Acordul de Recunoastere a Vinovatiei

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

la disciplina

DREPT PROCESUAL PENAL

cu titlul

ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI

Profesor Coordonator:

Conf. univ. dr. Zarafiu Andrei

Absolvent:

Constantinescu Miruna

BUCUREȘTI

2016

CUPRINS

INTRODUCERE 1

CAPITOLUL I – Aspecte preliminare privind procedurile speciale în procesul penal 2

Secțiunea 1 – Evoluție istorică 2

Secțiunea 2 – Reglementarea procedurilor speciale 6

Secțiunea 3 – Analiză comparativă prin raportare la procedura recunoașterii învinuirii (cercetarea abreviată) 9

CAPITOLUL II – Condiții generale de admisibilitate ale convenției de negociere 11

Secțiunea 1 – Natura juridica și condițiile generale ale acordului 11

Secțiunea 2 – Titularii și obiectul acordului 12

§2.1. – Titularii – prerogative și competență 12

§2.1.1. – Rolul și poziția procesuală a procurorului la inițierea și încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției 12

§2.1.2. – Rolul și poziția procesuală a inculpatului la inițierea și încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției 20

§2.1.3. – Avantajele încheierii acordului pentru inculpat 24

§2.2. – Obiectul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției 24

Secțiunea 3 – Condiții legale de formă și conținut ale acordului de recunoaștere a vinovăției 28

§3.1. – Condiții de admisibilitate 28

§3.2. – Condiții de formă și conținut 32

CAPITOLUL III – Procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției 32

Secțiunea 1 – Procedura privind acordul de recunoaștere a vinovăției 32

§1.1. – Procedura în faza de urmărire penală 32

§1.2. – Procedura în fața instanței de judecată 34

§1.2.1. – Rolul instanței la încheierea convenției de negociere 41

Secțiunea 2 – Soluții și consecințe procesuale 42

§2.1. – Admiterea acordului 43

§2.2. – Respingerea acordului 44

§2.3. – Latura civilă a procesului penal 47

§2.4. – Conținutul hotărârii 48

Secțiunea 3 – Căi de atac și probleme de constituționalitate 49

CAPITOLUL IV – Acordul de recunoaștere din perspectiva Convenției Europene a drepturilor Omului și din perspectiva dreptului comparat 53

Secțiunea 1 – Acordul de recunoaștere a vinovăției pe terenul Convenției Europene a Drepturilor Omului 53

§1.1. – Dreptul la un tribunal imparțial și independent 54

§1.2. – Termenul rezonabil 56

§1.3. – Prezumția de nevinovăție 56

§1.4. – Dreptul la apărare 58

§1.5. – Egalitatea de tratament 59

Secțiunea 2 – Aspecte de drept comparat 60

§2.1. – Modelul anglo-saxon 60

§2.2. – Modelul romano-germanic 65

BIBLIOGRAFIE 77

ANEXA 81

INTRODUCERE

Evoluția sistemului de justiție român a fost influențată de-a lungul timpului atât de cutumele juridice specifice fiecărei epoci în parte, de interesele politice, cât si de apropierea politică și culturală față de statele care au avut influență în zonă, impactul acestor modelele legislative resimțindu-se direct în calitatea actului de justiție. Reformele din legislația procesual penală română nu au suprimat, însă, principiile generale ale dreptului procesual penal, care au subzistat de-a lungul timpului.

Ultimul deceniu a fost marcat de necesitatea imperioasă de modernizare și aliniere a sistemului de justiție și a statului de drept la cerințele actuale, pentru adaptarea acestuia la așteptările sociale și atingerea standardelor europene. În această perspectivă sistemul judiciar român, îndeosebi ramura procesual penală, are drept scop creearea unor mecanisme care să asigure atât respectarea drepturilor și intereselor cetățenilor, cât și asigurarea interesului general.

Justiția penală, prin normele incriminatoare reglementate la nivelul Noului Cod Penal, dar și în legile speciale, impune conformarea conduitei cetățenilor față de cerințele societății. Încălcarea lor va conduce la nașterea unui raport juridic penal de conflict, în care statul este subiectul pasiv principal, lezat prin conduita contrară a individului.

Dacă dreptul penal substanțial stabilește cadrul în interiorul căruia o presoană trebuie să se manifeste, atunci dreptul procesual penal este acea parte care transpune în viață și dă naștere dreptului penal substanțial în momentul încălcarii normei incriminatoare.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură penală, la 1 februarie 2014, dreptul procesual penal a cunoscut instituții pe care, anterior, le cunoștea doar tangențial.

Modificările aduse au țintit și secțiunea procedurilor speciale, introducând soluții noi, bazate pe experiențele comparative pozitive confirmate în alte statele europene, care să faciliteze realizarea unui „proces de decizie mai rapid și mai eficient”. Astfel, elemente de drept anglo-saxon, deși prezente anterior Noului Cod, s-au concretizat și au fundamentat noi instituții.

Poate cea mai modernă și pragmatică modificare este acceptarea ideii de justiție negociată, specifică sistemelor anglo-saxone. Formalismul și rigoarea sistemului procesual penal român nu a permis implementarea acestor norme decât cu mari rețineri. Principii precum legalitatea, aflarea adevărului judiciar, prezumția de nevinovăție, egalitatea armelor și dreptul la apărare au format criteriile la care noile amendamente trebuiau să se conformeze în drumul lor spre asigurarea respectării tututor garanțiilor procesuale.

Justiția negociată, deși este un concept relativ nou în sistemul judiciar român, este deja bine conturată atât la nivelul sistemelor anglo-saxone, dar și la cel al sistemelor romano-germanice. Ideea nu este lipsită de critici, însă beneficiile pe care aceasta le aduce reprezintă un motiv temeinic pentru schimbarea și implementarea acestei instituții.

Acordul de recunoaștere a vinovăției, conform definițiilor doctrinare, este o procedură specială prin care se realizează tragerea la răspunderea penală a inculpatului în ipoteza în care acesta înțelege să recunoască faptele de care este acuzat, încadrarea acestora, și acceptă cuantumul și modalitatea de executare a pedepsei astfel cum au fost convenite în urma negocierii cu reprezentantul Ministerului Public – procurorul.

În virtutea influențelor continentale și anglo-saxone, sfera de aplicare a procedurii este condiționată de îndeplinirea cumulativă a anumitor cerințe prevăzute de lege. Fiind reglementată de norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, pentru aplicarea ei, inculpatul, în cunoștiință de cauză, renunță voluntar la beneficiul unui proces penal complet.

Prezenta lucrare urmărește analizarea acestei instituții pornind de la definirea noțiunii de procedură specială, urmată de analiza concretă a procedurii acordului și legătura acesteia cu celelalte instituții de drept procesual penal, încheind cu rolul, beneficiile și deficiențele întâmpinate de la momentul intrării în vigoare.

CAPITOLUL I

ASPECTE PRELIMINARE PRIVIND PROCEDURILE SPECIALE ÎN PROCESUL PENAL

SECȚIUNEA 1. EVOLUȚIE ISTORICĂ

Instituția acordului de recunoaștere a vinovăției a luat naștere în Statele Unite ale Americii, la începutul secolului al XX-lea, din rațiuni de ordin pragmatic, în scopul degrevării muncii depuse în cadrul tribunalelor din zonele urbane mari, pentru rezolvarea de urgență și cu precădere a cazurilor cu gravitate redusă, în situația în care acestea nu necesitau a fi soluționate printr-un proces complet, desfășurat în fața juraților.

În evoluția sa, sistemul de justiție american a pornit de la moștenirea engleză, common law, căreia i-a adaugat pe parcurs caracteristici distincte. Astfel, practica guilty plea este amintită în America încă din sec al XIX-lea, însă la data respectivă, datorită faptului că majoritatea infracțiunilor erau pedepsite cu moartea, ea nu implica „un schimb de clemență pentru propria incriminare” și, ca urmare, era descurajată.

Tot în acea perioadă funcționa o altă practică a common law, cunoscută ca bargaining for information prin care un acuzat își putea recunoaște vinovăția și, dacă reușea să urmărească în privat, cu succes, pe ceilalți participanți la infracțiune, era iertat. Fiind un sistem în care precedentele hotărâri judecătorești sunt izvoare de drept, se poate urmări cristalizarea treptată a practicii plea bargain.

Primele cazuri în care s-a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției sunt menționate după terminarea războiului civil american. Dacă în 1878, Curtea Supremă a Statelor Unite discută negocierea mărturiei în Whiskey Cases, în 1892 deja condiționează realizarea unui acord de condiția ca „inculpatul să fie informat pe deplin de adevărul, forța și efectul recunoașterii vinovăției sale”. Numărul cazurilor a avut o creștere remarcabilă, ajungând în Instanțele Federale de la procentul de 50% în 1908, la 78% în 1916, iar în Instanțele Statale la 76-85%.

În secolul al XX-lea, utilizarea procedurii cunoaște o creștere semnificativă după reintroducerea pedepsei cu moartea, în 1976, remarcându-se faptul că infracțiunile pentru care s-a aplicat au avut o gravitate din ce în ce mai mare.

Până în anul 1970, plea bargain, nu a primit o recunoaștere oficială din partea tribunalelor, fiind considerată o procedură comună, însă de la cazul Brady v. United States, soluționând, Curtea Supremă a recunoscut și a afirmat constituționalitatea și legalitatea acestei proceduri.

Presiunea exercitată de durata și de numărul mare de procese a determinat statele continentale să transpună, pe rând, această procedură în cadrul legislației naționale, adaptând-o la nevoile și interesele specifice societății, după ce Consiliul de Miniștri al Consiliului Europei, prin recomandarea R87 și Memorandumul explicativ din 1987, a încurajat utilizarea de beneficii suplimentare pentru inculpații care înțeleg să coopereze cu autoritățile judiciare. O atenție deosebită s-a acordat limitării deficiențelor întâmpinate de modelul anglo-saxon prin reglementarea unor condiții restrictive privind sfera de aplicare a acestei instituții.

Primul stat european care a preluat procedura a fost Italia, unde aplicarea pedepsei la cererea părților, patteggiamento, era utilizată anterior intervenirii reformei din anul 2003 doar pentru infracțiunile minore, în cazul cărora opera o reducere de până la ⅓ din pedeapsa prevăzută de lege, cuantumul pedeapsei efectiv aplicate fiind limitat la cel mult 2 ani închisoare. Ulterior adoptării reformei, patteggiamento cunoaște două forme, respectiv una de drept comun, patteggiamento allargato, și una de excepție.

În Franța, începând cu anul 1999 intră în vigoare o instituție precursoare, composition penale (înțelegere penală), a cărei țintă era stingerea acțiunii penale. Instituția le plaider coupable a fost introdusă în Codul de Procedură Penală Francez prin legea „Loi Pereben II” din 9 martie 2004, având ca țintă adaptarea sitemului de justiție la evoluția criminalității. Legea viza o creștere a puterii coercitive a poliției și a capacității de a desfășura urmărirea penală de către Ministerul Public, fapt ce a condus la numeroase controverse. În pofida acestei poziții a avocaților și magistraților, s-a afirmat că procedura reprezintă „o formă de contractualizare a justiției penale care și-a făcut intrarea în dreptul francez” care ușurează munca depusă în cadrul instanțelor și are în vedere interesele victimei.

Spania se limitează la adoptarea unei proceduri abreviate a recunoașterii vinovăției, conformida del acusado, în reforma Legii procedurii penale din 1988 „Ley enjuiciamiento criminal”, completată ulterior în 2012, 2015.

Portugalia adoptă o serie de proceduri speciale, denumite mecanisme de deviere, precum: medierea, procedura sumară, suspendarea provizorie a procedurii și închiderea cazurilor la constatarea absenței infracțiunii.

Codul de procedură german nu prevede expres posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, rezumându-se la a accepta excepții de la regula urmăririi penale, prin autorizeazarea procurorilor de a opri urmărirea penală a unor infracțiuni minore cu condiția ca inculpatii să accepte plata unor sume în scop caritabil. Ulterior, în 2009 prin Legea acordurilor în materie procesaul penală este introdusă Procedura de negociere informală.

În sistemul judiciar penal român, întemeiat, în mod tradițional, pe elementele specifice legislațiilor continentale care valorificau, preponderent, principiile legalității și aflării adevărului, din punct de vedere al evoluției istorice, procedurile speciale nu au fost din totdeauna reglementate în mod expres ca instituții de sine stătătoare. Spre exemplu, în Codul de Procedură penală de la 1864 erau consacrate doar situații de excepție de la prevederile de drept comun.

La nivel doctrinar, se aprecia, într-o formă incipientă, importanța reglementării unor proceduri speciale în anumite situații strict determinate.

Codul „Carol al II-lea”, din 1936, a fost primul cod de procedură penală din sistemul judiciar penal român în care erau prevăzute proceduri speciale: în cazul infractorilor minori, a infracțiunilor de presă, de consiliere în judecarea delictelor contra onoarei, procedura amnistiei, procedura grațierii etc.. Totodată se realiza o distincție între procedurile speciale propriu-zise și cele auxiliare.

Codul de procedură penală din 1968 cuprindea proceduri speciale asemănătoare vechilor reglementări, însă odată cu modificarea adusă prin Legea nr. 202/2010 prin care se introducea art. 320^1, se crea cadrul legal în care noile elemente acuzatoriale urmau a fi transpuse.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală și a Noului Cod Penal, la 1 februarie 2014, reglementările penale române au cunoscut noi aspecte specifice sistemului acuzatorial menite a completa și îmbunătăți desfășurarea procesului penal lato sensu. Printre altele, se introduc noțiuni privind conceptul de justiție negociată sau convenție între apărare și acuzare, deși acestea, din punct de vedere conceptual, nu sunt compatibile cu principiile specifice sistemului continental.

Rațiunea transpunerii procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției, în sistemul juridiar penal român, este prezentată în Expunerea de motive pentru Proiectul Legii privind Codul de Procedură penală. Astfel, având în vedere deficiențele remarcate de-a lungul timpului, a apărut necesiatea modernizării sistemului, prin care să asigure crearea unei jurisprudențe armonizate cu cea a Curții Europene, care să răspundă noilor cerințe apărute ca urmare a evoluției societății.

S-a urmărit în mod direct, prin reglementarea procedurii simplificate, reducerea duratei procedurilor judiciare, eficientizarea activității din faza de urmărire penală, economisirea resurselor bănești și umane și degrevarea instanțelor de judecată. Deși această procedură specială are un pronunțat caracter de noutate în cadrul sistemului judiciar român, ea reprezintă, cu preponderență, rezultatul unei îndelungi evoluții cristalizate la nivel internațional a modelului originar instituit de sistemul anglo-saxon.

SECȚIUNEA 2. REGLEMENTAREA PROCEDURILOR SPECIALE

Normele procesual penale, regăsite în Partea Generală și cea Specială a Codului de Procedură penală, guvernează și dirijează activitatea desfășurată într-o sau în legătură cu o cauză penală, precum și raporturile juridice stabilite între diverșii participanți în procesul penal.

„Totalitatea normelor procedurale care formează procedura de drept comun și în temeiul cărora se desfășoară procesul penal constituie cadrul legal ce garantează aflarea adevărului în toate cauzele penale și justa soluționare a acestora”. Premisele înfăptuirii justiției în mod nediscriminatoriu pentru toți participanții la procesul penal sunt create prin aplicarea unitară și nediferențiată a procedurii obișnuite.

Normele de drept comun pot fi insuficiente și ineficace prin raportare la cerințele impuse de necesitatea aflării adevărului într-o cauză penală atipică. Aceste cauze sunt guvernate de anumite prevederi cu caracter special, care impun un tratament judiciar adecvat, distinct de cel instituit prin procedura de drept comun.

Legiuitorul a urmărit, prin reglementarea procedurilor speciale, asigurarea unui mecanism și a unui ritm corespunzător desfășurării procesului penal, fără a periclita minimul de garanții necesare pentru soluționarea justă a cauzelor deduse spre judecată și fără a aduce atingere unor drepturi fundamentale. Indiferent de tipul procedurilor penale, scopul urmărit este unul comun, anume tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune.

Noțiunea de procedură specială a fost calificată la nivel doctrinar ca fiind complexul de norme procesual penale, distincte de procedura de drept comun, cu un caracter complex și derogatoriu, aplicabile în limitele și situațiile expres prevăzute de lege. În schimb, o cauză penală, în lipsa unor dispoziții legale exprese contrare, va fi soluționată potrivit dreptului comun.

Aplicarea procedurilor speciale se realizează în urma analizării în mod obiectiv a elementelor incidente în cauză, iar nu în mod discreționar în temeiul unor criterii subiective. La nivel doctrinar, au fost admise criterii în funcție de care aplicarea in concreto a unei proceduri speciale era considerată ca fiind necesară – starea și calitățile persoanei trase la răspundere penală; infracțiunea săvârșită și condițiile în care a fost descoperită.

Diversitatea procedurilor speciale în materie penală a impus elaborarea unor clasificări prin raportare la criterii determinante.

Astfel, în funție de obiectul cauzelor ce trebuie soluționate și care cad sub incidența reglementărilor speciale, acestea se împart în proceduri speciale propriu-zise și proceduri speciale auxiliare.

Procedurile speciale propriu-zise sunt procedurile care includ norme derogatorii de la procedura de drept comun, a căror aplicare conduce la realizarea scopului procesului penal. Aceste proceduri presupun antamarea elementelor raportului de conflict, asigurând desfășurarea activitățiilor judiciare de rezolvare a fondului cauzei penale, precum și a celei civile, dacă a fost exercitată în cadrul procesului penal.

Identice din perspectiva naturii juridice, ele se deosebesc din punct de vedere al modalității de reglementare, anume al normelor conținute. Astfel, procedurile speciale propriu-zise sunt, la rândul lor, de două feluri:

Proceduri în cadrul cărora se aplică preponderent norme derogatorii de la dreptul comun care se completează, atunci când prevederile speciale tac, cu dispoziții generale – Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției;

Proceduri guvernate cu precădere de normele de drept comun, ce se completează cu normele derogatorii specifice procedurii speciale – Procedurile în cauzele cu infractori minori și cea de tragere la răspundere penală a persoanei juridice.

Această împărțire se întemeiază pe interpretarea articolelor 489 și 504 C. proc. pen., al căror marginal este Dispoziții generale. Se constată, astfel, faptul că reglementarea celor două proceduri speciale doar se completează cu prevederi specifice, concret aplicabile cauzelor particulare în materie, normele de drept comun.

O altă categorie de proceduri speciale, alături de cea prezentată anterior este cea a procedurilor speciale auxiliare – contestația privind durata procesului, procedura dării în urmărire, procedura în caz de dispariție a dosarelor și înscrisurilor judiciare etc.

Acestea conțin dispoziții derogatorii, însă reglementează activități judiciare prin care se soluționează aspecte adiacente rezolvării fondului cauzei și pot fi întâlnite în etapa judecății ori etapa de executare a pedepsei. Fiind circumscrise activității de soluționare, ele nu vizează antamarea elementelor esențiale ale raportului de conflict și nu presupun realizarea obiectului acțiunii penale exercitate în cauzele penale. Soluțiile care pot fi pronunțate în vederea finalizării procedurilor auxiliare pot fi de admitere sau de respingere a cererii.

Un alt criteriu în funție de care se poate realiza clasificarea procedurilor speciale este izvorul consacrării – Codul de Procedură Penlă sau legile speciale.

În prima categorie se încadrează procedurile propriu-zise: acordul de recunoaștere a vinovăției, procedura în cauzele cu infractori minori, procedura tragerii la răspundere a persoanei juridice; cât și procedurile auxiliare.

În cea de-a doua categorie, se regăsesc proceduri reglementate în legi speciale: Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala republicata 2011 etc..

La nivel general, trebuie remarcat faptul că, în anumite situații, procedura de drept comun care guvernează desfășurarea activității judiciare într-o cauză penală include și norme derogatorii, cu caracter special. Ca ansamblu, normele speciale în aceste situații nu constituie o procedură specială propriu-zisă deoarece, pe de o parte, activitățile pe care le guvernează se desfășoară concomitent cu activitatea principală, iar pe de altă parte, legiuitorul nu le-a conferit o existență procesuală autonomă.

SECȚIUNEA 3. ANALIZĂ COMPARATIVĂ PRIN RAPORTARE LA PROCEDURA RECUNOAȘTERII ÎNVINUIRII (CERCETAREA ABREVIATĂ)

În Legea nr. 29/1968 privind Codul de Procedură penală, era reglementată, la art. 320^1, instituția judecății în cazul recunoașterii vinovăției – considerată a fi o procedură specială. Rațiunea reglementării a fost aceea de a scurta durata etapei cercetării judecătorești și de a „recompensa” inculpatul. Practic, subiectul pasiv al acțiunii penale, în urma declarării recunoașterii tuturor faptelor reținute în sarcina sa, putea solicita instanței ca judecata să se desfășoare pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Noul Cod de Procedură penală a păstrat instituția sub o altă denumire – procedura recunoașterii învinuirii sau cercetarea judecătorească abreviată , dar și sub o altă formă, fiind deturnată de la rangul de procedură specială la cel de modalitate atipică de desfășurare a etapei cercetării judecătorești – art. 374 alin. (4), art. 375 și art. 377 C. proc. pen..

Reglementarea anterioară a procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, era asemănătoare, din anumite puncte de vedere, procedurii recunoașterii învinuirii.

Principala similitudine între cele două proceduri este fundamentul pe care au fost „clădite”, anume concepția de justiție negociată.

Un alt element comun este dat de modalitatea de declanșare a procedurilor, respectiv prin fomularea unei cerei de către inculpat. Totodată, existența declarației inculpatului de recunoaștere a faptei sau a faptelor constitie un aspect important pentru admisibilitatea procedurilor.

Cele două instituții responsabilizează părțile și constituie un remediu pentru deficiența specifică procesului penal – perioada mare de desfășurare – prin asigurarea soluționării cauzelor în condiții de celeritate și economisire a resurselor umane și materiale.

Între cele două proceduri există și numeroase deosebiri:

Din punct de vedere al cadrului procesual al desfășurării procedurilor: Încheierea unui acord de recunoaștere poate interveni doar în timpul fazei de urmărire penală, începând cu prima zi ulterior punerii în mișcare a acțiunii penale. Emiterea ordonanței de inculpare încă din debutul procesului penal se fundamentează pe existența unui material probator consistent. Procedura specială este guvernată de reguli derogatorii de la procedura de drept comun, ea fiind aplicabilă în primă instanță, dar și în apel.

Recunoașterea învinuirii poate interveni numai în cursul judecății în primă instanță, cererea inculpatului fiind formulată până la începerea cercetării judecătorești;

Din punct de vedere al structurii procesului penal: În cadrul procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției, terminarea fazei de urmărire penală prin încheierea acordului determină sesizarea instanței printr-un act procesual diferit față de rechizitoriu, acesta din urmă nemaifiind întocmit. Astfel, se exclude parcurgerea etapei camerei preliminare, precum și etapa dezbaterilor și a ultimului cuvânt al inculpatului.

În cazul recunoaștrii învinuirii, defășurarea procesului penal nu este afectată, fiind parcurse toate fazele și etapele prevăzute de lege – urmărirea penală, camera preliminară, judecata și punerea în executare a hotărârilor judecătorești;

Din punct de vedere al subiecților procesuali implicați: În desfășurarea procesului penal conform reglementărilor speciale, se constată o implicare activă și consistentă a organelor judiciare penale – procurorul de caz și procurorul ierarhic superior, spre deosebire de procedura recunoașterii învinuirii, unde, subiectul procesual oficial este instanța de judecată.

Acordul de recunoaștere a vinovăției presupune o negociere între procuror și inculpat cu privire la individualizarea pedepsei, modul de soluționare al acțiunii penale fiind, în anumite limite, obligatoriu pentru instanța de judecată. În cazul recunoașterii învinuirii, sarcina exclusivă de a proceda la individualizarea pedepsei revine judecătorului;

Din perspectiva condițiilor de admisibilitate: Inculpatul poate iniția încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției doar dacă recunoaște fapta comisă și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost emis actul de inculpare. Dacă înțelege să uzeze de dreptul său la tăcere, procedura nu va putea fi desfășurată. Reglementarea specială permite încheierea convenției și doar cu privire la unele infracțiuni ori doar cu unii inculpați. Deasemenea, procedura acordului de recunoaștere a vinovăției este aplicabilă doar infracțiunilor de mai mica gravitate, pentru care pedeapsă prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani.

În cazul recunoașterii învinuirii, parcurgerea procedurii este condiționată de recunoașterea în totalitate de către inculpat a faptelor reținute în sarcina sa, nefiind obligat să accepte încadrarea juridică a faptelor. De asemenea, inculpatul poate beneficia de procedura simplificată chiar dacă alege să uzeze de dreptul său la tăcere. Sfera de aplicare a recunoașterii învinuirii este mai largă, fiind exclusă doar pentru infracțiunile a căror pedeapsă prevăzută de lege este detențiunea pe viață.

