Acordul de la Munchen

Acordul de la München, primul pas spre cel de-al Doilea Război Mondial

Acordul de la München a fost o înțelegere care a permis Germaniei Naziste să anexeze Regiunea Sudetă (Sudetenland) care aparținea Cehoslovaciei. Regiunea Sudetă era situată în zona de graniță a Cehoslovaciei și era locuită în principal de etnici germani. Acordul a fost negociat la o conferință care a avut loc în München, Germania, de puterile mari ale Europei, fără ca reprezentanții Cehoslovaciei să participe. În prezent, acordul este apreciat ca fiind o încercare eșuată de conciliere cu Germania Nazistă. Acordul a fost semnat în primele ore ale dimineții de 30 septembrie 1938, dar a fost datat 29 septembrie. Scopul conferinței a fost acela de a discuta viitorul Sudetenland față de pretențiile teritoriale manifestate de Adolf Hitler. Acordul a fost semnat de Germania Nazistă, de Franța, Marea Britanie și Italia. Sudetenland avea o importanță strategică imensă pentru Cehoslovacia, deoarece acolo era situată majoritatea defensivei de apărare a graniței, ca și foarte multe dintre băncile sale. De aceea, când Marea Britanie și Franța au dat Sudetenland Germaniei, au autorizat implicit ca Germania să ocupe întreaga Cehoslovacie.

Întrucât Cehoslovacia nu a fost invitată la conferință, cehii și slovacii numesc uneori Acordul de la München, Dictatul de la München. Termenul Trădarea de la München este de asemenea folosit pentru că alianța militară pe care Cehoslovacia o avea cu Franța nu a fost respectată.

Liderul pro-nazist al Regiunii Sudete, Konrad Henlein, i-a oferit lui Hitler Partidul German al Sudeților ca agent al campaniei acestuia. Henlein s-a întâlnit cu Hitler la Berlin pe 28 martie 1938, unde a fost instruit să formuleze cereri inacceptabile pentru guvernul cehoslovac condus de președintele Edvard Beneš. Pe 24 aprilie, Partidul German al Sudeților a emis Decretul de la Carlsbad, solicitând autonomia Regiunii Sudete și libertatea de a exprima ideologia nazistă. Dacă solicitările lui Henlein ar fi fost acceptate, atunci Regiunea Sudetă putea să se alăture singură Germaniei Naziste.

După ce lui Hitler i s-a făcut prima concesie, guvernele francez și britanic s-au străduit să evite războiul cu orice preț. Guvernul francez nu a dorit să înfrunte Germania Nazistă de unul singur și a urmat guvernul britanic și pe premierul acestuia, Neville Chamberlain. Chamberlain a crezut că nemulțumirile germanilor din Regiunea Sudetă erau justificate și că intențiile lui Hitler erau limitate. Marea Britanie și Franța au recomandat așadar Cehoslovaciei să accepte cererile naziștilor. Beneš a rezistat și, pe 2 mai, o mobilizare parțială era în curs de desfășurare ca răspuns la posibila invazie germană. Zece zile mai târziu, Hitler a semnat o directivă secretă pentru un război împotriva Cehoslovaciei care urma să înceapă nu mai târziu de 1 octombrie.

Cu scopul de a împiedica ajungerea la un acord, pe 7 septembrie, Partidul German al Sudeților a organizat demonstrații care au provocat intervenția forțelor de poliție în Ostrava. Partidul German al Sudeților a întrerupt negocierile pe 13 septembrie după care au urmat violențele și perturbările. În timp ce armata cehoslovacă încerca să restaureze ordinea, Henlein a plecat în Germania și pe 15 septembrie a emis o proclamație solicitând anexarea Regiunii Sudete de către Germania.

În aceeași zi, Hitler s-a întâlnit cu Chamberlain și a cerut preluarea rapidă a Regiunii Sudete de al Treilea Reich sub amenințarea războiului.

Chamberlain a prezentat cererea guvernelor britanic și francez; ambele au acceptat.

Guvernul cehoslovac a rezistat, argumentând că propunerea lui Hitler va ruina economia națională și va duce la punerea întregii Cehoslovacii sub controlul Germaniei. Marea Britanie și Franța au emis un ultimatum, oferind o garanție din partea Franței condiționată de acordul Cehoslovaciei.

