Acoperirea solurilor în cartierele Copou, Păcurari și zona periurbană [303780]

[anonimizat] – 2019

Listă de figuri

Fig. 1 – Așezarea geografică a cartierelor Copou și Păcurari în cadrul României 6

Fig. 2 – [anonimizat]. Iași, după C. Secu 7

Fig. 3 – Parcul Expoziției (arhivă personală) 16

Fig. 4 – Extinderea clădirilor în cartierul Păcurari 17

Fig. 5 – Harta utilizării terenurilor în cartierele Copou și Păcurari (1970), mun. Iași 18

Fig. 6 – Harta utilizării terenurilor în cartierele Copou și Păcurari (2006), mun. Iași 19

Fig. 7 – Dinamica suprafețelor (ha) permeabile în Copou și Păcurari (1970 și 2006) 25

Fig. 8 – Dinamica suprafețelor (ha) impermeabile în Copou și Păcurari (1970 și 2006) 26

Fig. 9 – Dinamica suprafețelor (ha) semipermeabile în Copou și Păcurari (1970 și 2006) 27

Fig. 10 – Suprafața impermeabilă în cartierul Copou (1970), mun. Iași, după C. Secu 28

Fig. 11 – Suprafața impermeabilă în cartierul Copou (2006), mun. Iași, după C. Secu 29

Fig. 12 – Suprafața impermeabilă în cartierul Păcurari (1970), mun. Iași, după C. Secu 30

Fig. 13 – Suprafața impermeabilă în cartierul Păcurari (2006), mun. Iași, după C. Secu 31

Fig. 14 – Tipuri de blocuri în cartierul Păcurari (arhivă personală) 32

Fig. 15 – Suprafața de spațiu verde/locuitor în cele două cartiere 34

Fig. 16 – Harta utilizării terenurilor în cartierul Copou (1970), mun. Iași, după C. Secu 35

Fig. 17 – Harta utilizării terenurilor în cartierul Copou (2006), mun. Iași, după C. Secu 36

Fig. 18 – Harta utilizării terenurilor în cartierul Păcurari (1970), mun. Iași, după C. Secu 37

Fig. 19 – Harta utilizării terenurilor în cartierul Păcurari (2006), mun. Iași, după C. Secu 38

[anonimizat], [anonimizat], rezultate, [anonimizat], etc.; max. 25 de rânduri (scopul, obiectivele si motivul alegerii temei)

Lucrarea de față își propune o analiză cât mai complexă a cartierelor Copou și Păcurari ([anonimizat]), utilizând mijloacele geomatice ([anonimizat], teledetecția, programe de grafică vectorială), pentru a obține rezultate cât mai clare și care să fie valide cu realitatea din teren.

Problematică –

[anonimizat] a [anonimizat], prelucrați și finalizați din anii 1970 și 2006.

[anonimizat], ci au caracter “spațial”, adică au o anumită referință geografică în spate, o serie de coordonate. [anonimizat] o proiecție cartografică. Bineînțeles, [anonimizat].

Capitolul 1 – Aspecte generale

Așezare geografică și limite

Munincipiul Iași este localizat în partea sudică a [anonimizat]. Dealurile Jijiei au o structură geologică monoclinală (Brânzilă, 1999; Ionesi, 1994), iar litologia este predominant compusă din pietre de argilă și nămol cu intercalări nisipoase (Brânzilă, 1999, Ionesi et al., 2005; Dill și colab., 2011), care sunt regăsite în două formațiuni de vârstă basarabeană. [anonimizat], fiind acoperite de depuneri fluviale și loess, cu altitudini ce nu depășesc 220 m, printre care se regăsesc dealul Rediu și dealul Copou.

Fig. 1 – Așezarea geografică a cartierelor Copou și Păcurari în cadrul României

Muncipiul Iași este unul dintre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării, în care a pulsat mereu și extrem de puternic, o autentică viață românească. Capitală a Moldovei, orașul a dat patrimoniului național inestimabile și de necontestat valori materiale și spirituale, s-a înscris în istoria țării cu pagini glorioase, rămase durabil în conștiința poporului român.