Din punct de vedere al desfășurării procedurii: Potrivit dispozițiilor speciale, judecarea cauzei se desfășoară conform unei proceduri necontradictorii, care exclude posibilitatea administrării unor noi probe ori readministrarea probelor din cursul urmăririi penale. Astfel, soluționarea cauzei se întemeiază strict pe materialul probator constituit în faza de urmărire penală.

În cazul recunoașterii învinuirii, legea procesual penală prevede desfășurarea procesului cu respectarea principiului contradictorialității. Se admite, astfel, posibilitatea administrării probei cu înscrisuri, dar și a probei cu martori, precum și punerea în discuția părților schimbarea încadrării juridice a faptelor recunoscute – art. 375 alin. (2), art. 377 alin. (1) și (2) C. proc. pen.;

Din punct de vedere al efectelor: Ca urmare a încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, instanța va putea pronunța o hotărâre prin care să dispună fie executarea de către inculpat a pedepsei asupra căreia s-a convenit prin convenție, fie o pedeapsă mai blândă sau chiar respingerea acordului dacă se constată neîndeplinirea cerințelor prevăzute de lege.

Dacă judecata s-a desfășurat conform procedurii cercetării judecătoreaști abreviate, inculpatul va beneficia, în caz de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei, de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege cu ⅓ pentru pedeapsa cu închisoarea, respectiv cu ¼ pentru pedeapsa cu amenda. Forma atipică de desfășurare a cercetării judecătorești implică atât un beneficiu procedural, cât și unul substanțial.

CAPITOLUL AL II-LEA

CONDIȚII GENERALE DE ADMISIBILITATE

SECȚIUNEA 1. NATURA JURIDICĂ ȘI CONDIȚIILE GENERALE ALE ACORDULUI

Din punct de vedere al naturii juridice, acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o formă propriu-zisă de manifestare a tranzacțiilor judiciare în materie penală. Condiția esențială pentru aceasta este mărturisirea, declarația inculpatului de recunoaștere a faptei, respectiv recunoașterea vinovăției de către inculpat. Lipsa mărturisirii nu poate justifica încheierea legală a unui astfel de tranzacții.

Acordul de recunoaștere a vinovăției este văzut, din punct de vedere material, drept o convenție scrisă, prin care titularii acesteia convin asupra modului de rezolvare a acțiunii penale în temeiul recunoașterii făcute de către inculpat.

Ca act judiciar, din punct de vedere procedural, acordul cunoaște o dublă natură juridică, reprezentând atât un act de sesizare cu caracter special, cât și un act de învestire al instanței de judecată.

La nivelul practicii judiciare a parchetelor din Ministerul Public s-au conturat o serie de etape privind parcurgerea procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției.

O primă etapă, o reprezintă exprimarea, de către unul dintre titulari, intenției de a încheia o convenție de negociere.

Ulterior, procurorul de caz sesizează procurorul ierarhic superior în vederea emiterii de către acesta din urmă a unui aviz, în scopul fixării limitelor în care urmează a fi purtată negocierea. Prin aviz, procurorul ierarhic superior nu poate stabili, în mod discreționar, felul și cuantumul predepsei, precum și modalitatea concretă de executare a pedepsei. Această competență îi revine procurorului de caz, în temeiul calității sale de titular al acordului.

Următoarea etapă, ulterioară obținerii avizlui prealabil, este negocierea propriu-zisă, între limitele stabilite prin aviz, purtată între procurorul de caz și inculpatul asistat obligatoriu de către avocat. În funcție de rezultatul negocierilor, procurorul fie va redacta și încheia, în mod concret, cu inculpatul acordul, fie va consemna rezultatul într-un proces-verbal.

Ultima etapă, necesară a fi parcursă, este sesizarea procurorului ierarhic superior în vederea emiterii unui aviz privind efectele acordului încheiet. Această etapă este premergătoare sesizării instanței de judecată competente cu soluționarea acordului.

SECȚIUNEA 2. TITULARII ȘI OBIECTUL ACORDULUI

§2.1.1. ROLUL ȘI POZIȚIA PROCESUALĂ A PROCURORULUI LA INIȚIEREA ȘI ÎNCHEIEREA ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI

Legea procesual penală stabilește, în art. 55 alin. (3) care sunt atribuțiile procurorului în cadrul procesului penal. Între acestea se numără, potrivit lit. e), și posibilitatea reprezentantului Ministerului Public de a încheia un acord de recunoaștere, el fiind unul dintre titularii convenției de negociere.

Inițiativa încheierii unui acord poate aparține fie inculpatului, fie procurorului. În cazul celui din urmă, inițiativa poate apărea fie ca urmare a aprecierilor personale a cauzei, fie ca urmare a unei propuneri a organului de cercetare penală, atunci când apreciază necesar, materializată prin referat.

În unele sisteme de drept, inițiativa privind încheierea unui acord poate aparține și avocatului inculpatului ori exclusiv procurorului. Deși reglementarea națională este explicită în privința acestui lucru, s-a apreciat, în virtutea asigurării unei poziții de egalitate între cele două funcții procesuale, faptul că inculpatul are posibilitatea de a iniția încheierea unui acord personal, dar și prin avocat ales, dacă acesta din urmă a fost împuternicit în temeiul contractului de asistență juridică.

În cadrul procedurii, rolul reprezentantului Ministerului Public este unul complex. În acest sens, legea procesual penală stabilește competența și atribuții privind negocierea și încheierea unui acord, emiterea actului procesual specific și sesizarea instanței pentru soluționarea cauzei.

Norma legală instituie în sarcina procurorului obligația, ulterior emiterii ordonanței de inculpare, dar anterior inițierii procedurii speciale, de a aprecia caracterul suficient al materialului probator existent până la acel moment. Spre deosebire de procedura de drept comun, se poate observa faptul că standardul pentru pronunțarea unei soluții de condamnare în mod tradițional, este mai redus.

Pe cale de consecință, probele administrate la dosar în cursul urmăririi penale, până la emiterea ordonanței de inculpare și până la eventuala inițiere a unui acord de recunoaștere, trebuie să releve date din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, deoarece în etapa judecății instanța nu va mai proceda la administrarea de probe potrivit procedurii comune – art. 376 alin. (3)-(4) C. proc. pen..

Ca urmare a acestei prevederi, materialul probator trebuie să conducă la formarea convingerii judecătorului care soluționează cauza că inculpatul este autorul infracțiunii față de care s-a inițiat încheierea unei convenții de negociere. În caz contrar, orice dubiu este interpretat în favoarea suspectului sau inculpatului, potrivit principiului in dubio pro reo – art. 4 alin. (2) C. proc. pen..

Dispozițiile art. 108 alin. (4) teza I C. proc. pen. prevăd expres faptul că procurorul, ulterior emiterii ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, trebuie să aducă la cunoștinta inculpatului posibilitatea acestuia de a încheia, în cursul urmăririi penale, un acord de recunoaștere a vinovăției. Obligația incumbă și în ipotezele în care, ulterior punerii în mișcare a urmăririi penale, procurorul dispune din oficiu sau ca urmare a sesizării de către organele de cercetare penală, extinderea acțiunii penale cu privire la fapte sau persoane noi. În această situație, este prevăzută obligația organelor de urmărire penală de a aduce la cunoștiința inculpatului posibiliatea de a încheia un acord de recunoaștere cu privire la noile fapte pentru care acțiunea penală a fost extinsă. Nerespectarea acestei obligații de informare este sancționată cu nuliatea relativă.

În ipoteza în care inițiativa încheierii unei convenții de negociere aparține procurorului, s-a formulat opinia conform căreia, aceasta nu este de natură a aduce atingere prevederilor art. 101 alin. (1) C. proc. pen. care reglementează interzicerea promisiunilor sau îndemnurilor în scopul de a se obține probe.

Principiul loialității administrării probelor în procesul penal nu este încălcat prin simpla informare a suspectului sau inculpatului referitor la eventualele beneficii procesuale sau substanțiale de care s-ar putea bucura ca urmare a parcurgerii procedurii speciale. Pe de altă parte, condiționarea obținerii beneficiilor de producerea unor probe care să susțină acuzațiile formulate împotriva altor persoane decât cea care recunoaște, lezează în mod vădit pricipiul loialității administrării probelor.

Opinia este justificată prin prisma reglementării posibilității procurorului de a iniția acordul înainte de a solicita avizarea acestuia de către procurorul ierarhic superior. Dacă inculpatul exclude de la început încheierea unui acord, obținerea unui aviz preliminar nu își mai găsește relevanța.

Prin reglementarea procedurii speciale, legiuitorul nu a transpus în totalitate elementele specifice modelului anglo-saxon, fapt care s-a tradus prin imposibilitatea procurorului, în cursul negocierii purtate cu inculpatul, de a valorifica datele relevate prin recunoașterea inculpatului, în situația în care se cercetează o infracțiune săvârșită în forma participației penale ori se descoperă alte infracțiuni săvârșite de persoanele în cauză.

În temeiul principiilor fundamentale ale procesului penal, pe de o parte, se are în vedere respectarea prezumției de nevinovăție de care beneficiază fiecare inculpat. Pe de altă parte, sunt avute în vedere dispozițiile art. 97 alin (2) C. proc. pen. prin care sunt reglementate expres mijloacele de probă ce pot fi utilizate. Declarațiile date în codițiile prevederilor art. 107-110 C. proc. pen. constituie mijloace de probă și pot fi utilizate în consecință. Însă, ținând cont de natura distinctă a procedurii acordului și de condițiile în care inculpatul recunoaște vinovăția, se constată că respectiva declarație nu constituie mijloc de probă și, astfel, nu va putea fi utilizată în consecință. Elementele relevate de această manieră nu sunt inserate în conținutul acordului, însă pot fi relevante, din punct de vedere subiectiv, pentru procuror la negocierea pedepsei.

Prerogativele procurorului au conoscut și o anumită evoluție în decursul redactării Noului Cod de Prodcedură penală. Inițial, Legea nr. 135/2010 prevedea, la art. 480 alin. (3), faptul că inculpatul beneficiază, în temeiul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, de o reducere cu ⅓ a limitelor pedepsei cu închisoarea, respectiv cu ¼ a limitelor de pedeapsă prevăzută de lege în cazul amenzii. În corelație cu acesta, dispozițiile art. 485 alin. (1), prevedeau că la soluționarea acordului de către instanță, aceasta trebuia pronunțe o soluție de condamnare în limitele de pedeapsă reduse conform art. 480 alin. (3) din legea procesual penală.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 225/2013 – Legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală – a marcat anumite schimbări la nivelul reglementării inițiale. Astfel, art. 102 pct. 288 din lege, prevede abrogarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. pen.. Modificarea a determinat, inevitabil, și schimbarea prevederilor art. 485 alin. (1) C. proc. pen., corelate cu dispoziția anterior menționată. Rațiunea amendamentului a fost de a transforma procedura într-una mai dezirabilă pentru inculpat, din moment ce beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă putea fi obținut și în faza de judecată prin parcurgerea procedurii cercetării judecătorești abreviate.

Asupra acestor aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu întrebarea preliminară privind posibilitatea procurorului, în cursul urmăririi penale, ulterior inițierii acordului, de a reține concomitent încadrarea juridică a faptei și aplicarea, cu consecințe directe, a dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen..

Înalta Curte a statuat faptul că procurorul nu poate reține prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. în timpul urmăririi penale deoarece prin aceasta inculpatul ar obține un dublu beneficiu pe care legiuitorul nu a înțeles să îl acorde. În motivarea soluției, se apreciază faptul că distincția, din punct de vedere al conținutului și al desfășurării, între procedura acordului de recunoaștere a vinovăției și cea a recunoașterii învinuirii este evidentă.

De lege ferenda, apare ca necesară existența unei <<”dispoziții similare celei din art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, de tipul celei conținute de art. 480 alin. (3) – abrogată prin Legea nr. 255/2013, sau a unei norme de trimitere la dispozițiile art.396 alin. (10) din Codul de procedură penală” >>, pentru a da eficiență și pentru a îndeplini scopurile prevăzute în Expunerea de motive privind Codul de procedură penală – accelerarea procedurilor, diminuarea cheltuielilor, degrevarea instanțelor de cauzele simple.

Ca urmare a modificărilor statuate prin Legea de punere în aplicare a Codului de Procedură penală, Curtea Constituțională a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013.

În cauză s-a susținut că prin abrogarea alin. (3) al art. 480 C. proc. pen. s-ar crea o „situație inechitabilă în aplicarea tratamentului sancționator al persoanelor care au aceeași poziție procesuală, dar se află în momente diferite ale procesului penal” deoarece se încalcă drepturile la un proces echitabil și la egalitate în drepturi prevăzute în Constituție.

Curtea de contencios constituțional a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată, deoarece, s-a constatat că „neconstituționalitatea textului criticat era dedusă prin compararea celor două instituții sub aspectul regimului sancționator aplicabil, argumentele expuse în susținerea pretinsei neconstituționalități referindu-se la posibilitatea aplicării regimului sancționator prevăzut în cazul procedurii recunoașterii învinuirii și cu privire la acordul de recunoaștere a vinovăție”. Însă, prin reglementarea art. 102 pct. 288 din Legea de punere în aplicare, dispozițiile prevăzute la alin. (3) art. 480 C. proc. pen. nu au fost niciodată în vigoare fapt ce lipsește critica formulată și, implicit, compararea celor două dispoziții legale, de orice relevanță.

Una dintre problemele conturate la nivelul practicii judiciare, precum și la nivel teoretic, privește ipoteza conform căreia inițiativa încheierii unei convenții de negociere aparține inculpatului, iar procurorul de caz refuză. Cu privire la acest aspect s-au conturat două opinii.

Pe de o parte, se susținea faptul că procurorul are posibilitatea de a respinge cererea formulată fără a fi necesară sesizarea procurorului ierarhic superior pentru emiterea avizului prealabil. Respingerea, din punct de vedere material, se realizează printr-o ordonanță, împotriva căreia inculpatul are deschisă calea plângerii. Soluționarea plângerii de către procurorul ierarhic superior va avea în vedere verificarea elementelor de legalitate ale motivelor de respingere, iar nu și cele de oportunitate, fiind avută în vedere persoana titularului acordului, anume procurorul de caz.

Pe de altă parte, se aprecia, pe cale de interpretare a dispozilțiilor legale, faptul că odată cu aducerea la cunoștință inculpatului posibilitatea încheierii unui astfel de acord, procurorul va fi obligat să admită începerea procedurii, însă nu și negocierea în limitele propuse de inculpat.

Obligația de a da curs încheierii unei convenții de negociere din inițiativa inculpatului, decurge din principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, refuzul procurorului de a încheia un acod cu un inculpat, aflat într-o situație asemănătoare cu un alt inculpat față de care deja a fost admisă încheierea unei convenții de negociere, conduce la nașterea unor situații discriminatorii, aplicarea instituției căpătând un caracter arbitrar.

Limitele stabilite de inculpat cu ocazia inițierii încheierii unei convenții nu pot fi acceptate de către procuror, deoarece acestea sunt stabilite pe cale legală și limitate prin avizul procurorului ierarhic superior. Astfel, procurorul de caz nu va putea negocia și nici încheia un acord în afara limitelor impuse prin avizul prealabil. În caz contrar, acordul va fi infirmat în urma controlului realizat de procurorul ierarhic superior.

Cu privire la posibilitatea atacării pe calea plângerii a actului prin care se respinge sau se admite propunerea inculpatului, se impune constatarea faptului că procedura capătă un caracter preponderent formal. Ordonanța prin care procurorul refuză încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției la inițiativa inculpatului este, în fond, un act de urmărire penală, care poate fi atacat de inculpat.

Trebuie făcută, însă, o distincție între instituțiile în care Codul de Procedură prevede în mod expres faptul că acestea nu sunt supuse niciunei căi de atac și cele în care reglementarea legislativă este lacunară. În aceste ultime ipoteze, normele generale privind posibiliatea exercitării unor căi de atac împotriva actelor de urmărire penală se aplică în mod corespunzător.

Față de cele prezentate anterior, în practica judiciară se consideră că admiterea ori refuzul procurorului de caz a inițierii făcute de către inculpat nu constituie act de urmărire penală în sine, deoarece manifestarea de voință a procurorului depinde de aprecierea în concret a situației. De asemenea, nici negocierile purtate de cei doi titulari ai acordului nu se materializează într-un act propriu-zis.

O altă problemă de ordin teoretic izvorăște din interpretarea art. 478 alin. (2) și alin. (4) C. proc. pen.: câte avize pot fi emise de către procurorul ierarhic superior?

Într-o primă opinie, se argumenta soluția emiterii unui singur aviz, anterior semnării propriu-zise a acordului. Rațiunea pe care se fundamentează opinia este aceea că emiterea unui aviz ulterior nu se impune prin însăși necesitatea verificării încheierii acordului în limitele impuse inițial, deoarece procurorul de caz poate să renunțe la parcurgerea procedurii speciale fără implicarea procurorului ierarhic. Totodată, se afirmă că sesizarea instanței competente cu soluționarea acordului se face de către procurorul de caz. La nivel legislativ, există, însă, o lacună în privința modalității concrete de sesizare a procurorului ierarhic superior, precum și în privința modalității de emitere a avizului prealabil. Sunt apreciate ca fiind modalități legale de suplinire a carențelor legislative în materie întocmirea unui referat și a acordului propriu-zis, precum și supunerea acestuia spre avizare urmată de semnare.

Într-o altă opinie, se susținea, în temeiul prevederilor speciale ale art. 478 alin. (2) și alin. (4) C. proc. pen., faptul că este necesară emiterea a două avize distincte. Opinia se fundamentează pe interpretarea unuia dintre principiile de funcționare a Ministerului Public, respectiv principiului controrului ierarhic.

Alin. (4) al art. 478 C. proc. pen. prevede faptul că anterior încheierii acordului, procurorul ierarhic superior este sesizat în vederea emiterii unui aviz pentru fixarea unor limite în cadrul cărora va fi purtată negocierea – fixează cadrul procesual. Procurorul de caz va fi cel care, în temeiul unei înțelegeri cu inculpatul, va proceda la stabilirea felului și cuantumului pedepsei, dar și a modalității de executare a acesteia în limitele impuse.

Alin. (2) al aceluiași art. prevede necesitatea emiterea unui aviz ulterior încheierii acordului prin care sunt vizate efectele convenției de negociere. La nivel teoretic, s-a considerat că procurorul ierarhic superior, anterior sesizării instanței, poate acoperi, prin emiterea celui de-al doilea aviz, neconcordanța cauzată de încălcarea limitelor stabilite prin avizul inițial.

Având în vedere opiniile exprimate, apreciez, pe cale de interpretare a prevederilor legale în materie, faptul că manifestarea de voință a procurorului de caz este supusă unei duble condiționări. Reglementarea expune în concret care sunt titularii acordului, precum și poziția acestora.

Scopul principal al emiterii avizului ulterior de către procurorului ierarhic superior are în vedere asigurarea desfășurării procesului penal în condiții de legalitate și cu respectarea dreptului la un proces echitabil. Prin raportare la aceasta, că avizul ulterior are aceeași natură juridică și menire ca verificarea realizată de procurorul ierarhic superior, sub aspectul legalității și temeiniciei, privind întocmirea rechizitoriului – art. 328 alin. (1) C. proc. pen..

Necesiatea emiterii unui aviz ulterior privind efectele acordului își găsește relevanța în temeiul principiului controlului ierarhic care nu este de natură a aduce atingere drepturilor inculpatului sau a celorlalte părți implicate în procesul penal. În fond, avizul ulterior condiționează doar efectul funcțional al acordului, anume sesizarea instanței de judecată.

Deși termenul de efecte nu este, poate, cel mai elocvent în privința procedurii acordului, apreciez că prin acesta se urmărea crearea unui sistem de garanții procedurale care conduc la realizarea conformă a scopului prevăzut de legiuitor – asigurarea unei justiții penale eficiente.

Interpretarea reglementărilor legale în materie a condus la ridicarea următoarei probleme de ordin teoretic: care este înțelesul termenului de limite?

Potrivit unei prime interpretări, procurorul de caz, ulterior inițierii acordului de recunoaștere a vinovăției, întocmește un referat, în care indică situația de fapt, încadrarea juridică a faptei și expune argumentele pentru care consideră întemeiată încheierea unei convenții de recunoaștere. Referatul reprezintă o modalitate de sesizare a procurorului ierarhic superior în vederea emiterii avizului prealabil. Dacă avizul este pozitiv, se va fixa cadrul legal în care urmează a fi purtată negocierea.

Conform celei de-a doua interpretări, procurorul de caz, prin referat, propune și limitele încheierii acordului cu privire la inculpat sau inculpați. Procurorul ierarhic superior fie va accepta în totalitate propunerea, fie va stabili alte limite prin modificarea totală sau parțială a celor propuse prin referat. În oricare dintre cazuri, se va face mențiune în aviz.

Deși practica judiciară nu este încă pe deplin formată în privința acestei proceduri, s-a apreciat că cea de-a doua opinie ar fi preferabilă, deoarece, prin aceasta, calitatea procurorului de caz, aceea de titular al acordului, este mai pregnantă. Rolul procurorului ierarhic superior este acela de a verifica și de a limita exercitarea discreționară a atribuțiilor. Se realizează astfel aplicarea principiului controlului ierarhic.

§2.1.2. ROLUL ȘI POZIȚIA PROCESUALĂ A INCULPATULUI LA INIȚIEREA ȘI ÎNCHEIEREA ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI

Cel de-al doilea titular al acordului este subiectul pasiv al acțiunii penale. Conform art. 478 alin. (3) C. proc. pen. acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat și de inculpat, personal sau prin avocat, conform mențiunilor anterioare.

În virtutea lacunei legislative în materie, titular al acordului poate fi inculpatul persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu sau persoană juridică. În privința acestei carențe legislative s-au formulat două opinii.

Într-o primă opinie, se susține faptul că tragerea la răspundere penală a persoanei juridice se realizează conform unei proceduri speciale reglementate expres în Noul Cod de procedură penală. Acceptarea ideii conform căreia există posibilitatea ca o normă specială să se completeze cu o altă prevedere specială ar deroga în mod nejustificat de la principiul potrivit căruia normele speciale se completează cu cele generale. Principiile generale ale dreptului prevăd faptul că derogările sunt de strictă interpretare și aplicare, fiind expres reglemenate de lege. De asemenea, nu există niciun argument legal care poate susține validitatea posibilității normelor procedurale penale generale și speciale de a urma alte reguli de drept decât cele specifice întregului sistem de drept.

Dispozițiile art. 482 lit. c) din Codul de procedură penală reglementează în mod explicit faptul că în conținutul acordului trebuie să se regăsească date privitoare la persoana inculpatului. Articolul face trimitere la art. 107 alin. (1) C. proc. pen. care privește datele referitoare la inculpatul persoană fizică. Însăși din reglementare se poate deduce concluzia conform căreia legiuitorul a înțeles să acorde acest beneficiu al procedurii speciale doar inculpatului persoană fizică.

Din prevederile art. 491 alin. (3) C.proc.pen. privind procedura specială a tragerii la răspundere a persoanei juridice, reiese faptul că inculpatul persoană juridică poate fi reprezentat, în anumite situații, de către un practician în insolvență. În aceste condiții, recunoașterea vinovăției făcută de o altă persoană decât inculpatul sau dubla recunoaștere ar conduce la situații inadmisibile – persoana nevinovată, terț față de săvârșirea faptei de către autorul nemijlocit, încheie un acord de recunoaștere a vinovăției fără a avea calitatea necesară de a efectua astfel de acte.

Într-o altă opinie se consideră că persoanele juridice pot încheia un astfel de acord, în temeiul lipsei unor prevederi exprese care să interzică această posibilitate.

Față de cele prezentate anterior, apreciez că cele două proceduri speciale sunt incompatibile în temeiul respectării principiilor generale ale dreptului. În fond, consider că, în virtutea reglementării exprese a asistenței juridice obligatorii pentru aceste proceduri, din punct de vedere al obiectivului prevederilor legale, numirea practicianului în insolvență este asemănătoare până la un punct cu desemnarea de către Barou a unui avocat din oficiu.

În acest sens, rolul principal al apărătorului numit din oficiu este acela de a asigura desfășurarea procesului penal în condiții de legalitate care să nu lezeze nejustificat drepturile și interesele părților. Practica judiciară relativă la acest aspect, precum și o reglementare completă și conformă ar putea tranșa, într-un sens sau altul, situația actuală.

Spre deosebire de această lacună legislativă, există reglementări exprese prin care se interzice suspectului și inculpatului minor să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției.

