ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI Coordonator: Prof. univ. dr. PETRE BUNECI Masterand: ȘTEFAN BICOV București 2017 1 CUPR INS ABREVIERI… [629486]

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE DISERTAȚIE
MASTER

Coordonator:
Prof. univ. dr. PETRE BUNECI

Masterand: [anonimizat]
2017

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE DISERTAȚIE
MASTER
la disciplina
PROCEDURI PENALE SPECIALE
cu titlul
ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI

Coordonator:
Prof. univ. dr. PETRE BUNECI Masterand: [anonimizat]
2017

1
CUPR INS

ABREVIERI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 3
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE ………………………….. ………………………….. ………………… 5
CAPITOLUL I. ANALIZA ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI ……….. 7
Secțiunea I. Noțiuni generale privind acordul de recunoaștere a vinovăției ………………….. 7
Secțiunea a II -a. Aspecte deontologice ………………………….. ………………………….. ……….. 12
CAPITOLUL AL II -LEA. OBIECTUL ȘI CONDIȚIILE LEGALE ALE ACORDULUI DE
RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI ………………………….. ………………………….. ……………… 14
Secțiunea I. Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției ………………………….. ……….. 14
Secțiunea a II -a. Condiții legale de fond ………………………….. ………………………….. …….. 14
Secțiunea a III -a. Condiții legale de formă ………………………….. ………………………….. ….. 19
CAPITOLUL AL III -LEA. PROCEDURA PRIVIND ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A
VINOVĂȚIEI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 23
Secțiunea I. Procedura încheierii acordului ………………………….. ………………………….. ….. 23
§1. Titularii și inițierea procedurii de recunoaștere a vinovăției ………………………….. .. 23
§2. Persoanele cărora legea le interzice dreptul de a încheia un acord …………………… 25
§3. Negocierea acordului ………………………….. ………………………….. ……………………….. 26
§4. Forma acordului de recunoaștere a vinovăției ………………………….. …………………… 27
Secțiunea a II -a. Procedura privind acordul de recunoaștere a vinovăției în instanța de
judecată ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 30
§1. Sesizarea instanței. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 30
§2. Judecarea cauzei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 31
§3. Exam inarea acordului de recunoaștere a vinovăției ………………………….. …………… 32
§4. Soluțiile instanței de fond ………………………….. ………………………….. ………………….. 33
§5. Calea de atac împotriva sentinței prin care instanța s -a pronunțat asupra acordului
de recunoaștere a vinovăției ………………………….. ………………………….. ……………………. 37
CAPITOLUL AL IV -LEA. ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI versus
RECUNOAȘTEREA VINOVĂȚIEI POTRIVIT ART. 374 ȘI ART. 375 DIN CODUL DE
PROCEDURĂ PENALĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 40

2
§1. Cadrul procesual în interiorul căruia se desfășoară cele două proceduri ………………… 40
§2. Structura procesului p enal ………………………….. ………………………….. ……………………. 40
§3. Subiecții procesuali implicați în desfășurarea celor două proceduri ………………………. 41
§4. Procedura de judecată ………………………….. ………………………….. ………………………….. 42
§5. Efectele juridice generate ………………………….. ………………………….. ……………………… 42
CAPITOLUL AL V -LEA. ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND ACORDUL DE
RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI ………………………….. ………………………….. ……………… 44
Secțiunea a I -a. Procedura de recunoaștere a cordului de vinovăție în sistemele de drept
common law ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 46
§1. Sistemul de drept american ………………………….. ………………………….. ……………….. 46
§2. Canada ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 49
§3. Marea Britanie și Țara Galilor ………………………….. ………………………….. …………… 50
§4. Alte jurisdicții de common law ………………………….. ………………………….. …………… 51
Secțiunea a II -a.Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției în sistemele de drept civil
law ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 52
§1. Franța ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 52
§2. Italia ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 54
§3. Germania ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 56
§4. Georgia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 57
§5. Alte sisteme de drept civil ………………………….. ………………………….. ………………….. 59
CAPITOLUL AL VI -LEA. ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI DIN
PRISMA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ………………………….. ……….. 60
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 65
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 66

3
ABREVIERI

alin. — alineatul/alineatele;
art. — articolul/articolele;
c. — contra/î mpotriva/versus ;
C. Ap. — Curtea de apel ;
C. pen. — Codul penal ;
C. pr. pen. — Codul de procedură penală ;
CCR — Curtea Constituțională a României ;
CEDO — Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
Convenția — Convenția europeană a drepturilor omului ;
dec. — decizia;
DGP — Direcția Generală a Pașapoartelor ;
DIICOT — Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată ș i Terorism ;
Ed. — Editura ;
ed. — ediția ;
H.G. — Hotărârea Guvernului;
Idem — același autor, aceeași lucrare;
Ibidem — același autor, aceeași lucrare, aceeași pagină/pagini ;
IGPR — Inspectoratul General al Poliției Române ;
IPJ — Inspectoratul de Politie J udețean ;
ÎCCJ — Înalta Curte de Casație și Justiție ;
jud. — judecătoria;
lit. — litera/literele;
M. Of. — Monitoru l Oficial al României, Partea I;
NCP — noul Cod penal;
NCPP — noul Cod de procedură penală ;
nr. — numărul;
O.U.G. — Ordonanța de urgenț ă a Guvernului
p./pp. — pagina/paginile;
par. — paragraful/paragrafele ;
pct. — punctul/punctele ;
S. pen. — Secția penală ;

4
SA — Societate pe Acțiuni ;
SC — Societate Comercială ;
sent. pen. — sentința penală ;
ș.a. — și alții/altele ;
TMB — Tribunalul Municipiului București ;
Trib. — Tribunalul ;
TS — tribunalul Suprem ;
UE — Uniunea Europeană ;
urm. — următorul/următoarele ;
VCP — vechiul Cod penal ;
vol. — volumul/volumele ;

5
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Odată cu intrarea in vigoare a noilor coduri penale, legislația procesual penală a suferit
o serie de modificări substanțiale prin care legiuitorul a urmărit să alinieze sistemul juridic
romanesc la realitățile sociale si economice contemporane si să crească calitatea, eficiența si
celeritatea actului de justiție în acord cu respectarea drepturilor și libertăților omului .
Prin noul cod de procedura penala au fost introduse in peisajul legislativ mai multe
instituții care ar trebui sa reducă durata proceselor penale si sa conducă la simplificarea
procedurilor judiciare.
Una dintre instituțiile procesual penale cu grad ridicat de noutate, pentru România , este
acordul de recunoaștere a vinovăției1, aceasta fiind precedată, ca finalitate urmărită, de o
procedură similară, și anume recunoașterea vinovăției în cursul cercetării judecătorești în primă
instanță, introdusă în Codul de pr ocedură penală anterior, în anul 20102.
Obiectul lucrării de față îl constituie studierea și analizarea instituției încheierii
acordului de recunoaștere a vinovăție i, fără a afirma sau a avea pretenția de a atinge fiecare
punct sensibil al acestei noi problematici .
Lucrarea este structurată în șase capitole.
Primul capitol definește și urmărește aspecte le pozitive și cele negative privind
instituirea procedurii acordu l de recunoaștere a vinovăției, deoarece este limpede că „orice
soluție generează noi probleme”3!
Dacă în trecut, procesul de pedepsire a infractorilor se desfășura între două limite clar
stabilite și nu ridica prea multe semne de întrebare în această privință , astăzi, modernitatea și
eterogenitatea care învăluie branșa criminalității tinde să genereze un tratament tendențios al
societății, atitudine care produce daune ser ioase imaginii generale a sistemului juridic .
Al doilea capitol tratează elementele esențiale care fac posibilă existența instituției
speciale a acordului . Analiza acest ui aspect este mai mult decât imperativă în încercarea de a
înțelege și a aplica corect procedura de recunoaștere a acordului de vinovăție.
Al treilea capitol vizează explicitarea modalității de încheiere a procedurii acordului .
Al patrulea capitol analizează punctele comune și cele contradictorii pe care le deține

1 Reglementat în dispozițiile cuprinse în Capitolul I al Titlului IV, intitulat „Proceduri speciale” din
Partea specială, r espectiv art. 478 -488 C. pr. pen.
2 Această procedură a fost menținută în desfășurarea judecății în primă instanță și în actualul Cod de
procedură penală.
3 Edward A. Murphy .

6
acordul de recunoaștere a vinovăției în comparație cu o procedura similară, și anume
recunoașterea vinovăției potrivit art. 374 și art. 375 din Codul de procedură penală.
Al cincilea cap itol tratează instituția în discuție din perspectiva altor state și sisteme
legislative, căci această procedură, deși mai des criticată decât „aplaudată”, și -a făcut loc în
sistemul legislativ al multor țări, fiind adaptată nevoilor fiecărei părți, însă ră mânând în esență
aceeași. Din acest motiv, a contest a ideea de unicitate și lipsa de adaptabilitate a legiuitorilor
este o eroare .
Ultimul capitol al lucrării analizează dacă modalitatea de reglementare a acordului de
recunoaștere a vinovăției corespunde cerințelor Convenției Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului. Însă, a vând în vedere timpul relativ scurt de la intrarea în vigoare a noului
Cod de procedură penală (care a introdus pentru prima dată instituția specială a acordului în
legislația noast ră), precum și lipsa unei practici judiciare relevante în domeniu , este important
a fi consemnat dacă legislația română s -a conformat cerințelor privind îndeosebi dreptul la un
proces echitabil, cu toate garanțiile aferente.
La sfârșitul zilei de astăzi și cu siguranță, celei de mâine, „legea nu înseamnă dreptate.
Legea este un mecanism cu multe imperfecțiuni. Dacă apeși butoanele corecte și mai ai și
noroc s -ar putea să apară dreptatea. Legea s -a dorit a fi doar un mecanism”4, iar „fiabilitatea
unui mecanism este invers proporțională cu numărul și importanța persoanelor care îl țin sub
observație ”5…!

4 Raymond Chandler.
5 Legea lui Watson.

7
CAPITOLUL I. ANALIZA ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
Secțiunea I. Noțiuni generale privind acordul de recunoaștere a vinovăției

Deși reprezintă o reglementare fără precedent în dreptul românesc, totuși acordul de
recunoaștere a vinovăției a fost și este experimentat de legislația mai multor țări europene și
americane, legislații care au reprezentat surse de inspirație pentru legiuitorul român în crearea
acestei proceduri. Acesta reprezintă o procedură caracteristică sistemului de drept adversarial,
de origine anglo -saxonă, al cărui principal specific constă în eficiența sporită, cu efecte directe
în ceea ce privește dur ata procedurilor penale și, implicit, reducerea costurilor generate de
înfăptuirea actului de justiție.
Mai exact, p rocedura își are originea în sistemul justiției penale al Statelor Unite ale
Americii. Astfel, deși nu exista cadru legal, negocierea unei soluții în baza declarației de
recunoaștere a vinovăției era utilizată în procesele penale desfășurate la începutul secolului al
XIX-lea. De exemplu, în statul New York, statisticile din 1839 au indicat un procent de 25%
din hotărârile pronunțate având la bază recunoașterea vinovăției. Zece ani mai târziu, acest
procent se situa la 45%, pentru ca în anul 1869 să fie atins un procent de 70%6.
Consacrarea juridică a procedurii de recunoaștere a vinovăției a avut loc în anul 1970,
ca urmare a desfășurării caz ului Brady c. Statelor Unite ale Americii, Curtea supremă de
Justiție statuând că această procedură este benefică tuturor părților implicate în procesul penal
de tip adversarial.
În linii mari, procedura acordului de recunoaștere a vinovăției împrumută el emente
clasice de justiție negociată7 și poate fi definită ca fiind o procedură specială, derogatorie de la
normele de drept comun, aplicabilă anumitor infracțiuni de o mai mică gravitate și care constă
în înțelegerea dintre inculpat și procuror, în cadrul căreia primul recunoaște comiterea faptei
impuse în sarcina sa, iar cel din urmă8 este de acord cu aplicarea unei pedepse într -un fel,
cuantum și formă de executare acceptabile pentru inculpat.

6 A se vedea D. D. Guidorizzi, Should we Really ”Ban” Plea Bargaining?: The Core Concerns of Plea
Bargaining critics, în Emory Law Journal, 1998, conform bazei de date Lexis Nexis, accesată la data
de 2 februarie 2017.
7 A se vedea V. Rotaru, Aplicarea prevederilor legale privind acordul de recu noaștere a vinovăției,
Chișinău, 2013, p.28.
8 A se vedea A se vedea P. Buneci, Gh. Șerban, I. Ciolaca, I. Dragnea, A. Vasilache, S. Crețu, A.
Pischler, V. Stoica, D. Titan, Noul cod de procedură penală. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck,
Bucureșt i, 2014, p. 575

8
Potrivit Expunerii d e motive ale emiterii C. pr. pen. actual , principalele rațiuni care au
stat la baza adoptării instituției în discuție rezidă în reducerea durate i judecării cauzei penale,
coroborată cu simplificarea urmăririi penale, aceste efecte având menirea de a determina o
situație favorabilă din punctul de vedere al costurilor materiale pentru toate părțile implicate în
procesul penal, dar mai ales pentru stat, care, în acest mod, economisește resurse bănești și
umane esențiale9.
Totodată, încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției are, în accepțiunea
legiuitorul român, avantajul de a nu neglija drepturile părților implicate în proces, inculpatul
având oportunitatea de a negocia cu procurorul de caz condițiile acordului său și, astfel, de a
participa la procesul de luare a decizie i în cadrul stabilirii pedepsei10.
Un argument demn de luat în considerare în aderarea la această procedură, din
perspectiva celor direct implicați, inculpații, este ocrotirea, într -o mai mare sau mică măsură, a
reputației acestora. Procesul penal în faza publică a judecății, desfășurându -se în baza sesizării
instanței de judecată cu un angajament de recunoaștere a vinovăției, reduce semnificativ
expunerea unor aspecte mai puțin plăcute din viața personală a inculpaților. Evitarea
stigmatizării publice, minimalizarea cheltuielilor judiciare suportate de inculpat se numără și
ele printre beneficiile o ferite .
De altfel, o sinteză destul de concisă, dar în același timp cuprinzătoare a celor mai
importante beneficii rezultate din încheierea unui acord de recunoaștere a v inovăției a fo st
expusă în cazul Blackledge c . Alison: „Oricare ar fi situația într -o lume ideală, adevărul este
că pledarea ca vinovat și încheierea unui acord, care are loc de cele mai multe ori concomitent
cu aceasta, sunt componente importante ale sist emului judiciar al acestei țări (SUA).
Inculpatul evită încarcerarea înainte de judecată, neliniștea și incertitudinea unui proces
judiciar, obține o soluționare rapidă a cazului său, șansa de a recunoaște vinovăția și un
început bun pentru a stabili care ar putea fi posibilitatea de reabilitare. Judecătorii și
procurorii economisesc resurse vitale limitate. Publicul este protejat de riscurile pe care le
prezintă aceia care sunt eliberați pe cauțiune în așteptarea încheierii procesului lor”11.
În aceeași or dine de idei, acordul de recunoaștere a vinovăției permite victimelor un
simțământ imediat de finalitate și certitudinea că învinuitul nu va scăpa nepedepsit.

9 A se vedea Expunerea de motive la noul Cod de procedură penală, conform http://www.just.ro/ , vizitat
la 2 februarie 2017.
10 A se vedea B. Micu, G. Păun, R. Slăvoiu, Procedura penală: curs pentru admiter ea în magistratură
și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 336.
11 A se vedea Blackledge vs. Alison, 431 U.S. 63 (1977).

9
Deși adoptarea acestei noi instituții de drept procesual penal pare să prezinte avantaje
pentru toți participanții la procesul penal, privită din alt unghi, aceasta poate constitui
inconveniente capabile să dezechilibreze ordinea juridică, socială și economică a statului de
drept, deoarece obținerea de pedepse reduse constituie în mod cert un avanta j pentru inculpat,
însă ce preț trebuie să plătească societatea pentru concesia făcută?
Criticile subs tanțiale care sunt aduse proceduri i vizează mai ales subminarea valorilor
sistemului de justiție penală. Astfel se afirmă că „prin recunoașterea vinovăți ei, inculpatul
ajunge la concluzia că măreția legii este o fraudă și că legea penală poate fi socotită ca un
bazar turcesc”12. Într-o altă formulare, se precizează că soluționarea cauzei penale ca urmare
a recunoașterii vinovăției reprezintă o „metodă incompetentă, ineficientă și leneșă de
administrare a justiției”13, prin care se realizează o importantă derogare de la
contradictorialitatea care trebuie să caracterizeze în special faza de judecată14.
Unii autori15 pun sub semnul întrebării garantarea drep tului la un proces echitabil câtă
vreme societatea oferă inculpaților un stimulent în scopul renunțării acestora la dreptul lor de
judecată. Ei susțin că o justiție negociată nu este corectă, iar în urma încheierii unui acord, nu
numai că învinuitul obține o atenuare nejustificată a pedepsei, dar prin folosirea ca monedă de
schimb a drepturilor sale, el obține un statut ce nu i se cuvine de drept16.
Sistemul judiciar contradictorial este , în cazul judecării cauzelor potrivit procedurii
speciale , înlocuit pr actic cu un sistem de piață în care determinarea nevinovăției sau vinovăției
se bazează pe factori strategici sau tactici17. Astfel, se poate ajunge la discreditarea procesului
penal prin încurajarea atitudinii de justiție cumpărată18 și inocularea în conști ința învinuiților
că au fost victimele unui sistem corupt.

12 A se vedea A. Alschuler, Plea Bargaining and Its History, în Columbia Law Review nr. 1/1979,
accesat la https://www.law.uchicago.edu/ , la 2 februarie 2017.
13 Ibidem.
14 A se vedea J. Palmer, Abolishing Plea Bargaining: An End to the Same Old Song and Dance, în
American Journal of criminal Law, 1999, conform bazei de date Lexis Nexis, accesată la data de 2
februarie 2017.
15 A se vedea L. Health Robert, Plea bargaining justice of the record, Washburn Law Journal Publisher,
vol. IX, 1979, p. 434.
16 A se vedea G. Ferguson, A. Roberts Darell W., Plea Bargaining: directions for Canadian reform,
The Canadia n Bar, p. 548.
17 Idem, p. 561.
18 Idem , p. 551.