Fig. 2 – Utilizarea terenului, mun. Iași, după C. Secu

Condițiile geologice

Teritoriul aferent municipiului Iași este situat, din punct de vedere geologic, în partea central-estică a Platformei Moldovenești și reflectă întru totul ansamblul structural în care se integrează.

Concluziile studiilor și cercetărilor de specialitate, relevă că, la peste 1121 m adâncime, în fundamentul regiunii noastre, se întâlnesc urmele unui vechi sistem muntos. Acesta s-a format în timpul cutărilor arhaice și s-a definitivat, probabil, prin mișcările orogenetice elsoniene din proterozoicul mijlociu, legându-se cu munții de aceeași vârstă din Europa răsăriteană și nordică.

Edificiul muntos format, cu timpul, din șisturi cristaline, cu intruziuni granitice. și-a pierdut mobilitatea orogenică și s-a cratonizat. În consecință, favorizată de condițiile unei clime calde și aride, activitatea denudativă intensă a factorilor externi, a nivelat relieful înalt, transformându-l într-o întinsă suprafață sculpturală, cunoscută sub numele de peneplena soclului cristalin precambrian.

Ca urmare a unor ample mișcări de basculare epirogenetică, în etapele următoare de evoluție, regiunea noastră a fost acoperită, în mai multe rânduri, de ape marine, în care s-au depus sedimentele groase ale cuverturii, separate de importante lacune stratigrafice.

Exondarea, care a dat posibilitatea formării reliefului actual, a avut loc la sfârșitul sarmațianului mediu și începutul celui superior, iar de atunci și până astăzi factorii modelatori externi au distrus în întregime fosta câmpie de acumulare marină badeniană, înlocuind-o printr-un relief derivat, situat la nivele mult mai coborâte.

Acum cca 8000 de ani, începând din holocenul inferior, clima s-a încălzit, trecând treptat spre un regim temperat, mai arid în preboreal și boreal și foarte umed în Atlantic, când s-au declanșat inundații și alunecări de teren de mare amploare. Dovadă sunt grosimile mari ale deluviilor de alunecare de pe versanții Dealului Copou (10-33m).

Depozite nisipo-argiloase și lutoase, cu intercalații de nisipuri și pietrișuri sunt cele din conurile de dejecție ale Podgoriei Copou.

Relieful

Relieful se prezintă sub forma unor coline domoale, înșirate pe stânga văii Bahluiului și de dealuri și platouri mai impunătoare, aparținând Coastei Iașilor, pe dreapta acestei văi.

Relieful actual al Iașilor este, în ansamblul său, sculptural, derivat prin modelare externă, din vechea câmpie sarmatică de acumulare marină. Ținând seama însă de rolul apreciabil al poziției stratelor geologice și al alcătuirii lor din roci cu însușiri fizico-chimice destul de diferite, care s-au comportat diferit pe parcursul modelării, aspectele structurale și litologice ale genezei reliefului sunt și reale. De asemenea, pe seama produselor denudării generale, acumulate pe suprafețe întinse și la niveluri altitudini diferite, s-au creat forme de relief de acumulare. Ca în cuprinsul oricărei arii de veche populare, tuturor categoriilor amintite le se adaugă diverse forme de relief antropic.

În cadrul văilor, se realizează cele mai tipice forme de manifestare a influenței structurii geologice. Unele dintre ele sunt orientate conform înclinării generale a stratelor (Valea Lupului, Rediu, Podgoria Copou).

Relieful pe care este desfășurat orașul cu împrejurimile sale, pe lângă suprafețele orizontale sau aproape orizontale prezintă și versanți cu înclinări și orientări diverse.

