Acordarea Unui Credit de Investitii pe Baza Planului de Afaceri

Cuprins

CAPITOLUL 2. PLANUL DE AFACERI – INSTRUMENT DE OBȚINERE A CREDITULUI DE INVESTIȚIE……………………………………………………………………………………………14

2.1. Funcțiile planului de afaceri și rolul acestuia………………………………………………………15

2.2. Elementele planului de afaceri……………………………………………………………………………………………16

CAPITOLUL 3 ACORDAREA UNUI CREDIT de investiție PE BAZA PLANULUI DE AFACERI – STUDIU DE CAZ ………………………………………………………………………………………………..27

3.1. Obiective urmărite de B.R.D. – G.S.G. la creditarea proiectelor de investiții…………………………….27

3.2. Analiza clientului. Studiu de caz BRD – sucursala Brașov……………………………………………31

3.2.1. Prezentarea societății comerciale SC POLICOLOR SA- solicitantul creditului de investiții……31

3.2.2. Obiectul de activitate al SC POLICOLOR SA…………………………………………………..33

3.3. Prezentarea creditului solicitat de SC POLICOLOR SA…………………………………………..33

3.4. Intocmirea dosarului de creditare…………………………………………………………………..35

3.5. Analiza financiară a activității SC POLICOLOR SA……………………………………………..36

3.5.1 Indicatorii de analiză a bonității clienților……………………………………………………………………………36

3.5.2. Analiza scopului investiției……………………………………………………………………………………………..53

3.5.3. Costul total al proiectului………………………………………………………………………………………………..53

3.5.4. Planul de finanțare a proiectului……………………………………………………………………………………….54

3.2.3. Analiza eficienței proiectelor de investiții…………………………………………………………………………..54

3.2.4. Analiza S.W.O.T…………………………………………………………………………………58

CAPITOLUL 4 CONCLUZII si propuneri……………………………………………………….58

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………….66

=== credit ===

Cuprins

CAPITOLUL 2. PLANUL DE AFACERI – INSTRUMENT DE OBȚINERE A CREDITULUI DE INVESTIȚIE……………………………………………………………………………………………14

2.1. Funcțiile planului de afaceri și rolul acestuia………………………………………………………15

2.2. Elementele planului de afaceri……………………………………………………………………………………………16

CAPITOLUL 3 ACORDAREA UNUI CREDIT de investiție PE BAZA PLANULUI DE AFACERI – STUDIU DE CAZ ………………………………………………………………………………………………..27

3.1. Obiective urmărite de B.R.D. – G.S.G. la creditarea proiectelor de investiții…………………………….27

3.2. Analiza clientului. Studiu de caz BRD – sucursala Brașov……………………………………………31

3.2.1. Prezentarea societății comerciale SC POLICOLOR SA- solicitantul creditului de investiții……31

3.2.2. Obiectul de activitate al SC POLICOLOR SA…………………………………………………..33

3.3. Prezentarea creditului solicitat de SC POLICOLOR SA…………………………………………..33

3.4. Intocmirea dosarului de creditare…………………………………………………………………..35

3.5. Analiza financiară a activității SC POLICOLOR SA……………………………………………..36

3.5.1 Indicatorii de analiză a bonității clienților……………………………………………………………………………36

3.5.2. Analiza scopului investiției……………………………………………………………………………………………..53

3.5.3. Costul total al proiectului………………………………………………………………………………………………..53

3.5.4. Planul de finanțare a proiectului……………………………………………………………………………………….54

3.2.3. Analiza eficienței proiectelor de investiții…………………………………………………………………………..54

3.2.4. Analiza S.W.O.T…………………………………………………………………………………58

CAPITOLUL 4 CONCLUZII si propuneri……………………………………………………….58

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………….66

Introducere

În epoca contemporană, în țările cu economie de piață, creditul și băncile au un rol determinant în desfășurarea proceselor economice, în reglarea circuitelor economice la nivel micro și macroeconomic, a lichidității agenților economici, a economiei în ansamblul ei. Creșterea economică determină atât o dezvoltare a afacerilor la nivelul persoanelor cât și o consolidare a segmentului clasei de mijloc în România, tendințe de pe urma cărora băncile vor beneficia în continuare.

Principala operațiune bancară este creditarea. Felul în care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influența în mod hotărâtor dezvoltarea economică la nivel local sau național.

Planul de afaceri constituie un instrument indispensabil întreprinzătorilor ce construiesc o afacere sau caută parteneri, managerilor ce propun proiecte noi altor persoane sau instituții de finanțare, instituțiilor ce gestionează fonduri pentru proiecte de investiții pentru a obtine un credit bancar de care au nevoie.

Deoacere orice bancă își asumă într-o oarecare măsură riscuri atunci când acordă credite (pierderi la portofoliul de credite atunci când unii debitori nu își onorează obligațiile) rezultă ca cea mai impornantă funcție a bancii în ceea ce privește creditarea este de a controla calitatea portofoliului de credite. Astfel, fiecare bancă căreia i se solicită un credit de investiții realizează o analiză a indicatorilor privind bonitatea solicitantului și o analiză a riscului pe care-l poate întâmpina cu privire la capacitatea solicitantului de a rambursa creditul și dobânzile aferente.

Ideea de bază care a constituit punctul de plecare al lucrării de față a fost aceea că, în condițiile unei lumi în continuă schimbare, cu un mediu din ce în ce mai incert, în care o firmă pentru a supreviețui și pentru a crește pe piață are are nevoie de lichiditați, aceasta apelează la un credit bancar, iar instrumentul principal folosit pentru a-l creditul este planul de afaceri.

Prezenta lucrare, cu titlu “Planul de afaceri- instrument de creditare” este structurată pe cinci capitole, astfel:

Capitolul I – În primul capitol este prezentat „Sistemul bancar românesc” în care Banca Națională reprezintă punctul central prin funcțiile pe care le îndeplinește. În acest capitol voi face mai întâi o scurtă prezentare a BNR oferind date privind natura juridică și atribuțiile BNR. Voi prezenta totodată și câteva dintre instrumentele politicii monetare ale BNR. În continuare este prezentat rolul băncilor comerciale care reprezintă al doilea nivel al sistemului bancar, având rol de imbold al dezvoltării oricărei economii.

Capitolului II – „Planul de afaceri- instrument de obținere a creditului de investiție” în care voi aborda aspectele teoretice referitoare la funcțiile, rolul și importanța planului de afaceri pentru obținerea unui credit. Deasemeni voi face referire și la componentele unui plan de afaceri, componente care se regăsesc în majoritatea planurilor de afaceri întocmite de diferite instituții bancare.

În capitolul III cu titlul „BRD- Groupe Société Générale” se realizează o amplă caracterizare a BRD- Groupe Société Générale, bancă care a oferit sprijin în vederea realizării acestei lucrări, din mai multe puncte de vedere: situația financiară, rețeaua de sucursale, structura organizatorică, analiza clienților și a concurenților, poziția pe piață, analiza produselor și serviciilor pe care le oferă.

În Capitolul IV: “ Studiu de caz – Acordarea unui credit de investiții pe baza planului de afaceri” sunt descrise obiectivele urmărite de BRD- Groupe Société Générale la creditarea proiectelor de investiții, sunt prezentate etapele parcurse de bancă în acordarea unui credit eficient: prezentarea societății comerciale solicitante, prezentarea creditului solicitat, analiza documentelor puse la dispoziția băncii de care solicitant , analiza indicatorilor de bonitate și de solvabilitate. Conceptele necesare analizei au fost prezentate teoretic , iar elementele cheie au fost reluate în studiul de caz având ca subiect de analiză firma Policolor SA din București.

Capitolul V: “Concluzii și propuneri” cuprinde referiri cu privire la activitatea BRD- Groupe Société Générale, la nivel general și in ceea ce privește acordarea unui credit de investiții pe baza planului de afaceri.

Iată deci sensul lucrării de față: o încercare de a prezenta analiza unui plan de afaceri în cadrul solicitării unui credit bancar, planul de afaceri fiind considerat “o hartă rutieră a firmei- arată unde se afla și unde vrea să ajunga firma”.

Capitolul 1.

Sistemul bancar romÂnesc

1.1. Rolul Băncii Naționale a României

1.1.1. Banca Națională a României. Natura juridică

Banca este socotită o instituție care se ocupă cu comerțul cu bani pe cont propriu, specializată în operațiuni financiare de credit. Băncile sunt societăți particulare sau de stat care concentrează resurse financiare disponibile pe care le redistribuie în economie sub formă de credite sau alte plasamente financiare.

Băncile centrale sunt instituții guvernamentale care asigură funcționarea și supravegherea sistemului bancar la nivel național prin puterile și responsabilitățile dobândite prin actul lor de înființare. Pentru a înțelege rolul pe care băncile centrale îl dețin într-o economie națională este suficient să amintim funcțiile pe care acestea le îndeplinesc în cadrul sistemului bancar.

Banca Centrală îndeplinește, din punct de vedere al sistemului bancar, atribuția de “bancă a băncilor”, având următoarele funcții principale:

funcția de emisiune

funcția de supraveghere a sistemului bancar

de centru valutar

de bancă de depozit și de transfer pentru bănci comerciale

bancă a statului

Banca Națională a României este instituția bancară centrală a statului român, unicul emitent de monedă care stabilește reglementările în domeniul monetar, al creditului și valutar.

Spre deosebire de alte organizații, cele care activează în domeniul bancar sunt supuse unei legislații speciale și unei supravegheri centralizate, deoarece sistemul bancar este unul dintre pilonii de bază ai oricărei economii de piață eficiente.

Banca Națională a României (BNR), este instituită ca bancă centrală a statului român având personalitate juridică. Banca Națională înființată în anul 1880 este o instituție publică independentă, cu sediul central în municipiul București. Este unica instituție autorizată să emită însemne monetare, sub forma de bancnote și monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.

Conform prevederilor Legii privind Statutul BNR, obiectivul fundamental al BNR este “asigurarea și menținerea stabilității prețurilor”. Este foarte importantă această recunoaștere legală a independenței BNR față de sfera politică, deoarece numai astfel ea poate juca imparțial rolul de supervizor pe piața bancară și poate să-și impună punctual de vedere în ceea ce privește politica monetară, valutară și datoria publică.

Prin natura sa juridică, BNR este un organism ce urmărește funcționarea normală a sistemului bancar și promovarea unui sistem financiar eficient în cadrul economiei de piață. Cu alte cuvinte, BNR se implică atât în activitățile de pe piața monetară, cât și în cele de pe piața financiară națională. Cu autorizarea Parlamentului României, BNR poate participa și pe piața monetară și financiară internațională, direct sau ca membru al diferitelor organizații internaționale.

Banca Națională a României este condusă de un Consiliu de Administrație format din nouă membrii numiți de Parlament la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere, astfel :

un președinte, care este și guvernator al BNR

un vice-președinte, care este și prim-viceguvernator

șapte membrii, dintre care doi sunt și viceguvernatori, iar ceilalți cinci nu sunt salariați ai BNR.

Activitatea consiliului de administrație este reglementată de prevederile legii 101/1998 și de regulamentele Băncii Naționale a României. Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României hotărăște:

politicile în domeniul monetar și al cursului de schimb, urmărind aducerea la îndeplinire a acestora;

măsurile în domeniul autorizării, reglementării și supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și monitorizării sistemelor de plăți pe care le-a autorizat;

direcțiile principale în conducerea operațiunilor și răspunderile ce revin personalului Băncii Naționale a României;

organizarea internă, indemnizațiile, salariile și alte drepturi bănești ale personalului;

atribuțiile și componența Comitetului de Politică Monetară, Comitetului de Supraveghere, Comitetului de Administrare a Rezervelor Internaționale și Comitetului de Audit, care funcționează în cadrul Băncii Naționale a României;

delegarea temporară a competențelor sale către conducerea executivă, atunci când situații speciale pot impune această soluție.

1.1.2. Atribuțiile Băncii Naționale a României

În calitatea sa de autoritate în domeniul monetar, bancar și valutar, BNR are următoarele atribuții) :

a) stabilirea politicii monetare a statului în cadrul căreia BNR poate opera pe piața monetară și financiară. Pentru aceasta BNR poate derula următoarele tipuri de operații:

emisiunea de monedă: conform legii, BNR are dreptul exclusiv de a emite însemne monetare ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. În acest scop se stabilesc: valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul, caracteristicile tehnice ale bacnotelor și monedelor metalice.

punerea/retragerea din circulație a însemnelor monetare, respectiv schimbarea însemnelor monetare.

derularea de operațiuni pe piața monetară: ceea ce presupune scontarea, dobândirea, luarea în gaj, vinderea de creanțe, titluri și alte valori, precum și atragerea de depozite de la bănci.

derularea de operațiuni pe piața de capital: BNR poate acorda credite în condițiile stabilite prin propriile reglementări, care se referă la condițiile de acordare, rambursare, garantare și dobândă.

fixarea rezervelor minime obligatorii ale băncilor: pentru a putea funcționa în România orice bancă sau filială a unei bănci străine trebuie să constituie la BNR o rezervă minimă obligatorie, purtătoare de dobândă la nivelul dobânzii medii la vedere.

stabilirea politicii valutare a statului: pentru aceasta BNR trebuie:

să elaboreze și să aplice politica privind cursurile de schimb valutar (calculând și publicând cursurile medii de schimb), regulamentul valutar (autorizând /retrăgând autorizații pentru tranzacții valutare)

să elaboreze balanța de plăți și alte lucrări de investiții ale statului

să stabilească plafoane la activele externe și la îndatorarea externă

să administreze rezervele internaționale ale statului

supravegherea activității bancare care constă în:

operațiuni de creditare a băncilor pe termen de cel mult 90 de zile, creditele putând fi garantate cu titluri de stat (scadente în maxim un an), cu cambii, bilete la ordin, depozite constituite la BNR. Deoarece BNR este autoritatea supremă în materie de creditare a băncilor, ea este cea care stabilește nivelul ratei dobânzii, termenul de rambursare, comosioanele, etc. astfel încât creditul poate fi acordat discriminatoriu (unei anumite bănci pentru susținerea unor programe de interes sectorial ) sau competitiv (acelor bănci care pot îndeplini condițiile de creditare)

servicii de compensare, depozitare și plată

operațiuni de autorizare și supraveghere prudențială a băncilor: BNR este singura autoritate în măsură să autorizeze funcționarea unei bănci române sau filială a unei bănci străine. De asemenea, BNR este împuternicită să emită regulamente bancare, să vegheze la aplicarea lor și să emită sancțiuni pentru nerespectarea acestora. În fine, tot BNR este împuternicită să controleze activitatea băncilor, verificând registre și conturi.

efectuarea de operațiuni pe contul statului, adică urmărirea contului trezoreriei statului și derularea de operațiuni cu titluri de stat:

urmărirea contului Trezoreriei statului presupune primirea încasărilor și efectuarea plăților prin acest cont și pentru aceste operațiuni nu percepe comisioane, dar se bonifică dobânzi pentru disponibilitățile din acest cont. De asemenea, BNR poate acorda credit pe cel mult 180 de zile Trezoreriei pentru depășirea dificultăților legate de decalajul dintre încasări și plăți, cu condiția ca suma totală acordată să nu depășescă 7% din venitul bugetului de stat pe anul precedent.

derularea de operațiuni cu titluri de stat presupune: plasarea emsiunilor de titluri de stat, înregistrarea, depozitarea și transferal de titluri de stat, precum și efectuarea de plăți aferente acestora.

efectuarea de operațiuni cu aur și active externe care presupune operațiuni de vânzare/cumpărare și alte tranzacții cu lingouri și monede de aur și alte metale prețioase, precum și operațiuni de vânzare/cumpărare de valute, bonuri de tezaur, obligațiuni emise sau garantare de guverne străine sau organisme interguvernamentale. De asemenea, tot aici se includ operațiunile de deschidere și menținere de conturi la bănci centrale, autorități monetare și organisme financiare internaționale, ca și efectuarea de operațiuni de corespondent cu acestea.

