Acordul de Recunoastere al Vinovatiei
CUPRINS
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
CAPITOLULII ASPECTE PROCESUALE ȘI PROCEDURALE PRIVIND ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției
Titularii acordului de recunoaștere
Condițiile încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției
Forma acordului de recunoaștere a vinovăției
Conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției
Sesizarea instanței
Soluțiile instanței
Căile de atac a hotărârii pronunțate de instanță
CAPITOLUL III DELIMTAREA INSTITUȚIEI ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI DE RECONOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.A.B. – Curtea de Apel București
C.D – Culegere de decizii
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
NCP – Noul Cod Penal
NCPP . Noul Cod de Procedură Penală
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista Română de Drept
ș.a. – și alții
T.M.B – Tribunalul Municipiului București
vol. – volumul
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Este important a preciza că prin Noul Cod de procedură penală au fost introduse mai multe elemente specifice sistemului procesual adversial. Dintre acestea, poate elementele cu cel mai mare impact asupra destinatarilor legii procesuale penale sunt cele referitoare la justiția negociată, deoarece sunt complet străine sistemului nostru procesual penal.
În mod tradițional, în țara noastră au fost adoptate legislații specifice sistemului procesual continental, având la bază principiile legalității și aflării adevărului. Aceste principii sunt incompatibile conceptual cu elementele de justiție negociată, deoarece principiul aflării adevărului obligă organele judiciare să facă toate demersurile pentru a afla adevărul real, în fiecare cauză, iar principiul legalității se opune oricăror alte criterii de stabilire a vinovăției și de aplicare a pedepsei, care nu sunt stabilite prin lege.
Din aceste motive, negocierea între acuzare și apărare a unei încadrări juridice sau a unei pedepse era de neconceput într-un sistem procesual care avea la bază astfel de principii.
Realitățile actuale ale societății au dovedit însă că „idealizarea” legii nu mai poate constitui un factor atât de important, așa cum era ea privită în perioada imediat următoare Revoluției franceze.
Concepția pragmatică și-a pus din ce în ce mai mult amprenta și asupra domeniului judiciar, astfel încât tot mai multe sisteme procesuale continentale au adoptat instituții care să conducă în mod mai eficient la obținerea aceluiași rezultat, respectiv la aplicarea unor pedepse persoanelor care au comis infracțiuni.
Această concepție nu este lipsită de critici, deoarece reduce mult din rolul educativ al procesului penal, elimină solemnitatea care însoțește în general actul de justiție, creează o inegalitate a persoanelor în fața legii, poate conduce la acte de injustiție, la aplicarea pedepsei într-un mod netransparent.
Avantajele acestor proceduri au cântărit însă mai mult decât toate aceste dezavantaje, în legislația majorității statelor democratice, care au considerat că obținerea unor rezultate similare sau apropiate, cu costuri mai reduse, justifică adoptarea elementelor de justiție negociată în sistemul procesual penal. În felul acesta, unele elemente specifice procesului civil, cum ar fi principiul disponibilității, își fac loc în procedura penală, ceea ce conduce la consecința ca interpretarea normelor legale care reglementează elementele de justiție negociată să fie făcută în acord cu acest principiu, iar nu prin prisma principiului oficialității, care este specific procesului penal.
Instituția acordului de recunoaștere a vinovăției a fost transpusă în legislația noastră într-un mod asemănător celui din alte sisteme procesuale penale continentale ( Belgia, Grecia, Germania). Din moment ce s-au păstrat o serie de principii fundamentale specifice acestor sisteme procesuale penale, instituția nu putea fi adoptată într-o formă similară celei din sistemele procesuale adversiale, unde rolul acuzării și cel al apărării sunt mult mai importante, în timp ce rolul instanței de judecată este unul mai redus decât în sistemele continentale.
În cadrul acestora din urmă, recunoașterilor negociate ale vinovăției nu li se asociază, ca regulă, și o reducere semnificativă a procedurii de judecată, principiul aflării adevărului având încă rolul predominant și impunând judecătorului verificări riguroase cu privire la săvârșirea faptei, a circumstanțelor de săvârșire a acesteia și a vinovăției făptuitorului.
Se consideră în doctrină că, practic, o procedură similară celei americane, în care acuzatul nu mai beneficiază de un proces deplin în ceea ce privește acuzația care i se aduce, ar putea fi considerată contrară prezumției de nevinovăție, raportat la însuși textul Convenției
europene a drepturilor omului.
Această temere nu a fost împărtășită însă de legiuitorul nostru, care a reglementat două cazuri în care judecata se desfășoară fără administrarea probatoriului, respectiv judecata pe baza recunoașterii învinuirii și acordul de recunoaștere a vinovăției. De altfel, instituții similare sunt reglementate în mai multe state semnatare ale Convenției europene a drepturilor omului, fără a ridica vreo problemă de atingere a prezumției de nevinovăție. Aceasta, deoarece în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție, nu este un drept absolut, ci unul la care partea poate renunța în mod valabil.
În alte sisteme continentale, elementele tranzacționale în materie penală constau în instituirea unor proceduri nonjurisdicționale, prin care Ministerul Public propune autorului prezumat al unei infracțiuni să nu se mai exercite urmărirea penală contra lui, în schimbul plății de către acesta din urmă a unei sume de bani.
Se subliniază însă că, fiind o excepție de la principiul indisponibilității acțiunii publice, tranzacția nu poate surveni decât în cazurile expres prevăzute de lege.
Introducerea acordului de recunoaștere a vinovăției, chiar limitată la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani, presupune o schimbare radicală a procesului penal român.
Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției nu numai că reduce durata judecării cauzei, dar simplifică și activitatea din cadrul urmăririi penale. De altfel, unul din cele mai des întâlnite argumente în favoarea acestei proceduri este acela al avantajului economic care,
într-o măsură sau alta, favorizează aproape toate părțile unui proces, dar mai ales statul, care are posibilitatea de a economisi resurse bănești și umane esențiale.
Astăzi, mai multe țări europene, precum Germania, Franța, Belgia, Grecia au adoptat în legislația lor proceduri care sunt similare sau asemănătoare cu instituția acordului de recunoaștere a vinovăției.
Noul Cod de procedură penală a preluat elemente din sistemul de drept penal francez și german și le-a adaptat la specificul sistemului judiciar românesc.
Fără a neglija drepturile persoanei vătămate, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului său și astfel, de a participa la procesul de luare a deciziei în cadrul stabilirii pedepsei. O asemenea participare promovează demnitatea individului.
Acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă ca o soluție legislativă inovatoare ce va asigura soluționarea cauzelor într-un termen optim și previzibil, fiind totodată un remediu pentru eliminarea unei deficiențe majore a sistemului judiciar român, respectiv durata mare a desfășurării procedurilor judiciare.
Ca și judecata efectuată pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, judecata pe baza acordului de recunoaștere a vinovăției este o formă abreviată a judecății pentru anumite infracțiuni, de natură a responsabiliza părțile din proces și a degreva instanțele de judecată.
Acordul se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 5 ani, și numai atunci când, din probele administrate, rezultă că există suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. Acordul este supus controlului instanței cu privire la obiectul său și la condițiile încheierii, iar în cazul admiterii instanța va dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă ce nu poate fi mai mare decât cea solicitată de procuror prin acord.
În cazul respingerii acordului de către instanța de judecată, procurorul va continua urmărirea penală în procedura de drept comun
CAPITOLUL II
ASPECTE PROCESUALE ȘI PROCEDURALE
PRIVIND ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției
Potrivit dispozițiilor art. 479 NCPP obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl constituie recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, din partea inculpatului, și privește felul și cuantumul pedepsei și forma de executare a acesteia.
Deși textul art. 479 NCPP nu excelează prin precizie, se înțelege din cuprinsul lui că încadrarea juridică a faptei nu poate face obiectul negocierii, așa cum se întâmplă în sistemele de drept adversiale, inculpatul neavând altă posibilitate decât să recunoască atât fapta reținută de organele de urmărire penală, cât și încadrarea ei juridică dată prin actul de inculpare.
Aceasta, deoarece sistemul nostru procesual penal este în continuare guvernat de principiul legalității, iar acest principiu se opune unei negocieri asupra aspectelor de legalitate.
Așadar, inculpatul și procurorul pot negocia doar cu privire la felul și cuantumul pedepsei, precum și cu privire la forma de executare a acesteia, în condițiile recunoașterii necondiționate de către inculpat a comiterii faptei și a încadrării ei juridice.
Din cuprinsul art. 479 NCPP se poate desprinde faptul că procurorul nu poate folosi în cadrul negocierii alte elemente, cum ar fi indicarea de către inculpat a altor participanți la săvârșirea faptei sau a unor fapte similare ori înlesnirea tragerii la răspundere a acestora, prin furnizarea de declarații.
În sistemele procesuale originare, de unde a fost preluată instituția, astfel de elemente pot fi luate în considerare în cadrul acordului de recunoaștere a vinovăției, deoarece se analizează „beneficiul”, în sens larg, pe care l-ar primi societatea din încheierea acordului.