Condițiile climatice și hidrologice. Climatul local se caracterizează, în mare, prin variații apreciabile cantitativ și neregulate, apoi sezoniere, lunare și diurne. Evident, cele care au repercusiunile cele mai directe asupra regimului hidric al versanților și asupra stabilității lor, sunt variațiile pe care le înregistrează valorile și regimul precipitațiilor și al temperaturii. Deși cantitatea medie multianuală de precipitații este moderată (518,9 mm), în repartiția lor alternează perioade ploioase și secete, ceea ce stimulează puternic procesele de alunecare.

Salturile temperaturilor diurne sunt apreciabile în sezoanele de tranziție (uneori de peste 20oC), ceea ce face ca influența acestor cantități de apă să fie mărită. Mărirea și micșorarea considerabilă a volumului de apă din roci, se produce prin intermediul lor, ceea ce le slăbește coeziunea, le dezagregă, făcându-le mai apte pentru deplasări.

Rolul preponderent, în etapa actuală a morfogenezei teritoriului, continuă să fie deținut de apele curgătoare și procesele de versant. Fiind însă în cauză o zonă de veche și permanentă populare, care prezintă în ultimele decenii o amploare deosebită a utilizării social-economice, cuplată cu o creștere apreciabilă a numărului populației, factorul antropic introduce o notă deosebit de pregnantă în modelarea reliefului.

Clima

Clima municipiului Iași, este o climă temperat-continentală, de nuanță excesivă, generată de poziția matematică, de radiația solară, de acțiunea principalilor centri barici euroasiatici, precum și de proprietățile suprafeței subiacente, se incadrează, în general, în clima regiunii geografice în care este situat orașul.

Ca efect al activității industriale, feroviare și de transport urban, este important de știut că, poluarea aerului cu gaze, fum, praf și zgură fină, reduce gradul de transparență a aerului urban și deci scade intensitatea radiației solare la nivelul inferior al atmosferei în care trăiește populația orașului.

Inversiunile de temperatură se caracterizează prin cea mai redusă intensitate, frecvență și extindere pe verticală, în lunile de vară. Deși, în medie pe an, în zona municipiului Iași, fenomenul de inversiune termică are o frecvență de numai de cca. 20%, considerăm totuși că, pentru diminuarea influenței sale negative, este necesară sporirea spațiilor verzi din zona urbană, mai ales în cea industrială, care pot contribui: la ameliorarea climatului prin scăderea intensității cețurilor urbane sau de radiație, la fixarea impurităților, la purificarea aerului prin mărirea cantității de oxigen ca și la reducerea circulației locale a aerului și ca atare, la diminuarea producerii fenomenului de inversiune termică.

Precipitațiile atmosferice și fenomenele hidrometeorologice.

Pe lângă importanța teoretică pe care o are, cunoașterea precipitațiilor atmosferice, cu multiplele lor aspecte legate de cantitatea, regimul, frecvența, intensitatea și forma sub care cad, are climatologică, evidențiază și o mare importanță practică, în agricultură, hidrotehnică, urbanism, transporturi, balneologie etc.

Caracterizate printr-o mare abundență, ploile torențiale, sunt printre aspectele negative ale climei din zona municipiului Iași, din cauza faptullui că produc inundații, alunecări de teren, „participă” la decopertarea străzilor, întreruperea circulației auto sau feroviare și eroziunea solurilor.

Solurile

Învelișul de sol, de prin împrejurimi și de pe teritoriul orașului este extrem de mozaicat (N. Barcu și C. Brâncuși, 1967), cauzat de diversitatea factorilor geografici cu rol pedogenetic (îndeosebi clima, vegetația, relieful, rocile și apele freatice). Un bun fir conducător, în interpretarea distribuției solurilor, ni-l oferă relieful – variat, sub aspectul altitudinii, declivității, expoziției și dinamicii – care atrage după sine manifestarea diversă a celorlalți componenți ai mediului.