1.2. Rolul băncilor comerciale în sistemul bancar

În contextul actual locul și rolul băncilor în economie sunt strîns legate de calitatea de întermediar în relețiile economii – investiții .Agenții economici își găsesc resursele necesare realizării investițiilor , fie prin propriile economii , fie recurgând la credite acordate decătre bănci .Băncile s-au afirmat ca instituții monetare , ca intermediari monetari a căror caracterisică esențială este posibilitatea de a pune în circulație creanțe asupra lor însăși , ce sporesc volumul circulației monetare în monedă .Caracteristica semnificativă a băncilor este transformarea activelor nemonetare în monedă .Emisiunea de bancnote , funcția inițială a tuturor băncilor a fost restrânsă ulterior doar la banca de emisiune .În cadrul sistemului bancar s-au inclus în timp și intermediari nemonetari , care au ca funcții principale colectarea de economii sau acordarea de credite pe termen mijlociu și lung , direct către beneficiari sau prin angajarea de capitaluri pentru recreditare. Specializarea băncilor a fost o tendință ce s-a manifestat în cadrul sistemului bancar .Separarea și independența băncilor specializate este și momentul delimitării stării de competență și activitate a băncilor de depozit .În cadrul sistemului bancar s-au delimitat băncile comerciale / de depozit și băncile specializate .

Băncile comerciale efectuează toate tipurile de operațiuni bancare , operațiunile de bază ale acestora sunt :

constituirea de depozite ;

acordarea de credite .

Băncile specializate :

includ o gamă largă de instituții de credit și au statute diferite de la o țară la alta ;

efectuează în general totalitatea operațiunilor bancare ;

fiecare dintre acestea sunt supuse unor limitări privind funcționalitatea lor sau își asumă exclusivitate în anumite operațiuni .

limitările se referă la raza de implantare ( teritorială ) sau la statutul lor social , particular .

Rolul băncilor în economie este evidențiat de funcțiile îndeplinite de acestea ca agenți economici și ca factori de modelare economică:

atragerea disponibilităților monetare ale diferiților agenți economici prin oferta de titluri secundare și condiții de depozitare avantajoase din punct de vedere al remunerării, lichidității, siguranței ;

acordarea și distribuirea de mijloace bănești suplimentare diferiților agenți economici în vederea completării capitalurilor proprii ;

crearea instrumentelor de credit ale circulației monetare ;

sporirea și diversificarea ofertei de servicii financiare pentru clienți (persoane fizice sau juridice).

Unii autori disting de asemenea o altă funcție a băncilor, aceea a creației economice. Această funcție se manifestă pe plan financiar și pe plan tehnic.

1. Pe plan financiar ea se exprimă prin următoarele forme :

participarea băncilor la capitalul social al societăților comerciale. Conform prevederilor legale, în România participarea unei societăți bancare la capitalul unei firme al cărui obiect nu are legătură cu activitatea bancară nu poate depăși 20% din valoarea capitalului firmei sau companiei respective, iar aceasta trebuie să aibă ca obiect desfășurarea de activități financiare. În alte țări, precum Turcia sau Statele Unite, această restricție nu există, în vreme ce în alte state (Germania de exemplu), această opțiune nu este acceptată.

acordarea de credite în vederea obținerii calității de asociat sau de împrumuturi participative în favoarea societății comerciale la care banca participă cu capital.

acordarea de credite bancare societății comerciale. Împrumuturile acordate de bancă unui debitor nu pot depăși, cumulate, 15% din fondurile proprii ale băncii respective.

2. Pe plan tehnic, funcția de creație monetară se manifestă prin următoarele forme:

băncile joacă rolul de consilier financiar al agenților economici în căutare de resurse financiare și de mijloace de investire a resurselor ;

băncile acordă asistență societăților comerciale în cazuri de majorare a capitalurilor acestor societăți, prin garantarea emisiunilor de acțiuni.

Progresul tehnic din domeniul informatic și al comunicațiilor a făcut ca accesul băncilor la diverse oportunități de afaceri financiare să crească considerabil astfel că, în prezent, are loc un proces de uniformizare a structurii activităților bancare, dezvoltându-se bănci comerciale cu caracteristici de bănci universale, ce furnizează produse și servicii din toate domeniile de activitate specifice.

Băncile comerciale sau de depozit acționează ca societăți comerciale pe acțiuni, urmărind realizarea de profituri din activitatea desfășurată, dar respectând statutele de funcționare proprii. Aceste bănci constituie veriga de bază a oricărui sistem bancar și efectuează toate tipurile de operațiuni bancare, care se grupează în două categorii principale :

a) operațiuni pasive prin care banca își procură resurse prin atragerea disponibilităților bănești temporare din economie. O trăsătură specifică a structurii bilanțiere bancare o reprezintă ponderea foarte mică (în medie de 10%) a capitalurilor proprii în total, ceea ce face ca operațiile pasiv să fie foarte importante pentru volumul și calitatea resurselor atrase.

b) operațiunile active sunt cele prin care banca realizează fructificarea capitalului și a resurselor atrase. De calitatea operațiunilor active, concretizate în evidențierea așa numitelor active producătoare de venituri, depind în mare măsură profitul și soliditatea băncii.

În epoca contemporană locul și rolul băncilor în economie sunt strâns legate de calitatea lor de intermediar principal în relația economii-investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică. Băncile comerciale își exercită rolul lor de intermediar nu numai între agenții din afara sistemului bancar, ci au un rol major în recircularea și valorificarea capitalului, în mobilizarea de resurse și distribuirea de credite în însuși sistemul bancar, deci intermediază între verigile bancare.

În procesul de intermediere financiară, băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcții importante :

de mobilizare a activelor monetare din economie

de utilizare a acestora prin distribuire de credite

de decontare (efectuare) a plăților între titularii de cont.

Pe lângă importanta funcție de intermediar în economie, băncile sunt creatoare de bani pe calea creditului, motivul fiind că depozitele la vedere reprezintă o parte a masei monetare.

Băncile pot desfășura, în limita autorizației acordate, următoarele activități:

atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;

contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, finanțarea tranzacțiilor comerciale, operațiuni de factoring, scontare, forfetare;

leasing financiar;

servicii de transfer monetar;

emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărți de credit, cecuri de călătorie și altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;

emitere de garanții și asumare de angajamente;

tranzacții în cont propriu sau în contul clienților, cu: instrumente ale pieței monetare (cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit), valută, contracte futures și options; instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii, valori mobiliare și alte instrumente financiare;

intermediere în oferta de valori mobiliare și alte instrumente financiare

acordare de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de aceasta, consultanță și prestare de servicii cu privire la fuziuni și achiziții de societăți comerciale;

intermediere pe piața interbancară;

administrare de portofolii ale clienților și consultanță legată de aceasta;

păstrare în custodie și administrare de valori mobiliare și alte instrumente financiare;

prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe în domeniul creditării;

închiriere de casete de siguranță.

Băncile pot desfășura și alte activități permise de legislația în vigoare, cum ar fi: depozitarea activelor fondurilor de investiții și societăților de investiții, distribuirea de titluri de participare la fonduri de investiții și acțiuni ale societăților de investiții, acționarea ca operator al arhivei electronice de garanții reale mobiliare, operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea, operațiuni de mandat, servicii de procesare de date, administrare de baze de date ori alte asemenea servicii pentru terți, participare la capitalul social al altor entități. Băncile pot presta servicii auxiliare sau conexe legate de activitățile desfășurate, cum ar fi: deținerea și administrarea de bunuri mobile și imobile necesare desfășurării activității sau pentru folosința salariaților și pot efectua orice alte activități ori operațiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizația acordată.

Operațiunile de leasing financiar vor putea fi desfășurate în mod direct începând cu data aderării României la Uniunea Europeană. Până la această dată, operațiunile de leasing financiar pot fi desfășurate prin societăți distincte, constituite ca filiale în acest scop.

Tot conform legii bancare, băncilor le sunt interzise următoarele operațiuni:

operațiuni cu bunuri mobile și imobile, cu excepția celor necesare desfășurării activității și folosinței salariaților (sedii, mobilier, aparatură de birou, etc.), ca și cu execuția tranzacțiilor cu bunuri mobile/imobile dobândite în urma executării creanțelor băncii, care trebuie vândute în termene de un an de la data dobândirii lor ;

gajarea propriilor acțiuni în contul datoriilor băncii;

acordarea de credite sau furnizarea altor servicii clienților, condiționată de vânzarea sau cumpărarea acțiunilor băncii;

acordarea de credite garantate cu acțiunile emise de bancă;

primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăți;

acordarea de credite condiționată de acceptarea de către client de alte servicii care nu au legătură cu operațiunea de creditare respectivă.

Din expunerea de mai sus rezultă acum cu o mai mare claritate rolul legiuitorilor în sistemul bancar. Pe de o parte, băncilor li s-a atribuit privilegiul exclusiv al executării unor operațiuni, cu scopul declarat de a se putea implementa o economie de piață eficientă, iar pe de altă parte, băncilor li se interzice să execute anumite operațiuni, deoarece datorită marii lor

puteri financiare ar putea stânjeni libera concurență în anumite domenii sau ar putea împiedica relațiile de credit.

CAPITOLUL 2.

PLANUL DE AFACERI – INSTRUMENT DE OBȚINERE

A CREDITULUI DE INVESTIȚIE

Se remarcă în ultima perioadă o evoluție din ce în ce mai accelerată a economiei în ansamblul ei, evoluție susținută de apariția unor noi idei de afaceri, a unor noi societăți, de dezvoltare și perfecționarea celor deja existente.

Planul de afaceri constituie un instrument managerial de acțiune, elaborat în mod logic, ce presupune o gândire de perspectivă asupra dezvoltării unei afaceri și pornind de la obiectivele acesteia, include toate acele faze și resurse care sunt implicate în atingerea lor, într-un termen prestabilit.

Rolul său este nu doar de a demonstra că afacerea merită finanțată, ci și de a ghida întreprinzătorul începând cu primul an de operare a afacerii. Implementarea lui înseamnă control și adaptare în funcție de evoluția reala. Acest control exercitat de-a lungul derulării afacerii va viza toate elementele critice ale entității economice (stocurile, costurile de producție, controlul calității, vânzările, plățile efectuate, etc.).

În general, specialiștii în domeniu argumentează necesitatea și oportunitatea întocmirii unui plan de afacere evidențiind următoarele caracteristici:

oferă o imagine de ansamblu asupra afacerii, ferindu-l pe manager de a se pierde în amănunte;

dacă este bine întocmit, planul de afacere este în același timp și un studiu de fezabilitate, o garanție a reușitei ideilor de afaceri, a finalizării cu succes a unei afaceri în curs de derulare, un studiu de vitalitate sau de supraviețuire;

constituie un instrument de îmbunătățire a managementului firmei. Din practica afacerilor s-a desprins concluzia că este preferabil ca managerii să aibă un plan de afacere, chiar imperfect, decât să acționeze haotic, instinctiv;

creează managerului posibilitatea de a-și comunica ideile și proiectele băncilor, investitorilor sau partenerilor potențiali, ajutându-l să identifice și să obțină surse de finanțare.

Orice plan de afaceri presupune o anumita succesiune de operațiuni. Pentru întocmirea sa e necesară parcurgerea următoarelor 3 etape:

culegerea informațiilor necesare (capacitatea de absorbție de către piață a produsului sau a serviciului ce se va realiza, evaluarea costurilor, concurenții, furnizorii, nivelul tehnic și tehnologi, etc.);

planificarea efectivă a activităților respective – alegerea strategiei potrivite și găsirea căilor de atingere a obiectivelor stabilite;

redactarea planului (etapa de alegere a formei optime de prezentare către destinatar a rezultatului etapei anterioare).

2.1. Funcțiile planului de afaceri și rolul acestuia

Planul de afaceri apropie ideea de afacere de realitate- fapt ce reprezinta un avantaj psihologic foatre mare. Planul de afaceri are patru funcții:

A) Funcția de cristalizare și dezvoltare a ideilor privitoare la cum ar trebui condusă afacerea presupune ca planul de afaceri să definească clar scopurile și obiectivele afaceri să stabilească metode de atingere (îndeplinire) a acestora, să identifice riscurile implicite. Astfel, alocarea resurselor se va face după criterii de maximizare a eficienței, strategiile sunt cizelate, afacerea este examinată din toate punctele de vedere (marketing, producție, suport financiar), iar greșelile sunt comise mai degrabă pe hârtie decât în realitate.

Planul va arăta „cât și când veți avea nevoie” ( evită subcapitalizarea și deficitul de numerar), permițând compararea unor alternative strategice și alegerea celei mai eficiente.

B) Funcția de realizare a unei evaluări retrospective a performanțelor reale ale unei afaceri de-a lungul timpului presupune identificarea cauzelor, direcției și amplitudinii abaterilor de plan, precum și modalităților de acțiune a companiei în viitor. Managerii și întreprinzătorii își vor îmbunătății experiența profesională și cunoștințele, vor fi mai puțin expuși unor pericole neprevăzute, vor supraveghea și controla performanțele companiei și vor fi în măsură să ia măsuri corective în timp util atunci când realizarea obiectivelor este amenințată.

C) Funcția de evaluare a unei idei de afaceri derivă din capacitatea planului de afaceri de a analiza , evolua, compara și clasifica proiectele de investiții. Totodată, acest instrument de lucru conferă încredere în forțele proprii, poate compensa lipsa capitalului și experienței în cazul în care există alte avantaje (ideea afacerii, oportunități de piață considerabile, etc).

D) Funcții de generator de finanțare – cei mai mulți creditori și investitori vor finanța firma numai după ce-i vor studia planul de afaceri, vor vedea abilitatea planului de a genera încasări necesare operațiunilor zilnice, plății datoriilor și generării profitului. Sursele de capital vor dori să știe de câți bani are nevoie firma , când are nevoie de ei, cum ar fi alocați, dacă și când va fi capabilă să recompenseze alocarea de fonduri. Finanțatorii vor putea aprecia capacitatea de a diagnostica situația prezentă, de a-și alege strategia optimă pentru atingerea acestora.

Efectele pozitive generate de întocmirea planului de afaceri:

Se va avea prilejul de a identifica unele aspecte ale afacerii care nu sunt sub control și se va acționa asupra lor cu unele măsuri speciale ;

Se vor oferi atât angajaților firmei cât și terților în cadrul operativ și direcții noi de acțiune;

Cu ocazia aceasta se conștientizează și se analizează în detaliu strategia firmei;

Cu acest prilej se vor apleca mai mult asupra sistemului informațional al firmei;

Se vor identifica domeniile în care compania nu are suficiente cunoștințe de specialitate;

Se vor crea condiții și facilități reluându-se procesul de planificare și cu alte ocazii.

2.2. Elementele planului de afaceri

Atunci când se organizează materialul, nu trebuie uitat că cei cărora le este adresat sunt persoane al căror timp este deosebit de limitat. Informația, trebuie să fie prezentată într-o manieră sistematizată și atractivă, limbajul să fie caracterizat prin corectitudine și concizie, iar materialul trebuie dactilografiat sau procesat pe computer și îndosariat într-un mod cât mai atractiv.

În funcție de destinatar și de scop, planul de afacere cuprinde patru componente:

scrisoarea explicativă;

rezumatul;

planul de afaceri;

anexele.

Scrisoarea explicativă

Atunci când planul de afacere este trimis la o bancă sau la un potențial investitor în vederea obținerii unei finanțări, trebuie ca acesta să fie însoțit de o scrisoare explicativă. Aceasta are menirea să trezească atenția adresantului și să pregătească terenul pentru viitoarele negocieri.