10
Aceste negocieri, în opinia altor autori19, înjosesc anchetatorul, procurorul și
judecătorul pentru că sunt nevoiți să coboare la nivelul infractorului și să se târguiască în
vederea obținerii mărt urisirii.
În același timp, sistemul complex al probatoriilor susceptibil de a fi administrat într -o
cauză penală este abolit de singura probă în baza căreia este soluționat procesul penal, aceea a
mărturisirii captate sub forma recunoașterii vinovăției. S e ajunge în acest mod la utilizarea
mărturisirii ca principala probă a vinovăției în locul efectuării unei investigații minuțioase și
independente pentru o mai bună acuratețe a soluției penale, fiind ignorată nevoia pentru o
ședință publică unde statul tre buie să prezinte dovezi pentru a justifica pedepsirea acuzatului
cu admiterea vinovăției20.
Garantarea și respectarea prezumției de nevinovăție și a dreptului la tăcere sunt, de
asemenea, afectate, potrivit criticilor din literatura de specialitate, în cadrul derulării procedurii
speciale a acordului de judecată simplificată, întrucât inculpații ar putea fi ademeniți de
avantajele și siguranța conferite de un asemenea angajament.
Una dintre cele mai serioase preocupări referitoare la aplicarea acestei p roceduri are în
vedere posibilitatea constrângerii inculpatului nevinovat de a proc eda la recunoașterea
vinovăției, temerea fiind că inculpatul poate ceda persuasiunii exercitate de procuror . Totodată,
din cauza neîncrederii pe care o au un număr tot mai m are de indivizi în sistemul procesual
tradițional și fiind determinați de o oarecare siguranță pe care un acord le -ar putea -o oferi cu
privire la natura, felul, cuantumul și modalitatea de executare a pedepsei, aceștia aleg răul cel
mai mic, deși sunt inoc enți. Această critică ar trebui însă să fie vehiculată cu prudență întrucât,
pe de -o parte, cel puțin în sistemul român de drept recunoașterea operată în cadrul unui acord
este revocabilă, astfel că inculpatul se poate răzgândi asupra unei eventuale decizi i incorecte
până la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale, iar pe de altă parte, numeroase studii
psihologice demonstrează vehement că persoanele nevinovate sunt șovăitoare în a pleda
vinovate21.
În ceea ce privește victima infracțiunii care for mează obiectul acordului de recunoaștere
a vinovăției, dezavantajele incidenței acestei instituții procesual penale constau în aceea că prin
excluderea acesteia de la procesul de negociere nu se mai dă curs efectului curativ constând în

19 A se vedea V. Rotaru, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Chișinău, 2004, p. 103.
20 A se vedea M. Mc. Convills, C. Mirsky, The skeleton of plea bargaining, New Law Journal,
Batterworth & Co., Ltd., Vol. 142, 1992, p. 1373.
21 A se vedea G. Ferguson, A. Roberts Darell W., op.cit. , p. 544.

11
consumarea emoționa lă de răzbunare a victimei, efect asigurat prin participarea la
condamnarea inculpatului de către societate.
Rolul și funcțiile apărătorului pot fi afectate și ele în cazul recunoașterii vinovăției și
încheierii unui acord în acest sens de către clientul său. În cazul inculpaților fără posibilități
materiale corespunzătoare, această posibilitate poate deveni oportună pentru complexitatea
cazului și munca depusă de apărător în raport de cheltuielile de resurse și timp investite, ceea
ce poate determina infl uențarea apărătorului de a adopta decizii fundamentate pe cu totul alte
criterii decât cele rezultate din interesele clientului său.
De asemenea, rolul apărătorului poate căpăta semnificații eronate în raport de
dependența acestuia în a opta , pentru clien ții săi , pentru o astfel de procedură, considerând că
sarcina apărătorului nu este de a formula o apărare competentă, ci de a negocia un acord pentru
o învinuire redusă.
Cu toate că reprezintă o procedură care a suscitat numeroase polemici, în ultima
perioadă, recunoașterea vinovăției a fost preluată de marea majoritate a legislațiilor procesual
penale europene, caracterizate prin procese penale de tip inchizitorial (continental). Astfel, prin
înglobarea în sistemele procesual penale continentale a unor el emente procedurale specifice
sistemului anglo -saxon, cele două mari tipuri de procese penale se întrepătrund .
În acest context se poziționează și opțiunea legiuitorului român. Astfel, în tez ele
prealabile actualului C. pr. pen. se afirmă că întrepătrunder ea „elementelor din cele două mai
sisteme de procedură penală existente în lume este o formă de convergență a celor mai bune
soluții comparate, păstrând însă premisele fundamentale ale procedurii penale europene
clasice”22.

22 A se vedea Tezele prealabile privind elaborarea proiectului Codului de procedură penală , adnotate
prin H.G. nr. 829/2007, publicată în M. Of. nr. 556 din 14 august 2007.

12
Secțiunea a II -a. Aspecte deontologice

În virtutea obligațiilor profesionale pe care apărătorul le are, de la inițierea procedurii
de negociere și până la consimțirea sau nu a acordului de către instanța de judecată printr -o
hotărâre penală definitivă, incumbă apărător ului obligați a de a veghea la respectarea drepturilor
și libertăților inculpatului, depunând toate diligențele necesare obținerii unei soluții echitabile,
în interesul clientului său.
Acestei obligații îi corespund sarcini specifice care conturează rolul și funcțiile
apărătorului23 care asistă o persoană angrenată într -un astfel de demers. Apărătorul are obligația
de a evalua oportunitatea încheierii unui acord pentru clientul său; de a -l informa corect, la
timp și detaliat cu privire la această oportunitat e; un rol important al apărătorului rezidă și în
convingerea procurorului despre rezonabilitatea încheierii unui acord în cazul în care inițiativa
aparține inculpatului, iar negocierea cât mai favorabilă a clauzelor acordului este, de asemenea,
o prerogati vă a apărării care trebuie să uziteze toate activitățile specifice exercitării profesiei
de avocat pretabile în speța respectivă.
În afară de îndatoririle profesionale ce țin de asigurarea unei apără ri eficiente, se pot ivi
unele probleme legate de deonto logia profesiei de avocat, c um ar si conflictul de interese ,
deformarea profesională, tentația acordului de recunoaștere a vinovăției și altele.
Conflictul de interese poate apărea în cazul în care apărătorul acordă asistență juridică
mai multor inculpați în una și aceeași cauză, iar pe parcursul derulării procedurilor penale
numai unul sau unii dintre aceștia doresc să încheie un acord. În cazul în care ceilalți inculpați
înțeleg să pledeze nevinovați, ap ărătorul va fi nevoit să renunțe la a asista cel pu țin una dintre
aceste categorii, întrucât între i nculpați se naște un conflict d e interese. Însă, n u aceeași este
soluția în cazul în care inculpatul sau inculpații care nu înțeleg să recurgă la procedura specială
își recunosc vinovăția, înțelegând să se j udece dintr -un motiv sau altul potrivit procedurii
comune ori să recurgă la procedura de recunoaștere a vinovăției în fața instanței de judecată.
Aplicabilitatea acestei instituții poate genera, pentru apărători , crearea unei obișnuințe
în recomandarea parcurgerii procedurii simplif icate, omițând verificarea oportunității
acordului pentru fiecare caz concret în parte, ceea ce duce la o deformare profesională a
avocaților în detrimentul persoanelor pe care aceștia le apără. Mai mult decât atât, tentația unei
activități simplificate, apărătorii nemaifiind constrânși să întreprindă toate demersurile pe care

23 A se vedea V. Rotaru, op.cit., p. 10.

13
în mod normal ar trebui să le parcurgă, poate întări aplecarea avocaților spre această instituție
și totodată n aște o lipsă de apreciere a clienților pentru munca realizată de apărător.

14
CAPITOLUL AL II -LEA. OBIECTUL ȘI CONDIȚIILE LEGALE ALE ACORDULUI DE
RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
Secțiunea I. Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției

Potrivit art. 479 C. p r. pen., acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect
recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare
acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia .
Spre deosebire de procedura recunoașterii învinuirii în cursul cercetării judecătorești în
primă instanță, care presupune obligația inculpatului de a recunoaște faptele, în cazul
recunoașterii vinovăției în cursul urmăririi penale, inculpatul este ținut să recunoască atât
faptele, cât și încadrarea juridică a acestora.
În ceea ce privește tipul pedepsei asupra căreia titularii acordului pot conveni, având în
vedere soluțiile care pot fi pronunțate de instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a
vinovă ției, ca urmare a negocierii dintre procuror și inculpat se poate accepta pedeapsa
închisorii, în regim privativ libertate, cu aplicarea eventuală a pedepsei accesorii și a unor
pedepse complementare, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pe depsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Secțiunea a II -a. Condiții legale de fond

Cauza penală în cadrul căreia se încheie acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie
să se regăsească în etapa procesuală a urmăririi penale, iar acțiunea penală să fie pusă în
mișcare24.
Per a contrario, în situația în care cauza penală a ajuns în faza de judecată prin
întocmirea actului de sesizare ș i sesizarea instanței de judecată cu rechizitoriul, legea nu mai
poate permite finalizarea cauzei prin intermediul acordului de recunoaștere a vinovăției.
Totuși , această condiție este îndeplinită și în cazul redeschiderii urmăririi penale în
condițiile art. 335, art. 341 alin. (6) lit. b) sau art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen. de
asemenea, această procedură se poate aplica și în caz de reluare a urmăririi penale în situația
restituirii cauzei organului de urmărire penală de către judecătorul de cameră preliminară
conform art. 334 C. pr. pen.

24 Art. 478 alin. (1) C. pr. pen.

15
Încheierea acordului mai poate fi realizată și d upă ce un prim acord a fost respins de
către instanță cu consecința restituirii dosarului în vederea continuării urmăririi penale25.
Limitarea momentului până la care se poate încheia un acord de recunoaștere a
vinovăției este oportună prin raportare la ob iectivele implementării acestei proceduri speciale ,
respectiv reducerea costurilor umane și materiale angrenate în procesul penal și celeritatea
înfăptuirii actului de justiție. Din această perspectivă, ar părea ca fiind inutilă acordarea
posibilității de a încheia un acord direct în etapa procesuală a judecării cauzei, când deja resurse
importate vor fi fost utilizate în strângerea și administrarea probelor, iar scurtarea derulării
procesului penal nu ar mai putea fi atinsă.
Totuși, în cazul în care, din diverse motive care țin de conduita participanților la
procesul penal, de probele pe care se bazează învinuirea, de actele procesuale și procedurale
dispuse în cauză, inculpatul nu dorește sau nu poate să recurgă la această procedură specială
până la final izarea urmăririi penale, acesta are deschisă, și în fața instanței de judecată, calea
recunoașterii învinuirii în condițiile art. 374 alin. (4) C. pr. pen.
Un exemplu în acest sens 1 -ar reprezenta situația în care acțiunea penală este pusă în
mișcare prin însăși actul de sesizare al instanței , ceea ce determină imposibilitatea aplicării
procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției , întrucât odată cu întocmirea rechizitoriului,
faza de urmărire penală este finalizată prin trimiterea în judecată, iar i nculpatul nu va mai avea
la dispoziție decât recurgerea la dispozițiile art. 374 C. pr. pen.
Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire la infracțiunile
pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani26.
Noțiunea de „pedeapsă prevăzută de lege” este cea definită în art. 187 C. pen., respectiv
pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără
luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de m ajorare a pedepsei.
În aceste condiții , pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției legiuitorul
s-a raportat la pedeapsa prevăzută în norma de incriminare, adică la limitele speciale ale
pedepsei.
Din modalitatea de reglementare adoptată re zultă că sunt excluse de la încheierea unui
acord de recunoaștere a vinovăției infracțiuni a căror gravitate sporită , este reflectată în limite
de pedeapsă ridicate, cum ar fi infracțiunile contra vieții care au avut ca urmare moartea
victimei, infracțiuni de violență precum tâlhăria, violul, traficul de persoane…

25 Art. 485 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.
26 Art. 480 alin (1) C. pr. pen.

16
Încadrarea în limita maximă de pedeapsă se analizează la fiecare infracțiune concurentă
în parte, în cazul unui acord pentru un concurs de infracțiuni, iar nu prin raportare la pedeapsa
rezultan tă.
Totuși prin raportare la soluțiile ce pot fi dispuse de instanța de judecată în urma unei
eventuale admiteri a acordului de recunoaștere a vinovăției trebuie remarcat faptul că, deși este
suficient pentru admisibilitatea acordului ca pedeapsa prevăzut ă de lege pentru infracțiunea ce
formează obiectul acordului să fie mai mică sau egală cu 7 ani, totuși pentru admiterea
acordului prin renunțarea la aplicarea pedepsei, față de dispozițiile art. 80 alin. (2) lit. d) C.
pen., se impune o limită specială ma ximă a pedepsei pentru infracțiunea recunoscută de 5 ani
sau mai mică ori aceasta alternativ cu amenda sau doar amenda. În sens contrar, urmează a se
dispune admiterea acordului cu pronunțarea uneia dintre celelalte soluții prevăzute la art. 396
alin. (2) sau (4) C. pr. pen.
Recunoașterea de către inculpat a faptei și acceptarea încadrării juridice a faptei
pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală27.
Potrivit art. 482 lit. g) C. pr. pen., acordul de recunoaștere a vinovăției cuprinde
„declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea
juridică pentru care a fost p usă în mișcarea acțiunea penală ”. Deci, din acest text de lege se
înțelege că recunoașterea comiterii faptei trebuie să rezulte dintr -o declara ție expresă a
inculpatului, aceasta neputând rezulta din atitudinea sa, interpretarea dată de procuror ori
printr -o declarație tacită de recunoaștere. Pe cale de consecință, nu poate constitui o
recunoaștere a comiterii faptei situația în care inculpatul î nțelege să se prevaleze de dreptul la
tăcere ori înțelege să nu coopereze cu organele de anchetă.
Deși acceptarea încadrării juridice de către inculpat este prevăzută de legiuitor ca o
condiție sine qua non a încheierii acordului, este criticabilă soluția adoptată câtă vreme
inculpatul, pentru a benefi cia de prevederi mai favorabile, este pus poate în situația de a accepta
o încadrare juridică greșită chiar în baza unei situații de fapt reale. În orice caz, o eventuală
schimbare a încadrării juridice poate fi cerută de inculpat procurorului înainte de declanșarea
procedurii speciale.
De remarcat este faptul că, în cazul unei pluralități de infracțiuni sub forma concursului,
legea nu condiționează aplicabilitatea procedurii acordului de recunoaștere a tutur or faptelor

27 Art. 482 lit. g) C. pr. pen.

17
reținute în sarcina inculpatului, în acest caz, acordul urmând a fi încheia t numai cu privire la
fapta sau faptele a căror comitere și încadrare juridică a fost recunoscută de făptuitor28.
Literatura de specialitate29 conchide că momentul față de care trebuie verificată
îndeplinirea acestei condiții este cel al declarației de recunoaștere, iar nu momentul emiterii
ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale. Această distincție este importantă întrucât
este posibil, în cazul schimbării înca drării juridice a faptei, ca încadrarea juridică de la
momentul recunoașterii să fie diferită de cea de la momentul punerii în mișcare a acțiunii
penale. Același este și momentul față de care se apreciază îndeplinirea condiției referitoare la
limitele de p edeapsă, în cazul, spre exemplu, a intervenirii unei legi noi mai favorabile.
Astfel, în sentința penală nr. 368 din 30 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Cornetu,
Secția penală a fost respins în baza art. 485 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. acordul de recunoaștere
a vino văției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu cu inculpatul P.S. cercetat
pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor
substanțe prev. de art. 336 alin. (1) C. pen. și a t rimis dosarul procurorului în vederea
continuării urmăririi penale.
Deliberând asupra cauzei penale , instanța a constatat că la data de 25 aprilie 2014 s -a
înregistrat pe rolul acestei instanțe acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul
de pe lân gă Judecătoria Cornetu cu incul patul P.S., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de
conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului sau a altor substanțe prevăzute de art. 336
alin. (1) C. pen.
S-a reținut , în esență , prin actul de sesizare a instanței că în data de 1 noiembrie 2013,
în jurul orei 22: 25, inculpatul P.S. a condus autoturismul marca D. cu nr. de înmatriculare
PH.ZZ.YYY pe DJ 601, în localitatea Ciorogârla, din direcția Bolintin Vale către Bu curești
având nivelul concentrației alcoolice de 1,30 gr. % alcool pur în sânge.
S-a precizat că situația de fapt anterior expusă a fost stabilită în urma analizei coroborate
a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale. Totodată, s -a precizat felu l,
cuantumul și forma de ex ecutare a pedepsei, aspecte cu privire la care inculpatul , în prezența
doamnei avocat V., a declarat că este de acord cu limitele aviza te, și anume:
– 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 336 alin. (1) C. pen.;
– suspendarea pedepsei de 8 luni închisoare în baza art. 81 VCP cu aplic. art. 5 C. pen.;

28 Art. 483 alin. (2) C. pr. pen.
29 A se vedea B. Micu, G. P ăun, R. Slăvoiu, Procedura penală: curs pentru admiterea în magistratură
și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 338.

18
– aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C.
pen. în baza art. 65 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 12 din Lege a nr. 187/2012.
Analizând acordul de recunoaștere a vinovăției înaintat de către Parchetul de pe lângă
Judecătoria Cornetu, instanța constată că î n cauză nu îndeplinite condiți ile prevăzute la art.
480-482 C. pr. pen. în sensul că sunt prin combinarea uno r dispoziții legal e din cele două legi
succesive ( art. 336 alin. (1) C. pen., art. 81 VCP, art. 82 VCP și art. 65 alin. (1) C. pen.) s-a
creat o lex tertia , procedeu interzis în mod expres prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții
Constituționale .
Conform De ciziei nr. 5 din 26 mai 2014 a Î CCJ, în aplicarea art. 5 C.pen. se are î n
vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile.
Instanța , dacă ar schimba forma de executare a pedepsei conform dispozițiilor din noul
Cod penal pentru a pronunța o hotărâre legală, ar crea pentru inculpat o situație mai grea decât
cea asupra căreia s -a ajuns la un acord, lucru interzis prin dispozițiile art. 485 alin. (1) C. pr.
pen.
Totodată, instanța constată că în mod nelegal s -au reținut dispoziți ile art. 65 alin. (1) C.
pen. , în condițiile în care ped eapsa accesorie nu poate fi aplicată dacă exercitare a dre pturilor
prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d)-o) C. pen. nu a fost interzisă ca pedeapsă
complementară conform art. 67 C. pen.
Față de considerentele arătate , în temeiul art. 485 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. instanța va
respinge acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria
Cornetu cu inculpatul P.S., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul
sub influența alcoolului sau a altor s ubstanțe prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen. și va trimite
dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.
Cerința ca din probele administrate să rezulte date suficiente referitoare la existența
faptei pentru care s -a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului ,
impune un nivel de probațiune suficient pentru validarea acordului de către instanță. Prin
urmare, neîndeplinirea acestei condiții va av ea drept consecință respingerea acordului de către
instanță.
Obligația ansamblului probator revine în mod exclusiv procurorului de caz, chiar dacă
procedura a fost inițiată de inculpat. Astfel, este pos ibilă respingerea cererii formulate de
inculpat în se nsul unui acord, în cazul în care procurorul a stabilit că probele administrate în
cauză nu pot forma convingerea judecătorului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în sensul
că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

19
Condi ția este extrem de importantă față de caracterul simplificat, prescurtat al acestei
instituții, care ocolește o judecată tradițională pe fondul cauzei, cu toate garanțiile și drepturile
ce derivă din procedura comună. Verificarea acestei condiții pune la a dăpost organele judiciare
de comiterea unei erori judiciare grave, iar condiția în sine reprezintă o garanție în plus pentru
asigurarea respectării prezumției de nevinovăție și a dreptului la un proces echitabil.
Îndeplinirea primelor patru condiții nu co nduce în mod necesar la încheierea acordului
de recunoaștere a vinovăției întrucât procurorul și inculpatul pot să nu cadă de acord în ceea ce
privește cuantumul pedepsei ce urmează a fi executată sau forma ei de executare. Prin urmare,
înțelegerea dintre procuror și inculpat privitoare la felul, cuantumul pedepsei, forma de
executare ori renunțarea sau amânarea aplicării pedepsei reprezintă condiția de fond finală și
imperativă.

