Acordul de la Schengen

Acordul de la Schengen. Studiu de caz: Aderarea României la spațiul Schengen

CUPRINS

ABREVIERI 4

INTRODUCERE 6

Capitolul I – Considerații introductive 9

1.1 Scurt istoric 9

1.2 Delimitări conceptuale 13

1.3 Scurt istoric al liberei circulații în cadrul Comunității, apoi al Uniunii Eropene 16

Capitolul II – Spațiul Schengen 20

2.1 Schengen și libera circulație a persoanelor în Europa 20

2.2 Spațiul de securitate european 23

2.3 Prezentarea inițiativei Schengen. Acordul Schengen 25

2.4 Convenția de aplicare a Acordului Schengen. Principiile generale 27

2.5 Teritorii ale statelor membre excluse de la aplicarea Acordului Schengen 30

2.6 Clauza opt-outs referitoare la punerea în aplicare a Acordului Schengen 31

2.7 Sistemul Informatic Schengen 32

2.8 Controlul și supravegherea frontierelor 35

2.8.1 Supravegherea frontierei aeriene, terestre și de apă 37

Capitolul III – Studiu de caz: România 39

3.1 Poziționarea României în geografia securității eurpene 39

3.2 Accederea României la spațiul Schengen 41

3.3 România spre spațiul Schengen. Treptele parcurse 44

3.4 Avantaje și dezavantaje ale aderării la Spațiul Schengen 50

3.5 Considerații privind aderarea României la Spațiul Schengen 51

CONCLUZII 54

BIBLIOGRAFIE 56

ABREVIERI

AELS / EFTA – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

AUE – Actul Unic European

BCE – Banca Centrală Europeană

BERD – Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare

CAAS – Convenția de Aplicare a Acordului Schengen

CE – Comunitatea Europeană

CEJ – Curtea Europeană de Justiție

CECA/CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

CEDO – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEEA/EURATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

CJAI – Consiliu Justiție și Afaceri Interne

CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

CJUE – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

C.SIS – Central System Informatic Schengen

CPJP – Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală

CSAT – Consiliul Suprem de Apărare a Țării

FEDER – Fondul European de Dezvoltare Regionala

GIF – Gestionarea Integrată a Frontierelor

JAI – Justiţie şi Afaceri Interne

JO – Jurnalul Oficial

JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene

JOUE – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

MCV – Mecanismul de Cooperare și Verificare

MERCOSUR – Piaţa Comună a Sudului

NAFTA – Acordul Nord-American de Comerţ Liber

R.D.G – Republica Demcrată Germană

PESC – Politica externă şi de securitate comună

PAC – Politica Agricola Comuna

N.SIS – National System Informatic

SIS – Sistemul de Informații Schengen

INTRODUCERE

Tema acestei lucrări de licență nu a fost aleasă la întâmplare. Am optat pentru această temă deoarece este una de actualitate în societatea românească atât la nivel politic cât si la nivel social. Ea este dezbătută și analizată chiar și la nivel european unde a generat diverse controverse printre statele membre.

Plecând de la contextul în care Românina se află, și anume de a pune în balanță nevoia de integrare substanțială și deplină în construcția europeană, procesul de integrare în spațiul Schengen a cunoscut mutații substanțiale, cu repercusiuni asupra însăși ideii de participare, de includere, de a fi cu drepturi depline într-o formă de securitate construită.

Prin tema propusă doresc să scot în evidență particularitățile ce țin de managementul specific domeniului Justiție și Afaceri Interne, cu precăderea supra cooperării transfrontaliere în materie penală, consacrate prin Acordul Schengen. Prin management înțelegem adaptarea instrumentelor legale și a mecanismelor instituționale la obligațiile asumate de statul român în perspectiva aderării la spațiul Schengen, armonizarea și implementarea prevederilor și procedurilor comunitare, cooperarea și comunicarea cu partenerii comunitari, evaluarea rezultatelor și intervenția pentru eficientizarea participării României la securitatea internă a Uniunii Europene.

În cadrul acestei cercetări propun o abordare interdisciplinară, din perspectiva relaților internaționale, a studiilor de securitate, a geopoliticii și a dreptului comunitar, în sensul înțelegerii contextului mai amplu în care se situează tema.

Alegerea Studiului de caz „România” se fundamentează prin actualitatea și importanța subiectului în cadrul instituțiilor interne, în contextul negocierilor pentru aderarea României la spațiul Schengen. Trebuie remarcat în acest context efortul considerabil depus de instituțiile statului român de aplicare a legii, de a adopta întregul aquis în domeniu, în contrapondere cu un context nefavorabil european, impus de o serie de condiționalități particulare, legate de anumite interese ale unor state europene, care nu au în vedere deficiențele de ordin tehnic. De fapt sunt incluse referiri de alta natură, care au în vedere situația economică și contextul politic. De analizat sunt o serie de elemente negative provocate de anumite pretexte cum ar fi migrația ilegală, criminalitatea organizată, statul de drept, pretexte care sunt utilizate la nivel politic.

Procesul de aderare la spațiul Schengen este mai degrabă un test privit de factorii de decizie implicați din România, însă odată îndeplinit procesul, implică conoașterea realității. Nu putem să omiterea din analiză faptul că testele, încercările au fost mai degrabă probleme ale celor împlicați în acest proces, însă odată ce obiectivul va fi atins, consecințele sale se extind asupra fiecărui individ. Este pregătită societatea românească să accepte cedarea din ce în ce mai mult a anumitor tipuri de drepturi în favoarea altor tipuri de drepturi ? Desigur, procesul privit ca un întreg reprezintă un deziderat, însă mai ales în spațiul răsăritean al Uniunii Europene se constată din ce în ce mai mult o lipsă acută de încredere în instituțiile promovate de către Uniuniea Europeană.

Un alt argument al studiului se fundameantează pe necesitatea evidențierii rolului României în spațiul Schengen la frontiera estică a Uniunii Europene în vederea combaterii criminalității transfrontaliere și consolidarea securității europene.

În primul capitol, "Considerații introductive", am analizat contextul istoric prin care a evoluat și prin care s-a ajuns la Acordul de la Schengen și poziționarea acestuia în cadrul comunităților europene și mai apoi în cadrul Uniunii Europene. Tot în acest capitol am prezentat anumite delimitării conceptuale necesare, pentru o mai bună înțelegere a temei date.

În cel de-al doilea capitol, "Spațiul Schengen" , am prezentat conceptul de liberă circulație a persoanelor în raport cu Acordul de la Schengen si spațiul aferent acestui acord. De asemenea am analizat cum afectează implementarea acordului securitatea, dar și implicațiile convenției acestuia în relațiile cu Uniunea Europeană. Am intrat în profunzimea acestui acord specificând anumite particularități ale acestuia precum Sistemul de informații Schengen, modul de securizare a frontierelor, cum se realizează controalele la frontierele comune dar si pentru persoanele din afara acestui acord.

În ultimul capitol, "Studiu de caz: România", am considerat că este necesară o prezentare a poziționări României în contextul geopolitic al Europei și implicațiile acestei poziționări pentru aderarea la spațiul Schengen. A urmat o prezentare a treptele parcurse de România pentru accederea la acest apațiu precum și blocajele pe care aceasta le-a întâlnit în calea sa. Am mai menționat de asemenea avantajele, dar și dezavantajele aderării la spațiul Schengen.

Modalitatea de analiză reflectată în prezenta lucrare are la bază în primul rând revizuirea literaturii de specialitate și a legislației în domeniu prin abordarea unui număr larg de surse bibliografice, fiind luate în lucru o serie de documente precum acquis-ul comunitar, în special documente oficiale emise de instituțiile Uniunii Europene. De asemenea în cursul cercetării au fost consultate o serie de lucrări de specialitate din sfera dreptului, ținându-se cont de aprofundarea unui subiect cu conotații juridice cum este cel al cooperării penale, demers din care se poate conchide caracterul interdisciplinar al subiectului pe care îl abordăm.

În analizele cuprinse am utilizat un număr important de articole de specialitate, au fost supuse analizei punctele de vedere ale unor persoane cu Implicațiile depline în acest proces de aderare la spațiul Schengen, interviuri pe care aceste persoane le-au acordat unor publicații de prestigiu din țară și din străinătate. Totodată am apelat la arhiva virtuală a Uniunii Europene, precum și la mai multe adrese on-line care vizează subiectul acestei cercetări.

Capitolul I

Considerații introductive

1.1 Scurt istoric

Uniunea Europeană este o uniune de state, o construcție complexă fără precedent care se întinde în timp și spatiu, al cărei început a avut loc în anii ’50 ai secolului XX care s-a dezvoltat și a evoluat prin virtutea tratatelor adoptate de aceasta. Uniunea Europeana este o structură bazată pe interese național-statale.

Conform tratatelor Uniunii Europene precum Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeana trebuie conservată, promovată si dezvoltată ca fiind un spațiu de libertate, securitate și justiție. Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție a fost decisă pentru a permite cu adevărat libera circulație a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene, dar și pentru a putea promova valorile fundamentale ale omului.

Demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept – acestea sunt valorile fundamentale ale Uniunii Europene, enunțate chiar în primele pagini ale Tratatului de la Lisabona. Aceste valori sunt comune tuturor statelor membre și orice țară europeană care dorește să adere la Uniune trebuie să le respecte.

Promovarea acestor valori, alături de pacea și bunăstarea statelor Uniunii, reprezintă în prezent principalele obiective ale UE. Acestor obiective generale li se adauga o serie de obiective specifice precum promovarea justiției și protecției sociale precum și lupta împotriva excluderii și discriminării.

Creată în scopul de a garanta o pace durabilă construcția europeană s-a concretizat după ce-l de-al doilea război mondial. La 9 mai 1950 ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de carbune și de oțel ale Frantei și Germaniei în cadrul unei organizații deschise către celelalte țari europene.

La acest apel au raspuns încă patru state, Tratatul de Instituire a Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului fiind semnat la Paris la 18 aprilie 1951 de către Franța, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda.

Tratatul C.E.C.O. a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.

La 25 martie 1957, cele șase state membre C.E.C.O. semnează, la Roma Tratatele de Instituire a Comunității Economice Europene si a Comunității Europene a Energiei Atomice dennumite generic „Tratatele de la Roma”.

Ulterior la cele trei comunități au aderat și alte 9 state: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie în 1973, Grecia în 1981, Spania și Portugalia în 1986, Austria, Finlanda și Suedia în 1995.

Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie și intrat in viguare la 1 noiembrie 1993, se constituie Uniunea Europeana având la bază cei trei piloni:

– primul pilon, Comunitățiile Europene, permit instituțiilor Uniunii să coordoneze politicile comune partajate în diverse domenii (Piața unică, transporturi, educație, cercetare, protecția mediului, ocuparea forței de muncă, moneda unică, protecția consumatorilor, sănatate agricultură și altele) urmând obiectivul de coeziune economică și socială.

– al doilea pilon, politica externă și de securitate comună, reprezintă cadrul acțiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu.

– al treilea pilon, Cooperare polițienească și judiciară în materie penală, este cadrul de cooperare dintre organele de poliție și deate membre C.E.C.O. semnează, la Roma Tratatele de Instituire a Comunității Economice Europene si a Comunității Europene a Energiei Atomice dennumite generic „Tratatele de la Roma”.

Ulterior la cele trei comunități au aderat și alte 9 state: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie în 1973, Grecia în 1981, Spania și Portugalia în 1986, Austria, Finlanda și Suedia în 1995.

Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie și intrat in viguare la 1 noiembrie 1993, se constituie Uniunea Europeana având la bază cei trei piloni:

– primul pilon, Comunitățiile Europene, permit instituțiilor Uniunii să coordoneze politicile comune partajate în diverse domenii (Piața unică, transporturi, educație, cercetare, protecția mediului, ocuparea forței de muncă, moneda unică, protecția consumatorilor, sănatate agricultură și altele) urmând obiectivul de coeziune economică și socială.

– al doilea pilon, politica externă și de securitate comună, reprezintă cadrul acțiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu.

– al treilea pilon, Cooperare polițienească și judiciară în materie penală, este cadrul de cooperare dintre organele de poliție și de justiție pentru consolidarea securității interne.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999 conțineprevederi în urmatoarele domenii:

– drepturile cetățenilor (în special protecția drepturilor fundamentale)

– cooperare în domeniul securității și justiției (integrarea acquis-ului Schengen în competentele Uniunii Europene)

– politica externă și de securitate comună (alegerea unui înalt Reprezentant pentru P.E.S.C.) și consolidarea democrației.Tratatul de la Amsterdam extinde aria politicii de protectie a consumatorilor, stabilește ca obiectiv dezvoltarea durabila a mediului înconjurator, consolidează protecția socială în domeniul egalității de șanse și luptei împotriva excluderii.

Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniștrii Afacerilor Externe ai statelor membre ale Uniunii Europene la data de 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în Parlamentul Național, fie prin referendum

Tratatul de la Nisa considerat indispensabil viitoarei extinderi, conține prevederi pentru a asigura o bunăa activitate instituțională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri, inscriindu-se deci in viziunea unei reforme institutionale ale cărei trei axe principale sunt: – componența și modul de funcționare a instituților europene

– procedura de decizie din cadrul Consiliului de Ministri

– consolidarea cooperarii între instituții

La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană urmatoarele stateȘ Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia si Ungaria. La 1 ianuarie 2007 au aderat de asemenea la Uniunea Europeană și România și Bulgaria.

Tratatul de la Lisabona (cunoscut ca Tratatul de reformă) a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 ți a aintrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de Instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut și ca Tratatul de la Roma).

Principalele modificari ale tratatului au fost printre altele schimbarea sistemului de vot, adica trecerea de la unanimitate de voturi la votul cu majoritate calificată în mai multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri, o schimbare a calcului majorității, de asemenea a fost acordata mai multa putere Parlamentului European care a format o legislatură bicamerală. O altă modificare importantă adusă de tratat a fost crearea unui președinte permanent al Consiliului European precum și un Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe si Politică de Securitate. De asemenea tratatul a creat un cadru legal al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

După adoptarea acestui tratat Uniunea Europeană va avea personalitate juridică, funcția de președinte al Consiliuliu European va fi transformată intr-una permanentă de „Președinte al Uniunii”, cu un mandat de doi ani și jumătate, se va crea și funcția de ministru de externe al Uniunii Europene care va avea numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comuna externă si de securitate. O altă modificare este reducerea numarului de comisari cu o treime.

Fig.1 Tratatele Uniunii Europene

La baza întregii construcții europene stă voința de a lucra pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea ca în unele domenii se pot obține rezultate mult mai bune la nivel European decât la nivel național. Așa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre elaborate și adoptate de instituții abilitate în domeniu și aplicabile pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

Existența acestor politici comune confera unicitate Uniunii pentru ca demonstrează acceptarea cedarii unei părți a suveranității statelor către instituțiile europene. Statele membre primesc de la U.E. unele atribute ale funcționării instituțiilor și gestionării politicilor comunitare.

Una dintre misiunile Uniunii Europene este de a organiza relațiile dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o manieră coerentă având drept suport principiul solidarității.