Scrisoarea trebuie să fie concisă, redactată pe o singură pagină. In paragraful introductiv se prezintă motivele pentru care a fost ales adresantul respectiv, subliniind, fără a exagera, importanța și calitățile acestuia. In textul scrisorii se va prezenta foarte pe scurt conținutul planului de afacere, motivul pentru care se solicită creditul, mărimea sumei de bani solicitată și avantajele ce se vor oferii creditorului. In încheiere se precizează disponibilitatea și dorința de a furniza detalii suplimentare asupra afacerii.

La întocmirea scrisorii se recomandă a se utiliza un ton condescendent dar sigur, din care să reiasă că întreprinzătorul are certitudinea reușitei afacerii, pe care a organizat-o cu cea mai mare atenție și o are sub control.

Rezumatul

Cuprinde elementele esențiale ale planului de afacere și anume:

o scurtă descriere a afacerii;

descrierea produselor și/sau a serviciilor ce intră sub incidența afacerii;

succintă descriere a segmentului de piață vizat prin afacere (piața țintă);

scurtă prezentare a echipei manageriale;

sumarul previziunilor financiare;

obiectivele generale și specifice.

Deși ca întindere deține o mică parte din materialul ce urmează a fi prezentat potențialilor creditori sau investitori, rezumatul prezintă o importanță capitală în obținerea sprijinului acestora.

Rezumatul este plasat înaitea planului de afacere propriu-zis, având rolul de a-l incita pe cititor să îl parcurgă în întregime. Astfel, pentru a nu pierde din vedere aspecte esențiale, se recomandă ca acesta să se întocmească doar după ce s-a elaborat în întregime planul de afacere.

Planul de afacere propriu- zis

În cele ce urmează, vom prezenta într-o manieră sistematizată principalele elemente ce trebuie incluse într-un plan de afacere. Prezentarea este generală și elastică, încercând să surprindă multiplele aspecte ce derivă din practică.

Descrierea afacerii

Această secțiune a planului de afaceri este importantă deoarece reprezintă ”cartea de vizită ” a solicitantului, iar performanțele trecute și prezente constituie baza de plecare pentru extrapolarea viitorului potențial.

În această secțiune sunt prezentate următoarele elemente:

– forma de proprietate a societății (pe acțiuni, cu răspundere limitată, în nume colectiv, în comandită simplă sau pe acțiuni);

– stadiul de evoluție la care a ajuns compania;

– tipul de activitate desfășurat ( de producție, de comerț sau prestări servicii);

– produsele sau serviciile pe care firma le-a dezvoltat sau vândut pe piață și succesul acestora;

– elemente privind trecutul firmei (data înființării, scopul întemeierii, care au fost realizările ei majore, care au fost deficiențele ei , modificări în tendințele generale )

– elemente privind situația actuală (activitatea curentă, stadiul de viață economică al domeniului de activitate al afacerii, identificarea produselor/serviciilor actuale, numărul de salariați ai firmei, cota de piață deținută și resursele firmei, tendința vânzărilor firmei, echilibrul social, calificarea personalului )

– detalii privind structura actuală a capitalului permanent (capitalul propriu, împrumuturi);

– scurta descriere a fondatorilor, accentuând experiența relevantă și poziția fiecăruia în cadrul firmei.

2. Descrierea pieței produsului sau serviciului aflat sub incidența afacerii

Descrierea actualilor clienți și sau a celor potențiali:

Motivația clientului este un alt aspect ce stă la baza segmentării pieței.

„ Clienții nu cumpără produse, ei achiziționează soluții pentru problemele lor!”

Cunoscutul psiholog american Abraham Maslow spunea: „toți clienții sunt căutători de scopuri care să justifice nevoile lor de achiziție și consum”.

Identificarea pieței țintă este imposibilă fără o înțelegere prealabilă a dinamicii pieței în ansamblul său. Există o serie de factori care contribuie la luarea unei decizii de cumpărare:

– factori ce țin de produs – calitate, aspect (formă, culoare, textură, material), ambalaj, mărime, ușurință în manipulare și transportare, service, garanție și fiabilitate, caracteristici operaționale (eficiență, economicitate, adaptabilitate);

– factori ce țin de afacere – amplasament, reputație, metode de vânzare, program de lucru și timp de vânzare, program de creditare, reclamă și promovare, ofertă diversificată, aspectul și atitudinea angajaților;

– alți factori – condiții meteo, anotimp, evoluții macroeconomice ( recesiune, boom).

Se ofera date cu privire la clientii actuali ai societatii, la produsele pe care acestia le achizitioneaza precum si ponderea acestor produse din totalul vanzarilor firmei.

Descrierea produsului ce se află sub incidența afacerii:

Prezentarea produselor/ serviciilor oferă oportunitatea descrierii avantajelor acestora din perspectiva clienților. Întreprinzătorii de succes știu sau cel puțin au o idee despre ceea ce clientul așteaptă de la ei. Acest tip de anticipare este vital pentru atragerea și fidelizarea clientului, pentru asigurarea unei competitivități pe piață.

Cea mai bună metoda de apărare a unei firme impotriva falimentului o reprezintă diversificarea bazei de produse și servicii oferite.

In cadrul acestei sectiuni a planului de afaceri se ofera date despre parametrii economici ai produsului și/sau a serviciilor: preț de vânzare, costuri implicate, competitivitate, profitul înregistrat etc.

Caracterizarea segmentului de piață:

Elementul central în descrierea pieței îl constituie evoluția prețului produsului sau grupelor de produse/servicii ce fac obiectul planului de afaceri. Buna înțelegere a evoluției prețurilor pe piață va constitui un element important pentru definirea, în termeni generali, a politicii de piață și de produs pe care firma o va putea aplica. În caz contrar vor exista două consecințe principale: fie compania va deveni din ce în ce mai necompetitivă, și își va pierde continuu din cota de piață, fie va deveni din ce în mai neprofitabilă.

Segmentarea propriu-zisă a pieței – se realizează prin împărțirea clienților efectivi și potențiali în grupe omogene conform unor criterii de segmentare anterior alese.

În practică, pentru segmentarea pieței pot fi folosite o serie de criterii, grupate în funcție de grupa de produse și servicii ce fac obiectul afacerii – vârstă, sex, stare civilă, nivelul venitului, localizare geografică, poziție socială/pregătire, caracteristici psihologice ale consumatorului (identificarea acestora contribuie și la alegerea unei strategii de promovare adecvate), industria beneficiară, cantitatea/frecvența achizițiilor, modul de achiziție a produselor (licitație, intermediari, prelungirea contractelor existente), serviciile post-vânzare solicitate.

Trendul pieței -exprimă tendințele de evoluție ale segmentului de piață – țintă pe care se va focaliza afacerea analizată.

Piețele în creștere și cele în declin presupun strategii diferite bazate pe următoarele acțiuni :

investiții puternice în promovare

investiții în cercetare-dezvoltare

investiții mai mari în stocuri, capacitate de stocare și distribuție

practicarea unei politici concurențiale agresive a prețurilor mici în etapele de creștere a pieței, urmată de majorări odată cu reducerea ritmului de creștere a pieței.

Piețele în declin necesită alte strategii, axate pe:

control riguros al cheltuielilor promoționale ;

o gamă de produse restrânsă;

atenție maximă asupra nivelului stocurilor și costului de distribuție;

o politică de preț axată mai degrabă spre maximizarea profitului decât pe extinderea cotei de piață.

Descrierea concurenței:

Când se analizează mediul concurențial al afacerii trebuie făcută o dublă determinare:

– să se determine punctele slabe ale concurenților și modul în care pot fi exploatate acestea;

– să confere produsului/serviciului oferit acele caracteristici necesare obținerii succesului pe piață.

După identificarea competitorilor trebuie făcută o ierarhizare a acestora în funcție e „pericolul” reprezentat de ei : competitori primari, secundari și potențiali în funcție de produsele concurente, de cota de piață deținută de aceștia.

Pentru fiecare dintre competitorii principali este bine să se cunoască cât mai multe din elementele operaționale-cheie, din elementele critice ale afacerii lor (politica de preț; calitatea produselor și serviciilor oferite; fiabilitatea produselor oferite; percepția pieței privitoare la valoarea produselor lor; pregătirea personalului; service-ul , garanțiile oferite;metodele de vânzare, canalele de distribuție; termenele de livrare; politica de creditare a clienților și de acordare a discount-urilor; modurile de realizare a reclamei și publicității; renumele firmei sau a fondatorilor ei, nivelul stocurilor).

În analiza concurenței se poate lua în considerare și puterea financiară și avantajele tehnologice.

3. Descrierea modului de organizare și a managementului practicat

Caracterizarea procesului de producție:

Se refera la : descrierea procesului de producție și etapele sale de bază, precum și evaluarea timpului și a fondurilor necesare fiecăreia; precizarea necesarului de materii prime, a furnizorilor, a modalităților de control al calității; determinarea necesarului de utilaje, mașini, instalații, echipamente, aparate etc.;determinarea capacității de producție și la caracterizarea modalității de organizare a fluxului producției;

Managementul practicat:

Trebuie prezentate date cu privire la: organigrama firmei; prezentarea echipei manageriale; precizarea ariei de responsabilitate a conducătorilor; modalitatea de control și supraveghere a personalului

Organigrama prezentată în planul de afaceri nu necesită o detaliere fină. Ea va fi realizată sub forma unui simplu grafic care poate conține câteva informații esențiale despre personalul din subordine.

Executivul unei societăți este alcătuit din:

A) Întreprinzătorii – este necesară prezentarea unor informații legate de persoanele fizice/juridice responsabile de proiectarea, inițierea și derularea afacerii. Întreprinzătorii se pot limita doar la deținerea unei părți a capitalului social al firmei sau pot fi întreprinzători activi – ce s-au implicat în mod semnificativ cu capital social și care vor participa cu experiența și aptitudinile lor la conducerea efectivă a societății.

B) Directorii – sunt persoane care poate nu au investit în afacere, dar al căror talent și pricepere influențează în mod important afacerea. Ei au o relație contractuală, legată cu compania și o răspundere fiduciară asupra ei.

Un comitet director puternic e un activ însemnat pentru societate, ce adaugă credibilitate echipei de conducere și mărește speranța de succes.

C) Corpul consilierilor – are mai mult o natură funcțională; el trebuie să fie format din indivizi cu experiență valoroasă în domeniu, având astfel capacitatea de a ajuta și a-și oferi serviciile de consultanță în dezvoltarea afacerii.

D) Consultanții-cheie – sunt persoane cu statut special în echipa managerială, dar care nu ocupă un loc oficial în aceasta. Ei pot fi avocați, contabili și consultanți în diverse domenii de afaceri. Consultanții externi oferă experiența care lipsește unei companii în primii ani. Dacă sunt selectați cu atenție, ei vor oferi un plus de valoare imaginii firmei în ochii celor din afară.

Structura de personal; politica de personal a firmei:

Se vor prezenta date referitoare la : determinarea necesarului de personal; calificarea personalului; modalitatea de recrutare a personalului; modalitatea de retribuire și de stimulare în muncă și la necesitatea participării la cursuri de calificare sau perfecționare a personalului.

Politica de management a resurselor umane este definită de următorii factori:

Sincronizarea – se referă la asigurarea unei evoluții raționale a cheltuielilor salariale în raport cu veniturile obținute din afacere. La demararea afacerii trebuie păstrat un nivel al cheltuielilor cât se poate de scăzut, dat fiind faptul că la acel moment de cele mai multe ori afacerea generează prea puține beneficii. Prin urmare, trebuie să se planifice exact data si modul în care se vor realiza angajările.

Selecția – se referă la necesitatea implementării unor proceduri eficiente de recrutare a personalului. O corectă decizie de angajare e absolut necesară în primii ani de existență a companiei, când nu există de obicei o a doua șansă pentru corectarea greșelilor. Firma trebuie să dispună de personal capabil pe tot parcursul funcționării ei.

Recompensele salariaților – se referă la prezentarea succintă a beneficiilor angajaților. Nu este atât de importantă includerea unui ștat de plată, cât abordarea unor probleme legate de structura salariului în funcție de competiție, pachete de beneficii, planuri de prime și stimulente similare, participarea salariaților la profit etc.

4. Informații financiare

Planul financiar are o mare importanță pentru stabilirea performanțelor financiare , a nivelului câștigului de pe urma demarării afacerii. El trebuie să asigure o analiză exactă a trecutului și prezentului, și o previziune asupra viitorului.

A. Fluxul de numerar

Fluxul de numerar , denumit și cash-flow , reprezintă piesa de rezistență a întregului plan de afaceri. Acesta va arăta surplusul sau din contră deficitul de numerar ce va caracteriza afacerea în perioada previzionată. Fluxul de numerar demonstrează capacitatea companiei de a face față costului finanțări: rambursarea creditului și plata dobânzii (pentru un împrumut bancar) sau plata dividentelor (pentru un raport de capital social).

B. Rata internă de rentabilitate

Rata internă de rentabilitate (RIR) corespunde ratei de actualizare ce face ca valoarea actualizată netă să fie nulă.

RIR este acea rată de actualizare pentru care suma ieșirilor de trezorerie actualizate este egală cu suma încasărilor actualizate. Pentru a argumenta realizarea investiției trebuie ca RIR să fie cel puțin egală cu rata medie a dobânzii de piață sau cu costul mediu ponderat al capitalului (în cazul finanțării mixte: surse proprii și surse împrumutate).

Rentabilitatea proiectului de investiții crește pe măsură ce RIR crește.

C. Pragul de rentabilitate

Pragul de rentabilitate reprezintă acel nivel al activității unei companii începând de la care aceasta obține profit. .În acest punct (la prag) valoarea veniturilor și valoarea costurilor sunt identice, profitul fiind deci zero.

Pragul de rentabilitate se calculează în mod diferit:

pentru afacerile care realizează un singur tip de produs;

pentru afacerile care realizează o gamă largă de produse.

Ecuația de obținere a pragului de rentabilitate se prezintă astfel:

,

unde: MCV= marja cifrei de afaceri asupra cheltuielilor variabile (marja brută)

MCV%= (CA-CV)/CA- rata marjei (exprimată procentual).

D. Analiza de senzitivitate (sensibilitate)

O tehnică utilă folosită adesea pentru a demonstra că riscul a fost luat în considerare este analiza de senzitivitate. O formă deosebit de utilă de analiză de sensibilitate este analiza pragului de rentabilitate.

Un punct important de atins în analiza de senzitivitate este determinarea intervalului de siguranță – indicator de poziție al Cifrei de afaceri previzionate față de Cifra de afaceri prag. Acest indicator exprimă gradul de risc al exploatării.

Cercetările efectuate în economiile occidentale apreciază situația afacerilor în raport cu pragul de rentabilitate astfel:

– instabilă și riscantă – pentru 10%;

– relativ stabilă – pentru aparținând intervalului 10%-20%;

– confortabilă – pentru 20 %, unde reprezintă valoarea relativă a intervalului de siguranță.

E. Valoarea actualizată netă (VAN)

Valoarea actualizată netă reprezintă diferența între suma cash-flow-urilor actualizate previzibile (inclusiv valoarea reziduală) și costul inițial al investiției.

Aprecierea valorii obținute este următoarea:

dacă VAN>0, atunci investiția este acoperită și se obține și un surplus, proiectul fiind acceptabil;

dacă VAN<0, atunci investiția nu poate fi acoperită, proiectul fiind inacceptabil.

Pentru a îndeplini condițiile de eligibilitate, VAN trebuie să fie pozitivă și superioară dobânzii compuse încasabile prin plasarea aceleași sume într-un depozit bancar. Pe măsură ca VAN crește, proiectul devine rentabil. În situația unor investiții creditate, VAN trebuie să fie superioară dobânzii plătite (actalizate), ce se înregistrează de regulă în cheltuielile curente și nu în cele de investiții.