În privința inculpatului minor, rațiunea reglementării este valorificată de operarea prezumției absolute a incapacității minorului de a dispune în cunoștiință de cauză de drepturile sale procesuale. În esență, reprezintă o modalitate de protejare a intereselor și drepturilor celor fără capacitate deplină de exercițiu, în cadrul acestei proceduri, în fața lipsei unei garantări depline a drepturilor. Un inculpat major are capacitatea de a dispune conștient de dreptul său la un proces echitabil, precum și la garanțiile prevăzute de lege. Asupra acestei manifestări de voință, el va putea reveni prin refuzul de a încheia convenția de negociere.

Mai mult, Codul de procedură penală reglementează expres o procedură specială de tragere la răspundere a persoanelor care au săvârșit infracțiuni în stare de minorat, prevăzând condița ca instanța de judecată să fi fost sesizată înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.

De altfel, Codul Penal nu prevede aplicarea de pedepse minorilor, ci numai măsuri educative, în timp ce acordul de recunoaștere a vinovăției se referă la felul și cuantumul pedepsei, ceea ce subliniază incompatibilitatea aplicării acestei proceduri în cazul minorilor. Argumentul este aplicabil și inculpaților majori, pentru infracțiunile săvârșite în perioada minoratului (14 – 18 ani).

Potrivit dispozițiilor de la art. 78 C. proc. pen., suspectul, deși nu este parte în procesul penal, beneficiază de aceleași drepturi prevăzute de lege pentru inculpat, dacă nu se prevede altfel. Însă din coroborarea articolului cu prevederile de la art. 108 alin. (3) și (4) C. proc. pen., se constată faptul că legiuitorul nu a înțeles să acorde suspectului posibilitatea de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției.

Un alt motiv pentru această soluție legislativă, ar fi cel conform căruia, soluționarea acordului se efectuează în temeiul materialului probator suficient care relevă date privind fapta și vinovăția. Însă, Codul de procedură penală, definește suspectul ca fiind persoana față de care a fost emisă ordonanța de continuare a urmăririi penale in persona, în temeiul materialului probator existent din care rezultă bănuiala rezonabilă că acesta a săvârșit fapta prevăzută de legea penală. Indiciile rezonabile nu pot fundamenta pronunțarea unei hotărâri de condamnare sau achitare, și, implicit, nici soluționarea unei acord de recunoaștere a vinovăției.

În privința celorlalți subiecți procesuali, legea procesual penală nu reglementează drepturi relative la această procedură. Rațiunea unei astfel de omisiuni legislative derivă din preeminența intereselor statului asupra celor ale particularilor. În raportul juridic penal de conflict, subiectul pasiv principal este statul. Încălcarea normelor penlale impuse prin neconformarea conduitei permite procurorului, ca reprezentant al Ministerului Public, să exercite acțiunea penală în scopul tragerii la răspundere penală a autorului nemijlocit a infracțiunii.

Din interpretarea art. 83 lit. h) și art. 108 alin. (4) C. proc. pen. apare următoare întrebare: inculpatul are dreptul sau posibilitatea de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției?

Marginalul art. 83 C. proc. pen. este Drepturile inculpatului, iar lit. h) face referire la existența unor drepturi suplimentare prevăzute de lege, dar nereglementate în mod exhaustiv. Corelativ, marginalul art. 108 C. proc. pen. este Comunicarea drepturilor și obligațiilor.

Neconcodranța este evidentă la nivelul alin. (4) teza I al art. 108 în care este utilizată sintagma de posibilitate.

În esență, însă, este prevăzută obligația organelor judiciare de a aduce la cunoștința inculpatului drepturile prevăzute de lege, altele decât cele enumerate la art. 83 din legea procesual penală.

Se poate considera că dreptul inculpatului este acela de a fi informat asupra posibilității încheierii unui acord. Dreptul este însă „limitat la inițierea unui astfel de acord, deoarece încheierea propriu-zisă depinde exclusiv de voința procurorului”.

Importanța dreptului inculpatului de a fi inițiatorul procedurii nu este de neglijat, cât timp nerespectarea dreptului său de a i se aduce la cunoștință posibilitatea încheierii unui acord este sancționată cu nulitatea relativă în condițiile legii.

Una dintre întrebările ridicate de practica judiciară a fost dacă inculpatul își poate retrage manifestarea de voință exprimată în timpul urmăririi penale în sensul încheierii unui acord. Ținând cont de reglementările legale, anume necesitatea prezenței inculpatului și ascultarea acestuia de către instanța de judecată, se poate concluziona faptul că până la acest moment se poate reveni asupra manifestării.

Pe cale de consecință, inculpatul poate declara în timpul urmăririi penale, înainte de sesizarea instanței de către procuror, faptul că se răzgândește în privința încheierii acordului. În acest sens, procurorul nu va mai sesiza instanța, conform art. 483 alin. (1) C. proc. pen., etapa urmăririi penale continuând conform procedurii comune. Consemnarea acestei manifestări a inculpatului se va face fie în scris chiar de către inculpat, fie prin încheierea unui proces-verbal de către organele de urmărire penală.

Nu este exclusă însă situația potrivit căreia, ulterior sesizării instanței de judecată, se descoperă existența unor elemente de atenuare a răspunderii penale, necunoscute procurorului la momentul încheierii sau pe care inculpatul nu le putea dovedi la acel moment și care, dacă erau cunoscute, fundamentau refuzul inculpatului de a încheia un acord. În astfel de ipoteze, procurorul nu poate retrage acordul și nu poate reveni asupra deciziei de parcurgere a procedurii.

Indiferent de situația care determină alegerea inculpatului de a retrage acordul, instanța învenstită va constata lipsa unui consens între titularii convenției de negociere și va trebui să dispună respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției.

§2.1.3. AVANTAJELE ÎNCHEIERII ACORDULUI PENTRU SUBIECTUL PASIV AL ACȚIUNII PENALE

În momentul aprecierii oportunității încheierii unui astfel de acord de către inculpat ori de către avocatul acestuia, se au în vedere aspecte ce țin de posibilitatea evitării a unui proces îndelungat, de eventualele beneficii substanțiale, precum și de posibilitatea reabilitării.

Un avantaj evident îl reprezintă posibilitatea obținerii de către inculpat a unei pedepse mai blânde prin raportare la cea care ar fi fost obținută în urma unui proces penal complet.

În aparență, instituția acordului de recunoaștere a vinovăției nu asigură cu certitudine obținerea unei pedepse reduse, însă, având în vedere obiectul procedurii, se poate concluziona faptul că negocierea poate conduce la încheierea unui acord care să privească o pedeapsă sensibil mai ușoară.

În privința responsabilizării inculpatului, se poate considera faptul că oportunitatea acuzatului, de a negocia asupra anumitor aspecte ale pedeapsei, conduce, în definitiv, la un compromis de ordin moral. În acest sens, ca urmare a implicării active în negocierea felului și cuantumului pedepsei, precum și a modalității de executare a acesteia, subiectul pasiv al acțiunii penale poate fi mai dispus să se conformeze executării unei pedepse impuse asupra căreia a convenit. Totodată, se poate considera că urmând o astfel de procedură, termenul de soluționare a cauzei este mult redus, fapt ce reprezintă un beneficiu de ordin material și procedural.

§2.2. OBIECTUL PROCEDURII ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI

Din punct de vedere al momentului procesual la care acordul poate interveni, legea procesual penală prevede că încheierea unei convenții de negociere se poate realiza doar în cursul fazei de urmărire penală, după punerea în mișcare a acțiunii penale, însă până la emiterea rechizitoriului de trimitere în judecată. În cazul în care procesul se află în faza judecății, inculpatul nu mai poate beneficia de această procedură, însă are deschisă, în anumite condiții, calea procedurii recunoașterii învinuirii.

Cu toate acestea, există o situație specială în care se poate realiza încheierea unui acord de recunoaștere. Astfel, în situația în care procurorul a revocat ordonanța prin care a dispus, în temeiul art. 318 C. proc. pen., renunțarea la urmărirea penală ca urmare a neexecutării cu rea-credință de către inculpat a obligațiilor în termenul prevăzut de lege, se va dispune reluarea urmăririi penale. Potrivit art. 318 alin. (6) teza a II-a C. proc. pen., în aceeași cauză nu va putea fi dispusă o nouă renunțare la urmărirea penală, dar nu este exclusă posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției în condițiile legii.

Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției, conform prevederilor art. 479 coroborate cu disp. art. 482 lit. h) C. proc. pen., constă în recunoașterea necondiționată a comiterii faptei de către inculpat și acceptarea de către acesta a încadrării juridice a faptei pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

S-a ridicat problema dacă procurorului, ulterior consimțirii începerii negocierilor, îi incumbă obligația de a reduce consecințele regimului sancționator ce ar putea fi aplicat inculpatului. Codul de Procedură penală român, spre deosebire de reglementările altor state, nu prevede această posibilitate de a reduce numărul învinuirilor ori gravitatea acestora prin convenirea asupra unei încadrări juridice mai ușoare.

Din prevederile art. 479 C. proc. pen., de deduce faptul că obiectul negocierilor este în mod expres stabilit, el fiind limitat la felul și cuantumul pedepsei, precum și modalitatea de executare a acesteia ori soluția renuntării la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Ca urmare a modificării prevederilor art. 482 lit. h) C. proc. pen. prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a legii nr. 135/2010, se constată o neconcordanță între cele două prevederi. Soluțiile care pot fi dispuse în urma încheierii unui acord nu se rezumă doar la felul și cuantumul predepsei și al modalității de executare astfel cum este prevăzut în art. 479 C. proc. pen., ci pot viza și alte soluții întemeiate pe vinovăția inculpatului.

Procedura acordului presupune o dublă manifestare de voință a inculpatului asupra celor două elemente prevăzute la art. 479 C. proc. pen., însă încadrarea juridică a faptei, stabilită prin ordonanța procurorului de punere în mișcare a acțiunii penale, nu poate face obiectul negocierii, spre deosebire de modelul anglo-saxon. Acest lucru este valabil, deoarece principiul legalității, care guvernează sistemele continentale, se opune posibilității de negociere a aspectelor de legalitate.

Prin încadrarea juridică a faptei se înțelege atât legătura între fapta săvârșită și norma incriminatoare, cât și legătura între faptă și normele incidente care determină caracterizarea juridică. Astfel, la momentul acceptării încadrării juridice a faptei, este necesar ca inculpatul să cunoască toate instituțiie incidente care influențează stabilirea cuantumului pedepsei pe care o va executa.

Acordul de recunoaștere nu se va încheia dacă inculpatul recunoaște fapta și acceptă încadrarea juridică a acesteia, dar refuză reținerea uneia dintre instituțiile incidente în cauză privind situația lui juridică. Soluția se impune în virtutea respectării principiului legalității, care ar putea fi înfrânt în lipsa unui mecanism de control și gestionare al situațiilor de acest gen.

Imposibilitatea negocierii încadrării juridice a faptei în timpul desfășurării procedurii acordului nu presupune implicit inadmisibilitatea schimbării acesteia anterior inițierii unui acord. Pe cale de consecință, la cererea inculpatului, personal sau prin apărător, sau din oficiu, procurorul va putea proceda la schimbarea încadrării juridice a faptei anterior declanșării procedurii speciale.

Ca o formă atipică de tranzacție judiciară în materie penală, obiectul acordului trebuie să îl repezinte modalitatea concretă și completă de soluționare a acțiunii penale (menționarea într-un cuantum determinat a pedepsei ce urmează a fi aplicată – pedeapsa principală, complementară sau accesorie, măsurile de siguranță).

b) În privința stabilirii cuantumului pedepsei principale, modificările aduse prin Legea de punere în aplicare a Codului de Procedură penală au avut drept consecință dispariția limitărilor de ordin legal în care urma a fi negociată pedeapsa. Din rațiuni de ordin pragamatic, limitele stabilite prin avizul procurorului ierarhic superior, în cadrul cărora se vor purta negocierile, ar trebui să fie mai reduse în raport de situația juridică a inculpatului. Fiindcă negocierea este un proces, s-a apreciat că aducerea la cunoștință inculpatului a limitelor stabilite nu este necesară pentru a nu influența poziția inculpatului și, implicit, rezultatul negocierilor. În situația în care ar fi cunoscute, rațiunea negocierii ulterioare s-ar pierde cât timp inculpatul ar susține aplicarea unei pedepse orientate spre limita minimă.

La nivelul reglementării existe lacune în privința situațiilor în care sunt incidente circumstanțele agravante sau atenuante. Pentru instanța de judecată, reținerea acestora este facultativă chiar dacă procurorul le-ar recomanda prin rechizitoriu ori prin concluziile formulate în etapa dezbaterilor.

Dacă s-ar constata incidența uneia dintre circumstanțele prevăzute la art. 75 C. pen., procurorul are posibilitatea de a face referire la aceasta prin acord, însă negocierea să se desfășoare independent de aplicarea concretă a acesteia. Astfel, instanța sesizată cu soluționarea unui acord de recunoaștere, dacă ar aprecia reținerea circumstanței ca fiind justificată, poate da eficiență acesteia, procedând la o nouă individualizare a pedepsei negociate. În sens contrar, pedeapsa efectiv aplicată va fi în conformitate cu cea stabilită în urma negocierilor.

Negocierea pedepsei complementare și a celei accesorii va avea în vedere felul și cuantumul acesora, precum și modalitatea de executare, ținându-se cont de aplicarea legii penale mai favorabile.

c) În privința stabilirii modalității de executare a pedepselor, aceasta privește doar soluția de condamnare.

Suspendarea sub supraveghere, ca modalitate de executare a pedepsei asupra căreia s-a convenit, impune respectarea condițiilor prevăzute la art. 91 C. pen.. De asemenea, negocierea va purta și asupra perioadei, obligațiilor facultative ce pot fi impuse și a nurmărului zilelor în care condamnatul va presta muncă în folosul comunității – art. 93 alin. (2) și (3) C. pen..

Potrivit dispozițiilor art. 482 lit. h) C. proc. pen, în cuprinsul acordului se va menționa și soluția renunțării aplicării pedepsei cu privire la care s-a convenit în urma negocierii. Spre deosebire de posibilitatea procurorului de a dispune renunțarea la urmărirea penală, în condițiile art. 318 C. proc. pen., din considerente fundamentate pe principiul oportunității temperate și pe lipsa unui interes public în realizarea obiectului acțiunii penale, instanței, în condițiile reglementate la art. 80-82 C. pen., îi este recunoscută expres posibilitatea pronunțării soluției de renunțare la aplicarea pedepsei.

Soluția instanței este mai grea decât renunțarea la urmărirea penală, deoarece, pe de o parte, poate face obiectul unui acord de recunoaștere a vinovăției, iar, pe de altă parte, soluția se fundamentează pe vinovăția procesuală. Pentru a putea face obiectul acordului, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită trebuie să fie de cel mult 5 ani închisoare – art. 80 alin. (2) lit. d) C. pen..

Soluția amânării aplicării pedepsei poate face obiectul unui acord de recunoaștere a vinovăției, cu respectarea prevederilor legale în materie. Condiția esențială pentru negocierea soluției este ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă să fie mai mică de 7 ani închisoare.

Conform dispozițiilor legale, mai întai se stabilește cuantumul pedepsei ce urmează a fi aplicată și apoi soluția. Similar renunțării la aplicarea pedepsei, negocierea va viza obligațiile ce pot fi impuse inculpatului. Durata termenului, precum și măsurile și modalitatea de supraveghere ori modificarea sau încetarea obligațiilor nu vor face obiectul negoceirii, acestea fiind de competența exclusivă a instanței – art. 85 alin. (1) lit a)-e) C. pen..

În privința laturii civile a procesului penal, acordul nu poate avea drept obiect modalitatea de rezolvare a acțiunii civile, deoarece, de principiu, procurorul nu este subiect al acțiunii civile. Chiar dacă, în anumite condiții – art. 19 alin. (3) C. proc. pen. – poate exercita acțiunea din oficiu, devenind astfel subiect al acțiunii civile, el nu are legitimare cauzală.

SECȚIUNEA 3. CONDIȚII LEGALE DE FORMĂ ȘI DE CONȚINUT AL ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI

§3.1. CONDIȚII DE ADMISIBILITATE

Conform prevederilor legale, pentru admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției, este necesară îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor condiții:

Cauza să se afle în cursul urmăririi penale, iar acțiunea penală să fi fost pusă în mișcare – art. 478 alin. (1), art. 479 și art. 480 alin. (2) teza I C. proc. pen.;

Dispozițiile Codului de Procedură penală prevăd expres inadmisibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției de către suspect, prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. pen. stipulând încheierea acordului după punerea în mișcare a acțiunii penale.

Singura modalitate prin care se poate soluționa conflictul de drept penal născut din săvârșirea unei infracțiuni și realizarea scopului urmărit de legiuitor este acțiunea penală. Emiterea unui act de inculpare se fundamentează pe îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege – existența probelor din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune, inexistența cazurilor impeditive prevăzute la art. 16 C. proc. pen. – și determină schimbarea calității procesuale a suspectului în cea de inculpat.

Dacă actul de inculpare privește mai multe persoane, legea prevede posibilitatea de a se încheia un acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare inculpat, în cazul în care manifestarea de voință a fiecăruia și îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției au intervenit la intervale diferite. Legea nu exclude, însă, posibilitatea încheierii unui singur acord care să privească toți inculpații dacă negocierile cu fiecare dintre ei s-au finalizat cu aceiași ocazie. Interpretarea își găsește temei în prevederile art. 485 alin. (2) C. proc. pen. conform cărora instanța poate admite doar cu privire la unii inculpați.

Indiferent de numărul acordurilor de recunoaștere a vinovăției încheiate într-o cauză cu pluralitate de infractori, prezumția de nevinovăție a persoanelor care nu au încheiat o astfel de negociere nu este afectată. Într-o astfel de situație, elementul esențial și necesar este ca procedura de negociere să se desfășoare cu fiecare inculpat în parte.

Procedura acordului poate fi declanșată și în situația redeschiderii urmăririi penale, în situația reluării urmăririi penale, în cazul extinderii acțiunii penale sau revocării ordonanței prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală pentru neexecutarea cu rea-credință a obligațiilor, dar și după ce un prim acord a fost respins de instanță și dosarul a fost trimis procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

Inculpatul să recunoască faptele și să accepte încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală – art. 482 lit. g) C. proc. pen.;

Confom prevederilor legale, declarația de recunoaștere trebuie să fie expresă, ea neputând fi dedusă de procuror pe cale de interpretare. Dacă inculpatul înțelege să se prevaleze de dreptul la tăcere ori să nu coopereze cu organele de urmărire penală, situația nu poate fundamenta recunoașterea.

Pentru încheierea acordului, inculpatul trebuie să accepte încadrarea juridică a faptei de la momentul declarației. Între momentul emiterii actului de inculpare și momentul declanșării procedurii, există posibilitatea formulării unei cereri de schimbare a încadrării juridice a faptei, dacă se apreciază că aceasta nu era corectă la momentul inculpării. În mod evident, schimbarea încadrării juridice a unei fapte a cărei pedepse precăzute de lege era în limita impusă de lege de 7 ani, într-una care excede acestei limite, conduce la imposibilitatea declanșării procedurii speciale, dar nu exclude valorificarea, în condițiile legii, recunoașterii învinuirii în fața instanței de judecată.

Spre deosebire de cercetarea judecătorească abreviată, în situațiile în care s-a reținut un concurs de infracțiuni, inculpatul poate recunoaște doar o parte dintre faptele a căror săvârșire și încadrare a acceptat-o.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei să fie amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani – art. 480 alin. (1) C. proc. pen.;

Art. 187 C. pen. definește sensul noțiunii de „pedeapsă prevăzută de legea penală” ca fiind pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, cauzele de reducere sau de majorare nefiind luate în considerare.

Spre deosebire de reglementarea actuală, în Expunerea de motive, limita de pedeapsă pentru care încheierea valabilă a unui acord de recunoaștere era de 5 ani.

Dacă au fost reținute mai multe infracțiuni în sarcina inculpatului, limita de pedeapsă de maxim 7 ani se raportează la fiecare infracțiune săvârșită, negocierea fiind purtată (față de) pentru fiecare infracțiune în parte. Dacă fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală a rămas în forma tentativei, conform art. 33 alin. (2) C. pen., limita de 7 ani se va raporta la pedeapsa redusă la jumătate.

În situația în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este mai mare de 7 ani închisoare sau detențiunea pe viață, condiția instituită pentru limitarea operării acordului de recunoaștere a vinovăției reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil, procesul urmând a se desfășura conform dreptului comun.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un process echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție, nu este un drept absolut. Pe cale de consecință, inculpatul are posibilitatea de a renunța la acesta, urmând ca desfășurarea procesului penal să cunoască un parcurs mai scurt. În acest sens inculpatul are două posibilități: fie va iniția, în timpul urmăririi penale, încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, fie, dacă se ajunge în faza de judecată, va putea solicita desfășurarea judecății conform procedurii recunoașterii învinuirii. Indiferent de modalitatea aleasă, renunțarea sa la dreptul la un proces echitabil este valabilă, beneficiile de ordin substanțial pe care le poate obține fiind însă diferite.

Condiția limitării sferei de aplicare a convenției de recunoaștere a vinovăției, prin instituirea unei cerințe referitoare la încadrarea limitelor de pedeapsă într-un anumit cuantum privind infracțiunea săvârșită, se regăsește și în cadrul modelelor continentale – francez, italian, german etc..

În ciuda acestei cerințe, procedura este admisibilă pentru un număr semnificativ de infracțiuni ale căror limite de pedeapsă se încadrează în rigorile impuse de lege – art. 190, art. 192 alin. (1)-(2), art. 193, art. 194, art. 196, art. 197, art. 202, art. 205, art. 206, art. 207, art. 213 alin. (1), infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private, art. 228, art. 233, infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, art. 253, infracțiuni contra înfăptuirii justiției, art. 290, art. 291 și art. 292, infracțiuni de serviciu, falsuri în înscrisuri, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, infracțiuni electorale.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale să rezulte suficiente date referitoare la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului – art. 480 alin. (2) teza I C. proc. pen.;

Rațiunea acestei reglementări se întemeiază pe unul dintre principiile specfice procesului penal, anume cel al aflării adevărului. Deși principala sursă de inspirație pentru transpunerea acestei instituții în sistemul judiciar penal român a fost modelul anglo-saxon, adaptarea propriu-zisă a acestui model la realitățile și specificul legislației române a avut în vedere îmbinarea și valorificarea principiilor sistemelor continentale, fără a știrbi sfera de guvernare a necesității obiective de a afla adevărul judiciar.

Principiul, reglementat în art. 5 C. proc. pen., instituie în sarcina organelor judiciare „obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului” obiectiv „cu privire la fapta și persoana suspectului sau inculpatului”. Acest lucru presupune existența unei concordanțe între realitatea obiectivă referitoare la faptă și autorul ei și concluziile organelor judiciare întemeiate pe un material probatoriu suficient care relevă date privind vinovăția și săvârșirea infracțiunii de către inculpat – art. 480 alin. (2) C. proc. pen..

Materialul probator constituie unul dintre elementele cheie avute în vedere de către procuror pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, precum și pentru inițierea ori acceptarea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției.

Lipsa parcurgerii etapei camerei preliminare în această procedură specială presupune, implicit, lipsa unei verificări prealabile a legalității materialului probator, fapt ce poate conduce la soluționarea cauzei în temeiul existenței unei corelări între probe și recunoașterea făcută de inculpat. Față de aceasta, potrivit art. 484 alin. (1) C. proc. pen., acordul este supus confirmării de către instață, care verifică atât existența consimțământului, cât și adevărul judiciar stabilit.

Standardul de probațiune este mai redus, astfel încât, în situația în care probele administrate nu înlătură dubiul privind săvârșirea faptei de către inculpat ori se constată administrarea în mod nelegal a probelor, instanța va fi obligată să respingă acordul – art. 485 alin. (1) lit.b) C. proc. pen..

Condiția reprezintă o garanție pentru asigurarea respectării prezumției de nevinovăție și a dreptului la un proces echitabil. Verificarea acesteia are rolul de a împiedica organele judiciare de a comite eventuale erori judiciare.

Asistența juridică obligatorie – art. 480 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.

Asistența juridică a inculpatului este obligatorie nu doar în cazurile limitativ enumerate la art. 90 C. proc. pen., ci și în alte cazuri prevăzute de lege. Astfel, art. 478 alin. (3) C. proc. pen. prevede expres necesitatea asigurării asistenței juridice a inculpatului în cadrul procedurii speciale.

Ținând cont de lacuna legislativă privind acest aspect, întrebarea care se pune este dacă asistența juridică este obligatorie în momentul inițierii încheierii acordului și negocierii acestuia sau doar la momentul încheierii acordului propriu-zis. Acordul este un act de dispoziție, fapt ce impune asigurarea asistenței juridice a inculpatului pe întreaga desfășurare a procedurii de negociere și încheiere. Dacă inculpatul nu are un avocat ales, prevederile art. 90 C. proc. pen. se vor aplica în consecință, în scopul desfășurării procedurii în condiții de legalitate și de respectare a intereselor și drepturilor inculpatului.