Încă de la începutul anilor ’80 a fost demarata o discuție la nivel european în ceea ce priveste necesitatea și importanța libertății de mișcare. În acest sens doua țări (Franța și Germania) au fost primele care au decis eliminarea controalelor la frontierele lor. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1984 prin vocile fostului cancelar german Helmut Kohl și a președintelui de atunci al Franței, Francois Mitterand. Acest exemplu a fost urmat și de alte țari, iar în anul 1985, pe nava „Astrid”, pe râul Moselle, în dreptul localității de frontieră Schengen din Luxemburg, Germania, Franța, Țările de Jos (Olanda), Belgia și Luxemburg semnează un acord numit Acordul de la Schengen.

Mai apoi a urmat semnarea Convenției de Implementare a Acordului Schengen, la data de 19 Iunie 1990. Ea a intrat în vigoare în anul 1995, iar ca o consecință controalele la frontierele interne ale statelor semnatare au fost eliminate în totalitate. Astfel, s-a creat o singura frontiera externă, la care controalele pentru statele din afara Acordului urmau sa se desfasoare după un set de reguli bine stabilite.

1.2 Delimitări conceptuale

Odată cu evoluția și progresul pe care îl observăm în toate domeniile, lumea în care trăim devine din ce în ce mai mică, îndeosebi Europa.

Conceptul de „frontieră” nu mai are același sens. Frontierele între țări nu mai sunt bariere de netrecut ce separau o populație de alta. Teoretic vorbind, granița (sau frontiera) reprezintă o linie reală sau imaginară care delimitează teritoriul statelor si desparte două entități politice (state, guverne sau țări).

Ca și teritoriul de stat, frontierele joaca un rol important în domeniul relațiilor internaționale, fiind supuse celor mai neprevăzute controverse. Din acest punct de vedere, putem afirma că noțiunea frontierei de stat este complementar indispensabilă noțiunii de teritoriu de stat, ea integrându-se organic in componența statului, reprezentând „limita juridică în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplină si exclusivă iar națiunea dreptul ei la autodeterminare”.

Prin caracteristicile și funcțiile îndeplinite, frontiera a constituit o permanență preocupare în cadrul geopoliticii. Un aport deosebit în identificarea istoricului cercetării „ fenomenului frontierei” în cadrul diverselor școli geopolitice (americană, germană, franceză, românească) îl are lucrarea „Sociologia și geopolitica frontierei”, publicată în 1995 de I. Bădulescu si D.Dungaciu.

Noțiunea de vecinatate implica pentru state existenta unor raporturi care îmbracă o amplă varietate de forme, determinate atât de împrejurările obiective, cât și de comportamentul subiectiv al factorilor implicați. Situația geografică, precum și caracteristicile geopolitice ale fiecărui stat, deosebirile sau asemănările dintre ele, configurația și felul frontierelor care le separă, trăsăturile culturale, nationale specifice, nivelurile de dezvoltare economica și socială, tradițiile și experiențele relevante din trecutul raporturilor reciproce sunt tot atâtea împrejurări care determina in mare măsura problematica raporturilor dintre statele vecine. Ele pot fi surse de probleme care pot deveni litigii sau pot favoriza raporturi de colaborare si apropiere, care firesc duc la prosperitatea statelor.

O dezbatere pe problematica frontierelor a avut loc și în cadrul statelor membre ale Comunităților Europene, care apreciau ca libera circulatie a persoanelor se aplica exclusiv propriilor cetăteni, ceea ce presupune menținerea controalelor la frontiere pentru a deosebi cetătenii statelor membre de cetățenii altor state, nemembre, in timp ce, potrivit altor opinii, de libera circulatie trebuie să beneficieze și alte persoane decât cetățenii statelor membre și, în consecință, controlul la frontiere trebuie înlăturat.

Referirea la libera circulație în spațiul Uniunii Europene are o dublă semnificație, si anume: pe de o parte, libera circulație reprezintă una dintre cele patru libertăți fundamentale ale U.E., în temeiul căreia orice cetățean al unui stat membru U.E. are dreptul de a-și stabili reședința oriunde pe teritoriul Uniunii Europene iar, pe de altă parte, aceasta libertate are în vedere eliminarea controalelor la frontiere atât pentru persoanele fizice, cât și pentru cele juridice.

Nereușind să se ajungă la o înțelegere la nivelul Comunităților, 5 dintre cele 12 state membre, au semnat in anul 1985 Acordul Schengen, document de drept international si nu de drept comunitar.

Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piata internă – aceasta nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne si a îngreunării circulației indivizilor (libera circulație a persoanelor în cadrul Comunităților Europene a fost definita in cadrul Actului Unic European din 1987 drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne).

Libertatea de circulație constă în accesul cetățenilor pe teritoriul oricărui stat membru, în baza unui act de identitate sau a unui pașaport valabil. În niciun caz nu se poate impune o viză de intrare în țară. În cazul în care cetățenii în cauză nu dețin documente de călătorie, statul membru gazdă trebuie să le acorde toate șansele rezonabile de a obține documentele cerute sau de a dispune expedierea acestora. De asemenea, trebuie eliminate anumite discriminări care pot apărea între cetățenii statelor membre și cetățenii celorlalte state. Aceste discriminări se pot referi la condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare, sau remunerație.

Fig.2 Frontiera dintre Olanda (NL) și Belgia (B)

Conceptul de „cetățenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993). Cetățenia europeană este complementară cetățeniei naționale și conferă drepturi, cum ar fi dreptul de a vota în alegerile europene, dreptul la libera circulație și dreptul la protecție consulară din partea ambasadelor altor state UE. Mai mult, tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre și politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe și politica referitoare la imigrație. Acestea figurau in al III- lea pilon, cel de Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (J.A.I.).

Prin politica sa, Uniunea Europeană are în vedere crearea unei zone de libertate, securitate si justiție în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de cetatenie. În același timp, se desfășoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce privește controlul frontierelor externe ale Uniunii Europene si politicile de vize, azil si imigrație.

După cum am mai menționat, libera circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și al politicilor Uniunii Europene, alături de libera circulație a produselor, libera circulație a servicilor și libera circulație a capitalurilor. Cetățenii Uniunii Europene beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili unde doresc pe teritoriul statelor membre. Pentru a fi cu adevarat în avantajul tuturor, libertatea de circulație a persoanelor trebuie însoțită de un nivel corespunzător de securitate și justiție. La Amsterdam, aceasta dublă cerință a fost înscrisă in Tratat sub forma înfințării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost pe deplin infăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de cateva state membre, in baza Convenției de Aplicare a Acordului Schengen.

În cadrul Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, Consiliul U.E., Parlamentul European și Comisia Europeana au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice și sociale. Din punct de vedere al sferei drepturilor Carta nu face nici o deosebire între cetățeni, încorporand pentru prima dată, în cadrul unui document unic, drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene

Cea mai importantă etapă în evoluția spre o piață în care să nu existe obstacole în calea liberei circulații a persoanelor este reprezentată de Acordul Schengen si Conventia de Aplicare a Acordului Schengen.

1.3 Scurt istoric al liberei circulații în cadrul Comunității, apoi al Uniunii Eropene

La sfârșitul celul de-al doilea război mondial populația și teritoriul european erau ruinate economic și social, fapt ce a permis cu ușurință aplicarea ideilor de unitate europeană pentru depășirea situațiilor de criză generală.Relansarea acestor idei s-a materializat prin declarația lui Winston Churchil, din 19 septembrie 1946, de la Universitatea din Zürich, prin care propunea o Uniune a Statelor Europene: „Trebuie să respectam o familie europeană într-un cadru regional care se va numi, poate, Statele Unite ale Europei și primul pas politic va fi acela de a construi un Consiliu al Europei”.

Urmările negative ale războiului în planul existenței economice și sociale a statelor occidentale europene și acțiunea pozitivă a mișcărilor europene a contribuit la formarea unor organizații internaționale care au întărit baza formării comunităților europene.

După reușita unire economică a statelor comunitare au urmat o serie de propuneri, rapoarte, planuri, și decizii.

Dispozițiile Tratatului de la Roma precizează că libera circulație a persoanelor este unul dintre obiectivele fundamentale care trebuie atins în vederea realizării pieței comune. Procesul de integrare urmărit de Tratat este favorizat, printre altele, de structurile economice, de compatibilitatea valorilor socio-culturale și economico-politice ale statelor membre.

Dintre tratatele originare Tratatul C.E.E. conține principiul liberei circulații a persoanelor, în articolul 3, litera c, în prima parte, intitulată „Principii", prin care se stabilește eliminarea între statele member a obstacolelor ce impiedică libera circulație a persoanelor. La această dispoziție se adaugă modificările Tratatului Comunității Europene operate prin Actul Unic European, în care se stabilește ca „piața internă va reprezenta un spațiu fără granite interioare, în care va fi garantată libera circulație a persoanelor".

Trebuie mențonat ca Tratatul C.E.E nu-i stabilește acestui principiu un conținut și o seminificație precisă în cadrul articolului respectiv și nici nu stabilește în ce condiții trebuie trecut la punerea lui în practică sau care sunt persoanele în măsură să o facă. Din cauza acestor omisiuni și independent de faptul că principiul liberei circulații a persoanelor apare legat de exercitarea drepturilor economice stipulate în Tratat, precizarea conținutului și a subiectelor principiului a rămas în mâinile legislatorului comunitar, acesta facilitând de asemenea dezvoltarea sa în funcție de voința politică a statelor membre.

În orice caz, menționarea acestui principiu în Tratatul C.E.E. subliniază clar importanța atribuită realizării liberei circulații a persoanelor în scopul creării unei piețe comune și prin armonizarea crescândă a politicilor economice a statelor membre, acesta fiind unul din obiectivele prioritare ale Comunității.

Obiectivele menționate în articolul 2 din Tratatul C.E.E. au în primul rând un caracter economic; în acest fel îi revine Comunității misiunea de a promova o dezvoltare armonioasă a activităților economice în totalitatea lor, o expansiune continuă și echilibrată, precum și o stabilitate în creștere.

În ciuda dificultăților cărora trebuie să le facă față, dezvoltarea principiului libertății de circulație a persoanelor în înaintarea procesului de integrare, pentru ași depăși cadrul acestor considerații inițiale, trebuie să aibă în vedere că în rațiunea de a fi parte a acestui principiu rezidă legătura cu ideea de cetățenie. Această legătură a devenit evidentă încă de la primele încercări de a intensifica dimensiunea politică pe care o conține procesul de integrare europeană, ceea ce permite receptarea sensului liberei circulații a persoanelor ca unul dintre elementele definitorii ale unei asemenea cetățenii.

Totuși, în cadrul juridic al Tratatului Comunității Economice Europene, dezvoltarea și interpretarea acestui principiu au fost codiționate de o serie de supoziții care, pătrunzând în domeniul de aplicare subiectivă, îl restrâng la naționalii statelor membre care duc la bun sfârșit exercitarea unei activități econmice într-o dimensiune transnațională. Din acest motiv constituie o presupunere preliminară necesară studiului diverselor căi prin care s-a efectuat lărgirea domeniului subiectiv al acestei libertăți. Pornind de la legătura principiului liberei circulații a pesoanelor cu exercitarea libertăților economice prevăzute în Tratatul C.E.E., s-a hotărât domeniul de aplicare subiectiv ca și cel apecific al acestei libertăți în cadrul comnitar, precizând și mecanismele de garantare și proecție prin care devin efective drepturile în care se concretizează libertatea de circulație comunitară.

Cele mai importante documente adoptate în cadrul Comunitățiilor în materia liberei circulații sunt:

Consiliul Comunităților Europene a emis Regulamentul 1612/1968 cu privire la dreptul la liberă circulație al angajaților din țările comunitare, în baza art.48 al Tratatului C.E. Inițiativa va elimina barierele existente în calea mobilității lucrătorilor din UE prin consolidarea punerii în aplicare a drepturilor conferite de legislația UE.

la 1 ianuarie 1985 Consiliul Comunităților Europene hotărăște să elibereze pașapoarte după un model unic al C.E. ce trebuie să înlocuiască progresiv pașapoartele naționale. Modelul unitar – „ PAȘAPORT EUROPEAN” – avea ca scop consolidarea sentimentului de comunitate în rândul cetățenilor C.E., prin facilitatrea liberei circulații a persoanelor.

la data de 14 iunie 1985 Franța, Belgia, Germania, Luxemburg și Olanda încheie Acordul de la Schengen

la 19 iunie 1990 se semnează Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen (C.A.A.S.)

Directiva nr. 360/ 1968 privind dreptul de rezidență al lucrătorilor și membrilor de familie ai acestora

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane.

Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii prevede că realizarea liberei circulații implică eliminarea oricărei discriminări între lucrătorii statelor membre pe criteriul cetățeniei în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și alte condiții de muncă, precum și dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul Uniunii.

Se poate conchide că apariția, formarea și dezvoltarea liberei circulații a persoanelor s-a materializat pe baza tratatelor Comunității Europene și ulterior, a Uniunii Europene.

Capitolul II

Spațiul Schengen

2.1 Schengen și libera circulație a persoanelor în Europa

Într-un moment în care, la nivel comunitar, preocupările cu privire la instituirea unei cetățenii europene aveau mai mult un caracer teoretic decât practic, la Schengen, într-un cadru interguvernamental, s-au reunit cinci dintre statele membre ale Uniunii Europene, dornice să asigure pentru cetățenii lor libera circulație într-un spațiu determinat.

Acordul de la Schengen, deși nu face parte din blocul comunitar, permite punerea în aplicare reală a liberei circulații a persoanelor.

Având ca model Convenția Benelux, încheiată în 1958, statele comunitare au încheiat la 14 iunie 1985 Acordul de la Schengen privind suprimarea traptată a controlului la frontierele comune.

De-a lungul acestor ani, evenimentele au exercitat o presiune continuă asupra lucrărilor partenerilor Schengen. Sentimentul de insecuritate legat de reunificarea Germaniei au fost factori care au provocat uneori întârzieri și care, în nici un caz, nu au simplificat derularea negocierilor.

Textul Convenției referitoare la punerea în aplicarea a Acordului Schengen a văzut în sfârșit lumina zilei datorită voinței politice a statelor de a-și atinge scopul, dar și datorită tenacității unor negociatori care au fost tot timpul convinși că acționează într-o direcție corectă și pentru binele Europei.

Pentru ca masurile pe termen lung prevazute în titlul II al Acordului să fie aplicabile, a fost esențială decizia celor cinci parteneri reuniți la Schengen de a crea instanțe specializate. Obiectivul inițial urmărit de specialiști reuniți în grupe de lucru nu a fost elaborarea unui nou instrument juridic, ci numai identificarea dificultăților legate de punerea în practică a masurilor pe termen lung și găsirea unor soluții concrete.

Grupele de lucru Schengen au consultat de multe ori Comisia Europeană asupra unor probleme tehnice și, în 1988, Grupul central de negociere, conștient de insuficienta conoaștere a Acordului de către Comisie, a permis acordarea statutului de observator unui reprezentant al Comunității Europene.

Întrepătunderea puternică a subiectelor tratate în cadrul Acordului Schengen și a celor tratate de Comunitățile Europene era astfel atestată, fără însă a putea înscrie demersul țărilor „Schengen” ca fiind subordonat instanțelor comunitare.