F. Indicatorii de performanță financiară ce se calculează de bancă

Există patru indicatori:

1) Rentabilitatea capitalului propriu (ROI – Return on Investment)

Reprezintă unul din cei mai importanți indicatori ai profitabilității, fiind folosit de proprietarii unei companii sau potențialii finanțatori în luarea unei decizii de investiție. Se calculează pe baza raportului:

O rentabilitate a capitalului propriu bună facilitează atragerea de capital social nou deoarece demonstrează capacitatea conducerii de a realiza o afacere rentabilă.

2) Rentabilitatea capitalului permanent (ROCE – Return on Capital Employed)

Este un indicator ce caracterizează cel mai bine profitabilitatea capitalului permanent al firmei, indiferent de sursa sa de proveniență. În fond, finanțarea pe termen lung e o decizie la latitudinea managementului.

3) Termenul de recuperare – reprezintă numărul de ani necesar recuperării investiției prin cash-flow-urile nete actualizate.

Analizând acest indicator , finanțatorii vor identifica investițiile în care capitalul avansat se recuperează într-o perioadă mai mare de timp, riscul de nerecuperare crescând proporțional cu perioada de recuperare. De aceea, TR nu trebuie să fie mai mare decât durata de viață a investiției (sau – mai corect – decât durate de viață a produselor/ serviciilor realizate cu aceasta).

Acest criteriu de evaluare defavorizează investițiile cu rentabilitate bună pe termen lung, dar este foarte util în condițiile unui mediu economic riscant, arătând cât de repede poate fi recuperat capitalul angajat.

4) Indicele de profitabilitate ( IP) – reprezintă valoarea actualizată netă obținută prin actualizarea netă obținută prin investirea unei unități monetare în proiectul respectiv.

Dacă IP va fi supraunitar, atunci proiectul de investiți va fi rentabil. Utilizarea acestui indicator este practică pentru selectarea investițiilor pe baza fructificării capitalului investit.

G. Gradul de îndatorare (Liabilities to equity)

Acest indicator cuantifică mărimea finanțării externe în raport cu finanțarea asigurată de proprietari și se calculează după relația:

Cu cât valoarea indicatorul este mai mare, cu atât afacerea depinde mai mult de creditorii săi. Un raport mai mare decât 1 implică un risc mare pentru creditori. Aceștia vor ține seama de normele bancare curente și reglementările în domeniu. De regulă, o situație rezonabilă pentru cea mai mare parte a activităților este ca acest indicator să fie sub 0,5 (RL< 0,5).

H. Lichiditatea imediată

Rata lichidității imediate (Rli) se calculează după formula:

Conform lucrărilor de specialitate este recomandat ca rata lichidității imediate să aibă valoarea cuprinsă între 0,2 și 0,3 (0,2 < RLi < 0,3).

I. Solvabilitate patrimonială

Solvabilitatea reprezintă capacitatea unei companii de a-și onora obligațiile față de partenerii de afaceri din activele sale.

Rata de solvabilitate indică ponderea datoriei pe termen lung în capitalul propriu, mai exact arată modul de finanțare a capitalului permanent pus la dispoziția companiei (surse proprii sau surse atrase).

J. Rentabilitatea în funcție de cifra de afaceri

Rentabilitatea reprezintă capacitatea unei companii de a realiza vânzări care depășesc costurile implicite pentru realizarea lor, costurile activităților. O rată înaltă permite luxul unor greșeli ocazionale, greșeli care în condițiile unor afaceri mai puțin profitabile ar fi dus firma în pierdere.

În grupa indicatorilor de rentabilitate în funcție de cifra de afaceri intră:

1. Marja profitului de exploatare (Gross Profit Margin)

MEP reflectă procentajul reprezentat de profitul activității de exploatare din volumul total al vânzărilor.

In analiza dinamică se cere cel puțin menținerea marjei. Pentru a identifica explicația unor modificări e necesară analiza cheltuielilor de exploatare.

2. Marja profilului net (Profit Margin of Sales)

Constituie cea mai bună metodă de diagnosticare a capacității globale a companiei de a obține profit, dat fiind faptul că atât cheltuielile financiare, cât și impozitul plătit sunt luate în calcul.

În general acest indicator evoluează în același sens ca indicatorul anterior (cu excepția existenței unor elemente financiare sau extraordinare semnificative). Marja profitului net nu va fi analizată independent.

3. Marja costului bunurilor vândute (Cost of Sales Margin)

Acest indicator servește la compararea activității companiei cu firmele concurente, costul bunurilor vândute variind foarte mult de produsul realizat.

O tendință ascendentă a acestui indicator duce la scăderea rentabilității companiei, iar o tendință descendentă poate indica o raționalizare eficientă a costurilor.

K. Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri

1. Rata de acoperire a activelor imobiliare (Fixed Charge Coverage)

Acest indicator arată de câte ori valoarea activelor fixe nete acoperă suma datoriilor pe termen lung.

2. Rata de acoperire a serviciului datoriei (Debt Service Coverage)

Acest indicator tratează solvabilitatea proiectelor de investiții. În esență, el indică de câte ori profitul din activitatea companiei înainte de plata dobânzilor acoperă serviciul datoriei (rata anuală de rambursare a împrumutului plus plata dobânzilor aferente).

O tendință descrescătoare a RAD poate indica o conducere ineficientă sau previziuni prea optimiste la momentul contractării creditelor.

3. Rata de acoperire a dobânzilor (Times Interest Earned Ratio)

Deoarece angajarea unor împrumuturi atrage după sine plata periodică a unor cheltuieli cu dobânzile (deductibile fiscal), practica anglo-saxonă raportează aceste cheltuieli la câștigul net negrevat de dobânzi și impozite.

Acest indicator măsoară gradul în care câștigurile nete ale unei companii se pot diminua fără a influența major capacitatea de a face față cheltuielilor cu dobânzile anuale.

Volumul cheltuielilor pentru dobânzi nu cuprinde dobânda inclusă în ratele aferente activelor cumpărate în leasing.

Un rezultat mare arată că societatea dispune de un interval de siguranță suficient de mare înainte de a ajunge în pericol de a nu plăti dobânzile scadente.

CAPITOLUL 3.

ACORDAREA UNUI CREDIT de investiție PE BAZA PLANULUI DE AFACERI

– STUDIU DE CAZ –

3.1. Obiective urmărite de B.R.D. – G.S.G. la creditarea proiectelor de investiții

Analiza se realizează pe baza studiului de fezabilitate întocmit de firme autorizate sau a planului de afaceri, prezentat de client și presupune parcurgerea următoarelor etape:

Analiza scopului investiției presupune argumentarea necesității realizării proiectului de investiții de către client prin atingerea următoarelor puncte:

Crearea unor noi capacități de producție;

Creșterea capacității de producție existente;

Modernizarea spațiilor de producție și administrative;

Înlocuirea unor utilaje sau instalații uzate fizic și moral;

Respectarea legislației privind protecția mediului;

Crearea de spații de desfacere și/sau distribuție, sau extinderea rețelei existente;

Analiza costului total al proiectului:

Se urmărește ca în DEVIZUL GENERAL să se cuprindă costurile ce concură la realizarea și punerea în funcțiune a proiectului de investiții.

Pentru achizițiile de utilaje independente și/sau utilaje cu montaj, dotări, mijloace de transport, care nu necesită întocmirea unui deviz general, se va prezenta lista bunurilor, care se vor achiziționa, menționându-se valoarea și costurile implicate pentru aceste achiziții și punerea în funcțiune (ex.: taxe și comisioane vamale, TVA, transport, montaj, probe);

Analiza planului de finanțare al proiectului:

Pornind de la valoarea totală a proiectului de investiții se analizează:

Structura surselor de finanțare ( proprii, credite bancare sau alte surse) prezentate în studiul de fezabilitate sau în planul de afaceri, după caz, pe fiecare obiect din devizul general și/sau lista de utilaje;

Calitatea surselor proprii ale clientului, respectiv care este aportul în numerar și/sau aportul în natură;

Modul de asigurare al surselor proprii și al costurilor investiționale ce se vor finanța din acestea;

Volumul creditului solicitat, costurile investiționale ce se vor finanța;

Ponderea fiecărei surse de finanțare în total surse;

Analiza efectului proiectului investițional asupra volumului afacerilor firmei:

Menținerea și/sau creșterea cifrei de afaceri;

Reducerea costurilor și creșterea profitabilității;

Creșterea productivității muncii;

Menținerea și/sau extinderea pieței de desfacere;

Creșterea calității produselor;

Menționarea sau îmbunătățirea factorilor de mediu, etc.;

Analiza eficienței proiectelor de investiții

Analiza eficienței proiectelor de investiții se realizează pe baza datelor prezentate de client în planurile de afaceri sau studiile de fezabilitate după caz, pe durata de creditare și perioada de viață a proiectului.

Analiza se realizează pe baza prognozei fluxului de numerar, utilizând tehnicile de actualizare ale acestora, respectiv:

Metoda valorii nete prezente (VNP);

Metoda ratei interne normale de rentabilitate (RIR) prin care se determină capacitatea proiectului de a genera fluxuri de numerar care să asigure recuperarea integrală a capitalului investit (rambursarea capitalului împrumutat și creșterea valorii firmei pentru acționarii existenți).

Criteriile de apreciere pentru finanțarea proiectelor folosind cele 2 metode, sunt:

Valoarea netă prezentă să fie pozitivă;

RIR, să fie mai mare sau cel puțin egală cu rata medie a dobânzii creditului sau cu costul mediu ponderat al capitalului investit;

Evaluarea riscului proiectului de investiții:

În analiza eficienței proiectului de investiții se va urmări și evaluarea riscurilor proiectului:

Riscul individual al proiectului:

Este măsurat de variabilitatea rentabilității estimate și arată impactul proiectului asupra firmei. Pentru evaluarea riscului individual al proiectului se pot utiliza ca metode de analiză:

Analiza de sensibilitate;

Analiza scenariilor;

Analiza de sensibilitate indică exact cu cât se schimbă indicatorii de eficiență ai proiectului ( VAN, RIR) ca răspuns la o modificare cu mai multe puncte procentuale peste/sub a valori de bază estimată a unei variabile de intrare (vânzările, costurile variabile) menținându-se constante celelalte elemente. Indicatorii de eficiență ai proiectului obținuți din variantele analizei de sensibilitate se compară cu situația de bază și se apreciază sensibilitatea acestora față de modificările variabilelor de intrare.

Analiza scenariilor constă în stabilirea a trei scenarii (unul pesimist, unul de bază și unul optimist) și ia în considerare atât sensibilitatea indicatorilor la variații ale variabilelor de intrare cât și probabilitatea de apariție pentru fiecare scenariu.

Riscul de firmă:

Stabilitatea unei firme este importantă pentru manageri, salariați, clienți, furnizori și creditori. Firmele în pericol de faliment sau cele cu profituri mici, au dificultăți în menținerea conducerii și a salariaților buni. Furnizorii și clienții nu doresc să depindă de firme slabe, iar aceste firme au dificultăți și în obținerea de credite cu dobânzi rezonabile. Riscul de firmă crește datorită: unor acțiuni în justiție, grevelor, insuccesului unor programe de marketing, pierderii unor contracte majore, altor evenimente care au loc în firmă.

Riscul de piață:

Este cel mai puțin controlabil de către societate. Pentru diminuarea acestui risc societatea trebuie să-și adapteze strategia de marketing la mediul economic în care își desfășoară activitatea. Pentru diminuarea riscurilor asumate de bancă în finanțarea investițiilor, proiectele considerate mai riscante trebuie să aibă o rentabilitate mai mare. Rata de actualizare utilizată în analiza proiectelor cu un grad de risc mai mare trebuie să includă un factor de corecție pentru risc (cu cât riscul este mai mare cu atât rata de actualizare este mai mare).

Analiza fluxului de numerar total al activității:

Evaluarea capacității de rambursare a creditului presupune pe lângă analiza eficienței proiectului de investiții și analiza fluxului de numerar global.

Dimensionarea creditului ce se poate acorda de bancă se stabilește ținând seama de:

Performanțele financiare ale clientului privind activitatea trecută;

Valoarea totală a proiectului de investiții;

Sursele proprii cu care participă clientul la finanțarea proiectului;

Eficiența proiectului de investiții și capacitatea acestuia de a genera lichidități care să asigure plata dobânzii și rambursarea creditului pe perioada de creditare;

Capacitatea firmei de a susține proiectul investițional și serviciul datoriei către bancă și din rezultatele obținute din celelalte activități;

Limita maximă (până la 75% din valoarea proiectului).

Creditele acordate de bancă prin remiterea de fonduri direct împrumutatului sunt recunoscute în bilanț când aceste fonduri sunt puse la dispoziția acestora.Aceste credite sunt recunoscute inițial la cost, reprezentat de valoarea justă a fondurilor acordate la inițierea creditului și sunt ulterior evaluate la cost amortizat. Dacă există o dovadă obiectivă că banca nu va putea recupera toate sumele cuvenite (principal și dobănda) conform termenilor contractuali inițiali ai creditului, aceste credite sunt considerate depreciate. Valoarea pierderii este masurată ca diferența între valoarea contabilă a creditului și valoarea fluxurilor de numerar viitoare actualizate cu rata efectivă inițială a dobânzii, inclusiv sumele care se așteaptã din recuperarea colateralului, daca împrumutul este colateralizat și executarea lui este probabilă.

Deprecierea și nerecuperabilitatea sunt măsurate și recunoscute la nivelul fiecarei expuneri pentru creditele și creanțele individual semnificative și la nivel de portofoliu pentru un grup de credite și creanțe similare din punct de vedere al riscului de credit, neidentificate individual ca fiind depreciate. Valoarea contabilă a unui activ este redusă la valoarea recuperabilă estimată prin folosirea unui cont de provizion pentru depreciere. O scoatere în afara bilanțului este efectuată când creditul este considerat nerecuperabil, în întregime. Scoaterile în extrabilanțier reduc provizioanele stabilite anterior și în același timp reduc principalul creditului. Recuperările de credite depreciate în perioadele anterioare sunt incluse în venituri.

Dacă valoarea recuperabiă este datorată unui eveniment ulterior deprecierii, diminuarea provizionului se face prin reducerea cheltuielii cu provizioane pentru depreciere.

În ceea ce privește clientela persoane juridice, banca a continuat să susțină dezvoltarea atât a întreprinderilor mici și mijlocii care reprezintă cea mai mare parte a acestui segment, cât și a marilor corporații, inclusiv companii multinaționale.

BRD rămâne banca de referință pentru marile companii românești.Evoluția depozitelor și creditelor persoanelor juridice se prezintã astfel:

Tabel 3.1. – mil. RON

3.2. Analiza clientului. Studiu de caz BRD – sucursala Brașov

3.2.1. Prezentarea societății comerciale SC POLICOLOR SA- solicitantul creditului de investiții

Cu o experiență de peste 35 de ani pe piața lacurilor și vopselelor din România, POLICOLOR este în prezent cel mai mare producător român de profil.

Numită inițial „Întreprinderea de Lacuri și Vopsele”, societatea înființată în anul 1965 a fost până în 1990 unul dintre cei mai importanți furnizori ai industriilor naționale de autovehicule, mobilă și electronică. De asemenea, intreprinderea a devenit in 1976 singurul producator de rasini epoxidice destinate industriei chimice, de construcții si electronice, singurul producător de emailuru auto OEM, fiind și primul producător de rașini poliesterice nesaturate destinate sectorului construcții.

În anul 1990, Întreprinderea de Lacuri și Vopsele se transformă în societate pe acțiuni, sub denumirea de Policolor S.A., compania diversificându-și treptat portofoliul de produse și orientându-se atat către segmentul industrial, cat și catre cel al consumatorilor casnici. Marcile Policolor se impun în diferite segmente de piața, datorita calitații și în special datorită unor strategii complexe de marketing.