Or, în această categorie se includ și descoperirea altor participanți la săvârșirea infracțiunii sau descoperirea persoanelor care au comis alte infracțiuni și dovedirea vinovăției lor.
Acesta este motivul pentru care în doctrină se considerăm că aceste elemente nu pot fi inserate în textul acordului de recunoaștere a vinovăției, însă ele pot avea relevanță, cel puțin la nivel subiectiv, în decizia procurorului cu privire la conținutul acordului.
În cazul în care inculpatul a săvârșit mai multe infracțiuni, procurorul trebuie să negocieze cu acesta fiecare pedeapsă în parte și, întrucât legea prevede că obiect al acordului îl constituie și forma de executare a pedepsei, rezultă că acesta trebuie să conțină și cuantumul pedepsei rezultante.
Așadar, procurorul va trebui să aplice toate dispozițiile legale privitoare la individualizarea pedepselor, inclusiv dispozițiile referitoare la circumstanțele atenuante legale sau judiciare, la sancționarea pluralității de infracțiuni, cauzele de reducere a pedepsei, cauzele de nepedepsire etc. Doar în acest fel se poate stabili în acord care este pedeapsa rezultantă, cu privire la care trebuie stabilită apoi, de comun acord, modalitatea de executare.
Limitele de pedeapsă pe care le poate avea în veorma de executare a pedepsei, rezultă că acesta trebuie să conțină și cuantumul pedepsei rezultante.
Așadar, procurorul va trebui să aplice toate dispozițiile legale privitoare la individualizarea pedepselor, inclusiv dispozițiile referitoare la circumstanțele atenuante legale sau judiciare, la sancționarea pluralității de infracțiuni, cauzele de reducere a pedepsei, cauzele de nepedepsire etc. Doar în acest fel se poate stabili în acord care este pedeapsa rezultantă, cu privire la care trebuie stabilită apoi, de comun acord, modalitatea de executare.
Limitele de pedeapsă pe care le poate avea în vedere procurorul la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției nu pot fi decât cele prevăzute de lege pentru infracțiunea ce face obiectul acordului, cu luarea în considerare a tuturor cauzelor de reducere sau de agravare a pedepsei.
Desigur, dacă procurorul ierarhic superior a stabilit alte limite în cadrul avizului prealabil, și acestea trebuie respectate la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției.
Aceste limite nu pot fi stabilite însă decât în cadrul limitelor legale. Procurorul ierarhic superior nu poate stabili limite de pedeapsă în afara cadrului legal și nici procurorul de caz nu poate încheia acordul de recunoaștere a vinovăției cu pedepse nelegale. Nerespectarea de către procurorul de caz a limitelor prealabile stabilite în avizul procurorului ierarhic superior este un motiv de nelegalitate a acordului, conducând la respingerea acestuia de către instanță.
Un neajuns al legii este acela că nu s-a prevăzut reducerea limitelor de pedeapsă pentru persoanele care doresc să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției. Din această cauză, inculpații vor fi tentați să uzeze mai degrabă de procedura judecății în cazul recunoașterii învinuirii, știind că vor putea beneficia în acest caz de reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime.
Acest lucru este de natură a aduce atingere scopului urmărit de legiuitor prin instituirea acordului de recunoaștere a vinovăției, de a reduce costurile activităților judiciare și a asigura acestora o eficiență sporită.
Dacă nu se ajunge la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției în cursul urmăririi penale, procurorul va trebui să continue urmărirea penală și să strângă probele necesare pentru trimiterea în judecată a inculpatului.
O astfel de reducere a limitele de pedeapsă era prevăzută în forma promulgată a Legii nr. 135/2010, fiind însă, în mod nejustificat, înlăturată prin Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare.
Se impune a preciza că recunoașterea comiterii faptei trebuie a fi făcută fără nicio rezervă, în caz contrar acordul nu va putea fi încheiat.
În cadrul doctrinei se susține că noțiunea de pedeapsă cu care operează textul ari. 479 NCPP trebuie înțeleasă ca referindu-se atât la pedeapsa principală, cât și la cea complemantară, ambele fiind susceptibile de a putea fi negociate sub aspectul felului cunatumului.
În ceea ce privește pedeapsa accesorie incidenșța acesteia este consecința fireascăa a stabilirii unei pedepse complementare, în lipsa căreai nu ar putea fi aplicată și, cu această condiționare, este și obligatorie.
Doresc a mai preciza că negocierea modalității de executare poate avea loc doar în raport de o soluție de condamnare, astfel că mai întâi va fi negociată soluția, apoi cuntumul pedepsei, și apoi executarea, ăn detenție sau cu suspendare sub supraveghere.
Titularii acordului de recunoaștere
În conformitate cu dispozițiile art. 478 NCPP titularii acordului de recunoaștere a vinovăției sunt inculpatul și procurorul. Având în vedere faptul că art. NCPP nu distinge, rezultă că pot încheia acord de recunoaștere a vinovăției atât inculpatul persoană fizică, cât și inculpatul persoană juridică.
Legea nu oferă posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției și suspectului, deoarece, în sistemul nostru procesual, este necesară adaptarea instituției la principiul aflării adevărului. Deși inspirat din sistemul de drept anglo-saxon, în care judecătorul nu verifică existența faptei și a vinovăției, în sistemul nostru de drept, acordul este adaptat, astfel că este supus confirmării de către instanță, care verifică nu doar existent consimțământului, ci și adevărul judiciar stabilit. Or, procurorul ierarhic superior pentru a se realiza acest lucru, este necesar ca pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției să existe suficiente date cu privire la existența infracțiunii și la vinovăția inculpatului.
Punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpat este de natură să asigure o garanție a existenței unor probe minime de vinovăție, deoarece, potrivit art. 309 alin. 1 NCPP, acțiunea penală se pune în mișcare de procuror când constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune.
Deși legea nu îl enumera pe procurorul ierarhic superior printre titularii acordului de recunoaștere a vinovăției, acesta are un rol important în încheierea acordului, deoarece
art. 478 alin. 4 NCPP prevede că limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior, iar art. 478 alin. 2 NCPP prevede că efectele acordului de recunoaștere a vinovăției sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior.
Rezultă, așadar, din aceste dispoziții legale că, deși procurorul de caz este titularul acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul ierarhic superior este cel care trasează inițial limitele încheierii acordului și avizează ulterior efectele sale. Aceasta, deoarece Ministerul Public funcționează în baza principiului controlului ierarhic, iar politica penală a statului trebuie asigurată în mod unitar la nivelul țării. În doctrină s-a susținut că procurorul de caz ar putea să obțină o situație mai grea pentru inculpat față de cea avută în vedere de procurorul ierarhic superior, fără ca această împrejurare să reprezinte o încălcare a avizului procurorului ierarhic superior. Față de dispozițiile art. 478 alin. 4 NCPP, este greu de acceptat ca procurorul de caz să depășească limitele stabilite de procurorul ierarhic superior, în cazul în care acesta a înțeles să instituie și o limită maximă a pedepsei aplicabile inculpatului, deoarece nu ar mai fi respectat principiul enunțat anterior, care stă la baza instituirii avizului prealabil.
Se consideră că încălcarea limitelor inițiale ale acordului prealabil, stabilite de procurorul ierarhic superior, poate fi acoperită prin avizul pe care acesta din urmă îl dă asupra acordului însuși, în acest caz neimpunându-se respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției. Lipsa avizului procurorului ierarhic superior asupra acordului de recunoaștere a vinovăției constituie însă un impediment pentru admiterea acestuia, deoarece el ține de regularitatea actului de sesizare.
Limitele acordului, stabilite de procurorul ierarhic superior, nu trebuie să conducă la înlăturarea esenței instituției acordului de recunoaștere a vinovăției, care reprezintă un element de justiție negociată. De pildă, procurorul ierarhic superior nu poate stabili el însuși cuantumul pedepsei și modalitatea de executare a acesteia, deoarece procurorul de caz nu mai are niciun element asupra căruia să negocieze cu inculpatul, ceea ce contravine rațiunii instituției.
Din același motiv, avizul prealabil al procurorului ierarhic superior nici nu ar trebui să fie cunoscut de inculpat, deoarece, în acest caz, își pierde rațiunea de a fi negocierea ulterioară dintre el și procurorul de caz. Negocierea este un proces, și nu un rezultat, iar conținutul și modul de desfășurare a acestui proces nu sunt departe de cele pe care le dă sensul obișnuit al acestor termeni. Or, dacă inculpatul ar cunoaște de la început limitele în care a fost „învestit” procurorul de caz să negocieze, el nu ar cere decât limita minimă. În doctrină a fost exprimat și un punct de vedere contrar potrivit căruia inculpatul va cunoaște limitele în care se poate „negocia”.
