastră (lor) mai ales în forma contopită a celor doi constituenți ca pronume de politețe (dumneata, dumnealor, dumneavoastră). În ce privește ultima formă, dumneavoastră, când se referă la o singură persoană, fostul adjectiv posesiv (voastră) decide numai numărul verbului copulativ din predicatul nominal, nu și pe acela al numelui predicativ:
Dumneavoastră sunteți inteligentă, nu
Dumneavoastră sunteți inteligente.
A este un adjectiv susbtantivizat urmat de un determinant pronominal prepozițional
Avem în vedere formulări de tipul:
Prostul de mine am sperat că o să mă iubești.
Nemernicul de el a încercat să ne convingă de nevinovăția lui.
Sintagma-subiect (prostul de mine etc.) este concepută aici global, ca o construcție prin care emițătorul este numit și calificat în același timp. Prezența pronumelui personal în această structură anulează orice posibilitate de alegere la B, impunându-se, fără excepție, persoana (și numărul) pronumelui conținut.
Observație.
Determinantul prepozițional al adjectivului substantivizat poate fi și un substantiv, situație în care predicatul se pune la persoana a III-a:
Fandosita de maică-sa n-a venit.
A este un substantiv (pronume) în raport de echivalență cu un nume predicativ
Echivalența unui subiect cu un nume predicativ are drept rezultat o mai mare mobilitate a topicii: Sub. – C – NP poate apărea în ordinea NP – C – Sub.:
Fetele erau pasiunea lui cea mare. (Sub. – C – NP)
Pasiunea lui cea mare erau fetele. (NP – C – Sub.)
Asocierea celor doi factori (echivalență semantică contextuală + libertatea de topică) provoacă dificultăți în identificarea subiectului și în acordarea corectă a verbului copulativ. Erorile de interpretare pot apărea atât la emițător, cât și la receptor.
a) Greșeală de analiză la emițător, soldată cu acordul dintre copulativ și numele predicativ:
Cauza plecării mele a fost intrigile colegilor.
b) Greșeală de analiză la receptor, soldată cu taxarea unui acord gramatical, corect, drept acord prin atracție, eventual greșeală de acord:
Obietivul principal al bugetelor țărilor imperialiste sunt înarmările.
(GLR, ed. II, vol. II, p. 112)
Aici subiectul este înarmările, dar GLR îl ia pe obiectivul drept subiect, iar pluralul lui sunt îl explică prin apropierea de numele predicativ cu care se acordă prin atracție. Că nu este așa, ne demonstrează substituirea copulei cu un verb tranzitiv echivalent (= a constitui, a reprezenta):
Obiectivul principal al bugetelor țărilor imperialiste îl constituie înarmările.
De un acord prin atracție real poate fi vorba în exemple ca:
Părul ei sunt valuri crețe. (Coșbuc, 128)
Părul ei sunt fuioare de cânepă. (Roman, 119)
A este un pronume nehotărât care exprimă prin parte totalitatea (fiecare, oricare, nici unul, nici una etc.)
Categoria [Singularitate], marcată formal la aceste cuvinte (nici unul, nici una) sau chiar nemarcată (fiecare, oricare) impune la termenul B numărul singular (persoana a III-a):
Fiecare știe ce are de făcut.
Nici unul n-a venit la spectacol.
Totuși, proiectând calitatea unui exemplar asupra întregii clase, pronumele de mai sus, prin conținutul lor generalizant devin echivalente semantice ale unor cuvinte la plural (toți, toate). Din această cauză, ele au capacitatea de a fi coocurente cu predicate la plural, în special în următoarele împrejurări:
a) Fiecare, oricare, nici unul, nici una apar în enunț ca inclusive facultative:
În viață fiecare purtăm un steag pe care e scris cu litere mari: EU.
(Ibrăileanu, 137)
Oricare puteți încerca.
Nici unul n-am uitat cele întâmplate.
Spre deosebire de celelalte inclusive facultative, pronumele fiecare, oricare, nici unul reacționează diferit la atașarea inclusivelor obligatorii (noi, voi, dv.) ca atribute partitive:
vom pleca.
Fiecare dintre noi *veți pleca.
*vor pleca.
Forma vor pleca (III, plural) este acceptată cu unii, dar e respinsă în enunțurile cu fiecare, oricare, nici unul + dintre noi (voi). În locul pluralului persoanei a III-a, cele trei pronume (+ noi, voi), selectează forma de singular persoana a III-a a verbului predicat:
Fiecare din noi (voi) va pleca.
Nici unul dintre noi (voi) nu va pleca.
b) Fiecare, oricare, nici unul, nici una sunt urmate de un atribut partitiv la plural:
Oricare dintre părțile de propoziție pot fi omise.
Nici unul dintre urmașii formelor pronominale nu mai au funcțiunea din latină.
A este un pronume interogativ
a) Care, câți, câte sunt inclusive facultative și, în această calitate, pot selecta la B persoana I sau a II-a plural, în funcție de caracterul incluziunii. Ca noninclusive, cer persoana a III-a plural:
vom pleca?
Care (câți, câte) veți pleca?
vor pleca?
Interogativul care poate apărea și în enunțuri cu predicatul la singular, persoana a II-a sau a III-a:
Care ești acolo, mă?
Care mai vine?
b) Interogativele cine, ce nu pot fi inclusive. Având valoare permanentă de singular, predicatul cu care intră în relație de acord se află la persoana a III-a singular: Cine vine? Ce vine? Unii vorbitori, în cazul în care anticipează un răspuns la plural, acordă predicatul cu răspunsul scontat, nu cu interogativul-subiect:
Cine sunt mai emoționați?
Răspunsul așteptat era: noi sau copiii. În general asemenea formulări sunt considerate ca fiind greșite și se evită. N-ar fi exclus ca existența lor să se datoreze și interogațiilor de tipul Cine sunt ei? Acordul este corect, deoarece subiectul este ei (persoana a III-a plural) iar cine este nume predicativ. În alte cazuri, pluralul predicatului lui cine sau ce poate fi pus pe seama atracției (Ce-s cu astea?) sau a repetărilor stereotipe din dialog:
Ce s-au făcut simțite?
A este un pronume relativ
Când pronumele relative nu au antecedent în enunț, ele se comportă în acord exact ca atunci când sunt interogative. Cine și ce selectează singularul predicatului (Nu știu cine va merge.). Care, câți, câte au posibilitatea de a apărea ca inclusive: Nu s-a precizat care vom pleca. Nu ni s-a comunicat câte veți veni.
Prezența antecedentului complică situația, datorită dublului acord care are loc. Între antecedent și pronumele relativ se face un acord paradigmatic – relativul preia informația acelei forme din paradigma antecedentului care ar fi apărut în locul pronumelui relativ, dacă substituția nu ar fi avut loc. Categoriile dobândite de pronumele relativ prin acordul paradigmatic sunt transmise verbului predicat prin acord sintagmatic. Acest dublu transfer este îngreuiat de unele trăsături semantice și gramaticale ale antecedentului, de funcția sintactică sau de caracterul plurimembru al acestuia etc..
Din această cauză, un pronume relativ, ca termen A în raportul subiect-predicat prezintă o varietate de cazuri nemaiîntâlnită la alte pronume și aduce în discuție, prin antecedente, factori ce depășesc cadrul intrapropozițional.
În prezentarea principalelor ipostaze ale relativelor cu antecedent ca termen A, vom avea în vedere în primul rând pronumele care (cel mai frecvent, cel mai complex) dar, unde va fi cazul, vom generaliza observațiile și la celelalte pronume (ce, câți, câte etc.).
Antecedentul este un cuvânt inclusiv facultativ
Din clasa inclusivelor facultative, următoarele cuvinte sunt atestate foarte des ca antecedente ale unor relative: toți, aceia, ăștia, cei, cele, la care se adaugă unele substantive însoțite de obicei de pronumele demonstrative amintite, cu valoare adjectivală.
Preluând informația antecedentului, care (ce etc.) dobândește și trăsătura [+ Emițător] sau [+ Receptor], iar acest fapt se repercutează asupra formei predicatului:
Aceia care ați răbdat vreodată de foame veți admite că nu e prea ușor.
(“Luceafărul”, 02.I.1971, p. 3, col. 2)
Toți care-am participat afectiv la acest moment aveam ochii în lacrimi.
(“Tribuna”, 16.VII.1970, p. 9, col. 2)
Acei care nu v-ați auzit numele o să mai așteptați afară.
Predicatele celorlalte relative (câți, câte, ce) se comportă în același fel când A primește o încărcătură semantică inclusivă:
Toți câți am intrat atunci am fost examinați cu severitate.
Cei ce ne găseam împrejurul profesorului rămăseserăm încântați, minunați chiar.
Antecedentul este un atribut partitiv la plural, determinant al pronumelui nehotărât unul (una)
Regula de acord este aceeași ca în toate situațiile în care antecedentul se află la plural: relativul (care, ce) preia și transmite predicatului său numărul plural:
Unul din romanele care au făcut epocă a fost tocmai “Ion”.
(RL, 01.IX.1970, p. 14, col. 2)
Abaterile de la această regulă sunt însă extrem de frecvente:
[…] era una din acele figuri care-ți comunica setea de acțiune.
(“Contemporanul”, 06.XI.1970, p. 1, col. 6)
Tenisul este unul din rarile sporturi ce se poate juca de mic copil până la adânci bătrânețe.
Fenomenul poate fi explicat printr-o atracție puternică exercitată de unul (una). Acest cuvânt exprimă foarte pregnant ideea de singularitate, atât afixal (prin –l, –a ), cât și tematic (unu este numeralul cardinal care numește unitatea, exemplarul unic, nonpluralitatea).
În următorul exemplu: Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, a fost unul din puținele vise ale umanității, care nu s-a împlinit (“Contemporanul”, 08.I.1971, p. 1, col. 5), ca rezultat al acordului făcut, fraza are următorul sens: “Umanitatea a avut puține vise, iar unul dintre acestea, cel în discuție, nici nu s-a realizat”. Intenția autorului a fost însă de a arăta că umanitatea a avut multe vise, că puține dintre acestea nu s-au împlinit între care și cel discutat anterior de el.