Secțiunea a III -a. Condiții legale de formă

Acordul de recunoaștere a vinov ăției trebuie încheiat în limitele stabilite prin avizul
scris al procurorului ierarhic superior, deși inițiativa încheierii acordului aparține, din
perspectiva organului judiciar, procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală.
Procuroru l ierarhic superior celui care efectuează sau supraveghează urmărirea penală
nu este îndreptățit nici să inițieze el însuși încheierea unui acord și nici să dispună ca procurorul
de caz să o facă, acesta putând doar stabili limitele acestuia față de cuantu mul pedepsei și forma
de executare.
Avizul procurorului ierarhic superior este anterior încheierii acordului și este
obligatoriu pentru procurorul de caz, acesta din urmă fiind ținut să negocieze în limitele
acordate prin aviz, neputând crea o situație ma i ușoară inculpatului decât cea preconizată prin
avizul superior ului. Totuși, se poate presupune că nu este încălcat avizul de încheiere al
acordului dacă, în urma negocierilor, se ajunge la o situație mai dificilă pentru inculpat decât
cea prevăzută în av iz.
După încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul ierarhic superior
celui care a încheiat acordul va analiza aducerea acordului în fața instanței, exprimându -și
concluziile în cuprinsul unui aviz emis ulterior încheierii acordului, da r anterior sesizării
instanței de judecată. Așadar, o altă condiție de formă o reprezintă necesitatea avizului
procurorului ierarhic superior în privința efectelor acordului de recunoaștere a vinovăției.

20
În doctrina și în literatura de specialitate au ex istat opinii diferite30 cu privire la numărul
avizelor procurorului ierarhic superior, momentul emiterii, forma pe care o îmbracă și
conținutul acestora.
Într-o primă opinie31, ne-am afla în prezența unui singur aviz, anterior semnării
acordului de recunoaștere a vinovăției .
Potrivit acestei opinii, atunci când procurorul, din inițiativa sa ori l a cererea
inculpatului, intenționează să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției procedează astfel:
– se asigură că inculpatul recunoaște fapta și nu contestă încadrarea juridică a acesteia ș i
convine cu inculpatul asupra soluției , felul ui, cuantumului ș i a formei de executare a pedepsei
și redactează acordul, conform înțelegerii , însă fă ră a-1 semna;
– supune32 proiectul acordului de recunoaștere a vinovăției avizului procurorului ierarhic
superior, care, dacă este de acord cu conținutul acestuia, face o mențiune în acest sens pe
înscrisul în care este c onsemnat acordul (asemănător situației privind verificarea legalității și
temeiniciei rechizitoriulu i);
– semnează împreună cu i nculpatul acordul astfel avizat.
Potrivit acestei concepții , limitele acordului sunt stabilite d e procurorul de caz,
procurorul ierarhic superior urmând doar să încuviințeze sau să respingă acordul, neputând
impune un anumit conținut al acordul ui.
Într-o altă viziune33, în care se ajunge tot la concluzia necesității emiterii unui singur
aviz, se pornește de la ideea că alin. (2) și (4) ale art. 478 C. pr. pen. conțin o aparentă
contradicție : dacă alin. (4) se referă la acordul prealabil al procurorului ierarhic superior ca o
condiție anterioară încheierii acordului, alin. (2) arată ca efectele acordului sunt supuse avizului

30 A se vedea Procedura de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției. Studiu. Ministerul
Public. Parchetul de pe lângă ÎC CJ, 7 aprilie 2014, p. 3.
31 Potrivit metodelor de acte procedurale întocmite de INM.
32 Modalitatea în care procurorul înțelege să solicite avizul nu este reg lementată în mod explicit de
normele legale, după cu m nici modalitatea concretă în care pro curorul ierarhic s uperior emite în scris
avizul.
Potrivit acestei opinii, sunt în concordanță cu legea orice modalități practice prin care să se
asigure respectarea condițiilor expres prevăzute de lege, respectiv acelea ca în treg conținutul acordului
să fie adus la cunoștința procurorului ierarhic superior, i ar avizul acestuia din urmă să fie anterior
încheierii acordului de recun oaștere a vinovăției .
Avizul negativ sau pozitiv asupra acordului nu trebuie concretizat într -o ordonanță, avizul cu
privire la închei erea acordului de recunoaștere a vinovăției neîncadrându -se în actele sau măsurile
procesuale la care face re ferire art. 286 C. pr. p en.
Este suficient , conform acestei opinii , ca avizul să fie înscris pe actul înaintat de procuror în
care acesta prezintă conținutul acordului pe care dorește să îl încheie.
33 Procedura de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției. Studiu. Ministerul Public. Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, 7 aprilie 2014, p. 3.

21
procurorului ierarhic superior celui care îl încheie, noțiunea de ef ecte trimițând aparent la o
procedură de avizare ulterioară î ncheierii acordului.
Însă s usținătorii acestui punct de vede re consideră că este vorba doar de o exprimare
deficitară a legiu itorului, întrucât înainte de î ncuviințarea de către instanță a acor dului nu putem
discuta despre eventuale efecte produse de un acord de recunoaștere a vinovăției .
Astfel, se apreciază că norma cuprinsă în alin. (2) instituie doar regula generală, urmând
ca alin. (4) să transpună aceste norme pe etape de proce dură, conc luzia fiind că, în cadrul
procedurii acordului, rolul procurorului ierarhic superior se exercită într -un si ngur moment,
prealabil î ncheierii acordului dintre inculpat și procurorul de caz.
Un alt argument folosit în sprijinul acestei concepții este acela că textul legal care
reglementează necesitatea avizului procurorului ierarhic superior face referire la noțiunea de
limite ale acordului. Atâta vreme cât procurorul ierarhic superior este ținut să fixeze limitele
acordului de recunoaștere de vinovăție , mo mentul em iterii avizului nu se poate situa decât
înaintea încheierii acordului. În alte cazuri, în care legiuitorul a înțeles să obțină pentru un act
deja efectuat un aviz ulterior al procurorului ierarhic superior, acesta a folosit sintagma de
verificare a temeiniciei și legalității (cum este cazul rechizitoriului).
Într-o a treia interpretare, se consideră că dispoziții le art. 478 C. pr. pen. reglementează
două avize: unul prealabil prevăzut de alin. (4) și unul ulterior încheierii acordului cuprins în
alin. (2).
În acest sens, legiuito rul a dorit să impună obliga tivitatea emiterii a două avize distincte ,
unul referitor la stabilirea l imitelor acordului de recunoaștere a vinovăției , iar celălalt cu privire
la verificarea efectelor pe care acordul le p roduce.
Această opinie este susținută și de faptul că în timp ce acordul prealabil trebuie să
îmbrace forma scrisă, în privința acordului ulterior nu se cere o anumită formă. Având în vedere
că nu pot exista acte de urmărire penală neconsemnate în scris, dispozițiile legale urmează a fi
interpretate în sensul că acordul inițial al procurorului ierarhic superior trebuie să fie
materializat printr -un înscris separat, avizul ulterior încheierii acordului poate fi consemnat
direct pe înscrisul acordului.
Mergând pe ideea existenț ei a două acorduri, s -a pus problema ca re sunt limitele la care
se referă acordul prealabil și care sunt ef ectele la care face referire acordul ulterior.
Noțiunea de lim ite ale acordului vizează, potrivit acestei abordări, stabilirea cadrului
procesual în care se încuviințează acordul, respectiv stabilirea faptelor cu privire la care se
încuviin țează acordul , existența unor probe suficiente din care să rezulte existenta faptelor și

22
vinovăția inculpaților , corectitudinea încadrării juridice, precum și îndeplinea condițiilor de
formă necesare încheierii acordului. De asemenea, tot în această etapă se stabilesc soluțiile
acceptabile pentru încheierea acordului.
Ulterior î ncheierii acordului de recunoaștere a vinovăției , procurorul s uperior celui de
caz trebuie să își manifeste consimțământul cu privire la efectele pe care acordul încheiat le
produce. Astfel, felul si cuantumul, forma de executare a pedepsei ori renunțarea la aplicarea
pedepsei ori amânarea acesteia constituie efectel e acordului încheiat.
Din această perspectivă, noțiunea de efecte folosită de legiuitor apare că fiind cel puțin
criticabilă prin raportare la obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției cuprins în art. 479
C. pr. pen., cu care pare să se confunde.
De asemenea, un alt argument în favoarea acestei opinii ar fi acela că procedura
acordului trebuie să fie însoțită de instituirea unui sistem de garanții pentru a evita ca o persoană
să fie declarată vinovată pe baza simplei sale declarații în acest sens.
În acest context al garanțiilor suplimentare ar trebui înțelese și dispozițiile art. 478 alin.
(2) și (4), C. pr. pen.
Totodată, prin raportare la modul de sesizare a instanței prin rechizitoriu, se consideră
că și în acest caz al sesizării instanței de judecată cu un acord de recunoaștere a vinovăției ,
similar verificării legalității și temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior,
trebuie să existe o verificare prealabilă sesizării instanței și în cazul acordului de recunoaștere
a vinovăției .

23
CAPITOLUL AL III -LEA. PROCEDURA PRIVIND ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A
VINOVĂȚIEI
Secțiunea I. Procedura încheierii acordului
§1. Titularii și inițierea procedurii de recunoaștere a vinovăției

Potrivit art. 478 alin. (3) C. pr. pen., aco rdul de recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat,
în faza de urmărire penală, atât de procuror, cât și de inculpat.
Inculpatul este, potrivit art. 82 C. pr. pen., persoane împotriva căreia s -a pus în mișcare
acțiunea penală., prin urmare, putând încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției numai
persoane fizice care au capacitate deplină de exercițiu.
În ceea ce privește procurorul, cele mai importante atribuții îi revin procurorului de caz,
care efectuează urmărirea penală sau supraveghează activitate a organelor de cercetare penală,
deși procurorul ierarhic superior își aduce și el aportul în cadrul acestei proceduri.
În afara principiilor generale care ghidează activitatea organelor de urmărire penală, la
fel ca și inculpatul și apărătorul său, procu rorul trebuie să respecte, la încheierea unui
angajament de vinovăție, condițiile de formă și de fond impuse de lege pentru perfectarea
valabilă a acordului, în caz contrar, atât procurorul ierarhic superior, cât și instanța de judecată
trebuie să respingă acordul astfel încheiat.
Această funcție a procurorului poate fi expusă cel mai bine prin prisma art. 480 alin. (2)
C. pr. pen. care stipulează că acordul se poate încheia numai atunci când din probele
administrate rezultă suficiente date cu privire la e xistența faptei și vinovăția inculpatului.
Această condiție, deși în aparență oferă o doză de subiectivism prin posibilitatea
exclusivă acordată procurorului de a aprecia asupra suficienței datelor privind fapta și vinovăția
într-o anumită cauză, prin con diția aprobării procurorului ierarhic superior și cea a verificării
legalității acordului de către instanță, protejează societatea de aplicarea arbitrară a acestei
instituții.
De asemenea, dublul control al legalității acordului este benefic și în ceea ce privește
evitarea situațiilor de aplicare a procedurii din cauza lipsei de probatorii la dosar, probatorii pe
care procurorul poate fi tentat să le considere suficiente pentru încheierea unui acord, deși, în
realitate, acestea nu ar îndeajuns de concluden te, pertinente ori utile pentru sesizarea instanței
de judecată într -o procedură tradițională.
Pe de altă parte, suficiența datelor ca și condiție de legalitate a angajamentului nu
înseamnă în mod necesar că la dosar au fost strânse toate probele din care rezultă fără putere

24
de tăgadă vinovăția inculpatului cu privire la fapta imputată, întrucât, în acest caz, rareori mai
poate fi argumentat un sens pentru încheierea acordului.
Din prevederea că acordul de recunoaștere a vinovăției se poate iniția exclusi v de către
inculpat sau procuror se desprinde concluzia că suspectul nu poate participa la desfășurarea
acestei proceduri. De altfel, această condiție rezultă și din art. 478 alin (1) C. pr. pen., unde se
precizează că acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat după punerea în mișcare a
acțiunii penale. Totodată, această condiționare este firească câtă vreme, potrivit art. 309 C. pr.
pen., punerea în mișcare a acțiunii penale se face doar în situația în care există probe din care
rezultă că o p ersoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare
prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen., iar pentru încheierea acordului de recunoașterea
vinovăției este necesară existența unor date suficiente cu privire la fapta ce rcetată.
Totuși, rațiunea instituirii condiției ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare constă în
finalizarea procedurii speciale în fața instanței de judecată, singurul organ judiciar investit cu
atributul soluționării cauzei penale. În aceste condiții, deși legea prevede că punerea în mișcare
a acțiunii penale reprezintă o condiție primară pentru încheierea acordului, procedura specială
poate fi inițiată și de suspect, urmând ca desfășurarea ulterioară a acesteia să presupună
inculparea suspec tului. În acest sens, a condiționa cererea de încheiere a unui acord de
recunoaștere a vinovăției de existența obligatorie a calității de inculpat ar avea semnificația
unui formalism exagerat, care nu se încadrează în intenția asumată de legiuitor de a sim plifica
procesul penal prin reglementarea acestei proceduri.
În cauzele în care sunt mai mulți inculpați, există posibilitatea ca doar unii dintre aceștia
să își exprime voința în sensul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției. Art. 478 alin.
(5) C. pr. pen. stipulează că este legală încheierea unui acord de rec unoaștere a vinovăției
distinct cu fiecare dintre inculpați, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție a
inculpaților pentru care nu s -a încheiat acord. Totuși, această reglement are este destul de
sensibilă, mai ales în cazurile penale în care contribuția inculpaților la săvârșirea infracțiunilor
este dificil de departajat sau dacă se constată o strânsă legătură de intercondiționare între acțiuni
sau inacțiuni care formează elemen tul material al infracțiunii și care aparțin unor inculpați
diferiți. Așadar, cum poate fi menținută prezumția de nevinovăție în condițiile în care pentru
unii dintre inculpați, care au încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției, instanța a pronunțat
o soluție de condamnare, în timp ce alți inculpați au fost trimiși în judecată, prin rechizitoriu,
pentru infracțiuni conexe?

25
Printre titularii procedurii speciale se numără și instanța de judecată căreia i -ar reveni
competența să judece cauza respectivă în fond și care are competența de a admite sau respinge
acordul de recunoaștere a vinovăției. Având în vedere faptul că sentința pronunțată poate fi
atacată cu apel, p rintre titularii procedurii ar putea fi inclusă și instanța de control judiciar.

§2. Perso anele cărora legea le interzice dreptul de a încheia un acord

Potrivit art. 478 alin. (6) C, pr. pen., inculpații minori nu pot încheia acorduri de
recunoaștere a vinovăției. Prin raportare la obiectul acestuia care se referă la cuantumul
pedepsei, aceas tă reglementare apare logică câtă vreme, potrivit dispozițiilor Codului penal,
minorilor nu li se pot aplica pedepse, ci doar măsuri educative. Ținând cont de aceste aspecte,
procedura acordului de recunoaștere a vinovăției nu se poate aplica nici în privi nța inculpaților
majori pentru faptele comise în timpul minoratului.
În cazul existenței unui concurs de infracțiuni format dintr -o infracțiune comisă de
infractorul în vârstă de 18 ani sau mai mare și o infracțiune comisă de același infractor în timpul
minorității, aplicarea procedurii simplificate a acordului devine admisibilă numai cu privire la
infracțiunea ulterioară împlinirii majoratului.
Similară este și situația unei pluralități de infractori în cadrul căreia unii sunt majori și
alții minori. În acest caz, urmează să se încheie un acord de recunoaștere a vinovăției doar cu
aceia dintre ei care îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru perfectarea acordului, inclusiv
condiția privitoare la vârstă. În susținerea acestui punct de vedere este și r eglementarea din art .
478 alin. (5) C. pr. pen., care dispune că „dacă acțiunea penală s -a pus în mișcare față de mai
mulți inculpați, se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre
aceștia… ”.

26
§3. Negocierea acordului

Procedura negocierii acordului vizează atât pedepsele principale cât și pe cele
complementare și accesorii.
Imposibil de trecut cu vederea este faptul că legea nu prevede negocierea măsurilor de
siguranță, aceasta fiind o scăpare a legiuitorului și ar tr ebui, de lege ferenda, reglementată și
această posibilitate, întrucât instanța sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției este
obligată să se pronunțe și asupra măsurilor de siguranță.
În ceea ce privește pedeapsa principală ce urmează a fi negocia tă nu poate fi decât
pedeapsa închisorii sau amenzii, pedeapsa detențiunii pe viață prevăzută pentru o anumită
infracțiune atrăgând inadmisibilitatea derulării acestei proceduri.
În cazul în care negocierea privește cuantumul pedepsei, acea sta trebuie negociată
pentru a f i inserată în acordul de recunoaștere a vinovăției într -un cuantum determinat în mod
precis, iar nu în anumite limite.
În situația săvârșirii mai multor infracțiuni concurente de către un inculpat, negocierea
pentru încheierea acordul ui cu privire la două sau mai multe infracțiuni dintre cele concurente
va purta asupra fiecărei pedepse a infracțiunilor ce formează concursul, iar nu asupra pedepsei
rezultante. Pedeapsa rezultantă urmează a fi stabilită potrivit criteriilor impuse de leg e prin
raportare la pedepsele negociate.
Negocierea propriu -zisă asupra cuantumului pedepsei ce urmează a fi aplicată ar trebui
să pornească de la o reducere cu o treime a limitelor speciale prevăzute de lege pentru
infracțiunea în discuție. În sens contr ar, aplicarea acestei proceduri ar putea apărea ca fiind
lipsită de interes pentru inculpatul care recunoaște în totalitate faptele, deoarece acesta are
deschisă calea recunoașterii vinovăției în fața primei instanțe de judecată în temeiul art. 374
alin. ( 4) C. pr. pen., caz în care va beneficia de reducerea obligatorie a limitelor de pedeapsă
prevăzute de lege pentru infracțiunea ce face obiectul judecății cu o treime potrivit art. 396 alin.
(10) C. pr. pen.
Asemănătoare este și procedura reținerii unor c ircumstanțe atenuante în săvârșirea
faptei, ipoteza în care negocierea limitelor de pedeapsă trebu ie să pornească de la reducerea ,
limitelor cu o treime în conformitate cu art. 76 alin. (1) C. pen.
În cazul în care negocierea poartă asupra soluției de amâ nare a pedepsei, trebuie ca
inculpatul să -și manifeste intenția de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității. Pe
lângă acest aspect, urmează a fi negociate și numărul zilelor în care cel condamnat va presta

27
muncă neremunerată în folosul comunită ții, care dintre obligațiile prevăzute la art. 85 alin. (2)
C. pen. urmează a fi impuse, fără a se putea negocia însă termenul de supraveghere, care este
unul fix , prevăzut de lege (2 ani).
Dacă negocierea poartă asupra formei de executare a pedepsei, urm ează a se stabili de
comun acord într e inculpat și procurorul de caz posibilitatea de suspendare a execu tării
pedepsei sub supraveghere. Î n această situație, negocierea va viza și termenul de supraveghere
într-un cuantum fix, numărul zilelor în care cel co ndamnat va presta muncă neremunerată în
folosul comunității, care dintre obligațiile prevăzute la art. 93 alin. (2) C. pen. urmează a fi
impuse.