Începând cu anul 1997 acțiunile companiei Policolor sunt cotate la Bursa de Valori București, acesta fiind anul în care se încheie procesul de privatizare a Policolor. Astfel, Fondul Roman de Investiții achizitionează pachetul majoritar al societații Policolor, detinând 29,2%; restul se împarte țntre: Romanian Enterprize Fund 27,3%; Societe Generale Fund 11,3% si Romanian Investement Company 9,9%. În continuare, compania v-a beneficia de investiții importante în modernizarea fabricilor și a capacitaților de productie.

În august 1998 Policolor achiziționează pachetul majoritar al celui mai mare producător de lacuri și vopsele din Bulgaria, Orgachim JSC. De aceea, incepând din 1998 s-a inregistrat o schimbare vizibilă și continuă în strategia de marketing și vânzări a Grupului, producându-se restructurarea portofoliului de produse și imbogățirea acestuia cu produse noi destinate noilor segmente de piată.

Perioada 1999-2001 este perioada în care are loc o schimbare vizibilă în modalitatea de abordare a clienților. Practic, Policolor își schimbă treptat modul de relaționare cu clienții și partenerii, reorganizându-și sistemul de distribuție, lansând produse noi pentru piețe noi, investind în marketing și în modernizarea activității de depozitare și protectia mediului (implementarea Sistemului de Management al Mediului). Așadar pentru anul în curs, Policolor își propune o creștere a cotei de piată, în condițiile aplicării noii strategii de marketing.

Într-adevăr, anul 1999 se dovedește deosebit de profitabil pentru Policolr, lansarea marcii SPOR, crescând vânzările companiei de la 100 de tone în 1998 la cca. 2.000 în 1999.

Anul 2000 îi aduce societații obținerea Avizului de Mediu acordat de Inspectoratul pentru Protectia Mediului, în urma investițiilor de peste 180.000 USD în sisteme de prevenire a poluarii mediului.

În 2002, dupa lansarea a incă 5 noi mărci de lacuri și vopsele, Policolor dobândește certificarea SRAC și IQNET pentru Sistemul integrat de Manafgement al Calitații și Mediului. Tot în decursul acestui an, Policolor lanseaza prima campanie de imagine din industria de lacuri și vopsele din Romania.

În 2004 se lansează pe scara nationala lanțul de magazine Policolor – Casa Culorilor, care oferă, pe langă produsele clasice, o paletă coloristică de peste 1.000 de tonuri de vopsele lavabile, realizate pe mașinile de nuanțat.

În continuare, strategia companiei Policolor SA este aceea de a deveni leaderul pieței vopselelor și raținilor din sud-estul Europei prin obținerea unei poziții mult mai puternice la nivel local și prin exploatarea oportunităților de export în Orientul Mijlociu și Rusia.

3.2.2. Obiectul de activitate al SC POLICOLOR SA

Societatea Policolor SA îsi desfășoara activitatea în domeniul producției și distribuției de vopsea și diluanți, acțiunile fiind listate la categoria a doua a Bursei de Valori București.

Conform statutului societații, Policolor SA principalul obiect de activitate al S.C. Policolor S.A. constă în producerea și comercializarea de lacuri, vopsele, emailuri, diluanți și cerneluri tipografice.

Dintre obiectele de activitate ale societații mai fac parte:

efectuarea de operațiuni de import și export, operațiuni speciale de asistenta tehnică;

serviciu de marketing, consulting, intermediari, operatiuni de comisionare, alte servicii în domeniul comerțului interior și exterior;

fabricarea de produse chimice și organica de baza;

prestari de servicii tehnice și comerciale catre terți.

3.3. Prezentarea creditului solicitat de SC POLICOLOR SA

SC POLICOLOR SA solicită acordarea unui credit pentru investiții.

Creditele pentru investiții se acordă pentru:

– realizarea de noi obiective sau capacități de producție;

– extinderea, modernizarea și retehnologizarea capacităților existente;

– procurarea de mașini, utilaje, mijloace de transport sau alte mijloace fixe;

– cumpărarea de alte active fixe (inclusiv cele care fac obiectul creditului ipotecar).

Condiții de creditare impuse de BRD :

1. Condiții solicitate:

– clientul trebuie să ruleze o parte din afacerea sa pentru orice credit primit. Nici un credit nu se acordă dacă clientul nu se angajează să ruleze măcar o parte din afacerea sa prin bancă. În acest fel banca nu oferă doar cel mai riscant produs al său – creditul, ci reușește să “vândă” și celelate produse ale sale și să-și îmbunătățească profitabilitatea.

2. Condiții de garantare:

– se garantează cu echipamentul (gaj pe echipament)

– cesiunea poliței de asigurare a echipamentului

– gajarea anumitor contracte de livrări cu anumiți clienți

Caracteristicile creditului de investiții puse la dispoziție de BRD sunt:

rambursarea creditului se face în tranșe, care curg de obicei din luna următoare datei în care creditul a fost folosit în întregime

frecvența de rambursare (lunar, trimestrilă sau semestrială) se face în funcție de dorința și tipul de încasări ale clientului, nu sunt impuse de bancă;

perioada de grație – se acordă de obicei atunci când clientul are nevoie de o perioadă mai mare pentru a finaliza o investiție și a culege roadele acesteia;

Pentru a putea obține un credit debitorul trebuie să îndeplinească mai multe condiții:

să nu aibă datorii la stat, incidente de plăți (cecuri, bilete la ordin neplătite);

să aibă o reputație bună și un management bun, să aibă un rating BRD de maxim 6 (pe o scală de la 1-10, 1 cel mai bun);

să aibă o piață stabilă sau cu tendințe de creștere;

să aibă o bază bună de clienți;

Scopul creditul este acela de a achizițona o cladire si echipamente necesare procesului de productie. Societatea are nevoie de o sumă totală de 600.000 RON, dar solicită credit în valoare de 450.000 RON, compania contribuind cu diferența de 150.000 RON. Creditul se acordă pe o perioadă de 5 ani din octombrie 2006 până la data scadenței cel târziu august 2011.

Rambursarea se realizează trimestrial în rate egale din disponibilitățile rămase în contul curent după efectuarea plăților.

Calculul dobânzii se va efectua la un număr exact de zile raportat la un număr de 360 de zile calendaristice. Dobânda se va calcula de la prima tragere până la data rambursării integrale a sumei împrumutate.

Neutilizarea creditului la termenele și în sumele prevăzute în contract dă dreptul băncii să încaseze de la debitor un comision. Întârzirea în rambursarea împrumuturilor se înregistrează la împrumuturi restante, pentru care banca încasează dobânzi majore cu caracter penalizator.

Costurile unui credit sunt de obicei următoarele:

a. comison de acordare – variază între 0.5% și 2%, în funcție de mai mulți factori: suma totală ce va fi acordată, rating-ul clientului, mărimea veniturilor ce vor fi generate pentru bancă din activități non-credit (din operațiuni de plăți, schimburi valutare, emiterea de scrisori de garanție, de carduri, etc);

b. comision de neutilizare – în cazul creditului de investiții se percepe pentru perioada neutilizată a creditului; se percepe de obicei între 0.5% și 1%. De exemplu, dacă unui client i se aprobă un credit în luna mai și cheltuie banii abia în luna septembrie, atunci pentru lunile în care creditul a stat nefolosit i se percepe acest comision;

c. comision de administrare -banca percepe de obicei un comision (anual, semestrial, trimestrial) pentru faptul că, după acordarea creditului se fac revizii prin care se reanalizează situația împrumutatului, pentru ca banca să se asigure că totul merge bine); mărimea acestuia poate fi între 0.5% și 1% pe an.

3.4. Intocmirea dosarului de creditare

Prima etapă în acordarea creditului o reprezintă depunerea din partea societății comerciale a unei cereri de credit către BRD. În continuare se aprobă cererea de credit în conformitate cu normele și plafonul de care dispune și pe care îl pune la dispoziție BRD în momentul respectiv. După aprobarea cererii, se depune dosarul de creditare ce trebuie să conțină documente necesare descrierii în întregime a societății.

În vederea acordării creditului solicitat, banca primește de la agentul economic și verifică:

cerere de credit;

statutul și contractul de societate;

certificatul de înregistrare fiscală;

planul de afaceri;

bilanțul, raportul de gestiune și contul de profit și pierdere pe ultimii pe doi ani;

ultimele situații privind “Rezultatele financiare” și “Situația patrimoniului”;

balanța de verificare pe ultimele trei luni;

bugetul de venituri și cheltuieli;

fluxul de încasări și plăți pe ultimul an;

situația prognozată a plăților și încasărilor (cash flow), aferente perioadei pentru care se solicită creditul;

situația contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectul creditului;

proiectul graficului de rambursare a creditului și de plată a dobânzii;

garanțiile propuse băncii pentru garantarea creditului;

Ofițerii de credit au obligația să verifice dacă documentația este completă și completată respectând modelele și cerințele formulate de bancă.

După verificarea conținutului dosarului de creditare, ofițerul de credite, responsabil cu acordarea creditului acestei societății, va continua cu o analiză riguroasă a societății comerciale.

3.5. Analiza financiară a activității SC POLICOLOR SA

În procesul obținerii de informații despre client, o importanță deosebită o are cunoașterea situației economico-financiare a acestuia. Informațiile necesare analizei financiare sunt furnizate de documentele contabile de sinteză, bilanțul contabil și contul de rezultate. Analiza financiară are ca punct de plecare bilanțul, care este o situație financiară anuală oficială și care atestă modul în care a fost administrată de către manageri averea încredințată acestora de către acționari. Bilanțul oferă o imagine generală asupra patrimoniului, situației financiare și rezultatelor obținute.

3.5.1 Indicatorii de analiză a bonității clienților

Pentru a analiza dacă SC POLICOLOR SA se poate îndatora (în sensul contractării de credite de la bănci) trebuie să determinăm bonitatea societății. Fiecare bancă determină bonitatea societății solicitatoare a unui credit potrivit unei metodologii proprii, pe baza unor indicatori cărora li se acordă un anumit punctaj, iar punctajul general va decide dacă banca acordă sau nu creditul .

Bonitatea este o caracteristică mai cuprinzătoare, întrucât presupune existența simultană atât a capacității de plată, cât și a lichidității financiare și a solvabilității.

Pe baza bilanțului și contului de profit și pierdere prezentat de societate, BRD calculează conform Normelor sale de creditare un credit scorring pentru încadrarea societății într-o categorie de risc. În cadrul proiectelor de investiții nu este singurul criteriu de a lua decizia de creditare, dar este unul relevant pentru redarea cât mai fidelă a rezultatelor economice înregistrate de societate. De preferat, analiza se face pe o perioadă de 3 ani și ceea ce se urmărește la această analiza este constanța rezultatelor economice. Automat, o discrepanță de la an la an a rezultatelor societății, implică un risc asumat de bancă mai ridicat. În analiza societății principali indicatori pe care banca îi urmărește sunt cei referitori la lichiditate și solvabilitate, dar și cei de profitabilitate și gestiune sunt relevanți.

Pornind de la conținutul bilanțului prelucrat și de la contul de profit și pierdere prelucrat, ofițerii de credite vor analiza situația bonității clienților pe seama unui sistem de indicatori de structură și performanță. Indicatorii financiari constituie instrumente de analiză ce permit managerului să evalueze rezultatele obținute și starea financiară a întreprinderii, viitoarele oportunități, modul de utilizare al activelor.

Analiza bilanțului

Analiza economico-financiară a fost realizată pe patru ani luând ca an de bază anul 2003. Pentru ca această analiză economică-financiară să reflecte situația reală, datele din documentele contabile (bilanț și contul de profit și pierdere) au fost actualizate cu indicii prețurilor de consum, conform următorului model de calcul:

Valoare (an 2003) = Valoare 2002* i2003 * i2004 * i2005

Valoare (an 2004) = Valoare 2003 * i2004 * i2005

Valoare (an 2005) = Valoare 2004 * i2005

Indicii prețurilor de consum sunt prezentați în tabelul 4.2 .

Tabelul 4.2.

Fond de rulment. Nevoia de fond de rulment. Trezoreria netă.

Indicatorii FRN, NFR și TN sunt calculați pe baza bilanțului patrimonial, care a fost restructurat în bilanț financiar, conform tabelului nr. 4.3.

In cazul SC POLICOLOR SA situația se prezintă astfel:

Tabel 4.3. – mii lei –

Fondul de rulment net (FRN) reprezintă excedentul de resurse financiare care se degajă în urma acoperirii activelor permanente din resursele permanente și care poate fi folosit pentru finanțarea activelor curente. Practic, este partea din capitalul permanent care depășește valoarea imobilizărilor nete și este destinată finanțării activelor circulante. Acest surplus de surse permanente poate fi “rulat” pentru reînnoirea stocurilor, creanțelor și a lichidităților. Această utilizare potențială a marcat și denumirea lui de “fond de rulment”. El este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la finanțarea activelor curente, nete de datoriile curente.

Formula de calcul este următoarea:

FRN = Capital permanent – Active imobilizate nete

Pornind de la aceasta, in cazul S.C. Policolor S.A, valorile FRN se calculează astfel:

FRN2003 = 115.294.395 – 103.791.824 = 11.502.573 mii lei

FRN2004 = 133.935.262 – 98.513.369 = 35.421.893 mii lei

FRN2005 = 41.781.407 – 29.511.782 = 12.269.625 mii lei

FRN2006 = 59.083.399 – 25.356.123 = 33.727.276mii lei

Se observă că în toți anii analizați FRN a atins valori pozitive, ceea ce înseamnă că S.C. POLICOLOR S.A. își finanțează imobilizările în totalitate din capitalurile proprii, neavând datorii pe termen mediu și lung, rămânându-i la dispoziție acestă sumă pentru acoperirea cheltuielilor curente ale firmei ( active curente). În anul 2003 activele curente se pot acoperi din surse stabile în proporție de 19,27% în timp ce în anul 2004 mai mult de o treime din totalul activelor curente, 35,43%, pot fi finanțate din sursele stabile ale firmei, ceea ce denotă o mare stabilitate, societatea minimizându-și astfel riscul de a rămâne la un moment dat fără credite bancare sau comerciale din care să finanțeze ciclul de exploatare. Valoarea FR crește în 2004 cu 23.919.322 mii lei față de anul 2003, fapt ce se datorează măririi capitalului propriu și scăderii activelor imobilizate. În perioada 2005 -2006 indicatorul înregistrează o valoare pozitivă și în crește, crescând în ultimul an față cel dinainte cu 274.9%, ceea ce reprezintă un semn favorabil asupra echilibrului financiar al întreprinderii, în sensul că este pregătită să facă față oricăror exigențe ale datoriilor pe termen scurt.

Necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare (stocuri și creanțe) sunt acoperite în cea mai mare parte din surse temporare coerespunzătoare (datorii curente). Diferența dintre necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare și datoriile de exploatare este numită nevoie de fond de rulment (NFR). Ea este expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt, respectiv a echilibrului dintre necesarul și resursele de capitaluri circulante (curente).

NFR = Stocuri + Creante – Datorii pe termen scurt

Pornind de la datele din bilanț, se calculează nevoia de fond de rulment atât pentru anul 2003, cât și pentru 2004, 2005 și 2006:

NFR2003 = 52.921.385 – 48.180.116 = 4.741.269 mii lei

NFR2004 = 97.810.886 – 64.540.904 = 33.269.982 mii lei

NFR2005 = 40.965.512 – 30.236.103 =10.729.409mii lei

NFR2006 = 42.436.730– 26.706.099= 15.730.631mii lei

În toate cazurile se obțin așadar valori pozitive, ceea ce semnifică un surplus de nevoi ciclice în raport cu sursele temporare posibil de mobilizat. Valoarea NFR se mărește în 2004 față de anul precedent cu 28.528.713 mii lei, fapt ce se datorează în principal creșterii creanțelor într-o proporție mai mare decât a datoriilor curente.