Antecedentul este pronumele unul (una, unii, unele) în construcția ca unul care
Ar fi de așteptat ca în asemenea contexte predicatul atributivei să fie întotdeauna la persoana a III-a, deoarece antecedentul (unul, una, unii, unele) nu posedă persoana I sau a II-a. Cu toate acestea, predicatul relativei este frecvent utilizat la persoana I și a II-a:
Ca unul care am participat la discuție, pot să afirm că nu ai dreptate.
Ca unul care cunoști mai bine ca mine limba, ai putea […]
(“RL, 16.III.1972, p. 17, col. 3)”
Pronumele nehotărât este eclipsat de subiectul regentei, când acesta include emițătorul sau receptorul, fiind vorba tot de o atracție după importanță. Atracția nu contrazice logica realității sau intenția autorului, ci are darul de a explica subiectul regentei și de a-l reliefa, de aceea acest acord apare ca foarte natural și este chiar mai utilizat decât cel gramatical. Totuși, acordul gramatical nu este total abandonat:
Ca unul care are oroare de concluzii definitive, de drumuri impuse și de sentințe fără apel, sper să nu-l judec greșit.
Observație.
Ca antecedent, în loc de unul, unii poate apărea și un substantiv cu marca semantică [+ Uman]:
Ca scriitor ce iubesc nu numai viața, dar și reflexele ei minunate în operele de artă […] (GLR, ed. II, vol. II, p. 213)
Antecedentul este un nume predicativ
În aceste cazuri, pronumele relativ și predicatul său nu preiau cu consecvență informația de persoană a antecedentului, orientându-se de regulă după subiectul regentei. Aceasta se întâmplă când funcția de subiect este îndeplinită de emițătorul însuși sau de receptor:
Dar ai fost activistul care i-ai dat ordin acestui judecător. (Preda, 182)
Eu nu-s omul care să cred minciuni.
Dată fiind echivalența semantică dintre subiecte și numele predicative ale regentelor, orientarea după un fals antecedent nu deranjează, acest tip de acord fiind foarte popular. Acordul cu adevăratul antecedent este însă și el atestat:
Tu ești acela care se pleacă înaintea lui ca o slugă. (Slavici, 103)
Sunt un june tânăr și nefericit, care suferă peste poate și iubește la nemurire. (Caragiale, citat în GLR, ed. II, vol. II, p. 106)
Antecedentul este un pronume personal sau posesiv
Regula este: relativul preia informația de persoană și număr a antecedentului, impunând-o predicatului din atributivă:
Pe tine, mă, care ești cel mai talentat, te vor sufoca. (Preda, 195)
[…] mie care am fost activist și am contribuit la surparea ei.
Pronumele demonstrative cel, cea, cei, cele, așezate între pronumele personal și cel relativ, nu acționează ca un antecedent al acestuia din urmă, ci mai degrabă ca un compus al său:
Mă bucur să observ la voi, cei ce sunteți la început de drum, preocupări superioare. (“Contemporanul”, 11.VIII.1972, p. 1, col. 6)
Observație.
Dacă antecedentul este un substantiv la vocativ, el reclamă la relativ și la predicatul acestuia persoana a II-a (singular sau plural):
Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute. (Alexandrescu, 73)
Antecedentul este plurimembru
Relativul are valoare de plural, iar predicatul său exprimă formal această categorie:
Tăcerea, tensiunea care pluteau în încăpere îmi paralizau orice tentativă de împăcare.
Excepțiile se datoresc atracției exercitate de ultimul membru al antecedentului:
Banii și energia care s-a cheltuit cu aceste serbări […]
Dacă constituenții antecedentului sunt de persoane diferite, se aplică regula priorităților:
Eu și Maria, care eram acolo …
A este în relație de acord cu un B precedat de un semiauxiliar de modalitate
Grupul binar format dintr-un semiauxiliar de modalitate + verb apare în limba română ca un bloc cu înțeles unitar. Expresia gramaticală a acestei fuziuni semantice variază de la un semiauxiliar la altul. Există totuși un element ce pare a fi comun: tendința grupului de a funcționa unitar în acord. Aceasta se manifestă prin faptul că subiectul verbului al doilea (de obicei la conjunctiv) își extinde controlul formal și asupra semiauxiliarului. Fenomenul are implicații morfologice, deoarece verbele a trebui, a urma, a părea, ca semiauxiliare de modalitate, sunt unipersonale (persoana a III-a singular):
Trebuia să plec. Era să plec.
Urmează să plec. Părea că voi pleca.
Prin extensiunea de acord ele tind să-și completeze paradigma formală. Trecerea subiectului în fața grupului (trebuia ei să plece > ei trebuia să plece > ei trebuiau să plece) poate fi o cauză în plus în generarea acestor modificări, deși în marea majoritate a cazurilor subiectul este subînțeles sau inclus:
[…] erau să-l înghită pe stăpânul nostru. (Slavici, 44)
Dar cât pe ce erai să mă gâtui. (Creangă, 102)
Gaittany aminti lui Ioanide că a doua zi urmau să se întâlnească la cinci.
(Călinescu, 7)
[…] n-aș fi trebuit să plec de acasă. (Slavici, 48)
Ai trebui să intri într-o funcție judecătorească. (“Convorbiri literare”, 79)
Cel mai frecvent (și mai ușor de acceptat) este acordul lui a părea (Tu pari să înțelegi totul) și a trebui. Acesta din urmă, deși continuă să fie utilizat cu formă unică pentru indicativ (trebuie), tinde spre o flexiune mai bogată la viitor și la trecut:
Ei trebuiau să plece.
Ele vor trebui să plece.
Mai ales în prezența subiectului așezat în fața grupului verbal, varianta unipersonală dă impresia de dezacord:
Ei trebuia să plece.
Ei a trebuit să plece.
Ele va trebui să plece.
La celelalte persoane (I, II singular și plural) impresia aceasta nu apare, forma neacordată fiind cea uzuală:
Eu va trebui să plec.
Tu trebuia să pleci.
Noi a trebuit să plecăm.
Voi trebuia să plecați.
Alte situații
Termenul A este format din inițiale
Prin citirea grupului de inițiale ca și când ar forma expresia sonoră a unui cuvânt obișnuit, se poate pierde din vedere pluralul numelui simbolizat, de unde și utilizarea predicatului la singular:
S.U.A. este țara tuturor posibilităților.
Acordul la singular este facilitat și de conținutul acestui nume propriu. În ciuda formei de plural, Statele Unite ale Americii se referă la o singură țară.
Termenul A este un substantiv (pronume) la plural, cu o utilizare specială
Pomii, care răspunde la întrebarea cine, este subiect pe lângă un verb tranzitiv. (Nicolescu, “Probleme de sintaxă”, p. 15)
Întrucât ochii aduce o explicație, spunem că ochii e un determinant. (Stati-Bulgăr, “Analize”, p. 28)
În această situație vorbitorul nu are în vedere nici forma, nici conținutul obișnuit al termenului, utilizându-l ca pe un element de metalimbaj.
Termenul A, la plural, este precedat de un B actualizat prin verb la reflexivul pasiv
Predicatul apare la plural:
S-au văzut rezultatele grave ale acestei epidemii.
Adeseori însă se pot întâlni asemenea enunțuri cu predicatul la singular, prezentând un caz de dezacord respins categoric și în mod justificat:
Numai așa se va putea obține succese în realizarea în practică a măsurilor luate în cadrul ședinței.
Cauza acestui dezacord poate fi frecventa utilizare a reflexivului pasiv cu subiect la singular (se știe cauza, se înțelege scopul), cu subordonate subiective (s-a considerat că …, s-a spus că …). În plus, subiectul acestor verbe tranzitive stă, în topica B A, pe locul complementului direct.
Fenomenul discutat e frecvent atestat mai ales în următoarea structură: semiauxiliarul a putea + infinitiv + substantiv la plural:
Ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat: se poate face performanțe în gimnastica românească.
Va trebui să mai treacă, probabil, mult timp, până când să eliminăm din vorbirea unor cercuri destul de largi un dezacord dintre numărul subiectului și cel al predicatului de genul: “Acasă, băieții?”. “E acasă”, sună răspunsul. Această greșeală ne zgârâie atât de rău urechea, încât eforturile de a o înlătura, complet și pentru totdeauna, trebuie să fie cât mai susținute.
Dezacorduri supărătoare sunt și următoarele: “O parte din cărți a fost studiată” (corect “au fost studiate”), “Trebuiesc să plec” (corect “trebuie”). Adresându-ne unei singure persoane astfel: “Dumneavoastră sunteți rugați să …”, pronumele de politețe dumneavoastră cere, într-adevăr, pluralul verbului a fi, dar nu și pluralul participiului. Deci: “Dumneavoatră sunteți rugat să …”.
Gramatica nu admite indulgențe! Cine nu vorbește și nu scrie corect, adică gramatical, riscă să-și micșoreze posibilitatea de înțelegere cu semenii săi.
=== 2-2 ===
Capitolul II
TERMENUL B ESTE UN VERB (A = PLURIMEMBRU)
Realizarea acordului unui predicat (sau verb copulativ) cu un subiect plurimembru va fi prezentată după criteriul principalilor factori care determină regulile acestui acord.
A Raportul dintre elementele constitutive ale lui A din punct de vedere semantic
Nonidentitate referențială
Când fiecare constituent al lui A plurimembru are un conținut referențial distinct de al celorlalți membri, acordul cere marcarea categoriei [Plural] la B:
Scenaristul și regizorul reușesc aici un suspense aproape perfect.
Includerea, explicită sau implicită, a protagoniștilor comunicării în pluralitatea lui A este marcată la B prin forma de persoana I sau a II-a plural, după sistemul de priorități prezentat în partea întâi a lucrării:
Și unul și altul știam că n-o să mai fim prieteni niciodată, dar ne respectam reciproc.