Din interpretarea art. 480 alin. (2) C. proc. pen., se deduce ideea conform căreia asistența juridică a inculpatului este obligatorie doar la momentul încheierii acordului, pentru a se asigura o poziție de egalitate între titularii acestuia. Odată relizat scopul urmărit, s-ar putea considera faptul că în fața instanței de judecată asistența juridică a inculpatului nu ar mai fi obligatorie, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 90 C. proc. pen..

§3.2. CONDIȚII DE FORMĂ ȘI CONȚINUT

Cerința încheierii în formă scrisă a acordului este reglementată în mod expres în art. 481 alin. (1) C. proc. pen.. Conform alin. (2) al aceluiași art., încheierea acordului nu mai permite, indiferent de intervenirea unor date ulterioare, emiterea unui rechizitoriu de trimitere în judecată față de aceiași persoană.

Din punct de vedere material, acordul este un înscris obligatoriu, în al cărui conținut este necesar să se regăsească elementele prevăzute la art. 482 C. proc. pen.: declarația expresă a inculpatului, data și locul încheierii, elementele de identificare ale titularilor acordului, încadrarea juridică și descrierea faptei pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, cuantumul, felul și modalitatea de executare a pedepsei asupra căreia s-a convenit, semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.

Deoarece legea procesual penală nu prevede în mod exclusiv în sarcina reprezentantului Ministerului Public obligația de redactare efectivă a acordului, se apreciază faptul că avocatul inculpatului se poate implica în această activitate.

CAPITOLUL III

PROCEDURA SPECIALĂ A ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI

SECȚIUNEA 1. PROCEDURA ACORDULUI DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI

§1.1. PROCEDURA ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ

Ulterior încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției și avizării acestuia de către procurorul ierarhic superior, instața de judecată competentă este sesizată cu soluționarea acordului. În fond, încheierea unei astfel de convenții atrage terminarea acțiunii penale în cauza în care a intervenit. Pe cale de consecință, organele de urmărire penală nu mai au posibilitatea de a efectua acte de urmărire penală adiționale deoarece, acestea se dezînvestesc odată cu încheierea și avizarea acordului. Orice act de urmărire efectuat după încheierea acordului va fi lovit de nulitate relativă, care va putea fi invocată, conform art. 282 alin. (4) lit. b) C. proc. pen., până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale.

Potrivit art. 281 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., nerespectarea prevederilor de la alin. (1) literele e) și f) va putea fi invocată în orice stare a procesului, indiferent de momentul intervenirii înclcării, dacă instanța de judecată a fost sesizată cu un acord de recunoaștere. Pentru cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), nulitatea va putea fi invocată în orice stare a procesului.

Acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă atât actul de sesizare al instanței de judecată, cât și actul în temeiul căruia se realizează învestirea acesteia. Convenția, ca act material, se va înainta instanței împreună cu dosarul cauzei, activitate care reprezintă o „formă de corespondență între organele judiciare”.

De asemenea, dacă acțiunea civilă exercitată în cauză s-a stins prin încheierea unei tranzacții sau a unui acord de mediere, în condițiile prevăzute la art. 23 alin. (1) C. proc. pen., tranzacția sau acordul de mediere va fi înaintată odată cu acordul, instanța urmând să ia act de aceasta. Astfel, terminarea urmăririi penale operează doar față de inculpatul sau fapta la care se referă acordul în mod expres.

Dacă într-o cauză cu pluralitate de infractori sau cu pluralitate de infracțiuni, s-a încheiat un acord privind unii dintre inculpați sau unele dintre fapte, față de ceilalți inculpați sau fapte va continua urmărirea penală conform procedurii obișnuite, trimiterea în judecată fiind realizată prin emiterea rechizitoriului.

Conform art. 483 alin. (2) C. proc. pen., sesizarea instanței se va face separat și în ipoteza în care față de ceilalți inculpați sau fapte se dispune trimiterea în judecată. Față de această reglementare devin incidente prevederile art. 46 C. proc. pen. privind disjungerea cauzei, ca act procedural obligatoriu. Rațiunea necesității disjungerii cauzei decurge din inadmisibilitatea desfășurării unui proces penal cu aplicarea concomitentă a două proceduri distincte.

Prin raportare la dispozițiile art. 118 din legea procesual penală, inculpatul care, anterior declarațiilor, a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției poate fi asculatat în calitate de martor, în aceeași cauză, în fața instanței de judecată sesizată prin rechizitoriu, conform procedurii de drept comun, cu privire la ceilalți inculpați care nu au recurs la procedura specială. Declarațiile sau declarația dată nu vor putea fi folosite împotriva sa. Cu toate acestea, va fi audiat în calitate de inculpat cu privire la faptele care nu au făcut obiectul acordului.

Cu privire la aspectele anterior menționate, scopul și eficiența procedurii sunt în mod evident criticabile în ipotezele în care inculpatul recunoaște doar o parte dintre infracțiunile săvârșite ori dacă o parte dintre inculpați aleg încheierea unui acord. În aceste situații, procedura capătă un caracter complex, de natură a prelungi faza de judecată și de a leza drepturile inculpaților.

Dacă, spre exemplu, inculpatul a săvârșit 3 infracțiuni concurente și procedează la încheierea unui acord cu privire la 2 dintre infracțiunile săvârșite, sesizarea instanței se va realiza, pe de o parte, pentru cele două infracțiuni, prin acord, iar pe de altă parte, pentru cealaltă infracțiune, prin rechizitoriu. Chiar dacă judecarea cauzei s-a realizat în condiții de celeritate, cu privire la cele două infracțiuni pentru care s-a încheiat acordul, beneficiul acesteia este redundant, cât timp inculpatul va executa pedeapsa rezultantă.

O altă problemă, formulată la nivel doctrinar, este cea conform căreia procurorul și inculpatul convin asupra faptului că există o culpă comună a persoanei vătămate în privința săvârșirii infracțiunii. De la încheierea acordului este exclusă persoana vătămată, iar soluția este în defavoarea acesteia. Mai mult, principiul aflării adevărului riscă să fie pus în pericol. Negocierile privind aspecte care implică și alte elemente decât cele prevăzute de lege nu ar trebui să aducă atingere drepturilor altor persoane. În aceste situații, normal ar fi ca persoana vătămată să fie încunoștiințată cu privire la negocierile care au drept obiect chestiuni care o privesc.

În ipoteza în care sunt mai mulți inculpați, încheierea unui acord pentru unuii inculpați sau pentru unele infracțiuni, va determina, pe de o parte, existența unor convenții diferite pentru câți inculpați există în cauză, iar pe de altă parte, pe latura civilă a procesului penal, vor exista atâtea disjungeri ale acțiunii civile, deoarece instanțele învestite separat nu au posibilitatea să se pronunțe asupra unei răspunderi civile pentru fiecare inculpat în parte.

§1.2. PROCEDURA ÎN FAȚA INSTANȚEI DE JUDECATĂ

Activitatea judiciară ulterioară încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției cunoaște un parcurs atipic, derogatoriu de la reglementările cu caracter general. Caracteristicile acestei proceduri sunt date de lipsa parcurgerii etapei camerei preliminare, absența cercetării judecătorești și a dezbaterilor judiciare.

Prin acordul de recunoaștere a vinovăției se sesizează și se învestește instanța căreia îi revine competența să judece cauza în fond. În cauzele penale în care există un singur subiect pasiv al acțiunii penale, competența instanței de judecată se determină în funcție de fapta și persoana pentru care s-a încheiat acordul.

În cauzele cu pluralitate de infractori, spre deosebire de procedura de drept comun, când competența se determina prin raportare la toate faptele și persoanele față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală, dacă urmărirea penală s-a efectuat față de mai mulți inculpați sau fapte pentru care competența de a soluționa cauza revine unor instanțe diferite, competența instanței va fi determinată în raport de persoana și fapta la care se referă acordul.

Nerespectarea dispozițiilor legale privind competența instanței poate atrage fie nulitatea absolută a hotărârii pronunțate, dacă hotărârea a fost pronunțată de o instanță inferioară celei legal competente, fie nulitatea relativă, dacă judecata a fost efectuată de o instanță superioară celei legal competente.

Ulterior transmiterii și înregistrării cauzei pe rolul instanței, conform reglementărilor de drept comun, se va proceda la repartizarea aleatorie a dosarului unui complet de judecată și apoi la stabilirea unui termen de judecată. Lipsa etapei camerei preliminare determină începerea în mod direct și imediat a fazei de judecată a cauzei.

Fiind o procedură specială, prevederile de drept comun se vor aplica în completare în măsura în care sunt compatibile. Astfel, în faza de judecată, ulterior sesizării instanței prin forma prevăzută de lege – acordul de recunoaștere a vinovăției – dar înainte de primul termen de judecată fixat în cauză, poate fi formulată o cerere de strămutare a cauzei de către procuror sau de către părți.

Strămutarea reprezintă „remediul procesual prin care competența teritorială normală, legală a unei instanțe de judecată poate fi înlocuită, pe cale judiciară, cu o altă competență, delegată”. Instanța căreia îi va reveni cauza spre judecare trebuie să fie egală în grad cu cea de la care se solicită strămutarea. Motivele pentru care poate fi formulată o astfel de cerere sunt expres și limitativ prevăzute în Codul de procedură penală. Instanțele competente să soluționeze cererea, precum și procedura sunt reglementate de normele de drept comun în materie care se vor aplica corespunzător.

Conform dispozițiilor art. 484 alin. (1) C. proc. pen., într-o primă etapă, instanța verifică îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de lege pentru admisibilitatea acordului, cât și existența unor date suficiente cu privire la faptă și vinovăția inculpatului.

Constatarea de către instanță a nerespectării vreunei condiții ori lipsa vreuneia dintre mențiunile obligatorii, impune instanței obligația de a dispune acoperirea acestora într-un termen de cel mult 5 zile și de a sesiza conducătorului parchetului care a emis acordul. Utilizarea la modul imperativ a verbului – a dispune – impune interpretarea conform căreia, instanța nu are o posibilitate, un drept de a cărui exercitare depinde de aprecierea acesteia in concreto a situației de la caz la caz. Legiuitorul a înțeles să asigure, prin instituirea acestei obligații în sarcina instanței de judecată, respectarea principiilor și a drepturilor procesuale a celor implicați în cauza dedusă spre judecare.

Acoperirea nu poate avea ca obiect suplinirea lacunelor actului de sesizare rezultat în urma negocierii și nici neregularități esențiale ale acordului care exclud aplicarea procedurii. Omisiunile ce pot fi acoperite în această etapă preliminară de către procurorul de caz sunt neregularitățile formale ale convenției de negociere.

O întrebare care se ridică în această etapă a verificărilor preliminare este: cum este afectată desfășurarea procedurii ca urmare a constatării lipsei unuia dintre avizele procurorului ierarhic superior?

Deși lipsa avizului prealabil nu poate influența, aparent, parcurgerea procedurii dacă avizul ulterior există, totuși ea poate fundamenta, din punct de vedere al inculpatului, posibilitatea acestuia de a invoca nulitatea relativă, în condițiile art. 282 C. proc. pen., dacă dovedește vătămarea drepturilor sale prin omisiunea procurorului ierarhic superior de a fixa limitele negocierii în prealabil. Ipoteza este admisibilă dacă se dovedește că limitele de negociere ar fi fost mai mici dacă erau prestabilite prin aviz, conform legii, decât cele în care a fost purtată în concret negocierea cu procurorul de caz.

Cu privire la eventuala lipsă a avizului ulterior al procurorului ierarhic superior, la nivel doctrinar, există opinia conform căreia aceasta poate fi acoperită cu ocazia procedurii de verificare prealabilă. Fiind un act care ține de regularitatea acordului, ca act de sesizare a instanței, absența sa și neremedierea omisiunii în termenul de 5 zile sunt de natură a conduce la respingerea acordului.

Deoarece legea nu distinge, și ținând cont de faptul că, în esență, avizul ulterior al procurorului ierarhic se poate materializa într-o semnătură pe acord, ca act material, consider că aceasta reprezintă un element formal ce poate fi acoperit în situația în care, la momentul sesizării instanței, nu există.

La nivel doctrinar, s-a apreciat că natura termenului de 5 zile ar fi aceea a unui termen procedural de decădere, iar nu de recomandare, fiind avută în vedere sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării. Într-o altă opinie, termenul ar fi de recomandare, iar eventuala depășire a acestuia nu ar fi fost sancționată.

Prin raportare la cele prezentate, apreciez faptul că pe de o parte, interpretarea diferită se fundamentează pe perspectiva distinctă a procurorului față de cea a instanței. Astfel, din punct de vedere al procurorului, acesta va avea tot interesul ca termenul declarat pentru acoperirea neregularităților acordului să fie considerat de recomandare, deoarece nerespectarea termenului nu va comporta nicio sancțiune procesuală. Din punct de vedere al instanței de judecată, aprecierea conform căreia termenul ar fi de decădere se impune în virtutea faptului că nerespectarea termenului ar conduce chiar la încălcarea unuia dintre premisele acestei proceduri speciale – soluționarea cauzei într-un termen cât mai scurt – și la lezarea dreptului părților implicate în proces, cu precădere cele ale inculpatului, aspecte ce nu pot fi neglijate și impun sancționarea conduitei neconforme prin decăderea procurorului din exercitarea dreptului de a remedia neregularitățile peste termenul dispus de instanță și nulitatea actului făcut peste termen.

Cu toate acestea, apreciez faptul că termenul prevăzut la art. 482 alin. (1) C. proc. pen. este un termen de decădere pentru următoarele considerente:

În primul rând, se poate constata faptul că între procedura remediu reglementată în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției și procedura prevăzută în cazul camerei preliminare, când, judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare și comunică prin încheiere parchetului necesitatea remedierii situației în termen de 5 zile de la comunicare, există anumite similitudini. Judecătorul învestit cu soluționarea acordului are, în etapa prealabilă a verificărilor, aceiași poziție și aceleași atribuții cu cele ale judecătorului de cameră preliminară. Se poate considera faptul că în materia acordului de recunoaștere a vinovăției, etapa verificărilor prealabile este o etapă hibrid, rezultată ca urmare a fuzionării camerei preliminare cu etapa de judecată a convenției.

Deși nu este prevăzut expres, termenul de 5 zile dispus pentru remedierea neregularităților actului de sesizare din procedura de drept comun are un caracter imperativ, iar sancțiunea pentru nerespectarea sa este decăderea din exercițiul dreptului. Ținând cont de modalitatea similară de reglementarea a procedurilor remediu, pentru identitate de rațiune, se impune considerarea termenului de 5 zile dispus în cazul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției ca fiind un termen de decădere.

În al doilea rând, calificarea naturii termenelor procesuale în cadrul anumitor instituții a ridicat probleme de-a lungul timpului. Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 336/2015 asupra excepției de neconstituționalitate a art. 235 alin (1) C. proc. pen. – „în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, și nu unul imperativ”.

Prin decizia pronunțată, Curtea realizează o analiză a naturii juridice, a definiției, cât și a consecințelor termenelor prin raportare la dispozițiile constituționale și convenționale invocate.

În privința definiției, Curtea „reține că termenul este intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activități sau acte în cadrul procesului penal, de asemenea, este data la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancțiune ori măsură de drept penal, după caz”.

Spre deosebire de termenele substanțiale, care au ca scop protejarea drepturilor și intereselor legitime în caz de restrângere, cele procedurale au în vedere ordonarea activităților judiciare și efectuarea acestora într-un termen optim pentru asigurarea scopului procesului penal, fără a leza drepturile și interesele participanților la procesul penal sau de a împiedica aflarea adevărului.

În cadrul analizei, Curtea a procedat și la diferențierea termenelor procesuale, în funcție de caracterul și efectele acestora, precum și după sancțiunea ce intervene în caz de încălcare. Prin raportare la cele expuse, s-a constat faptul că, în privința reglementărilor a căror interpretare este vizată prin excepția de neconstituționaliate, termenul de la art. 235 alin. (1) C. proc. pen. este un termen peremptoriu, iar o eventuală nerespectare a acestuia este de natură a leza dreptul la apărare al inculpatului arestat preventiv, astfel încât sancțiunea ce intervine este, conform art. 268 alin. (1) C. proc. pen., decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen.

Pentru identitate de rațiune, ar trebui acceptată, la nivelul practicii judiciare, opinia conform căreia nerespectarea de către procuror a termenului prevăzut la art. 482 alin. (1) C. proc. pen. în cadrul procedurii speciale atrage sancțiunea decăderii acestuia din exercițiul dreptului de a proceda la acoperirea deficiențelor convenției încheiate.

În al treilea rând, conform art. 268 alin. (1) C. proc. pen., sancțiunea generală pentru încălcarea, respectiv exercitarea drepturilor procesuale cu depășirea termenelor peremptorii prevăzute de lege este decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului efectuat peste acest termen.

Astfel cum a fost menționat anterior, considerearea termenului prevăzut la art. 482 alin. (1) C. proc. pen. ca fiind un termen procedural imperativ rezidă din scopul acestuia de a desciplina activitatea judiciară în cursul procesului penal.

De principiu, procesul penal este guvernat de termene procedurale imperative care impun ordonarea temporară și conformarea activităților judiciare (la realitatea concretă), în vederea asigurării unor garanții minime privind respectarea drepturilor participanților la procesul penal.

Dacă s-ar accepta desfășurarea unui proces penal doar în temeiul unor termene de recomandare, atunci majoritatea garanțiilor prevăzute la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar fi încălcate cu bună-știință, fără a exista teama sau problema aplicării unei sancțiuni conforme.

Pe de altă parte, dacă la nivelul practicii judiciare opinia majoritară ar fi cea conform căreia termenul prevăzut în cadrul procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției este un termen procedural de recomandare, opinia potrivit căreia nu ar exista nicio sancțiune aplicabilă nu ar fi fundamentată, deoarece prevederile art. 268 alin. (3) C. proc. pen., dispun expres faptul că sancțiunea pentru încălcarea celorlalte termene procedurale este nulitatea relativă. Pe cale de consecință, nerespectarea termenului prevăzut la art. 482 alin. (1) C. proc. pen., iniferent de natura sa juridică, nu poate rămâne nesancționată.

În privința procedurii în fața instanței, conform art. 484 alin. (2), aceasta se desfășoară în ședință publică, însă lipsește caracterul contradictoriu specific procedurii comune. S-a apreciat că faptul se impune „prin natura convenției care a determinat procedura” – negocierea purtată între procuror și inculpat este întemeiată pe materialul probator aflat la dosar și privește stabilirea concretă a felului și cuantumului pedepsei, precum și modalitatea de executare a acesteia. Totodată, caracterul necontradictoriu implică și inadmisibilitatea administrării de probe suplimentare în cursul judecății. Drept urmare, inculpatul nu are posibilitatea de a solicita aplicarea unei pedepse sau a unei modalități de executare a acesteia mai blânde în raport cu cea negociată.

Ședința fiind publică, dispozițiile art. 353 C. proc. pen. privind citarea sunt aplicabile și acestei proceduri. Înainte de pronunțarea soluției pe fond, inculpatul, procurorul și partea civilă, dacă este prezentă, vor fi ascultați pentru a se permite instanței constatarea nemijlocită a existenței acordului.

Utilizarea termenului „ascultarea” poate conduce la crearea anumitor confuzii în ceea ce privește natura juridică a acestuia – este sau nu un procedeu probator diferit de audiere?

Deși nu este reglementată expres diferența între cele două procedee, atât ascultarea, cât și audierea determină obținerea declarațiilor, iar în acest sens, între cele două neexistând o diferențiere din punct de vedere al naturii juridice.

Din punct de vedere al modalității de procedare, ascultarea ar trebui să fie prevăzută ca un procedeu comprimat, organul judiciar putând doar să ia act în mod nemijlocit de poziția, manifestarea de voință a celui ascultat, întrebările putând fi adresate doar de organul judiciar.

Deoarece administrarea probelor în fața instanței de judecată sesizată cu soluționarea acordului este inadmisibilă, ascultarea va purta doar asupra admisibilității acordului, respectiv asupra valabilității consimțământului inculpatului.

În doctrină, există opinia potrivit căreia prezența inculpatului nu este obligatorie la desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, acesta putând fi reprezentat de un mandatar învestit printr-un act autentic sau prin procură specială.

În practica judiciară, s-a afirmat, în temeiul interpretării prevederilor art. 484 alin. (1) C. proc. pen., faptul că prezența și ascultarea procurorului, inculpatului și a avocatului acestuia sunt obligatorii.

Sancțiunea neîndeplinirii acestei condiții este nulitatea absolută – art. 281 alin. (1) lit. d), e) și f) C. proc. pen. – care poate fi invocată, conform dispozițiilor legale. În privința inculpatului, lipsa acestuia ori a manifestării sale de voință nu poate determina instanța să admită acordul, doar în temeiul încheierii acordului în fața procurorului.

Prezența părții civile nu este obligatorie, însă cu privire la aceasta trebuie îndeplinite cerințele legale privind citarea și înștiințarea referitoare la încheierea acordului. Dacă partea civilă este prezentă, instanța va fi obligată la ascultarea acesteia. Reglementarea se impune prin prisma faptului că atâta timp cât între partea civilă și inculpat nu s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere, ascultarea acesteia reprezintă doar o formalitate. Pe cale de consecință, partea civilă deși ar putea avea obiecțiuni, ea nu va putea influența soluția instanței.

Lipsa cerinței ca persoana vătămată să se prezinte în fața instanței de judecată și să fie ascultată, este justificată de concepția legiuitorului conform căreia acțiunea penală este exercitată de procuror și privește, în mod exclusiv, statul și persoana inculpatului.

Cu privire la aceste aspecte, Curtea Constituțională, prin extinderea controlului de neconstituționaliate a dispozițiilor art. 488 și asupra art. 484 alin. (2) C. proc. pen., acest articol este neconstituțional deoarece persoana vătămată, parte civilă și partea responsabilă civilmente sunt excluse de la audierea în fața instanței de ford.

Ținând cont de reglementarea specială a procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, termenul de „audiere” nu trebuie perceput în sensul său general – procedeu probator – ci trebuie înțeles ca un procedeu prin care declarația dată se referă strict la obiectul acordului. Modificările aduse prin decizia Curții doar conferă celorlalți participanți la procesul penal drepturi suplimentare, însă poziția procesuală a inculpatului rămâne aceiași. Actual, „procedura necontradictorie” este înlocuită cu cea contradictorie care se va purta, pe de o parte, între apărare și acuzare, și, pe de altă parte, între apărare și ceilalți subiecți procesuali particulari.

§1.2.1. ROLUL INSTANȚEI LA ÎNCHEIEREA CONVENȚIEI DE NEGOCIERE

Rolul judecătorului la încheierea acordului este unul complex. Astfel, judecătorul sesizat cu soluționarea acordului procedează atât la verificarea îndeplinirii tuturor cerințelor pentru încheierea în mod valabil și în condiții de legalitate, cât și la soluționarea în concret a cauzei.

Lipsa etapei camerei preliminare în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției nu permite eludarea unei etape importante privind verificarea actului de sesizare. Deși legea nu prevede în mod expres, prin asimilare cu obiectul etapei camerei preliminare, verificarea competenței și a legalității actului de sesizare, a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală este obligatorie și revine judecătorului sesizat cu soluționarea acordului. Constatarea nerespectării vreuneia dintre aspectele anterior menționate conduce la respingerea acordului și trimiterea cauzei la parchet.

Spre deosebire de modelul anglo-saxon, unde judecătorul verifică îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a acordului și întrunirea voințelor titularilor, în reglementarea română, judecătorul, pe lângă această activitate preliminară, va proceda și la individualizarea și aplicarea pedepsei conform regulilor generale și speciale în materie. În acest sens, judecătorul exercită funcția judiciară de judecată, limitată, însă, de specificitatea soluțiilor pe care instanța le poate pronunța atunci când este învestită cu soluționarea unui acord.

Din această perspectivă, poate interveni o situație de incompatibilitate. Astfel, în ipoteza în care judecătorul sesizat cu soluționarea acordului de recunoaștere respinge convenția pe motivul că soluția propusă este nejustificat de blândă, cauza va fi trimisă la parchet. Dosarul va fi completat, în măsura în care apar noi probe sau aspecte necunoscute la momentul încheierii acordului, și ulterior instanța va fi sesizată prin rechizitoriu. Dacă dosarul ajunge la același judecător care, în primă etapă, a respins acordul, este incidentă o cauză de incompatibilitate. Rațiunea derivă din faptul că judecătorul nu „pipăie” cauza, ci realizează un examen de temeinicie, fapt de natură a conduce la nașterea unor suspiciuni rezonabile privind imparțialitatea magistratului.

SECȚIUNEA 2. SOLUȚII ȘI CONSECINȚE PROCESUALE

În doctrină este utilizată, cu precădere, sintagma instanța de judecată sesizată cu soluționarea acordului. Apare ca fiind necesară o lămurire privind noțiunea de soluționare și sensul acesteia.