Au început lucrul cele patru grupe principale de lucru, fiecare dintre ele fiind specializată într-un anumit sector. Foarte repede s-a dovedit că multe subiecte nu puteau fi tratate independent unele de altele. Era necesară o coordonare, char dacă problemele mai puțin complexe erau rezolvate separat.

La începutul anului 1988, soluțiile propuse erau diferite față de problemele existente. Se disting două tipuri de demersuri: armonizarea dispozițiilor naționale existente în anumite domenii și punerea la punct, în linii generale, a unor convenții. Astfel a fost elaborat, în mod virtual, un ante-proiect de convenție asupra circulației persoanelor. În domeniul mai general, dar și mai sensibil, al poliției și securității, erau de asemenea în curs de elaborare mai multe texte.

În 14 iunie 1988, la reuniunea de la Remich (Luxembourg), miniștrii și secretarii de stat ai țărilor semnatare ale Acordului au luat cunoștință de ante-proiectul convenției complementare despre circuația persoanelor. Acest document avea ca obiect „controlul la frontiere, vizele, dreptul de ședere al străinilor și azilul”. Textul documentului nu era definitivat și trebuia stabilită forma juridică necesară pentru aplicarea sa efectivă.

Această reflecție, absolut necesară, asupra modului concret de aplicare a măsurilor propuse a dus la apariția ideii de a reuni într-un text unic toate dispozițiile commune, înainte de a fi adoptate.

În raportul din 19 iunie 1989, Grupul central de negociere a constatat că textele definitivate de grupuri de lucru diferite ar putea fi integrate într-un document unic. De altfel, un astfel de proiect a fost prezentat, cu titlu de probă, de către delegația olandeză. După ce „a prezentat acordul său de principiu asupra ideii de a reuni într-un document-convenție unic toate măsurile care trebuie luate pentru aplicarea Acordului Schengen”, Grupul central de negociere a hotărât folosirea ca document de lucru a proiectului olandez.

Îndeplinirea la acea dată a numeroaselor obiective nu a fost deloc ușoară. Deja cu un an înainte, la 11 mai 1988, Grupul central de negociere a fost obligat să avertizeze negociatorii asupra pericolului de a se abate de la scopul principal al lucrărilor datorită negocierii de dragul negocierii. Acest obstacol, simptomatic pentru instanțele tehnocatice, nu a putut fi evitat și anumite grupuri s-au pierdut în discuții inutile.

Președintele reuniunii ministeriale de la Remich a reluat avertismentul, dându-i astfel o notă mai solemnă. Această intervenție avea scpul de a reaminti că obiectivul Acordului de la Schengen era „ … reducerea controlului la frontiere (și că) obligația de a ajunge la un rezultat prin realizarea concordanței anumitor dispoziții legislative sau reglementări naționale reprezintă o necesitate, după cum acordul a și prevăzut în mod explicit. În același timp, armonizarea nu va fi susținută ca un scop în sine. Ea trebuie limitată la ceea ce este necesar și suficient pentru a atenua, în condiții satisfăcătoare, consecințele reducerii sau desființării controlului frontalier”.

Aceste discuții, câteodată interminabile, erau o consecință atât a tendințelor perfecționiste ale unor specialiști, cât și a opiniilor politice contradictorii exprimate mai mult sau mai puțin explicit și aveau ca efect încetinirea negocierilor.

În ciuda dificultăților menționate, putem considera că la sfârșitul anului 1988 textele viitoarei Convenții de aplicare erau, în mare parte, redactate și că obiectivul stabilit inițial – desfințarea controlului la frontierele comune înainte de 1 ianuarie 1990 – era încă în studiu.

Subiectele, dificile și devenite chiar delicate datorită contextului social nefavorabil și sentimentului general de insecuritate, trebuia, în același timp, să facă și obiectul arbitrajelor la cel mai mare nivel.

Diferite aspecte ale cooperării poliției erau vizate în mod special: controlul în aeroporturi, dreptul de supraveghere și de urmărire pentru polițiști, lupta împotriva traficului de stupefiante, sistemul informatic Schengen.

În domeniul circulației persoanelor trebuia ținut cont de importante rețineri, în așa fel încât să se asigure, în special, un maximum de securitate prin măsurile de control la frontiere adaptate la noua situație.

O mare parte a anului 1989 a fost consacrată rezolvării acestor dificultăți.

O influență importantă au avut-o și aspectele direct legate de evoluția mediului politic internațional. Evenimentele accelerate ale istoriei și-au pus amprenta asupra cursului acțiunilor. Toate acestea i-au determinat pe negociatori să prefere redactarea unui text cât mai complet și omogen posibil în detrimentul unei date simbolice.

Miniștrii și secretarii de stat au luat ultimele decizii pe 12 noiembrie 1989. Au programat semnarea Convenției de aplicare a acordului Schengen pentru data de 15 decembrie a aceluiași an, adică înainte de 1 ianuarie 1990, data înscrisă în acord.

Republica Federală Germania a cerut atunci partenerilor săi să amâne semnarea Convenției. Reunificarea nu fusese încă pe deplin înfăptuită și primele pietre din zidul Berlinului nu fuseseră încă, în mod simbolic, dărâmate. Totuși, din seara zilei de 9 noiembrie 1989 zidul nu mai era un obstacol iar unirea celor două Germanii era deja în suflete și înscrisă în acte.

Convenția de aplicare, al cărei text fusese aprobat în timpul reuniunii din 13 noiembrie 1989, sub rezerva punerii la punct a diferitelor versiuni ale textului de către juriști și lingviști, nu ținea cont de reunificarea germană șî nu aducea nici o soluție satisfăcătoare problemelor impuse de statutul particular al Berlinului.

Republica Federală a Germaniei a dorit în primul rând ca textul Convenției să precizeze, într-o declarație anexă, că R.D.G nu este o țară straină în raport cu ea. Scopul era de a obține, în perspectiva unei evoluții favorabile a procesului de unificare, o integrare automată în „spațiul Schengen” a Republicii Democrate a Germaniei. În scopul relansării negocierilor întrerupte în decembrie, autoritățile Republicii Federale Germane au făcut, în martie, noi propuneri care țineau seama de relațiile intergermane și de politica vizelor în privința țărilor est-europene.

Cursul istoriei accelerându-se în continuare, alegerile din 18 martie 1990 din R.D.G au decis în mod favorabil soarta reunificării celor două părți ale Germaniei. Regatul Țărilor de Jos, care deținea președinția, a luat atunci inițiativa de a face demersurile necesare pentru ca, după acest rezultat electoral, partenerii să se întâlnească în aprilie 1990.

Reunite din nou la Schengen pe 19 iunie, cele cinci state semnatare ale acordului din 14 iunie 1985 au semnat Convenția care urma să permită aplicarea măsurilor pe termen lung enunțate cu cinci ani în urmă.

2.2 Spațiul de securitate european.

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Uniunea Europeană dispune de un nou instrument, de așa-numită strategie comună. Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit și spațiul de libertate, securitate și justiție, fiind extinse drepturile Oficiului European de Poliție (EUROPOL), și a fost integrat în dreptul comunitar Acordul Schengen. În acest context statele membre ale Acordului au convenit și asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului și imigrării.

Din analiza de specialitate rezultă ideea că statul postmodern este cel care creează o lume a postmodernității în Europa. Securitatea acestei lumi noi este dată de cooperare, transparență și „vulnerabilitate mutuală” . Uniunea Europeană si Organizația Nord Atlantică constituie bazele politico-strategice ale acestei noi ordini. În acest context, Uniunea Europeană apare drept cea mai articulată expresie a postmodernității prin capacitatea sa de a relativiza interesele statelor, de a le supune unui proces permanent de negociere, de redefinire.

Conceptul de „vulnerabilitate mutuală” este ca o formă necesară de păstrare a echilibrului înt-o societate care tinde să devină cât mai globalizată. În cadrul analizei la care am facut referire, constanța este determinată de caracteristicile statului postmodern în care sunt identificate trăsături principale, la care achiesăm atunci când se face referire la o nouă valorizare a suveranității naționale, prin eliminarea distincției dintre domeniul intern si cel extern al statului.

Conform analizei de față putem conchide că forma propusă la nivel european prin Tratatul de la Maastricht, și anume Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), este una dintre formele de manifestare ale statului postmodern, care trebuie să apeleze la noi valențe pentru realizarea securității în contextul în care resursele pe care le dețin diversele entități de natură teroristă sau de altă formă tind să depășească posibilitățile de care dispune orice stat prin propriile sale resurse. Asigurarea securității teritoriale a statului, parte componentă a Uniunii Europene, cunoaște așadar noi forme de consacrare impuse de realitățile manifestate în prezent.

Astfel, dacă interesul major al României a fost acela de a se permite cetățenilor săi să călătorească fără vize în spațiul european, orice demers diplomatic în acest sens a fost strict fundamentat pe elementele concrete ce vizau pașii interni necesari pentru obținerea acestui drept, și anume începutul unui program real de securizare a frontierelor, măsuri pentru adaptarea controlului la granițe și refacere a documentelor de călătorie, adoptarea legislației interne în concordanță cu cea a Uniunii Europene, fiind astfel realizată „o nouă logică, de la cea a argumentației geopolitice într-o lume a puterii dure, spre cea postmodernă a asigurării responsabilității într-o lume a securității împărtășite și împărțite”.

Într-o altă ordine de idei se constată că, în ce privește identificarea potențialelor aspecte de insecuritate, în prezent s-au produs mutații semnificative. Dacă în trecut specialiștii identificau în spațiul european statele ca principal exponent de insecuritate, generat de diverse cauze de ordin politic, economic sau militar, în prezent se constată că actorii non-statali contribuie în mare măsură la crearea unei stări de insecuritate la nivel european.

Diversele organizații constituite la periferia Europei pentru deziderate de ordin local au cunoscut finanțări dintre cele mai consistente, astfel încât în scurt timp dezideratul pe care il aveau în vedere a fost abandonat sau mai degrabă transformat, locul fiind luat de acțiuni ostile la adresa securității statelor europene. Formele de manifestare sunt diverse, pornind de la promovarea unor atacuri cibernetice și mergând până la atacuri de ordin terorist.

2.3 Prezentarea inițiativei Schengen. Acordul Schengen

Acordul a fost semnat la 14 iunie 1985 între cinci din cele zece state (Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda) membre ale Comunității Economice Europene, în apropiere de orașul Schengen din Luxemburg.

Compus din 32 de articole, acest Acord constituie un act juridic prin care statele semnatare se angajează să faciliteze trecerea fără control a frontierelor dintre ele și să pună în aplicare măsurile de cooperare necesare suprimării controlului frontierelor.

Părțile contractante au precizat că înțeleg să nu aducă atingere nici suveranității naționale și nici libertăților individuale ale cetățenilor. Ele prevăd, în schimb, armonizarea tuturor legislațiilor naționale în materie, precum și coordonarea aplicării lor.

Pentru ca dispozițiile din acord să-și găsească ilustrarea și în practică, el a fost completat cu o Convenție de aplicare a Acordului Schengen – denumită și Convenția Schengen – semnată de aceleași părți la 19 iunie 1990, care afirmă, între altele, corespondența cu obiectivele comunitare care vizau crearea și funcționarea Pieței Unice, așa cum prevedea Actul Unic European.

Ulterior au aderat și alte state comunitare: Italia – 27 noiembrie 1990, Spania și Portugalia – 25 iunie 1991, Grecia – 6 noiembrie 1992, Austria – 25 aprilie 1995. Danemarca a solicitat statul de observator la Grupul Schengen, în vederea aderării. Dintre țările comunitare doar Marea Britanie este împotriva înlăturării frontierelor interioare, antrenând și Irlanda în acest refuz.

Cu toate acestea, nu toate statele semnatare erau efectiv pregătite pentru „deschiderea” frontierelor, ceea ce a determinat numeroase amânări până la 26 martie 1995, data care marchează intrarea în vigoare a Convenției de aplicare.

La 26 octombrie 1997 a început să aplice Convenția și Italia, iar la 1 decembrie 1997 și Austria, însă problemele nu au încetat să apară, mai ales în cazul Italiei, care s-a confruntat cu un val de refugiați kurzi, care amenințau să împânzească întreg spațiul comunitar.

Ceea ce caracterizează Spațiul Schengen este existența unei structuri piramidale.

Spre deosebire de Benelux, modelul istoric pentru Schengen, Acordul Schengen nu a creat o organizație cu personalitate juridică. De aceea, pentru anumite aspect practice, cum ar fi semnarea contractelor de angajare a experților și a membrilor serviciilor tehnice, a trebuit să se recurgă la personalitatea juridică a Benelux.

În vederea aplicării Convenției a fost constituit COMEX (Comitetul Executiv), iar de la integrarea Acordului în dreptul U.E. acest organ a fost înlocuit cu Consiliul U.E. Acesta este un organ decizional care statuează în unanimitate. Fiecare stat desemnează un reprezentant la acest nivel, care este de regulă un ministru și care va fi asistat de experți. Reuniunile COMEX, care, în mod tradițional, au loc la începutul și la finele perioadei în care un stat exercită președinția, se desfășoară alternativ, pe teritoriul fiecărui stat în parte.

Ordinea de zi a COMEX este stabilită de un Grup Central compus din înalți funcționari din statele membre ale spațiului Schengen, acest grup Central fiind înlocuit mai târziu cu COREPER. Acesta este al doilea ca importanță în cadrul sistemului, fiind veritabil „colegiu de coordonatori”. În activitatea de pregătire a reuniunilor miniștrilor el va colabora cu experți și tehnicieni, în vederea elaborării tuturor textelor susceptibile de a fi adoptate.

Activitatea Grupului era asistata de Comisia U.E., care asigura coordonarea cu obiectivele comunitare, mai ales că Schengen era considerat un „laborator” pentru Comunitate, respective Uniune.

În principiu deciziile sunt luate în unanimitate, însă în practică se preferă majoritatea, pentru a evita situațiile de blocaj.

Reuniunile Grupului Central depind de ritmul pe care președinția în exercițiu dorește să-l impună. În această situație, grupul se va reuni ori de câte ori este necesar.

Munca de elaborare a textelor și de pregătire a decizilor revine grupurilor de lucru, subordonate Grupului Central. Există patru astfel de grupuri de lucru, cărora le sunt subordonate mai multe subgrupuri. Este vorba despre:

Grupul „poliție și securitate”, care se ocupă de probleme direct legate de activitatea organelor de poliție și justiție și care are ca scop protecția persoanelor și a bunurilor;

Grupul „transport”, care se ocupă de schimburile comerciale, trafic la frontieră etc.;

Grupul „circulație transfrontalieră”, care studiază problemele legate de libera circulație;

Grupul „mediu și vamă”, care se ocupă de protecția sănătății oamenilor și animalelor, cu controlul asa-numitelor produse „sensibile”.;

În concluzie, în legătura cu funcționarea acestor structuri se remarcă o serie de reguli comune: reuniunile au loc ori de câte ori este necesar, deciziile sunt luate în unanimitate, subordonarea față de grupul ierarhic superior, utilizarea limbii naționale de cătr fiecare delegație cu ocazia dezbaterilor.