§4. Forma acordului de recunoaștere a vinovăției

Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie în formă sc risă și cuprinde următoarele
mențiuni:
a) data și locul încheierii;
b) numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie;
c) date privitoare la persoana inculpatului , prevăzute la art. 107 alin (1) C. pr. pen. ;
d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;
e) încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;
f) probele și mijloacele de probă;
g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea
juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală;
h) felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei, ori soluția de renunțare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s -a ajuns la un acord
între procuror și inculpat;
i) semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.
În cazul aplicării instituției încheierii acordului de vinovăție , actul de sesizare a
instanției îl reprezintă acordul, iar în acest caz nu se mai întocmește rechizitoriul.
Dacă se ajunge la încheierea u nui acord numai cu privire la unele fapt e sau numai cu
privir e la unii dintre inculpați , sesiza rea se face separat. În această situație , procurorul va înainta
instanței de judecată numai actel e de urmărire penală referitoare la faptele și persoanele la care
se referă acordul , urmând ca pentru celelalte fapte ș i persoane să se finalizeze urmărirea penală
și să se întocmească rechizitoriul.

28
De asemenea, dacă în cursul urmăririi penale inculpatul încheie împreună c u partea
civilă și partea responsabilă civilmente și o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la
pretențiile civile, procurorul înaintează instanței acordul de recunoaștere a vinovăției însoțit de
tranzacție sau de acordul de mediere.
Procedura de mai sus, la care face ref erire art. 483 C. pr. pen. este criticabilă cel puțin
în ceea ce privește realizarea scopului implementării acestei instituții în sistemul de drept
procesual penal, respectiv asigurarea celerității procesului penal ș i reducerea resurselor
financiare ș i um ane cu respectarea principiilor fundame ntale de drept procesual penal (î n
principal principiul aflării adevărului ș i respectarea prezumției de nevinovăție ).
Potrivit textului de lege anterior enunțat , incul patul are posibilitatea de a recunoaște
parțial faptele, urmând ca, în acest caz, sesiz area instanței să se facă separat.
Realistic privind, procedura de soluționare a unei cauze în întregul ei d evine una
complexă, laborioa să, care nu asigură nicidecum celeritate sau costuri reduse, fiind puse în
pericol exact prezumția de nevinovăție și aflarea adevărului.
Pentru a exemplifica ce consecințe au în fapt dispozițiile art. 483 C. pr. pen., poate fi
luată cu titlul de exemplu o c auză în care un singur inculpat este cercetat cu acțiunea penală
pusă în mișcare pentru următoarele infracțiuni: vătămare corporală din culpă, conducerea unui
autovehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe și punerea în circulație sau conducer ea
unui vehicul neînmatriculat. Inculpatul recunoaște doar săvârșirea primelor două infracțiuni,
fapte pentru care se încheie un acord de recunoaștere a vinovăției. Pentru vătămare corporală
din culpă , partea vătămată a formulat plângere prealabilă.
Potriv it dispozițiilor legale în vigoare, procurorul și inculpatul pot încheia un acord de
recunoaștere din care este exclusă partea vătămată. O astfel de soluție apare că fiind în
defavoarea părții vătămate care, î ntr-un proce s inițiat la plângerea sa, se loveș te de un acord
încheiat î ntre procu ror și inculpat. Ce se va întâmpla însă dacă atât procurorul cât și inculpat ul
sunt de acord că ex istă o culpă comună la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din
culpă, reținând -se că victim a a traversat, de exem plu, printr -un loc nepermis? În situația
încheierii unui acord în baza reținerii culpei comune fără intervenția părții vătămate, va mai fi
respectat principiul aflării adevărului?
Mergând mai departe în exemplul ales, sesizarea instanței de judecată urm ează a se face
separat pentru primele două infracțiuni prin acord, iar pentru cea de -a treia prin rechizitoriu.
Dosarul format având ca obiect admiterea acordului se va soluționa în urma derulării unei
proceduri simplificate și prescurtate. Totuși, rămâne întrebarea: cui va folosi soluționarea cu

29
celeri tate a acordului câtă vreme toate cele 3 infracțiun i sunt concurente, astfel că incul patul va
executa pedeapsa rezultantă?
Similară este situația î n cazul în care într-o cauză există mai mulți inculpați cercetați
pentru comiterea mai multor fapte, iar acorduri de recunoaștere a vinovăției se încheie numai
pentru unii dintre inculpați și numai cu privire la o parte dintre fapte. Ținând cont de dispozițiile
art. 478 C. pr. pen., potrivit căruia vom avea at âtea acorduri câți inculpați avem, rezultă că în
cauză vor ope ra atât în faza de urmărire pen ală, cât și în faza de judecată tot atâtea disjungeri
cu privire la latura civilă a cauzei , deoarece instanțele învestite separat nu vor avea cum să se
pronunțe asupra unei răspunderi civile solidare în mod separat, pentru fiecare inculpat în parte.
De asemenea, pe rolul instanțelor va mai exista o cauză disjunsă cu privire la faptele
nerecunoscute de către acea parte de inculpați care nu au dorit să încheie acordu l, instanța fiind
de această dată sesizată prin rechizitoriu. Dacă o parte dintre aceștia aleg la rândul lor să se
judece în baza procedurii recunoașterii vinovăției în fața instanței de judecată, va opera o nouă
disjungere.
Având în vedere toate aceste aspecte, planează un scepticism major în ceea ce privește
economisirea resurselor și realizarea celerității procesului penal, ținând cont de multitudinea
de dosare disjunse, de complete de judecată învestite, de înscrisuri multiplicate, de stadii de
judeca tă diferite. Nu este de neglijat ni ci aspectul aflării adevărului î n contextul unor acte
diferite transmise partajat în dosare diferite, întrucât cazul acordului sau al recunoașterii
vinovăției în fața instanței, potrivit dispozițiilor legale, urmează a fi transmise nu mai actele
care privesc inculpații și faptele la care aceste proceduri se referă.

30
Secțiunea a II -a. Procedura privind acordul de recunoaștere a vinovăției în instanța de
judecată
§1. Sesizarea instanței .

În cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției , actul de sesizare a instanței
este însuși acordul de recunoaștere a vinovăției , ca excepție de la regula sesizării instanței de
judecată prin rechizitoriu.
După transmiterea acordului și înregis trarea acestuia pe rolul instanțelor , urmează a se
stabili, urmându -se procedura generală, primul termen de judecată, întrucât această procedură
simplificată nu parcurge etapa camerei preliminare, urmărirea penală fi ind urmată direct de
judecată.
În ceea ce privește verificarea preliminar ă cu privire la sesizare și competență , deși
legea nu precizează nimic în acest sens, aceasta va reveni instanței învestite cu soluționarea
cauzei, deoarece cauza nu va trece prin camera preliminară. Astfel, judecătorul sesizat cu
soluționarea unui acord de recunoaștere va fi cel care va verifica competența și legal itatea
sesizării, lega litatea administrării probelor și a celorlalte acte de urmărire penală, această
verificare fiind obligatorie indiferent de pro cedura procesual penală urmată î n cauză.
În sensul arătat mai sus , în lipsa unor dispoziții con trare, rămân aplicabile , spre
exemplu , dispozițiile art. 281 alin. (1) C. pr. pen., care sancționează cu nulitatea absolută
încălcarea competenței material e și personale de către o instanță infer ioară celei legal
competente, precum și dispozițiile art. 102 C. pr. pen. potrivit căror a probele care nu au fost
obținute în mod legal urmează a fi excluse.
Atribuția soluționării acordului de recunoaștere a vinovăției aparține instanței căreia
i-ar reveni în mod normal competența de a soluționa cauza în primă instanță în cazul derulării
procedurii comune.
În cadrul acestei etape, instanța de judecată urmează să facă, acolo unde este cazul,
aplicarea dispozițiilor art. 484 alin. (1) C. pr. pen., în sensul de a dispune acoperirea omisiunilor
în cel mult 5 zile prin sesizarea condu cătorului parchetului care a emis acordul, dacă constată
că acordului îi lipsește una dintre mențiunile obligatorii ori nu îndeplinește condițiile prevăzute
la art. 482 -483 C. pr. pen.
În cazul în care termenul de decădere de 5 zile prevăzut de art. 484 C. pr. pen. nu este
respectat, instanța va respinge acordul.

31
§2. Judecarea cauzei

Compunerea completului de judecată este cea de drept comun prevăzută pentru judecata
în primă instanță .
Ședința de judecată este publică, iar procedura este una necontradic torie, ținând cont de
recunoașterea săvârșirii faptelor de către beneficiarul acor dului. Desigur, elemente de
contradictorialita te se vor regăsi în cadrul soluționării cauzei cu privire la aspecte precum
măsurile asigurătorii, măsurile preventive, măsurile de siguranță dispuse în c auză, precum și,
în cazul desființării unui înscris . Cu privire la acestea, sunt incidente regulile procedurale
cuprinse în dispozițiile art. 351 C. pr. pen. referitoare la oralitatea, nemijlocirea și
contradictorialit atea judecării cauzelor penale.
Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției este o procedură simplificată ș i, dată
fiind natura, obiectul și scopul instituției încheierii acordului, legiuitorul a exclus de la
parcurgere, în cazul unei astfel de judecăți, etapele cercetării judecătorești, dezbaterile ș i
ultimul cuvânt al inculpatului.
Potrivit art. 484 alin. (2) teza finală C. pr. pen., ascultarea procurorului, a inculpatului
și a avocatului acestuia , precum și a părții civile, dacă este prezentă, este obligatorie înainte ca
instanța să rămână în pronunțare.
Este de remarcat că textul legal anterior menționat cr eează o inegalitate de tratament
juridic î ntre inculpat, pe de -o parte, și persoana vătămată, partea civilă și partea respo nsabilă
civilmente , pe de altă parte, sub a spectul asigurării dreptului de a pune concluzii asupra
admit erii sau respingerii acordulu i, inegalitate care este nejustificată, în condițiile în care toți
acești participanți la procesul penal au aceeași calitate, de părți în procesul penal.
Această discriminare de ordin procedural a fost însă soluționată prin adm iterea
excepției de necons tituționalitate a art. 484 alin. (2) C. pr. pen. cu soluționarea căreia a fost
învestită Curtea Constituțională , instanța pronunțâ ndu-se prin Decizia nr. 235 din 7 aprilie
2015 în sensul instituirii obligativității ca instanța de fond să se pronunțe asupra acordului de
recunoaștere a vinovăției în urma citării și ascultării și a persoanei vătămate , a părții civile și a
părții responsabile civilmen te, dacă, legal citate, acestea sunt prezente.
Față de obiectul judecății , unii autor i34 apreciază că audierea în această situație va viza
strict admisibilitatea acordului și justificarea soluției la care s -a ajuns prin negociere raportate

34 A se vedea B. Micu, G. Pău n, R. Slăvoiu, op. cit. p. 343.

32
la gravitatea faptei și peri culozitatea infractorului. Acesta este și motivul pentru care nu se vor
administra alte probe.
Posibilitatea schimbării încadrării juridice în cursul judecății nu este admisibilă
deoarece în cuprinsul acordului inculpatul a recunoscut anterior săvârșirea faptei și încadrarea
juridică dată acesteia de organele de urmărire penală. Totuși, în situația în care instanța de
judecată apreciază că încadrarea juridică reținută și acceptată de părți prin acordul încheiat este
greșită , are posibilitatea de a respinge acordul.
Sentința prin care instanța se pronunță cu privire la acord va cuprinde în mod obligat oriu
mențiunile prevăzute la art. 370 alin. (4), art. 403 și art. 404 C. pr. pen., precum și fapta pentru
care s -a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției și încadrarea juridică a acesteia.

§3. Examinarea acordului de recunoaștere a vinovăției

Pe lângă analizarea îndeplini rii condițiilor de formă și de f ond cu privire la încheierea
acordului, instanța este datoa re să verifice și următoarele aspecte: caracterul benevol/voluntar
al acordului, precum și dacă acordul este încheiat cu bună știință.
Necesitatea stabilirii cara cterului benevol al acordului este determinată de mai mulți
factori. Potrivit art. 21 alin. (3) din Constituția României, părțile au dre ptul la un proces
echitabil ș i la solu ționarea cauzelor într -un termen rez onabil, iar art. 2 4 alin. (1) din Legea
fundamentală prevede că dreptul la apărare este garantat. Prin încheierea acordului , incul patul
renunță la anumite garanții și drepturi fundamentale menite să asigure derularea unui proces
echitabil cum ar fi, spre exemplu, dreptul de a nu cont ribui la propria incriminare, dreptul la
apărare etc.
În acest sens, acordul de recunoaștere a vinovăției nu va fi considerat încheiat benevol
dacă persoana acuzată a recunoscut vinovăția din cauza aplicării forței fizice, a amenințării cu
cauzarea unui prejudiciu, prin oferirea unei promisiuni de a obține un avantaj etc. Nu intră î n
această categorie informarea cu privire la consecințele legale ale î ncheierii acordului, cum ar
fi reducerea pedep sei, celeritatea procedurilor ș.a .
Intră însă în categ oria de influențare care ar trebui să invalideze acordul următoarele:
înaintarea unei învinuiri mai grave fără a fi susținută de probe , învinuire c e urmează a fi redusă
în cazul încheierii acordului; amenințarea de a cere o sentință mai severă decâ t se p ractică î n
cazuri similare, dacă inculpatul nu își recunoaște vinovăția; orice prezentare inexactă a unui

33
fapt pertinent; orice ofertă, ameninț are sau promisiune a căror îndeplinire nu intră în sfera de
competenț ă a organelor de urmărire penală.
Verificările cu privire la condiția ca acordul să fie încheiat în cunoștință de cauză impun
ca instanța să stabilească dacă inculpatul înțelege pe deplin specificul procedurii și că este
conștient de consecințele încheierii acordului.
În cadrul acesto r verificări, instanța trebuie să stabilească capacitatea intelectuală a
inculpatului de a participa plenar la procedura de acceptare a acordului și de a înțelege
consecințele acesteia. Astfel, instanța urmează să constate dacă inculpatul a f ost recent supus
vreunui tratam ent pentru o afecțiune care i -ar putea afecta consimțământul. În al doilea rând,
ar trebui verificat dacă inculpatul a avut posibilitatea de a lua cu bună știință o decizie în
privința recunoașterii vinovăției. Acestea rezultă din aspecte prec um examinarea fap tului
consultării materialelor ș i probelor administrate în cauză, beneficierea de asistenț ă juridică
efectivă etc.
Deși aceste condiții nu sunt prevăzute expres de legislația în vigoare, de lege ferenda,
acestea ar trebui introduse printr e condițiile de admisibilitate ale acordului, întrucât numai în
acest fel se poate garanta respectarea dreptului la un proces echitabil atât din perspectiva
dreptului intern aplicabil, cât și din perspectiva Convenției .

§4. Soluțiile instanței de fond

În baza art. 485 C. pr. pen., în urma analizării acordului, instanța de judecată poate
admite acordul pronunțând una dintre soluțiile cuprinse în art. 396 alin. (2) -(4) C. pr. pen. sau
poate respinge acordul.
Admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției de către instanța de judecată.
În cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă cu
privire la adm isibilitatea acordului în ceea ce privește faptele care form ează obiectul acordului,
precum și proporționalita tea soluției propuse prin acord față de gravitatea infracțiunii și
periculozitatea infractorului, dispune admiterea acordului și , pe cale de consecință,
condamnarea inculpatului, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
În mod ev ident, instanța nu poate dispune soluția achitării pe niciunul dintre temeiurile
de drept care i -ar permite adoptarea acestei soluții întrucât în cazul acordului situația premisă
este recunoașterea faptelor și a încadrării juridice date acesteia.

34
Când pronunță o asemenea soluție , instanța nu poate crea pentru inculpat o situație mai
grea decât cea asupra căreia s -a ajuns la un acord.
Per a contrario , instanța poate crea o situație mai ușoară decât cea reglementată în
acord, ceea ce înseamnă că judecător ul poate pronunța o soluție ma i blândă pentru inculpat
decât cea propusă în cuprinsul acordului. Spre exemplu, din interpretarea legislației rezultă că
instanța ar putea pronunța chiar o pedeapsă mai mică decât limita de negociere recomandată
de procurorul care a avizat acordul, o altă modalitate de executare, dar nicidecum soluția
achitării, cu care această instituție nu este compatibilă.
În ipoteza pronunțării unei soluții mai blânde, deși soluția este una de admitere
acordului, nu suntem în prezența unui acord de recunoaștere a vinovăției câtă vreme judecătorul
dispune o soluție pe care procurorul nu a acceptat -o.
În acest sens, prin sentința penală nr. 556 din 12 mai 2014 pronunțată de Judecătoria
Slobozia, Secția penală, în baza art. 485 lit. b) C. pr. pen., a fost respins acordul de recunoaștere
a vinovăției din data de 12 februarie 2014, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia și a
dispus trimiterea dos arului la Parchetul de pe lângă Judecătoria Slobozia în vederea continuării
urmăririi penale.
Pe rolul Judecătoriei Slobozia a fost înregistrată sesizarea Parchetului de pe lângă
Judecătoria Slobozia privind acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat c u inculpatul I.M.
față de care s -au efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiuni i de delapidare în formă
continuată, prevăzută de art. 308 C. pen . raportat la art. 295 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin.
(1) C. pen. și art. 5 C. pen. și infracțiun ea de fals în î nscrisuri sub semnătură privată prevăzut
de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că la data de 12 februarie
2014 a fost încheiat a cordul de recunoaștere a vinovăției între Parche tul de pe lângă J udecătoria
Slobozia și inculpatul I.M. față de care s -au efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii
de delapidare, prevăzută de art. 308 C. pen. raportat la art. 295 C. pen. și infracțiunea de fals în
înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen.
Astfel, prin încheierea acestuia, între procuror și inculpat s -a ajuns la următorul acord
privind cuantumul pedepsei, precum și forma și modalitatea de execu tare a pedepsei:
– pentru infracțiunea de delapidare, prevăzută de art. 308 C. pen. raportat la art. 29 5 C. pen.,
pedeapsa închisorii î n cuantum de 320 de zile, cu renunțarea la aplicarea pe depsei conform art.
80 C. pen.