Instanțele de judecată sunt organe cu atribuții jurisdicționale care exercită funcția de judecată în procesul penal. Funcția de judecată cunoaște două mari forme soluționarea – în sens de a pronunța o soluție de admitere sau de respingere asupra unei cereri, iar nu asupra fondului – și rezolvarea – în sensul de a lămuri elementele esențiale ale raportului de conflict, hotărârea în prima instanță prin care se rezolvă fondul cauzei fiind o sentință – art. 396 C. proc. pen..

Deși procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției cunoaște un parcurs procesual atipic, activitatea instanței este o veritabilă activitate de judecare deoarece, implică analiza fondului cauzei. Finalizarea activității se concretizează într-o sentință de rezolvare a cauzei, iar nu strict de stabilire a admisibilității acordului.

Ulterior etapei de verificare formală a acordului, precum și ulterior ascultării titularilor acestuia și a părților, instanța de judecată, potrivit prevederilor art. 485 C. proc. pen. poate pronunța fie o soluție de admitere, fie de respingere a acordului.

§2.1. ADMITEREA ACORDULUI

În cazul în care se constată îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de lege pentru faptele care au făcut obiectul acordului, instanța va admite acordul și va putea dispune doar o soluție de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, fără a crea prin aceasta o situație mai grea pentru inculpat față de cea asupra căreia s-a convenit prin acord.

La nivel doctrinar există opinia conform căreia referirile la îndeplinirea condițiilor prevăzute de articolele 481 și 482 C. proc. pen. sunt redundante cât timp verificarea anumitor aspecte fac obiectul unei etape preliminare.

Pronunțarea uneia dintre soluțiile prevăzute la art. 396 alin. (2)-(4) C. proc. pen., se fundamentează pe vinovăția lato sensu. Spre deosebire de acestea, soluțiile de achitare sau de încetare a procesului penal nu pot fi pronunțate în situația încheierii unei convenții de negociere, deoarece, în mod evident, ele nu sunt rezultatul constatării vinovăției, ci reprezintă consecința fie a constatării nevinovăției, fie a constatării imposibilității de realizare a obiectului acțiunii penale – tragerea la răspunderea penală.

În temeiul principiului individualizării pedepselor penale, consacrat în art. 74 C. pen., judecătorul nu este ținut în mod absolut de soluția asupra căreia s-a convenit prin acord, el având atributul de a proceda la modificarea felului, cuantumului sau modalității de executare a pedepsei, fără a crea o situație mai grea pentru inculpat. Modificarea propriu-zisă este limitată, deoarece instanța nu va putea schimba soluția de condamnare într-una de renunțare sau amânare la aplicarea pedepsei. Singurele aspecte asupra cărora instanța poate interveni sunt fie aplicarea unei amenzi, dacă legea prevede pedepse alternative pentru infracțiunea săvârșită și negocierea s-a purtat asupra închisorii, fie în reducerea cuantumului pedepsei ori în pronunțarea unei soluții de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, dacă negocierea privea executarea în condiții de detenție.

Practica judiciară a arătat contrariul însă, atunci când, prin admiterea acordului, instanța a pronunțat o soluție în care pedeapsa ce urma a fi efectiv aplicată crea o situație mai grea pentru inculpat. De asemenea, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. reiese că este posibilă și pronunțarea unei soluții care să fie semnificativ mai blândă față de cea convenită. În aceste situații, conform art. 488 alin. (1) C. proc. pen., procurorul poate formula apel împotriva hotărârii pronunțate.

Potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (2) C. proc. pen., instanța poate admite acordul cu privire la unii dintre inculpați și să respingă cu privire la ceilalți, dispunând totodată și disjungerea cauzei. Subsecvent acestei soluții, instanța prin aceiași sentință va dispune motivat referitor la cele două situații.

§2.2. RESPINGEREA ACORDULUI

Soluția de respingerea a acordului și de trimitere a dosarului procurorului în vederea continuării urmăririi penale, poate fi dispusă dacă se constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 480-482 C. proc. pen. cu privire la toate faptele care au făcut obiectul acordului sau dacă se apreciază că soluția la care s-a ajuns prin acord este nejustificat de blândă.

Neîndeplinirea sau lipsa elementelor esențiale prevăzute la art. 482 C. proc. pen., poate constitui atât motiv pentru acoperirea omisiunilor, cât și motiv pentru respingerea acordului. Dacă se acceptă opinia conform căreia termenul de 5 zile si dispus în temeiul art. 484 alin. (2) C. proc. pen. este un termen de decădere, atunci neremedierea ar atrage sancțiunea respingerii acordului.

În cazul în care unul dintre motivele pe care s-a întemeiat soluția de respingere este cel al insuficienței materialului probator, trebuie acceptat faptul că acesta nu se reduce doar la situația în care organele de urmărire penală nu au administrat un material probator consistent. Astfel, soluția de respingere ar trebui pronunțată și în cazul în care se constată nelegalitatea uneia sau unora dintre probele administrate. Ținând cont de faptul că legea nu permite judecătorului să readministreze probe și, implicit, să excludă anumite probe, în condițiile art. 100 alin. (4) C. proc. pen., se poate ajunge la concluzia că instanța ar putea pronunța soluția de respingere a acodului dacă, prin cenzurarea probelor nelegal administrate, ar constata că nu își poate fundamenta hotărârea pe datele relevate de probele rămase.

Respingerea acordului poate fi pronunțată și în situația în care, în urma aprecierii probelor administrate în cursul urmăririi penale, instanța constată incidența unuia dintre cazurile impeditive prevăzute la art. 16 C. proc. pen.. Deoarece instanța de judecată nu are posibilitatea de a valorifica judiciar incidența unei astfel de cauze, respingerea acordului are drept consecință trimiterea cauzei la parchet și valorificarea ulterioară și în mod direct de către procuror, în cadrul continuării urmăririi penale, prin dispunerea unei soluții de clasare.

Prevederile art. 485 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. prevăd faptul că instanța va respinge acordul în situația în care se constată o disproporție vădită – „nejustificat de blândă” – între pedeapsa convenită prin acord și periculozitatea inculpatului. Justificarea soluției se poate găsi, în lipsa unor criterii concrete de apreciere, în raportarea la soluțiile adoptate în cazuri similare. Se poate constata rolul activ al judecătorului în vederea aflării adevărului judiciar, ceea ce impune o evaluare mai atentă a tuturor elementelor incidente într-o cauză. Reglementarea nu se opune unei soluții „mai blânde”, deoarece sunt avute în vedere avantajele procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției pentru toți participanții la procesul penal.

În aceste cazuri, soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției determină trimiterea cauzei la parchet în vederea desfășurării procesului penal conform procedurii de drept comun.

În capitolul VI, intutulat Reluarea urmăririi penale, al Titulului I din Partea specială a Codului de procedură penală, la art. 332 sunt consacrate cazurile pentru care reluarea urmăririi penale poate fi dispusă. Între aceste cazuri expres prevăzute se numără și Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale. Deși dispozițiile care reglementează procedura specială nu prevăd, la nivel doctrinar se apreciază că soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției, precum și continuarea procesului penal la cererea inculpatului sau a suspectului reprezintă cazuri speciale de reluare a urmăririi penale.

Conform prevederilor art. 335 C. proc. pen., redeschiderea urmăririi penale este dispusă de către procurorul ierarhic superior, respectiv de procurorul de caz în situațiile prevăzute la alin. (1)-(3). Redeschiderea urmăririi, în aceste cazuri, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității.

Față de aceste prevederi, și în conformitate cu natura specială a cazului de redeschidere în situația respingerii acordului, se impune coroborarea prevederilor speciale din materia acordului de recunoaștere a vinovăției cu cele de drept comun.

Ținând cont de faptul că instituția camerei preliminare lispește în cadrul procedurii speciale, precum și de faptul că verificarea formală se realizează chiar de către instanța de judecată, ulterior sesizării cu soluționarea acordului, într-o etapă preliminară, se apreciază că sentința prin care s-a pronunțat respingerea acordului conține, de o manieră implicită, confirmarea judecătorului sesizat cu soluționarea cauzei. Afirmarea necesității unei verificări ulterioare a sentinței de respingere a acordului este superfluă. Asemănător situațiilor în care judecătorul de cameră preliminară, conform prevederilor art. 344 alin. (6) lit. b și alin. (7) pct. 2 lit. b C. proc. pen., admite plângerea formulată împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată și trimiterea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale, redeschiderea acesteia nu mai este supusă unei avizări ulterioare, întru-cât confirmarea judecătorului este evidentă.

O altă situație în care reluarea urmăririi penale poate fi dispusă, este cea în care instanța de judecată a admis acordul cu privire la unii inculpați, iar față de ceialți a respins, dispunând totodată disjungerea cauzei. În această ipoteză, trimiterea cauzei la procuror va viza continuarea efectuării urmăririi penale.

Pe cale de consecință, reluarea urmăririi penale, în cazul respingerii acordului, se va dispune din oficiu, în virtutea exercitării funcției judiciare de urmărire penală conform principiului oficialității. În acest sens, formularea unei cereri nu este obligatorie. Totuși, reluarea urmăririi penale nu va putea fi dispusă, indiferent de faptul că este vorba de ipotezele expres prevăzute ori de cele implicite, dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori continuarea procesului penal.

La nivel legislativ, Codul de Procedură penală nu exclude încheierea unei alte convenții, pentru aceiași faptă și inculpat, dacă primul acord a fost respins de instanță. În situația în care nu se ajunge la încheierea unui nou acord, cel respins nu va putea fi avut în vedere la momentul judecării cauzei conform procedurii de drept comun. Declarația dată inițial de către inculpat nu poate constitui mijloc de probă pentru dovedirea vinovăției acestuia.

De principiu, dacă judecătorul care a respins acordul inițial este sesizat cu o nouă convenție de negociere, el nu devine incompatibil cât timp, prin restituirea cauzei la parchet, nu s-a antepronunțat. Per a contrario, dacă în motivarea soluției anterioare de respingere a făcut afirmații privind vinovăția inculpatului ori pedeapsa ce urmează a fi pronunțată, el va fi incompatibil să soluționeze cauza în fond, în situația în care a fost sesizat cu un nou acord, precum și în ipoteza în care inculpatul nu dorește să încheie un nou acord, iar procurorul a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu.

Un alt caz de incompatibilitate îl reprezintă situația în care judecătorul de cameră preliminară care admițând o plângere împotriva soluției de neurmărire sau de netrimitere în judecată a trimis cauza la procuror pentru a se dispune începerea sau reluarea urmăririi penale nu va putea exercita ulterior funcția de judecată în aceeași cauză, dacă procurorul, în urma efectuării urmăririi penale, a dispus trimiterea în judecată ori încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției cu inculpatul.

Judecătorul care a admis acordul doar cu privire la unii inculpați, nu va fi incompatibil, de regulă, să soluționeze cauza în fond cu privire la ceilalți inculpați dacă în motivarea soluției de admitere parțiale date nu a făcut afirmații privind vinovăția celorlalți inculpați.

Art. 485 alin. (3) C. proc. pen. prevedere faptul că instanța, dacă respinge acordul, se va pronunța din oficiu și referitor la starea de arest a inculpaților. Alin. (5) al aceluiași articol face trimitere la prevederile art. 399 C. proc. pen., care „se aplică în mod corespunzător”, privind măsurile preventive. Aceste dispoziții din procedura de drept comun vizează soluționarea cauzei pe fond, ori soluția de respingere a acordului nu conduce la stingerea acțiunii penale. Se consideră că prevederile în cauză ar trebui aplicate în situația în care instanța pronunță o soluție de admitere a acordului, iar în caz de respingere obligația să privească doar pronunțarea din oficiu asupra stării de arest a inculpaților.

Dacă acordul este admis vor fi compatibile cu această soluție și dispozițiile art. 396 alin. (9) C. proc. pen., privind plata amenzii aplicate din cauțiunea achitată de inculpat la luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune, și art. 398 C. proc. pen. privind cheltuielile judiciare.

§2.3. LATURA CIVILĂ A PROCESULUI PENAL

Acțiunea civilă reprezintă un mijloc procesual, legal și juridic al cărei obiect exclusiv este tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile, în vederea reparării perjudiciilor produse prin comiterea faptei ce face obiectul acțiunii penale. Prevederile Codului de Procedură penală se completează, în această situație, în mod corespunzător cu prevederile Codului Civil privind dreptul la repararea integrală a prejudiciului produs prin săvârșirea faptei. Paguba poate fi reparată în natură – restituirea lucrului, restabilirea situației anterioare, desființarea totală sau parțială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare – sau prin plata unui echivalent bănesc.

Din punct de vedere al naturii juridice, acțiunea civilă este o acțiune în responsabilitate civilă delictuală practic, constituirea de parte civilă a persoanei vătămate și exercitarea acțiunii civile în fața instanței penale, dă naștere unui raport juridic obligațional în care, partea civilă este creditorul obligației de reparare a prejudiciului, iar inculpatul și/sau persoana responsabilă civilmente ori succesorii acesteia este debitorul obligației.

Marginalul art. 486 C. proc. pen. este „Soluționarea acțiunii civile”. Soluția instanței privind latura civilă a procesului penal este una formală. Deși acordul privește în mod exclusiv latura penală a procesului, în cazul admiterii acordului, pe latura civilă a procesului, instanța are două posibilități dacă admite acordul. În situația în care între părți s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere, instanța va lua act de aceasta prin sentință. Însă, dacă nu s-a realizat o înțelegere între părți, într-una dintre formele prevăzute, instanța va fi obligată să lase nesoluționată acțiunea civilă. Partea civilă își va putea valorifica pretențiile doar în fața instanței civile. Din coroborarea dispozițiilor art. 486 alin. (2) și cele ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen., rezidă faptul că hotărârea va avea autoritate de lucru judecat în fața instanței civile doar cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, însă nu și în privința întinderii prejudiciului.

§2.4. CONȚINUTUL HOTĂRÂRII

Hotărârea de admitere a acordului este, conform prevederilor legale, identică, din punct de vedere al conținutului, cu cea de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei pronunțate în cazul procedurii obișnuite.

Conținutul expunerii soluției de admitere a acordului trebuie să includă toate elementele prevăzute la art. 403 C. proc. pen.. În privința motivării soluției prin analiza probelor, trebuie să le includă și pe cele înlăturate. Spre deosebire de procedura obișnuită, în procedura specială etapa camerei preliminare lispește cu desăvârșire – singura etapă în care probele pot fi excluse pe motive de negalitate. Astfel, motivarea soluției se va întemeia pe probele înlăturate pe motive de netemeinicie, iar nu și pe cele de nelegalitate. Conform art. 403 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., expose-ul trebuie să conțină date referitoare la fapta care a făcut obiectul trimiterii în judecată. Totodată, art. 487 lit. b) C. proc. pen. prevede că sentința trebuie să includă obligatoriu fapta pentru care s-a încheiat acordul și încadrarea juridică a acesteia. Se poate observa că la acest nivel există o spurapunere de texte.

Elementele care trebuie să se regăsească în conținutul dispozitivului hotărârii sunt comune indiferent de modalitatea de sesizare a instanței – rechizitoriu sau acord.

SECȚIUNEA 3. CĂI DE ATAC ȘI PROBLEME DE CONSTITUȚIONALITATE

Prin decizia Curții Constituționale nr. 235 din 7 aprilie 2015, instanța de contencios constituțional a declarat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 488 alin. (1)-(4) C. proc. pen. deoarece se încalcă prevederile art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(2) privind accesul liber la justiție, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare și art. 129 privind folosirea căilor de atac din Constituție deoarece:

Curtea a considerat că prevederile exclud dreptul părții civile, a persoanei vătămate și a părții responsabile civilmente de a formula apel împotriva sentinței prin care instanța se pronunță asupra acordului de recunoaștere a vinovăției și de a fi citată la soluționarea acestei căi de atac, fapt ce contravine garanției accesului la justiție. Totodată, Curtea a apreciat că reglementarea inițială limitează motivele pentru care se poate formula apel împotriva unei astfel de sentințe, precum și soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța de apel.

Ținând cont de faptul că dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție nu disting, s-a apreciat că accesul liber la justiție nu se referă strict la sesizarea primei instanțe, ci privește și celelalte instanțe care au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului – „apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate“. În același sens, dreptul la apărare garantat de Constituție nu este asigurat doar pentru faza procesului penal desfășurată în fața primei instanțe de judecată, ci și pentru exercitarea căilor de atac împotriva soluțiilor adoptate de o instanță.

În privința căilor de atac, legiuitorul are libertatea de a stabili termenele de declarare, forma și conținutul declarației, competența, modalitatea de judecare și soluțiile, însă „nu poate suprima dreptul substanțial al unei părți interesate de a exercita căile de atac și nici nu poate restrânge exercițiul acestui drept decât în condițiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituție”.

Prevederile art. 488 C. proc. pen. încalcă principiului egalității în drepturi deoarece se creează o situație de inegalitate de tratament în privința accesului la căile de atac. Partea civilă și partea responsabilă civilmente au aceiași calitate cu a inculpatului, de părți la procesul penal, iar imposibilitatea acestora de a-și valorifica interesele specifice prin formularea apelului este inechitabilă față de situația inculpatului care își poate apăra fără restricții interesele.

Analizarea și arătarea motivelor în cuprinsul considerentelor au avut drept consecință adăugarea acestora la reglementările legale actuale fără a le înlătura.

Din punct de vedere al normelor care reglementează instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, termenul de apel are caracter special în raport cu cel general, însă este tot de 10 zile și curge de la comunicarea copiei de pe minută.

Dacă, inițial, singurii titulari ai apelului puteau fi doar procurorul sau inculpatul, actual, ca urmare a modificărilor intervenite, titularii apelului în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției pot fi procurorul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Indiferent de persoana care exercită apelul, soluția care urmează a fi pronunțată de instanță nu poate fi mai grea decât cea convenită prin convenția de negociere. De asemnenea, devoluțiunea în apel, inițial, era considerată a fi una specială, limitată la felul, cuantumul și modalitatea de executare a pedepsei, însă odată cu pronunțarea deciziei Curții Constituționale, regulile care guvernează desfășurarea și limitele apelului sunt cele de drept comun.

S-a afirmat faptul că „instanța de control constituțional a făcut o regretabilă eroare, neputând să discearnă între dispozițiile care stipulau o devoluțiune limitată a obiectului apelului specifică justiției negociate și soluțiile instanței supuse apelului în condițiile de drept comun”.

Procurorul va putea declara apel atât pe latura penală, cât și pe latura civilă a cauzei. El va putea critica felul, cuantumul și modalitatea de executare dacă instanța de fond a pronunțat o soluție prin care se crea o stare mai blândă sau mai grea pentru inculpat decât cea prevăzută în acord; pronunțarea unei soluții distincte față de cea negociată în acord; omisiunea aplicării pedepselor complementare sau accesorii dacă negocierea a purtat și asupra acestora; aspecte de negalitate care nu au făcut obiectul acordului, dar asupra cărora instanța trebuia să se pronunțe; orice încălcări ale reglementărilor procedurale care atrag sancțiunea nulității absolute, potrivit art. 281 C. proc. pen., sau nulitatea relativă, potrivit art. 282 C. proc. pen.; orice neregularitate privind soluționarea acțiunii civile în limitele stabilite de art. 486 C. proc. pen..

Inculpatul are posibilitatea de a declara apel cu privire la cele două laturi are procesului penal. Criticile pot viza aceleași aspecte ca în cazul procurorului cu mențiunea că în privința cazurilor de nulitate relative intervenite în cursul judecății în primă instanță, inculpatul va trebui să facă dovada unui interes procesual propriu în respectarea prevederilor legale încălcate. Dacă încălcarea unei dispoziții legale procesual penale a intervenit în cursul urmăririi penale, iar inculpatul nu a invocat-o la primul termen cu procedura legal îndeplinită, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției, el nu o va putea invoca în apel.

Persoana vătămată poate declara apel doar cu privire la latura penală a procesului, criticile vizând elementele analizate anterior.

Partea civilă poate declara apel cu privire la cele două laturi ale procesului penal, însă partea responsabilă are capacitatea de a declara apel cu privire la latura penală doar în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția pe latură civilă.

În privința posibilității exercitării unei căi de atac, apelul, pe latura civilă a procesului penal împotriva sentinței prin care instanța s-a pronunțat asupra acordului de recunoaștere a vinovăției, se constată faptul că modificarea intervenită ca urmare a declarării neconstituționale a prevederilor art. 488 alin. (1)-(4) C. proc. pen. este nejustificată și redundantă. De asemenea, se pune și problema rolului pe care instanța de judecată îl dobândește ca urmare a amendamentelor Curții Constituționale.

Ținând cont de faptul că părțile au posibilitatea de a încheia un acord de mediere sau o tranzacție pe latura civilă a procesului, exercitarea unui eventual apel pe aceasă latură a procesului penal apare ca lipsită de interes. Instanța, în cazul prevăzut la art. 486 alin. (1) C. proc. pen., doar ia act de înțelegerea părților. În situația de la alin. (2) al aceluiași articol, acțiunea civilă este lăsată nesoluționată, iar partea civilă are deschisă calea valorificării pretenților la instanța civilă.

Dacă am aprecia faptul că instanța de judecată dobândește un rol activ în această situație, ar însemna ca întreaga reglementare specială a acordului de recunoaștere a vinovăției să se îndepărteze de la rațiunile inițiale pentru care a fost instituită. Drept urmare, apreciez că latura civilă a procesului penal, în cadrul soluționării acordului de recunoaștere a vinovăției, nu se stinge conform procedurii comune prin pronunțarea unei sentințe de admitere sau de respingere a pretențiilor, fapt ce impune inadmisibilitatea declarării apelului cu privire la această latură a procesului penal.

Ca o consecință firească a judecării apelului, soluțiile ce pot fi pronunțate de instanță prin decizie pot fi:

Respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;

Admiterea apelului și desființarea sentinței prin care acordul de recunoaștere a fost admis numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia și pronunță o nouă hotărâre – art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător;

Admiterea apelului și desființarea sentinței prin care acordul de recunoaștere a fost respins, admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției – dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) și art. 486 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător.

Alături de aceste soluții, Curtea Constituțională a reținut că, printre soluțiile acceptate de art. 488 alin.(4) din Codul de procedură penală, „nu se regăsește nici soluția admiterii apelului privind modul de soluționare a laturii civile și nici soluția admiterii apelului și a desființării sentinței prin care acordul de recunoaștere a vinovăției a fost admis pentru aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, nelegalitatea sentinței de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției, lipsa competenței materiale a instanței de fond care a admis acordul sau vicierea consimțământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției”.

Se apreciază necesitatea adaptării soluțiilor ce pot fi pronunțate în apel potrivit reglementărilor generale în materie, în funcție de specificul prevederilor speciale a procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției.

Împotriva hotărârii definitive de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției, iar nu de respingere, deoarece ar presupune parcurgerea de către cauză a unui nou ciclu procesual, se poate formula o cerere de revizuire sau de contestație în anulare dacă sunt îndeplinite condițiile stricte prevăzute de lege pentru aceste căi extraordinare de atac. Potrivit art. 434 alin. (2) lit. g) C. proc. pen., hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Spre deosebire de alte sisteme de drept, pedeapsa stabilită în acord, admis de instanța de judecată, atrage toate consecințele prevăzute de lege în cazul unei condamnări penale: atrage decăderile și interdicțiile prevăzute de lege, constituie primul termen al recidivei etc.., cu excepția situațiilor în care s-a pronunțat soluția renunțării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei iar persoana în cauză nu a săvârșit o altă infracțiune – Art. 82, art. 90 C. pen..

CAPITOLUL IV.

ACORDUL DE RECUNOAȘTERE DIN PERSPECTIVA CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ȘI DIN PERSPECTIVA DREPTULUI COMPARAT

SECȚIUNEA 1 – ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI PE TERENUL CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, împreună cu Protocoalele Adiționale 1, 2, 4, 6, 7, 9 și 10 au devenit parte integrantă, cu forță supra-legislativă, în planul dreptului intern, prin raportare la prevederile constituționale, art. 11 și 20 din Constituția României, ca urmare a ratificării lor de statul român prin Legea nr. 30/1994.

Dobândirea statutului de izvoare de drept cu aplicare obligatorie și prioritară în dreptul intern, a generat consecințe importante la nivelul sistemului judiciar – instanțele de judecată încep să aplice Convenția și Protocoalele, iar hotărârile instanțelor naționale pot fi supuse, în plan internațional, unui control privind respectarea drepturilor omului consacrate în aceste acte normative.

Una dintre cele mai importante reglementări, regăsită la art. 6 din Convenția Europenă, este aceea a Dreptului la un proces echitabil.