Astfel se explică existența dispoziției legale explicite, potrivit căreia acordul de
recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat atât de către procuror, cât și de către inculpat. Inițierea acordului de recunoaștere a vinovăției de către procuror nu poate constitui un act de încălcare a principiului loialității administrării probelor, prevăzut în art. 101 alin. (1) NCPP, potrivit căruia este interzisă folosirea de „promisiuni sau îndemnuri" în scopul de a se obține probe. De asemenea, prin această dispoziție se dă posibilitatea procurorului de caz de a iniția acordul de recunoaștere a vinovăției înainte de a solicita procurorului ierarhic superior avizul prealabil și scris, în care să se stabilească limitele acordului. Aceasta, deoarece nu ar fi utilă obținerea unui astfel de aviz în cazul în care inculpatul exclude din start posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției.
În alte sisteme de drept, doar reprezentantul Ministerului Public poate avea inițiativa desfășurării procedurii tranzacționale, aceasta fiind întotdeauna facultativă și unilaterală.
Acuzatul nu dispune de un drept de inițiativă în această privință, depinzând exclusiv de voința procurorului, care nu trebuie să motiveze decizia de a nu iniția o tranzacție, ea făcând parte din puterea sa de a aprecia asupra oportunității urmăririi penale.
Regula conturată în sistemul american este aceea potrivit căreia promisiunea aplicării unei norme legale sau a unui comportament legal al unui organ statal în schimbul renunțării de către suspect sau acuzat la drepturile sale este perfect admisibilă. Această posibilitate nu este consacrată explicit în noul Cod de procedură penală, dar nici nu este interzisă. De altfel, însuși conceptul de „justiție negociată" presupune o negociere între acuzare și apărare, iar negocierea presupune urmărirea interesului fiecăreia dintre cele două părți implicate. În doctrina noastră s-a subliniat că la luarea deciziei încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției procurorul de caz poate avea în vedere elemente ca voința inculpatului de a coopera la efectuarea urmăririi penale sau acuzarea altor persoane, atitudinea față de activitatea sa criminală și antecedentele penale, natura și gravitatea acuzării, posibilitatea de a obține condamnarea în cazul respectiv, interesul public de a obține o judecată mai opresivă, cu cheltuieli mai reduse.
Reglementarea avizului ulterior al procurorului ierarhic superior este de natură să asigure o simetrie cu instituția verificării rechizitoriului sub aspectul legalității de către procurorul ierarhic superior.
Având în vedere însă specificul instituției, care nu mai presupune verificarea de către judecătorul de cameră preliminară a aspectelor de legalitate a urmăririi penale, în cadrul literaturii de specialitate se consideră că putea să lipsească acest al doilea aviz al procurorului ierarhic superior, de vreme ce acordul încheiat respectă limitele stabilite inițial de către acesta.
De altfel, ar fi greu de imaginat care ar fi motivele pentru care procurorul ierarhic superior nu și-ar da avizul, din moment ce acordul de recunoaștere a vinovăției respectă limitele stabilite inițial.
Persoana vătămată și partea civilă nu au niciun rol în încheierea acordului ce recunoaștere a vinovăției. Această regulă este consecința viziunii noului Cod de procedură penală cu privire la exercitarea acțiunii penale, care ar aparține exclusiv procurorului. Deși în teoria modernă i se recunoaște victimei un rol din ce în ce mai importartant în cadrul procesului penal, în cazul de față se constată că interesele acesteia rămân pe un plar secondar, primând interesul statului de a obține rezultatul aplicării unei pedepse cu costuri minime.
Încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției împiedică exercitarea acțiunii civile în fața instanței penale, în cazul în care partea civilă și inculpatul nu încheiei o tranzacție sau un acord de mediere în cauză. În alte sisteme de drept încheierea unei tranzacții cu privire la acțiunea penală este condiționată de repararea prejudiciului rezultat din infracțiune sau a părții necontestate din acest prejudiciu.
Întrucât legea recunoaște fiecărui inculpat posibilitatea încheierii unui acora de recunoaștere a vinovăției, dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai muți inculpați, se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre ei.
În această ipoteză negocierea acordului de recunoaștere a vinovăției se face cu fiecare inculpat în parte, fără participarea celorlalți, deoarece situația fiecăruia este distinctă, iar „atuurile” cu care se prezintă la negociere sunt diferite.. Din acest motiv, textul art. 478 NCPP pare să inducă ideea că se încheie câte un accord de recunoaștere a vinovăției cu fiecare inculpat în parte. Totuși, dacă rezultatul negocierii se consemnează într-un document comun, în doctrină se consideră că nu poate fi un motiv de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției, dacă sunt respectate toate celelalte condiții prevăzute de lege.
În cazul în care se încheie acord de recunoaștere a vinovăției doar cu unii dintre inculpați, ceilalți inculpați beneficiază în continuare de prezumția de nevinovăție. Inculpații cu care s-a încheiat acordul pot fi audiați ca martori în cauze disjunsă, fără ca declarația dată în calitate de martor să poată fi folosită vreodată împotriva lor, dacă s-ar respinge acordul de recunoaștere a vinovăției, deoarece codul reglementează dreptul martorului de a nu se acuza.
Ca o măsură de protecție pentru inculpații minori, s-a prevăzut că aceștia nu pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției. Astfel, se recunoaște implicit că în cadrul acestei procedure drepturile inculpatului nu sunt garantate deplin ca în cadrul procedurii obișnuite.
Or, dacă inculpatul major este în măsură să renunțe în cunoștință de cauză la drepturile prevăzute de lege, respectiv la garanțiile privind dreptul său la un proces echitabil, pentru inculpatul minor codul prezumă în mod absolut că nu are o astfel de capacitate.
Întrucât textul art. 478 NCPP vorbește de inculpați minori acesta ar putea fi interpretat în sensul că el este aplicabil doar cu privire la inculpații care nu au împlinit 18 ani la momentul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției. Însă, atunci când definește ce se înțelege prin “procedura în cauzele cu infractori minori”, Codul de procedură penală prevede că este vorba de infracțiunile săvârșite de minori ceea ce înseamnă că înțelege să acorde aceste garanții speciale inculpaților care au săvârșit infracțiunile în minorat, indiferent de vârsta pe care o au la momentul judecății. Aceeași interpretare ar trebui să fie adoptată și cu privire la interdicția prevăzută în art. 478 alin. (6) NCPP de a se încheia acord de recunoaștere a vinovăției cu inculpații minori.
Condițiile încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției
În ceea ce privește condițiile încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, art. 480 NCPP prevede în primul rând că acesta se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.
Prin „pedeapsă prevăzuta de lege” se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Această condiție este o garanție că pentru infracțiunile mai grave, sancționate de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani, se va desfășura procedura de urmărire și de judecată, cu respectarea dreptului la un proces echitabil.
Această condiție nu este prevăzută în toate sistemele procesuale care permit încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, fiind o garanție a sistemului nostru procesual că procurorul va strânge în cursul urmăririi penale toate probele necesare stabilirii adevărului în cauză. Inculpatul poate renunța însă și în acest caz la dreptul său la un proces echitabil, solicitând ca judecarea să aibă loc prin procedura de recunoaștere a învinuirii, care poate fi urmată pentru toate infracțiunile, cu excepția celor sancționate de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață.
În cazul judecării prin procedura recunoașteri învinuirii, spre deosebire de cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul trebuie să desfășoare urmărirea penală până la final, strângând toate probele necesare pentru trimiterea în judecată a inculpatului.
La nivelul literaturii de specialitate s-a apreciat că, din rațiunile expuse, s-ar fi impus o reglementare similară, sub acest aspect, a acordului de recunoaștere a vinovăției cu procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, ca fiind de natură să determine o aplicare eficientă a acordului. De exemplu, pentru o serie de infracțiuni, cum sunt cele de evaziune fiscală, nu este posibilă deloc aplicarea procedurii.
O altă condiție pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției este aceea ca din probele administrate până la momentul încheierii acestuia să rezulte suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. Această condiție urmărește punerea în acord a instituției acordului de recunoaștere a vinovăției cu principiul aflării adevărului real, deoarece nu este permisă încheierea lui decât în cazul în care sunt suficiente date cu privire la infracțiunea săvârșită și la vinovăția inculpatului.
Standardul de probațiune în acest caz este unul mai redus decât standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil, necesar pentru a se dispune condamnarea inculpatului în urma procedurii obișnuite. De asemenea, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției nu mai este prevăzut un mecanism de analizare a legalității administrării probelor, nemaifiind instituită faza camerei preliminare. Practic, în urma încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se poate ajunge la aplicarea unei pedepse doarîn baza existenței unor indicii temeinice, asociate cu recunoașterea de către inculpat a comiterii faptei.
În acest caz, se pune problema modului de aplicare a principiilor prezumției de nevinovăție, cu corolarul său in dubio pro reo, reglementat în art. 4 NCPP, și a principiului aflării adevărului, reglementat în art. 5 din același cod.
Dată fiind importanța acestor principii fundamentale aplicarea lor nu poate fi pusă în discuție nici în cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, astfel încât instanța va fi obligată să respingă acordul dacă probele administrate nu sunt suficiente pentru a înlătura dubiul cu privire la săvârșirea faptei de către inculpat.