Dacă fondul de rulment este superior nevoii de fond de rulment, atunci excedentul de finanțare se regăsește sub forma unei trezorerii nete, concretizate în disponibilități bănești, în conturi bancare și în casă.

Nivelul indicatorului cunoaște o tendință de scădere în anul 2005 ca urmare a scăderii stocurilor societății.

Situația în care nevoia de fond de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor, pe de o parte, și exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor și urgentarea plăților.

Starea de echilibru sau de dezechilibru a firmei este reflectată de trezoreria netă, care nu reprezintă altceva decât diferența existentă între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment. Trezoreria netă reprezintă disponibilitățile bănești rămase la dispoziția firmei rezultate din activitatea desfășurată pe parcursul unui exercițiu financiar. Este imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv din plasarea excedentului monetar.

Relația de calcul a trezoreriei nete este următoarea:

Trezoreria netă = Fondul de rulment – Nevoia de fond de rulment

TN2003 = FR2003 – NFR2003 = 11.502.573 – 4.741.269 = 6.761.304 mii lei

TN2004 = FR2004 – NFR2004 = 35.421.893 – 33.269.982 = 2.151.911 mii lei

TN2005 = FR2005 – NFR2005 =11.502.573 – 4.741.269 = 6.761.304 mii lei

TN2006 = FR2006 – NFR2006 =33.727.276 – 15.730.631= 17.996.645 mii lei

Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii. Dacă trezoreria netă este pozitivă (FR>NFR), atunci excedentul de finanțare, expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităților bănești în conturi bancare și în casă. Această situație favorabilă se concretizează într-o îmbogățire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune din abundență de lichidități care îi permit, atât rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt, cât și efectuarea diverselor plasamente eficiente și în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiară. Se poate vorbi, în acest caz, chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.

Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciții succesive demonstrează o rentabilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției întreprinderii pe piață.

Indicatorul TN obținut este relevant pentru bunul mers al resortului financiar al SC POLICOLOR SA. Fiind o corelație dintre disponibilitățile bănești ale unității și contribuția băncilor prin credit la acoperirea necesarului de mijloace circulante, indicatorul în cauză prezintă capacitatea întreprinderii de a face plăți imediate din propriile disponibilități sau nivelul recuperărilor sub formă de disponibilități din imobilizările în stocuri și cheltuieli pentru producție.

Figura 4.1. Analiza echilibrului financiar

Fluxul de numerar (Cash- flow) este o modalitate de măsurare care arată potențialul intern de finanțare al unei firme. Arată resursele ( pe categorii ) financiare care sunt obținute din operațiile companiei în timpul unui an contabil.

Fluxurile de numerar nete pozitive se interpretează ca o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor. Aceasta reprezintă o îmbogățire a activului real, o confirmare a majorării averii proprietarilor. Fluxurile de numerar negative sugerează o diminuare a capacității reale de finanțare a investițiilor. În consecință, aceasta semnifică o sărăcire a activului net real, o reducere a valorii proprietății.

Formula de calcul pentru Cash Flow este:

Cash Flow= Trezoreria Netă1 – Trezoreria Netă 0

CF2004 = TN2004 – TN2003 = 2.151.911 – 6.761.304 = -4.609.393

CF2005 = TN2005 – TN2004 = 6.761.304 – 2.151.911 = 4.609.393

CF2006 = TN2006 – TN2005 = 17.996.645 – 6.761.304 = 11.235.341

Situația favorabilă în care se află întreprinderea studiată este confirmată și de fluxul de numerar pozitiv în anul 2005 și 2006, ceea ce înseamnă că, în timp, se reduce utilizarea resurselor temporare pentru acoperirea necesităților permanente, capacitatea reală de finanțare a investițiilor întreprinderii crește în mod accelerat.

Indicatori ai lichidității și solvabilității

Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani, acesta putând fi și un criteriu de grupare a posturilor în bilanț. Altfel spus, ea reprezintă capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale în bani, în scopul asigurării unui circuit normal al fondurilor și realizarea de activități eficiente .

În analiza solvabilității și lichidității unității patrimoniale s-au folosit următorii indicatori (rate specifice):

1. Rata lichiditatății generale

Lichiditatea generală reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci când rata lichidității generale are o mărime supraunitară (cuprinsă între 2 și 2,5)

Formula de calcul pentru rata lichiditații generale este următoarea:

Lgen = Active circulante/Datorii pe termen scurt

Lgen2003 = 59.682.689/ 48.180.116 = 1,23

Lgen2004 = 99.962.797/ 64.540.904 = 1,54

Lgen2005 = 43.459.775/ 30.236.103 = 1,34

Lgen2006 = 61.635.899/ 26.706.099 = 2,30

În toti cei patru ani analizați indicatorul are valori supraunitare, aceasta dovedind că, cel putin pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile. Aceasta constituie pentru bancă un grad de siguranță în acordarea noilor credite, concretizat în existența unui fond de rulment financiar care îi permite întreprinderii să facă față incidentelor care apar în mișcarea activelor circulante sau unor deteriorări în valoarea acestora. În anul 2005 rata lichidității generale scade cu 87%, diminuând potențialul financiar pe termen scurt. Această evoluție este dovada unor investiții de valoare mare, care au micșorat capacitatea de plată a societății. În 2006 rata lichiditații generale crește de la 1,34 la 2,30 , cu 71,7 %.

2. Rata lichidității reduse – „ Test acid”

“Test acid” (LTA) – are rolul de a evidentia un grad „mai rafinat” de lichiditate a firmei, tinand cont de faptul ca stocurile (ST) sunt active mai putin lichide, deci mai greu transformabile in bani pentru acoperirea datoriilor curente.

Rata lichidității reduse ( “Test acid” ) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile, pe termen scurt, din creanțe și disponibilități.Valoarea supraunitară a ratei evidențiază faptul că stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt (cel mult prin avansuri și aconturi primite de la clienți).

Mărimea optimă a indicatorului se situează în intervalul [0,8 ; 1].

Formula de calcul este urmatoarea:

LTA =(Active circulante – Stocuri)/Datorii pe termen scurt

LTA 2003 = 52.261.254/ 48.180.116 = 1,08

LTA 2004 = 95.581.231/ 64.540.904 =1,48

LTA 2005 =190.393.320/ 30.236.103 =0,7

LTA 2006 = 34.453.927/ 26.706.099= 1,29

3. Rata lichidității imediate

Se calculează pentru a evidenția gradul în care firma poate acoperi datoriile pe termen scurt (DTS) din cele mai lichide active, respectiv disponibilitățile (DISP) și investițiile financiare pe termen scurt (INVTS). Nivelul asiguratoriu pentru această rată este de 1/3.

Formula de calcul este:

Li = (Disponibilitați+ Investiții financiare pe termen scurt )/ Datorii pe termen scurt

Rata lichiditații imediate, în cazul Policolor este:

Li2003= (6.761.304 + 364.311)/48.180.116 = 0,1478

Li2004 = (2.151.911 + 364.311)/ 64.540.904 = 0,0389

Li2005 = (2.489.184 + 5.084)/ 30.236.103 = 0,0824

Li2006 = (19.193.385 + 5.084)/ 26.706.099 = 0,7188

Se constată creșterea nivelului acestei rate la nivelul anului 2006, ceea ce înseamnă o creștere a capacității de onorare a obligațiilor pe termen scurt din disponibilități.

Figura 4.2. Indicatorii de lichiditate

Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a-și achita toate obligațiile asumate față de terți, atât cele cu scadențe apropiate, cât și cele cu scadențe îndepărtate. Aici intervine comparația dintre elementele de activ și pasiv, respectiv disponibilități și obligații.

Este evident faptul că o întreprindere este solvabilă dacă are disponibilități, deci mijloace de plată.

Lichiditatea și solvabilitatea necorespunzătoare sunt cele mai frecvente cazuri în care întreprinderile pot falimenta, datorită neputinței de plată a datoriilor scadente.

1. Solvabilitatea generală ( Sg )

Aceast indicator arată în ce masură datoriile totale sunt acoperite cu active imobilizate și active circulante. Cu cât valoarea solvabilității generale este mai mare decat 1, cu atât situația financiară de ansamblu a întreprinderii este mai bună.

Acest indicator măsoară, în fapt, securitatea de care se bucură creditorii întreprinderii pe termen lung și scurt și marja de credit a acesteia.

Formula de calcul este:

Sg = Active totale/Datorii totale

Sg2003 = 163.474.513/ 48.180.116 = 3,392

Sg2004 = 198.476.166/ 64.540.904 = 3,075

Sg2005 = 72.971.557/ 32.294.850= 2,259

Sg2006 = 86.992.022/ 27.890.319= 3,119

2. Solvabilitatea patrimonială

Valoarea acceptabilă pentru această rată trebuie să fie egală sau mai mare de 0,5, ceea ce reflectă un grad corespunzător de acoperire a datoriilor pe termen mediu și lung din capitalul propriu și social al firmei

Formula de calcul este:

Sp = Capitaluri proprii/Active totale

Sp2003 = 294.904.597/163.474.513 = 1,803

Sp2004 = 372.465.246/ 198.476.166= 1,876

Sp2005 =39.722.660/ 72.971.557=0,544

Sp2006 = 57.899.179/ 86.992.022= 0,665

În cazul firmei analizate solvabilitatea patrimonială are valori medii și crescătoare de la un an la altul relevând faptul că firma tinde spre stabilitate puternică pe piață.

Societatea POLICOLOR SA prezintă o lichiditate generală bună. Mai importante sunt testul acid și lichiditatea la vedere, pentru că acestea țin cont de activele circulante care se pot transforma imediat în bani, cum ar fi titlurile de plasament. Testul acid înregistrează valori foarte bune, deoarece include creanțele firmei care dețin marea majoritate în totalul activelor. Pentru o mai bună apreciere trebuie să se aibă în vedere termenele de scadență ale creanțelor. În schimb lichiditatea la vedere inregistreaza o scadere pe parcursul anului 2004. Solvabilitatea generală măsoară marja de credit a firmei care, datorită valorilor ridicate, permite întreprinderii contractarea unor împrumuturi atât pe termen scurt cât și pe termen lung.

Figura 4.3. Indicatorii de solvabilitate

Indicatori de rentabilitate

Rentabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a obține profit, în scopul remunerării capitalurilor, dar și al extinderii capacității acesteia. Pentru firmă aceasta este condiția supraviețuirii și dezvoltării. Managementul firmei, băncile, acționarii, creditorii, investitorii sunt interesați să cunoască nivelul și evoluția indicatorilor de rentabilitate a unei întreprinderi.

Ratele de rentabilitate evidențiază rezultatele obținute în raport cu activitatea firmei (rentabilitatea comercială) și a mijloacelor economice (rentabilitatea economică) sau financiare (rentabilitatea financiară).

1. Rata rentabilității comerciale

Rentabilitatea comercială exprimă eficiența globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței. Rentabilitatea comercială prezintă o curbă ascedentă din anul 2003 până în anul 2005, însă din anul 2005 până în anul 2006 Rc descrie o curbă descedentă determinată de creșterea mai agresivă a profitului net în comparație cu cifra de afaceri.

Formula de calcul a rentabilitații comerciale :

Rc = Profit net / Cifra de afaceri x 100

Rc 2003 = (6.824.533/181.335.312) x 100 = 3,76%

Rrc 2004 = (18.878.089/ 153.251.269) x 100 = 12,31%

Rc 2005 = (4.222.574/ 90.397.498) x 100= 4,67%

Rc 2006 = (14.202.050/ 108.142.983) x 100= 13,13%

În primul an acest indicator are o valoare de 3,76% ceea ce semnifică faptul că firma nu are suficiente vânzări ca să acopere cheltuielile sau nu există suficient control asupra efectuării cheltuielilor.Pe parcursul anului 2004 situatța se redreseaza astfel că se ajunge la o rentabilitate comercială de 12,31%. În 2005 se pare că firma trece iarăși printr-o perioadă mai nefastă ca în 2003, dar în 2006 situația se îndreaptă, și rentabilitatea comercială crește de la 4,67% la 13,13%.

2. Rata rentabilității financiare

Denumită și rata rentabilității capitalurilor proprii ale firmei, arată câștigul net procentual pe care l-au obținut acționarii, deoarece raportează profitul net (PN) la capitalurile proprii (CPR).

Formula de calcul este:

Rrf = (Profit net / Capitaluri proprii) x 100

Rrf2003 =( 6.824.533/ 294.904.597) x 100 = 2,31 %

Rrf2004 =( 18.878.089/ 372.465.246) x 100 = 5,06 %

Rrf2005 = (4.222.574/ 39.722.660 ) x 100= 10,63 %

Rrf2006 = (14.202.050/ 57.899.179) x 100= 24,52 %

Rata de rentabilitate financiară are valori relativ mici in primii doi ani analizați. Deoarece profitul net înregistrează o creștere procentuală mai mare decât capitalurile proprii rata de rentabilitate financiară crește cu 2,75 puncte procentuale.

Se observă o creștere a Rfin de 2,75 % în anul 2005 față de 2003 urmată de o creștere de 5,57% în anul 2005 până la 10,63% în 2006 și până la 24,52%.

3. Rata de rentabilitate economica (Rre)

Are o acceptiune mai larga exprimând, în esenta, eficiența cu care este folosit activul total al unității economice, arătând capacitatea acesteia de obținere a profitului din întreaga activitate economico-financiară.

Ea se exprima prin raportul dintre profitul din exploatare (PE) si total active (TA): Rre = (Profit din exploatare/Total active) x 100

Rre 2003 = (7.722.283/163.474.513) x 100 = 4,72 %

Rre 2004 = (22.132.749/ 198.476.166) x 100 = 11,15 %

Rre 2005 = (6.657.061/ 72.971.557) x 100 = 9,12 %

Rre 2006 = (16.367.664/ 86.992.022) x 100 = 18,81 %

Pe toată perioada analizată valorile acestui indicator sunt pozitive.

Întreprinderea va fi afectată într-o măsură foarte mică de o evoluție nefavorabilă a pieței de capital, întrucât ponderea creditelor bancare în totalul împrumuturilor este de 18,81 %, iar firma nu apelează la credite bancare pe termen lung.

Rata rentabilității economice prezintă o curbă ușor ascendentă din anul 2003 până în anul 2005. Din anul 2005 până în anul 2006 rata rentabilității economice descrie o curbă ascendentă destul de puternic datorită sporirii activelor totale.

Figura 4.4. Indicatorii de rentabilitate

Alți indicatori utilizați pentru aprecierea caracterului economico-financiar al înteprinderii Policolor Bucuresti sunt:

1. Coeficientul total de îndatorare (RGI) sau “levierul financiar ”

Rata globală de îndatorare este calculată ca raport între total datorii (DAT) și total pasive (TP), reflectă contribuția creditelor la formarea resurselor totale.

Cu cât rata levierului este mai mare decât unu, cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creanțierii săi.

RGI = (Datorii totale/Total pasive) x 100

RGI 2003 = (48.180.116/163.474.513) x 100 = 29,47 %

RGI 2004 = (64.540.904/ 198.476.166) x 100 = 32,52%

RGI 2005 = (32.294.850/ 72.971.557) x 100 = 44,25%

RGI 2006 = (27.890.319/ 86.992.022) x 100 = 32,06 %

Firma detine decat datorii pe termen scurt si lung iar ponderea acestora in total pasiv, in toti ani de analiza este mare.

2. Durata de rotație a stocurilor (Dst)

Acest indicator redă perioada medie de stocare în zile; pentru ca rezultatul acestui indicator să fie considerat bun trebuie să se analizeze întotdeauna o comparație cu media perioadei de stocare pe ramura respectivă.