2.4 Convenția de aplicare a Acordului Schengen. Principiile generale

Principiile generale avute în vedere în Convenție sunt două: libera circulație a persoanelor și securitatea în spațiul Schengen. Libera circulație a persoanelor reprezintă o mare inovație prin suprimarea controalelor la frontierele dintre statele Schengen. Nu sunt excluși cetățenii altor state comunitare și nici cei care provin din state terțe.

Trebuie subliniat că libera circulație nu semnifică absența oricărei „constrângeri”. Posibilitatea de a se deplasa sau de a se stabili liber pe teritoriul statelor Schengen nu implică suprimarea frontierei dintre state, nici absența oricărui tip de control cu ocazia trecerii acesteia. Reguli există și ele trebuie respectate.

Asigurarea liberei circulații a persoanelor trebuie să se facă respectând normele imperative de securitate. Pentru atingerea obiectivului de securitate sunt necesare doua tipuri de masuri: la intrarea în spațiul Schengen și în interiorul lui. În primul caz se va efectua un control al frontierelor exterioare potrivit distincțiilor operate în Convenție și cu respectarea regulilor COMEX, iar în al doilea caz se va pune accent pe aspectul preventiv, dar și pe reprimarea infracțiunilor. În acest caz s-au stabilit reguli comune pentru efectuarea controlului, dar s-a prevăzut și întărirea cooperării vamale și a organelor de poliție, în paralel cu înființarea unei baze de date denumite S.I.S. (Sistem de Informare Schengen), care va fi „alimentată” de fiecare stat membru, accesul statelor la această bază fiind liber în măsura în care se asigură și protecția datelor personale.

Convenția Schengen nu se aplică în același fel tuturor celor care doresc să intre, să circule sau să rămână pe teritoriul comun al statelor părți. Ea face distincție între două categorii de persoane: cea a cărei libertate de circulație este totală – cetățenii europeni – și o alta, care este supusă unor reguli comune tuturor statelor Schengen – cetățenii străini.

Situația juridică a străinilor în spațiul Schengen este diferită. Distingem, în rimul rând, între cetățenii unor state terțe care nu au nevoie de viză pentru a pătrunde pe teritoriul comun și cei care sunt supuși obligativității vizei, statele ale căror cetățeni sunt, fiind înscrise pe o listă comună.

În cazul în care viza este obligatorie, ea se va elibera în condițiile articolulul 5 din Convenție. Astfel, solicitantul trebuie să dispună de un document valabil care să îi permită trecerea frontierei, să prezinte documente privind obiectul și condițiile sejurului avut în vedere, din care să rezulte că dispune de mijoace suficiente pentru a se întreține, atât pe durata sejurului, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau pentru tranzitul pe un stat terț, sau că are posibilitatea de a obține în mod legal aceste mijloace. O altă condiție esențială este de a nu figura pe lisele S.I.S. ca „indezirabil”. Se adaugă și condiția de a nu fi considerat că poate compromite ordinea publică, securitatea națională sau relațiile internaționale ale uneia dintre părțile contractante.

Viza poate fi o viză de călătorie sau de tranzit. Prima este valabilă pentru una sau mai multe intrări în perioada stabilită și se eliberează pentru o perioadă de maxim trei luni în cursul unui semestru, iar cealaltă permite titularului să tranziteze o dată, de două ori și, excepțional, de mai multe ori teritoriul unu stat terț, fără ca durata unui tranzit să poată depăși 5 zile.

Competența în materia eliberării vizelor revine autorităților diplomatice și consulare ale statelor Schengen.

Cetățenii străini pot beneficia și de viză de lungă durată, mai mare de trei luni, acordată de un stat Schengen potrivit legislației naționale. O astfel de viză permite titularului să tranziteze spațiul Schengen pentru a ajunge pe teritoriul statului care i-a eliberat viza, cu excepția cazurilor în care nu îndeplinețte condițile generale ale articolulul 5.

Străinii aflați pe teritoriul unui stat trebuie să facă o declarație la autorități, prin care își semnalează prezența, în termen de 3 zile de la intrare. În principiu, dacă nu sunt îndeplinite toate condițiie menționate, statele nu vor permite accesul pe teritoriul lor.

Persoanele aflate clandestin în spațiul Schengen sunt obligate, potrivit articolului 23, să-l părăsească imediat. Ele au posibilitatea să o facă de bună voie, altfel vor fi expulzate, aplicându-se dreptul național al statului în cauză. În legătură cu destinația cetățeanului străin clandestin sunt avute în vedere: statul de origine, în primul rând, dar și orice alt stat care ar accepta să-l primească.

În ceea ce-i privește pe refugiați, Convenția le consacră mai multe dispoziții. Chiar dacă statele Schengen „și-au propus să ia măsuri complementare pentru a asigura securitatea și a impiedica imigrările ilegale ale cetățenilor din statele membre ale C.E.” (articolul 17), se exprimă totodată adeziunea la principiile Convenției de la Geneva (1951) privind refugiații. În consecință, statele părți se angajează să garanteze dreptul la azil, considerat un drept fundamental, și să coopereze cu Inaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați.

Cele mai imprtante reguli vizează determinarea statului responsabil cu examinarea și soluționarea cererii de azil, criteriile și condițiile fiind expres enunțate. Astfel, solicitantul de azil poate adresa cererea oricăreia dintre părțile contractante, ceea ce constituie o garanție că va fi luată în considerare de cel puțin unul dintre state, dar trebuie evitate situațiile în care s-ar depune cererea la mai multe state în același timp, ajungându-se astfel la deturnarea noțiunii de „drept la azil”, care ar deveni o formă de imigrare deghizată.

O cerere de azil nu poate fi refuzată numai în baza faptului că nu a fost făcută cât mai devreme posibil. Mai mult, țările UE trebuie să asigure examinarea individuală, obiectivă și imparțială a cererilor. În general, deciziile privind cererile sunt luate de autoritatea responsabilă cu determinarea desemnată de către țările UE. Personalul autorității respective trebuie să aibă cunoștință de standardele relevante ale legii privind azilul și refugiații.

Principiile și garanțiile fundamentale prevăzute de directivă se aplică pe deplin procedurilor de examinare a cererilor de azil „normale”. Țările UE pot, de asemenea, să prevadă proceduri speciale care să fie scutite de aceste principii și garanții, pentru a examina cereri de azil în următoarele două cazuri:

solicitări ulterioare (de către persoane care au depus deja o asemenea cerere în țara UE în cauză);

în anumite condiții, pentru a decide la frontieră dacă va permite sau nu intrarea în țară a persoanelor care au depus o cerere acolo.

În anumite condiții, țările UE pot declara că o cerere este inadmisibilă și pot să nu o examineze pe fond, mai ales dacă:

o altă țară din UE este în măsură să examineze cererea conform Regulamentului Dublin II sau o altă țară din UE a acordat deja solicitantului statutul de refugiat

solicitantul poate beneficia de protecție într-o țară din afara UE care este prima țară de azil sau o țară terță sigură pentru respectivul solicitant;

solicitantul a depus o cerere identică după o hotărâre definitivă.

Raportul dintre sistemul Schengen și U.E. se analizează sub două aspecte: coexistența cu Tratatul de la Maastricht și integrarea în Tratatul de la Amsterdam. Coexistența juridică a celor două documente este prevăzută în chiar cuprinsul lor. Obiectivele sunt comune, iar mijloacele de cooperare asemănătoare. Astfel, pilonul J.A.I instituie și în cazul Schengen o cooperare interguvernamentală, instituind politici de „interes comun” – imigrări, vize, azil, trecerea frontierelor – și prevăzând în același timp o cooperare mai strânsă între organele vamale, de poliție și judiciare ale statelor membre. Mijloacele de cooperare în ambele cazuri sunt instituționale și convenționale. În primul caz, organele cu rol central erau Consiliul de Miniștri pentru J.A.I și COMEX pentru Schengen, respectiv Consiliul actualmente, care elaborează dispozițiile necesare aplicării efective a celor două documente, iar calea convențională este expres prevăzută. Astfel, articolul 35 din Tratatul U.E. permite statelor să instituie cooperări bi- sau plurilaterale mai strânse, în măsura în care acestea nu contravin celorlalte dispoziții ale Tratatului, iar articolul 142 din Convenție afirmă același lucru.

2.5 Teritorii ale statelor membre excluse de la aplicarea Acordului Schengen

În analiza conceptului de spațiu Schengen nu putem exclude faptul că teritoriul unor state include și zone din afara Europei. Astfel, în această categorie se includ departamentele franceze Guyana, Guadalupe, Martinica și Reunion, precum și colectivitățile din Saint Barthelemy și Saint Martin, care sunt parte a Uniunii Europene dar care nu fac parte din spațiul Schengen. De asemenea, statul francez mai deține teritorii care nu sunt parte a spațiului Schengen: Polinezia Franceză, Teritoriile australe și antarctice franceze, Noua Caledonie, Saint Pierre și Miquelon, precm și Wallis și Futuna.

De asemenea, doar teritoriul european al Olandei este parte a spațiului Schengen, celelalte teritorii, respectiv cele șase din zona Caraibelor – trei cu statut special, cunoscute sub denumirea de insulele BES (Bonaire, Sint Eustasius și Saba), și trei țări autonome, Aruba, Curacao și Saint Maarten -, nu sunt incluse în spațiul Schengen, având un sistem distinct de vize iar persoanele care se deplasează în și din aceste zone fiind supuse controalelor de identitate desfășurate de statele membre.

Insula Svalbard, teritoriu norvegian, are un statut special în temeiul dreptului internațional, ea nu face parte din spațiul Schengen, deși pe teritoriul acesteia este dificil accesul din afara acestui spațiu, cu excepția unor curse aeriene din Rusia. În aceasta zonă nu se aplică regimul de vize din Acord, iar începând cu anul 2011 statul norvegian a adoptat un set de norme prin care a impus un control de identitate al persoanelor care doresc să intre și să plece din insula Svalbard.

Teritoriile daneze ale Insulelor Feroe și Groenlanda nu sunt parte a spațiului Schengen, chiar dacă Insulele Feroe fac parte din Uniunea Nordică a Pașapoartelor. Vizele pentru Danemarca nu sunt automat valabile și în cele două teritorii, iar un pașaport sau o carte de identitate sunt necesare pentru verificarea identității la imbarcare sau pentru verificare la sosirea pe aeroport în aceste zone.

Un statut aparte în cadrul spațiului Schengen este deținut de o provincie a Greciei, Muntele Athos, care deși este inclus în acest spațiu, nu permite accesul femeilor pe teritoriul său.

2.6 Clauza opt-outs referitoare la punerea în aplicare a Acordului Schengen

Marea Britanie și Irlanda au fost singurele două state membre ale Uniunii Europene care nu au semnat Acordul de la Schengen până în anul 2004, moment în care au aderat celelalte zece state. Cele două state au menținut zona comună de călătorie între teritoriile lor și între ele și cele trei teritorii ale Coroanei Britanice: Jersey, Guersey și insula Man.

În momentul introducerii prin Tratatul de la Amsterdam a acquis-ului Schengen în acquis-ul comunitar, cele două state membre au obținut o derogare de la partea din Tratat care urma să includă normele Schenen în dreptul Uniunii Europene.

Cele două state au solicitat să participe la anumite dispoziții ale acquis-ului Schengen, respectiv la cele prevăzute în Titlul III, referitor la „Securitate și Cooperare Judiciară”.

În cele două state care au activat clauza opt-outs există numeroase discuții legate de beneficiile reduse ale aplicării acesteia, în contextul în care ele nu au acces la Sistemul Informatic Schengen, ceea ce generează o creștere a insecurității prin incapacitatea de a controla și stopa extinderea criminalității transnaționale.

În consecință, deși este caracterizată de o vizibilă fragmentare internă, Uniunea Europeană generează o dinamică integratoare în jurul granițelor sale. Astfel, așa cum se apreciază în literatura de specialitate, transformările pe care statele trebuie să le facă în perioada ce precedă aderarea, pentru a-și apropia legislația de acquis-ul comunitar, sunt doar un exemplu. Deși, teoretic, sunt închise, granițele externe ale Uniunii Europene sunt permeabile, fapt confirmat și de implicațiile Acordului Schengen, prin care statele membre elimină controalele la frontierele interne ale statelor semnatare și crează o singră frontieră externă.

2.7 Sistemul Informatic Schengen

Crearea unui sistem informatic a reprezentat una dintre cele mai importante măsuri compensatorii pentru eliminarea controalelor la frontierele interne în lupta împotriva criminalității transfrontaliere.

Titlul IV al Convenției de Aplicare a Acordului de la Schengen stabilește obligativitatea înfințării unui sistem informatic centralizat, denumit S.I.S., care, pentru a fi eficient, trebuie susținut de cópii naționale la nivelul fiecărui stat.

Sistemul Informatic Schengen este format dintr-un sistem central denumit Central System Informatic Schengen (C.SIS), cu sediul la Strasbourg, și din componentele naționale ale acestuia denumite National System Informatic Schengen (N.SIS), existente în toate statele membre Schengen.

Central System Informatic Schengen asigură faptul că fișierele de date ale secțiunilor National System Informaic Schengen sunt identice, prin transmiterea on-line a informațiilor. În C.SIS figurează semnalările de persoane și de obiecte, în măsura în care interesează toate statele membre Schengen și nu conține alte date decât cele menționate de Convenția de Punere în Aplicare a Acordului Schengen. Sistemul permite schimbul de informații suplimentare între statele membre prin intermediul birourilor SIRENE naționale și Central System Informatic Schengen.

Franța se ocupă de gestinarea sediului central de la Strasbourg. Sistemul Informatic Schengen 1 a reprezentat până în 9 mai 2013 modalitatea concretă de acțiune a mecanismului de funcționare a Sistemului de Informații Schengen. Acesta a utilizat rețeaua SISNET, pentru care s-au colectat contribuții financiare de la toate statele membre participante.

Sistemul trebuia să debuteze în 1992, dar a fost lansat efectiv la 26 martie 1995, prin conectarea la el a următoarelor state: Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania.

La 26 octombrie 1997 s-a conectat Italia la S.I.S., la 1 decembrie 1997 s-a conectat Austria, iar la 8 decembrie 1997 s-a conectat din punct de vedere teoretic Grecia, stat care a păstrat controalele la frontiere cu restul statelor membre Schengen pănă în 26 martie 2000.

La 25 martie 2001 la Sistemul Informatic Schengen se conectează Danemarca, Suedia, Irlanda, Norvegia și Islanda.

Integrarea acquis-ului Schengen în Uniunea Europeană datorită Tratatului de la Amsterdam în 1999 și extinderea Uniunii Europene la 1 mai 2004 cu alte zece state membre – Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru și Malta – reprezintă o nouă etapă pentru aplicarea Sistemului Informatic Schengen, care, în pofida faptului că a încercat să dezvolte un mecanism de a doua generație, care să includă sistemele naționale ale noilor membri pâna în anul 2007, nu a reușit, astfel încât extinderea spațiului Schengen a rămas la nivelul unui deziderat.

Din cauza întârzierilor înregistrate în operaționalizarea Sistemului Informatic Schengen de a doua generație, ca o soluție emporară pentru ieșirea din impas Portugalia a propus în august 2006 implementarea sistemului SISone4all, ce presupunea o conectare temporară a nouă din cele zece state membre la sistemul existent SIS 1, fapt ce a permis ridicarea controalelor la frontierele interne.