O condiție aptă să asigure un echilibru între cele două părți ale acordului de
recunoaștere a vinovăției este cea privind asistența juridică obligatorie a inculpatului la
încheierea acestuia. Având în vedere că procurorul are cunoștințe juridice, în timp ce
inculpatul nu deține de regulă astfel de cunoștințe, s-ar fi creat un dezechilibru între cele două părți implicate în negociere, dacă nu s-ar fi prevăzut obligativitatea asistenței juridice a inculpatului.
Întrebarea care s-a ridicat în cadrul literaturii de specialitate este de când devine obligatorie asigurarea asistenței juridice a inculpatului? Este nevoie de asigurarea ei încă de la momentul inițierii acordului de recunoaștere a vinovăției, potrivit art. 478 alin. (3) NCPP, sau este suficientă prezența avocatului doar la momentul semnării acordului?
Având în vedere că negocierea este de regulă un proces de durată, în doctrină s-a subliniat că sensul legii este acela ca avocatul inculpatului să fie prezent atât pe durata negocierii, cât și pe durata încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției. Aceasta înseamnă că, după ce inițiază acordul de recunoaștere a vinovăției, dacă inculpatul își exprimă acordul de principiu pentru desfășurarea acestei proceduri, procurorul trebuie să se oprească și, dacă inculpatul nu are apărător ales, să desemneze un avocat din oficiu, în prezența căruia să se desfășoare negocierea pedepsei.
Legea nu prevede nimic în legătură cu asistența juridică a inculpatului în fața instanței de judecată, fapt care este de natură să conducă la două posibile interpretări: una în sensul că în fața instanței de judecată asistența juridică a inculpatului ar fi obligatorie doar în cazurile generale de la art. 90 NCPP și alta în sensul că dispozițiile art. 480 alin. (2) teza a II-a din același cod ar trebui interpretate în sensul că asistența juridică este obligatorie atât la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției în fața procurorului, cât și la prezentarea acestuia în fața instanței de judecată.
Având în vedere că rațiunea textului art. 480 alin. (2) teza a II-a NCPP a fost aceea de a asigura o oarecare egalitate între părțile care participă la negocierea acordului de recunoaștere a vinovăției, ar însemna că, după terminarea negocierii și semnarea acordului, nu ar mai fi necesară acordarea asistenței juridice a inculpatului decât în cazurile generale prevăzute de art. 90 NCPP.
Legea prevede obligativitatea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției în
formă scrisă. În cazul în care sunt mai mulți inculpați, dintre care doar unii au încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției, pentru restul inculpaților procurorul va sesiza cu
rechizitoriu judecătorul de cameră preliminară de la instanța competentă. Pentru inculpații care au încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției se va sesiza direct instanța competentă, fiind evident că în acest caz se impune disjungerea cauzei.
Acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie să conțină elementele necesare de
identificare a inculpatului, descrierea faptei, încadrarea juridică a acesteia ș.a., aspecte pe care le conține și rechizitoriul. În plus, acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie să conțină declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, precum și fe lul, cuantumul și forma de executare a pedepsei, soluția de renunțare la aplicarea pedepse sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord. În cazul în care acordul privește mai multe infracțiuni, va trebui stabilită pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar nu doar pedeapsa rezultantă, deoarece instanța trebuie să ve-rifice respectarea principiului legalității pentru fiecare infracțiune în parte.
Forma acordului de recunoaștere a vinovăției
Forma scrisă este impusă pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției pentru a se putea verifica ulterior respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru această procedură specială.
Consider că textul alin. (2) al articolului 481 NCPP este discutabil din două perspective: în primul rând se impunea precizarea că doar în situația în care se încheie acord de recunoaștere a vinovăției admis de instanță procurorul nu mai întocmește rechizitoriu, iar în al doilea rând, se impunea precizarea că procurorul nu mai întocmește rechizitoriu cu privire la inculpații cu care a încheiat acord și pentru faptele cu privire la care s-a încheiat acordul.
Referitor la prima precizare, simpla încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate conduce la stingerea acțiunii penale, o astfel de soluție fiind în contradicție cu dispozițiile art. 17 NCPP. În cazul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției acțiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de admitere a acordului.
Referitor la cea de-a doua precizare, posibilitatea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției doar cu privire la unele dintre fapte este prevăzută de textul art. 483 alin. (2) NCPP, astfel că este posibil ca prin hotărârea judecătorească definitivă de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției să se stingă acțiunea penală doar în ceea ce privește o parte din faptele pentru care s-a pus în mișcare acțiune; penală pentru inculpatul cu care a fost încheiat acordul. În această situație, chiar dacă fost încheiat un acord cu inculpatul pentru unele fapte, procurorul va putea întocmi rechizitoriu pentru faptele în legătură cu care nu a fost încheiat acord.
Conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției
Date fiind efectele similare pe care le produc, textul art. 482 NCPP prevede pentru acordul de recunoaștere a vinovăției elemente de conținut similare cu cele ale rechizitoriului.
Toate elementele de conținut enumerate de textul art. 482 NCPP sunt obligatorii și pot fi completate cu alte informații care, în funcție de specificul cauzei, ar putea fi relevante pentru încheierea acordului (de exemplu, înțelegerea la care inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente au ajuns cu privire la pretențiile civile, în condițiile art. 23 NCPP).
Acordul de recunoaștere a vinovăției care nu cuprinde toate elementele de conținut obligatorii va putea fi completat ulterior, la inițiativa procurorului, a inculpatului, sau la dispoziția instanței sesizate cu acordul de recunoaștere a vinovăției.
Având în vedere că acordul de recunoaștere a vinovăției este un act sinalagmatic, completarea lui se va putea realiza doar cu acordul și cu semnătura persoanelor între care a fost încheiat. În cazul în care, între momentul încheierii acordului și cel la care acesta ar trebui completat, procurorul care a semnat acordul nu mai face parte din unitatea respectivă de parchet, apreciem că actul de completare a acordului va putea fi încheiat de procurorul căruia i-a fost repartizată cauza, sau de către conducătorul parchetului care a emis acordul.
Consider că și la completarea acordului, asistența juridică a inculpatului este obligatorie, avocatul urmând să semneze actul de completare alături de procuror și inculpat.
Sesizarea instanței
După încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul sesizează instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond și îi trimite acordul, însoțit de dosarul de urmărire penală. Nu se mai parcurge faza de cameră preliminară, deoarece prin încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției inculpatul a renunțat la dreptul de a invoca nelegalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale.
Trimiterea dosarului de urmărire penală se face pentru ca instanța de judecată să constate existența datelor suficiente cu privire la faptă și vinovăția inculpatului. În fața instanței de judecată nu se pot administra noi probe, astfel încât datele menționate trebuie să rezulte din probele administrate în cursul urmăririi penale.
Dacă s-a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției doar cu o parte din inculpați sau doar pentru unele fapte, sesizarea instanței se face cu privire la aceștia, înaintându-se instanței doar actele de urmărire penală care se referă la faptele și persoanele care au făcut obiectul acordului.
În cazul în care inculpatul și partea civilă au încheiat în cursul urmăririi penale o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la soluționarea laturii civile, acestea vor fi înaintate instanței de judecată împreună cu acordul de recunoaștere a vinovăției, pentru a lua act de aceasta prin aceeași sentință prin care se admite acordul. Dacă nu se încheie o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la latura civilă a cauzei, instanța care admite acordul de recunoaștere a vinovăției va lăsa nesoluționată acțiunea civilă.
După încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul sesizează instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond și îi trimite acordul, însoțit de dosarul de urmărire penală. Nu se mai parcurge faza de cameră preliminară, deoarece prin încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției inculpatul a renunțat la dreptul de a invoca nelegalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale. Trimiterea dosarului de urmărire penală se face pentru ca instanța de judecată să constate existența datelor suficiente cu privire la faptă
și vinovăția inculpatului. În fața instanței de judecată nu se pot administra noi probe,
astfel încât datele menționate trebuie să rezulte din probele administrate în cursul urmăririi penale.
Dacă s-a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției doar cu o parte din inculpați sau doar pentru unele fapte, sesizarea instanței se face cu privire la aceștia, înaintându-se instanței doar actele de urmărire penală care se referă la faptele și persoanele care au făcut obiectul acordului.
În cazul în care inculpatul și partea civilă au încheiat în cursul urmăririi penale o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la soluționarea laturii civile, acestea vor fi înaintate instanței de judecată împreună cu acordul de recunoaștere a vinovăției, pentru a lua act de aceasta prin aceeași sentință prin care se admite acordul. Dacă nu se încheie o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la latura civilă a cauzei, instanța care admite acordul de recunoaștere a vinovăției va lăsa nesoluționată acțiunea civilă.
În ceea ce privește procedura în fața instanței aceasta este una necontradictorie, chiar dacă se prevede că instanța se pronunță asupra acordului după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia, precum și a părții civile, dacă este prezentă. În ceea ce privește înțelesul sintagmei „procedură necontradictorie”, s-a apreciat că dispozițiile legale
impun instanței să acorde cuvântul în dezbateri procurorului și părților menționate, fără
a fi posibilă solicitarea de probe sau formularea de excepții și cereri.