35
– pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1)
C. pen., pedeapsa închisorii în cuantum de 60 de , zile, cu renunțarea la aplicarea pedepsei,
conform art. 80 C. pen.
În primul rând, instanța constată că acordul de recunoaștere a vino văției cu care a fost
sesizată îndeplinește prevederile cupr inse în art. 480 -482 C. pr. pen., re spectiv pe cele privind
conținutul , forma și condițiile de încheiere ale acestuia.
În cel de-al doilea rând, instanța ia act că limitele de pedeapsă pentru infracț iunea de
delapidare prevăzută de art. 3 08 C. pen. raportat la art. 295 C. pen. sunt de 1 an și 4 luni, lim ita
minimă, și 4 ani și 8 luni, li mita maximă, prevăzute în partea specială a noului Cod penal.
Totodată, pentru infracțiunea de fals în înscrisuri su b semnătură privată prevăzută de art. 322
alin. (1) C. pen., limitele speciale de pedeapsă prevăzute în Codul penal sunt de 6 luni și 3 ani.
Având î n vedere aceste limite ale pedepselor pentru infracțiunile săvârșite, instanța
constată că acordul de recun oaștere a vinovăției a fost încheiat cu nerespectarea acestora,
respectiv prin stabilirea pedepselor cu privire la care s -a ajuns la aco rd sub limi tele minime
speciale pentru fiecare dintre cele două infracțiuni .
Acest lucru nu poate fi acceptat, deoar ece, la stabilirea duratei unei pedepse, pe lângă
criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., trebuie să fie avut în vedere
și principiul legalității sancțiunilor de drept penal, statuat de art. 2 C. pen., care stabilește faptul
că legea penală prevede pedepsele aplicabile ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit
infracțiuni , precum ș i faptul că nicio pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată î n afara limitelor
generale ale acesteia.
Totodată, art. 187 C. pen. definește „pedeapsa prevăzută de lege” ca fiind pedeapsa
prevăzută în textul de lege care incrim inează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea î n
considerare a cauzelor de reducere sau de majo rare a pedepsei.
Se mai constată și faptul că niciunul dintre textele legale din Codul de procedură penală
care regle mentează procedura specială a a cordului de recunoaștere a vinovăției nu prevede
posibilitatea reducerii sau m ajorării limitelor de pedeapsă pentru infracțiunea cu privire la care
s-a încheiat respectivul acord, urmând astfel ca individualizarea pedepsei să fie efectuată
conform regulilor cuprinse î n Codul penal și menționate anterior.
Astfel, î n baza considerentelor expuse mai sus, precum și având în vedere că pedeapsa
stabilită în cuprinsul ac ordului de recunoaștere a vinovăției este nejustificat de blândă în raport
cu gravitatea infracțiunii, instanța, în baza art. 485 lit. b) C. pr. pen., va respinge acordul din
data de 12 februarie 2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia.

36
Totod ată, va dispune trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Judecătoria Slobozia
în vederea continuării urmăririi penale.
Instanța de judecată poate admite acordul numai cu privire la unii dintre inculpați. Pe
cale de consecință, se va dispune disjungerea cauzei, respingerea acordului pentru ceilalți și
trimiterea cauzei la procuror p entru continuarea urmăririi penale.
Odată cu admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției , instanța este obligată să ia
act prin sentință și de o eventuală tranzacție sau acord de mediere în cazul în care aceste acte
s-au încheiat î ntre părți cu privire la latura civilă a cauzei.
Acțiunea civilă va rămâne nesoluționată î n cazul încheierii unui acord de recunoaștere
a vinovăției , dacă părțile nu au ajuns la o tranzacție sau un acord de mediere. În această situație ,
hotărârea prin care s -a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru
judecat î n fața instanței civile asupra întinderii prejudiciilor. Potrivit art. 27 alin. (2) C. pr. pen.,
partea civilă poate introduce acțiune la instanța civilă vederea acoperirii daunelor suferite.
Respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției.
Respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției se poate dispune într -una dintre
următoarele două situații :
a) dacă instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 -482 C. pr. pen.
cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului ce au format obiectul acordului.
Cazul de respingere privește lipsa uneia sau mai mu ltora dintre condițiile de fond sau
de procedură impuse de lege în vederea legalității încheierii acordului.
În această situație , cu titlu de exemplu, judecătorul va putea respinge acordul dacă
constată că, raportat la probele existente la dosar, fapta n u îndeplinește unul dintre elementele
constitutive ale infracțiunii .
Din redactarea alin. (1) lit. b ) teza finală a art. 485 C. pr. pen., rezultă că, atunci când
acordul privește mai multe fapte, acesta va fi respins în totalitate chiar dacă îndeplinirea
condițiilor de admisibilitate lipsește numai pentru una sau unele dintre fapte.
b) dacă instanța apreciază că soluția propusă în acord est e prea blândă în raport cu gravitatea
infracțiunii sau periculozitatea infracto rului.
Instanța respinge acordul dac ă concluzionează că soluția cu privire la care s -a ajuns în
acordul încheiat între procuror și inculpat este prea blândă.
Așadar , per ansamblu, infirmarea judecătorului nu poate privi decât condițiile limitativ
prevăzute de art. 480 -482 C. pr. pen. (limita de 7 ani închisoare, vinovăția infractorului,
asistență juridică obligatorie la încheierea acordului, încheierea în formă scrisă, conținutul

37
acordului reținut de art. 482 C. pr. pen.), precum și situația î n care se consideră că pedeapsa
negociată, precum și cuantum ul și modalitatea de executare a acesteia nu sunt proporționale cu
gravitatea faptei și periculozitatea inculpatului.
În toate cazurile în care instanța respinge acordul, aceasta va trimite și cauza spre
continuarea urmăririi penale la procuror, pronunțând -se asupra stării de arest a inculpatului.
Prin aceeași sentință , instanța se va pronunța și cu privire 1 a plata amenzii penale din cauțiune
[art. 396 alin. (9) C. pr. pen.], la cheltuielile judiciare (ar t. 398 C. pr. pen.).
În ceea ce privește reluarea urmăriri i penale în caz de respingere a acordului, indiferent
de temeiul respingerii, ac easta este o etapă obligatorie ș i se va continua potrivit procedurii
obișnuite .

§5. Calea de atac împotriva sentinței prin care instanț a s-a pronunțat asupra acordului de
recunoaștere a vinovăției

Potrivit art. 488 alin. (1) C. pr. pen., sentința prin care instanța de judecată s -a pronunțat
asupra acordului de recunoaștere a vinovăției poate fi atacată cu apel.
Legea recunoaște calitate procesuală activă î n exercitarea căii de atac doar inculpatului
și procurorului. Această soluție este criticabilă întrucât , așa cum se poate observa în cele ce
preced, pot forma obiect al sentinței nu numai pronunțarea asupra acordului de recunoaș tere a
vinovăției , ci si soluții vizând latura civilă a cauzei, cheltuieli d e judecată, măsuri speciale etc.
În raport de aceste aspecte, ar fi trebuit recunoscut dreptul de a form ula calea de atac ș i altor
subiecți procesuali: spre exemplu apărătorul, int erpretul asupra cheltuielilor de judecată, partea
civilă și partea responsabilă civilmente asupra laturii civile, dacă este cazul.
De altfel, soluția a fost adoptată și ca urmare a constatării de către Curtea
Constituțională a României a neconstituțional ității dispozițiilor art. 488 C. pr. pen ., stabilindu –
se prin Decizia n r. 235 din 7 aprilie 2015 că negarea dreptului persoanei vătămate, părții civile
și celei responsabile civilmente nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, motiv pentru
care textul de lege contravine dispozițiilor art. 16 din Constituție privind egali tatea în drepturi.
Curtea a constatat, de asemenea, că accesul liber la justiție ș i dreptul la un proces echitabil nu
presupun garantarea acestor drepturi doar la nivelul instanței d e fond, ci ș i în privința sesizării
instanțelor competente să soluționeze următoarele faze ale procesului penal, întrucât garantarea
dreptu rilor ș i a libertăților participanților în procesul penal presupune ș i asigurarea posibilității

38
legale a acestora de a ataca hotărârile judecătorești prin care drepturile și libertățile lor sunt
lezate.
Prin urmare, CCR a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488 C.
pr. pen. care exclud persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente de la
posibilit atea promovării căii de atac a a pelului împotriva hotărârii prin care se soluționează
propunerea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției.
Termenul de apel este cel obișnuit , de 10 zile, urmând a se aplica, și în acest caz, regulile
privind calculul termenelor, motivarea apelului, instituțiile repunerii în termen, retragerii sau
renunțării la apel. Având in vedere caracterul special al procedurii acordului de recunoaștere a
vinovăției , potrivit regulilor generale de drep t, această procedură urmează să se com pleteze,
acolo unde legea nu prevede nicio reglementare specială, cu regulile de drept comun.
În ceea ce privește limitele apelului, art. 488 C. pr. pen. reglementează o situație
specială referitoare la ipoteza în ca re instanța de fond a admis acordul de recunoaștere a
vinovăției . În acest caz, apelul poate privi doar felul și cuantumul pedepsei ori forma de
executare a acesteia.
Soluționând apelul, instanța de control judiciar poate pronunța una dintre următoarele
decizii:
a) respinge apelul, menținând hotărârea atacată , dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori
nefondat;
b) admite apelul , desființează sentința prin care acordul de recunoaștere a fost admis numai cu
privire la felul și cuantum ul pedepsei sau la forma de executare a acesteia și pronunță o nouă
hotărâre. Instanța admițând acordul, va dispune fie:
i) condamnarea, dacă constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie
infracțiune și a fost săvârșită de inculpat;
ii) renunța rea la aplicarea pedepsei, dacă constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta
există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80 -82 C. pen.
iii) amânarea aplicării pedepsei, dacă constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta
există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83 -90 C. pen.
c) adm ite apelul, desființează sentința prin care acordul a fost respins, admite acordul de
recunoaștere a vinov ăției, dispoziț iile art. 485 alin. (1) lit. a) și art. 486 C. p r. pen. aplicându –
se în mod răspunzător .
Unele observații se impun î n ceea ce privește admiterea apelului în situația în care
acordul de recunoaștere a vinovăției a fost admis de căt re prima instanță . Pe lângă lipsa

39
efectului devolutiv al apelului exercitat în această ipoteză, trebuie observat că există
posibilitatea ca instanța de apel să considere că apelul este întemeiat însă cu privire la alte
aspecte decât felul, cuantumul sau forma de ex ercitare a pedepsei. Spre exemplu, în
soluționarea apelului, se poate constata că nu există suficiente date privi nd vinovăția
inculpatului, însă potrivit reglementării alin. (2) al art. 488 C. pr. pen. instanța de judecată va
fi ținută în judecarea cauzei de aprecierea instanței de fond cu privire la vinovăția inculpatului,
deoarece aceasta nu se poate pronunța decât cu privire la felul, cuantumul și forma de executare
a pedepsei.
Procedând astfel, sunt încălcate dispozițiile art. 396 alin. (2) -(4) C. pr. pen., potrivit
cărora soluțiile pe care instanța le poate pronunța au drept situație premisă constatarea de către
instanță , dincolo de orice îndoială, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de
inculpat .
De aceea, instanța de control judiciar nu poate și nu trebuie să fie ținută de o soluție
netemeinică pronunțată de o instanță inferioară.
În același sens, se poate ivi ipoteza în care soluția primei instanțe să fie nelegală sub
alte aspecte decât cele vizate de art. 488 C. pr. pen. Ce se întâmplă în situația în care hotărârea
instanței de fond a fost dată cu încălcarea unor norme a căror nerespectare este sancționată cu
nulitatea absolută ( încălcarea normelor de competenț ă după materie, spre exemplu)? Potrivit
dispozițiilor care reglementează sancțiunea nulității absolute (art. 281 C. pr. pen.), nulitatea
absolută poate fi invocată în orice stare a pricinii, inclusiv putând fi constatată din oficiu.
În mod corect, ar trebui recunoscută instanței de apel posibilitatea ca , în astfel de
situații , să dispună desființarea sentinței atacate ș i trimiterea cauzei spre rejudecare.

40
CAPITOLUL AL IV -LEA. ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI versus
RECUNOAȘTEREA VINOVĂȚIEI POTRIVIT ART. 374 ȘI ART. 375 DIN CODUL DE
PROCEDURĂ PENALĂ

Analiza comparată a procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției și a
procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii35 în cursul cercetării judecătorești în primă
instanță oferă prilejul de a consemna anumite elemente de diferențiere.

§1. Cadrul procesual în interiorul căruia se desfășoară cele două proceduri

Acord ul de recunoaștere a vinovăției se poate derula, practic, începând cu prima zi a
procesului penal, în măsura în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare. De altfel, inc ulparea
făptuitorului chiar din debutul procesului are loc, în foarte multe dintre cazuri, în circumstanțele
existenței unor probe în acuzare consistente, ipoteză care poate favoriza luarea deciziei de către
inculpat în sensul recunoașterii vinovăției. Ult erior finalizării urmăririi penale, procedura
acordului de recunoaștere a vinovăției se aplică și în cursul judecății în primă instanță, respectiv
al judecății în apel, ambele etape procesuale desfășurându -se conform unor reguli derogatorii
de la procedura obișnuită.
În ceea ce privește procedura simplificată a cercetării judecătorești în cazul
recunoașterii învinuirii, aceasta este amplasată în cadrul etapei judecății în prima instanță.

§2. Structura procesului penal

Desfășurarea procedurii simplific ate a recunoașterii învinuirii nu afectează structura
tipică a procesului penal, activitatea judiciară parcurgând fazele urmăririi penale, judecății și
punerii în executare a hotărârii penale.
În sens diferit, aplicarea procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției
determină derularea procesului penal într -o modalitate atipică, caracterizată prin sesizarea
instanței de judecată printr -un alt act procesual decât rechizitoriul și prin absența procedurii de
cameră preliminară din structura jud ecății în primă instanță.

35 Art. 374 și urm. C. pr. pen.

41
§3. Subiecții procesuali implicați în desfășurarea celor două proceduri

În ceea ce privește participarea organelor judiciare penale , procedura acordului de
recunoaștere a vinovăției se caracterizează prin implicarea activă, î n cursul urmăririi penale, a
procurorului de caz și a procurorului ierarhic superior, în vreme ce în faza de judecată rolul
principal este atribuit instanței de judecată. Spre deosebire, în procedura recunoașterii
învinuirii, subiecții procesuali oficiali sunt instanțele de judecată, la desfășurarea procedurii
participând și procurorul de ședință.
Cu referire la participarea părților și a subiecților procesuali principali, în procedura
acordului de recunoaștere a vinovăției desfășurată în cursul urmăririi penale participă exclusiv
inculpatul. În faza de judecată, inculpatul poate participa spre a fi ascultat, la fel ca și partea
civilă. Din dispozițiile legale procesual penale nu rezultă posibilitatea participării la acordul de
recunoaștere a vinovăției a s ubiecților procesuali principali ori a părții responsabile civilmente.
În acest context, în procedura simplificată de recunoaștere a învinuirii, legiuitorul a prevăzut
posibilitatea participării, alături de inculpat, și a celorlalte părți, respectiv a pers oanei vătămate.
Aceeași diferențiere se constată, de altfel, și în ceea ce privește exercitarea căilor de
atac. Astfel, în timp ce sentința pronunțată în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a
vinovăției poate fi atacată numai de către procuror sau inculpat, sfera titularilor apelului în
procedura simplificată a recunoașterii învinuirii este mult mai amplă, în acord cu dispozițiile
art. 409.
De asemenea, posibilitatea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției este exclusă
în cazul inculpat ului minor, pe când procedura simplificată a recunoașterii învinuirii se poate
desfășura și față de inculpatul minor.
Condițiile impuse prin lege inculpatului în vederea desfășurării celor două proceduri
sunt, de asemenea, diferite. Astfel, în cadrul aco rdului de recunoaștere a vinovăției, inculpatul
va putea solicita aplicarea procedurii speciale numai în măsura în care recunoaște comiterea
faptei și încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Există, de
asemenea, posibilitate a ca inculpatul să solicite aplicarea procedurii speciale numai cu privire
la una dintre faptele pentru care acuzat, cu condiția acceptării încadrării juridice.
În mod diferit, în procedura recunoașterii învinuirii, inculpatul poate solicita
desfășurarea procedurii simplificate numai dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în
sarcina sa, fără a fi legat însă de încadrarea juridică a acestor fapte.

42
De asemenea, în vreme ce acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat numai
cu privire la infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult
7 ani, recunoașterea învinuirii poate fi aplicată pentru orice infracțiune, cu excepția acelora
care sunt pedepsite cu detențiunea pe viață.

§4. Procedura de judecată

Judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției se desfășoară în procedură
necontradictorie, fără ca probele administrate în cursul fazei de urmărire penală să fie
readministrate și fără posibilitatea administrării unor probe noi. Lipsesc, practic, cercet area
judecătorească și dezbaterile.
În mod diferit, recunoașterea învinuirii are loc în cadrul cercetării judecătorești, etapă
care se desfășoară în condiții de contradictorialitate, cu posibilitatea administrării unor probe
noi, ca urmare a prezentări d e înscrisuri. De asemenea, în cadrul cercetării judecătorești
accelerate poate aduce în discuția părților și a persoanei vătămate oportunitatea schimbării
încadrării juridice a faptelor a căror comitere inculpatul a recunoscut -o (art. 377 alin. (5) C. pr.
pen.).
Tot sub aspectul cercetării judecătorești, se observă totuși că în cazul ambelor
proceduri, cercetarea judecătorească se fundamentează pe element esențial: mărturisirea
vinovăției inculpatului36.
Aceasta și pentru că în timp ce, în cadrul recu noașterii vinovăției, inculpatul este ținut
să recunoască numai situația de fapt, așa cum este în rechizitoriu, în cazul acordului, legea
impune pe lângă recunoașterea faptelor și acceptarea încadrării juridice date acestora de către
ele de urmărire penală .

§5. Efectele juridice generate

În primul rând, ca urmare a acordului de recunoaștere a vinovăției, instanța de judecată
poate rezolva acțiunea penală prin condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea
aplicării pedepsei. Spre deosebire de procedura recunoașterii învinuirii, în urma căreia poate fi

36 A se vedea M. Pascu, T. Manea, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Ed. Universul Juridic,
București, 2015, p. 65.