La data de 9 aprilie 2013 a intrat în funcțiune Sistemul Informatic Schengen de a doua generație (SIS II). Acesta facilitează schimbul de informații între autoritățile naționale de control al frontierei, autoritățile vamale și cele polițienești cu privire la persoanele despre care există date că ar fi implicate în infracțiuni grave. Sisteml include, de asemenea, alerte cu privire la persoanele dispărute, în special copiii, precum și informații despre anumite bunuri, de exemplu, bancnote, automobile, camionete, arme de foc și documente de identitate care ar fi furate, însușite ilegal sau pierdute.

Funcționalitățile noului sistem au fost îmbunătățite, fiind permise în prezent introducerea de date biometrice, amprente digitale și fotografii, lansarea de noi tipuri de alerte în cazul furtului de aeronave, nave, containere, mijloace de plată, sau corelarea diferitelor alerte, cum ar fi, spre exemplu, corelarea unei alerte privind o persoană cu o alertă privind un vehicul.

O altă funcționalitate constă în faptul că sistemul include cópii ale mandatelor europene de arestare, care vor fi atașate direct la alertele privid persoanele căutate în vederea arestării, predării sau extrădării, ceea ce va facilita și va accelera luarea de măsuri în consecință de către autoritățile competente.

Sistemul Informatic Schengen de a doua generație garantează o protecție extrem de fiabilă a datelor. Accesul la acestea este permis doar autorităților naționale de control al frontierei, autorităților polițienești, vamale, judiciare, precum și organismelor responsabile de eliberarea vizelor și de îmatricularea autovehiculelor.

Orice persoană are drept de acces la datele care o privesc și care sunt introduse în Sistemul Informatic Schengen de a doua generație și poate, de asemenea, solicita autorității naționale competente să corecteze sau să șteargă datele sale cu caracter personal. De asemenea, orice persoană are dreptul de a introduce acțiuni în justiție pentru a obține accesul la date, precum și corectarea sau ștergerea acestora, sau pentru a obține informații ori compensații ca urmare a unei alerte care o privește. Autoritățile naționale de supraveghere și Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor cooperează strâns între ele și asigură supravegherea coordonată a S.I.S. 2.

Sistemul Informatic Schengen de a doua generație este un sistem IT avansat din punct de vedere tehnlogic, constituit din trei elemente: un sistem central, sistemele naționale ale statelor din spațiul Schengen și o infrastructură de ccomunicații între sistemul central și sistemele naționale.

La sfârșitul lunii februarie 2013 valoarea totală a angajamentelor bugetare legate de proiectul S.I.S. 2 și onorate de Comisie începând din anul 2002 era de 167 784 606 euro.

Migrarea datelor din System Informatic Schengen 1 în System Informatic Schengen 2 s-a ]ncheiat la o lună de zile după demararea sistemului la 9 aprilie 2013, perioadă în care cele două sisteme au coexistat, rămânând sincronizate. De la 9 mai 2013, Agenția IT(EU-LISA) a preluat responsabilitatea gestionării cotidiene a sistemului central, acesta având sediul în capitala Estoniei, Tallin. Începând cu această dată, UE – LISA va asigura non stop funcționarea Sistemului Informatic Schengen 2 prin schimburile de date între sistemul central și sistemele naționale, urmărind să creeze oportunități mai bune pentru cooperarea și schimbul de informații între statele membre ale Uniunii Europene, manieră prin care se contribuie în mod direct la siguranța persoanelor care locuiesc sau călatoresc în Europa.

2.8 Controlul și supravegherea frontierelor

Modelul global de gestionare a frontierelor europene este un instrument important pentru protejarea securității interne a statelor membre și în special pentru prevenirea și depistarea imigrației ilegale și a infracțiunilor conexe, precum și a altor infracțiuni transfrontaliere.

Gestionarea integrată a frontierelor (GIF) este un concept care reunește următoarele dimensiuni:

Controlul la frontiere (verificări și supraveghere), astfel cum este definit în Codul frontierelor Schengen

Depistarea și investigarea criminalității transfrontaliere în coordonare cu autoritățile competente de aplicare a legii

Modelul de acces structurat pe patru niveluri (măsurile în țările terțe, cooperarea cu țările învecinate, controlul la frontiere, măsurile de control în spațiul de liberă circulație, inclusiv returnarea)

Cooperarea dintre agenții pentru gestionarea frontierelor (poliția de frontieră, vama, poliția, securitatea națională și alte autorități competente) și cooperare internațională

Coordonarea și coerența activităților statelor membre și ale instituțiilor și altor organisme ae Comunității și ale Uniunii

Coerența dintre aceste dimensiuni și modul în care sunt aplicate de statele Schengen reprezintă cheia succesului conceptului de gestionare a frontierelor.

Controlul la frontiere este nu numai în interesul statului membru Schengen la ale cărui frontiere externe se efectuează, ci și în interesul tuturor statelor membre care au eliminat sau care vor elimina controlul la frontierele dintre ele. În consecință, odată cu punerea în aplicare a gestionării frontierelor trebuie avut în vedere că statele membre își controlează frontierele externe pentru ele însele dar, în același timp, și pentru celelalte state membre Schengen (principiul solidarității).

În acest sens fiecare stat membru treuie să acorde atenția cuvenită controlului la frontierele externe ale Uniunii.

În cadrul Uniunii Europene, măsurile și acțiunile privind securizarea frontierelor au în vedere frontierele externe ale Uniunii, fiecărui stat membru revenindu-i responsabilitatea securizării acelui tronson de frontieră națională considerat frontieră externă a Uniunii Europene. Astfel, pentru imbunătățirea controlului asupra graniței externe este necesară stabilirea unor standarde comune cu privire la administrarea frontierelor.

România a trebuit să-și modernizeze sistemul de supraveghere la frontierele de stat, astfel încât să se alinieze standardelor europene în materie. În acest sens, autoritățile române competente beneficiază de mijloace de mobilitate terestră și navală la standarde europene.

Controlul la frontiere trebuie pus în aplicare în conformitate cu Regulamentul (CE) nr.562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen). În desfășurarea sarcinilor care le revin, polițiștii de frontieră ar trebui să urmeze recomandările și instrucțiunile cuprinse în Manualul practic pentru polițiștii de frontieră (Manualul Schengen), elaborat de Comisie.

Un stat membru ar trebui să aibă capacitatea de a întări controalele la frontieră și de a întocmi planuri în acest sens. La toate nivelurile, ar trebui să existe o imagine clară a amenințărilor posibile și planuri privind intensificarea nivelului controalelor. Ar trebui să existe niveluri de consolidare a controalelor la frontiere adaptate amenințării și măsurilor necesare.

Dispusă geografic pe un culoar de transport relevant spre Europa, România deține 2.050 kilometri de frontieră externă și 1.090 kilometri de frontieră internă a Uniunii Europene.

Diversitatea frontierei țării noastre (litoral, munți, dealuri, câmpii, râuri, fluvii, deltă), ce determină prezența a 1.085 kilometri frontieră de uscat și 2.064 kilometri frontieră de apă, dar și riscurile transfrontaliere prognozate ca urmare a poziționării geo-strategice a țării și calității obținute de stat membru U.E. și N.A.T.O., au necesitat crearea unui Sistem Integrat de Securizare a Frontierei, capabil să asigure un înalt nivel de supraveghere și control al frontierelor, în beneficiul societății, al propriilor cetățeni, dar și al tuturor cetățenilor europeni.

Realizarea Sistemului Integrat de Securizare a Frontierei este unul din obiectivele prevăzute de Strategia Managementului Integrat la Frontieră, document ce prevede constituirea Grupului Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei de Stat.

2.8.1 Supravegherea frontierei aeriene, terestre și de apă

Frontiere aeriene

Supravegherea frontierelor aeriene se efectuează atât de posturile (patrulele) poliției de frontieră aflate în misiuni de supraveghere, cât și de posturile tehnice dotate cu mijloace speciale de supraveghere care au și capacități necesare descoperirii țintelor aeriene care zboară la joasă înălțime.

Dacă pe timpul executării misiunii o țintă a încălcat spațiul aerian al României, postul care a descoperit-o are obligația de a transmite la dispecerat, în regim de urgență, datele obținute prin observare-ascultare. În acest sens activitățile de bază sunt următoarele:

Identificarea țintelor aeriene

Determinarea datelor de zbor

Transmiterea datelor la dispecerat.

Frontiere terestre

Supravegherea frontierelor terestre se efectuează cu patrule sau echipaje de frontiere atât prin misiuni în staționare (supraveghere fixă), cât și prin misiuni executate în deplasare (supraveghere mobilă).

Supravegherea fixă se bazează, în principal, pe un ansamblu de echipamente de vedere pe timp de zi și de noapte, inclusiv radare de detecție a persoanelor, montate pe piloni, în principal la sediile punctelor și sectoarelor Poliției de Frontieră Române și pe direcțiile principale de supraveghere.

Supravegherea mobilă se bazează pe vehicule cu echipamente integrate de supraveghere. Aceste vehicule sunt dotate cu echipamente fixe de vedere pe timp de noapte, ce vor fi integrate in S.I.S.F. Supravegherea mobilă cu elicoptere este asigurată de structurile de aviație ale Ministerului Administrației și Internelor. Elicopterele sunt dotate cu echipamente speciale: proiectoare, sisteme de vizualizare în infraroșu pe timp de noapte, camere video cu înregistrare și trimitere a datelor în timp real etc. Mijloacele rapide de comunicare de la bord asigură coordonarea acțiunilor posturilor (patrulelor) de poliție de frontieră, în condiții de reducere a riscului unor confruntări directe cu infractorii.

Frontiere de apă

La frontierele de apă (pe râuri, pe fluviul Dunărea și la Marea Neagră) supravegherea se realizează prin patrulare cu mijloacele de mobilitate navală din dotare (ambarcațiuni și nave), acțiunile acestora fiind sprijinite de forțele și mijloacele terestre special destinate și aeriene (prin cooperarea cu Unitatea Specială de Aviație a Ministerului Administrației și Internelor).

În cazul intervenției, căutării și salvării vieților omenești și a bunurilor, în zonele greu accesibile (teren muntos, Delta Dunării, Dunărea Interioară și Litoralul Mării Negre), se acționează conjugat cu mijloacele de mobilitate aeriană din dotarea autorităților cu competențe la frontieră.

Capitolul III

Studiu de caz: România

3.1 Poziționarea României în geografia securității eurpene

Contextul actual de analiză impune o abordare complexă a situației de referință în privința securității, care este indisolubil legată de realitațile specifice zonei în care este amplasată România. Chiar dacă din multe puncte de vedere realitățile se circumscriu unor elemente de securitate generale, identificarea de particularități care generează amenințări cu efecte dintre cele mai imprevizibile rămâne principala preocupare a analiștilor în domeniu. Fără îndoială, în sistemul de securitate intervin numeroase variabile determinate de interesele unor actori în zona de referință.

Prioritizarea unor teme, precum cele legate de terorism și consecințele devastatoare pe care acesta le provoacă, incumbă, în mod constant, factorilor de decizie care au ca obiectiv securitatea națională. În scopul eficientizării acestor obiective, la nivel structural o componentă esențială o reprezintă Comunitatea Naținală de Informații, înfințată prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării din 18 noiembrie 2005.

Comunitatea Națională de Informații dispune de instrumente necesare pentru atingerea unui grad înalt de funcționalitate, de natură să pună în aplicare hotărârile C.S.A.T., prin intermediul Comitetului Coordonator și a unor organe specializate pentru asigurarea coordonării dimensiunilor esențiale ale activității de informații, respectiv Consiliul Operativ, pentru acțiunea operativă, și Oficiul pentru informații integrate, pentru informarea beneficiarilor

Consiliul Operativ, conform Hotărârii C.S.A.T., asigură îndeplinirea prevederilor din documentele de planificare informativă, coordonare operativă și cooperare asumate prin strategiile, programele și planurile de acțiune naționale pentru prevenirea și combaterea terorismulu, proliferării armelor de distrugere în masă, criminalității organizate, corupției și altor amenințări transfrontaliere.

Securitatea europeană include în acest moment și securitatea națională, însă fără îndoială aspectele particulare legate de de teritoriu, de amplasarea acestuia, de evoluția în contextul regional, de factorul uman prezent în zonă, reprezintă tot atâtea constante care nu trebuie eludate dintr-o perspectivă analitică asupra acestui concept. Elementele cheie care se pot identifica în acest context sunt strâns legate de inter-relaționarea disparităților (?) regionale, de conflictele de joasă intensitate, de traficul ilegal cu arme, de implicarea mafiilor și a organizațiilor criminale, de traficul cu ființe umane și droguri, de fenomenul migrației și terorismului.

Apariția unui mare număr de state după dezmembrarea Uniunii Sovietice și a fostei Iugoslavii a adus la suprafață un număr însemnat de dispute înghețate, cu fundament teritorial și etnic, rămase încă nerezolvate, din Transnistria până în Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno Karabah și Kosovo, iar acum cel mai recent caz este cel ai Crimeii. Fiecare dintre acestea are propriile particularități, iar intervenția comunității internaționale s-a făcut în mod diferențiat. Toate aceste probleme reprezintă în prezent riscuri emergente pentru securitatea României și pentru cea europeană.

Migrația ilegală asociată cu dezvoltarea structurilor mafiote locale reprezintă baza creșterii potențiale a traficului cu armament și a tranzitului elementelor teroriste prin zona Mării Negre către Europa. Cu toate că nu există în zonă nici o organizație teroristă, proximitatea cu Orientul Mijlociu, Balcanii și Asia reprezintă un avantaj semnificativ pentru teroriștii din aceste regiuni în conectarea bazelor proprii cu zonele și căile de tranzit, urmărind lansarea unor atacuri în Europa. Astfel, se apreciază în literatura de specialitate „că aceste riscuri de securitate sunt interconectate și că amenințările convenționale și conflictele înghețate catalizează apariția provocărilor asimetrice. Nu există un călcâi a lui Ahile, ci o imagine complexă de zone fierbinți, slăbiciuni asociate și instabilități în creștere. ”

În consecință, se poate aprecia ca necesară impunerea unui concept de securitate care să aibă la bază aceste realități, care ar putea include și aspecte legate de integrarea regională, creșterea economică, democratizarea și îndreptarea atenției spre aceste fenomene care, lipsite de atenția cuvenită, pot genera elemente de insecuritate cu consecințe iremediabile în plan european.

3.2 Accederea României la spațiul Schengen

Eforturile constante depuse de țara noastră pentru îndeplinirea criteriilor de aderare s-au finalizat prin integrarea cu drepturi depline a României în Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007.

Prin calitatea sa de membru al Uniunii Europene România își va asigura și consolida semnificativ securitatea națională, iar poziția sa deosebit de importantă în zona de sud-est a Europei va avea un rol major în construcția și dezvoltarea europeană, prin menținerea stabilității și securității în zonă.

Aderarea României la Uniunea Europeană a determinat, printre altele, și stabilirea unor noi frontiere ale spațiului unional. În acest fel, România devine linia de est a Uniunii Europene, factor important, cu pondere ridicată în promovarea intereselor, valorilor și viziunii comune a spațiului european în Europa de Est.