Având în vederecă instanța este cea care face individualizarea pedepsei, se susține că această procedură nu este incompatibilă cu administrarea probei cu înscrisuri în circumstanțiere, care pot ajuta instanța la aplicarea unei pedepse juste. Acest lucru poate transforma însă procedura în una contradictorie, deoarece inculpatul poate solicita instanței aplicarea unei pedepse mai reduse decât cea menționată în acordul de recunoaștere a vinovăției, iar acest aspect de contradictorialitate ar fi trebuit reglementat în mod explicit în lege.
Ascultarea inculpatului ar trebui să privească aspecte legate de valabilitatea exprimării consimțământului, iar nu și cele legate de fapta comisă, deoarece, în caz de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției, acesta nu ar putea fi folosit împotriva sa într-o procedură ulterioară desfășurată potrivit dreptului comun.
Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției nu presupune o administrare a probelor în fața instanței de judecată, asemănătoare celei din cadrul procedurii obișnuite.
Rezultă de aici că ar fi necesară întotdeauna prezența personală a inculpatului, astfel încât instanța să constate nemijlocit existența manifestării sale de voință cu privire ia încheierea acordului.
Pe de altă parte, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, instanța supremă a statuat, printr-un recurs în interesul legii, că este posibil ca instanța de judecată să ia act de manifestarea de voință a unei părți și printr-un mandatar învestit cu procură specială sau printr-un act autentic.
Astfel, prin Decizia Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2006, instanța supremă a statuat că „încetarea procesului penal în cazul infracțiunilor pentru care împăcarea părților înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanță numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voință al inculpatului și al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiționat și definitiv, exprimat în ședința de judecată de aceste părți, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice”. Același raționament ar putea fi aplicat și în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, în ceea ce-l privește pe inculpat. În orice caz, în lipsa inculpatului sau a manifestării de voință în vreunul dintre modurile arătate anterior, se susține că instanța de judecată nu ar putea să admită acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de acesta și de procuror, pe considerentul că inculpatul l-a semnat în fața procurorului.
Se pune problema dacă inculpatul își poate retrage consimțământul exprimat în faza de urmărire penală pentru încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției. Întrucât inculpatul ar trebui să își manifeste în fața instanței voința de a încheia acordul de recunoaștere a vinovăției, înseamnă că acesta este momentul până la care el poate reveni asupra manifestării inițiale de voință, exprimată în fața procurorului, prin semnarea acordului de recunoaștere a vinovăției.
Raționamentul este similar celui care permite părților dintr-un proces civil, care au încheiat în scris o tranzacție, de a nu-și mai da acordul asupra acesteia în fața instanței de judecată. Într-un astfel de caz, nu se poate lua act de voința exprimată în scris de părți, chiar dacă ele au semnat un act scris în acest sens. Inculpatul se poate răzgândi și înainte ca procurorul să sesizeze instanța de judecată cu acordul de recunoaștere a vinovăției, ceea ce ar impune ca procurorul să nu mai sesizeze instanța de judecată cu acordul încheiat, urmând să continue urmărirea penală. Fiind în cursul urmăririi penale, inculpatul ar trebui să își manifeste în scris această voință sau ca ea să fie consemnată într-un proces-verbal de către organul de urmărire penală.
Inculpatul și procurorul nu au motive de contradictorialitateîn fața instanței de
judecată, de vreme ce au încheiat și semnat acordul de recunoaștere a vinovăției, însă partea civilă poate să aibă obiecțiuni cu privire la acesta, mai ales dacă nu a încheiat cu inculpatul o tranzacție sau un acord de mediere pentru soluționarea laturii civile.
De aceea, dispoziția legală ar putea fi interpretată în sensul că se acordă cuvântul părții civile doar atunci când acordul de recunoaștere a vinovăției este însoțit de tranzacția sau acordul de mediere asupra laturii civile, caz în care toate părțile implicate trebuie să se prezinte în fața instanței de judecată, pentru a-și manifesta consimțământul la încheierea
acordului de recunoaștere a vinovăției și/sau a tranzacției ori a acordului de mediere. Dacă nu s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere asupra laturii civile, partea civilă nu ar avea de ce să fie citată în fața instanței, iar ascultarea ei de către instanța de judecată nu ar avea nicio justificare.
Pe de altă parte, în toate situațiile în care este citată partea civilă, se impune și citarea părții responsabile civilmente, iar prezența și ascultarea lor sunt elemente pur formale în lipsa citării.
În doctrină a fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia, având în vedere dispoziția conform căreia partea civilă este ascultată dacă este prezentă, se impune citarea ei, iar rațiunile care justifică ascultarea părții civile sunt aceleași și în cazul părții responsabile civilmente, astfel că se impune aplicarea dispozițiilor generale referitoare la judecată în materia citării.
Sigurul motiv care ar justifica citarea acestor părți ar fi de a le întreba dacă doresc să încheie o tranzacție, deoarece ele nu își pot exprima opinia cu privire la obiectul și conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat de procuror și inculpat.
Legea nu prevede nimic în legătură cu prezența și ascultarea persoanei vătămate în cadrul acestei proceduri, ceea ce înseamnă că ea nu va fi citată și nici ascultată de instanță în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției. Având în vedere că noul Cod de procedură penală a adoptat concepția potrivit căreia acțiunea penală privește exclusiv statul și inculpatul, ea fiind exercitată doar de către procuror, lipsa persoanei vătămate din cadrul acestei proceduri este explicabilă.
Legiuitorul a prevăzut însă că procedura din fața instanței de judecată este una publică, ceea ce permite controlul publicului asupra acestor acorduri de recunoaștere a vinovăției.
Similar cu procedura de remediere a neregularităților actului de sesizare, prevăzută în art. 345 alin. (3) NCPP pentru lipsurile constatate la rechizitoriu, art. 484 alin. 1 NCPP prevede că, în cazul în care acordului de recunoaștere a vinovăției îi lipsește vreuna dintre mențiunile obligatorii sau nu au fost respectate condițiile prevăzute la art. 482 și art. 483, instanța dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile și sesizează, în acest sens, conducătorul parchetului care a emis acordul.
Este vorba de neîndeplinirea unor condiții de formă privind acordul sau de netrimiterea actelor de urmărire penală ori a tuturor actelor de urmărire penală care se referă la faptele și persoanele ce au făcut obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției sau de netrimiterea tranzacției ori a acordului de mediere încheiate de inculpat și de partea civilă.
În cazul neîndeplinirii celorlalte condiții, se va dispune respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției. De aceea, este discutabil dacă ar putea fi remediată pe această cale o neregularitate privind cuantumul pedepsei stabilite în acord, care ar depăși limitele legale, deoarece acest lucru presupune o reluare a negocierii. Or, din moment ce a fost deja sesizată instanța de judecată, cauza nu se mai află în faza de urmărire penală, iar procurorul nu mai poate desfășura o activitate specifică acestei faze, cum ar fi negocierea pedepsei.
Se pune întrebarea care este rolul judecătorului în cadrul învestirii cu soluționarea unui acord de recunoaștere a vinovăției? Are el doar rolul de a verifica întrunirea celor două voințe și modul valabil de exprimare a acestora sau rolul său este cel tradițional, de aplicare a pedepsei? Dacă în sistemul adversial se optează pentru primul răspuns, în sistemele continentale rolul judecătorului nu poate fi doar unul de a ratifica acordul de voință al celor două părți implicate, ci de aplicare a pedepsei și individualizare a acesteia, potrivit criteriilor generale și speciale de individualizare.
Așadar, instanța exercită și în acest caz funcția de judecată, care este însă mai restrânsă decât într-o procedură obișnuită. De aici, specificitatea soluțiilor pe care le poate adopta instanța învestită cu soluționarea unui acord de recunoaștere a vinovăției.
Soluțiile instanței
Pe fond pot fi de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției sau de respingere a acestuia.
În cazul în care admite acordul de recunoaștere a vinovăției, instanța va putea dispune doar o soluție de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, nefiind posibilă pronunțarea unei soluții de achitare sau de încetare a procesului penal.
Instanța poate să modifice cuantumul pedepsei stabilite în acord sau modalitatea de executare a acesteia, fără însă a-i crea inculpatului o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns în acord.
Într-un sistem adversial, specific acestei instituții, instanța nu ar putea să modifice rezultatul acordului de voință al celor două părți, deoarece s-ar dezavantaja una dintre acestea, care și-a dat acordul doar în anumite condiții.
În sistemul nostru penal, care are la bază, printre altele, și principiul individualizării, sancțiunile penale trebuie stabilite astfel încât să reflecte periculozitatea faptei și a făptuitorului și să asigure realizarea scopurilor acestor sancțiuni. Or, individualizarea judiciară a sancțiunii este atributul instanței de judecată, care stabilește pedeapsa principală, complementară, accesorie, modalitatea de executare a pedepsei principale, precum și eventualele măsuri de siguranță aplicabile.