43
pronunțată oricare dintre soluțiile menționate în art. 396 (condamnare, renunțare la aplicarea
pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal).
În al doilea r ând, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției instanța nu
soluționează acțiunea civilă, opțiunile legale în acest sens fiind următoarele două: fie ia act de
tranzacția sau încheierea unui acord de mediere între părți, fie lasă nesoluționată acți unea civilă.
În procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, instanța de judecată fie soluționează
acțiunea civilă, prin admitere sau respingere, fie lasă nesoluționată acțiunea civilă.
În al treilea rând, ca urmare a recunoașterii învinuirii, în l umina legislației procesual
penale în vigoare, inculpatul va beneficia, în cazul condamnării sau amânării aplicării pedepsei,
de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege cu o treime, în cazul pedepsei închisorii,
iar în cazul amenzii, cu o pătrime . În aceste condiții, există posibilitatea ca instanța de judecată
să aplice inculpatului o pedeapsă situată sub minimul special prevăzut, mai ales în ipoteza în
care sunt reținute împrejurări care constituie circumstanțe atenuante legale sau judiciare. În
ceea ce privește procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, pedeapsa negociată se
situează, în mod obligatoriu, în limitele prevăzute în Partea specială a Codului penal, fără ca
inculpatul să beneficieze, de plano, de reducerea duratei sau a cuantu mului pedepsei. Și în acest
caz, instanța de judecată poate reține în favoarea inculpatului existența unor circumstanțe
atenuante, care să facă posibilă reducerea pedepsei.
În practica judiciară s -a pus problema dacă procurorul poate, în faza de urmări re penală,
în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină dispozițiile art. 396 alin. (10) C.
pr. pen., cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru
infracțiunea săvârșită.
Prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014 pronunțată în vederea dezle gării unor
chestiuni de drept, Î CCJ a reținut că procurorul nu poate reține în încadrarea juridică dată faptei
inculpatului dispozițiile art. 396 alin. (10) C. pr. pen., cu consecința diminuării corespunzătoare
a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracțiunea săvârșită, iar aplicarea dispozițiilor art.
396 alin. (10) C. pr. pen. este atributul exclusiv al instanței de judecată37.

37 În M. Of. nr. 935 din 22 decembrie 2014 a fost publicată Dec. nr. 25 di n 17 noiembrie 2014 a Î CCJ
— Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

44
CAPITOLUL AL V -LEA. ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND ACORDUL DE
RECUNOAȘT ERE A VINOVĂȚIEI

Instituția recunoașterii vinovăției și negocierii pedepsei se bucură de consacrări
legislative la nivel internațional atât în sistemele de drept civil, tradiționaliste , cât și în sistemele
de drept anglo -saxon.
De altfel, cum remarcau și alți autori, justiția negociată nu reprezintă altceva decât o
dezvoltare specifică a tradiției „contractualiste ” și a sistemului judiciar acuzatorial (adversarial
system) anglo -saxon (common law) în contextul pragmatic american38.
Din punct de vedere i storic, această practică a apărut pentru prima dată în Statele Unite
ale Am ericii, în statul Massachusetts39, la începutul secolului al XIX -lea, pe fondul numărului
ridicat de cauze penale din SUA care nu puteau fi soluționate într-un termen rezonabil.
Ulterior, datorită utilității sale practice, această procedură s -a răspândit în întreaga
Uniune a Statelor Americane, iar de -a lungul timpului a fost preluată totodată de jurisdicțiile
altor state: Marea Britanie și Ț ara Galilor, India, Pakistan, Africa Cent rală, Estonia, Franța,
Georgia, Germania, Italia, Polonia și Japonia.
În ceea ce privește Europa, climatul favorabil pentru implementarea justiției negociate
s-a reflectat î ntr-o recomandare din 1987 a Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei când
s-a recomandat ca beneficiile să fie extinse pentru inculpații care recunosc faptele cauzei și
care cooperează cu autoritățile care aplică legea40.
Există desigur diferențe notabile între modul în care inculpații pot con tribui la
soluționarea cauzelor penale după cum vorbim despre jurisdicțiile anglo -saxone și cele
tradiționaliste , marea problemă fiind determinată de necesitatea de a armoniza această
procedur ă cu principiile de drept proce sual ale sistemelor î n discuție .
Atât pe continentul american, cât și pe cel european s -au dezvoltat practici variate ale
recunoașterii vinovăției având condiții specifice de aplicare, atrăgând consecințe juridice
distincte de la un stat la altul, fiecare țară î ncercând să adapteze la nevoile proprii această
procedură pentru a beneficia de cât mai multe rezultate pozitive și pentru a evita în același timp,
pe cât posibil, efectele negative.

38 A se vedea M. Duțu, Recunoașterea vinovăției și negocierea pedepsei, Ed. Economica, București,
2005, p. 8.
39 A se vedea G. Fisher, Plea Bargaining Triumph, A history of plea bargaining in America ,
Standford University Press, 2003.
40 A se vedea Recomandarea R. 87 (198 7) și Mem orandumul explicativ (1987) 333 .

45
În sistemul de drept american, natura pledoariei de acceptare a vinovăției de către
inculpat are dublă semnificație : pe lângă caracterul de concesie pe care o realizează în schimbul
unor beneficii, recunoașterea vinovăției este considerată și un eșec al inculpatului în încercarea
de a-și dovedi nevinovăția prin propunerea unor probe pertinente în apărarea sa ori prin
contestarea argumentelor legale care îl incriminează. Spre deosebire de perspectiva americană,
cea continental -europeană tratează pledoaria de recunoaștere a vinovăției asemenea unei
mărturisiri, păstrând dublul rol al concesiei făcute de inculpat.
Tot prin comparație cu sistemul de drept al SUA în care această instituție este aplicabilă
inclusiv în situația săvârșirii unor infracțiuni de o gravitate sporită, este de remarcat faptul că
statele UE care au adoptat practica recunoașterii vinovăției limitează apl icabilitatea ei la un
număr restrâns de infracțiuni, de o gravitate mai mică.
De asemenea, în timp ce în sistemul anglo -american de drept beneficiile acordate
inculpatului în cazul recurgerii la o asemenea procedură cunosc o paletă mai largă de
posibilit ăți: de la reducerea pedepsei la renunțarea la anumite acuzații ori schimbarea încadrării
juridice a faptelor din infracțiuni mai grave în infracțiuni mai ușoare, de regulă, sistemel e de
drept tradiționaliste se rezumă la a acorda posi bilitatea de a diminua pedeap sa aplicabilă
inculpatului ori de a alege modalitatea de executare.
În ciud a numeroaselor diferențe de ordin conceptual și legislativ ale procedurii de
recunoaștere a vinovăției, î n linii mari pledoaria având ca obiect recunoașterea vinovăț iei
reprezintă din perspectiva dreptului c omparat „un acord negociat î ntre un procuror și un
acuzat, în termenii căruia acuzatul pledează vinovat pentru o infracțiune mai puțin gravă ori
pentru mai multe capete de acuzare în schimbul unei conce sii din part ea procurorului, de
obicei, o pedeapsă mai puțin severă sau renunțarea la anumite capete de acuzare”41.

41 A se vedea B. A. Garner, Black ’s Law Dictionary, ed. a IV -a, West Group, Minnesota, 1999.

46
Secțiunea a I-a. Procedura de recunoaștere a cordului de vinovăție în sistemele de drept
common law
§1. Sistemul de drept american

Mai multe caracteristici ale justiției americane au tendința de a pro mova î ncheierea
acordurilor de recunoaștere a vinovăției . Deși natura sistemului în mod tradițional este una
contradictorie, judecătorii dobândesc astfel un rol pasiv, părțile având posibilitatea d e a
controla soluționarea cauzei prin exercitarea dreptului de negociere.
În sistemul de drept american, guilty plea42 este de regulă precedată de un plea
bargaining43. Negocierea poate avea ca obiect pedeapsa sau capetele de acuzare. Când
negocierea prive ște pedeapsa, angajamentul este supus controlului judecătorului, pe când în
cazul negocierii capetelor de acuzare ce vor fi înaintate judecătorului de fond, procedura se
desfășoară în î ntregime în etapa urmăririi penale între inculpat și reprezentantul Ministerului
Public.
Un important moment pentru instituția vinovăției negociate la nivelul SUA (plea
bargaining) 1-a constituit reintroducerea pedepsei cu moartea în Uniune în 1976 și
introducerea unor grile cuprinzând pedepse fixe aplicabile în fu ncție de anumite criterii (î n
special natura infracțiunii ș i antecedentele penale ale inculpatului), sistem actualizat de mai
multe ori pe parcursul anilor în sensul agravării pedepselor.
În acest context al unui sistem de drept sever ș i rigid, plea bargaining a luat amploare,
fiind apt să corecteze, prin negociere, greșelile unui sistem intransigent.
În dreptul american, normele juridice care reglementează recunoașterea vinovăției și
negocierea pedepsei sunt cuprinse în Feder al Rules of Crirninal Procedure44 (Regulamentul
federal de procedură penală) .
Legislația SUA prevede două tipuri principale de acorduri de recunoaștere a vinovăției :
acordul cu privire la pedeapsă și acordul cu privire la reducerea numărului sau gravității
capetelor de acuzare. O caracter istică importantă a acordului de recunoaștere a vinovăției sau
a pledoariei de vinovăție , așa cum este denumită în dreptul american, este aceea că
recomandările făcute de procuror în urma încheierii unor negocieri sunt doar consultative
pentru Curte.

42 Oferta de a pleda vinovat.
43 Negociere asup ra sistemului care va fi pledat .
44 Adoptat la 31 decembrie 2004.

47
Sub un alt aspect, legislația americană face distincție între acorduri care nu leagă
instanța de judecată și acorduri care obligă instanța doar î n anumite condiții.
Cu privire la caracterul revocabil al recunoașterii , se observă că, în anumite condiții,
cazul acordului prevăzut de Regul amentul federal de procedură penală, în art. 11 (c) (1) (b),
inculpatul nu poate să își retragă pledoaria în cazul î n care judecătorul înțelege să opteze pentru
o altă soluționare a cazului decât cea prop usă prin acord. Spre deo sebire de aceasta, în cazul
acordului reglementat de art. 11 (c) (1) (C), dacă instanța respinge acordul, atunci și i nculpatul
are dreptul de a -și retrage pledoaria de recunoaștere a vinovăției .
Mai departe, odată ce inculpatul și -a recunoscut vinovăția printr -un acord ș i acesta a
fost acceptat de către instanța de judecată, hotărârea astfel pronunțată este definitivă ș i nu este
supusă căilor de atac. Excepție de la regula menționată face situația în care inculpatul optează
pentru o pledoarie de vinovăție „condiționată ”, în care, pledând vinovat, acceptă sentința ce va
fi pronunțată în baza acestei negocieri, însă își rezervă dreptul de a contesta într -o cale de atac
nerespectarea unor drepturi ale sale.
În cauza D. c . SUA , spre exemplu, la un astfel de acord condiționat a apelat și inculpa tul
D. care și -a rezervat dreptul de a promova calea de atac a apelului întem eiat exclusiv pe lipsa
de celeritate a procesului penal potrivit Constituției Statelor Unite ale Americii. Cererea sa a
fost admisă de către C urtea Supremă de Justiție a SUA ș i inculpatul a fost eliberat, chiar dacă
hotărârea atacată a fost desființată în baza altor motive decât cele referitoare la existenta faptei
ori vinovăția infractorului45.
În ceea ce privește condițiile de legalitate pe c are un acord de recunoaștere a vinovăției
trebuie să le înde plinească pentru a fi valabil î ncheiat, acestea au fost exprimate de Curtea
Supremă de Justiție a SUA î n Cauza Brandy c . Statele Unite:
a) inculpatul trebuie să fie pe deplin conștient de consecințele directe și de valoarea real ă a
angajamentelor asumate de el;
b) pledoaria de recunoaștere a vinovăției nu trebuie să fie determinată de amenințări , declarații
false sau promisiuni;
c) acordul nu va putea fi invalidat ulterior î ncheierii din c auza exclusivă a revenirii inculpatului
asupra deciziei de recunoaștere ori pe motiv necunoaștere a legii la momentul recunoașterii ;

45 A se vedea Cauza Doggett vs. Statele Unite.

48
d) instanțele se vor asigura că recunoașterea vinovăției se va face în mod voluntar și în
cunoștință de cauză de către inculpații temeinic informați cu privire la consecințele deciziei lor
și că nu există niciun dubiu cu p rivire la acuratețea acordurilor încheiate.
Se poate observa din abordarea legislativă coroborată cu practica instanțelor SUA unele
diferențe în reglement area instituției de recunoaștere a vinovăției față de procedura simplificată
a acordului de recunoaștere a vinovăției consacrată de sistemul de drept românesc.
Sub un prim aspect, legislația americană cunoaște , pe lângă acordul cu privire la
pedeapsă, și posibilitatea unei pledoarii de vinovăție în schimbul unor concesii cu privire la
numărul sau gravitatea capetelor de acuzare. Spre deosebire de acesta, în dreptul nostru a fost
introdusă doar posibilitatea negocierii pedepsei în schimbul recunoașterii vinovăției .
Totodată, pe când în SUA doar acordul cu privire la pedeapsă este supus controlului
instanțelor de judecată, acordul referitor la fapte încheindu -se exclusiv în etapa urmăririi penale
fără niciun fel de intervenție a instanțelor , în sistemul no stru de drept controlul operează fără
nicio excepție în privința tuturor acordurilor.
În raport de condițiile pe care un acord de vinovăție trebuie să le îndeplinească pentru
a fi valabil încheiat, se remarcă o rigurozitate mai mare în reglementarea noastră internă prin
impunerea unor cerințe practice, clare ș i echitabile față de condițiile ușor abstracte bazate în
principal pe voința liber exprimată a inculpatului la p ledoaria asupra vinovăției , așa cum apare
în dreptul Statelor Unite.
Cu privire la revocabilitatea acordului sau pledoariei, ambele legislații cunosc această
instituție în materia recunoașterii vinovăției , marcate însă fiecare de momente și reguli diferite.
O altă asemănare între dispozițiile celor două sisteme de drept este aceea că acordul
sau, în speță, propunerea procurorului cu privire la concesiile pe care statul ar urma să le facă ,
nu obligă instanțele de judecată la a adopta soluți a propusă.
De asemenea, se remarcă , spre deosebire de legislația românească , faptul că în legislația
SUA nu există nicio restricție în aplicabilitatea acestei instituții în funcție de gravitat ea ori tipul
de infracțiune comisă, inculpații având posibilita tea de a pleda vinovați pentru infracțiunile
cele mai grave, așa cum sunt cele de omor, spre exemplu.

49
§2. Canada

În Canada, instanțele de judecată au întotdeauna ultimul cuvânt cu privire la
condamnare. Cu toate acestea, recunoașterea vinovăției a d evenit o parte acceptată a sistemului
de justiție penală. În cele mai multe proceduri penale canad iene, Coroana poate recomanda o
sentință mai ușoară în cazul unei recunoașteri a vinovăției .
În schimbul pledoariei de vinovăție a inculpatului făcute în fața procurorului, pot fi
făcute trei tipuri de concesii din partea statul ui: promisiunile legate de natura acuzațiilor care
vor stabilite; promisiuni privind pedeapsa finală care poate fi pronunțată de instanța de
judecată; promisiunile cu privire la fapt ele care pot fi aduse sau nu în fața judecătorului.
Recunoașterea vinovăției și încheierea unei înțelegeri în baza acesteia pot avea loc,
potrivit sistemului de drept canadian, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată
a cauzei (chiar și în recurs), când apar elemente noi în proces care înclină fie spre o soluție
evidentă de condam nare, fie spre una de achitare. Inițiativa negocierii poate aparține , în funcție
de interesul rezultat din circumstanțele dosarului, atât Coroanei, cât și apără rii inculpatului.
Recunoașterea vinovăției are în esență două scopuri principale în sistemul de drept
canadian. Primul este de a spori gradul de securitate. Codul penal canadian, în general, permite
judecătorilor, pentru cele mai multe infracțiuni, o marj ă largă de apreciere în ceea ce privește
impunerea de pedepse. Prin urmare, este de multe ori dificil , pentru Coroană sau pentru apărare
să evalueze exact ceea ce se va dispune prin sentință de căt re instanță . În mod simila r, rezultatul
unui proces, fie î n fața unui judecător sau un judecător și juriu, poate fi uneori dificil de prezis.
Astfel, fie Coroana, fie apărarea pot fi interesați să facă anumite sacrificii pentru a obține o mai
mare certitudine pentru a se asigura că obiectivul lor cel mai important este atins.
În al doilea rând, recunoașterea vinovăției are, de asemenea, scopul de a economisi timp
prețios și, mai important, de a red uce cheltuiala și incon venientele unui proces penal.
Este d e subliniat faptul că, asemănător cu legislațiile altor țări, judecătorii canadieni nu
sunt obligați să respecte recomandările făcute în limitele acordului, putând pronunța pedepse
mai severe sau, dimpotrivă, mai blânde.
Un element deosebit î n această procedură îl constituie posibilitatea acordată Coroanei
de a recomanda instanțelor de judecată o soluție de achit are într -o anumită cauză chiar ș i în
situația în care un judecător s -a pronunțat printr -o hotărâre judecătorească cu privire la
pedea psă. Prin urmare, după pronunțarea sentinței , apărarea inculpatului poate avea in teres în
a încerca să convingă ș i mai mult Coroana.

50
§3. Marea Britanie și Țara Galilor

La fel ca ș i în cazul Statelor Unite ale Ameri cii, ș i în Marea Britanie s -a ivit nece sitatea
degrevării instanțelor judecătorești supraaglomerate de acele cauze penale de o importanță
socială redusă prin gradul redus de gravitate ș i pericol social.
Având la bază aceste considerente, în practica judici ară a statului englez a î nceput să se
aplice tot mai mult procedura simplificată a negocierii vinovăției care presupune, în caz de
aplicare, posibilitatea pentru inculpat, în schimbul recunoașterii vinovăției , de a i se reduce fie
pedeapsa, fie gravitatea ori numărul capetelor de acuzare.
În ceea ce privește negocierea învinuirilor, aceasta are loc între procuror și apărătorul
inculpatului ș i are drept obiectiv obținerea unei declarații de vinovăție din partea infractorului.
Reducerea pedepsei, întâlnită adesea în practică, nu se regăsește expres reglementată în
legislația engleză ș i constă fie în informarea pe care o face apărarea cu privire la pedeapsa pe
care un anumit judecător ar fi gata să o aplice în caz de recunoaștere a vinovăției , fie în inițiativa
judecătorului însuși de a convoc a apărarea și procurorul în biroul său spre a se realiza o
negociere a pedepsei.
În raportul final al Royal Commission on Criminal Justice46 s-a sugerat introducerea la
nivel legislativ a posibilității de negociere asupra pedepsei. Propunerea a generat însă
numeroase critic i care au generat opinii divergente. Î n ciuda acestor critici, Criminal Justice
Public Order Act 1994 recunoaște principiul reducerii de pedeapsă în schimbul acordului de
vinovăție . Astfel, art. 48 dispune că judecătorul va lua în calc ul în deter minarea pedepsei
etapele anterioare ale procedurii în curs ul căreia incul patul a manifestat intenția de a pleda
vinovat. Dacă în urm a acestei analize rezultă că se impune o pedeapsă mai puțin severă, atunci
aceasta va fi pronunțată în ședință publică47.

46 Royal Commission on Criminal Justice, Report London HMSO, 1993, p. 110 -114. Comisia s -a
înființ at în Londra în data de 14 martie 1991 cu scopul de a examina sistemul englezesc de drept penal
și de a propune recomandări cu referire la schimbările necesare în vederea creșterii eficienței sistemului
de drept. Concluziile finale ale Comisiei, incluse în raport, au intrat în vigoare în 1993.
47 A se vedea M. Duțu, op. cit., p.35.