Identitate referențială
În cazurile în care constituenții lui A au un referent comun, B primește marca [Singular], fără excepție:
Judecătorul și călăul meu e mulțumit de mine, ce-mi pot dori mai mult de Anul Nou? (“Contemporanul”, 01.I.1971, p. 8, col. 7)
Cele două componente ale subiectului multiplu (Judecătorul și călăul), deși posedă un sens denotativ diferit, în acest context au un referent unic, “cititorul”, de aceea predicatul (e mulțumit) a fost pus la singular. Identitatea referențială (contextuală) nu o presupune pe cea denotativă (noncontextuală). Faptul acesta se poate verifica și în următoarele exemple, în care referentul comun este indicat în paranteză:
Poetul și autorul dramatic (= Victor Eftimiu) folosește un limbaj personal. (“Contemporanul”, 01.XII.1972, p. 2, col. 4)
Poetul Doinelor și Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare (= Vasile Alecsandri) păruse a-și fi terminat chemarea literară. (Maiorescu, 88)
Identitate denotativă
Constituenții lui A pot avea sens denotativ identic sau parțial identic.
a) Identitatea denotativă totală are același rezultat în acord ca și identitatea referențială, adică reclamă numărul singular la B:
Clorura de sodiu sau sarea de bucătărie este o substanță solidă, cu gust sărat, caracteristic.
Regula se referă la cuvinte al căror sens denotativ este alcătuit din aceleași trăsături distinctive, prezentând o sinonimie perfectă (clorură de sodiu = sare de bucătărie). Coordonarea acestor cuvinte este admisă numai de tipul disjunctiv. Existența, pentru aceeași noțiune, a două (trei etc.) nume diferite, specific fiecare pentru un anumit dialect social sau teritorial, pentru un anumit stil funcțional etc., îl obligă uneori pe vorbitor să dea două (trei etc.) variante nominale, ca alternative posibile:
Scabia sau râia a dispărut cu desăvârșire.
Vioara sau cetera este bine reprezentată în orice taraf din această zonă.
Această tehnică de explicare a unui neologism printr-un termen mai cunoscut, coordonat disjunctiv cu acesta, este frecvent utilizat mai ales în perioada de formare a terminologiei științifice (sec. XVIII-XIX). În paginile lui Șincai se pot găsi termeni noi explicați în acest fel: cometă sau stea cu coadă, analogia sau asemănarea, memoria sau aducerea aminte, natura sau firea etc..
Procedeul e prezent și în manualele școlare, unde denumirile științifice, noi pentru elevi, sunt adeseori explicate în aceeași manieră, prin coordonare disjunctivă cu un termen popular:
Sulfatul de cupru sau piatra vânătă este o sare cristalizată de culoare albastră.
Hidroxidul de calciu sau varul stins se folosește și ca dezinfectant.
b) Identitatea denotativă parțială a elementelor constitutive ale membrului A permite apariția lui B fie la singular, fie la plural:
Îndoiala, nesiguranța, probabilitatea este exprimată de cele mai multe ori cu ajutorul prezumtivului. (GLR, ed. II, vol. II, p. 51)
Coordonarea termenilor aflați în acest raport semantic (= sinonimie parțială) a fost numită “juxtapunere sinonimică” și interpretată ca un fenomen stilistic de insistență prin repetare, adică de reliefare, nuanțare și întregire a unei idei prin utilizarea repetată a unor sinonime parțiale care se completează reciproc. Ziarele și revistele reflectă și ele vitalitatea procedeului:
În acest sens timiditatea, apatia, felul abulic de a se comporta dădea aripi soției sale să-l umilească continuu.
Numărul predicatului în asemenea enunțuri e o problemă de opțiune, regula nu este fermă. Emițătorul are latitudinea de a exprima prin acordul lui B faptul că el percepe subiectul plurimembru ca un simbol al uneia sau al mai multor entități separate. Caracterul aproximativ al sinonimiei îi permite și cea de-a doua interpretare, caz în care predicatul se pune la plural. Totuși, singularul predomină. Uneori însă și atracția joacă un rol important în favorizarea singularului, mai ales în topica B A:
Același îi era umbletul și mersul.
Elementele componente ale lui A plurimembru se raportează la designatum ca un bloc semantic unitar
a) Termenul A se comportă ca un cuvânt compus, iar relațiile dintre constituenții săi sunt aceleași ca între rădăcinile oricărui cuvânt format prin compunere: valoarea denotativă individuală e anulată de cea a ansamblului. Predicatul se pune în asemenea cazuri numai la singular:
Punctul și virgula este mai mult un mijloc stilistic.
(GLR, ed. II, vol. II, p. 497)
Același tratament se aplică și unor îmbinări ca: numele și prenumele, limbă și literatură, știința și tehnica etc.:
Limba și literatura română se predă în multe școli la un nivel necorespunzător.
Știința și tehnica a avansat enorm în ultimul sfert de veac.
b) Termenul A este considerat ca o expresie fixă, iar B, la singular, se raportează la acesta ca un tot unitar:
Nimeni și nimic nu amintește că aici a fost locul de reculegere și de popas cel mai iubit al scriitorului.
Cuprinsul și necuprinsul părea spintecat de vocea ei.
B Raportul dintre elementele constitutive ale lui A din punct de vedere al acțiunii (stării, calității) exprimate de B
Egalitate totală
Constituenții lui A sunt pe plan de egalitate absolută din punctul de vedere al lui B, adică toate subiectele fac acțiunea sau nici unul nu o face (respectiv au aceeași calitate, stare sau nu posedă nici unul calitatea, starea exprimată de predicat).
Situația ideală pentru această ipostază este când subiectele sunt coordonate prin și (sau sunt juxtapuse), iar celelalte elemente ale enunțului nu aduc precizări (locale, temporale etc.) de natură să anuleze unitatea lui A. În acest caz, B apare la plural:
Ion și Maria au plecat.
Ion și Maria n-au plecat.
Ideea de egalitate (în raport cu predicatul) poate fi accentuată prin utilizarea adverbului de întărire și, repetat în fața fiecărui subiect. Dacă predicatul este negativ, e selectat antonimul lui și, adverbul nici, corelat cu el însuși:
Și Ion și Maria au plecat.
Nici Ion nici Maria n-au plecat.
Aceste adverbe dau fiecărui constituent al lui A mai multă individualitate, autonomie (marcată de pauză în vorbire), încât fiecare poate reclama un B propriu. E vorba de un B comun, repetat sau subînțeles:
Și Ion (a plecat), și Maria a plecat.
Și Ion a plecat, și Maria (a plecat).
Așa se explică de ce un enunț ca Ion și Maria a plecat este respins de uz, ca o greșeală de acord, în timp ce formularea cu și … și poate fi acceptată și cu predicatul la singular:
Ș Ion, și Maria a plecat.
Și mai evidentă apare această diferență la variantele negative:
Ion și Maria n-a plecat = greșeală de acord, respinsă de limba literară;
Nici Ion, nici Maria n-a plecat = variantă frecvent atestată și chiar recomandată de unele tratate de gramatică.
Totuși, forma B la plural se impune tot mai mult, chiar și în cazul enunțurilor negative:
[…] acolo nici pământul, nici cerul n-au caracter. (Călinescu, 63)
Aceste formulări sunt superioare celor cu predicatul la singular, deoarece exprimă mai explicit planul de egalitate absolută dintre constituenții lui A în raport cu B. Când ordinea A B se inversează (B A), enunțurile cu și, nici sunt supuse tentației acordului prin atracție:
[…] de aceasta nu se poate ocupa nici legea, nici juristul.
Exprimarea îngrijită, exigentă, evită însă singularul, chiar și în condițiile topicii B A:
Și azi nu mai sunt nici tata, nici mama.
Egalitate parțială
a) Toate subiectele participă la acțiune sau nu participă nici unul (respectiv toate au sau nici unul nu are calitatea, starea exprimată de predicat), dar enunțul conține elemente a căror informație dă prioritate unuia dintre subiecte.
Cu ajutorul unor expresii ca: mai ales, mai cu seamă, în special, mai întâi, în primul rând, îndeosebi etc., unul dintre componenții lui A este scos în relief, separându-se de grup, astfel că unitatea ansamblului devine aproximativă în raport cu B. Constituentul subliniat în acest fel dă tonul în acord, mai ales când este plasat în imediata apropiere a predicatului:
Simțul acestor versuri și mai cu seamă focul cu care erau cântate făcu o urâtă impresie.
Cunoașterea și mai ales interpretarea faptelor petrecute nu va putea fi decât aproximativă.
Observații.
1. Toate enunțurile de mai sus se pot reformula cu predicatul la plural.
2. Expresiile de reliefare de tipul celor citate mai sus (în special, mai cu seamă etc.) nu sunt singurele capabile să spargă unitatea lui A în raport cu B. Componenții lui A pot fi separați și de informații temporale, spațiale, modale sau de altă natură:
Neșansa și poate teama cu care au abandonat partida i-a privat de succesul pe care-l meritau.
b) Toate subiectele iau parte la acțiune sau nu ia parte nici unul (respectiv toate au sau nici unul nu are calitatea, starea exprimată de predicat), dar unul (două etc.) dintre subiecte e considerat de vorbitor ca adăugat, cumulat, mai puțin așteptat.
Pentru a exprima acest raport se utilizează corelativele nu numai (+ subiecte considerate ca așteptate, normale) … ci și (+ subiectele adăugate, mai puțin așteptate). În topica obiectivă, predicatul se acordă cu subiectul adăugat:
Nu numai data, dar și clipa morții poate să prezinte interes pentru un criminalist.
În topica inversă (B A), predicatul se acordă cu subiectul (subiectele) de la stânga lui ci și (dar și):
A fost invitat nu numai Ion, ci și Maria.
Egalitate potențială
Între subiecte există doar o egalitate potențială în raport cu B, deoarece, deși toate ar putea face acțiunea acestuia (respectiv toate ar putea avea calitatea, starea exprimată de B), în cele din urmă numai unul este selectat, iar celelalte sunt excluse.
Acest raport se exprimă de obicei prin perechile sau … sau, fie … fie, ori … ori. Repetarea acestor cuvinte pe lângă fiecare constituent are același efect ca și în cazul lui nici, și, adică izolează, individualizează. În plus, dat fiind că sau, ori exprimă o alternativă, consecințele în sensul amintit sunt și mai mari. Ele estompează ideea de ansamblu, impunând-o pe aceea a selectatului unic, de aceea B se pune la singular:
Sau Ion, sau Maria va merge.
Totuși, egalitatea potențială dintre subiecte se poate reflecta uneori în acordul predicatului la plural, mai ales când unul dintre protagoniștii comunicării este implicat (sau chiar amândoi):
Ori eu, ori tu (ori tu, ori eu) mergem.