Molisolurile, reprezentate prin cernoziom, cernoziom cambic și cernoziom argiloiluvial, sunt caracteristice versanților slab înclinați din zona colinară a Câmpiei Moldovei, și platourilor interfluviale, cuprins la spațiul la care ne referim. Ele s-au format pe luturile loessoide (local pe marne) ale interfluviilor dealurilor Rediu, Copou, în condițiile climatice ale stepei și silvostepei de aici.

Cel mai răspândit dintre molisoluri, cernoziomul cambic, este solul specific silvostepei Iașului și are o largă desfășurare pe toate colinele de la nord de Bahlui (D. Rediului, D.Copou, etc.). Caracterele sale biologice, fizice și chimice sunt foarte apropiate de cele ale cernoziomului tipic, de care se deosebește printr-o reacție slab-acidă până la neutră (pH 6,5 – 7), o levigare mai adâncă a carbonaților, și un grad de saturație în bază ceva mai scăzut (85 – 90%).

Fiind vorba despre soluri situate, într-o bună parte, în perimetrul construit și construibil al municipiului, este de la sine înțeles că profilul și proprietățile lor native sunt mai mult sau mai puțin modificate de om. De asemenea, în folosirea lor ca fundații și alte construcții, trebuie să se țină cont că, atât acestea, cât și luturile loessoide pe care se formează în majoritatea cazurilor, sunt friabile, afânate sau slab consolidate. Permeabile și deci levigabile de săruri slab solubile, moderat și chiar greu solubile, ceea ce explică existența unui volum important de goluri primare și secundare, care poate slăbi rezistența substratului, dacă la aceasta mai adăugăm și sensibilitatea la umezire a solului și a materialului loessoid subiacent, se ajunge la un coeficient apreciabil de tasare, care trebuiesc luate în calculele geotehnice de proiectare.

Solurile cenușii, din jurul Iașului, se caracterizează printr-un conținut ceva mai redus de humus (2,5 – 4%), o reacție ușor-moderat acidă (pH 5,7-6,5), o levigare mai accentuată a bazelor (gradul de saturație în baze fiind de 70-85%), activitate microbiologică și aprovizionare cu substanțe nutritive destul de bune (fără a atinge nivelul de la molisoluri), textură mijlocie (în genere lutoasă) și textură gromerulară ceva mai puțin stabilă în orizontul superior.

Flora și vegetația

Vegetația prezentă aici, are caracter predominant de silvostepă. Datorită unui relief accidentat și a diferenței apreciabile de altitudine între nivelul inferior al văilor (cca. 40 m pe șesul Bahluiului), dar și a unui nivel superior al dealurilor dominante (D. Breazu – 206 m, D. Repedea – 356 m, D Păun – 404 m), aceasta are o dispoziție etajată (stepă, silvostepă, pădure), în strânsă corespondență cu etajarea climei și solurilor, silvostepa rămânând însă cu cea mai mare reprezentare pentru oraș și împrejurimile sale imediate.

Grădina Copou, a fost înfințată la data de 26 august 1834, când boierimea și clerul Moldovei au propus ca la Copou, să ia ființă o grădină publică spre mulțumirea orășenilor și un monument spre aducere aminte de data urcării pe tron a domnitorului Mihail Sturza. Înainte de această dată, terenul, care era ocupat de pajiște și pâlcuri de pădure, devenise locul preferat de plimbare al domnitorilor, boierilor, negustorilor și meseriașilor.

Originea și evoluția orașului

Factori naturali care au favorizat apariția orașului

Ca și în cazul celor mai multe dintre orașele importante ale României, de altfel, precum cele ale întregului mapamond, apariția și dezvoltarea treptată, pe vatra actuală, a unei așezări urbane de talie mare, a fost condiționată în mod complex, atât de situația social-economică cât și de evoluția modului de producție, care au caracterizat diferite perioade istorice, dar foarte important de menționat, de condițiile urbigene ale cadrului natural.