51
§4. Alte jurisdicții de common law

Procedura acordului de vinovăție a fost implementată ș i în legislațiile altor state precum
cele din America de Sud, Pakistan, Statul Victoria, India etc.
Spre exemplu, prin Ordonanța de Responsabilitate Națională din 1999 a fost in trodusă
procedura simplificată ș i în statul pakistanez. Caracteristica principală a acestei proceduri o
reprezintă faptul că inculpatul care își acceptă vinovăția poate apela la negocierea pedepsei în
cazul săvârș irii infracțiunilor de corupție . Intenția infract orului necesită o aprobare prea labilă
din partea președintelui Biroului National de Responsabilitate, iar în caz de aprobare, cererea
inculpatului este prezentată instanței. Î n cazul în care instanța găsește întemeiat acordul
încheiat, pronunță o sentință în consecință cu cele cuprinse în acord.
În alte siste me de common law, cum ar fi stat ul australian Victoria, recunoașterea
vinovăției este permisă numa i în măsura în care procurorii ș i apărarea pot fi de acord că
inculpatul va pleda vinovat î n ceea ce privește unele dintre învinuirile aduse, situație în care
procurorul va clasa restul capetelor de acuzare.
Într-un alt stat, India, procedura recunoașterii vinovăției a fost introdusă în 200 5, în
Codul de proced ură penală indian. Acesta permite c u titlu de excepție negocierea pedepsei
pentru infracțiunile pedepsite cu un maxim al pedepsei de 7 ani închisoare. Cu toate acestea, în
cazul săvârșirii infracțiunilor care afectează starea socioeconomică a țării și a in fracțiunilor
comise împotriva unei femei sau a unui copil sub 14 ani aplicarea procedurii este exclusă.
În 2007, cazul Sakharam Bandekar a devenit primul în care s -a dat eficiență unui astfel
de acord, în India. Sakharam Bandekar, în calitate de inculpat , a solicitat o pedeapsă mai mică,
în schimbul recunoașterii vinovăției. Cu toate acestea, instanța a respins pledoaria argumentând
cu privire la gravitatea infracțiunilor de corupție pentru care era acuzat. În cele din urmă,
instanța l -a condamnat pe Sakh aram Bandekar la 3 ani de închisoare.

52
Secțiunea a I I-a. Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției în sistemele de drept
civil law
§1. Franța48

În scopul declarat al simplificării ș i accelerării instrumentării judiciare a cauzelor
corecționale , în anul 2004, în Franța a fost adoptată Legea 204 din 9 martie 2004 privind
adaptarea justiției la evoluțiile criminalității , lege prin care a fost regândită instituția acordu lui
de recunoaștere a vinovăției în dreptul francez sub den umirea de comparatio n sur
reconnaissance pre alable de culpabilite.
Potrivit acestei proceduri, persoanei care recunoaște comitere a unui delict pedepsit cu
cel m ult 5 ani de închisoare procurorul po ate să îi propună una sau mai m ulte pedepse, iar în
caz de acord, acesta trebu ie să fie omologat de un judecător î n ședința publică49.
Inițiativa demarării acestei proceduri poate aparține , potrivit legislației franceze, atât
inculpat ului sau apărătorului său, cât ș i procurorului de caz.
Una dintre condițiile preliminare ale încheierii acordului este aceea a recunoașterii
vinovăției . Ca regulă, recunoașterea vinovăției cu privire învinuirile aduse se face oral, printr –
o declarație luată inculpatului. Excepția o reprezintă situațiile în care recunoașterea trebu ie
făcută în scris, în cazurile prevăzute de lege. Prezența apărătorului ales sau din oficiu este
obligatorie în toate cazurile.
Procedura în discuție începe cu etapa propunerii unor v ariante de pedeapsă de
procurorul de caz cu respectarea următoarelor l imite: pedeapsa să nu depășească un an sau în
cazul pedepsei cu î nchisoarea, pedeapsa să se reduc ă la jumătate .
Primind propunerile de pedeapsă, inculpatul poate solicita acordarea unui termen de
maximum 10 zile pentru a răspunde la oferta Ministerul ui Public.
În ca zul în care inculpatul refuză propunerile de pedeapsă, desfășurarea procesului
penal continuă conform regulilor de drept comun. Dacă însă inculpatul acceptă una dintre
variantele de pedeapsă, cauza va fi adusă de îndată în fața judecătorului.
Spre deosebire de sistemul de d rept american, î n legislația franceză nu există
posibilitatea n egocierii efective a pedepsei. Î n acest ultim caz, procurorul propune pedeapsa,
iar inculpatul o poa te accepta sau o poate refuza.

48 Procedura este reglementată de art. 495 -7, 495 -15 și 495 -16 C. pr. pen. fr.
49 A se vedea M. Duțu, op. cit., p. 43.

53
Judecata în cazul acestei proceduri se limitează la audierea incu lpatului ș i a apărătorului
acestuia, precum și a părții vătămate, dacă aceasta a fost identificată și este prezentă. Ședința
de judecată este publică.
După audierea celor menționați anterior, judecătorul pronunță sentința în cuprinsul
căreia poate decide admiterea sau respingerea acordului încheiat.
La luarea deciziei, instanța va ține seama de următoarele: dacă persoana în cauză, în
prezența avocatului său, a recunoscut infracțiunile care i se impută; dacă sancțiunile propuse
sunt justificate în raport cu circumstanțele infracțiunii; (j udecătorul trebuie să se asig ure de
oportunitatea, proporționalitatea pedepsei în ceea ce privește probele și situația acuzatului) ;
acordul liber e xprimat al inculpatului cu p rivire la pedeapsa propusă; realitatea fapt elor și
calificarea lor juridică. Indiferent de term enii acordului judecă torul ar trebui să verifice
exactitatea materială a faptelor. Î n ceea ce privește încadrarea juridică a faptel or, legea franceză
permite ca, în cazul în care instanța nu este de acord cu încadrarea juridică a capetelor de
acuzare, să respingă acordul.
Decizia cu priv ire la aprobare are același efect ca și hotărârea de condamnare. Aceasta
poate fi contestată de către co ndamnat personal sau de procuror, în aceleași condiții ca orice
altă hotărâre judecătorească în materie penală. Posibilitatea acordată de lege de a fi atacată
sentința care consfințește acordul de vinovăție chiar de către părțile care au ajuns la un
asemenea acord reprezintă, î n fapt, o garanție suplimentară față de o posibilă eroare săvârșită
de către judecători.
În cazul î n care judecătorul refuză să aprobe pedeapsa propusă de către procuror,
procesul penal va continua în conformitate cu normele obișnuite . Toate actele în leg ătură cu
admiterea în prealabil a recunoașterii de vinovăție vor fi lipsite de efecte juridice.
În ceea ce privește drepturile persoa nelor vătămate în această procedură, reglementările
sunt diferite în funcție de identificarea sau nu a victimei. În cazul în care a fost identificată
victima infracțiunii , aceasta este imediat informată, prin orice mijloace disponibile, cu privire
la declanșarea proce durii simplificate. Persoana vătămată va fi, în acest caz, citată pentru a se
prezenta în fața instanței de judecată, aducându -i-se la cunoștință posibi litatea de a se constitui
parte civilă.
Este important de amintit că instituția actuală a acordului de recunoaștere a vinovăției
nu este altceva decât o derivare a unei alte instituții din dreptul francez, composition penale sau
înțelegerea penală, în vigoare încă din anul 1999.

54
Diferența majoră dintre cele două instituții este că în timp ce înțelegerea penală are ca
singur efect stingerea acțiunii penale, acordul de recunoaștere a vinovăției presupune ado ptarea
unei ordonanțe de omologare, ceea ce echivalează cu o adevărată decizie jurisdicțională50.
Se poate observa pe de altă parte că, spre deosebire de modelul ame rican, statul francez
a reglementat mult mai restrictiv incidența posibilă a acestei instituții la un număr limitat de
cazuri de o gravitate redusă.
Explicația bazată pe studii științifice a fost aceea că francezii, spre deosebire de
americani, consideră ca fiind un pericol capital pentru justiție posibilitatea condamnării unor
persoane nevinovate tentate să recurgă la această procedură, pe când americanii par să nu fie
atât de îngrijorați cu privire la comiterea unor asemenea greșeli judiciare.
Cu toate acestea, opiniile practicienilor cu privir e la instituția acordului de vinovăție î n
Franța sunt contradictorii. Criticii acestei instituții consideră că introducerea la nivel legislativ
a posibilității de a încheia un acord î n ceea ce privește vinovăția conferă o libertate pr ea mare
procurorilor ș i încura jează nejustificat inculpații să accepte o pedeapsă anume doar pentru a
evita riscul unei condamnări mai mari în urma desfășurării unui proces tradițional .

§2. Italia

Prima dintre țările continental -europene care a introdus la nivel legis lativ procedura
recunoașterii vinovăției și a posibilității de a încheia un acord în acest sens a fost Italia. În
sistemul de drept italian, procedura de recunoaștere a vinovăției poartă denumirea de „il
pattaggiamento” .
Statul italian cunoaște două proceduri care conferă anumite avantaje recunoașterii de
vinovăție .
Aplicarea pedepsei la cererea părților51 care presupune că în baza înscrisurilor
existente la dosarul cauzei, fără efectuarea de acte de urmărire pentru penală, inculpatul renunță
la dreptul de a contesta învinuirea și la prezumția de nevinovăție , în schimbul diminuării
pedepsei. Îi revine jude cătorului rolul de a ratifica acordul astfel încheiat .
Procedura poate fi aplicată numai î n cazul săvârșirii infracțiunilor pentru care legea
italiană prev ede ca limită maximă specială de pedeapsă pedeapsa cu închisoarea de cel mult 2
ani.

50 A se vedea M. Duțu, op. cit., p. 43.
51 A se vedea Codice di procedure penale, Libro sesta. Procedimiento speciali, Titulo 1, art. 444 -448.

55
Spre deosebire de legislația noastră, „il pattaggiamento” poate interveni atât î n faza de
urmărire penală, cât ș i în faza judecății , deși acordul se î ncheie întotdeauna între inculpat ș i
Ministerul Public.
Reducerea pe depsei ca obiect al acordului nu cunoaște limite, putându -se ajunge ș i la
achitarea inculpatului, dacă instanța de judecată consimte să admită acordul încheiat.
În cazul în care acordul vizează însă soluția condamnării, limitele reducerii pedepsei se
pot situa la micșorarea cu maximum o treim e a maximului prevăzut de lege p entru pedeapsa în
discuție.
Un aspect pozitiv introdus legislația Italiei es te acela că, cazul în care instanța de
judecată respinge acordul încheiat, recunoașterea vinovăției nu poate fi asimilată unei
mărturisiri, astfel că recunoașterea nu va putea fi folosită contra inculpatului.
„Giudizio abreviato”52 sau procedura de judecată simplificată este cea de -a doua formă
procesuală con sacrată de cadrul legislativ în privința posibilității recunoașterii vinovăției. La
rândul ei, această procedură cunoaște două forme:
a) o procedură s implificată tipică care se declanșează la cererea inculpa tului în scr is sau verbal.
Cererea pentru ap licarea acestei proceduri face, ca moment procesual, până la audierea
preliminară a inculpatului , înainte de dep unerea concluziilor de către reprezentantul
Mini sterului Public sau de către apărare. Decizia cu privire la aplicabilit atea proceduri i aparține
judec ătorului.
Declanșarea unei astfel de judecați poate avea aceleași consecințe ca și judecata
tradițională : condamnarea sau achitarea inculpatului . În sensul deciziei, instanța va ține cont
de înscrisurile obținute în dosarul de urmărire și de orice dovadă luată în cadrul ședinței
prescurtate . În caz de condamnare, instanța va pronunța o pedeapsă ale cărei limite vor fi reduse
cu jumătate. În cazul în care judecata are ca obiect o infracțiune ped epsită cu detențiunea pe
viață , pedeapsa pronunțată va fi de 30 de ani.
b) cea de -a doua procedură este una atipică prin comparație cu prima ș i privește numai
înlocuirea altor proceduri de judecată (judecata direct ă, procedura prin „decret penal” ) cu una
prescurtată, fără niciun fel de alte condiționări .
Și această procedură se poate declanșa exclusiv la cererea inculpatului. În prezența
acordului procurorului de caz cu privire la aplicarea procedurii, cauza va fi soluționată de
judecătorul de anchetă preliminară (iar nu de către judecătorul de fond, cum este regula într-o

52 A se vedea Codice di procedure penale, Libro sesta. Procedimiento speciali, Titulo 1, art. 438 -443.

56
procedură ordinară), pe loc, î n lipsa oricărei publicități a ședinței de judecată, în baza
înscrisurilor și a probelor existente la dosarul de urmărire penală.
Soluția care poate fi dată într -o asemenea cauză în care s -a recurs la procedura
simpli ficată atipică poate fi de condamnare sau de achitare, avantajul pentru inculpat fiind
reprezentat de faptul că acesta evită efectele unei cercetări judecătorești aprofundate a prob elor,
care ar putea genera noi î nvinuiri și implicit agravarea situației sale.
Procedura italiană se aseamănă cu reglement area din SUA, însă comportă ș i deosebiri
semnificative față de aceasta. Spre exemplu, legislaț ia italiană nu permite încheierea unui acord
de vinovăție având ca obiect reducerea capetelor de acuzare din punc t de vedere al gravității
sau al numărului în scopul de a fi obținută o sancțiune penală mai ușoară.
O altă diferență î ntre cele două sisteme de drept este aceea că în statul italian procedura
este aplicabilă numai acelor capete de acuzare (infracțiuni) a căror limită maximă de pedeapsă
prevăzută de legea penală este de cel mult 7,5 ani.

§3. Germania

În Codul german de p rocedură penală nu există nicio prevedere privind posi bilitatea de
recunoaștere a vinovăției și încheierea un ui acord în acest sens. Sistemul juridic german se
bazează pe principiul efectuării obligatorii a urmăririi penale complete și tradiționalismul
procesului penal. Cu toat e acestea, Codul de procedură penală german conține mai multe
excepții de la regulă. Aceste excepții de la regula urmăriri i penale obligatorii prevăd anumite
avantaje care au la bază unele analogii cu instituția recunoașterii vinovăției .
Principala excepție este prevăzută în secțiunea 153 (a). Această secțiune autorizează
procurorii să se abțină de la urmărirea penală î n cazul săvârșirii unor infracțiuni „minore” , cu
condiția ca inculpatul să fie de acord să plătească o sumă de bani pentru o organizație caritabilă.
De la adoptarea sa, secțiunea a deschis posibilitatea ca procurorul și apărătorul să nego cieze
pentru a stabili dacă un caz ar trebui să fie soluționat . Propuneri de soluții în această situație
pot fi făcute atât de inculpat, cât și de procuror.
Avantajele aplicării acestei proceduri constau în posibilitatea oferită inculpatului de a
benefic ia de sancțiuni mai puțin severe în comparaț ie cu potențialele condamnări pe care le -ar
putea suferi în cazul parcurgerii unui proces tradițional .
În marea majoritate a cazurilor, pedeapsa aplicată î n urma derulării acestei proceduri
speciale este una cu caracter pecuniar.

57
În ace st fel, prin plata amenzii, infractorul evită rușinea publică, notorietatea negativă,
precum și suportarea costurilor procesului.
Se prevede totodată posibilitatea pentru inculpat de a refuza o astfel de ofertă din partea
procurorului de caz, fără ca acest fapt să conduc ă neapărat la o majorare de pedeapsă.
În cazul în care instanța de judecată consid eră că este necesară creșterea gradului de
severitate a pedepsei în cadrul revenirii la regulile procesului tradițion al, aceasta trebuie să
indice motivele care au stat la baza deciziei. Refuzul înțele gerii propuse de P archet nu este un
motiv suficient pentru creșterea gradului de severitate al pedepsei care urmează a fi aplicată
infractorului.
De regulă însă, potrivit legislației statului german, recunoașterea vinovăției nu este de
natură a determina parcurgerea unei proceduri speciale cu consecința evitării normelor de drept
comun. Totuși, o astfel de recunoaștere are ca efect scurtarea duratei procesului.

§4. Georgia

La data de 13 februarie 2004, Parlamentul Georgiei a adoptat o nouă lege cu privire la
recunoașterea vinovăției , modificând în acest mod Codul penal georgian.
Față de alte țări, scopul principal al a doptării unei astfel proceduri în Georgia nu a fos t
reducerea volumului de muncă ș i evitarea aglomerării instanțelor judecătorești, ci a fost acela
de a consolida strategia de com batere a corupției .
Pentru a opera recunoașterea de vinovăție , potrivit legislației georgiene, inculpatul
trebuie să re specte trei obligații: să coopereze cu statul; să pledeze vinovat; și să ofere
informații cu privire la infracțiuni grave sau infracțiuni comise de funcționari publici.
În schimbul acestor concesii, procurorul este de acord să depună în instanță acordul de
recunoaștere a vinovăției .
Legea prevede că procurorul ia în considerare o serie de factori, înainte de a consimți
asupra acordului. Acestea privesc î n special voința acuzatului de a coopera cu anchetatorii.
Codul de procedură penală geo rgian permite procurorului ca î n cadrul unui acord de
recunoaștere a vinovăției să procedeze la reducerea capetel or de acuzare sau a pedepsei.
În cazul în care procurorul constată că infractorul a furnizat informații susținute de
dovezi cu privire la săvârșirea unei infracțiuni grave, avantajele unei astfel de proceduri pot
merge până la a acorda imunitate totală inculpatului. Aceste informații furnizate de către
inculpat trebuie însă să se dovedească a fi veridice ș i concludente pentru descoperirea

58
infracțiunii la care ele se referă. În caz contrar, procedu ra specială se poate finaliza î n faza care
se găsește , procesul urmând cursul procedurilor obișnuite .
Din punct de vedere al inițiativei de a se recurge la procedura simpli ficată, aceasta poate
aparține atât inculpatului, cât și procurorului. Î n cazul în care inițiativa aparține procurorului,
acordul prealabil al inculpatul ui, cât și al apărătorului său î n vederea declanșării procedurii este
obligatoriu. De asemenea, prezența apărătorului trebuie asigurată pe tot parcursul procedurii.
Una dintre condițiile prealabile încheierii acordului este obligația procurorului de a
aduce la cunoștința inculpatului că î ncheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției nu
produce niciun efect asupra altor tipuri de răspund ere juridică ce ar putea fi antrenate împotriva
sa, inclusiv o răspun dere civilă.
În baza acordului asupra vinovăției , procurorul poate cere instanței de judecată
înlocuirea pedepsei cu o alta mai puțin severă sau, în cazul unui concurs de infracțiuni,
reducerea capetelor de acuzare ori încadrării juridice mai ușoare .
La stabilirea termenilor ș i condițiilor acordului, procurorul va trebui să țină cont de
interesul public, severitatea pede psei prevăzute pentru infracț iune, precum și de gravitatea
infracț iunii și gradul de vinovăție .
Clauzele acordului sunt consfințite în scris și sunt supuse avizului procurorului superior.
Examinarea acordului de că tre judecătorul cauzei se face î n ședință publică . În urma
verificărilor efectuate de instanță , dacă acea sta este de acord cu propunerea făcută de procuror,
pronunță o sentință pe baza acordului. Printre verificările efectuate de jud ecători se numără și
verificări cu privire la lipsa oricărei violențe , intimidări, induceri în eroare, torturi ori
tratamente inumane sau degradante care ar fi putut determina decizia inculpatului de a -și
recunoaște vinovăția .
Înainte de admiterea acordului privind vinovăția , instanța de judecată trebuie să se
asigure că acuzatul: este pe deplin conștient de natura infracțiunii de care este acuzat; este pe
deplin conștient de pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea pentru care el pledează vinovat; este
conștient de toate consecințele în ceea ce privește mărturisirea de vinovăție sub forma acordului
de recunoaștere a v inovăției.
Decizia Curții î n această procedură nu este precedată de o judecată pe fondul cauzei,
așa cum se întâmplă în procedura ordinară.
În cazul î n care instanța găsește întemeiat acordul propus pronunță hotărârea de
admitere a acordului. Î n caz con trar, cauza este trimisă la Parchet spre continuarea procedurilor.
Instanța poate aduce modificări recunoașterii de vinovăție , numai cu acordul părților .