Textul își are originile în prevederile cuprinse în art. 10 și art. 11 §1 ale Declarației Universale ale Drepturilor Omului. In genere, dispozițiile înscrise în art. 6 din Convenția Europeană se regăsesc și în textele art. 14 al Pactului internațional O.N.U. privitor la drepturile civile și politice, art. 8 al Convenției interamericane a drepturilor omului, precum și în art. 7 §1 lit. a)-d) al Cartei africane a drepturilor omului și popoarelor.

Dreptul la un proces echitabil, pe terenul Convenției, cunoaște două sensuri. În sens larg, presupune totalitatea garanțiilor instituite de art. 6. În sens restrâns, se preferă realizarea unei distincții între dreptul general la un proces echitabil în materie civilă și penală – înscrise în parag. 1 – și garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil în materie penală – înscrise în parag. 2 și parag. 3.

Din punct de vedere al aplicării rationae materiae, art. 6 din Convenție se aplică doar în procesele civile și penale. Din punct de vedere al aplicării rationae personae, garanțiile asigurate în materie penală se aplică numai persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni. Dacă în cadrul procesului penal, persoana vătămată s-a constituit parte civilă, sub aspecul rezolvării acțiunii civile alăturate celei penale, art. 6 se va aplica părții civile, și părții responsabile civilmente, dacă există, însă în dimensiunea ei civilă.

Prevederea consacră garanții procedurale generale și speciale ale persoanei în cazul unui proces, însă prezenta analiză le va avea în vedere strict pe cele care ar putea fi apte a periclita conformitatea acordului de recunoaștere a vinovăției cu prevederile Convenței.

§1.1. DREPTUL LA O INSTANȚĂ IMPARȚIALĂ, INDEPENDENTĂ ȘI STABILITĂ DE LEGE

Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană, impune ca judecarea cauzei să fie realizată de către o instanță imparțială și independentă – tribunal, în sensul Convenției.

Curtea a arătat că existența garanției dreptului la un tribunal nu este un drept absolut, fiind susceptibil de limitări implicite. Statele contractante dispun de o marjă de apreciere, însă Curtea este cea care statuează în privința respectării exigențelor Convenției – limitările aplicate trebuie să urmărească un scop legitim și să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Pe terenul Convenției Europene, noțiunea de instanță reprezintă organul de jurisdicție compus din judecători care stabilește faptele și aplică dreptul, pronunțând o hotărâre prin care se tranșează litigiul prin aplicarea normelor după o procedură prestabilită – funcția jurisdicțională.

Odată ce căile de atac ordinare sunt epuizate, hotărârea capătă putere de lucru judecat, exprimând adevărul judiciar, și trebuie pusă în executare. Instanță stabilită prin lege presupune că instanța nu e creată ad-hoc pentru o anumită cauză.

Noțiunea de imparțialitate, conform cerințelor Convenței, se definește prin lipsa oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare, putând fi evaluată potrivit atât unui demers subiectiv, cât și unui demers obiectiv.

Prin sintagma de instanță independetă se afirmă principiul separației puterilor în stat, pe de o parte, dar și separarea față de părți. Conform exigențelor Convenției, Curtea analizează existența unor garanții procedurale de separare a puterii judecătorești față de cea legislativă și cea executivă prin raportare la anumiți factori: modul de desemnare și durata madatului membrilor completului; existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare; posibilitatea realizării unor verificări privind apartenența la independență.

Prin raportare la procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției, la nivelul dreptului internațional, a existat opinia conform căreia, prin încheierea unei convenții de negociere anterioare etapei de judecată, garanțiile consacrate prin art. 6 §1 din CEDO ar putea fi lezate. Deși judecătorul nu este ținut de pactul de negociere încheiat, soluția asupra căreia s-a ajuns prin negociere ar putea influența poziția judecătorului, acesta riscând să piardă postura de neutralitate față de inclupat.

Acest risc poate apărea, cu preponderență, în cazul modelului anglo-saxon, unde negocierea poate avea loc ulterior recunoașterii în ajunul audierii, odată cu strigarea cauzelor de pe ordinea de zi, ori chiar în momentul imediat anterior pronunțării verdictului de către jurați. Spre deosebire de aceasta, legislația statelor semnatare la Convenție, enunță posibilitatea judecătorului de a studia dosarul și de a-l audia pe inculpat anterior pronunțării unei soluții privind acordul încheiat.

În legislația procesual penală română, legiuitorul a oferit instanței sesizate cu soluționarea acordului, posibilitatea de a respinge convenția încheiată în situațiile în care se apreciază că soluția la care s-a ajuns în urma negocierii purtate este nejustificat de blândă prin raportare la periculozitatea infractorului și gradul de gravitate al infracțiunii săvârșite. Consecința deciziei de respingere a consfințirii acordului este revenirea la procedura comună, fără a exclude posibilitatea de a sesiza ulterior instanța cu un nou acord, în condițiile legii.

Independența și imparțialitatea instanței trebuie apreciate în concret în toate procedurile de judecată și cauze litigioase, indiferent de materia incidentă. Poziția de neutralitate, etica profesională și regulile de deontologie nu trebuie să influențeze în mod negativ aceste garanții. Nerespectarea acestora ar duce, pe de o parte, la un real dezechilibru la nivelul principiului separației puterilor în stat, iar pe de altă parte, ar conduce la diminuarea încrederii particularilor în sistemul judiciar, în justiția română.

§1.2. TERMENUL REZONABIL

Aprecierea termenului rezonabil în materie penală se realizează în temeiul acelorași criterii ca în materie civilă, anume comportamentul părților, al instanței; miza procesului și ținând cont de împrejurările concrete ale cauzei, complexitatea acesteia.

Deși procedura specială a acordului exclude prin tocmai natura sa tergiversarea procesului, dreptul inculpatului la rezolvarea acțiunii penale într-un termen rezonabil poate fi încălcat în situația în care, în cursul urmăririi penale, dar anterior încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, activitatea oragelor de urmărire penală este nejustificat prelungită.

În cauzele cu pluralitate de infractori, în jurisprudența sa, Curtea a arătat că în situația în care este declanșată o procedură accelerată față de unul sau unii dintre inculpați ca urmare a disjungerii cauzei, aceasta trebuie să fie compatibilă cu principiul bunei administrări a justiției.

Curtea statuează că este de datoria statelor de a avea o legislație conformă cu cerințele Convenției Europene și de a asigura minime garanții în privința asigurării respectării drepturilor relgementate de aceasta.

§1.3. PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE

Scopul urmărit prin formularea garanțiilor, în art. 6 din Convenție, pentru desfășurarea corectă și echitabilă a procedurilor judiciae, civile sau penale, este de a asigura realizarea unui proces echitabil. În situația proceselor penale, necesitatea prevederii unor garanții specifice în materia penală s-a impus prin însăși nevoia de a asigura limitarea arbitrariului și respectarea drepturilor și libertăților individuale.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și conform conținutului art. 6 §2 din Convenție, respectarea prezumției de nevinovăție oferă, la rândul ei, anumite garanții specifice: dreptul la tăcere, obligația statelor de a se abține de la impunerea unei sancțiuni fără a exista o hotărâre de condamnare definitivă, interdicția de a judeca de două ori aceeași persoană pentru aceeași faptă.

Numeroase critici au fost aduse în privința dreptului la tăcere al inculpatului, considerându-se că pledarea, respectiv încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, poate leza dreptul acestuia la tăcere cât timp oferta formulată de partea adversă, referitoare la o „recompensă” pentru încheierea unui astfel de acord, este valabilă. Inculpatul nu poate fi obligat să-și divulge vinovăția înainte ca statul să probeze acuzațiile formulate împotriva sa, iar deducerea unor concluzii defavorabile acuzatului din tăcerea sa încalcă prevederile art. 6.

Conform Codului de Procedură penală actual, respectarea prezumției de nevinovăție este ridicată la rang de principiu al procesului penal român. În acord cu această prevedere, procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției, astfel cum a fost reglementată, este considerată a fi o posibilitate a inculpatului de a alege desfășurarea procesului conform normelor speciale, prin inițierea încheierii unei convenții de negociere.

Trebuie ținut cont de condițiile restrictive pe care legiuitorul român a înțeles să le reglementeze în vedere asigurării unui proces echitabil. Prezumția de nevinovăție operează pe tot parcursul acestei procesului penal, pericolul inițierii unei oferte în lipsă de probe suficiente fiind înlăturat, cât timp, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale standardul de probațiune trebuie atins.

De asemenea, prezumția de nevinovăție operează și în cauzele cu pluralitate de infractori. Rațiunea acestei prevederi decurge din faptul că, de principiu, încheierea unui pact se realizează în mod individual cu fiecare inculpat în parte, situațiile fiind personale și chiar distincte.

Totodată, mărturisirile acestora nu pot fi utilizate ulterior împotriva lor sau a celorlalți inculpați care nu au procedat la încheierea unui acord. Conform art. 6 din Convenție, „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată inocentă până când vinovăția sa va fi legal stabilită”, or în astfel de situații lezarea principiului în persoana celor care nu au încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției înseamnă încălcarea prevederilor prezentului articol, consecințele urmând a fi suportate de stat.

§1.4. DREPTUL LA APĂRARE

Art. 6 §3 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede trei modalități prin care se garantează dreptul oricărui inculpat de a se apăra în fața învinuirilor aduse: se poate apăra singur, poate fi asistat de apărătorul ales ori poate fi asistat gratuit de un apărător din oficiu. Indiferent de modalitatea aleasă, garanția dreptului la apărare se consideră a fi respectată.

Se apreciază, la nivel doctrinar, faptul că tentația apărătorilor de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției este de natură a conduce la diminuarea calității asistenței și reprezentării juridice. Argumentul formulat în sprijinul acestei opinii pornește de la influența pe care beneficiile unei munci cât mai ușoare în detrimentul clientului o au asupra apărătorilor numiți din oficiu. Practic, inculpatul este pus în fața unei situații în care alegerea de a recurge sau nu la procedura specială trebuie realizată într-un timp foarte scurt.

Curtea Europeană atrage atenția asupra cerinței conform căreia apărarea trebuie să se circumscrie – efectivitatea asistenței judiciare. Însă realizarea unei apărări din oficiu prezintă riscul de a nu se conforma prin ea însăși exigenței formulate, deoarece textul art. 6 §3 lit. c din Convenție garantează o asistență judiciară efectivă. Ținând cont de situațiile imprevizibile care pot interveni în cursul unui proces penal, Curtea a instituit obligații pozitive în sarcina statelor, astfel încât dreptul la apărare să fie asigurat în orice ipoteză.

O altă problemă s-a pus în legătură cu garanția prevăzută la lit. d al aceluiași articol, conform căreia este asigurat dreptul inculpatului de a audia sau de a solicita audierea martorilor acuzării și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării.

Prin specificul său, procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției, exclude adiministrarea ulterioară încheierii unui astfel de acord a probelor. Odată aleasă recurgerea la procedura specială, inculpatul renunță în cunoștiință de cauză la o parte din garanțiile asigurate de art. 6 din Convenție, urmând a fi judecat doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, el neputând invoca ulterior încălcarea dreptului său la un proces echitabil. Totuși, renunțarea la anumite drepturi fundamentale trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și să fie însoțită de măsuri minime de protecție egale cu importanța sa.

§1.5. EGALITATEA DE TRATAMENT

Art. 16 din Constituția României consacră dreptul principiu al egalității de tratament a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără discriminări și fără privilegii. Principiul este exprimat legal, doctrinar, dar și jurisprudențial, fiind, totodată prevăzut și la art. 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

La nivelul procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției, inexistența unor reglementări legislative privind beneficiile ce pot fi acordate ca urmare a încheierii unei convenții, a provocat numeroase opinii divergente. Pe de o parte, există opinia conform căreia, principiul egalității de tratament riscă a fi lezat prin pronunțarea unor soluții diferite în cauze similare. Cea mai elocventă situație este considerată a fi cea în care există pluralitate de infractori, unde o parte dintre aceștia înțeleg să parcurgă procedura specială, iar ceilalți aleg să fie judecați conform dreptului comun.

Pe de altă parte, există opinia conform căreia, principiul egalității de tratament nu este încălcat, deoarece rolul judecătorului este acela de a aprecia în concret circumstanțele incidente în fiecare cauză în funcție de care se vor determina gravitatea infracțiunii, periculozitatea infractorului etc., elemente care constituie punctul de reper pentru individualizarea pedepselor. Tocmai această diferențiere dată de aprecierea în concret a cauzei, justifică existența unor fluctuații a soluțiilor pronunțate de instanță, indiferent de procedura parcursă.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu este conturată în privința acestei proceduri speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției. În analiza Curții, aceasta caută să stabilească dacă încheierea unei convenții de negociere este sau nu discriminatorie ori dacă a fost făcută cu încălcarea „poziției de egalitate” între părți.

SECȚIUNEA 2 – ASPECTE DE DREPT COMPARAT

§2.1. MODELUL ANGLO-SAXON (STATELE UNITE ALE AMERICII)

În Statele Unite, regulile de aplicare, competențele subiecților oficiali și desfășurarea propriu-zisă a procedurii acordului, precum și procedura însăși, diferă în funcție de legislația fiecărui stat component. Mai mult, reglementările guvernului federal au și ele accente distincte.

Infracțiunile care pot face obiectul unei astfel de proceduri sunt, ca regulă, cuprinse într-un spectru foarte larg. Practic orice infracțiune poate face obiectul unei plea bargain. Doar anumite state limitează domeniul de aplicare al procedurii pentru infracțiunile grave a căror pedeapsă prevăzută de lege este închisoarea pe viață sau pentru infracțiunile „sesibile” – anumite infracțiuni sexuale violente, cele în care făptuitorul a fost acuzat de utilizarea unei arme de foc sau de conducere sub influența alcoolului ori a produselor stupefiante, infracțiuni de trădare, spionaj etc.

Procedural, există o distincție terminologică și temporală între noțiunile de recunoștere – în sensul manifestării de voință a inculpatului de a încheia un astfel de acord și de a declara săvârșirea faptelor – și negociere – în sensul unei înțelegeri între procurorul districtual și inculpat. Astfel, în majoritatea cazurilor, recunoașterea poate avea loc în orice moment al procesului, acuzatul sau avocatul acestuia putând lua inițiativa încheierii acordului de recunoaștere a culpabilității, însă, de principiu, procurorul este cel care are inițiativa negocierilor, fapt exprimat prin competența sa de a exercita acțiunea publică. Procurorul nu este obligat să propună acordul dacă nu consideră acest gest oportun, iar acuzaul este și el liber să refuze oferta procurorului. În unele state posibilitatea recunoașterii este limitată la anumite etape procesuale.

În ceea ce privește negocierea, aceasta este considerată ca fiind mai avantajoasă dacă se realizează mai repede. Astfel, ea poate avea loc ulterior recunoașterii în ajunul audierii, odată cu strigarea cauzelor de pe ordinea de zi, ori în momentul imediat anterior pronunțării verdictului de către jurați. Negocierea se derulează în mod informal, dar acordul născut în urma acesteia se inscrie în regulile contractelor, cu obligația părților de a-și comunica informații și de a respecta termenii. Nerespectarea termenilor din partea unei părți duce la anularea actului. Acordul trebuie să fie prezentat în ședință publică judecătorului, care îl va analiza și omologa.

Legislația Statelor Unite recunoaște dreptul inculpatului de a fi asistat de către un avocat care să îl consilieze și care poate negocia acordul încheiat de clientul său cu reprezentantul acuzării. Rolul avocatului este însă unul delicat, astfel cum a fost reliefat, deoarece acesta poate să-și consilieze clientul în sensul refuzului propunerii făcute de parchet, consecința acestui compartament putându-se materializa în pronunțarea unei pedepse mai mari decât cea propusă inițial.

Prin recunoașterea vinovăției, inculpații devin martori ai propriei infracțiuni, renunțând, în acest sens, la al V-lea Amendament care asigură protecția împotriva propriei incriminări. Acuzații care încheie un astfel de acord ignoră, ”voluntar, […] inteligent, […] cu suficientă conștientizare a circumstanțelor relevante și a consecințelor probabile”, renunță atât la dreptul la proces, cât și la dreptul la confruntare cu martorii acuzării, drepturi garantate de al VI-lea Amendament.

Acordul Curții înainte de emiterea rechizitoriului nu este considerat necesar în unele state, dar în altele procedura prevede această etapă, iar la nivel federal, regulile îl recomandă.

Judecătorul are datoria de a se asigura ca inculpații au încheiat plea bargain în mod conștient, inteligent și voluntar și trebuie să adreseze acuzatului întrebări legate de alegerea de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției, confirmarea tacită a inculpatului de a renunța la drepturile sale nefiind prezumată, și, fără să fie obligat să le accepte acordul, este de datoria sa să pronunte o sentința. De remarcat faptul că, în funcție obligațiile stabilite prin legislația fiecărui stat, judecătorul nu trebuie să participle la negocierile purtate între inculpat și procuror.

Formele de manifestare a Plea bargain sunt, în principal două, anume plea bargain direct – aplicabil situațiilor în care dovada vinovăției inculpatului este covârșitoare – și plea bargain negociat, recunoașterea culpabilității atrăgând o negociere între acuzare și apărare, în urma căreia, în schimbul recunoașterii, acuzatul obține anumite beneficii.

Legislația Statelor Unite prevede faptul că inculpatul poate pleda vinovat într-una dintre modalitățile plea bargain negociat pe care statul le pune la dispoziție.

Cea mai comună formă de acord între inculpat și procuror este cea a ”respingerii altor acuzații”, referitor la infracțiuni anterioare acordului, procedură care are drept avantaje reducerea substanțială a posibilităților de condamnare, dar și a evitării înregistrării în cazier a unei infracțiuni care aduce cu sine stigma socială.

O a doua formă este ”recomandarea unei anumite sentințe sau abținerea de la emiterea anumitor recomandări”. Această formă poate cunoaște mai multe variante, fie procurorul districtual nu va ancheta acuzații mai grave aduse inculpatului, fie va renunța la acuzații aduse pentru aceeași infracțiune. O alta variantă a acestei proceduri se regăsește în situațiile în care acuzațiile au fost formulate înaintea diferitelor instanțe de judecată, iar ca urmare a încheierii acordului, cauzele sunt reunite în fața unei singure instanțe.

Cea de-a treia formă este ”acceptarea unei anumite sentințe”, variantă care constă în recunoașterea culpabilității de către incuplat în schimbul obținerii unei promisiuni din partea procurorului de a pleda în fața judecătorului pentru o sentință mai ușoară.

Condamnarea prin recunoașterea vinovăției, negociată sau nu, promovează ”virtuțiile principale ale sisemului de pledare: viteza, economia și finalitatea”.

DEFICIENȚELE MODELULUI ANGLO-SAXON

Componentă importantă a sistemului judiciar penal anglo-saxon, plea bargain, cu toate beneficiile aduse, cunoaște și efecte negative, privite ca o veritabilă amenințare, concretizate prin afectarea unor ținte pe care dreptul penal substanțial le vizează în vederea asigurării protecției societății, cum sunt impunerea, în fața societății, a respectului față de legi și descurajarea fenomenului infracțional. Argumente în favoarea acestei teze sunt aduse atât de doctrină, cât și de jurisprudență care percep, pe de o parte, instituția în discuție ca „o licență acordată în vederea violării legii”, iar pe de altă parte, ca fiind „o vânzare directă a justiției”.

De altfel, această procedură este văzută, într-o anumită măsură, drept o modalitate de eludare a inculpatului de la înfăptuirea justiției penale, acordul astfel încheiat între procuror și inculpați fiind înfățișat sub forma unei victorii a celor din urmă, și de aici slăbirea întreagii eficacități a sistemului judiciar.

O serie de critici ai acestei instituții consideră că încălcarea principiului cotradictorialității, mai exact eludarea unor „standarde riguroase impuse în cadrul fazei judecății, cu precădere în ceea ce privește probatoriul” aduce prejudicii grave integrității sistemului judiciar. În acest sens, vinovăția inculpatului nu mai este determinată ca urmare a parcurgerii etapei judecății, etapă caracterizată prin imparțialitate, în cadrul căreia investigarea cazului este una completă, iar apărarea este liberă să își susțină cauza, ci ca urmare a transpunerii procurorului în rolul unui judecător, soarta inculpatului întemeindu-se pe calculul probabilității unui eventual câștig sau pe baza unei posibile înfrângeri suferite în cadrul judecății.

Trecând la aspectele pragmatice, experienta utilizării procedurii plea bargain a relevat aspecte asupra cărora încă există controverse.

Una din criticile aduse procedurii este riscul erorii judiciare prin posibilitatea unei incorecte utilizări a pârghiilor de către procuror, notând aici o eventuală constrângere a inculpaților de a încheia, în majoritatea cazurilor, un astfel de acord. Din dorința de a preîntâmpina desfășurarea unui proces conform procedurii, procurorul este tentat să abuzeze de puterea sa privind alegerea acuzațiilor pe care înțelege să le aducă împotriva inculpatului, fapt ce poate conduce la practica unei acuzări considerate excesive, această supraacuzare constituind în fond o modalitate de amenințare a inculpatului, amenințare ce îl va constrânge să încheie acordul de recunoaștere a vinovăției. Inculpatul se vede, așadar, nevoit să încheie un asemenea acord întrucât (de ex. în cazul unei persoane nevinovate care nu-și poate dovedi nevinovăția) nu va fi dispus să riște să primească, în urma unei judecății, o pedeapsă mult mai severă, preferând încheierea acordului înaintat de procuror, care îi asigură o pedeapsă mai blândă. Așa cum s-a remarcat, criticarea tacticilor neloiale nu vizează acordul, ci procurorul, iar din experiența existentă, procentul persoanelor care ajung să recunoască fapte pe care nu le-au comis atinge, în Statele Unite, procentul de 10% .

Altă obiecție adusă procedurii plea bargaing, în afara celor menționate anterior, este cea ridicată de specialiștii în penologie care susțin faptul că pedeapsa negociată de procuror împreună cu inculpatul nu ține cont de fundamentele instituite de însăși știința penologiei. Așadar, în majoritatea cazurilor, pedeapsa astfel convenită nu ia în considerare specificitatea faptelor, nevoile corecționale luate în funcție de caracteristicile pe care le prezintă persoana inculpatului, precum și de interesul legitim al societății privind vigoarea cu care justiția represivă este înfăptuită.

ABORDAREA EUROPEANĂ

Existența deficiențelor modelului anglo-saxon, deficiențe care nu puteau fi trecute cu vederea de sistemul romano-german, au condus la o nuanțare în preluarea instituției anglo-saxone cunoscută sub denumirea de plea barganing, constând, în general, în aplicarea unor prevederi limitative. Desigur că această formă de preluare, care echivalează cu un veritabil export al instituției, nu a determinat stoparea influenței modelului anglo-saxon, ci a condus la ajustarea acestuia, într-o încercare de a reduce impactul aspectelor controversate dar și de a-l adapta la principiile sistemului existent în fiecare din țările care l-au adoptat.

În acest sens, pentru a limita încălcarea pricipiului contradictorialității, statele continentale au limitat aplicarea instituției la cauzele simple, cu grad de gravitate redus. Astfel, limita de pedeapsă a infracțiunii pentru care poate fi aplicat acordul de recunoaștere a vinovăției este încadrata între 5 ani în cele mai multe state, 7 sau 9 ani, în funcție de țară.

În ceea ce privește riscul de eroare judiciară, așa cum a fost explicitat anterior, masura europeană a vizat o limitare și o codificare a puterilor procurorului, lăsând în puterea judecătorului funcția principală.

În problema pe care sistemul american a sesizat-o prin ceea ce constituie renunțarea la al V-lea amendament, asimilată de europeni cu slăbirea noțiunii de prezumție de nevinovăție, o serie de state europene nu s-au limitat la verificarea obligatorie a acceptării libere și conștiente de către inculpat a acordului de nevinovăție,la asigurarea faptului că procedura nu este obligatorie, ci au adus și alte elemente în favoarea inculpatului.

Deasemenea, sistemele europene au practicat o reducere drastică a posibilităților de negociere pentru inculpat, limitându-le la negocierea pentru reducerea a pedepsei și pentru stabilirea formei de executare.

Mai mult, dacă sistemul anglo saxon prevede ca instanța să controleze doar acordul cu privire la pedeapsă, nu și cel privitor la fapte, sistemul romano-german impune controlul judecătorului asupra ambelor aspecte ale acordului.

§2.2. – MODELUL ROMANO-GERMANIC

FRANȚA

Domeniul de aplicare al instituției Le plaider coupable este restrâns la infracțiuni a căror pedeapsă prevăzută de lege nu depășește 5 ani, fiind avute în vedere doar infracțiunile de o gravitate medie, fiind aplicat în practică, cu precădere, în cazul delictelor din trafic. Astfel, sunt excluse de la aplicarea procedurii infracțiunile grave, cele săvârșite de minorii sub optsprezece ani, delictele care pot reprezenta impedimente în ceea ce privește probarea acestora, precum delicte de presă, ucidere din culpă, delicte politice, cât și cele în cazul cărora există o lege specială care reglementează urmărirea penală.