Pentru a admite acordul de recunoaștere a vinovăției, trebuie îndeplinite condițiile legale pentru toate infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, nefiind posibilă admiterea în parte a acestuia, doar cu privire la unele fapte.
Legea prevede explicit însă că acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi admis doar cu privire la unii dintre inculpați, fiind posibilă, așadar, respingerea acordului cu privire la ceilalți inculpați.
Instanța va respinge acordul de recunoaștere a vinovăției în cazul în care nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 NCPP cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului sau dacă apreciază că soluția la care s-a ajuns în acord este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.
În ceea ce privește condițiile prevăzute în art. 482 NCPP, se constată că neîndeplinirea acestora poate constitui atât motiv de acoperire a omisiunilor, potrivit art. 484 alin. 1, cât și motiv de respingere a acordului, potrivit art. 485 alin. 1 lit. b) NCPP.
Una dintre condițiile esențiale care poate conduce la respingerea acordului este cea din art. 480 alin. 2 NCPP, referitoare la existența datelor suficiente cu privire la existența faptei și a vinovăției inculpatului.
Considerăm că instanța trebuie să respingă acordul de recunoaștere a vinovăției și în cazul în care este incidență o cauză care lipsește de obiect acțiunea penală, cum ar fi prescripția răspunderii penale, decesul inculpatului ș.a. În aceste cazuri, instanța nu poate dispune o soluție de încetare a procesului penal, deoarece nu este prevăzută de lege o astfel de posibilitate în cazul sesizării cu acordul de de recunoaștere a vinovăției.
Este importantă justa interpretare a textului legal care prevede soluția respingerii acordului de recunoașterea vinovăției în cazul în care soluția este „nejustificat de blândă”.
Această dispoziție atenuează caracterul convențional al acordului, prin instituirea unui rol mai mare al judecătorului în procesul de individualizare a pedepsei, ca parte importantă a funcției de judecată pe care o îndeplinește; în acest fel, reglementarea se îndepărtează de forma adversială și se apropie de trăsăturile specifice ale procesului penal de tip continental, în care judecătorul nu are doar rol de arbitru, ci are rol activ cu privire la aflarea adevărului sub toate aspectele.
Textul nu se opune ca soluția să fie una „mai blândă”, care ar fi justificată, având în vedere că acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie să fie reciproc avantajos, respectiv atât pentru stat, cât și pentru inculpat.
Nu există criterii de identificare a unei soluții „nejustificat de blânde", însă aceasta trebuie să fie disproporționat de blândă în raport cu soluțiile adoptate de instanță în cazuri similare, pentru a putea fi respins acordul pe acest motiv.
Dacă procurorul și inculpatul au stabilit o pedeapsă nelegală în acordul de recunoaștere a vinovăției, considerăm că instanța de judecată poate stabili o altă pedeapsă în cuantum legal, dacă aceasta este mai blândă decât cea din acord. Nu ar exista niciun motiv pentru care instanța de judecată să fie obligată să respingă acordul de recunoaștere a vinovăției în acest caz, de vreme ce chiar legea îi conferă posibilitatea să reducă cuantumul pedepsei aplicate sau să stabilească o altă modalitate de executare a pedepsei stabilite în acordul de recunoaștere a vinovăției.
În cazul în care se respinge acordul de recunoaștere a vinovăției, procurorul și
inculpatul pot încheia un alt acord, care să respecte condițiile legii. În cazul în care nu se ajunge la încheierea unui nou acord de recunoaștere a vinovăției, acordul respins nu poate fi luat în considerare la soluționarea ulterioară a cauzei pe baza procedurii obișnuite. Aceasta, deoarece încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției nu echivalează cu o declarație de recunoaștere a săvârșirii faptei, care să fi fost luată cu respectarea drepturilor procesuale ale inculpatului, în special a dreptului la tăcere.
Legea nu prevede în mod explicit obligația de confidențialitate cu privire la discuțiile purtate de procuror și de inculpat cu ocazia negocierilor, deși, în cazul în care nu se ajunge la încheierea unui astfel de acord, considerăm că derularea negocierilor nu ar putea să fie folosită ulterior în defavoarea inculpatului.
În cazul în care se sesizează instanța de judecată cu un nou acord de recunoaștere a vinovăției sau cu rechizitoriu, judecătorul care a respins acordul de recunoaștere a vinovăției nu devine incompatibil să soluționeze noul acord sau fondul cauzei, deoarece prin restituirea cauzei la parchet nu și-a spus părerea cu privire la soluția ce urmează a fi adoptată în cauză.
Dacă însă, în motivarea soluției de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției, judecătorul a făcut afirmații cu privire la vinovăția inculpatului, considerăm că acesta devine incompatibil să soluționeze cauza în fond, în cazul în care inculpatul nu mai dorește să încheie un nou acord de recunoaștere a vinovăției, iar procurorul a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu.
De asemenea, judecătorul care a admis un acord de recunoaștere a vinovăției încheiat cu unii dintre inculpați nu devine, în principiu, incompatibil să soluționeze cauza pe fond cu privire la ceilalți inculpați din cauza respectivă care nu au încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției. Acesta ar deveni incompatibil doar dacă în motivarea soluției date cu privire la inculpații care au încheiat acord de recunoaștere a vinovăției ar face referire la participarea sau la vinovăția celorlalți inculpați.
Deși în art. 485 alin. 4 NCPP se face trimitere explicită la art. 399 referitor la
dispozițiile privind măsurile preventive, în art. 485 alin. 3 NCPP se prevede explicit că, în cazul în care instanța respinge acordul de recunoaștere a vinovăției, se pronunță din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaților.
Acest lucru poate fi explicat prin faptul că dispozițiile art. 399 NCPP referitoare la măsurile preventive se aplică în mod corespunzător, adică doar în cazul în care instanța pronunță o soluție pe fondul cauzei. Or, soluția de restituire a acordului de recunoaștere a vinovăției nu este una referitoare la fondul cauzei, deoarece nu se soluționează acțiunea penală. În aceste condiții, art. 399 NCPP ar trebui aplicat în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției, iar în cazul în care îl respinge, ea are doar obligația de a se pronunța din oficiu asupra stării de arest a inculpaților. Cum codul nu face nicio distincție cu privire la natura arestului, ar rezulta că instanța ar trebui să se pronunțe atât cu privire la măsura arestării preventive, cât și cu privire la măsura arestului la domiciliu.
Tot cu o soluție de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției sunt compatibile și dispozițiile art. 398 NCPP privind cheltuielile judiciare și dispozițiile art. 396 alin. (9) din același cod privind plata amenzii aplicate din cauțiunea achitată de inculpat la luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune. În cazul respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, nu mai pot fi aplicate aceste prevederi legale.
S-a criticat în doctrină forma reglementării din noul Cod de procedură penală, pentru faptul că, după încheierea acordului, procurorul și inculpatul nu pot reveni asupra lui, adoptându-se o concepție contractualistă a acestui act, irevocabil prin manifestarea contrară de voință a părților. Sistemul de common law american permite revenirea acuzatului asupra acordului convenit, fără nicio justificare, până la momentul sesizării instanței de judecată; ulterior, deși nu se mai poate reveni, acordul poate fi atacat pentru vicierea consimțământului.
În cadrul sistemului nostru procesual nu este posibilă o astfel de soluție, ci, după admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției de către instanța de judecată, hotărârea definitivă se bucură de autoritate de lucru judecat. Aceasta înseamnă că inculpatul nu mai poate fi judecat din nou pentru aceleași fapte, chiar dacă acestea ar primi o altă încadrare juridică. Fiind vorba de o hotărâre judecătorească definitivă, împotriva ei se pot formula căile extraordinare de atac, cu excepția recursului în casație, în măsura în care ar fi incident vreunul dintre cazurile prevăzute de lege care să permită formularea unei astfel de căi de atac.
Căile de atac a hotărârii pronunțate de instanță
Structura hotărârii pronunțate de instanță în cazul admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției este identică cu cea a unei hotărâri de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei pronunțate în cadrul unei proceduri obișnuite.
Articolul 404 NCPP detaliază conținutul dispozitivului sentinței instanței de fond, fără a face vreo distincție cu privire la modul de sesizare a acesteia, respectiv prin rechizitoriu sau prin acord de recunoaștere a vinovăției.
De asemenea, hotărârea de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției trebuie să cuprindă inclusiv motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, potrivit art. 403 alin. (1) lit. c) NCPP. În cadrul procedurii de judecată obișnuite, înlăturarea probelor potrivit acestui text se face pentru lipsa lor de temeinicie, iar nu pentru nelegalitate.
Excluderea probelor pentru nelegalitate se face doar în procedura camerei preliminare.
Este greu de crezut că în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției s-ar putea atribui acestui concept de „înlăturare a probelor” un conținut mai extins decât cel pe care îl are în cadrul procedurii de judecată obișnuite, incluzându-se aici și aspectele de nelegalitate a probelor.