59
Acuzatul poate , în orice moment înainte de pronunțarea sentinței , să refuze consfințirea
acordului, chiar fără acordul apărătorului să u.
Probele obținute ca urmare a î ncheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției , în cazul
în care se renunță la acord sau instanța respinge acordul, nu vor putea fi folosite împotriva
inculpatului.
În termen de 15 zile de la pronunțarea hotărârii, condamnatul poate formula apel pentru
următoa rele motive: acordul a fost obținut prin inducere în eroare; dreptul învinuit ului/
inculpatului la asistență juridică a fost restricționat; acordul a fost obținu t prin constrângere,
amenințare sau intimidare; au fost î ncălcate dispoziții imperative ale Codului de procedură
penală.
Este de precizat , cu privire la dreptur ile persoanelor vătămate , că procurorul t rebuie să
informeze victima cu privire la î ncheierea acordului de vinovăție.
Victima poate face apel î mpotriva declanșării procedurii simplificate.
În cazul în care cooperarea î nvinuitului cu autoritățile va duce la identificarea unui
infractor ș i la descoperirea infracțiunii săvârșite datorită spriji nului imediat al învinuitului,
procurorul general al Georgiei ar putea solicita în fața instanței achitarea inculpatului.

§5. Alte sisteme de drept civil

Pledoaria asupra vinovăției a fost adoptată și î n sistemele de drept ale a ltor țări precum:
Estonia, Jap onia, Republica Centrafricană ș . a.
În Estonia, spre exem plu, recunoașterea vinovăției a fost introdusă în anii 1990: î n urma
recurgerii la o astfel de procedură, pedeapsa se reduce în schimbul unei mărturisiri asupra
vinovăției în scopul de a evita cele mai multe dintre procedurile judiciare. Instituția este
aplicabilă numai pentru infracțiunile pedepsite cu cel mult patru ani de închisoare . De r egulă,
pedeapsa se reduce cu o pătrime .
În Japonia, deși recunoașterea vinovăției este interzisă prin lege, în p ractică procurorii
negociază ped epsele în schimbul obținerii unei recunoașteri din partea infractorilor.

60
CAPITOLUL AL V I-LEA. ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI DIN PRISMA
CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai
1994, România a ratificat Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor O mului (CEDO),
precum și protocoalele adiționale la aceasta nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10, astfel că în ra port de art. 11 ș i
art. 20 din Constituția României, Convenția și Protocoalele ei adiționale au devenit parte
integrantă a dreptului intern, având prioritate față de acesta. CEDO și protocoalele adiționale
au devenit izvor de drept intern obligatoriu și pr ioritar, ceea ce, în plan național , are drept
consecință imediată aplicarea Convenției și Protocoalelor de către instanțele judecătorești
române, iar î n plan internațional acceptarea controlului prevăzut de CEDO cu privire la
hotărârile judecătorești naționale .
Potrivit art. 6 din Convenție :
l. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale î n mod echitabil, în mod public și î n
termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî
fie asupra încălc ării drepturilor și asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală
îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala
de ședință poate fi interzis presei și publicului p e întreaga durată a procesului sau a unei părți
a acestuia , în interesul moralității , al ordinii publice ori al securității naționale într -o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o
impun, s au în măsura considerată absolu t necesară de către instanță când, în î mprejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției .
2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va
fi legal stabilită.
3. Orice acu zat are, mai ales, dreptul:
a) să fie inform at, în termenul cel mai scurt, î ntr-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit,
despre natura ș i cauza acuzației aduse î mpotriva sa;
b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuși sau să fie asi stat de un apărător ales de el ș i, dacă nu dispune de
mijloace le necesare remunerării unui apă rător , să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu,
atunci când interesele justiției o cer;
d) să audieze sau să solicite audierea martori lor acuzării și să obțină citarea și audierea
martorilor apărării în aceleași condiții ca ș i martorii acuzării;

61
e) să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege limba fo losită la audiere.
În raport de dispozițiile enunțate mai su s, în accepțiunea Convenției , dreptul la un
proces echitabil are mai multe componente, ș i anume: accesul liber la justiție ; examinarea
cauzei în mod echitabil, public și într -un termen rezonabi l; examinarea cauzei de că tre un
tribunal independent, imparțial , stabilit prin lege; publicitatea pronunțării hotărârilor
judecătorești, starea prezumției de nevinovăție , respectarea dreptului la apărare etc.
Dintre toate aceste garanții , ne vom opri asupra acelora care sunt apte de a pune în
pericol conformitatea acordului de recunoaștere a vinovăției cu exigențele Convenției .
Respectarea prezumției de nevinovăție.
Respectarea prezumției de nevinovăție oferă, potrivit jurisprudenței Curții Europene,
mai multe garanții specifice desprinse din conținutul art. 6 pct. 2 al Convenției , precum
garantarea dreptului la tăcere, obligația statelor de a se abține de la impunerea unei sancțiuni
fără a exista o hotărâre de condamnare, interdicția de a j udeca de două ori aceeași persoană
pentru aceeași faptă.
În ceea ce privește garantarea dreptului la tăcere, critici ai instituției acordului de
recunoaștere a vinovăție consideră că pledarea ca vinovat a acuzatului subminează dreptul
acestuia la tăcere câtă vreme există din partea autorităților statelor posibili tatea oferirii unei
„recompense” pentru autoincriminare.
CEDO a precizat, în acest sens , că dreptul la tăcere în cazul unei acuzații în materie
penală alături de a nu se autoincrimina nu sunt de cât garanții ale respectării prezumției de
nevinovăție53.
Se argumentează54,de asemenea , în favoarea ideii că procedura încalcă garanțiile care
impun respectarea prezumției de nevinovăție cu regula de a nu se autoincrimina care stabileș te
că acuzatul nu trebuie să fie obligat să își divulge vinovăția înainte ca statul să probeze
acuzațiile care i se aduc, or, această procedură tentează inculpatul de a recunoaște orice cât mai
repede în scopul de a obține o micșorare a pedepsei.
Aceste considerente nu sunt viabile în legislația noastră, această procedură fiind
concepută ca un drept al inculpatului, iar nu ca o obligație , acesta având facultatea de a recurge
sau nu la această formă de justiție negociată după cum înțelege să exercite sau n u acest drept.

53 A se vedea Cauza Funke, Cremioux c. Franței, 1993, Cauza Murray c. Marii Britanii, 1996.
54 A se vedea M. Mc. Conville, To plea or not to plea , New Law Journal, London, 1993, p. 146.

62
Mai mul t decât atât, câtă vreme legea prevede doar pentru inculpat posibilitatea de a demara
ori de a accepta derularea unei astfel de proceduri (deci doar în situația în care acțiunea penală
a fost pusă î n mișcare ), apare ca fiind exclus pe ricolul organelor de urmărire penală de a iniția
această ofertă din l ipsă de pr obe, câtă vreme pentru punerea î n mișcare a acțiunii penale este
nevoie de probe și indicii temeinice cu privire la faptă, făptuitor și existenta vinovăției acestuia.
Potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen., acțiunea penală se pune în mișcare de procuror,
prin ordonanță , în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă
că o persoană a săvârșit o infracțiune ș i nu există vreunul dintre caz urile de împiedicare
prevăzute l a art. 16 alin. (1).
Dreptul la un tribunal imparțial și independent .
Potrivit art. 6 par. 1 din Convenție , orice persoană are dreptul la judecarea cauzei (…)
de către o instanță imparțială și independentă (…).
S-a susținut în literatu ra străină de specialitate55 că, în cazul încheierii unui acord de
recunoaștere a vinovăției , acest drept ar suferi îngrădiri nejustificate sub mai multe aspecte.
S-a afirmat că independența și imparțialitatea judecătorului ar fi știrbite î n cazul încheierii
anterior judecății a unui pact de recunoaștere a vinovăției în schimbul micșorării pedepsei,
deoarece aceasta ar genera o presiune pentru judecător de a coopera și de a consimți la
recomandarea făcută de procuror fără a mai analiza aspectele relevante ale cauzei.
S-a susținut, de asemenea, că din mom entul în care instanța ar consimți la aplicarea
efectelor unui asemenea angajament, aceasta nu și -ar mai putea păstra poziția neutră în fața
inculpatului.
Având în vedere cele enunțate anter ior, nu putem pleca de la premisa că instituirea unei
asemenea proceduri în legislațiile statelor semnatare Convenției afectează din start
independenț a și imparțialitatea judecătorilor, câtă vreme aceștia au pos ibilitatea de a studia
dosarul ș i de a -1 audi a pe inculpat înainte de a se pronunța cu privire la consfințirea vr eunui
acord de acest tip.
Mai mult, legislația noastră oferă instanței cauzei posibilitatea de a respinge un acord
de recunoaștere a vinovăției cu consecința revenirii la procedura comun ă în situația în care
apreciază că soluția cu privire la care s -a ajuns este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea
infracțiunii sau periculozitatea infractorului .

55 R. Rauxloh, Plea Bargaining in National and International Law , Routledge, Canada, 2012, p. 49.

63
În ceea ce privește poziția neutră a judecătorului față de cauza pe care o soluționează,
regulile de deontologie și etică profesională aplicate în mod corect nu ar trebui să interfereze
în mod negativ cu respectarea imparțialității și independenței instanței , iar pe de altă parte,
nerespectarea acestora poate crea grave probleme ale sistemului judiciar în toate celelalte
proceduri de judecată și în orice tip de cauză litigioasă, iar nu numai în această materie.
Egalitatea de tratament .
Potrivit art. 16 din Constituția României, toți cetățenii sunt egali în fața legii.
Respectar ea acestui drept în relaționare cu instituția acordului de recunoaștere a vinovăției
creează divergențe de opinii pornind de la faptul că nu există niciun fel de limite reglementate
la nivel legislativ cu privire la beneficiile acordate inculpaților care î și recunosc vinovăția și
încheie în a cest sens o înțelegere cu Ministerul Public. Se pornește în argumentarea inegalității
de tratament de la faptul că reducerile aplicate pot diferi foarte mult în spețe similare de la o
cauză la alta, de la o regiune la a lta și chiar de la o instanță la alta.
Mai mult , inegalitatea de tratament se manifestă și m ai vizibil în cazul unor coinculpați
în aceeași cauză care primesc pedepse diferite doar pentru faptul că unii înțeleg să își
recunoască vinovăția fiind judecați în procedura simplificată, iar alții aleg să urmeze
procedurile standard.
O asemenea abordare nu este elocventă c âtă vreme unul dintre rolurile judecătorului
este acela de a aprecia în funcție de circumstanțe gradul de pericol s ocial concret al cauzei,
precum și gradul de vinovăție al inculpatului prin raportare la contribuția acestuia la săvârșirea
modalitatea de comitere a fap tei, antecedentele penale etc. Î n funcție de aceste criterii, apare ca
fiind justificată variația de pedepse aplicate în cauze similare, chiar în situația încheierii unui
acord de recunoaștere a vinovăției.
Dacă aprecierea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată nu este una
obiectivă raportat la elementele dosarului atunci problema nu este la modalitatea de
reglementare ori de aplicare a instituției acordului, ci la mo dalitatea de interpretare și apli care
a întregului sistem legislativ.
Dreptul la apărare.
O altă problemă privită din prisma unei efectiv e apărări de care orice acuzat î n materie
penală trebuie s ă se bucure este aceea a calității asistenței și reprezentării juridice care tinde să
scadă în raport c u tentația consilierii clientului în vederea încheierii unui acord de recunoaștere
a vinovăției .

64
Se argumentează în acest sens, mai ales cu privire la apărătorii numiți din oficiu, că
aceștia sunt influențați de beneficiile unei munci m ai ușoare în detrimentul clientului lor care
se vede nevoit ca într-un timp foarte scurt, posibil la o primă întâlnire cu apărătorul său , să
decidă sau nu dacă recurge sau dă curs unei astfel de proceduri.
Sub un alt aspect, se pune în discuție încălcarea dispozițiilor art. 6 par. 3 lit. d) din
Convenție prin implementarea instituției acordului î n legislațiile naționale ale statelor
semnatare. Preved erile în discuție garantează unui inculpat dreptul de a audia sau de a solicita
audierea martorilor acuzării și de a obține citarea și audiere a martorilor apărării î n aceleași
condiții ca și martorii acuzării.
Trebuie însă observat că acest drept este re lativ, acuzatul poate renunța la exercitarea
acestuia î n fața unei instanțe imparțiale și independente ș i poate alege să fie judecat pe baza
probelor colectate în faza de urmărire penală.
În acest sens, Curtea de Ia Strasbourg (Hotărârea din 28 august 19 91, Cauza
Brandstetter c. Austriei), a arătat că pârâtul are posibilitatea de a renunța la dreptul garantat de
art. 6 par. 3 lit. d) din Convenție și, prin urmare, nu poa te pretinde că acest drept i -a fost încălcat
în cazul în care instanța de judecată nu reaudiază un martor a cărui declarație a fost dată în faza
de urmărire penală, câtă vreme citarea și audierea acestuia nu au fost solicitate de inculpat pe
parcursul judecății .

65
CONCLUZII

66
BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
1. Buneci P., Gh. Șerban , I. Ciolaca, I. Dragnea , A. Vasilache, S. Crețu , A. Pichler, V.
Stoica, D. Titian, Noul Cod de procedură penală . Note. Corelații . Explicații , Ed. C.H.
Beck, Bucureș ti 2014 .
2. Duțu M., Recunoașterea vinovăției și negocierea pedepsei , Ed. Economica, Buc urești,
2005;
3. Ferguson G., A. Roberts Darell W., Plea Bargaining: directions for Canadian reform ,
The Canadian Bar;
4. Fisher G., Plea Bargaining Triumph , A history of plea bargaining in America ,
Standford University Press, 2003;
5. Garner Bryan A., Black's L aw Dictionary, 4th edition, West Group, Minnesota, 1999;
6. Health Robert L., Plea bargaining justice of the record, Washburn Law Journal
Publisher , vol. 9, 1979;
7. Mather Lynn M., Plea Bargaining or trial!? The process of criminal -case disposition,
Lexington Books D.C. Health and Company Lexington, Toronto, 1979;
8. Mc Convills M., Mirsky C., The skeleton of plea bargaining , New Law Journal ,
Batterworth &Co., Ltd., Vol. 142, 1992;
9. Micu B., Pă un G., Slăvoiu R., Procedura penală: curs pentru admiterea î n
magistra tură și avocatură , Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2014;
10. Neagu I., Tratat de procedură penală. Partea specială, ed. a II -a, revăzută și adăugită,
Ed. Universul Juridic, București, 2011.
11. Mădălina Pascu, Teodor Manea , Acordul de recunoastere al vinovatiei , Ed.Univ ersul
Juridic, București 2015;
12. Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală. Partea generală . În lumina
noului Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București 2015.
13. Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală. Partea specială. În lumina
noului Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București 2015.
14. Newman Donald J., C onviction: The determination of guilt or inocence without trial ,
Ed. Little Brown & Co, 1966;
15. Rauxloh R., Plea Bargaining in National and International Law , Ed. Routledge,
Canada, 2012;

67
16. Rotaru V., Acordul de recunoaștere a vinovăției , Chișinău , 2004;
17. Rotaru V., Aplicarea prevederilor legale privind acordul de recunoaștere a vinovăției ,
Chișinău , 2013;
18. Tulbure A., Tatu A., Tratat de drept proces ual penal, Ed. All Beck, Bucureș ti, 2001;
19. Udroiu M., Procedura penală. Partea specială. Noul Cod de Procedură Penală.
Sinteze ș i grile , Ed. C.H. Beck, București , 2014;
20. Wayne R. Israel. Jerold H., Criminal justice, ed. a IV -a, Ed. Thomson West, 2004.
21. Zarafiu A., Procedura penală. Partea generală. Partea specială , Ed. C.H. Beck,
București, 2014.

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
1. Alschuler A., Plea Bargaining and Its History , în Columbia Law Review nr. 1/1979
2. Cauza Funke, Cremioux c. Fra nței, 1993, Cauza Murray c. Marii Britanii, 1996.
3. Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
4. Guidorizzi, D.D., Should we Really ”Ban” Plea Bargaining?: The Core Concerns of
Plea Bargaining critics , în Emory Law Journal.
5. Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
6. Legea nr. 135/2010.
7. Legea nr. 182/2012.
8. Legea nr. 204 din 9 martie 2014.
9. Palmer J., Abolishing Plea Bargaining: An End to the Same Old Song and Dance, în
American Journal of Criminal Law, 1999.
10. Studiu. Ministerul Public. Parchetul de pe Înalta Curte de Casație ș i Justiție, 7 aprilie
2014.
11. Tezele prealabile privind elaborarea proiectului Codului de procedură penală,
adnotate prin H.G. nr. 829/2007 .

III. JURISPRUDENȚĂ
1. Curtea Constituțională a României, decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015.
2. Curtea Constituțională a României, decizia nr. 265 din 6 mai 2014.
3. Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr. 5 din 26 mai 2014.
4. Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014.
5. Judecătoria Cornetu, sentința penală nr. 368 din 30 iunie 2014.

68
6. Judecăt oria Slobozia, sentința penală nr. 556 din 12 mai 2014.
IV. SITE -URI INTERNET
1. www.consilium.europa.eu
2. www.data.gov.ro
3. www.just.ro
4. www.jurisprudență.com
5. www.jurisprudență.org
6. www.jurisprudență.avocats.ro
7. www.law.uchicago.edu
8. www.legislationline.org
9. www.mpublic.ro
10. www.scj.ro
11. www.ue.ro

V. ALTE SURSE
1. Academia Română, Institu tul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti ”, DEX –
Dicționarul explicativ al limbii române. Ediția a II -a, Ed. Univers Enciclopedic Gold ,
București, 2016 .
2. Bernd, S. L., Rădulețu, S., Dicționar de termeni și expresii juridice latine. Ediția
a II-a, Ed. C. H. Beck, București, 2012.