În procesul de aderare România și-a asumat o serie de responsabilități în ceea ce privește securizarea acestor noi frontiere, urmărind să respecte regulile și cerințele menite să asigure un climat de securitate în interiorul Uniunii Europene.

In acest context, pentru susținerea obiectivului fundamental al Uniunii în domeniul Justiției și Afacerilor Interne, de a „menține și dezvolta Uniunea ca o zonă de libertate, securitate și justiție, în care libera circulație a persoanelor este asigurată în conformitate cu măsurile adecvate privind controalele la frontierele externe, azilul, imigrația, prevenirea și combaterea criminaltății grave”, România acționează consecvent pentru implementarea progresivă a măsurilor necesare atingerii unui nivel de securitate adecvat al frontierelor sale.

Aceste măsuri se regasesc în Acquis-ul Schengen, pe care România s-a obligat, prin Tratatul de aderare la U.E., să-l accepte în totalitate. Dupa 1 ianuarie 2007 România a intrat într-o noua etapă de pregătire și adoptare a măsurilor necesare eliminării controalelor la frontierele interne, în vederea aderării ulterioare la spațiul Schengen.

Dimensiunea juridică a acquis-ului Schengen reprezintă o provocare pentru România și pentru toate statele membre noi, având în vedere perioada relativ scurtă pe care o au la dispoziție pentru transpunerea acquis-ului în legislațiile proprii și pentru crearea cadrului instituțional necesar punerii în practică a acestuia. De aceea, un rol deosebit de important în implementarea acquis-ului Schengen la noile state membre îl are Uniunea Europeană, care împreună cu celelalte state membre trebuie să ofere sprijinul necesar unei integrări cât mai rapide și fără divergențe majore.

În vederea îndeplinirii condițiilor de includere în Spațiul Schengen și alinierii la măsurile adoptate la nivel unional pentru asigurarea securizării frontierelor externe ale U.E., România continuă să se concentreze pe urmatoarele obiective prioritare:

Întărirea capacității instituționale a Ministerului Administrației și Internelor, implicit a Poliției de Frontieră Române, în ceea ce privește controlul și managementul frontierei, azil și migrație

Îmbunătățirea semnificativă a cooperării dintre instituțiile cu atribuții la frontieră

Adaptarea legislației naționale în domeniul managementului și controlului frontierei la cerințele acquis-ului

Reglementarea raporturilor juridice de colaborare la frontieră cu statele vecine și cu autoritățile de frontieră ale statelor membre U.E. și bazinului Mării Negre

Pregătirea profesională a personalului Poliției de Frontieră în concordanță cu noul cadru legislativ

Dotarea punctelor de frontiera cu echipament performant și compatibil cu cel al celorlalte state

Dezvoltarea cadrului legislativ aferent politicii de vize

Prevenirea și combaterea migrației ilegale.

Aderarea la spațiul Schengen reprezinta unul din principalele obiective ale României dupa 1 ianuarie 2007. Termenul asumat de autoritățile române pentru atingerea acestui deziderat a fost inițial anul 2011 (martie). Pentru atingerea acestei ținte, România a elaborat la nivel executiv Strategia națională privind aderarea la spațiul Schengen, care cuprinde politici, principii directoare, direcții de actiune, obiective strategice și obiective specifice pentru realizarea unui management comun, coerent și eficient al frontierei de stat a României, aliniat la cerințele comunitare.

Strategia se materializează în practică printr-un document operativ denumit Planul de acțiune Schengen, care este actualizat în fiecare an (și aprobat de Guvernl României) cu modalitățile și termenele de implementare a acquis-ului relevant pentru domeniile ce trebuie aliniate la nivel european. Planul de acțiune Schengen marchează distincția clară între momentul aderării României la Uniunea Europeană și momentul aderării la Spațiul Schengen. Implementarea Convenției Schengen și a celorlalte norme unionale din acquis-ul specific se realizează printr-o abordare in două etape, care acoperă atât perioada de preaderare la U.E., cât și perioada de postaderare la Uniunea Europeană, această implementare situându-se înaintea momentului suprimării controalelor la frontierele interne.

Coordonarea unitară a acțiunilor și măsurilor pentru securizarea frontierei de stat, desfășurate de autoritățile și instituțile cu atribuții în aria Strategiei naționale de management integrat al frontierei de stat, a impus înfințarea Grupului Interministerial Român pentru Managementulul Integrat al Frontierei de Stat a Românei. Acesta supraveghează îndeplinirea obiectivelor Strategiei naționale de management integrat al frontierei de stat, pe baza celor doua documente de implementare, Planul de acțiune Schengen și Planul unic multianual de investiții.

Planul unic multianual de investiții este actul oficial care cuprinde atât investițiile cu incidență directă asupra managementului frontierei, cât și cele circumscrise cadrului mai larg al managementului integrat.

Anularea viitoare a controalelor la frontiere interne impune luarea unor măsuri privind replierea personalului cu atribuții specifice de supraveghere și control la frontiera internă a României, concomitent cu asigurarea unui spațiu de securitate pe întreg teritoriul țării prin controalele desfășurate în interiorul spațului național, în cadrul exercitării prerogativelor polițienești de către serviciile comune de cooperare transfrontalieră de la frontiera internă. De asemenea, se va lua în calcul eventuala reintroducere temporară a controalelor la frontierele interne, în cazul în care există o amenințare serioasă la adresa securității interne și a ordinii publice, dar și întărirea controlului la frontierele externe prin intermediul poliției de frontiera.

Evaluarea unui stat pornește de la realitatea că frontierele externe ale Uniunii Europene sunt traversate in fiecare an de pese 300 de milioane de călători, atât cetățeni ai Uniunii, cât și resortisanți ai țărilor terțe, iar securitatea acestora reprezintă un subiect esențial, de care se ține cont la admiterea unui stat în spațiul Schengen.

Etapele procesului de evaluare a oricărui stat ce s-a angajat să adere la acest spațiu sunt:

transmiterea Declarației de pegătire către Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene

transmitarea chestionarului Schengen de către Consiiul Uniunii Europene (aprox. 250 de întrebări din domenii diferite)

transmiterea răspunsurilor la chestionarul Schengen către Secretariatul General al Consiliului U.E.

analiza răspunsurilor în cadrul Grupului de lucru Evaluare Schengen

stabilirea programului vizitelor de evaluare împreună cu Secretariatul General al Consiliului U.E.

efectuarea vizitelor de evaluare în teren

discutarea rapoartelor vizitelor in Grupul de lucru Evaluare Schengen

aprobarea raportului de evaluare de către Consiliul Justiție și Afaceri Interne

decizia Consiliului Uniunii Europene cu privire la eliminarea controalelor la frontierele interne și implicit obținerea calității de stat membru al spațiului Schengen.

3.3 România spre spațiul Schengen. Treptele parcurse

Negocierile României cu Uniunea Europeană pentru aderarea la spațiul Schengen au început oficial din anul 2007, imediat ce România a aderat la Uniunea Europeană.

In luna iunie 2011 Parlamentul și Consiliul European au parafat prin vot raportul tehnic final prin care se atestă că România și Bulgaria îndeplinesc codițiile tehnice de aderare la Schengen. De atunci a început jocul politic privind acceptarea României în Schengen, care continua pînă în prezent. Decizia finală aparține Consiliului de Justiție și Afaceri Interne (JAI), din care fac parte miniștrii de interne ai statelor membre ale Uniunii Europene. Contextul în care decizia poate fi luată este dependent de decizia fiecărui stat. Pentru a fi acceptata România trebuie să aibă o hotărâre unanimă a statelor membre.

Imediat după aderarea la Uniunea Europeană România a accesat banii europeni din Facilitatea Schengen, destinați pregătirii tehnice pentru aderarea la spațiul Schengen. Prima tranșă a fost de 23 de milioane de euro, iar până la sfârșitul anului 2009 România a primit aproximativ 560 de milioane de euro pentru a se pregăti pentru aderarea la spațiul Schengen. Facilitatea Schengen a reprezentat un instrument temporar pentru sprijinirea României și Bulgariei, în perioada dintre data aderării și sfârșitul anului 2009, termen prelungit până în martie 2010, în vederea finanțării acțiunilor la noile frontiere externe ale Uniunii, pentru punerea în aplicare a acquis-ului Schengen și controlul frontierelor.

La data de 28 iunie 2007 România a trimis la Consiliul Uniunii Europene „Declarația de pregătire”, prin care anunță că începând cu a doua jumătate a anului 2007 este gata să înceapă procesul de evaluare pentru primirea în Schengen.

În cursul lunii septembrie 2007 s-a încheiat prima vizită de re-evaluare din partea Uniunii Europene, iar în luna ianuarie 2008 România și Bulgaria au declarat oficial că se pregătesc împreuna să adere la spațiul Schengen.

În cazul României procesul de evaluare Schengen s-a desfășurat după metoda „clasică”, care constă în verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor necesare implementării depline a acquis-ului Schengen. Acest lucru a presupus ca România să demonstreze capacitatea de a îndeplini cerințele acquis-ului Schengen într-o manieră uniformă, corectă, consistentă și eficientă.

În acest context, în cursul lunii septembrie 2008 România a primit oficial Chestionarul Schengen. Acesta s-a constituit într-o listă de aproximativ 250 de întrebări detaliate despre modul în care erau sau vor fi implementate standardele tehnice ale Schengen.

Răspunsurile României au ajuns la Bruxelles în luna decembrie 2008, fiind analizate și discutate în cadrul Grupului de lucru SchEval, din care fac parte reprezentanți ai statelor membre, ai Comisiei Europene și ai Secretariatului General al Cnsiliului Uniunii Europene.

Ca urmare a acestor etape parcurse, în martie 2009 a avut loc prima repriză de evaluare pe teren a implementării standardelor Schengen, in domeniul cooperării polțienești, urmată, în aprilie 2009, de a doua vizită de evaluare, în domeniul protecției datelor personale.

A treia vizită de evaluare, în domeniul vizelor, a avut loc în luna iunie 2009. Cu această ocazie au fost verificate Consulatele României de la Chișinău și de la Istanbul. Primele două rapoarte ale evaluărilor întocmie în luna iulie 2009 au fost pozitive.

A patra vizită de evaluare a avut loc în luna septembrie 2009, moment în care au fost verificate frontierele maritime ale României. În acest context obiectivele principale au fost porturile Constanța, Agigea și Tulcea. Și cel de-al treilea raport de evaluare întocmit în luna octombrie 2009 a fost pozitiv.

În luna noiembrie 2009 a fost consemnată cea de-a cincea vizită de evaluare, moment în care au fost verificate frontierele aeriene, iar în luna decembrie 2009 a fost întocmit al patrulea raport de evaluare, care a fost pozitiv.

A șasea vizita de evaluare a avut loc în luna martie 2010, moment în care au fost verificate frontierele terestre. Raporul privind frontierele aeriene a fost adoptat parțial, în luna mai 2010, urmând ca experții să reviziteze aeroporturile Otopeni și Timișoara, după ce lucrările de modernizare la acestea se vor fi încheiat.

În cursul lunii iunie 2010 România a primit acces la Sistemul Informatic Schengen. Este momentul din care statul Român poate folosi datele la care au acces forțele polițienești din spațiul Schengen. România este evaluată pozitiv în cel de-al cincilea raport, întocmit în luna iulie 2010, privind frontierele terestre.

Totodată, în cursul lunii septembrie 2010 este inaugurat Biroul SIRENE-Suplimentary Information Request at the National Entry, de la București. Acesta permite un flux de informații non-stop între România și restul statelor membre Schengen, pe domeniul ordine și siguranță publică.

În luna noiembrie 2010 au fost reevaluate frontierele aeriene și terestre, iar în luna decembrie 2010 a avut loc cea de-a șaptea vizită de evaluare, în care a fost verificată functionarea Sistemului Schengen și a Biroului SIRENE.

La data de 14 ianuarie 2011, la Bruxelles, s-au dezbătut rapoartele de evaluare – cu ușile închise – de către Grupul de Experți Schengen. Concluziile acestor rapoarte au fost pozitive: frontierele sunt securizate, Sistemul de Informații Schengen „este foarte bine securizat” și „se află într-o locație sigură”. În aceste circumstanțe, autoritățile române au apreciat că o amânare a aderării „ar reprezenta o discriminare, iar condiționarea intrării în Schengen de Mecanismul de Cooperare și Verificare constituie o cerință ce nu se regăsește în Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană”

În 28 ianuarie 2011 a fost adoptat al șaptelea raport pozitiv de evaluare. România a încheiat astfel în mod oficial, cu success, evaluările din partea Uniunii Europene în ceea ce privește aplicarea standardelor Schengen.

Parlamentul European a adoptat prin vot, la 8 iunie 2011, Raportul final privind aderarea României și Bulgariei la spațiul Schengen. Au fost 487 de voturi pentru, 77 împotrivă și 22 de abțineri.

Consiliul Justiție Afaceri Interne întrunit la Bruxelles a luat act, la 9 iunie 2011, de adoptarea Raportului final și a decis că România și Bulgaria sunt pregătite să adere la spațiul Schengen. Decizia finală a fost anunțată pentru următoarea reuniune, din septembrie 2011, întrucât mai multe state au invocat așteptarea unui raport privind criminalitatea din România, lansat în iulie 2011.

La 22 septembrie 2011, în cadrul Consiliului Justiție Afaceri Interne, Olanda și Finlanda s-au opus aderării României și Bulgariei la spațiul Schengen. Principalele motive invocate au fost problema romilor și a corupției din vămi. S-a invocat pentru prima oară raportul pe Justiție din cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare aplicat României, fapt fără precedent, pentru că cele două proceduri nu au nici o legătură juridică.

Decizia a fost amânată pentru luna octombrie 2011, fără însă să existe vreun angajament din partea principalelor centre de putere Franța și Germania.

La data de 27 octombrie, în cadrul Consiliului Justișie Afaceri Interne decizia este amânată din nou, iar la 13 decembrie 2011 Olanda își menține poziția și se opune aderării României în spațiul Schengen.

În luna februarie 2012 România primește evaluări pozitive de la Comisia Europeană, în cadrul Raportului intermediar de analiză întocmit în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare pe Justiție, iar în luna martie 2012 România obține la Consiliul European promisiunea că în septembrie 2012 va fi luată decizia privind aderarea la spațiul Schengen, poziție adoptată și de Consiliul J.A.I. Anterior, după negocieri intense duse de România, Germania și Franța au fost de acord cu o aderare în spațiul Schengen în două etape: prima în luna septembrie 2012, cu frontierele maritime și aeriene, iar cea de-a doua în luna ianuarie 2013, cu frontierele terestre.

În perioada aprilie – iunie 2012 Olanda invocă faptul că guvernul său este unul interimar și nu poate lua decizii cu un impact așa de mare, mai ales că în luna septembrie urmează alegeri. Olanda pune condiția unui raport final pozitiv pe Justiție, în iulie, caz în care poziția sa va fi să sprijine România.

În cursul lunii iunie 2012 sunt inițiate modificări legislative și instituționale care să pregătească suspendarea președintelui statului, printre care se numără modificarea Legii referendumului sau demiterea conducerii celor două Camere din Parlament, iar la 6 iulie 2012 Președintele României este suspendat de către Parlament.