Excludere categorică
E vorba de acele enunțuri în care nu mai există nici măcar o egalitate potențială între subiecte (din punctul de vedere al acțiunii, stării, calității). Ele se opun ferm, în sensul că se indică de la început, cu ajutorul negației nu, faptul că unul face, iar celălalt nu face acțiunea verbului, respectiv unul există, altul nu, unul are o calitate, celălalt nu o are etc.. Din această cauză pluralul lui B este exclus:
Nu bogăția, ci liniștea familiei tale te face fericit. (Slavici, 1)
Acordul se face cu subiectul afirmativ al predicatului:
Nu eu, ci tu ai fost sancționat.
C Particularitățile lexico-gramaticale ale lui A sau B
Termenul A este format din nume proprii, din pronume ori din nume comune nedefective de plural
Pentru marea majoritate a vorbitorilor este foarte importantă, în acord, natura fiecărui designatum al constituenților unui A plurimembru. În prezența trăsăturilor [+ Concret], [+ Discret], de exemplu, emițătorul simte că are de-a face cu obiecte numărabile, compatibile cu ideea de “mulți”, “colectivitate”, “pluralitate”. Acest fapt este și mai evident când subiectele se caracterizează prin [+ Animat] ori [+ Uman]. Un A plurimembru format din nume proprii, din pronume ori din nume comune nedefective de plural întrunește în general condițiile enumerate mai sus, de aceea, în situații normale, impune categoria [Plural] la B:
[…] împărăția mea și eu suntem supuși ascultători ai poruncilor tale.
(Ispirescu, 43)
Termenul A este format din substantive comune defective de plural
Un A plurimembru format din substantive comune defective de plural, denumind mai ales acțiuni, idei, materii, nu numai că tolerează singularul la B, dar pare a-l reclama ca regulă:
De aceea datarea […] și localizarea nu se poate face cu precizie.
Firescul trecerii noastre, inevitabilul ei îmi era atunci necunoscut.
(RL, 21.V.1970, p. 31, col. 2)
Acordul la plural se poate constata, sporadic, la autori care își supun exprimarea unui mai riguros control logic și gramatical. Marea majoritate a vorbitorilor însă preferă singularul. O explicație ar putea s-o constituie și apropierea pe care o fac vorbitorii între aceste enunțuri și cele în care subiectul multiplu, format din verbe la infinitiv, reclamă în mod obligatoriu un predicat la singular:
A ierta prostia ori urâțenia și a condamna răutatea este explicabil, dar nu filozofic. (Ibrăileanu, 138)
Observație.
Singularul e preferat și în acordul pronumelui:
Cercetarea la epoci diferite a vocabularului unei limbi și înfățișarea lui în expresii statistice o socotim deosebit de utilă.
Termenul A este format din substantive nearticulate
În această ipostază (subiecte fără articol, fără determinanți), substantivele intră în relație cu foarte puține verbe, în primul rând cu cele ale existenței. Regula, fermă, cere punerea predicatului la singular:
De ce uitați că-n voi e și număr și putere. (Eminescu, 51)
Cele mai frecvent atestate în această ipostază sunt numele de materii, de calități, fenomene ale naturii, stări fizice, sufletești, în general singularia tantum:
În lume-i veselie, amor, sperare, viață. (Alecsandri, II, 26)
Era și aur, și argint. (RL, 07.V.1970, p. 26, titlu)
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un nu știu cum ș-un nu știu ce. (Eminescu, 171)
Și substantivele nedefective de plural pot să apară ca subiecte nearticulate fără determinante, în relație cu un verb al existenței la singular. În asemenea contexte ele au sensul cel mai general cu putință, reprezentând clasa, nu un anume individ al ei:
În căruță nu era nici scaun, nici fân. (Slavici, 6)
Termenul B este actualizat prin verbe care favorizează fie pluralul, fie singularul
Verbe care favorizează pluralul
Verbele de tipul a conlucra, a colabora, a coexista, a coopera etc.,care presupun cel puțin două elemente active, favorizează acordul gramatical la plural, chiar și în prezența unor factori cu efect opus (ordinea B A, constituenții lui A sunt singularia tantum etc.):
Au conlucrat în mod fericit aici puterea de ordonare a matematicianului și imaginația creatoare a poetului.
Verbe care favorizează singularul
În afară de verbele existenței, în legătură cu opoziția articulat/nearticulat la constituenții lui A, mai există și verbe de tipul a plăcea, a durea, a interesa. Ca predicate, aceste verbe posedă două particularități, amândouă cu același efect pentru acord: nonidentitatea subiectului lor logic cu cel gramatical, plus preferința pentru topica B A. Subiectul logic al acestor verbe este de obicei o persoană, de cele mai multe ori emițătorul sau receptorul, reprezentată prin pronumele neaccentuat care apare obligatoriu în fața verbului, pe locul subiectului gramatical, eclipsat deja de cel logic, este plasat dezavantajos, după verb, pe locul complementului direct, de care nu se deosebește formal și cu care poate fi ușor confundat. Nefiind ușor de sesizat ca subiect, un A plurimembru plasat după asemenea verbe nu-și impune predicatului său pluralitatea:
[…] mă doare capul, burta, ficatul. (Preda, 76)
Nu mă interesa pe atunci matematica, fizica, chimia.
Drag mi-e cântecul și jocul. (Afiș)
D Poziția lui B în enunț
Când A este plurimembru, poziția lui B față de acesta e extrem de importantă. În ordinea A B, enumerarea în prealabil a constituenților lui A impune ideea de pluralitate în mintea vorbitorului, într-un moment anterior emiterii lui B, de aceea pluralul acestuia din urmă decurge logic. În ordinea B A, numărul lui B trebuie motivat ulterior. Datorită însă mecanismului de formulare a ideilor ( = elaborare pe parcurs), emițătorul este în situația de a lua o decizie în legătură cu B înainte de a avea toate datele despre A, dacă acesta va fi monomembru sau plurimembru.
Româna actuală tinde spre o normă unică, mai fermă, indiferent de poziția lui B în enunț. În exprimarea îngrijită a oamenilor instruiți, în publicațiile de prestigiu, faptul este cât se poate de evident:
[…] cât băteau ochiul, știința și veștile ei. (Sadoveanu, X, 611)
Au murit și numărul din poartă,
Și clopotul și lacătul și cheia. (Arghezi, 64)
Totuși, până în secolul al XIX-lea, documentele în limba scrisă sunt reprezentate în exclusivitate de tipul A plurimembru format din nume proprii (în special din nume de persoane), deci prin substantive care sunt compatibile cu statutul de membru al unui ansamblu, al unei colectivități. Din secolul al XIX-lea, mai ales din a doua jumătate, se pot întâlni formulări cu B la plural (în topica B A) și când constituenții lui A sunt substantive comune: […] așa cer iubirea de patrie și iubirea de dreptate (Hașdeu, la Ivașcu, 647).
De o generalizare mai largă a acestei reguli de acord (= B la plural, indiferent de poziția sa, indiferent de caracterul propriu sau comun al constituenților lui A) poate fi vorba doar în secolul al XX-lea. Respectarea acestei reguli necesită mai multă atenție și concentrare în exprimare, dar ea răspunde în mai mare măsură exigențelor gramaticale și logice ale limbii, fapt care explică atitudinea receptivă a vorbitorilor din zilele noastre față de această normă.
Observație.
Topica B A are aceleași urmări și în acordul pronumelui:
[…] să-l scot pre măriia-sa și pre împărăteasă. (Neculce, 112)
E Determinanții adjectivali comuni ai constituenților lui A
Existența unui adjectiv la singular, subordonat tuturor constituenților lui A, poate fi o cauză în plus a acordului nongramatical al lui B: Marea lor complexitate și diversitate face ca faptele de sintaxă să fie […].
În enunțul de mai sus este evident că mare e dublu subordonat, față de complexitate și diversitate, deoarece ambele substantive apar fără articol definit, care a fost preluat de adjectiv (marea). În acest caz, cele două subiecte, intrând la stânga în relație cu un adjectiv la singular, nu pot primi la dreapta un plural, decât cu prețul unei contradicții discutabile:
Marea lor complexitate și diversitate fac
Singular Plural
Rămâne mai practică punerea predicatului la singular:
Prea multă ură, și dușmănie, și beție s-a-ncuibat în satul nostru.
Tot păcatul și hula se va ierta oamenilor.
Observații.
1. În condițiile repetaării determinantului adjectival comun după fiecare constituent al lui A, comportamentul lui B este în general același (= acord la singular):
[…] toată curtea și toată împărăția era plină de jale. (Ispirescu, 9)
[…] încăpea tot iadul și tot pământul. (Teodoreanu, 16)
2. Când adjectivul repetat este din seria fiecare, oricare, orice, nici un, nici o, utilizarea lui B la singular devine o regulă mai strictă:
Orice târg, orice sat are fizionomia sa particulară.
3. Regula cu singularul se aplică și în acordul pronumelui care reia sau anticipează termeni multipli ce determinanți comuni la singular:
Acea cutezanță și încredere în sine nimeni n-a mai avut-o.
F Reluarea unui A plurimembru printr-o apoziție rezumativă
În cazurile în care subiectul multiplu este reluat printr-o apoziție rezumativă, acordul lui B este decis de numărul apoziției:
Fața, privirile, ținuta, adică întreaga lui ființă era alta.
(“Luceafărul”, 22.VII.1969, p. 8, col. 2)
[…] chiaburi, mijlocași, săraci, totul a pierit în negura istoriei.
(Preda, 83)
Observație.
Apariția unei apoziții plurimembre între subiect, ca termen explicat, și predicat poate determina un acord prin atracție:
Ceea ce guvernează sportul – cinstea, respectul adversarului, publicului, corectitudinea, onestitatea – sunt mai presus de orice rezultat exprimat prin goluri, puncte, metri. (“ProSport” – 14.04.2000, p. 3, col. 5)
G A esteun termen plurimembru fals
Subiect + circumstanțial de mod comparativ
E vorba de structura subiect + circumstanțial de mod comparativ de egalitate introdus prin ca și. Întrucât primul termen al comparației este subiectul, iar circumstanțialul este pe plan de egalitate cu acesta din punctul de vedere al acțiunii enunțului, mulți vorbitori interpretează complementul ca al doilea constituent al unui subiect multiplu. Consecința este acordarea predicatului la plural:
Și el ca și mine trăim o viață în afara terenului de sport.