Din punct de vedere procedural, modelul francez cunoaște patru etape.

Propunerea procurorului – Conform art. 495 din Codul de Procedură Penală francez, procurorul este cel care decide, din oficiu sau la cererea inculpatului ori a avocatului acestuia, necesitatea utilizării procedurii speciale prin raportare la probele administrate în cadrul urmăririi penale, la personalitatea făptuitorului, la gradul de gravitate al infracțiunii săvârșite și dacă utilizarea procedurii nu este de natură a aduce atingere drepturilor victimei. Doar procurorul este cel care are dreptul de a propune o pedeapsă , în limita strictă a prevederilor codului, pe care inculpatul o poate accepta sau respinge, fără posibilitatea negocierii efective.

Perioada de reflecție – Inculpatul este asistat obligatoriu de către avocatul său. Legea de procedură penală prevede posibilitatea acceptării sau respingerii propunerii ori solicitarea unui termen de reflecție ce nu poate depăși 10 zile. În situația în care un astfel de termen a fost solicitat, procurorul poate propune, în fața judecătorului de drepturi și detenție, măsuri de individualizare a pedepsei, precum punerea sub supraveghere judiciară, arest la domiciliu cu monitorizare electronică, plasarea în custodie, aplicarea controlului judiciar (ori a arestului preventiv).

Conform Legii Procesual Penale franceze, în situația în care inculpatul este reținut și acceptă propunerea făcută de Parchet el va fi prezentat președintelui instanței sau unui judecător delegat de acesta. Dacă inculpatul nu se află în stare de reținere, acesta va fi convocat în fața președintelui tribunalui sau a unui judecător delegat. În caz contrar, dacă inculpatul respinge propunerea, procurorul nu are posibilitatea de a renunța la acuzații și de a închide cazul, iar inculpatul nu va putea pleda nevinovat, urmând a fi judecat ca vinovat într-un proces convențional.

Audierea și confirmarea – Magistratul ce statuează este sesizat de către Parchet cu o cerere de omologare, cerere care are ca obiect pronunțarea unei soluții. Astfel, judecătorul se pronunță asupra acordului încheiat în urma unei proceduri necontradictorii, în cadrul unei ședințe publice, pentru asigurarea respectării dreptului la apărare și la existența unui proces echitabil.

Audierea și ședința de judecată sunt conduse de judecător, prezența inculpatului asistat de avocatul său fiind obligatorie. Prezența martorilor nu este reglementată.

Referitor la participarea procurorului la audiere, prezența acestuia era facultativă, conform prevederilor legii „Loi Pereben II” din 9 martie 2004, prevedere a cărei contestare a fost tranșată prin legea nr. 2005-847 din 26 iulie 2005, și prin decizia Curții Constituționale nr. 2005-520, care modifică art. 495-9 – „prezența procurorului la audierea pentru omologare nefiind obligatorie”.

Audierea este etapa în cadrul căreia judecătorul interoghează inculpatul pentru a se asigura de realitatea faptelor, de circumstanțele în care a fost săvârșită infracțiunea, iar cu această ocazie verifică și îndeplinirea condiților esențiale, anume dacă inculpatul și-a recunoscut vina, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită nu depășește 5 ani, precum și încadrarea juridică a infracțiunii. În această etapă avocatul inculpatului și procurorul, dacă este prezent, pot lua cuvântul.

Ulterior terminării dezbaterilor în ședință publică, judecătorul poate da o ordonanță motivată, prin care admite sau respinge sancțiunile propuse de procuror fără a le modifica. Spre deosebire de modelul anglo-saxon, modelul francez nu se circumscrie posibilității de negociere a cuantumului, a formei de sancțiune ori a încadrării juridice, soluția fiind aceeași în conceptul penal. În momentul omologării, judecătorul „validează” propunerea procurorului, realizând astfel un „control de legalitate și oportunitate”.

Conform art. 495-14 din Codul de Procedură Penală francez, este redactat un procesul verbal în care se menționează formalitățile îndeplinite până la audiență, cât și mărturisirea vinovației și acceptarea pedepsei propuse. Dacă inculpatul nu acceptă pedeapsa, sau dacă judecătorul nu omologhează procesul verbal, procesul va continua cu altă procedură, iar inculpatul poate nega faptele.

În cazul acceptării, ordonanța de omologare este executorie și are efectul unei hotărâri de condamnare executorie. Potrivit prevederilor legale, procurorul este cel care decide încarcerarea imediată sau trimiterea inculpatului la judecătorul de la instanța de executare.

Apelul – Hotărârea poate fi atacată de către persoana condamnată – și prin avocat în termen de 10 zile de la pronunțarea sentinței – sau de către procuror pe calea apelului. În situația în care apelul este declarant de către persoana condamnată, instanța de apel nu va putea agrava situația acestuia prin pronunțarea unei pedepse mai mari decât cea stabilită în hotărârea inițială. Dacă apelul a fost declarat de către procuror, instanța de apel are posibilitatea de a pronunța o pedeapsă mai severă.

Poziția persoanei vătămate/ a părții civile – În reglementarea acestei proceduri, legiuitorul a acordat o atenți specială apărării intereselor persoanei vătămate. În acest sens, procurorul de caz are datoria de a identifica victima și de a o informa cu privire la desfășurarea procedurii speciale, iar ulterior de a o cita să se prezinte, asistată de către avocat, în fața judecătorului ori a inculpatului, în situația în care aceasta nu s-a constituit deja parte civilă în temeiul.

Spre deosebire prevederile altor state, conform reglementării franceze, art. 464 alin. 4 din Codul de Procedură Penală, persoana vătămată se va putea opune procedurii acordului dacă se constituie parte civilă în fața unui judecător de instrucție sau dacă îl va cita pe inculpat în fața tribunalului corecțional.

Pe cale de consecință, instituția le plaider culpable nu va priva victima de dreptul său de a-l acționa pe inculpat în fața unei instanțe penale.

În virtutea prerogativelor extinse oferite prin reglementarea acestei proceduri, judecătorul se va putea pronunța atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile, chiar și în lipsa persoanei vătămate. În pronunțarea hotărârii, tribunalul face o distincție între acțiunea civilă și cea penală.

Procedura introdusă în anul 2004 respectă principiile fundamentale în materie penală și s-a dovedit a fi un real succes. S-a afirmat faptul că prin apelarea la această procedură specială a acordului, condamnarea este mai bine înțeleasă.

ITALIA

Domeniul de aplicare al procedurii patteggiamento a cunoscut o evoluție în timp. Anterior intervenirii reformei din anul 2003 era țintită către infracțiunile minore, în cazul cărora opera o reducere de pana la ⅓, pedeapsa efectiv aplicată, fiind limitată la cel mult 2 ani închisoare. Ulterior adoptării reformei, patteggiamento cunoaște două forme, respectiv una de drept comun, patteggiamento allargato, aplicabilă situațiilor în care pedeapsa prevăzută de lege nu depăsește 7 ani și ½ de închisoare, și una de excepție, limitativ aplicabilă situațiilor expres prevăzute de legea de procedură penală, anume infracțiunilor cu grad ridicat de periculozitate, pedeapsa ce urmează a fi efectiv aplicată acestora, neputând depăși cel mult 2 ani închisoare alternativ sau nu cu amenda.

Patteggiamento poate fi considerată și o procedură recompensă în sensul în care, dacă inculpatul acceptă acordul, el va putea beneficia de o pedeapsă redusă, dar și beneficii suplimentare ce pot fi acordate la pronunșarea hotărârii.

Din punct de vedere procedural, patteggiamento cunoaște următoarele etape:

Formularea cererii – În legislația italiană, convenția privind acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi formulată de către procuror sau de către inculpat, oral sau în formă scrisă, în cursul investigațiilor preliminare sau în cadrul audierii preliminare, mai înainte de a fi prezentate concluziile.

Conform prevederilor legale, în situația în care cererea formulată de către apărătorul legal al inculpatului nu a fost însușită de către acesta din urmă, asupra acestei manifestări de voință se va putea reveni mai înainte de prezentarea concluziilor.

Și justiția italiană face distincție între noțiunea de acord și de negociere propriu-zisă a pedepsei atât din punct de vedere terminologic, dar și de conținut.

Acordul reprezintă instrumentul prin care se materializează manifestarea de voință a părților, în sensul aplicării procedurii speciale și convenirii asupra unei anumite pedepse. Totodată, reprezintă și actul prin care se solicită judecătorului pronunțarea pedepsei asupra căreia s-a convenit.

Negocierea îmbracă forma posibilității părților de a conveni asupra anumitor aspecte legate de pedeapsă. Aceasta cunoaște trei forme:

Convenția între inculpat și procuror privind pedeapsa efectiv aplicabilă (propusă de una dintre părți);

Limitarea cuantumului pedepsei efectiv aplicabile la 5 ani închisoare, fără a se lua în considerare eventualele sancțiuni pecuniare;

Măsura adoptată de către judecător în temeiul acordului încheiat de procuror și inculpat.

Cele două noțiuni se află într-un raport de la parte (negocierea) la întreg (acordul).

Evaluarea cererii – În urma sesizării instanței, cu acordul de recunoaștere a vinovăției, completul de judecată va evalua convenția în sensul respingerii sau admiterii acordului, fără a o putea modifica. De asemenea, judecătorul are obligația de a verifica legalitatea negocierii și dacă inculpatul și-a exprimat acordul în mod voluntar, valid și în consens cu negocierea.

Judecătorul va face o dublă verificare a cererii, luând, totodată, cunoștiință de actele efectuate în cursul urmăririi penale:

Să nu existe condiții pentru existența obligației de declarare imediată a unor cauze de nepedepsire, care ar impune achitarea imediată, chiar dacă există acordul;

Evaluarea corectitudinii încadrării juridice a presupusei infracțiuni, evaluarea circumstanțelor și compararea acestora, conformitatea pedepsei negociate în relație cu finalitatea reeducativă a inculpatului.

Conform art. 446 sect. 6 coroborat cu art. 448 sect. 2 din Codul de Procedură Penală Italian, procurorul, în situația unui dezacord privind patteggiamento este obligat să își motiveze opinia fără a bloca posibilitatea inculpatului de a beneficia de reducerea pedepsei specifică procedurii. Astfel, refuzul procurorului de a conveni asupra acordului are drept consecință, pe plan procedural, “oprirea formală a procedurii”.

Potrivit art. 448 sect.1 din Codul de Procedură Penală Italian, refuzul nejustificat al procurorului nu împiedică admiterea cererii de negociere, iar judecătorul, la terminarea dezbaterilor, chiar și în recurs, are posibilitatea aplicării, pe plan substanțial, a reducerii pedepsei conform legii. De asemenea, judecătorul poate, înainte de declararea deschiderii dezbaterii, să aplice pedeapsa pentru care a fost solicitată negocierea, numai în cazul în care are loc acordul procurorului care, inițial, lipsea.

Pronunțarea hotărârii – Ulterior obținerii acordului părților și audierii în camera de consiliu, judecătorul va promulga sentința de aplicare a pedepsei.

Din punct de vedere al naturii juridice al sentinței, s-a afirmat, inițial, faptul că “ar fi o hotărâre sui generis, neaparținând genului sentinței de condamnare”. Ulterior, în temeiul practicii recente, s-a reținut faptul că hotărârea pronunțată are natura unei sentințe de condamnare.

Spre deosebire de alte modele reglementate, în sistemul italian, patteggiamento, în anumite condiții, pe lângă reducerea cu ⅓ a pedepsei, pe plan substanțial, legiuitorul a prevăzut drept beneficii ulterioare precum: excluderea plății taxelor procesuale, excluderea posibilității de aplicare a sancțiunilor accesorii și a măsurilor de siguranță, posibilitatea aplicării pedepselor alternative, în situațiile în care sentința de aplicare a pedeapei nu depășește doi ani. De asemenea, cu aceeași condiție, judecătorul poate acorda suspendarea condiționată a pedepsei sau dispariția delictului în cazurile în care nu există impedimente în calea acordării acestui beneficiu (exemplu: prognoza reținerii de la recidivă).

Conform art. 448 din Codul de procedură penală italian, sentința, este, de regulă definitivă. Pe cale de excepție, ea poate fi apelată de către procuror în situația în care reprezentantul Ministerului Public nu și-a exprimat acordul privind cererea de negociere, sau poate fi supusă unei căi extraordinare de atac.

Partea civilă – Persoana vătămată constituită parte civilă în cadrul procesului penal nu se va putea opune cu privire la cererea de negociere nici pe fond, nici pe procedură. De asemenea, partea civilă este străină și în privința negocierii privind pedeapsa. Totuși, inculpatul, dacă nu i-a fost aplicată pedeapsa, va fi ținut să acopere costurile privind consituirea ca parte civilă a persoanei vătămate, care iși urmează cursul natural.

GERMANIA

Ca urmarea a unei nereglementări, inițiale, privid această instituție, Germania a fost denumită în 1979 ca fiind the land without plea bargaining. Afirmația nu a trecut testul timpului, în parte ca urmare a evoluției sistemului judiciar german care a început să se confrunte cu cauze complexe, de lungă durată și în care elementele acuzatoriale își făceau treptat simțită prezența. Până în anul 1987, când Curtea Constituțională a admis tranzacțiile în materie penală privind aplicarea unei pedepse mai reduse în caz de recunoaștere a culpabilității, efectuarea și legitimarea lor era acceptată de jurisprudență.

Procedura de negociere informală a fost propriu-zis introdusă în legislația procesual penală germană în data de 28 mai 2009 prin Legea acordurilor în materie procesual penală.

Principala modalitate pentru deschiderea căilor pentru negocierea informală, și cea mai asemănătoare modelului anglo-saxon, este ordinul penal.

Potrivit art. 407 din C. proc. pen. germană, procurorul are posibilitatea de a solicita, oral sau în scris, judecătorului pronunțarea unei sentințe de condamnare dacă suspiciunea este „suficientă”. Acordurile astfel încheiate sunt admise doar dacă se constată existența suspiciunilor cu privire la vinovăția inculpatului. Condiția rezidă din necesitatea respectării principiului aflării adevărului care, alături de principiul legalității fundamentează sistemul procesual penal inchizitorial.

Dacă probele nu fundamentează o suspiciune care să atingă cerințele prevăzute de lege, judecătorul va respinge soluționarea ordinului, iar decizia va fi echivalentă redeschiderii procedurii de drept comun.

Inculpatul are posibilitatea de a se opune, în caz contrar, ordinul, sentința pronunțată va înlocui orice procedură ulterioară, iar inculpatul este sancționat cu o amendă ori cu o pedeapsă de maxim un an închisoare sub supraveghere.

Avocatul inculpatului și procurorul pot negocia ca inculpatul să nu mai fie acuzat de alte fapte și să se solicite doar un ordin penal dacă subiectul pasiv al acțiunii penale este de acord să accepte sancțiunea stabilită prin ordinul penal. De regulă, se negociază și cuantumul pedepsei, judecătorul admițând propunerea făcută, cu excepția situațiilor în care, în timpul audierilor, sunt relevate împrejurări noi care pot conduce la o apreciere mai aspră sancțiunii.

PORTUGALIA

Puternic influențată de sistemul legal german, legislația Portugaliei, deși inițial limitat în privința negocierilor pre-proces, a adoptat procedura sumară a acordului de recunoaștere a vinovăției, introducând într-un sistem inchizitorial elemente acuzatoriale.

Principalele probleme ridicate, odată cu reglementarea procedurii speciale, priveau posibilitatea de „privatizare” a procedurilor penale ca urmare a influenței exercitate de poziția persoanei vătămate în proces; inegaliățile privind pozițiile părților în proces; riscul lezării principiului aflării adevărului în procesul penal și oferirea procurorului unor „puteri” judiciare.

Sistemul procesual penal portughez cunoaște, asemănător sistemului italian, numeroase proceduri simplificate care, conform Curții Constituționale, respectă prevederile constituționale ale statului doar în măsura în care sunt aplicate în fața și cu implicarea unui judecător.

Conceptul de justiție negociată, astfel cum este înțeleasă prin prisma procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, nu există propriu-zis în sistemul portughez, deși ultimele amendamente au îmbogățit Codul de Procedură penală portughez.

Processo sumaríssimo este singura formă de procedură specială din sistemul portughez în care inculpatului ii poate fi aplicată o sancțiune fără parcurgerea unui proces.

Potrivit art. 392 din Codul de Procedură penală portughez, când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de cel mult 5 ani sau amenda, procurorul, odată cu actul de inculpare, aduce la cunoștința inculpatului propunerea pentru sancționarea penală directă. Acesta, asistat în mod obligatoriu de avocatul său, poate accepta, iar după admiterea pe cale judiciară, sancțiunea urmează a fi executată. Procedura este aplicabilă dacă procurorul apreciază că nu se impune aplicarea unor sancțiuni privative de libertate.

Un element specific este cel privind lipsa unor negocieri concrete în mod oral. De principiu, procedura se desfășoară în scris, potrivit unor cerințe formale. Prin excepție, negocierile se pot desfășura și în forma orală, spre exemplu în cazul unei audieri.

În art. 393 din C. proc. pen. portughez se prevede în mod expres interdicția persoanei vătămate de a lua parte în procedura sumară. Dacă până la formularea propunerii de către Ministerul Public, persoana vătămată își manifestă intenția de a solicita despăgubiri, în cuprinsul „acordului” se va menționa acest lucru.

Forma propunerii procurorului este scrisă și cuprinde datele de identificare ale persoanei acuzate, descrierea faptelor și menționarea prevederilor legale încălcate, materialul probator și motivele pe scurt pentru care se apreciază că pedeapsa închisorii nu trebuie aplicată în cazul respectiv. Totodată, trebuie indicate în mod precis, sancțiunile neprivative de libertate ori penalitățile, precum și cuantumul despăgubirilor.

Conform art. 395 C. proc. pen. portughez, judecătorul respinge solicitarea și trimite cauza spre aplicarea unei alte modalități dacă se constată că procedura este inadmisibilă, aplicarea acesteia nu este fundamentată ori dacă se constată că pedeapsa propusă este imposibil de efectuat în mod corespunzător și în acord cu scopul pedepsei. În acest ultim caz, instanța poate stabili o altă sancțiune, cu acordul procurorului și al inculpatului. Respingerea propunerii procurorului implică reluarea urmăririi penale, iar hotărârea nu este supusă apelului.

Art. 396 C. proc. pen. portughez reglementează situația în care propunerea procurorului nu este respinsă. Un element specific îl constituie notificarea celorlalți participanți la procesul penal, în special a părții civile. Astfel, judecătorul va proceda la desemnarea unui avocat din oficiu, dacă partea civilă nu beneficiază de apărător ales, precum și la notificarea personală a acesteia a propunerii procurorului. Asemănător modelului francez, este asigurată posibilitatea părții civile de a formula o opoziție, chiar și printr-o simplă declarație în termenul de 15 zile de la notificare.

În lipsa unei opoziții, judecătorul pronunță o hotărâre prin care stabiliește sancțiunea și cheltuielile de judecată. Hotărârea este una de condamnare și nu este supusă apelului.

Dacă este formulată o opoziție, judecătorul stabilește aplicarea unei alt mecanism de deviere în toate cazurile când cererea facută de Ministerul Public îndeplinește condițiile stabilite prin art. 394. Inculpatul este notificat în privința cheltuielilor, iar dacă procesul urmează procedura de drept comun, i se pune în vedere posibilitatea de a cere redeschiderea urmăririi penale.

În sistemul portughez, pledarea ca vinovat sau nevinovat este concepută ca o posibilitate acordată inculpatului la începutul audierii în fața instanței. Dacă își declară nevinovăția, el va trebui să ofere o explicație pentru informațiile relevate de materialul probator, altfel declarația nu va produce niciun efect. În cazurile în care pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa prevăzută de lege este de maxim 5 ani, inculpatul poate declara, voluntar și fără excepții, în fața instanței recunoașterea vinovăției. Ulterior acestei declarații se pun concluziile, iar judecătorul va decide sancțiunea aplicabilă, care nu face obiectul unei negocieri.

CONCLUZII

Acordul de recunoaștere a vinovăției a cunoscut, în această perioadă relativ scurtă de la momentul intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură penală la 1 februarie 2014, numeroase critici, dar și argumente care susțineau utilitatea unei astfel de proceduri într-un sistem preponderent inchizitorial. Problemele, astfel cum a fost arătat, priveau, îndeosebi, aspecte de constituționalitate.

Personal, apreciez că declararea, ca neconstituționale a unor dispoziții speciale, aplicabile strict în situații expres și limitativ prevăzute de lege, nu a făcut decât să clatine și să lipsească instituția de acele elemente care îi asigurau caracterul de procedură specială.

Proiectul Noul Cod de Procedură penală a avut drept scop, printre altele, transformarea procesului penal de tip inchizitorial, al unui stat conservator, într-unul care îmbină în mod armonios aspectele de ordin continental cu cele de ordin adversial.

Aplicarea corecta a procedurii speciale asigură beneficii pentru toți participanții. Organele judiciare vor fi degrevate de cauze în mod substanțial, fapt care le oferă posibilitatea de a-și concentra resursele pe dosarele importante și complexe care necesita o analiză atentă. De asemenea, inculpații vor cunoaște într-un termen rezonabil care este sancțiunea aplicată faptelor săvârșite.

La scurt timp după adoptarea noilor coduri penal și de procedură penală, Consiliul Superior al Magistraturii transmitea Parlamentului 43 de amendamente prin care erau aduse modificări prevederilor codurilor, printre care și acordului de recunoaștere a vinovăției. La nivelul Consiliului s-a apreciat că limita maximă de 7 ani închisoare limitează sfera de aplicare a insituției la anumite infracțiuni de o gravitate redusă. Ținând cont de scopul pentru care a fost implementată procedura specială, s-a propus creșterea limitei maxime la 15 ani închisoare, limita minimă rămânând amenda. Modificarea, s-a motivat, ar putea conduce la rezolvarea cauzelor penale cu celeritate și la economisirea resurselor materiale și umane.

În raportul Consiliului Național al Magsitraturii, în care s-a analizat impactul noilor coduri, se arată faptul că în anul 2014 au fost încheiate nu mai puțin de 2.235 de acorduri de recunoaștere a vinovăției. Prin raportare la totalul numărului de dosare cu care au fost sesizate instanțele de judecată de către parchete, aproximativ 5% dintre acestea s-au realizat prin acord de recunoaștere a vinovăției.

Concluzia raportului CSM a fost aceea potrivit căreia “procedura este dominată de formalism, încheierea acordului presupunând formalități multiple, iar în cazul în care instanța sesizată respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, procedura este reluată, cu cheltuirea astfel a unor resurse umane și materiale inutile, iar scopul instituției nu pare a fi atins“.

În consecință, trebuie menționat faptul că instituția este nouă, iar analiza acesteia la un interval scurt de la momentul introducerii în sistemul procesual penal român nu este, în mod necesar, relevantă. Există încrederea că organele judiciare și inculpații vor realiza, în cele din urmă, că mentalitatea pur continentală, potrivit căreia judecătorul este singurul care poate și trebuie să stabilească pedeapsa, este una învechită și neperformantă în raport cu noile cerințe ale societății.

Raportul CSM a evidențiat necesitatea reevaluării Noului Cod de Procedură penală ca urmare a numeroaselor decizii de admitere a Curții Constituționale. În lipsa modificărilor legislative, care ar putea îmbunătăți procedura, precum și în lipsa schimbării mentalității, acordul de recunoaștere riscă să rămână o instituție fără aplicabilitate practică, iar nu o justiție negociată astfel cum a fost concepută inițial.

Curtea Constituțională, prin decizia pronunțată în data de 20 ianuarie 2016, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C. proc. pen., reținând că dispozițiile în cauză contravin principiului legalității, precum și principiului conform căruia justiția se înfăptuiește în numele legii și se realizează de către instanțele de judecată stabilite prin lege.

Instituția renunțării la urmărirea penală este de sorginte acuzatorială, fiind fundamentată pe principiul oportunității temperate. Admiterea, din perspectiva Curții Constituționale, a faptului că procurorul are posibilitatea de a decide independent de sesizarea instanței, este de natură a afecta specificul sistemului continental în care instanței de judecată îi revine apanajul înfăptuirii justiției.

Decizia curții de contencios constituțional, coroborată cu D.C.C. nr. 235/2015, poate conduce la consecințe marcante asupra instituției acordului de recunoaștere a vinovăției. Încă de la admiterea lărgirii sferei drepturilor părții civile în cadrul acestei proceduri speciale, caracterul acuzatorial al procedurii a fost afectat.

Din perspectiva D.C.C. din 20 ianuarie 2016 se pune întrebarea care va fi impactul acesteia asupra instituției acordului de recunoaștere a vinovăției. Problema este relevantă, deoarece actuala poziție a Curții Constituționale, raportată la elementele de tip acuzatorial, prezente în Codul de Procedură penală, poate conduce la schimbarea în totalitate a instituției acordului, respectiv chiar la îndepărtarea acesteia din sistemul judiciar procesual penal român, riscul pronunțării unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate fiind mare.