Raportul pe Justiție, întocmit la 18 iulie 2012, a fost unul extrem de critic la adresa României, pe care o acuză că a încălcat principii fundamentale ale statului de drept și independența justiției și a instituțiilor publice. In tot acest interval de timp, mai multe state membre ale Uniunii Europene, printre care Germania, Franța, Olanda, dar și Statele Unite sau oficiali ai Uniunii Europene au lansat către România mesaje prin care condamnă aceleași aspecte. Comisia Europeană a stabilit că este nevoie de un raport suplimentar pe justiție pentru a stabili dacă problemele de la București s-au rezolvat.

În cursul lunii septembrie 2012 secretarul de stat Marian Tutilescu, șeful Departamentului Schengen din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, confirmă în presa națională că aderarea la Schengen în 2012 este pierdută, pentru că Germania și Olanda au decis să aștepte Raportul Suplimentar pe Justiție din decembrie 2012. Cea mai probabilă dată pentru aderare, estimată de către șeful Departamentului Schengen, a fost martie-iunie 2013.

În perioada octombrie – decembrie 2012 subiectul aderării României în spațiul Schengen este retras de pe agenda Consiliului Justiție Afaceri Interne. România a anexat în decembrie 2012 o minută la concluziile Consiliului J.A.I., prin care reușește să repare o presupusă eroare, minută prin care se crea posibilitatea ca supravegherea pe criterii tehnice în ce privește aderarea la Schengen să continue.

În luna ianuarie 2013 raportul suplimentar al Mecanismului de Cooperare și Verificare pe Justiție privind România nu este pozitiv, caracterul pozitiv fiind o condiție pe care Germania și Olanda o cer României pentru a intra in spațiul Schengen, fapt care conduce la o serie de disensiuni pe plan intern pe această temă în contextul reuniunii Consiliului J.A.I. din luna martie 2013.

În legătură cu intrarea în spațiul Schengen, reprezentanții Comisiei au susținut la acea dată că „nu se poate estima când va avea loc această integrare. A existat deja o concluzie a Consiliului European că cele două țări au îndeplinit condițiile tehnice și că ar trebui să primească un orizont de timp. Ar trebui să avem un glob de cristal să vedem ce se va întâmpla în viitor în acest domeniu”, menționând „ că nu există sub nici o formă o legătură între Schengen și Mecanismul de Cooperare și Verificare, sunt criterii complet diferite, criteriile care au fost folosite pentru toate țările care au intrat în acest spațiu ar trebui sa fie aplicate și pentru România și Bulgaria. Legătura cu M.C.V. ne scoate de pe acest drum concret pe care l-au parcurs cele două țări și ne duce pe un drum politic – procedurile tehnice au fost îndeplinite”.

În aceeași ordine de idei, purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene Mark Grey, fiind întrebat la 30 ianuarie 2013 referitor la aderarea României în spațiul Schengen, a comunicat mass-mediei un răspuns pozitiv: „da, Comisia crede că România îndeplinește condițiile specifice de intrare în Schengen. Ar trebui să fim corecți să spunem că totul a fost tratat ca un soi de exercțiu. Acesta nu este un raport pe Schengen, ci doar unul dintre obiectivele pe care România trebuie să le îndeplinească”

Condiționarea aderării la spațiul Schengen de elemente suplimentare, raportat la cerințele în domeniu pentru celelalte state, scoate la iveală tergiversarea unui proces care, prin prisma aderării la Uniunea Europeană, trebuia încheiat pănă în prezent.

Consiliul Justiție Afaceri Interne din 7-8 martie 2013 a fost ultima șansă pentru aderarea României la Schengen în 2013, cu toate frontierele. Eșecul la acest Consiliu împinge următorul termen pentru octombrie 2013 pentru frontierele maritime si aeriene și 2014 pentru frontierele terestre.

Poziția intransigentă a ministrului federal de interne al Germaniei cu privire la aderarea Româniai și Bulgariei la spațiul Schengen a avut ca rezultat final amânarea deciziei privind aderarea acestora, până la o dată ulterioară nedefinită. În cadrul Consiliului Justiție Afaceri Interne marea majoritate a statelor membre au exprimat poziții de susținere a aderării României și Bulgariei, poziții opuse fiind exprimate de Germania, Olanda și Finlanda, care au adus ca și argument Mecanismul de Cooperare și Verificare.

Următorul raport al M.C.V.-ului a fost anunțat în luna decembrie 2013, varianta finală a acestuia a fost dată publicității pe 21 ianuarie 2014. În acest raport Comisia afirmă că „România a înregistrat progrese în numeroase domenii. Rezultatele cu privire la principalele instituții judiciare și de integritate se mențin pozitive. A continuat adoptarea unor modificări legislative necesare și îndelung așteptate, iar un anumit spirit de cooperare între instituțiile judiciare și Ministerul Justiției contribuie la soluționarea problemelor de ordin managerial. În acest sens, situația a profitat de pe urma unei atmosfere politice mai calme începând cu primăvara anului 2013” ; de asemenea, raportul mai afirmă că „există îngrijorări cu privire la independența sistemului judiciar și sunt numeroase exemplele de rezistență la măsurile de integritate și anticorupție, atât la nivel politic, cât și la nivel administrativ”

Comisia face și recomandări României în acest raport, în anumite domenii precum: independența sistemului judiciar, reforma sistemului judiciar, integritatea și lupta împotriva corupției.

In aceste condiții, aderarea celor două state (România și Bulgaria) va fi pentru încă o perioadă nedeterminată una dintre temele de pe agenda statelor membre. Condiționările aduse în discuție derivă și dintr-o oarecare exacerbare a acestei teme pe plan național, în contextul unor evenimente electorale. Tema migrației ilegale, a criminalității transfrontaliere cu numeroase filiere în statele din Estul Europei, au creat o atenție deosebită din partea mass-mediei avide de teme care să capteze atenția opiniei publice. Reprezentanții politici ai statelor membre nu pot eluda această temă în campaniile electorale, iar costurile politice ale asumării acestei teme sunt mult prea mari în actualul context european, măcinat în multe părți de criza economică coroborată cu creșterea șomajului și scăderea calității vieții pentru proprii cetățeni.

Totuși, unii oficiali europeni sugerau că cea mai bună perioadă pentru primirea în spațiul Schengen a celor două state ar fi iunie 2014, dupa alegerile europarlamentare, într-o perioadă în care nu sunt așteptate alte scrutine importante în statele comunitare.

Un alt considerent de actualitate în ceea ce priveșe aderarea României și Bulgariei la spațiul Schengen este „criza din Crimea” soldată cu anexarea ilegală a acestui teritoriu al Ucrainei la Federația Rusă. Astfel, Uniunea Europeană are tot interesul să-și fortifice granița de est, iar primirea României și Bulgariei ar fi un bun prilej pentru a o face. Pe această temă Mircea Geoană, președintele comisiei parlamentare pentru aderare la Schengen, declară că „După anexarea Crimeii de către Federația Rusă există “șanse rezonabile” pentru ca România să-și atingă obiectivul aderării la Schengen”

În concluzie, putem afirma că România se află într-o poziție inferioară în raport cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, poziție justificată în special de incapacitatea României de a asigura un climat de securitate.

3.4 Avantaje și dezavantaje ale aderării la Spațiul Schengen

Un prim avantaj al aderării la Spațiul Schengen este desființarea controalelor la frontierele interne ale statelor membre ale acestui spațiu, fiind creată o singură frontieră externă, la care controalele se desfășoară conform unui set de reguli clare în materie de vize, migrație, azil, precum și conform unor măsuri referitoare la cooperarea polițienească, judiciară și vamală. Dacă România ar adera la Spațiul Schengen cât mai curând, mare parte din această responsabilitate a asigurării frontierei externe ar cădea în sarcina sa.

Alt avantaj incontestabil este faptul că trecerea frontierei se poate realiza indiferent de oră și prin orice loc, iar cetățenii statelor membre care călătoresc în Spațiul Schengen trebuie să aibă asupra lor doar un document de identitate valabil pentru o eventuală verificare fără a mai necesita alte acte doveditoare, astfel că trecerea frontierei ar deveni o activitate la fel de banală precum o călătorie între două regiuni în interiorul aceleiași țări.

Principalul risc sau dezavantaj prezentat de eliminarea controalelor la frontieră este reprezentat de creșterea pericolului pentru securitatea internă a țărilor membre, deoarece infractorii pot traversa cu ușurință vaste teritorii ale U.E. Acest risc trebuie preântimpinat printr-un set de măsuri comune ce implică crearea unor instituții specializate și o strânsă colaborare între statele membre.

3.5 Considerații privind aderarea României la Spațiul Schengen

Procesul de aderare la Spațiul Schengen oferă pentru România, ca pentru orice alt stat ce aspiră la această calitate, premisele pentru o îmbunătățire a realităților existente, trecându-se de la accesul limitat la informație la o nouă etapă unde nimic sau foarte puțin este cu adevărat confidențial, iar comunicarea este privită ca o activitate cotidiană obișnuită și nu ca un proces ce trebuie administrat și monitorizat îndeaproape. În mod clar, legislația în domeniu este unul dintre factorii de bază în procesul de implementare a unor strategii eficiente de securizare a frontierelor.

Etapa de aderare la Spațiul Schengen este urmată de o etapă de integrare, însoțită de o etapă de monitorizare continuă și control efectuat cu regularitate, precum și de capacitatea de a face față schimbărilor operate asupra planurilor inițiale atunci când ele sunt necesare pentru atingerea obiectivelor.

Despre aderarea României la Spațiul Schengen putem spune că statul român și-a asumat în mod curajos respectarea și implementarea acquis-ului Schengen și a îndeplinit obligațiile tehnice pe care și le-a asumat, așa cum au constatat și raportorii comunitari în documente oficiale. Însă, în actualul context european, odată cu formularea pozițiilor reticente – cu privire la aderarea României – de către cele mai importante state ale U.E., respectiv Franța și Germania, se conturează tot mai clar că aderarea României a intrat în impas. Sunt evocate unele motive diplomatice, dar tot de natură tehnică, ce ar justifica această amânare sau faptul că România este condiționată în aderare de situația întârziată a Bulgariei și că este nevoită să o aștepte pe vecina de la sud de Dunăre pentru a face acest pas important.

Implicațiile aderării la Spațiul Schengen sunt nu numai unele tehnice, polițienești sau de securitate pentru țara noastră, ci și de o pregnantă dimensiune psihologică și socială în mediul românesc.

Dincolo de motivele tehnice sau de altă natură invocate, mai există și alte motive, legate de funcționarea statului de drept în România. Principalul motiv este fenomenul generalizat de corupție pe toate palierele instituționale iar realitatea cotidiană, așa cum arată diversele rapoarte întocmite de diversele organisme inernaționale care plasează România în vârful ierarhiei statelor cu cel mai accentuat grad al corupției din Europa, vine să întărească această convingere. Totodată, România nu a reușit să-și convingă partenerii europeni în privința calității, onestității și funcționalității sistemului său jurisdicțional, asupra căruia U.E. prin instituțiile sale și statele membre au atras de nenumărate ori atenția.

În final, pentru a stabili dacă amânarea aderării la Spațul Schengen este corectă sau nu, putem aduce în discuție diverse argumente juridice și putem invoca diverse principii de drept internațional, discuție axată pe respectarea sau nerespectarea obligațiilor asumate de căre o parte sau cealaltă, pentru a argumenta de ce România trebuie să devină membru cu drepturi depline al Spațiului Schengen, așa cum se convenise inițial.

Având în vedere că raporturile comisiei în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de aderare la spațiul Schengen au fost pozitive, singurul impediment în calea realizării acestei aderări este poziția negativă a unor state membre (Olanda, Germania și Franța) și interconectarea aderării cu Mecanismul de Cooperare și Verificare.

În această privință Ambasadorul Republicii Cehe in Romania, Jiři Sitler, a declarat că "… toate conditiile tehnice sunt indeplinite si asta este important, pentru ca cerintele politice nu faceau parte din intelegere. Desigur, exista si celelalte procese, cum sunt Mecanismul de Cooperare si Verificare, care sunt importante de discutat, dar in opinia noastra nu ar trebui interconectate, pentru ca sunt doua lucruri separate …"

Aderarea României la spațiul Schengen este un obiectiv legitim și un drept al țării noastre, un drept care se tergiversează de către alte țări membre din cauza unor rațiuni politice, și a unor motive care nu țin neaparat de condițiile din acquis-ul Schengen pe care România le-a îndeplinit. Având în vedere acestea este foarte clar ca se încalcă principiile de drept internațional ale României.

CONCLUZII

Provocările actuale ale mediului European de securitate luând în calcul și evenimentele recente din Crimea și consolidarea spațiului Schengen impun României și instituțiilor naționale specializate de cooperarea judiciară și Polițienească o adaptarea la valorile, normele și procedurile specifice gestionării fenomenului terorist și a criminalități organizate transnaționale. Asumarea de către România a acestui efort, scoate în evidență atât un angajament politic impus de calitatea de membru al Uniunii Europene, cât și un angajament tehnic ce rezultă din poziționarea geografică a României la frontiera estică a Uniunii. Acest ultim aspect relevă importanța strategica a României și impune asumarea unor răspunderii pe acest flanc al Europei.

Finalitatea procesului de aderare a României la spațiul Schengen rămâne o chestiune de timp, însă marile provocări constau în modul în care structurile specializate vor reuși să contribuie la consolidarea securității Europene. În această perspectivă, pot fi identificate o serie de vulnerabilități ale sistemului, datorate în principal de capacitatea resursei umane de a gestiona efectiv anumite proceduri și operațiuni specifice de combatere a terorismului și a criminalității organizate. În același timp, nu trebuie să pierdem din vedere oportunitățile pe care le are România, și anume acelea de a deveni unul dintre cei mai mari contributori la securitatea Uniunii Europene si a cetățenilor săi.

Într-o revizuire recentă a literaturii de specialitate care prezintă relevanță în raport cu acquis-ul Schengen constatăm că în domeniul securității la ora actuală aceasta nu mai este tratată exclusiv în termenii statului națiune, ci într-un context mult mai larg al abordării acesteia din perspectiva unei organizații, cum este cea constituită de Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană a devenit în ultimii ani un actor important al securității la nivel global, iar extinderea sa spre Est a dus-o în fața unor teme noi. Spațiul răsăritean, dar și tendințele de a include întreg spațiul balcanic, reprezintă forme incipiente ale unor noi teme în materie de securitate, care prin extinderea se transformă în probleme interne ale Uniunii Europene.

Românina, prin formele sale de manifestare, dar și prin contextul geopolitic în care își afirmă propriile sale teme este prezent o preocupare constantă în materie de securitate pentru europeni. Adevărată poartă de intrare în spațiul Uniunii Europene, aceasta se află în centrul atenției prin prisma realităților de ordin tehnic și strategic. Graniță a Uniunii Europene, ea reprezintă prin însăși această situație o provocare pentru toți actorii. De aici, și reticențele unor state europene, care se confruntă cu propriile teme interne în materie de securitate, strâns legate de chestiuni politice în derulare. Tema migrației ilegale precum și amenințările legate de criminalitatea organizată sunt intens invocate de către actorii politici interni, confruntați în permanență cu un control din partea cetățenilor, care observă în plan practic unele consecințe, cum ar fi în special tema populației de etnie rromă. Însă provocările nu se opresc doar la acest nivel. Problemele Răsăritului European au devenit probleme interne. Criza economică acută care sa manifestat în state precum România, Bulgaria și Grecia precum și actuala criza din Crimea naște noi provocări în materie de securitate. Toate aceste state, graniță ale Uniunii Europene, pot vulnerabiliza însăși Uniunea Europeană.