Deși art. 403 alin. (1) lit. b) NCPP prevede că hotărârea trebuie să conțină și
descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată și a încadrării juridice a acesteia, textul
din art. 487 lit. b) NCPP prevede din nou că sentința instanței trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile din art. 403 NCPP, și fapta pentru care s-a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției și încadrarea juridică a acesteia. Se creează astfel o suprapunere inutilă între cele două texte de lege.
Legea prevede că împotriva sentinței de admitere sau de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției procurorul și inculpatul pot declara apel în termen de 10 zile de la comunicare. În art. 488 alin. (2) NCPP se prevede că împotriva sentinței prin care acordul de recunoaștere a fost admis se poate declara apel numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei ori la forma de executare a ei.
Se pune întrebarea dacă acest text poate fi interpretat în sensul că instanța de apel poate totuși verifica îndeplinirea condițiilor de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției? Dispozițiile art. 488 alin. (4) NCPP, privind soluțiile pe care le poate adopta instanța de apel, ar conduce la concluzia unui răspuns negativ, deoarece nu se prevede posibilitatea respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției în apel pentru neîndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea acestuia.
Pe de altă parte, pot fi situații în care un acord admis de instanța de fond să contravină în mod vădit legii, cum ar fi în cazul unei necompetențe materiale a instanței de fond care să atragă nulitatea absolută a hotărârii sau în cazul în care acordul de recunoaștere a vinovăției este încheiat cu un inculpat minor ori pentru o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani. Or, în aceste cazuri, ar trebui prevăzută posibilitatea instanței de apel de a desființa sentința instanței de fond, deoarece principiul legalității procesului penal este aplicabil și procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției.
Așadar, instanța de apel poate:
respinge apelul, menținând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;
admite apelul, desființa sentința prin care acordul de recunoaștere a fost admis numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia și pronunța o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 alin. (1) lit. a), care se aplică în mod corespunzător;
admite apelul, desființa sentința prin care acordul de recunoaștere a fost respins, admite acordul de recunoaștere a vinovăției, dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) și art. 486 aplicându-se în mod corespunzător.
Practic nu este prevăzută posibilitatea admiterii apelului procurorului sau inculpatului și, în urma desființării sentinței prin care a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției, să poată fi respins în apel acordul de recunoaștere a vinovăției.
De asemenea, nu este reglementată posibilitatea formulării apelului cu privire la legalitatea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, legalitatea sentinței de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției, competența materială a instanței de judecată care l-a admis, vicierea consimțământului persoanelor care au încheiat acordul sau aspecte legate de modul de soluționare a laturii civile.
Având în vedere principiul legalității procesului penal, menționat în art. 2 NCPP ca regulă fundamentală a procesului penal român, este discutabilă această restrângere a posibilității de atacare a soluției pronunțate de instanța de fond în materia acordului de recunoaștere a vinovăției.
În cazul în care instanța de fond a admis acordul de recunoaștere a vinovăției, așa cum el a fost încheiat de cele două părți, acestea nu ar avea niciun interes să atace sentința, deoarece acordul a fost admis fără modificări de către instanța de judecată. Totuși, textul codului pare să permită atacarea sentinței și într-o astfel de situație, sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate de instanța de fond și a formei de executare a acesteia, ceea ce contravine naturii instituției acordului de recunoaștere a vinovăției.
Pedeapsa stabilită în acordul de recunoaștere a vinovăției, admis de instanța de
judecată, atrage toate consecințele prevăzute de lege în cazul unei condamnări penale: poate constitui prim termen al recidivei, atrage decăderile și interdicțiile prevăzute de lege etc.
În alte sisteme de drept, încheierea unei tranzacții între reprezentantul Ministerului Public și cel urmărit nu constituie o condamnare penală și nu figurează în cazierul judiciar.
CAPITOLUL III
DELIMTAREA INSTITUȚIEI ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE
A VINOVĂȚIEI DE RECONOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
În încercarea de a delimita cele două instituții ale procedurii penale, proceduri ce se fundamenttează pe recunoașterea faptelor, voi afirma că aceste două insitutții sunt total diferite, diferențe ce decurge în primul rând din topografia textelor legale.
Astfel, instituția recunoașterii învinuirii se regăsește consacrată în cuprinsul art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, dispoziții ce se regăsesc în cuprinsul Părții specială, titlul III, cap. II – “Judecata în primă instanță”.
Instituția acordului de recunoaștere a vinovăției este reglementat de art. 478-488 din Codul de procedură penală în Partea specială, titlul IV, intitulat “Proceduri speciale”.
Cu ușurință se poate observa că recunoașterea învinuirii intervine în faza judecății, respectiv după sesizarea instanței prin rechizitoriu și după parcurgerea etapei camerei preliminare, de verificare a legalității actului de sesizare, a actelor de urmărire penală și a legalității probelor administrate în cursul urmăririi penale.
Insituția acordului de recunoaștere a vinovăției reprezintă o procedură specială în cadrul căreia pot fi remarcate două etape, prima etapă implicând manifestarea de voință a inculpatului și a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror și inculpat, ce reprezintă o adevărată “convenție de drept penal”. Cea de-a doua etapă se desfășoară în fața instanței de judecată, fără întocmirea rechizitoriului și fără parcurgerea camerei preliminare.
Așa cum am arătat și pe parcursul lucrării acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă un element de justiție negociată, și asta pentru că felul, cuantumul și modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror și inculpat, instanța neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o sancțiune mai grea.
Principala competență a instam’nței este de a verifica acordul de recunoaștere încheiat între procuror și inculpat și, în cazul în care acordul îndeplinește condițiile de legalitate, iar soluția propusă prin acord nu este prea blândă, admite acordul și pronunță o soluție de condamnare, fără să poată crea o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord.
Per a contrario, respinge acordul și trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluționarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.
Se impune a preciza că a astfel de negociere nu se poate defășură în procedura recunoașterii învinuirii, sancțiunea fiind stabilită de instanță între aceste limite, cu excluderea oricărei forme de negociere. În acest caz, previzibilitatea pedepsei ce urmează a fi aplicată este mult mai redusă decât în cazul parcurgerii procedurii speciale a acordului de vinovăție, când inculpatul știe că nu poate primi o sancțiune mai grea decât cea negociată.
Din cele menționate se poate deduce faptul că legiuitorul nu a dorit să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției și, în același timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
Procedura recunoașterii învinuirii se desfășura, așa cum deja am menționat în faza de judecată, dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în procedură simplificată. Astfel, instanța va proceda la ascultarea acestuia, în sensul recunoașterii situației de fapt reținute în sarcina sa în actul de sesizare și solicitării de a fi judecat în baza probelor administrate în faza de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate de părți și persoana vătămată.
Consider că formula utilizată de legiuitor în art. 375 alin. (1) NCPP – „instanța procedează la ascultarea acestuia” când reglementează procedura în cazul recunoașterii învinuirii, prin raportare la cea utilizată în titlul marginal ai art. 378 din același cod”Audierea inculpatului”, când reglementează cercetarea judecătorească în procedură comună, reflectă faptul că suntem în prezența unor acte cu valoare juridică și finalitate
Pentru a stabili cu precizie limitele judecății și pentru a evita o poziție inconsecventă a inculpatului, apreciez că, potrivit art. 375 alin. (1) NCPP, acesta ar trebui să fie întrebat de instanță (procurorul, părțile și persoana vătămată nu au dreptul de a adresa întrerbări) dacă recunoaște punctual învinuirea ce i se aduce, astfel cum este ea reținută în capitolul “în drept" din rechizitoriu, respectiv în expozitivul ordonanței de punere în mișcare acțiunii penale.
Și din această perspectivă, este necesar de subliniat astfel că rechizitoriul și ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale trebuie să traseze cu acuratețe 1imitele învinuirii și circumstanțele concrete de comitere a faptei.
Legiuitorul nu exclude de plano audierea inculpatului în sensul art. 378 NCPP, în
condițiile admiterii cererii acestuia de a fi judecat în procedură simplificată, întrucât, în anumite situații excepționale instanța poate efectua cercetarea judecătorească/administra alte probe decât înscrisuri, chiar și după adoptarea procedurii simplificate, dar în acest caz procedeul probatoriu constând în audierea inculpatului va fi administrat după ascultarea acestuia în temeiul art. 375 alin. (1) NCPP.
Distincția este importantă, întrucât, în cazul „ascultării”, declarația luată în astfel de condiții nu are valoarea unui mijloc de probă, așa că nu se poate considera că inculpatului i se afectează dreptul la tăcere dacă ar dori să se prevaleze de acesta și în același timp să fie judecat în procedură simplificată, fiind obligat să răspundă întrebărilor instanței în limitele precizate. Abia dacă după admiterea judecății în forma simplificată instanța consideră necesar a administra probe în procedura comună și stabilește inclusiv necesitatea audierii inculpatului în limitele art. 378 NCPP, el se poate prevala de dreptul la tăcere.