Dst = ( Stoc mediu global / Cifra de afaceri) x 360

Stoc mediu global = ( Stoc inițial + Stoc final ) / 2

Dst 2003 = (5.901.500/ 181.335.312) x 360 = 12 zile

Dst 2004 = (4.381.566/ 153.251.269) x 360 = 11 zile

Dst 2005 = ( 5.105.342/ 90.397.468) x 360 =20 zile

Dst 2006 = ( 5.967.037/108.142.983) x 360 =20 zile

Se poate observa o creștere a duratei de rotație a stocurilor, de la 12 zile în 2003 la 20 zile în anul 2005 și în 2006.

Încetinirea vitezei de rotație obsertavă în anul 2004 este determinată, în principal, de apariția stocurilor supranecesare. Stocurile supranecesare, pe lângă blocările de capitaluri, generează și alte efecte negative, cum ar fi costurile de stocare suplimentare, plata unor dobânzi mai mari, cu consecințe directe asupra capacității de plată a întreprinderii.

3. Rotatia creditului clienti (Durata de încasare a creanțelor) – măsoară numărul mediu de zile pe care firma acordă credit comercial clienților săi. Indicatorul se calculează cu ajutorul relației:

DCL =(Creante clienti /CA) x 360

Durata de încasare a creanțelor exprimă numărul de zile până la data la care debitorii își achită datoriile către întreprindere. Această perioadă este cu atât mai favorabilă cu cât ea este mai scurtă, căci o perioadă lungă presupune lipsa de lichidități pe care firma le putea utiliza în activitatea de bază pentru a genera profit sau pentru plata anumitor obligații care au un anumit cost odată cu trecerea timpului.

DCL 2003 = (1.706.335/181.335.312) x 360 = 5 zile

DCL 2004 =(7.439.636 /153.351.269) x 360 = 17 zile

DCL 2005 =(14.621.434/ 90.397.468) x 360 = 58 zile

DCL 2006 =( 13.545.497/108.142.983) x 360 = 45 zile

În cazul firmei analizate acest indicator a avut o tendință crescătoare de la 5 zile în 2003,ajungând la 45 de zile în 2006 ceea ce reprezintă o situație mai puțin favorabilă.

4. Rotatia creditului furnizor (Durata de plată a furnizorilor) – evidentiaza numarul mediu de zile pentru care firma beneficiaza de credit din partea furnizorilor.

DFZ =[(Datorii la furnizori – Avansuri platite)/Achizitii de la furnizori] x 360

DFZ 2003 = (24.703.380/ 130.597.417) x 360 = 68 zile

DFZ 2004 = (15.632.421/ 95.875.313) x 360 = 59 zile

DFZ 2005 = (14.621.434 / 145.238.127 ) x 360 = 68 zile

DFZ 2006 = ( 24.822.249/ 110.845.238 ) x 360= 70 zile

Corelând mărimea acestui indicator cu cea a zilelor de credit – client se observa că DCL < DFZ, ceea ce este recomandat.

O firmă în dezvoltare care urmărește creșterea cifrei sale de afaceri își va mări stocurile de materii prime și materiale circulante, crescând astfel creditul furnizori, va obține produse finite ce vor fi vândute către clienți și astfel rezultă niște creanțe care ulterior se vor transforma în numerar. Se pune problema finanțării acestor stocuri și a acoperirii creanțelor până în momentul încasării contravalorii mărfurilor vândute și de asemenea pentru a se efectua o nouă aprovizionare. Astfel, dacă nu există o bună corelare între perioada de întârziere a plăților către furnizori, salariați etc. și perioada de timp scursă între momentul vânzării produselor către clienți și al încasării contravalorii acestora, poate apărea situația nedorită ca firma să nu aibă la un moment dat resursele pentru următorul ciclu de expolatare. Din acest motiv este necesară o analiză amănunțită a politicii fluxurilor de numerar.

Una dintre cele mai importante propuneri este menținerea contractelor cu furnizorii care oferă termene de plată mai mari și chiar negocierea contractelor cu aceștia.

Pentru a-și asigura mijloacele de plată, întreprinderea trebuie să promoveze o politică de diminuare a creditelor acordate clienților săi, dar și de prelungire a termenelor de achitare a datoriilor către furnizori. În condițiile în care durata de încasare a creanțelor este mai mică decât durata de achitare a furnizorilor are loc o atragere de surse relative gratuite din partea furnizorilor pentru finanțarea ciclului de exploatare.

Analiza pe baza contului de profit și pierdere

Pentru analiza financiară a clientului o importanță deosebită o prezintă de asemenea informațiile furnizate de contul de profit și pierdere, care, ca și în cazul bilanțului, pot fi regrupate și prelucrate de către analiștii bancari, pentru a oferi o imagine mai clară privind rentabilitatea și eficiența activității desfășurate de către întreprindere pe parcursul ultimelor exerciții financiare.

1. Marja comercială vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă ( industrială și comercială).

Excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora reprezintă marja comercială.

MC = Venituri din vânzări – Cheltuieli cu mărfurile

2. Producția exercițiului ( în cadrul activității industriale) include valoarea bunurilor și serviciilor “fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Ca urmare, producția exercițiului va include trei elemente: producția vândută evaluată la prețul de vânzare, producția stocată, producția imobilizată evaluate la cost de producție.

PE = Prod. Vândută + Prod. Stocată + Prod. Imobilizată

3. Valoarea adăugată (VA) exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție (forță de muncă și capital), peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii.

În fapt, valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea întreprinderii:

Remunerarea muncii prin salarii, indemnizații, premii, cheltuieli sociale;

Remunerarea statului prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate (subvențiile pentru exploatare fiind excluse);

Remunerarea creditelor prin dobânzi și comisioane plătite;

Remunerarea investițiilor prin amortismente calculate;

Remunerarea capitalurilor proprii prin dividende plătite acționarilor.

Întreprinderea, în calitate de participant direct la viața economică, va fi remunerată prin capacitatea de autofinanțare.

VA = Producția exercițiului + Marja comercială – Consumurile externe

Consumurile externe = Cheltuieli cu materii prime și materiale consumabile + Cheltuieli materiale + Cheltuieli din afară (cu energia și apa) + Cheltuieli privind prestațiile externe

4. Excedentul brut de exploatare (EBE) sau, după caz, insuficiența brută de exploatare, (IBE) reprezintă diferența dintre valoarea adăugată (plus subvențiile de exploatare) pe de o parte și impozitele, taxele și cheltuielile de personal pe de altă parte.

EBE = (VA + Subvențiile de exploatare) – (Cheltuieli cu personalul + Impozite și taxe)

Excedentul brut de exploatare, exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, resursa principală a întreprinderii, cu influență hotărâtoare asupra rentabilității finale și a capacității de dezvoltare a întreprinderii.

5. Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile exploatării.

Rezultatul exploatării = Venituri din exploatare – Cheltuieli din exploatare

Rezultatul exploatării reflectă mărimea absolută a rentabilității de exploatare, obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și calculate) din veniturile exploatării (încasabile și calculate).

6. Rezultatul curent este rezultatul tuturor operațiunilor curente ale întreprinderii:

Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Rezultatul financiar

Nefiind perturbat de elemente excepționale, acest sold permite analiza evoluției rezultatelor întreprinderii pe mai multe exerciții succesive.

7. Rezultatul net al exercițiului exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități reale, altfel el va rămâne doar un potențial de finanțare. Profitul net urmează să se distribuie sub formă de dividende sau/și să se reinvestească în întreprindere.

Rezultatele analizei sunt prezentate în tabelul 4.4.

Tabelul 4.4. – mii lei-

Capacitatea de autofinanțare a SC POLICOLOR SA București

Autofinanțarea reprezintă asigurarea dezvoltării întreprinderii prin forțe proprii, folosind drept surse de finanțare, o parte din profitul obținut în exercițiul efectuat și fondul de amortizare.

Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, la sfârșitul exercițiului contabil, destinat să remunereze capitaluri și să autofinanțeze politica de investiții din exercițiile viitoare. Cu cât capacitatea de autofinanțare este mai importantă, cu atât posibilitățile financiare ale firmei sunt mai mari, căci ea permite finanțarea investițiilor noi, rambursarea împrumuturilor contractate deja, făcând să crească totodată potențialul de îndatorare. Deși are același caracter, CAF nu trebuie totuși confundată cu o resursă de trezorerie efectivă, deoarece ea este deja investită (în totalitate sau parțial) în corijarea variației necesarului de fond de rulment.

Capacitatea de autofinanțare este o sursă internă aflată permanent la dispoziția întreprinderii.

Deci nivelul autofinanțării este dependent de doi factori:

Excedentul de resurse financiare generat de activitatea firmei reprezentat de capacitatea de autofinantare;

Cota parte din aceste resurse distribuite actionarilor sub forma de dividende.

Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin două metode: metoda adițională și metoda deductivă.

Metoda adițională:

CAF = Rezultatul net al exercițiului + Cheltuieli calculate (cu amortizare si provizioane) – Veniturile calculate (din provizioane) – Veniturile din cesiuni

Metoda deductivă:

CAF = EBE +Venituri din exploatare – Cheltuieli din exploatare + Venituri financiare(mai putin venituri din provizioane) – Cheltuieli financiare(mai putin chelt. cu amortizari si provizioane) + Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare – Impozitul pe profit

Prin restrângerea termenilor din relația de mai sus și tinând cont de legăturile dintre aceste mărimi economice, se obține următoarea relație de calcul a capacității de autofinanțare:

CAF = (Venit. totale – Chelt. totale – Chelt. financiare – Amortizare) x (1-) + Amortizare , cu = impozitul pe profit (16%)

Tabelul 4.5. -mii lei-

De reținut este faptul că nu tot profitul rămîne la dispoziția firmei pentru reinvestire, o parte din el fiind folosit pentru plata dividendelor și/sau a beneficiilor. În principiu, autofinanțarea este gratuită pentru că profitul a fost impozitat, iar amortizarea și provizioanele se exclud de la plata impozitului. De exemplu, amortizarea presupune includerea cheltuielilor cu mijloacele fixe în calculul cifrei de afaceri care în final se impozitează sub forma profitului, iar capitalul inițial este remunerat fie prin dividende (capital social), fie prin dobânzi (capital împrumutat), evitându-se dubla impunere.

În esență, capacitatea de autofinanțare reprezintă un indicator care exprimă independența financiară a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilități real sau potențial. Mărimea sa depinde , pe de o parte, de rentabilitatea intreprinderii, iar pe de alta parte, de politica de investiții a intreprinderii și de metodele de amortizare a activelor imobilizate.

3.5.2. Analiza scopului investiției

Valoarea firmei depinde de deciziile luate de manager, așadar primul pas trebuie făcut pentru maximizarea acestei valori prin luarea celei mai bune decizii de investiții.

Decizia de investiții este considerată primară deoarece ea este cea care orientează structura de producție a firmei, definește din punct de vedere material firma și care îi indică întreprinzătorului prima opțiune.

POLICOLOR dorește să-și dezvolte baza proprie de macanizare în vederea măririi rentabilității printr-o expoatare eficientă a spațiului de lucru cu utilaje și echipamente noi și performante. Astfel, sicietatea doreste sa achizitioaneze o cladire pe care sa o utilizeze ca hala de executie a produselor, si sa achizitioneze si echipamente si utilaje de care are nevoie penru a realiza produse de calitate superioara celor ale concurentilor sai..

3.5.3. Costul total al proiectului

Tabel 4.6. – mii lei –

3.5.4. Planul de finanțare a proiectului

Tabelul 4.7. – mii lei

3.2.3. Analiza eficienței proiectelor de investiții

Metoda valoarii nete prezentă a proiectului (VAN) = suma algebrică a valorilor actualizate ale fluxului de numerar net din fiecare an și valoarea investiției.

Valoarea netă prezentă ne arată valoarea pe care un proiect o adaugă la capitalul unei firme după ce a plătit toate datoriile aferente realizării proiectului. Având o valoarea pozitivă, proiectul este fezabil.

unde: FNn – fluxul de numerar net pentru perioada de timp n;

K – rata de actualizare;

n – perioada de timp;

Tabel 4.8. – mii lei–

FA = factor de actualizare

n = nr. de ani

r = rata de actualizare

FA5 = 0,621

FA4 = 0,683

VPt = valoarea prezenta a fluxului de numerar obtinut in anul t

VP = FNt x FA

VNP = valoarea neta prezenta

Valoarea investitiei

VNP = 1.174.063– 600.000 = 574.063

Deoarece aceasta valoare e pozitiva, proiectul e fezabil din punct de vedere financiar si se poate lua decizia acceptarii sale.

Metoda ratei interne de rentabilitate

Rata Internă de Rentabilitate este acea rată de actualizare, care face ca valoarea actualizată a intrărilor viitoare de numerar generate de proiect să fie egală cu costul inițial al investiției.

Presupune cunoscuta suma investitiei initiale, ca si fluxurile de numerar ce vor fi generate, nu insa si rata de rentabilitate a proiectului.

Se presupune ca VNP = 0.

Tabel 4.9. – mii lei–

=> RIR = 37%

Valoarea prezentă netă (VPN) calculată pentru o rată de actualizare de 37% este cea mai apropiată de 0. Prin urmare, rata respectivă de actualizare este considerată rata internă de rentabilitate (RIR)

Termenul de recuperare al investiției.

Alături de problema performanței unui proiect de investiții din punctul de vedere al câștigului în unități bănești sau sub forma de rata de rentabilitate, un element de interes pentru societate cât și pentru bancă îl constituie și termenul de recuperare al investiției.

Termenul de recuperare nu reprezintă altceva decât durata în care se recuperează fondurile investite.

Tabel 4.10. – mii lei–

Termenul de recuperare (Tr) :

Tr = 3 + (16.409 / 271.702) = 3,060 ~ 3 ani

Graficul de rambursare

Pentru calculul dobânzii de rambursare a creditului se folosește următoarea formulă:

Valoarea împrumutului: 450.000 RON

Data contractării: 01.06. 2006

Durată împrumut: 5 ani

Număr rate: 5

Procent de dobândă: 23 % (procent rezultat în urma analizei și negocierii dintre părți)

3.2.4. Analiza S.W.O.T.

Analizând societatea din punct de vedere al punctelor tari, punctelor slabe, oportunităților și amenințărilor putem identifica următoarele:

CAPITOLUL 4.

CONCLUZII si propuneri

Anul 2007 a fost unul de continuare a consolidării sistemului bancar românesc. Intrarea in Uniunea Europeană face acest proces de consolidare inevitabil, iar băncile străine au un rol foarte important. Este previzibilă reducerea numărului de bănci și o profilare a sistemului bancar pe marile grupuri bancare.

Și în sistemul bancar se va manifesta legea naturii – peștii mari îi înghit pe cei mici. In Uniunea Europeană, pe piață nu va mai fi loc pentru băncile mici, în contextul în care este nevoie de instituții puternice, pregătite să facă față concurenței. Aceste schimbări vor veni și pe fondul fuziunilor ce vor avea loc la nivelul marilor jucători de pe piața europeană. Băncile-mamă se vor uni, iar unele nume de pe piața autohtonă vor dispărea. În ceea ce privește topul în funcție de active al băncilor din România, acesta nu au suferit modificări semnificative în anul 2007 față de 2006, însă au fost consemnate evoluții diferite în ceea ce privește cota de piață deținută, chiar în rândul primelor trei clasate.

Banca Comercială Română este, în continuare, principalul jucător pe piața bancară, cotele de piață – 25,4% la active, 26,4% la creditele neguvernamentale și 28,6% la depozite clienți – confirmând consolidarea poziției salt de lider și formator de piață. Cota de piață a BCR a avansat la 26,3% la sfârsitul lui 2006, după ce la jumătatea anului scăzuse la 25,1%. Profitul net obținut de BCR în 2006, conform standardelor românești de contabilitate, a crescut puternic, cu 15,6%, în termeni nominali, comparativ cu 2005, până la 742,3 milioane lei (echivalent cu 202 milioane de euro).