De altfel unele state membre Schengen în ultima perioadă au reimpus din motive de siguranță națională controalele la frontierele interne pe perioadă limitată, cu ocazia desfășurări unor evenimente.

În anul 2013, după atentatele din Statele Unite de la Boston, statele membre Schengen au luat în calcul o creștere a măsurilor de siguranță a frontierelor interne. În acest context Uniunea Europeană a decis să reformeze Acordul Schengen, astfel că din anul 2014, statele membre vor putea sa reinstaureze controalele la frontierele naționale pentru o perioadă de maxim doi ani. Astfel s-a ajuns la adoptarea unui mecanism de urgență ce poate fi activat de țările Schengen care se tem de un val masiv de Imigrație.

Aceste preocupări sunt rezultatul transformărilor în materie de securitate la nivel european, context în care reticența din partea statelor membre cu privirea la primirea unor noi teritorii în spațiul Schengen poate să se manifeste într-un mod deplin. Chiar dacă procesul este de natură ireversibilă pentru țările Uniunii Europene, care si-au asumat punerea în aplicare a întregului acquis Schengen în momentul aderării, preocuparea statelor membre pentru amânarea îndeplinirii acestui proces se poate manifesta prin amânarea constantă spre un termen nedefinit în mod precis.

BIBLIOGRAFIE

Grigore, Silasi, Aderarea Romaniei la Spatiul Schengen- De la deziderat la realitate, Bucuresti, Editura Pro Universitaria, 2011

Schengen – note de curs, coord.:Ion Tomescu – Ed. 1, Ploiesti, Editura Grafoanayis, 2009

Grigore Geamănu,Drept internațional public, vol.1, Editura Didactică și Pedagogică, București

Frasineanu, Dragos, – Geopolitica, Editia a 2-a, Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2007

Ilie Badulescu, „Sociologia și geopolitica frontierei”, Editura Floarea Albastra,1995

Victor Aelenei, Legislație Shengen, Editura Pro Universitaria, București, 2010

Peres, Gabriel et al.,. Controlul frontierelor, Bucuresti, Colectia Schengen de la A la Z, 2010

Lecerf Jean, Histoire de l’Unite europenne, Gallimard, Paris, 1965

Gilles Ferreol, Dicționarul Uniunii Europene, Ed. Pol, 2001

Camelia Stoica, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar Print, București, 2001

Cowles Maria Green, Michael Smith, „Risc, reformă, rezistență, relansare”, în Starea Uniunii Europene, Vol.5, Editura Club Europa, București, 2002

George Cristian Maior, Regândirea politicii de apărare a României la îneputul secolului XXI, Editura Rao, București, 2009

Emil Kirchner, James Spelling, EU security governance, Manchester, Manchester University Pres, 2007

Ioan Bogdan, Uniunea Europeană. Cooperare transfrontalieră și acquis-ul Schengen. Studiu de caz:România, Cluj-Napoca, 2013, Teză de doctorat

Stephen Kabera Karanja, Transparency and Proportionality in the Schengen Information System and order Control Co-operation, Martinus Nijhof Publisher, Leiden, Boston, 2008

Mircea Aelin Chiorean, Gnoseologia Frontierei, Editura Primus, Oradea, 2012

Iordan Gheorghe Bărulescu,Daniela Răpan, Dicționar Explicativ Trilingv al Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2009

Ministerul Administrației și Internelor, Departamentul Schengen Colecția Europolis, Sistemul de Informații Schengen – SIS, ediția a II-a, Editura Ministeruui Administrației și Internelor, 2010

Cristian Popescu et al., „ Controlul frontierelor”, Academia de poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Colecția Schengen de la A la Z, București, 2010

Samuel P. Huntigton, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1999

Gabriel Pereș, Amalia Nițu, „Strategii comune privind viitorul Mării Negre” în volumul Aderarea României la spațiul Schengen – de la deziderat la realitate, Academia de poliție „Alexandru Ioan Cuza”, 2011

Ion M. Anghel, Legitimitatea aderării României la Acordul Schengen, în volumul Aderarea României la spațiul Schengen- de la deziderat la realitate, Academia de poliție „Alexandru Ioan Cuza”, 2001

Tiberiu Trifan, „Procesul de evaluare Schengen, metode de evaluare tematice și/sau regionale” în revista „Frontiera”, Oradea, 2008

Dumitru Mazilu, „Aderarea la spațiul Schengen-interese convergente”, în Aderarea României la spațiul Schengen-de la deziderat la realitate, Academa de poliție Alexandru Ioan Cuza, București, 2011

Valentin Ioniță, Securizarea spațiului Eurpean prin implementarea acquis-ului Schengen, în „Aderarea României la Spațiul Schengen de la deziderat la realitate”, Academia de poliție „Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011

Surse Web

Tratatul de la Lisabona, EUROPA.EU, ‘Lisbon treaty’, http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/rights_values/index_ro.htm , Accesat la 11 Aprilie 2014

Cetățenia Uniunii Europene, http://ro.wikipedia.org/wiki/Cet%C4%83%C8%9Benia_Uniunii_Europene, Accesat la 15 aprilie 2014

Comunicarea Comisiei către Parlmenul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, Anexa, în http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/cont/dv/com_com(2011)0777(par2)_/com_com(2011)0777(par2)_ro.pdf, accesat la data de 04.05.2014

Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen, http://www.schengen.mira.gov.ro/Documente/utile/catutil/Conventia%20Schengen.pdf, accesat la data de 24 aprilie 2014

Standardele minime pentru procedurile de acordare sau de retragere a statutului de refugiat, Directiva Consiliului 2005/85/CE din 1 decembrie 2005, în http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/free_movement_of_persons_asylum_immigration/l33140_ro.htm, accesat la data de 05.05.2014

Simion Camelia, Friptu Mihai Lucian, Sistemul Informatic Schengen în Poliția Română publicat pe http://www.politiaromana.ro/schengen%20nr%2010.pdf, accesat la data de 25 aprilie 2014

Sistemul de Informații Schengen (SIS II) este acum operațional , comunicat al Comisiei Europene, Bruxelles, 9 aprilie 2013 în http://europa.eu/rapid/press-release_IP-13-309_ro.htm accesat la data de 23 aprilie 2014

Daniel Andrei Moldoveanu, „Comnitatea Națională de Informații – de la concept la operaționalizare” în cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/Perspective_ale_securitatii_si_apararii_in_Europa_vol2.pdf , p.52, accesat la data de 13 martie 2014

Tratatul privind Uninea European, http://cronicaeuropeana.ro/wpcontent/uploads/2011/08/maastricht-1992.pdf , Accesat la 15 martie 2014

Andrei Luca Popescu, „Eșecul Schengen. Guvernul Ponta a picat testul politic al Germaniei și Olandei după ce România a cheltuit un miliard de euro pentru securizarea frontierelor” din 04.09.2012, în http://www.gândul.info/stiri/esecul-schengen-guvernul-ponta-a-picat-la-testul-politic-al-germaniei-si-olandei-dupa-ce-romania-a-cheltuit-un-miliard-de-euro-pentru-securizarea-frontierelor-10015568, Accesat la data de 11 martie 2014

Simona Mătieș „Raportul pe justiție: Atacurie politice și presiunile mass-media la adresa sisemului judiciar nu au încetat” în http://www.evz.ro/detalii/stiri/raportul-mcv-exista-intimidari-si-hartuiri-la-adresa-unor-persoane-1021491.html , accesat la data de 3 martie 2014

„Raport pe justiție. Gray: România îndeplinește condițiile specifice pentru intrarea în Schengen” în http://www.romanialibera.ro/actualitate/raport-pe-justitie-gray-romania-indeplineste-conditiile-specifice-pentru-intrarea-in-schengen-291895.html accesat la data de 3 martie 2014

Ce legătură este între Schengen și Crimea? În http:/http://www.europalibera.org/content/article/25313394.html , accesat la 23 martie 2014

Cehia: Aderarea la Schengen și MCV nu trebuie interconectate, în http://www.business24.ro/international/romania/cehia-aderarea-la-schengen-si-mcv-nu-trebuie-interconectate-1539035, accesat la data de 22 mai 2014

BIBLIOGRAFIE

Grigore, Silasi, Aderarea Romaniei la Spatiul Schengen- De la deziderat la realitate, Bucuresti, Editura Pro Universitaria, 2011

Schengen – note de curs, coord.:Ion Tomescu – Ed. 1, Ploiesti, Editura Grafoanayis, 2009

Grigore Geamănu,Drept internațional public, vol.1, Editura Didactică și Pedagogică, București

Frasineanu, Dragos, – Geopolitica, Editia a 2-a, Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2007

Ilie Badulescu, „Sociologia și geopolitica frontierei”, Editura Floarea Albastra,1995

Victor Aelenei, Legislație Shengen, Editura Pro Universitaria, București, 2010

Peres, Gabriel et al.,. Controlul frontierelor, Bucuresti, Colectia Schengen de la A la Z, 2010

Lecerf Jean, Histoire de l’Unite europenne, Gallimard, Paris, 1965

Gilles Ferreol, Dicționarul Uniunii Europene, Ed. Pol, 2001

Camelia Stoica, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar Print, București, 2001

Cowles Maria Green, Michael Smith, „Risc, reformă, rezistență, relansare”, în Starea Uniunii Europene, Vol.5, Editura Club Europa, București, 2002

George Cristian Maior, Regândirea politicii de apărare a României la îneputul secolului XXI, Editura Rao, București, 2009

Emil Kirchner, James Spelling, EU security governance, Manchester, Manchester University Pres, 2007

Ioan Bogdan, Uniunea Europeană. Cooperare transfrontalieră și acquis-ul Schengen. Studiu de caz:România, Cluj-Napoca, 2013, Teză de doctorat

Stephen Kabera Karanja, Transparency and Proportionality in the Schengen Information System and order Control Co-operation, Martinus Nijhof Publisher, Leiden, Boston, 2008

Mircea Aelin Chiorean, Gnoseologia Frontierei, Editura Primus, Oradea, 2012

Iordan Gheorghe Bărulescu,Daniela Răpan, Dicționar Explicativ Trilingv al Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2009

Ministerul Administrației și Internelor, Departamentul Schengen Colecția Europolis, Sistemul de Informații Schengen – SIS, ediția a II-a, Editura Ministeruui Administrației și Internelor, 2010

Cristian Popescu et al., „ Controlul frontierelor”, Academia de poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Colecția Schengen de la A la Z, București, 2010

Samuel P. Huntigton, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1999

Gabriel Pereș, Amalia Nițu, „Strategii comune privind viitorul Mării Negre” în volumul Aderarea României la spațiul Schengen – de la deziderat la realitate, Academia de poliție „Alexandru Ioan Cuza”, 2011

Ion M. Anghel, Legitimitatea aderării României la Acordul Schengen, în volumul Aderarea României la spațiul Schengen- de la deziderat la realitate, Academia de poliție „Alexandru Ioan Cuza”, 2001

Tiberiu Trifan, „Procesul de evaluare Schengen, metode de evaluare tematice și/sau regionale” în revista „Frontiera”, Oradea, 2008

Dumitru Mazilu, „Aderarea la spațiul Schengen-interese convergente”, în Aderarea României la spațiul Schengen-de la deziderat la realitate, Academa de poliție Alexandru Ioan Cuza, București, 2011

Valentin Ioniță, Securizarea spațiului Eurpean prin implementarea acquis-ului Schengen, în „Aderarea României la Spațiul Schengen de la deziderat la realitate”, Academia de poliție „Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011

Surse Web

Tratatul de la Lisabona, EUROPA.EU, ‘Lisbon treaty’, http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/rights_values/index_ro.htm , Accesat la 11 Aprilie 2014

Cetățenia Uniunii Europene, http://ro.wikipedia.org/wiki/Cet%C4%83%C8%9Benia_Uniunii_Europene, Accesat la 15 aprilie 2014

Comunicarea Comisiei către Parlmenul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, Anexa, în http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/cont/dv/com_com(2011)0777(par2)_/com_com(2011)0777(par2)_ro.pdf, accesat la data de 04.05.2014

Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen, http://www.schengen.mira.gov.ro/Documente/utile/catutil/Conventia%20Schengen.pdf, accesat la data de 24 aprilie 2014

Standardele minime pentru procedurile de acordare sau de retragere a statutului de refugiat, Directiva Consiliului 2005/85/CE din 1 decembrie 2005, în http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/free_movement_of_persons_asylum_immigration/l33140_ro.htm, accesat la data de 05.05.2014

Simion Camelia, Friptu Mihai Lucian, Sistemul Informatic Schengen în Poliția Română publicat pe http://www.politiaromana.ro/schengen%20nr%2010.pdf, accesat la data de 25 aprilie 2014

Sistemul de Informații Schengen (SIS II) este acum operațional , comunicat al Comisiei Europene, Bruxelles, 9 aprilie 2013 în http://europa.eu/rapid/press-release_IP-13-309_ro.htm accesat la data de 23 aprilie 2014

Daniel Andrei Moldoveanu, „Comnitatea Națională de Informații – de la concept la operaționalizare” în cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/Perspective_ale_securitatii_si_apararii_in_Europa_vol2.pdf , p.52, accesat la data de 13 martie 2014

Tratatul privind Uninea European, http://cronicaeuropeana.ro/wpcontent/uploads/2011/08/maastricht-1992.pdf , Accesat la 15 martie 2014

Andrei Luca Popescu, „Eșecul Schengen. Guvernul Ponta a picat testul politic al Germaniei și Olandei după ce România a cheltuit un miliard de euro pentru securizarea frontierelor” din 04.09.2012, în http://www.gândul.info/stiri/esecul-schengen-guvernul-ponta-a-picat-la-testul-politic-al-germaniei-si-olandei-dupa-ce-romania-a-cheltuit-un-miliard-de-euro-pentru-securizarea-frontierelor-10015568, Accesat la data de 11 martie 2014

Simona Mătieș „Raportul pe justiție: Atacurie politice și presiunile mass-media la adresa sisemului judiciar nu au încetat” în http://www.evz.ro/detalii/stiri/raportul-mcv-exista-intimidari-si-hartuiri-la-adresa-unor-persoane-1021491.html , accesat la data de 3 martie 2014

„Raport pe justiție. Gray: România îndeplinește condițiile specifice pentru intrarea în Schengen” în http://www.romanialibera.ro/actualitate/raport-pe-justitie-gray-romania-indeplineste-conditiile-specifice-pentru-intrarea-in-schengen-291895.html accesat la data de 3 martie 2014

Ce legătură este între Schengen și Crimea? În http:/http://www.europalibera.org/content/article/25313394.html , accesat la 23 martie 2014

Cehia: Aderarea la Schengen și MCV nu trebuie interconectate, în http://www.business24.ro/international/romania/cehia-aderarea-la-schengen-si-mcv-nu-trebuie-interconectate-1539035, accesat la data de 22 mai 2014