Practica judiciară nu este încă pe deplin formată, iar instituția este primită cu reticență din cauza elementelor acuzatoriale, dar și din perspectiva faptului că, într-o cauză cu pluralitate de infracțiuni, încheierea unui astfel de acord nu ar reflecta pe deplin manifestarea de voință liberă și lipsită de alte interese, în afară de cele procedurale și substanțiale, a inculpatului.

Per ansamblu, procedura specială a acordului, promite beneficiile regăsite și în alte sisteme de drept. Cu toate acestaea, într-un stat în care menținerea și asigurarea respectării specificului sistemului judiciar de tip continental este mai importantă decât evoluția și adaptarea la cerințele impuse de societate, admiterea existenței unor instituții acuzatoriale întemeiate pe ideea de justiție negociată nu ar face decât să lezeze principiul aflării adevărului și al legalității.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, MONOGRAFII, CURSURI

Bârsan C., Convenția europeană a drepturilor omului – Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C. H. Beck, București, 2010.

Cotoi F., Brutaru V., „Efectele recunoașterii vinovăției în dreptul penal”, Ed. C.H. Beck, 2013;

Crișu A., „Drept procesual penal – Procedurile speciale”, Ed. All Beck, București, 2004;

Deaconu Ș., „Drept constituțional”, Ed. C.H. Beck, București, 2011;

Deaconu Ș., „Instituții politice”, Ed. C.H. Beck, București, 2012;

Dongoroz V., „Curs de procedură penală”, Ed. Cursurilor Litografiate, București, 1942;

Iugan A.V., „Acordul de recunoaștere a vinovăției”, Ed. Univers Juridic, București, 2015;

Mateuț G., „Tratat de procedură penală. Partea generală”, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007;

Micu B., Păun A., Slăvoiu R., „Procedură penală – Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste-grilă”, Ed. Hamangiu, București, 2014 ;

Mitrache C., Mitrache Cr., „Drept Penal – Partea Generală”, Ed. Universul Juridic, 2014;

Neagu I., Damaschin M., „Tratat de procedură penală – Partea Generală", ed. Revizuită, „Partea Specială”, 2 volume, Ed. Universul Juridic, 2014;

Pascu M., Manea T., „Acordul de recunoaștere a vinovăției”, ed. Universul Juridic, București, 2015;

Păvăleanu V., „Drept procesual penal – Partea specială”, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

Theodoru Grigore, Plăeșu T., „Drept procesual penal – Partea specială”, vol. II, Ed. Universitatea Al. I. Cuza, Iași, 1987;

Udroiu M., „Procedură Penală – Partea Generală, Partea Specială. Noul Cod de procedură penală”, Ed. C.H. Beck, ed. 2, București 2015;

Udroiu M., „Drept penal – Partea generală”, Ed. C.H. Beck, ed. 2, București, 2015;

Zarafiu A., „Procedură penală – Partea generală. Partea specială”, Ed. C.H.Beck, București, 2015.

Noul Cod de Procedură penală comentat ediția coordonată de Volonciu N., ed. Hamangiu, București, 2014;

Noul Cod de Procedură penală comentat, ediția coordonată de Udroiu M., ed. C.H. Beck, București, 2015;

Expunerea de motive Proiectul legii privind Codul de Procedură penală – forma transmisă Parlamentului.

ARTICOLE, STUDII

Bodoroncea G., „Acordul de recunoaștere a vinovăției”, Supliment AUB, București, 2014

Ghid privind art. 6, Dreptul la un proces echitabil, Consiliul Europei;

Kuglay I., Șinc A. M., „Procedura de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției – studiu”, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

Răileanu R. P., „Elemente de noutate în desfășurarea urmăririi penale aduse prin Noul Cod de procedură penală”, Școala Națională de Grefieri, 2014;

Voicu C., Uzlău A.S., Tudor G., Văduva V., „Noul Cod de procedură penală – Ghid de aplicare pentru practicieni”, ed. Hamangiu, București, 2014.

SITE-URI

http://usinfo.state.gov

http://www.camera.it/parlam/leggi/03134l.htm

http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-con..c/decision-n-2004-492-dc-du-02-mars-2004.897.html

www.ccr.ro

www.scj.ro

http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=C91DBCF6F2F1D9234F6B449F38E5B45F.tpdila15v_1?idSectionTA=LEGISCTA000006167486&cidTexte=LEGITEXT000006071154&dateTexte=20150709

http://weblaw.usc.edu/why/students/orgs/rlsj/assets/docs/issue_17/07_Wan_Macro.pdf

http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/26.-p.192-201.pdf

http://www.nolo.com/legal-encyclopedia/why-judges-prosecutors-engage-plea-bargaining.html

http://law.jrank.org/pages/1287/Guilty-Plea-Plea-Bargaining-principal-actors-in-bargaining-process.html

http://www.universuljuridic.ro/participarea-tertelor-persoane-in-latura-civila-a-procesului-penal/

http://www.juridice.ro/32189/efectele-globalizarii-asupra-justitiei.html

http://unbr.ro/ro/procurorul-in-procedura-acordului-de-recunoastere-a-vinovatiei-nu-poate-sa-retina-dispozitiile-privind-reducerea-limitelor-de-pedeapsa-propuneri-de-lege-ferenda-ale-iccj/

http://lege5.ro/Gratuit/gy3toobugu/decizia-nr-235-2015-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-484-alin-2-si-ale-art-488-din-codul-de-procedura-penala

http://lege5.ro/Gratuit/g42dqnbrgy/decizia-nr-461-2015-referitoare-la-respingerea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-102-pct-288-din-legea-nr-255-2013-pentru-punerea-in-aplicare-a-legii-nr-135-2010-privind-codul-de-

http://www.juridice.ro/335768/rolul-procurorului-in-realizarea-acordului-de-recunoastere-a-vinovatiei-probleme-practice-si-teoretice-in-desfasurarea-procedurii-speciale-prevazute-de-ncpp.html

http://www.juridice.ro/334525/rolul-instantei-de-judecata-in-realizarea-acordului-de-recunoastere-a-vinovatiei-probleme-practice-si-teoretice-in-desfasurarea-procedurii-speciale-prevazute-de-ncpp.html

www.csm1909.ro

http://www.juridice.ro/325838/acordul-de-recunoastere-a-vinovatiei-o-noua-lupta-a-practicianului-cu-legiuitorul.html

http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf

http://www.regione.fvg.it/rafvg/export/sites/default/RAFVG/famiglia-casa/diritti-infanzia-adolescenza/FOGLIA11/allegati/legge-1-ottobre-2012-n_-172.pdf

http://www.rechtslexikon.net/d/strafbefehl/strafbefehl.htm

http://www.forumuljudecatorilor.ro/wp-content/uploads/Art-13-forumul-judecatorilor-nr-3-2009.pdf

http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-constitutionnel/francais/les-decisions/acces-par-date/decisions-depuis-1959/2005/2005-520-dc/decision-n-2005-520-dc-du-22-juillet-2005.969.html

http://www.senat.fr/dossier-legislatif/ppl04-358.html

https://supreme.justia.com/cases/federal/us/146/314/

http://www.antonio-di-tullio-d-elisiis.it/news/in-tema-di-applicazione-della-pena-concordata-spetta-al-giudice-la-verifica-non-solo-formale-ma-anche-sostanziale-della-qualificazione-giuridica-del-fatto-/

http://www.juridice.ro/366853/acordul-de-recunoastere-a-vinovatiei-unele-controverse.html

http://www.ecba.org/extdocserv/conferences/brat2008/PleaBarg_CostaRamos.pdf

MATERIALE DE DREPT COMPARAT

Fausto Izzo (magistrat la Curtea de Casație), „Manual de drept procesual penal”, Ed. Simone, Ediția 21, 2013;

Langbein J. H. în law review article „Land without plea bargaining – How the germans do it”, Yale Law School, 1979;

Outline of the U.S. Legal System, Bureau of International Information Programs United States Department of State, 2004;

Pollitz Worden Alissa, „Policymaking by Prosecutors: The Uses of Discretion in Regulating Plea Bargaining”, 73 Judicature 335, 336 (1990)

Pradel Jean, „Procedure Penale”, Edition Cujas, 16e edition 2011;

Roscoe Pound (Decan Harvard Law School), „Criminal Justice in America”, 1930;

Samaha Joel, „Criminal Procedure”, Ed. Wadsworth Publishing, Ediția a IV-a, 1996;

Wan Tina, „The Unnecessary Evil Of Plea Bargaining: An Unconstitutional Conditions Problem And A Not-So-Least Restrictive Alternative”;

Codul de Procedură penală american;

Codul de Procedură penală francez;

Codul de Procedură penală italian;

Codul de Procedură penală german;

Codul de Procedură penală portughez.

Anexa nr. 1 – Model de cerere pentru inițierea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției

Domnule/Doamna Prim-procuror/Procuror general/Procuror șef,

Subsemnatul/subsemnata … (nume, prenume, CNP, domiciliu/reședință), în calitate de inculpat în dosarul penal cu nr. …, cercetat (în stare de libertate/arest preventiv, arest la domiciliu ori altă măsură preventivă), pentru săvârșirea infracțiunii de … (denumirea), faptă prevăzută de art. … (textul incriminator) , formulez prezenta

CERERE DE INIȚIERE A UNUI ACORD DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI

În fapt, prin ordonanța din data de… s-a pus în mișcare a acțiunea penală față de subsemnatul pentru săvârșirea infracțiunii de … (denumirea), faptă prevăzută de art. … (textul incriminator).

Față de împrejurarea că infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală legea prevede pedeapsa amenzii/închisorii de cel mult 7 ani, precum și faptul că recunosc comiterea faptei și accept încadrarea juridică a acestei, consider că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru încheierea unui acord ca urmare a recunoașterii vinovăției.

Pentru soluționarea acțiunii civile, … (se va face mențiune dacă între părți s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere)

Pentru soluționarea acțiunii penale propun următorul mod de soluționare a cauzei:

(se va indica felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, cu privire la care inculpatul dorește să ajungă prin încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției).

În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. pen. și declar că doresc să închei un acord ca urmare a recunoașterii vinovăției.

Data, Semnătura,

Domnului /Doamnei Prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria …/Tribunalul … /Procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel …/ Înalta Curte de Casație și Justiție/Procuror șef al DNA/DIICOT

Anexa nr.2 – Model de referat pentru propunerea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției

ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

TRIBUNALUL BUCUREȘTI

NR.4906-Operator de date cu caracter personal

Nr.______/P/_______

Data:

Avizat de… (PRIM-PROCUROR/PROCUROR ȘEF DIRECȚIE/PROCUROR GENERAL)

R E F E R A T

Anul … luna….ziua …

Procuror…din cadrul Parchetului de pe lângă …

Examinând actele de urmărire penală din dosarul penal cu numărul de mai sus, privind …

EXPUN/REFER URMĂTOARELE:

În fapt, la data de …., organul de urmărire penală a fost sesizat prin … (indicarea modalității de sesizare).

În cuprinsul actului de sesizare se arată că …(prezentarea pe scurt a aspectelor sesizate)

Prin ordonanța din data de … s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de…(denumirea), faptă prevăzută de art. …(textul incriminator).

Prin ordonanța din data de … s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale cu privire la această faptă față de suspectul/a … (numele și prenumele).

Prin ordonanța din data de… s-a pus în mișcare a acțiunea penală împotriva inculpatului… (numele și prenumele), pentru săvârșirea infracțiunii de… (denumirea), faptă prevăzută de art. …(textul incriminator) cu amendă/închisoare de la…la…

(se vor indica și celelalte acte cu relevanță asupra cadrului procesual, ex: extindere, schimbarea încadrării juridice)

( dacă este cazul se vor indica și măsurile preventive dispuse)

Din actele efectuate în cauză a rezultat următoarea situație de fapt: … (descrierea faptei și analiza probatorului cu relevarea aspectelor din care rezultă existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului)

Prin procesul verbal din… i-am adus la cunoștință inculpatului …(datele prevăzute la art. 107), înainte de a-l audia, că prin ordonanța din data de…s-a pus în mișcare a acțiunea penală împotriva sa pentru săvârșirea infracțiunii de… (denumirea) faptă prevăzută de art. …(textul incriminator) cu închisoare de la… la…, constând în aceea că … (prezentarea succintă a situației de fapt cu privire la care s-a pus în mișcare acțiunea penală urmărirea penală).

Cu aceeași ocazie în aplicarea dispozițiilor art. 108 alin. (2) din C. proc. pen., i-a fost pus în vedere inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord ca urmare a recunoașterii vinovăției.

Inculpatul/a, în prezența apărătorului ales/oficiu…(numele) (cu delegația nr. …. din ……, aflată la fila …. a dosarului).

a declarat că dorește să încheie acord ca urmare a recunoașterii vinovăției.

Având în vedere că din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 480 din C. proc. pen.

Față de împrejurarea că în interesul urmăririi penale este necesar încheierea unui acord ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpatul… (numele), având ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală,

În temeiul art. 478 alin. (4) Cod procedură penală, prin prezentul referat,

S O L I C I T/P R O P U N:

Avizarea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției cu inculpatul… (numele și prenumele) în următoarele limite:… (se vor indica limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției cu privire la care urmează să se ajungă la un acord între procuror și inculpat, care privesc felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei).

P R O C U R O R,

(numele și prenumele, semnătura și ștampila)

Anexa nr. 3 – Modele de act pentru acordul de recuoaștere a vinovăției

ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

TRIBUNALUL BUCUREȘTI

NR.4906-Operator de date cu caracter personal

Nr.______/P/_______

Data:

ACORD

de recunoaștere a vinovăției

Anul … luna….ziua …

Astăzi data de mai sus, între procuror…din cadrul Parchetului de pe lângă … și inculpatul… (datele prevăzute la art. 107), cercetat (în stare de libertate/arest preventiv, arest la domiciliu ori altă măsură preventivă), pentru săvârșirea infracțiunii de…(denumirea), faptă prevăzută de art. …(textul incriminator) cu amendă/închisoare de la…la…

în conformitate art. 478 și următoarele din C. proc. pen. s-a încheiat prezentul acord de a recunoaștere a vinovăției de către inculpatul …(numele și prenumele), având ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

În fapt, (descrierea faptei ca la rechizitoriu)

La data de …., organul de urmărire penală a fost sesizat prin … (indicarea modalității de sesizare).

În cuprinsul actului de sesizare se arată că …(prezentarea pe scurt a aspectelor sesizate)

Prin ordonanța din data de … s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de …(denumirea), faptă prevăzută de art. …(textul incriminator).

Prin ordonanța din data de … s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale cu privire la această faptă față de suspectul … (numele și prenumele).

Prin ordonanța din data de… s-a pus în mișcare a acțiunea penală împotriva inculpatului… (numele și prenumele), pentru săvârșirea infracțiunii de… (denumirea), faptă prevăzută de art. …(textul incriminator).

(se vor indica și celelalte acte cu relevanță asupra cadrului procesual, ex: extindere, schimbarea încadrării juridice)

( dacă este cazul se vor indica și măsurile preventive dispuse sau late măsuri procesuale)

În drept,

Fapta inculpatului (numele și prenumele), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de (denumirea), prevăzută de art. (textul incriminator) cu amendă/ închisoare de la…la…, constând în aceea că… (prezentarea succintă a situației de fapt ca la rechizitoriu)

Din probele și mijloacele de probă administrate în cauză rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului.

Astfel, săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de…(denumirea), faptă prevăzută de …(textul incriminator ), este dovedită cu următoarele probe și mijloace de probă administrate: ( se enumără și se analizează probele, cu relevarea aspectelor din care rezultă situația de fapt reținută în sarcina inculpatului, cu privire la existența faptei și vinovăția inculpatului).

Fiind ascultat, în prezența apărătorului ales/din oficiu…(numele) inculpatul a declarat expres următoarele (că recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală).

(se va indica felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat).

Pentru soluționarea acțiunii civile,

…(se va face mențiune dacă între părți s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la acțiunea civilă)

Prezentul acord de recunoaștere a vinovăției a fost avizat în prealabil sub aspectul limitelor.

În conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (2) din C. proc. pen., inculpatul a fost asistat de apărător ales/din oficiu…(numele) (cu delegația nr. …. din ……, aflată la fila …. a dosarului).

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură penală, dosarul de urmărire penală/ actele de urmărire penală care se referă la faptele privind pe inculpatul (numele) și prezentul acord de recunoaștere a vinovăției vor fi trimise la…(denumirea instanței competente) , unde urmează a fi citați:

Inculpat… (numele și prenumele /denumirea) ( se va indica adresa unde urmează a fi citat)

( și dacă este cazul)

Parte civilă… (numele și prenumele /denumirea) ( se va indica adresa unde urmează a fi citată)

PROCUROR, AVOCAT, INCULPAT,

Anexă nr. 4 – Model de act pentru înaintarea dosarului cu acordul de recunoaștere către instanță/model de act de sesizare a instanței cu un acord

ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

TRIBUNALUL BUCUREȘTI

NR.4906-Operator de date cu caracter personal

Nr.______/P/_______

Data:

C Ă T R E…

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) din C. proc. pen., vă trimitem alăturat acordul de recunoaștere a vinovăției privind pe inculpatul …(numele) cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de …(denumirea), faptă prevăzută și pedepsită de art. …(textul incriminator) , împreună cu dosarul cauzei, pentru a dispune.

PRIM-PROCUROR,

(numele și prenumele, semnătura și ștampila)

Anexa nr. 5 – Model de sentință de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției

DOSAR NR. ….

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA …….

Sentința penală nr.

Ședința publică din data de ….

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: ….

GREFIER:….

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria ……………….. a fost reprezentat de procuror ………………………. .

Pe rol se află soluționarea cauzei privind acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria … cu inculpatul … cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de …, prevăzute de …., în dosarul penal nr……al Parchetului de pe lângă Judecătoria …

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns inculpatul, personal și asistat de avocat … cu împuternicire avocațială seria … nr…./… /avocat din oficiu cu delegație pentru asistență juridică obligatorie nr. … depusă la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța acordă cuvântul asupra acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat în cauză.

Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției și …

Apărătorul ales/din oficiu al inculpatului solicită admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției și …

Inculpatul având ultimul cuvânt, relevă că ….

INSTANȚA,

La data de …, a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei … sub nr…. acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria … cu inculpatul …, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de … prevăzute de …….obiect al cauzei penale nr. …/P/… .

S-a reținut în esență prin actul de sesizare a instanței că în data de …., faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de … prevăzute de art. …. Totodată s-a precizat că situația de fapt anterior expusă a fost stabilită în urma analizei coroborate a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: … precum și felul și cuantumul pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, respectiv pedeapsa de … închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării acestei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat.

Totodată a fost înaintat instanței dosarul de urmărire penală nr…./P/….

Analizând acordul de recunoaștere a vinovăției înaintat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria …, instanța constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 – 482 C. proc. pen.

Astfel, analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, instanța reține următoarea situație de fapt:….

Instanța a reținut situația de fapt descrisă anterior în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în faza urmăririi, respectiv: …..

În drept, fapta inculpatului …. constând în aceea că … întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de …, prevăzute și pedepsite de art. …. C. pen.

Analizând latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. … C. pen., instanța reține că elementul material constă în acțiunea de …. Acțiunea inculpatului, care …, realizează elementul material al infracțiunii de …, urmarea imediată constând în atingerea adusă relațiilor sociale create în jurul …, valoare socială ocrotită penalmente. Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă în cauză din…

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu vinovăție în modalitatea intenției directe, conform dispozițiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., întrucât inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale și a urmărit producerea lui prin săvârșirea faptei.

În consecință se constată faptul că din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului, maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului în cuprinsul actului de inculpare este mai mic de 7 ani închisoare, acordul de recunoaștere a vinovăției a fost încheiat în formă scrisă, conține mențiunile prev. de art. 482 C. proc. pen. iar cu ocazia încheierii acestuia inculpatul a fost asistat de avocat ales … cu împuternicire avocațială seria … nr…./… /avocat din oficiu cu delegație pentru asistență juridică obligatorie nr. … depusă la dosarul de urmărire penală.

Față de aceste considerente, și apreciind cuantumul pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat ca fiind suficient pentru atingerea scopului și îndeplinirea funcțiilor de constrângere, de reeducare și de exemplaritate ale pedepsei în baza art. 485 alin. (1) lit. a) rap. la art. 396 alin. (2) C. proc. pen. ., va admite acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria … cu inculpatul …, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de … prevăzute de …….obiect al cauzei penale nr. …/P/…

În baza art. … C. pen. va condamna pe inculpatul …, la … închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de …,.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) C. pen. va interzice inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe, apreciind că prin săvârșirea infracțiunii deduse judecății inculpatul s-a dovedit nedemn de a deține o funcție electivă în autoritățile publice sau orice alte funcții publice precum și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) C. pen. va interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege, de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen. va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și va stabili un termen de supraveghere de … ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. va obliga inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune …, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

Având în vedere faptul că inculpatul a precizat că a comis prezenta infracțiune din cauza precarității resurselor financiare datorate abandonului școlar și absenței unei pregătiri profesionale, instanța apreciază că dobândirea unei noi calificări profesionale sau urmarea unui curs de pregătire școlară ar avea un efect benefic asupra posibilităților viitoare ale inculpatului de a realiza venituri licite, motiv pentru care, în baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., va impune condamnatului să execute următoarea obligație: să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul … (2 instituții din comunitate menționate alternativ) pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. va deduce din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestului preventiv de la … la…

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. va obliga pe inculpat la plata sumei de … lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat. Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu în cuantum de …/interpretului vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

În baza art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. admite acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria … cu inculpatul … … (date prevăzute de art. 107 alin. (1) C. proc. pen.), cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de … prevăzute de …….obiect al cauzei penale nr. …/P/…

În baza art. … C. pen. condamnă pe inculpatul …, la … închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de …,.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) C. pen. interzice inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) C. pen. interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege, de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen. dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și stabilește un termen de supraveghere de … ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. obligă inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune …, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen. impune condamnatului să execute următoarea obligație: să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul … (2 instituții din comunitate menționate alternativ) pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. deduce din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestului preventiv de la … la…

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. obligă pe inculpat la plata sumei de … lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat. Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu în cuantum de …/interpretului rămân în sarcina statului.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică, azi, ….

PREȘEDINTE, GREFIER,

Anexa nr. 6 – Model de sentință de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției

DOSAR NR. ….

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA …….

Sentința penală nr.

Ședința publică din data de ….

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: ….

GREFIER….:

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria ……………….. a fost reprezentat de procuror ………………………. .

Pe rol se află soluționarea cauzei privind acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria … cu inculpatul … cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de …, prevăzute de art. …., în dosarul penal nr……al Parchetului de pe lângă Judecătoria …

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns inculpatul, personal și asistat de avocat … cu împuternicire avocațială seria … nr…./… /avocat din oficiu cu delegație pentru asistență juridică obligatorie nr. … depusă la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța acordă cuvântul asupra acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat în cauză.

Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției și …

Apărătorul ales/din oficiu al inculpatului solicită admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției și …

Inculpatul având ultimul cuvânt, relevă că ….

INSTANȚA,

La data de …, a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei … sub nr…. acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria … cu inculpatul …, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de … prevăzute de art. ……., obiect al cauzei penale nr. …/P/… .

S-a reținut în esență prin actul de sesizare a instanței că în data de …., faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de … prevăzute de art. …. Totodată s-a precizat că situația de fapt anterior expusă a fost stabilită în urma analizei coroborate a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: … precum și felul și cuantumul pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, respectiv pedeapsa de … închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării acestei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat.

Totodată a fost înaintat instanței dosarul de urmărire penală nr…./P/….

Analizând acordul de recunoaștere a vinovăției înaintat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria …, instanța constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 – 482 C. proc. pen.. în sensul că…/ că soluția consemnată în acord este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului. Astfel, …

Față de aceste considerente, în baza art. 485 alin (2) C. proc. pen. ., instanța va respinge acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria … cu inculpatul …, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de … prevăzute de …….obiect al cauzei penale nr. …/P/… și va trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina statului. Onorariul apărătorului din oficiu în cuantum de … lei se va avansa din fondurile Ministerului Justiției. Onorariul cuvenit interpretului va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

În baza art. 485 alin. (2) C. proc. pen., respinge acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria … cu inculpatul …, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de … prevăzute de …….obiect al cauzei penale nr. …/P/… și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare avansate de stat rămân în sarcina statului. Onorariul apărătorului din oficiu în cuantum de … lei se avansează din fondurile Ministerului Justiției. Onorariul cuvenit interpretului rămâne în sarcina statului.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică, azi, ….

PREȘEDINTE, GREFIER,