S-a ajuns la un acord pe 29 septembrie, iar pe 30 septembrie 1938, la ora unu și jumătate noaptea, Adolf Hitler, Neville Chamberlain, Benito Mussolini și Édouard Daladier au semnat Acordul de la München. Acordul a fost anunțat oficial de Mussolini, deși, de fapt, planul așa numit italian fusese pregătit de ministerul de externe german.

Cehoslovacia a fost informată de Franța și de Marea Britanie că ar putea să se opună Germaniei de una singură sau să accepte anexarea regiunii. Guvernul cehoslovac, înțelegând că o luptă solitară cu naziștii era fără speranță, a capitulat (pe 30 septembrie) și a fost de acord să se supună acordului.

Cehoslovacii au fost foarte dezamăgiți de Acordul de la München. Regiunea Sudetă ocupată de Germania, Ceho-Slovacia a pierdut frontiera ușor de apărat cu Germania și fortificațiile acesteia. Fără acestea, independența a devenit mai mult nominală decât reală. De fapt, Edvard Beneš, președintele Cehoslovaciei, a cerut armatei să imprime ordinele de marș și presei să aștepte o declarație de război. Cehoslovacia a pierdut 70% din rezervele de fier și oțel, 70% din puterea electrică, 3,5 milioane de locuitori și faimoasele uzine Škoda în favoarea Germaniei ca rezultat al aplicării acordului.

Sudeții au sărbătorit ceea ce ei au văzut ca fiind eliberarea. Războiul părea că fusese evitat insa Acordul de la München n-a dus, așa cum speraseră guvernele Marii Britanii și Frantei la concilierea aspirantiilor celui de-al treilea Reich cu cerintele echilibrului european și ale mentinerii păcii. Guvernantii de la Berlin nu aveau de gând să se oprească la anexarea Regiunii sudete a Cehoslovaciei, cum nu se opriseră nici după anexarea Austriei din 13 martie 1938 care făcuse din Austria „o tară a Reich-ului german”. La 15 martie 1939, Hitler o ocupat Praga și în ziua următoare Boemia și Moravia au fost incluse în Reich sub forma unui protectorat. Slovacia, care în urma Arbitrajului de la Viena din 2 august 1938 devenise autonomă în cadrul statului cehoslovac, având încuviintarea Germaniei, se declară „stat liber și independent”. La rândul ei, Ungaria, care prin aderarea sa la Pactul anticomintern, la 24 februarie 1939, și-a asigurat sprijinul Berlinului și al Romei, își trimite și ea trupele pe teritoriul fostei republici cehoslovace în provincia autonomă numită Ucraina subcarpatică și, până la 17 marte 1939, o cucerește în întregime. Statul cehoslovac dispărea astfel de pe harta politică a Europei.

Pe 5 octombrie, Beneš și-a dat demisia din funcția de președinte al Cehoslovaciei, înțelegând că destrămarea Cehoslovaciei a fost un „fapt împlinit”.

Prim-ministrul Chamberlain s-a simțit trădat de ocuparea Cehoslovaciei de către naziști și a înțeles că politica sa de satisfacere a pretențiilor lui Hitler a eșuat, astfel că a început să se opună naziștilor. Printre altele, el a mobilizat armata Imperiului Britanic pe picior de război. Franța a făcut același lucru cu propria armată. Italia s-a văzut amenințată de flotele britanice și franceze și a început propria invazie a Albaniei în aprilie 1939. Deși nicio acțiune imediată nu a urmat, Al Doilea Război Mondial a început oficial o dată cu invadarea Poloniei pe 1 septembrie.

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, prim ministrul britanic Churchill, care s-a opus acordului pe vremea semnării acestuia, a fost de părere că înțelegerea nu va mai fi menținută după război și că Sudetenland va fi restituit Cehoslovaciei de după război.

După victoria aliaților și capitularea Germaniei din 1945, Sudetenland a fost restituit Cehoslovaciei, iar minoritatea germană a fost expulzată.

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Acordul_de_la_M%C3%BCnchen

http://www2.spiruharet.ro/facultati/riif/orar/6954c1a04578fac9a54b8cebabfbb51d.pdf

http://romanian.ruvr.ru/2013_09_29/Acordul-de-la-Munchen-primul-pas-spre-cel-de-al-Doilea-Razboi-Mondial-5045/

http://www.unitischimbam.ro/acordul-de-la-munchen-2930-septembrie-1938/