Uneori, complementul comparativ este pus în paranteză, ceea ce face pluralul predicatului și mai puțin justificat:
Glucoza (ca și cisteina de altfel) reduc activitatea […]
Subiect + circumstanțial sociativ
Apariția unui complement circumstanțial sociativ între subiect și predicat poate avea același efect ca și interpunerea circumstanțialului comparativ de egalitate – acordarea predicatului la plural:
Bărbatul cu feciorul erau la cosit.
Considerarea circumstanțialului sociativ ca al doilea constituent al unui A plurimembru (în topica subiect-complement-predicat) este explicabilă. El este asociatul subiectului, contribuind la acțiune în mod egal. Prepoziția cu din asemenea enunțuri exprimă același raport semantic ca și conjuncția și (= asocierea), cu toate că cele două conective aparțin la clase diferite și au regim distinct. În multe contexte ele se pot substitui reciproc, fapt care nu pare a fi străin de generalizarea unei soluții unice în acord:
S-a dus Maria și Ion. Maria și Ion s-au dus.
S-a dus Maria cu Ion. Maria cu Ion s-au dus.
Adeseori cele două cuvinte relaționale se întâlnesc combinate într-o construcție compusă (și cu) care exprimă mai puternic ideea de asociere:
Omul și cu femeia mai zăboviră puțin pe deal.
Zice că le-au cumpărat el și cu Bogza. (Sadoveanu, X, 609)
Subiect + atribut + atribut
Existența unor atribute coordonate pe lângă același subiect poate sugera, pentru unii vorbitori, un A plurimembru format din constituenți identici, care, datorită identității lor, nu se mai repetă, dar trebuie subînțeleși. Consecința acestei pluralități presupuse este apariția categoriei [Plural] la B:
Prezența subiectului “zurgălăi” în prima propoziție și a complementului direct “suflet”, în a doua, pun în evidență elipsa celor două predicate. (Nicolescu, 14)
[…] gingășia staturii, a umbletului, a mișcărilor, le împrumutau un farmec deosebit. (Agârbiceanu, 84)
Subiect + predicat + subiect
Când B se intercalează între constituenții lui A, calitatea de “plurimembru” a lui A încetează. Cele două subiecte devin monomembre, cu primul predicat la singular, iar cu al doilea, identic cu primul, subînțeles:
La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă. (Eminescu, III)
Nici soarele acolo nu pătrunde.
Nici plângerile nimănui. (Coșbuc, 63)
Asemenea dislocări, cu efecte importante pentru analiză și acord, sunt cauzate de necesități de versificație, cum se poate vedea și în exemple.
=== 2-3 ===
Capitolul III
TERMENUL B ESTE UN ADJECTIV
Regulile după care se realizează acordul între adjectiv și substantiv (pronume) pot fi grupate după criteriul categoriilor gramaticale implicate în această relație. Întrucât natura adjectivului (propriu-zis, pronominal, verbal) sau funcția sa sintactică (atribut, nume predicativ, element predicativ suplimentar, complement) produc modificări în comportamentul acestuia ca termen B, considerarea acestor aspecte ca subcriterii de nuanțare a regulilor devine necesară.
A Acordul în caz
Procedeul sintactic al acordului este puternic afectat de unele modificări survenite în planul morfologic. Cazul este categoria gramaticală cu cele mai profunde implicații în aceste modificări, impunându-se o abordare separată a problemelor pe tipuri de grupuri nominale.
Sintagmele nominale masculine
Tipul S + Aj (respectiv Aj + S)
Grupurile nominale cu această structură cunosc în limba română actuală numai procedeul exprimării sintagmatice a cazului. Acesta e marcat o singură dată, la primul termen al sintagmei. Întrucât opoziția iterație cauzală/noniterație cauzală se observă în special la genitiv-dativ, vom alege pentru ilustrare aceste forme, celelalte cazuri, cu unele excepții care vor fi menționate, nefiind concludente:
unui student bun unui bun student
unor studenți buni unor buni studenți
studentului bun bunului student
studenților buni bunilor studenți
Observație.
Unele vocative fac excepție de la regulă, marcând cazul de două ori în topica B A: iubite prietene, dragă amice.
În topica normală, regula e respectată: prietene iubit, amice drag.
Tipul S + Ar + Aj (S + Ar + MAI + Aj)
studentului celui bun studentului celui mai bun
studenților celor buni studenților celor mai buni
Cazul nu e marcat numai la primul constituent, ci și la articolul adjectival. Este însă evidentă în limba română tendința de a concentra informația de caz și la sintagmele de acest tip, exclusiv la primul termen:
Regula aplicării genului cel mai apropiat. (Berceanu, 165)
În numele strămoșilor cei viteji. (RL, 16.VII.1970, p. 3, col. 4)
Când topica e inversă (Ar + mai + Aj + S), declinarea sintagmatică este singura practicată:
celui mai bun student celor mai buni studenți
Tipul S + Ajd (+ Aj), respectiv Ajd + S (+ Aj)
studentului acestuia (bun) acestui student bun
studenților acestora (buni) acestor studenți buni
Varianta vie, productivă, este cea care înregistrează o singură prezență a morfemului de caz (acestui student bun). Structura S + Ajd (+ Aj) sau este abandonată de vorbitori sau se utilizează cu dezacordul cazual al demonstrativului:
imaginea copiilor aceștia gălăgioși
rezultatele planului acesta ascuns
Tipul S + Ajp (Aj), respectiv Aj + Ajp + S
studentului meu (bun) bunului meu student
studenților mei (buni) bunilor mei studenți
Indiferent de topică, se declină sintagma, prin aplicarea mărcii cazuale la primul constituent.
Tipurile Ajn + S și Ajr (i) + S
unui alt student cărui student
altui student căror studenți
unor altor studenți
altor studenți
Aceste două grupuri nominale apar numai în ordinea B A, iar cazul este marcat sintagmatic. Genitiv-dativul plural unor altor studenți face excepție, dar numai teoretic, căci această formă “literară”, “corectă” nu mai este practic respectată:
Soarta aceasta le-a fost hărăzită unor alți poeți, mai puțin norocoși.
(“Luceafărul”, 14.IX.1970, p. 9, col. 9)
Tipul Ajn + Ajn + S (Ajn + Pn)
multor altor studenți
multor altora
altor multora
Morfemul cazual apare de două ori, dar tendința de a-l distribui sintagmatic, doar la primul constituent, nu lipsește nici aici:
și a atâtor alții (“Contemporanul”, 01.V.1970, p. 3, col. 6)
aidoma altor mulți teoreticieni (RL, 29.X.1970, p. 22, col. 1)
Tipul S + Ajv
unui student sancționat unor studenți sancționați
studentului sancționat studenților sancționați
Participiul este utilizat de obicei în sintagme nominale cu ordine normală (A B), întrucât deseori el are compliniri verbale: un student sancționat de profesor. Aceste compliniri fac imposibilă inversarea sau generează construcții greoaie (de toți lăudatul student); mai frecventă este doar structura mult + Ajv în genitiv-dativ + S: mult lăudatului student.
Sintagmele nominale feminine
Tipul S + Aj (respectiv Aj + S)
Spre deosebire de varianta masculină a acestei sintagme, la varianta feminină principiul de organizare este acela al repetării informației cazuale la fiecare constituent:
unei studente bune unei bune studente
studentei bune bunei studente
Această diferență dintre masculin și feminin este rezultatul faptului că genitiv-dativul feminin a cunoscut o evoluție specifică, dezvoltând o marcă flexionară proprie, spărgând omonimia cazuală de singular: fecioară – fecioare. În urma articulării, cazul devine o categorie marcată de două ori, prin indicatorul flexionar propriu și prin articol: fecioarei. Adjectivul feminin a urmat același tipar, iar prin repetarea articolului, în limba veche, a putut dobândi și el un dublu marcaj cazual: sfintei fecioarei (Ureche, 85). Din această cauză, sintagmatizarea exprimării cazului la feminin este un proces mai complicat, desfășurat în două etape:
I. renunțarea la repetarea articolului ca marcă a cazului. În secolul al XVIII-lea această etapă se poate considera încheiată (sfintei fecioarei > sfintei fecioare);
II. renunțarea la iterația morfemului cazual propriu (sfintei fecioare > sfintei fecioară); în topica obiectivă: fecioarei sfântă.
Manifestări ale sintagmatizării complete apar încă în secolul al XVI-lea:
pentru întremătura bisericei sfântă (Palia, 1)
seminției bărbătească (Palia, 54)
În ciuda acestei vechimi a procedeului mărcii cazuale unice, generalizarea lui avansează destul de greu la sintagmele feminine. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea se înregistrează chiar un ușor regres față de veacul al XVI-lea. Totuși declinarea sintagmatică este prezentă tot timpul, iar din secolul al XIX-lea asistăm la o intensificare a acestei tendințe:
ale limbii latină poporană (Maior, 72)
examenul public a școalei normală din Brăila (DL, 481)
În acest secol, odată cu modernizarea sintaxei, devine tot mai frecventă utilizarea contragerilor, fenomen care generează sintagme nominale cu o sudură internă mai slabă.
Tipul S + Ar + Aj (S + Ar + mai + Aj)
studentei celei bune studentei celei mai bune
studentelor celor bune studentelor celor mai bune
Semne de slăbire a procedeului bazat pe declinarea fiecărui component al grupului apar frecvent și la aceste îmbinări:
în vremea iernii cea răzvrătitoare și pustiitoare
(“Luceafărul”, 02.I.1971, p. 1, col. 2)
zâmbetul Veronicăi cea frumoasă
Tipul S + Ajd (+ Ar), respectiv Ajd + S (+ Aj)
studentei acesteia (bune) acestei studente (bune)
studentelor acestora (bune) acestor studente (bune)
Sintagmatizarea exprimării cazului se poate observa mai ales la varianta S + Ajd (+ Aj):
nu găsesc răspunsuri întrebărilor acestea complicate
Tipul S + Ajp (+ Aj), respectiv Aj + Ajp + S
studentei mele (bune) bunei mele studente
studentelor mele (bune) bunelor mele studente
Și aici doar genitiv-dativul singular mai marchează individual cazul. Se pot întâlni însă chiar și la singular situații cu iterația cauzală incompletă, la structurile Aj + Ajp + S (+ S …):
iubitei noastră soră și cumnată
Tipurile Ajn + S și Ajr (i) + S
unei alte studente cărei studente
unor alte studente căror studente
altei studente
altor studente
Pluralul tipului Ajn + S prezintă tendința declinării sintagmatice:
Dedicată în cele din urmă unor alte preocupări n-a mai ajuns balerina faimoasă care se visa.