Mai trebuie menționat că, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, după acordul de voință liber exprimat de a fi judecat în procedură simplificată, inculpatul nu mai poate renunța pe parcursul procesului penal la cererea sa, aceasta având caracter irevocabil și cu consecințe inclusiv asupra efectului devolutiv al apelului formulat de inculpate.
După ascultarea inculpatului, se iau concluziile procurorului, ale părții civile, părții responsabile civilmente și ale persoanei vătămate cu privire la îndeplinirea condițiilor de aplicare a procedurii simplificate. Deși nu se prevede expres posibilitatea peersonei vătămate de a pune concluzii cu privire la procedura în cazul recunoașterii învinuirii, consider că textul suportă interpretări și pot exista argumente în sensul recunoașterii deptului ei de a pune concluzii în acest sens – drept generic ce îi este recunoscut de art. 81 alin. (1) lit. b) NCPP.
În lucrările de specialitate' ce tratează forma anterioară a instituției recunoașterii vinovăției, s-a subliniat că acordarea cuvântului procurorului și celorlalte părți privește doar cererea inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată. Ulterior, după admiterea de către
instanța de judecată a acestei cereri a inculpatului, ar urma să se acorde cuvântul în dezbateri, asupra fondului cauzei, apoi ultimul cuvânt inculpatului.
CONCLUZII
Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, complet nouă în legislația noastră internă nu face altfeva decât propune o schimbare radicală a procesului penal român, fiind reglementată în scopul reducerii duratei de judecată a cauzei, al simplificării activității din cadrul urmăririi penale și al reducerii costurilor pentru părțile din process și pentru statul român.
Așa cum am precizat și pe parcursul lucrării acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o înțelegere între inculpate și procurer, prim care primul își recunoaște vinovăția și acceptă aplicarea unei sancțiuni penale, iar cel din urmă este de acord cu aplicarea unei pedepse într-un fel, cuantum și formă de executare acceptabile pentru inculpate.
Ținând cont de faptul că una dintre condițiile pentru ca acordul de recunoștere a vinovăției să fie admis de către instanță este ca din probele administrate în cauză să rezulte suficiente date cu privire la existent faptei și cu privire la vinovăția inculpatului, este evident că acordul poate fi încheiat doar după punerea în mișcare a acțiunii penale.
Titularii acordului sunt, așa cum am mai menționat, inculpatul și procurorul, însă limitele încheirii acordului se stabilesc printr-un aviz prealabil și scris de la procurorul ierarhic superior. Aceasta preupune că discuțiile vor fi purtate între procurer și inculpate asistat de apărător, vor fi consemnate într-un proiect scris de acord de recunoaștere a vinovăției, care va fi supus avizului procurorului ierarhic superior, acesta urmând a se pronunța, în scrsi, cu privire la proiectul de acord.
Procurorul ierarhic superior nu va putea refuza încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, acesta putând doar stabili alte limite decât cele propuse. Apreciez însă că procurorul ierarhic superior va putea să nu își dea avizul pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, în cazul în care nu sunt întrunite condițiile legale pentru încheierea acestuia. În susținerea celor menționate am la bază similitudinile existente între această procedură și procedura sesizării instanței de judecată prin rechizitoriu, unde învestirea instanței nu se poate realiza fără avizul de legalitate și temeinicie al procurorului ierarhic superior, dat conform dispozițiilor art. 328 alin. (1) NCPP.
Dacă inculpatul nu este de acord cu încheierea acordului de recunoaștere în limitele stabilite de procurorul ierarhic superior, acest acord nu va mai fi încheiat.
Apreciez că toate discuțiile purtate între inculpat, apărătorul acestuia și procuror în procedura prealabilă încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției sunt confidențiale și nu vor putea fi utilizate în favoarea sau în defavoarea inculpatului, în cazul în care nu se încheie un acord de recunoaștere a vinovăției, sau se încheie un acord în alte limite decât cele consemnate în proiectul acordului prezentat spre avizare procurorului ierarhic superior.
Dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției cu toți inculpații, sau distinct cu fiecare dintre aceștia. În acest caz, discuțiile dintre inculpații care și-au manifestat intenții de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției, apărătorii acestora și procuror pot fi purtate în prezența tuturor inculpaților care și-au manifestat această intenție, fie separat, cu fiecare în parte.
Încheierea unor acorduri de recunoaștere a vinovăției doar cu o parte din inculpații față de care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale nu aduce atingere prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat acord.
Consider ca nejustificată excluderea minorilor din categoria inculpaților care pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției, în condițiile în care încheierea ce către minor a unui astfel de acord îi poate crea o situație mai avantajoasă decât în cazul judecării cauzei în procedura normală. Încheierea unui acord cu încuviințarea reprezentantului legal, în prezența unui consilier de probațiune și având asigurată asistență juridical nu ar putea vătăma în vreun fel interesele minorului.
În ceea ce privește problema soluționării acțiunii civile acesta se pune doar în cazul admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției, în cazul soluțiilor de respingere a acordului instanța nesoluționând nici acțiunea penală, de a cărei rezolvare depinde soluția asupra acțiunii civile, fiind obligată să restituie cauza procurorului în vederea continuării urmăririi penale.
În cazul admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției, dacă există o înțelegere cu privire la pretențiile civile instanța ia act de aceasta prin sentință.
În cazul admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției, dacă nu există o înțelegere cu privire la pretențiile civile instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. S-a instituit astfel o excepție de la regula potrivit căreia, în caz de condamnare, instanța se pronunță prin aceeași hotărâre și asupra acțiunii civile. Apreciez această soluție ca fiind corectă, raportat la forma abreviată a judecății în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției.
Când instanța nu soluționează acțiunea civilă, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile.
Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă doar cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;
Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;
David, B. Drept procesual penal, Partea generală și specială, Editura Pro Universitară București 2003;
Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;
J. Larguier, Procédure pénale, 17e édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;
Pușcașu, V. Prezumția de nevinovăție, Editura Universul juridic, București 2010;
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;
Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;
Volonciu, N. Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică București 1972;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paidea, București 1993;
Volonciu, N., A.S: Uzlău ș.a., Noul Cod de procedură penală, comentat, Editura Hamangiu, București 2014;
Voicu, C., A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul Cod de procedură penală, Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura HAmangiu, București 2014;
Articole din reviste de specialitate
S. Siserman, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Observații critice, în RDP
nr. 1/2012;
Legislație
*** Constituția României revizuită
*** Codul penal
*** Codul de procedură penală
*** Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală;
Practică judiciară
ANEXĂ
CERERE DE INIȚIERE A ÎNCHEIERII UNUI ACORD DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
Domnule/Doamna Prim-procuror/Procuror general/Procuror șef,
Subsemnatul/subsemnata … (nume, prenume, CNP, domiciliu/reședință), în calitate de inculpat în dosarul penal cu nr. …, cercetat (în stare de libertate/arest preventiv, arest la domiciliu ori altă măsură preventivă), pentru săvârșirea infracțiunii de … (denumirea), faptă prevăzută de art. … (textul incriminator) , formulez prezenta
CERERE DE INIȚIERE A UNUI ACORD DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
În fapt, prin ordonanța din data de… s-a pus în mișcare a acțiunea penală față de subsemnatul pentru săvârșirea infracțiunii de … (denumirea), faptă prevăzută de art. … (textul incriminator).
Față de împrejurarea că infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală legea prevede pedeapsa amenzii/închisorii de cel mult 7 ani, precum și faptul că recunosc comiterea faptei și accept încadrarea juridică a acestei, consider că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru încheierea unui acord ca urmare a recunoașterii vinovăției.
Pentru soluționarea acțiunii civile, … (se va face mențiune dacă între părți s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere)
Pentru soluționarea acțiunii penale propun următorul mod de soluționare a cauzei:
(se va indica felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, cu privire la care inculpatul dorește să ajungă prin încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției).
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. pen. și declar că doresc să închei un acord ca urmare a recunoașterii vinovăției.
Data, Semnătura,
Domnului /Doamnei Prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria …/Tribunalul … /Procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel …/ Înalta Curte de Casație și Justiție/Procuror șef al DNA/DIICOT
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;
Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;
David, B. Drept procesual penal, Partea generală și specială, Editura Pro Universitară București 2003;
Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;
J. Larguier, Procédure pénale, 17e édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;
Pușcașu, V. Prezumția de nevinovăție, Editura Universul juridic, București 2010;
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;
Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;
Volonciu, N. Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică București 1972;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paidea, București 1993;
Volonciu, N., A.S: Uzlău ș.a., Noul Cod de procedură penală, comentat, Editura Hamangiu, București 2014;
Voicu, C., A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul Cod de procedură penală, Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura HAmangiu, București 2014;
Articole din reviste de specialitate
S. Siserman, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Observații critice, în RDP
nr. 1/2012;
Legislație
*** Constituția României revizuită
*** Codul penal
*** Codul de procedură penală
*** Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală;
Practică judiciară
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Acordul de Recunoastere al Vinovatiei (ID: 126148)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.