BRD – Groupe Société Générale rămâne a doua bancă din România, cu active ce depășesc 192.210 miliarde lei (la sfârșitul anului 2006). Urcând de la 13% la 14,2% în primul trimestru al anului 2006, BRD deține o cotă de piață de 15%, în creștere cu 2 puncte procentuale față de anul 2005.

Rauffeisen Bank a consemnat o scădere a cotei de piață cu 0,4 puncte procentuale, de la 9,2% la sfârșitul anului 2005 la 8,8 % la sfârșitul anului 2005. Activele totale au crescut cu 13,7% până la 32,9 miliarde euro comparativ cu sfârșitul anului 2005.

După șocurile și instabilitatea din sistemul bancar din anii 1990, ponderea activelor bancare în PIB a crescut neîntrerupt din 2000 până în prezent. Această evoluție a fost posibilă datorită unui dezechilibru între cererea și oferta de servicii bancare. Perspectivele pe termen mediu rămân foarte bune, potrivit raportului Intercapital Invest.

În cazul în care o societate comercială dorește să întreprindă un proiect de investiții, dar nu dispune de suficiente fonduri pentru a realiza acest proiect, este nevoită să apeleze la un credit bancar pentru investiții.

Una dintre funcțiile planului de afaceri este aceea de generator de finanțare – cei mai mulți creditori și investitori vor finanța firma numai după ce-i vor studia planul de afaceri, vor vedea abilitatea planului de a genera încasări necesare operațiunilor zilnice, plății datoriilor și generării profitului. Sursele de capital vor dori să știe de câți bani are nevoie firma , când are nevoie de ei, cum ar fi alocați, dacă și când va fi capabilă să recompenseze alocarea de fonduri. Finanțatorii vor putea aprecia capacitatea de a diagnostica situația prezentă, de a-și alege strategia optimă pentru atingerea acestora.

În ceea ce privește activitatea de creditare a persoanelor fizice și juridice, BRD- Groupe Société Générale și-a stabilit o politică prin care să poată gestiona fiecare risc apărut indiferent de mărimea și intensitatea lui. Pentru o gestionare eficientă, BRD- Groupe Société Générale respectă fiecare etapă în acordarea creditelor:

1. clientul adresează o cerere de credit menționând suma dorită, perioada, tipul de credit, modalitatea de plată, garanții propuse (eventual)

2. banca analizează cererea de creditare și întocmește o ofertă indicativă de creditare

3. după acceptarea ofertei indicative se analizează dosarul de credit întocmit de solicitantul de credit atât din punct de vedere cantitativ (prezența tuturor documentelor cerute obligatoriu), cât și calitativ (întocmirea corectă a acestor documente);

4. pe baza documentelor furnizate de solicitant se realizează o analiză a indicatorilor privind bonitatea solicitantului și o analiză a riscului pe care-l poate întâmpina bancă cu privire la capacitatea solicitantului de a rambursa creditul și dobânzile aferente, calculându-se la acest capitol și ratingul de credit;

5. în urma analizelor realizate, se întocmește un referant de credite ce cuprinde toate informațiile rezultate legate de solicitant și se prezintă Comisiei de Credite care decide acordarea sau nu a creditului.

6. Departamentul Juridic redactează contractele de credit

7. clientul semnează contractul și aduce garanțiile cerute de către bancă

8. se înregistrează garanțiile

9. clientul primește banii

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un solicitant de credit, fie el persoană juridică, fie persoană fizică, impuse de BRD – Groupe Société Générale sunt niște condiții general valabile în sistemul bancar și sunt condiții impuse de bancă pentru a se proteja de riscul de nerambursare.

Banca ia hotărârea de a finanța clienții eligibili sau de a refuza finanțarea clienților care nu se încadrează în condițiile de creditare impuse atât de bancă, cât și de reglementările în vigoare ale sistemului bancar. Trebuie astfel menționat că, în activitatea pe care o desfășoară, banca este obligată să respecte atât principiile și reglementările privind activitatea bancară, cât și unele linii de conduită impuse nu numai de autorități, dar și de părțile cu care se află în relație profesională.

Prima etapă în acordarea creditului o reprezintă depunerea din partea societății comerciale a unei cereri de credit către BRD- Groupe Société Générale. În continuare se aprobă cererea de credit în conformitate cu normele și plafonul de care dispune și pe care îl pune la dispoziție BRD- Groupe Société Générale în momentul respectiv. După aprobarea cererii, se depune dosarul de creditare ce trebuie să conțină documente necesare descrierii în întregime a societății.

Dintre toate elementele ce întocmesc dosarul de creditare, cel cu o pondere foarte mare din punct de vedere al importanței este planul de afaceri. Fiecare bancă are propria metodologie de întocmire a planului de afaceri. Astfel, planul de afaceri specific BRD- Groupe Société Générale cere solicitantului de credit informații cu privire la:

date de identificare a societății;

date despre conducerea și personalul firmei;

activitatea curentă pe care societatea o desfasoară (informații despre produsele și/ sau serviciile realizate, ponderea lor din totalul vânzărilor, principalii furnizori șii principalii clienți, cota de piață detinuta de solicitant, descriere sumara a procesului tehnologic și a dotării existente);

informații financiare privind activitatea trecută și prezentă ;

informații în ceea ce privește proiectul de investiții (descrierea proiectului, scopul investiției, efectul proiectului și impactul asupra mediului, costul proiectului și planul de afacere, furnizorii pentru proiectul de investiții, termenul final de punere in funcțiune a investiției, modificări necesare la echipamente, clădiri existente și în structura și numarul de personal angajat);

date privind piața și promovarea vanzării produsului/ serviciului (clienții și concurenții potențiali, modalitați de distribuție și promovare a produselor)

informații financiare privind activitatea viitoare a firmei (indicatori calculați pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere, si anexe cum ar fi bilanțul, contul de profit și pierdere și fluxul de numerar).

În conformitate cu prevederile art. 44 din Legea bancară nr. 58/1998, la acordarea creditelor banca va trebui să urmărească ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea la scadență a acestora. Pentru minimizarea riscurilor legate de recuperarea creanțelor, în raporturile sale cu debitorul (împrumutatul), creditorul (banca) solicită garantarea creditelor.

Banca are nevoie de clienți, să acorde credite deoarece sumele plasate reprezintă principala sursă de venit pentru bancă. Însă, banca trebuie să respecte principiul prudenței. Deciziile care se iau trebuie să fie bine argumentate și întemeiate, bazate pe calcule economice și studii de fezabilitate. De asemenea, o măsură de limitare a riscului de creditare este constituirea nivelelor de competență și o bună organizare în luarea deciziilor. Decizia care se ia în acordarea unui credit trebuie să corespundă cu interesele de dezvoltare a băncii chiar dacă acest aspect implică un risc asumat mai ridicat. Trebuie astfel găsit un echilibru între interesele comerciale a băncii – de dezvoltare a cotei de piață – și analiza prudențială a performanțelor financiare prezente și a planurilor de afaceri. Riscul ce decurge din această situație este de a nu acorda anumite credite care văzute din punct de vedere comercial și strategic sunt rentabile și prezintă potențial economic.

În ultima perioadă au apărut opinii care solicită mai multă deschidere a băncilor către solicitanții de credite și care critică băncile pentru politica lor restrictivă în acordarea creditelor.

Debitorul vede în bancă sprijinul său în afaceri; el primește finanțare din partea băncii – finanțare care îi este inaccesibilă altfel – pentru a-și realiza interesele sale în activitatea economică pe care o desfășoară.

Obiective urmărite de B.R.D. – G.S.G. la creditarea proiectelor de investiții sunt surprinse în analiza efectuată asupra planului de afaceri. Se analizează scopul invesiției, care este unul dinte criteriile de acordare a creditului, costul total al proiectului și planul de finanțare pentru a identifica destinația creditului, valoarea creditului. Deasemeni se analizează structura surselor de finanțare (proprii, credite bancare sau alte surse) , calitatea acestora și ponderea lor in totalul surselor, modul de asigurare a resurselor proprii și a costurilor investiționale ce se vor finanța din acestea. Analiza eficienței proiectelor de investiții se realizează pe baza prognozei fluxului de numerar, utilizând tehnicile de actualizare ale acestora.

În procesul obținerii de informații despre client, o importanță deosebită o are cunoașterea situației economico-financiare a acestuia. Analiza financiară are ca punct de plecare bilanțul, care este o situație financiară anuală oficială și care atestă modul în care a fost administrată de către manageri averea încredințată acestora de către acționari. Bilanțul oferă o imagine generală asupra patrimoniului, situației financiare și rezultatelor obținute.Pentru a analiza dacă o societate se poate îndatora (în sensul contractării de credite de la băncă) trebuie să se determine bonitatea societății. Fiecare bancă determină bonitatea societății solicitatoare a unui credit potrivit unei metodologii proprii, pe baza unor indicatori cărora li se acordă un anumit punctaj, iar punctajul general va decide dacă banca acordă sau nu creditul .

Pe baza bilanțului și contului de profit și pierdere prezentat de societate, ofițerii de credite vor analiza situația bonității clienților pe seama unui sistem de indicatori de structură și performanță. BRD – Groupe Société Générale calculează conform normelor sale de creditare un credit scorring pentru încadrarea societății într-o categorie de risc. În cadrul proiectelor de investiții nu este singurul criteriu de a lua decizia de creditare, dar este unul relevant pentru redarea cât mai fidelă a rezultatelor economice înregistrate de societate. De preferat, analiza se face pe o perioadă de 2 ani și pe anul în curs și ceea ce se urmărește la această analiza este constanța rezultatelor economice. Automat, o discrepanță de la an la an a rezultatelor societății, implică un risc asumat de bancă mai ridicat. În analiza societății principali indicatori pe care banca îi urmărește sunt cei referitori la lichiditate și solvabilitate, dar și cei de profitabilitate și gestiune sunt relevanți.

Este normal ca băncile să clasifice creditele și să creeze implicit provizioane, în funcție de dinamica performanțelor financiare ale clienților lor. Băncile ajung în felul acesta să fie "în rezonanță" cu soliditatea și fiabilitatea beneficiarilor de credite. Provizioanele nu sunt realmente pierderi, ci rezerve pentru pierderi potențiale. „Bani albi pentru zile negre”.

Este limpede că, dacă tendințele situației financiare ale unui agent economic sunt în curs de deteriorare, banca trebuie să se sesizeze din timp și să ia măsuri, pe de o parte, să restrângă expunerea față de acel client, ceea ce nu poate face totdeauna, iar, pe de altă parte, să-și creeze rezerve pentru riscul că acel client devine insolvabil. Provizionarea creditelor în funcție de performanțele economice ale clientelei unei bănci este un proces în favoarea consolidării sistemului bancar.

Neconstituirea provizioanelor și distribuirea de dividende acționarilor este, de asemenea, contrară intereselor depunătorilor, care își pot vedea economiile dispărând dintr-o dată. Constituirea de provizioane mai mari poate duce la creșterea costului creditului în ultima instanță, pe seama celor bun-platnici.

În concluzie trebuie să existe o educație în domeniul creditelor. Acest termen cuprinde atât cadrul administrativ și politic în care se iau hotărârile privind creditele, cât și, la fel de important, climatul în care se iau asemenea hotărâri – adică acea combinație specifică de integritate, motivație, loialitate, atitudine față de clienți, tradiție și de capacitate de analiză, atât la nivel individual, cât și la nivelul instituției financiare.

BRD – Groupe Société Générale este și un actor important al vieții comunitare, nu numai prin ancorarea sa la economia națională, ci și prin sponsorizările acordate diferitelor domenii din viața socială, culturală și sportivă românească. Urmând exemplul societății-mamă, BRD – Groupe Société Générale a devenit în 2001 partener al Federației Române de Rugby. Prin acest parteneriat, BRD susține punerea în practică a unui program puternic și coerent pentru promovarea și dezvoltarea rugby-ului românesc.

BRD – Groupe Société Générale susține cu prioritate acțiuni și proiecte din domeniul cultural și din educație. Partenariatul cu Institutele Culturale Franceze din România are drept scop promovarea francofoniei și a culturii franceze în România și a celei românești în Franța. În cadrul acestuia, BRD – Groupe Société Générale contribuie în fiecare an la organizarea unor acțiuni educative – Cupa "Le Mot d'Or", dar și culturale, cum sunt "Fête de la Musique" , "Fête du Cinéma" sau "Coup de Théâtre".

În ceea ce privește gradul de satisfacție al consumatorilor de produse și servicii bancare, BRD a avut cea mai bună evaluare generală din partea clienților, urmată de Raiffeisen Bank și Banca Tiriac.Dintre serviciile bancare utilizate de către români, prima poziție ca utilizare o ocupă cardurile bancare pentru plata salariilor. Conform unui studiu, BRD – Groupe Société Générale ocupă primul loc între băncile la care s-a apelat pentru obținerea acestor carduri de salarii- 29,9% dintre cei care utilizează cardul de salarii, BCR cu 28,7% și Banc Post -18,4%.

BRD – Groupe Société Générale a reusit, in cele doua luni de campanie "Premii unice in Romania, carduri unice in lume", sa emita peste 500.000 de carduri, stabilind un record mondial de emitere pentru o perioada de doua luni in cadrul organizatiei VISA.

In 2006 BRD – Groupe Société Générale a investit 35 de milioane de euro în dezvoltare, iar în 2007 suma se ridică la 50 de milioane de euro, strategie ce urmarește atragerea de noi clienți pentru produsele și serviciile băncii. La 31 martie 2007, creditele acordate clientelei se ridicau la aproape 11 miliarde RON, în creștere cu 57% în raport cu 31 martie 2006. Creditele acordate clientelei persoane juridice au crescut cu 35% comparativ cu luna martie a anului 2006, iar creditele acordate persoanelor fizice sunt în creștere cu 98%, față de aceeași perioadă a anului precedent.

BIBLIOGRAFIE

– Lexiques des termes economiques et financiers”, Comite National De L’epargne mobiliare, Editon d’Imprimerie Bruxelles, 1969

-Legea nr. 101/1998 modificată și completată de legea 312/2004

-Legea nr.312/2004

-Sumedrea, S. -“ Management financiar și bancar”, Universitatea Transilvania, Brașov 2000, – – Rotaru, C. – “Managementul performanței bancare”, Editura Expert, București, 2001,

– Legea bancară nr. 58/1998

– Legea nr. 485/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr.58/1998

– J. Bessis, D. Galai, P. Kienast- “Planul de afaceri- cum să concepi și să redactezi un plan de afaceri” Ed. Stiință și Tehnică, București, 1997,

– L. Joseph, R. Richard, A. Smoke- “ Vital Business Secrets for New and Growing Companies”, Dow Jones Irwin, Illinois, 1989,

-Alan West- “ Planul de afaceri”, Ed. Teora – 2000,

– Scott A. Clark- “ Beating the odds- 10 Smart steps to small business success”, Ed. Amacom, New York, 1991,

-D. Porojan, C. Bișa- “ Planul de afaceri”, Casa de editură IRECSON, 2002,

-L. Joseph, R. Richard, A. Smoke- “ Vital Business Secrets for New and Growing Companies”, Dow Jones Irwin, Illinois, 1989,

-West, A.- “ Planul de afaceri”, Ed. Teora, 2000,

-Kotler, P., Armstrong, G., Saunders, J., Wong, V. – “ Principiile Marketingului”, Ed. Teora, București, 2000,

– Botea F., Floru C. V., Maidaev M. , Mănescu C., Nițu V. , Oniță M. – „Ghidul întreprinzătorului particular” Editura Tehnică, București, 1994,

– Băcanu, B.- “Managementul Organizațiilor Publice”- Ediția a II-a, Editura Infomarket- 2003,

– “Ziarul Financiar”,

– G. Vintilă- “Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004,

– Mihai Toma, Felicia Alexandru, “Finanțe și gestiune financiară de întreprindere”, Editura Economică, București, 2003,