Tipul Ajn + Ajn + S (Ajn + Pn)
multor altor studente
multor altora
Frecvența mare a “dezacordurilor” arată că aceste grupuri au devenit sintagme declinabile, cu informația cauzală concentrată la primul termen:
prezența anumitor alte elemente în context …
Tipul S + Ajv
unei studente sancționate unor studente sancționate
studentei sancționate studentelor sancționate
Dintre toate sintagmele nominale feminine (poate cu excepția tipului f), S + Ajv este cea mai avansată în procesul renunțării la repetarea mărcii de caz:
120 de pagini ale unei cărți apreciată de la început de critica literară.
(GL, 29.VII.1966, p. 6, col. 1)
Unei culturi universale golită de particularități etnice.
(“Luceafărul”, 20.XI.1966, p. 1, col. 73)
Păstrându-și caracterul de verb, participiul, chiar și când este atribut, poate avea compliniri verbale. Acești determinanți sustrag participiul de sub controlul substantivului, segmentează sintagma, creând un al doilea centru sintactic, în care participiul e regent. Acest lucru impune păstrarea formei de nominativ, cazul care dă cuvântului relief și prestigiul de supraordonat. În plus, el poate fi tratat ca nucleu al unei foste atributive, care mai păstrează relativa autonomie a subordonatei, manifestată prin rezistența la acordul cazual. Această independență este mai evidentă la participiile izolate, separate prin pauză (virgulă). În asemenea condiții, utilizarea neacordată a participiului a devenit normă:
Limitele conținutului lucrării concepută artistic, sunt stabilite încă de la începutul prelegerii.
Orice cuvânt care apare între participiu și substantiv, prin distanțarea acestora în enunț, contribuie la slăbirea legăturii lor și la nerepetarea mărcii cazuale la participiu:
Martora copilăriei sale lipsită de lumină era căsuța de sub deal.
Se întâmplă ca într-un lanț de participii, primul, cel de lângă substantiv, să se acorde, iar celelalte, mai îndepărtate, având de obicei determinanți, să nu mai primească morfemul cazual al regentului:
Gândul prinderii unei lostrițe vrăjite, vestită în toată partea locului.
(GL, 15.II.1967, p. 7, col. 1)
B Acordul în gen și număr
Regula generală reclamă repetarea la B a informației de gen și număr a lui A. În practică, aplicarea acestei reguli este complicată adeseori de neconcordanța dintre forma și conținutul lui A, de caracterul plurimembru al acestuia, de includerea lui B în anumite formule stereotipe etc..
A prezintă contradicția conținut-formă
Termenul A este un nume comun
Contradicția între conținut și formă apare la substantivele feminine care denumesc ocupații și funcții bărbătești și care în enunțuri se referă la persoane aparținând acestui sex: beizadea, căpetenie, slugă, ordonanță, santinelă etc.. Această discordanță produce ezitări la B, care uneori este acordat după conținut, alteori după formă:
ordonanța care, ghemuit într-un colț al adăpostului, citea […]
(Rebreanu, 81)
Slugile boierilor, văzându-se lovite fără veste de soldați, plecară pe fugă.
(DL, 31)
Aceeași nesiguranță în acordul lui B o pot provoca și alte substantive, tot feminine, ca rudă, rubedenie, gazdă, liftă, urâciune, lighioană, personalitate, persoană etc., când se referă, contextual, la persoane masculine. Deși, în general, acordul gramatical predomină, cel după înțeles este și el destul de frecvent:
Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom […] (Eminescu, 125)
Ce-l enerva însă cel mai mult erau rubedeniile, lanțul nesfârșit de rubedenii, lacomi, cruzi, toți puși pe căpătuială.
Dubla posibilitate de acord apare și la pronume:
Ordonanța lui don’colonel. Să vie c-o caută don’colonel. (Brăescu, 29)
Distanța favorizează, și în cazul acestor substantive, acordul după înțeles. Adeseori se întâmplă ca adjectivul, mai apropiat de substantiv, să fie acordat gramatical, după formă, iar pronumele, plasat la distanță, să se acorde ad sensum:
Văzând Pătru-vodă pe credincioasă sluga sa, mult s-au bucurat și multe cuvinte de taină au lăsat cătră dânsul. (Ureche, 138)
fără a apropia aceste personalități de el însuși, fără a-i mări și a face din ei niște egali. (“Luceafărul”, 14.XI.1970, p. 8, col. 3)
Există și substantive neutre (neam, cap, spirit, duh etc.) care, la plural, pot prezenta, în context, contradicția conținut-formă, cu aceleași efecte pentru acordul lui B, adică libertatea acestuia de a se orienta și după înțeles:
Sunt niște duhuri statornice ce intră în cariera lor armați cu tot felul de scrieri. (DL, 84)
a-l denunța pretutindeni spiritelor mai june pentru ca acestea să înțeleagă, dacă nu vor fi ei înșiși nimiciți sub greutatea lui.
(Maiorescu, 79)
Acordul adjectivului depinde foarte mult de funcția sintactică a acestuia. Ca atribut, se acordă exclusiv gramatical, indiferent dacă A este un colectiv complet sau incomplet, indiferent dacă predicatul enunțului este acordat după înțeles sau după formă:
Nobilimea cea jună și săracă intrară lesne în aceste planuri.
(Bălcescu, 47)
O bună parte, care țineau la el, încercară chiar o ciudată neliniște.
Când B îndeplinește funcția de nume predicativ sau de element predicativ suplimentar, ambele tipuri de acord sunt teoretic posibile. Practic însă orice alegere este exclusă la nivelul adjectivului, căci el urmează, obligatoriu, tipul de acord aplicat la verbul care îl precedă. De exemplu, de îndată ce verbul este acordat formal, adjectivul primește automat numărul și genul gramatical al lui A:
Majoritatea este + [Singular] [Feminin] (prezentă).
Un grup a fost + [Singular] [Neutru] (arestat).
Dacă verbul este acordat ad sensum, adjectivul refuză și el singularul, potrivindu-și genul după conținut, adică după genul elementelor care compun ansamblul:
[Masculin] (prezenți)
Majoritatea sunt + [Plural]
[Feminin] (prezente)
[Masculin] (arestați)
Un grup au fost + [Plural]
[Feminin] (arestate)
Termenul A este un nume propriu
Contradicția conținut-formă poate fi sesizată la foarte multe antroponime, în special la numele de familie, care sunt indiferente față de genul (sau sexul) persoanei pe care o indică. Ardeleanu, de pildă, poate fi în egală măsură, numele unei femei sau al unui bărbat. Din această cauză, adjectivul este orientat exclusiv după conținut, acordul fiind un element dezambiguizant în asemenea enunțuri:
Ardeleanu este simpatic.
Ardeleanu este simpatică.
Neutralizarea completă, în acord, a categoriilor formale ale lui A poate duce adeseori la asocieri aparent discordante, mai ales în cazul numelor proprii provenite din apelative:
Cioară cel harnic. Lupu cea harnică.
În ce privește prenumele românești, deși există o specializare pe sexe și chiar o marcă formală în cazul femininelor, procesul de modernizare a slăbit această regulă, prin unele împrumuturi și creații românești, plus o serie de diminutive hipocoristice (Vali, Adi etc.) neutre față de genul natural. Claritatea mesajului e asigurată însă, și în asemenea situații, de acordul după înțeles al adjectivului:
Vali este inteligent. Vali este inteligentă.
Când termenul A este actualizat printr-un toponim, prioritar este acordul gramatical:
Craiova este renumită […]
Râmnicu-Vâlcea, așezat la […]
Se observă însă astăzi o tendință incipientă de “masculinizare” a numelor de orașe prin acord. E vorba, de fapt, de un acord după înțeles cu substantivul “oraș”, pe care vorbitorii îl au în minte și care poate apărea în contradicție cu numele feminin al orașului:
Reconstruit, Câmpina este astăzi […]
Suceava, prin trecutul său glorios, dar și prin prezentul său strălucit, rămâne impresionant, captivant chiar.
În toponimele cu formă compusă, regentul grupului reprezintă categoriile gramaticale ale ansamblului, preluate de adjectivele care actualizează termenul B:
Muchea căprioarelor este frumoasă.
Pârâul Răchiților este frumos.
Cu numele de țări, continente, corpuri cerești, acordul se face, în general, după formă, mai ales când aceste nume sunt articulate:
Luxemburgul e mic. Franța nu e mică.
Luna e mică. Pământul e mic.
Când A este actualizat în enunț prin nume proprii ce depășesc sfera antroponimelor și a toponimelor, contradicția conținut-formă apare mult mai frecvent, iar concurența celor două aspecte în orientarea lui B implică și alte elemente, care complică acordul și-i dau un vădit caracter oscilant. De pildă, titlurile de opere literare, deși impun în general un acord după înțeles, determină o permanentă ezitare la termenul B, întrucât ceea ce numim la aceste nume proprii “conținut” poate însemna: “operă”, “lucrare”, “culegere”, “antologie”, “piesă de teatru” etc., feminine, sau “volum”, “roman”, “eseu” etc., neutre. Din această cauză, întâlnim:
Scrisă în proză, “Craii de Curtea Veche …” (“opera?”)
(RL, 26.II.1970, p. 4, col. 5)
“Risipitorii” este cea mai semnificativă pentru evoluția scriitorului.
(“cartea”?) (“Contemporanul”, 23. I.1970, p. 3, col. 4)
Acordul gramatical, după formă, nu lipsește:
“Agonice”, scrise sub puterea unui sentiment […]
(RL, 26.III.1970, p. 8, col. 5)
O ediție a “Exercițiilor de stil” publicate de […]
(RL, 26.II.1970, p. 4, col. 3)
Când titlurile se referă la domenii ca arte plastice, muzică etc., acordul după formă este mai frecvent:
O deteriorată “Plângere a lui Hristos” […] (Istoria artelor, 275)
Numele de instituții, de mărci de mașini etc., fiind în general articulate, reclamă de obicei un acord după formă:
Fiatul e performant. Dacia e fiabilă.
A este un termen plurimembru
Adjectivul are funcție nonatributivă
Când A este un termen plurimembru, iar adjectivul (participiul) apare ca nume predicativ, component al predicatului pasiv sau ca element predicativ suplimentar, acordul se face gramatical, adică la plural:
Alegerea și folosirea cuvintelor, gruparea și îmbinarea lor devin semnificative pentru intenția autorului.
Nici o îngrădire a acestor drepturi și nici o deosebire în exercitarea lor pe temeiul naționalității, rasei, sexului sau religiei nu sunt îngăduite.
Adjectivul are funcție atributivă
În această ipostază, adjectivul nu se mai acordă cu ansamblul, ci cu cel mai apropiat constituent al acestuia:
Și-a prezentat punctul de vedere într-o ordine și cu o intonație adecvată.
Să i se asigure locul și ponderea cuvenită în cadrul fiecărei etape.
Comportamentul diferit al adjectivului-atribut, ca termen B, se explică prin mai multe cauze. Adjectivul-atribut nu mai este precedat de un verb, care, supus destul de riguros acordului gramatical, cu ansamblul, să-l tragă și pe el obligatoriu în același tip de acord. Între atribut și regentul său multiplu nu apare de obicei un alt cuvânt care să atragă atenția asupra ansamblului, asupra pluralității lui A și care să “dezlipească” atributul de ultimul constituent. Din această cauză, chiar dacă el califică semantic două sau mai multe nume, formal el se subordonează doar celui în a cărui imediată vecinătate se află.
Atitudinea tradițională de reticență a vorbitorilor față de acordul atributului adjectival cu ansamblul nu a putut bloca însă nici aici tendința de adaptare a limbii la logica realității exprimate. E vorba de grupul S + Ajv. Caracterul verbal al participiului îi dă acestuia o anumită independență față de numele regent, mai cu seamă în cazul existenței unor determinanți. Prin această detașare de ultimul constituent al lui A, el se apropie de statutul unui fost predicat pasiv, iar vorbitorii pot să-l pună la plural:
În fiecare din ele este plâns un fiu, un frate împușcați de naziști.
(RL, 29.X.1970, p. 22, col. 2)
Cu inima și cu mintea aprinse de un foc prea ușor. (Maiorescu, 77)
Acest fel de a acorda participiile a câștigat teren, în primul rând în exprimarea oamenilor instruiți, încât astăzi tinde să devină normă la nivelul limbii literare:
Acuzativul sau genitivul precedate de prepoziție […]
Toți marii noștri scriitori se caracterizează prin dragostea și atenția deosebită acordate limbii poporului.
Sub influența participiilor au început să apară tot mai multe adjective calificative acordate la plural:
Joc de oglinzi de o complexitate și o subtilitate infinite.
Se mișcă cu o iuțeală și o acuratețe credincioase tactului.
Observații.
1. Inovația a prins mai ales acolo unde adjectivul este separat de regent printr-unul sau mai multe cuvinte. Acestea distanțează adjectivul de ultimul constituent al lui A și fac acordul la plural mai ușor tolerabil:
barbă și păr mai mult albe (Caragiale, 190)
Dar tu nu te gândești la sora și la fratele tău mai mici.
2. Opțiunea pentru pluralul lui B, în condițiile unui A plurimembru format din constituenți de genuri diferite, creează o complicație în plus: genul adjectivului. Reamintim că prezența trăsăturii [Animat] la constituenții lui A (sau numai la unul dintre ei) suspendă opoziția masculin/feminin la nivelul ansamblului în favoarea masculinului, gen care apare marcat la B:
Directorul și secretara lui așteptau agitați în hol.
Când nici unul dintre componenții lui A nu are trăsătura [Animat], orice opoziție se suspendă în favoarea femininului:
nasul și ochiul stâng, lăsate anume așa cum au fost, fără să fie pansate
(RL, 29.X.1970, p. 15, col. 2)
În practica vorbirii însă apar destule situații în care acordul în gen al lui B, nu se mai realizează gramatical, cu ansamblul, ci prin atracție, numai cu unul dintre constituenții lui A. Atracția datorită apropierii are loc mai ales când toți componenții lui A sunt la plural:
Buletinele și banii vor fi trimiși prin poștă.
Termenul B este interpretat ca un cuvânt neflexibil
Participiul lui a da în contragerea gerunzială absolută dat fiind + subiect
Fiind o construcție absolută, deci cu subiect propriu, gerunziul pasiv al lui a da se acordă în gen și număr cu subiectul contragerii:
Dată fiind corespondența generală dintre propozițiile subordonate și părțile de propoziție […]
Dacă subiectul este multiplu, participiul se pune la plural, ca în orice acord cu un A plurimembru:
Date fiind existența a două mari categorii de predicate (verbal și nominal) și mai ales prezența numeroaselor posibilități de exprimare […]
Româna actuală renunță însă foarte frecvent la acordul acestui participiu, utilizându-l ca o parte invariabilă a unei construcții fixe (dat fiind):
dat fiind cele întâmplate
dat fiind premisele concepției
Fenomenul s-ar putea datora mai multor cauze cu efecte convergente. De pildă, adesea subiectul construcției gerunziale este o subordonată:
dat fiind că acțiunea din cauzală e arătată ca reală […]
(GLR, ed. II, vol. II, p. 302)
Subiectiva nu reclamă acordul gerunziului pasiv; ba mai mult, dat fiind este simțit în asemenea formulări nu ca regentul unei subiective, ci, împreună cu că (dat fiind că), mai mult ca o locuțiune conjuncțională cauzală, echivalentă cu întrucât, deoarece, pentru că etc..
Participiile verbelor a interzice, a (nu) permite, a opri
Aceste verbe, la diateza pasivă, sunt deseori folosite în diferite inscripții care atrag atenția asupra unor restricții impuse în anumite locuri publice. Participiile lor, de obicei neînsoțite de auxiliarul morfologic pentru diateza pasivă, apar de multe ori într-o formă invariabilă (permis, interzis, oprit):
Interzis parcarea mașinilor pe alee.
Nu e permis consumarea de mâncare proprie.
Punctul de plecare al acestor formulări incorecte l-au putut constitui și aici situațiile în care aceste participii sunt urmate de subordonate subiective sau de infinitive și au formă fixă:
E interzis a se consuma (a parca, a trece etc.)
Nu e permis să se consume etc..
Participiul lui a zice în construcții cu adverbul așa
Expresia așa-zis a fost consacrată cu valoare adjectivală, funcționând ca termen B pe lângă un substantiv:
Lecțiile așa-zise de limbă nu l-au ajutat deloc.
În ultimul timp a apărut și o variantă neacordată, utilizată adverbial:
Pronumele așa-zis nedefinite
morfemele așa-zis gramaticale
În acest fel, adjectivul de la dreapta expresiei participiale nu mai este interpretat ca un subordonat al acesteia (element predicativ suplimentar), ci ca un regent al ei.
Adjectivele potrivit, conform, referitor urmate de prepoziție (cu, la)
Adjectivele menționate mai sus, urmate de prepoziția cu, respectiv la, sunt de multe ori confundate cu adverbele omonime din următoarele locuțiuni: potrivit cu, conform cu, referitor la și tratate ca atare, adică fără acord de gen și număr:
Păreri referitor la posibilitățile de dezvoltare ale județului au fost formulate încă de acum 8 ani.
Acordarea unor condiții de muncă potrivit cu pregătirea lor mi se pare soluția optimă.
Observație.
Alături de această manifestare de “adverbializare” a unor adjective, apare destul de frecvent și fenomenul opus, de adjectivizare a adverbelor prin acordarea lor în gen și număr:
locuri abrupte și grele de străbătut.
O interpretare imposibilă de admis.
Aceste formulări sunt atestate mai ales în exprimarea oamenilor instruiți. Ele pot fi interpretate ca un produs al fricii de dezacord, ca niște forme hipercorecte.
Cazuri speciale
a) Termenul A este un pronume demonstrativ feminin (aceasta, aceea, asta, aia), la singular, în raport cu un B în funcția sintactică de nume predicativ
În enunțuri ca: Aceasta este bună; Aceea este bună; Asta e frumoasă; Aia e frumoasă, acordul în gen se face normal, adjectivul preluând informația de feminin, singular a lui A. Un caz special îl reprezintă însă formulări ca următoarele:
Asta nu-i frumos din partea unui fost internațional.
Aia nu-i echitabil.
Problema care se pune aici este dacă frumos, echitabil apar în această formă, întrucât se acordă ad sensum cu niște demonstrative feminine cu valoare neutrală, sau forma lor este datorată valorii lor adverbiale din aceste enunțuri. A doua interpretare este mai plauzibilă. Ea poate fi probată de altfel la adjectivul bun, al cărui corespondent adverbial (bine) nu este omonim:
Aceasta e bine; Aia nu-i bine, nu:
*Aceasta e bun; *Aia nu-i bun.
Tipul de structură aceasta + a fi + adverb modal se utilizează nmai când demonstrativul înlocuiește o subiectivă (nu un substantiv-subiect):
Ce mi-ai spus tu nu-i bine (frumos, interesant, corect).
Asta nu-i bine (frumos, interesant, corect).
Observație.
Când aceasta (asta, aia, aceea) substituie un substantiv, se utilizează obligatoriu structura aceasta + a fi + adjectiv:
Cartea este bună.
Aceasta este bună (nu *Aceasta este bine).
b) Termenul A este precedat de un numeral
Dacă acest numeral este compus cu unul din următoarele cuvinte: sută, mie, milion, miliard, caracterul substantival al acestora poate provoca un acord prin atracție la adjectivul antepus grupului numeral + substantiv:
Ultimele 400-500 de pagini le-a parcurs dintr-o suflare.
Aceste 20000 de spectatori au creat o atmosferă incendiară.
Acordul adjectivului antepus cu sută, mie, milion, miliard determină în mod obligatoriu aceeași orientare la adjectivul postpus, dacă acesta este nume predicativ (respectiv participiu în componența predicatului pasiv):
acele 4 milioane de bani lichizi au fost cheltuite.
ultimele 500 de ani au fost neglijate.
Observație.
Numeralul zece nu produce această atracție în compusele care îl conțin (*ultimele douăzeci de oameni; *cele treizeci de studenți). Situația e diferită însă când este utilizat independent, ca numeral nehotărât: câteva zeci de studenți; cele câteva zeci de funcționari.
c) Termenul A este un substantiv la plural în construcții de tipul limbile franceză și română
Insolitul îmbinării menționate aici constă în lipsa acordului dintre adjective și regentul lor. Dezacordul nu e numai în caz (limbilor franceză și română), ci și în număr (popoarele român și algerian; limbile română și franceză etc.). Cauza este aceea că adjectivele din formulările de acest tip nu sunt atribute propriu-zise ale substantivului la plural, ci mai degrabă un fel de apoziții care explicitează un atribut subînțeles, următoare:
Limbile următoare, adică franceză și română, sunt înrudite.
Popoarelor următoare, adică român și algerian, le este străin spiritul de dominație.
Pauza pe care o fac de obicei vorbitorii între regentul la plural (limbile) și grupul atributiv (franceză și română), pauză care ar putea fi marcată în scris prin două puncte [:], ar pleda în sprijinul interpretării propuse.
d) Termenul A este actualizat prin pronumele de politețe dumneavoastră
Acordul adjectivului (participiului) cu acest pronume se face exclusiv după înțeles:
vesel.
Pe dumneavoastră v-am văzut întotdeauna veselă.
veseli.
vesele.
Regula se respectă chiar și când funcția adjectivului (participiului) este aceea de nume predicativ (respectiv de component al predicatului pasiv), în ciuda faptului că verbul copulativ (auxiliarul diatezei pasive) se acordă gramatical:
Dumneavoastră sunteți bună (evidențiată).
Dumneavoastră sunteți bun (evidențiat).
e ) Termenul B este actualizat prin adjectivul pronominal de întărire
Acest adjectiv este un cuvânt compus care realizează un acord complex. Primul element al compunerii (îns-) se acordă în gen și număr cu substantivul (pronumele) regent. Al doilea element este forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv și se supune unui acord vizând alte categorii (persoana și numărul) ale aceluiași regent:
ea însăși
fem. sg. fem., sg. + pers. III, sg.
pers. III, sg.
ea însă + și
Complexitatea acestui acord generează multe îmbinări neconforme cu regula.
Dublu dezacord (la ambele elemente componente):
să mă îngrijești cu însuți mâna ta. (Ispirescu, 8)
Dezacord numai la primul component:
cum însăși semnele arată. (Ureche, 75)
însuși boierii și giupânesele lor. (Bălcescu, 32)
Dezacord la al doilea component:
atinge-te de mine însuși. (Heliade, 121)
Îmi blăstăm însuși eu mântuirea. (Eminescu, 23)
În limba actuală, în care se respectă cu strictețe acordul în gen și număr, se neglijează adesea acordul în caz. Frecventă este încălcarea regulii acordului în caz, când adjectivul determinant este un demonstrativ:
Oamenilor aceștia le era sincer frică.
Proiectului acesta îi lipsește ceva.
Neglijarea acordului în caz afectează frecvent și determinantele adjectivale calificative:
Imaginea burgheziei satirizată de Caragiale e evidențiată cu ușurință în opera sa.
Se observă apariția unei generații captivată de puterea calculatorului.
Regulile de acord în cadrul grupului nominal impun ca forma adjectivului să corespundă caracteristicilor de gen, număr și caz ale substantivului regent.
=== concluzii ===
CONCLUZII GENERALE
Constatările, observațiile și comentariile făcute din perspectiva capitolelor, subcapitolelor și paragrafelor permit degajarea unor concluzii cu caracter mai general.
1 Acordul, ca liant intrapropozițional, este un procedeu destul de complex. În realizarea lui se ține seama de o multitudine de date gramaticale și semantice ale elementelor, de anumite particularități ale celorlalți constituenți ai enunțului etc..
Între cele două principii majore care guvernează dinamica limbii – claritatea mesajului și economia de material lingvistic – acordul, autoperfecționându-se, îl slujește mai ales pe primul. Exemplul cel mai concludent îl constituie tendințele actuale din domeniul acordului cu un termen multiplu. Pluralul predicatului, de pildă, când propoziția are subiect plurimembru, este tot mai riguros reclamat de normă, chiar și în condiții care favorizează “abaterea” (subiecte formate din infinitive lungi, substantive defective de plural etc.). Enunțurile de tipul Predarea și verificarea cunoștințelor a fost făcută corect sunt tot mai frecvent înlocuite cu variantele în care predicatul apare la plural: Predarea și verificarea cunoștințelor au fost făcute corect. Prin marca de plural a predicatului, relațiile sintactice ale acestuia cu toți constituenții subiectului multiplu sunt clar exprimate, excluzându-se astfel interpretările ambigue.
Pluralul adjectivului-atribut, utilizat tot mai frecvent după un regent multiplu, ilustrează și mai convingător tendința amintită mai sus. Mulți vorbitori preferă formularea o limbă și o cultură remarcabile, în locul variantelor tradiționale o limbă și o cultură remarcabilă. Acționând în asemenea cazuri ca un dezambiguizant, acordul contribuie la perfecționarea limbii ca instrument de comunicare ce devine astfel mai clar, mai precis.
2 Concurența dintre acordul gramatical și cel după înțeles se desfășoară sub semnul aceluiași deziderat al preciziei și clarității. Acolo unde acordul ad sensum reflectă mai exact logica mesajului, acesta este preferat de limbă, fiind uneori singurul admis. În această din urmă situație se află acordul în gen cu antroponimele. În Lupu este harnic și Lupu este harnică, orientarea numelui predicativ se face exclusiv după conținutul subiectului.
O situație identică se constată la subiectul multiplu ai cărui constituenți prezintă identitate referențială. Predicatul unor astfel de propoziții apare la singular, fără excepție, în concordanță cu sensul contextual al subiectelor (referent unic):
Întemeietorul și conducătorul firmei a plecat la scurt timp după aceea.
La numele colective, diminuarea valențelor substantivale ale acestora în anumite împrejurări, perceperea lor mai mult ca numerale, justifică orientarea predicatului spre subiectul logic, real, care, prin acord, capătă relief și investitură de subiect gramatical, subordonându-și termenul colectiv ca un determinant atributiv cantitativ (o mulțime de probleme a apărut > o mulțime de probleme au apărut). Singularul predicatului este rezervat pentru situații speciale, când vorbitorul vrea să exprime explicit ideea că subiectul este înțeles ca o unitate colectivă, fără să intereseze în primul rând componenții ei: O mulțime de capete plecate se îndrepta spre cimitir.
O ilustrare edificatoare a felului în care dinamica limbii în sectorul acordului ține seama de economicitate și claritate o constituie enunțurile cu subiecte exprimate prin cuvinte inclusive facultative (unii, alții, toți etc.). Acordul gramatical în persoană cu aceste subiecte este adeseori sacrificat în favoarea celui după înțeles: Unii vom pleca, Unii veți pleca vs. Unii vor pleca. Acesta aduce o informație suplimentară, de natură să clarifice problema includerii vorbitorului sau ascultătorului în pluralitatea subiectului, fără a mai fi nevoie să se recurgă la atribute pronominale care ar încărca enunțul: Unii dintre noi vor pleca, Unii dintre voi vor pleca.
3 Oscilația limbii între acordul gramatical și cel nongramatical se desfășoară uneori sub controlul prezenței sau absenței articolului definit. Apariția acestuia la cuvintele utilizate ca subiecte înclină balanța în favoarea acordului gramatical, în situații în care altfel ar fi fost posibil și un acord nongramatical:
O mulțime a plecat/au plecat, dar Mulțimea a plecat;
“Convorbiri literare” a reapărut/au reapărut, dar “Convorbirile literare” au reapărut.
Există și cazuri în care acordul nongramatical este singurul posibil în absența articolului: Piper și oțet este suficient în cămară. Articularea definită a subiectelor nu numai că face posibil și acordul gramatical, dar îl impune ca regulă: Piperul și oțetul s-au terminat.
4 Restrângerea sferei acordului prin atracție în beneficiul celui gramatical este un fenomen foarte activ în zona acordului verbal (Nici mama, nici tata n-a venit > Nici mama, nici tata n-au venit). Chiar și în cazul topicii inverse, atracția este tot mai puțin tolerată, în ciuda faptului că acordul gramatical solicită în asemenea situații mai multă atenție și concentrare în exprimare (A venit mama și tata > Au venit mama și tata).
În limba română actuală se constată o manifestare a acestui fenomen și în zona acordului adjectival. Agentul acestei deplasări este participiul, care, păstrând rigorile acordului verbal și în împrejurările utilizării sale adjectivale, a constituit un model activ pentru acordul adjectivelor propriu-zise. De la o primă fază exclusiv verbală (Avea o inteligență și o fantezie care au fost remarcate de toți) s-a ajuns la una verbal-adjectivală (Avea o inteligență și o fantezie remarcate de toți) și apoi la o fază pur adjectivală (Avea o inteligență și o fantezie remarcabile).
5 Rolul de catalizator al participiului în zona acordului adjectival se poate constata și la categoria cazului. Renunțarea la iterația cazuală se manifestă în primul rând la sintagmele de tipul substantiv + participiu (titlul unei cărți apreciată de toți), “molipsind” apoi și alte structuri, în care termenul acordat este un adjectiv propriu-zis (titlul unei cărți apreciabilă din toate punctele de vedere).
6 O tendință de simplificare prin renunțarea la acord, efect direct al dificultății acestui procedeu, nu lipsește în limba română. Ea se manifestă mai ales la adjectivul pronominal de întărire (însumi, însuți etc.) și la așa-zisul articol genitival (al, a, ai, ale). Rezultatul este încercarea de înlocuire a celor două microsisteme prin forme unice, invariabile (însuși/însăși, a): tu însăși, însăși consilierul președintelui, a sale idei etc.. Această tendință este însă foarte contracarată de cea a respectului pentru autoritatea normei (tu însuți/însăși, însuși consilierul președintelui, ale sale idei). Creșterea nivelului cultural al vorbitorilor de limba română acționează în direcția consolidării acestei autorități a normei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Acordul In Limba Romana (ID: 153803)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.