Iașul se aliniază, ca atare, în rândul orașelor de poziție geografică, pentru care rolul unor resurse sau a unor condiții naturale locale, a fost și a rămas secundar, în comparație cu rolul dominant al unor elemente poziționale majore: contactul geografic între unități naturale cu trăsături și resurse complementare, îmbinat cu intersecția unor mari căi naturale de comunicație și cu poziția centrală în cadrul statului feudal moldovean.

Existența a trei domenii naturale complementare (Podișul Central Moldovenesc, Câmpia colinară a Jijiei și Coasta Iașilor) a creat, în mod logic, condițiile favorabile, necesare aparației unui schimb de produse între locuitori, pe baza diviziunii teritoriale a muncii, diviziune din ce în ce mai profundă, pe măsură ce s-a înfăptuit acel proces de luare în cultură a unor noi terenuri, atât prin poienirea pădurii din Podișul Central Moldovenesc, cât și prin desțelenirea pajiștilor de silvostepă din Câmpia colinară a Jijiei.

Poziția orașului Iași a devenit, odată cu deplasarea treptată spre sud a centrului de greutate economico-politică a statului român, în a doua parte a secolului al XIX-lea, una excentrică la rândul său, cu neglijarea generală a Moldovei de est de către marele capital și guvernele burgheze, prin întârzierea construirii unor căi de comunicație moderne pe valea Bârladului și mai ales pe cea a Prutului, în favoarea văii Siretului, care a redevenit principala axă de comunicații, rutieră și feroviară, din estul țării.

Așezările umane de pe teritoriul municipiului în perioadele anterioare constituirii nucleului urban

Zona actualului oraș a fost una intens populată, încă din perioadele de timp foarte îndepărtate, chiar dacă, fără îndoială, suntem destul de departe de a cunoaște integral așezările umane care s-au perindat pe acest teritoriu.

Cea mai veche urmă care certifică o prezență a omului, pe raza orașului, datează din paleoliticul inferior și a fost pusă în evidență în 1954 prin excavații în terasa inferioară a Bahluiului de la Valea Lupului, unde, în nisipuri aluvionare, la adâncimea de circa 10 m, a apărut o așchie de silex de tip clactonian (M. Dinu, 1955), care se pare că nu este în situ, fiind remaniată de apele curgătoare.

În neolitic, odată cu trecerea la cultura plantelor și la creșterea animalelor, în mod normal, cadrul natural a putut suporta o populație în număr mult mai mare, cu o civilizație mai evoluată, care a dezvoltat preocupări culturale mai diversificate. Astfel, din culturile Criș și a ceramicii liniare, datate din neoliticul inferior – mediu, s-au identificat urme de locuire la Valea Lupului, în cartierul Păcureț, pe dealul Ceairul lui Pereț, la Podgoria Copou, Munteni s.a.

Orașul Iași a intrat într-o epocă de dezvoltare rapidă și multilaterală, în perioada în care a devenit capitala Moldovei, depășind treptat toate celelalte orașe ale principatului, lărgindu-și activitatea economică, înscriindu-se în rândul orașelor importante ale Europei, ca populație, piață comercială și viață culturală.

În calitate de capitală a Moldovei, Iașul a jucar un deosebit rol cultural, pe plan național, importanța sa în acest domeniu, fiind chiar mai mare decât cea economică sau politică.

Această evoluție, nu a fost deloc simplă, liniară, ci s-a desfășurat într-un zig-zag permanent ascendent, provocată de extrem de multe evenimente istorice și fenomene naturale care au întrerupt sau încetinit, pentru scurt timp, dezvoltarea orașului (cutremure devastatoare, care au slăbit sau au dărmat multe edificii vechi, epidemiile care au provocat mari pierderi de vieți omenești – 1819).

Toate aceste evenimente au contribuit la transformarea vechii capitale a Moldovei, proiectând-o într-un oraș dinamic, cu o mare capacitate de polarizare regională, cu o multilaterală dezvoltare funcțională și cu un aspect urbanistic evoluat. Însă aceasta nu înseamnă că orașul și-a rezolvat toate complicatele lui probleme; el trebuind să se adapteze unor cerințe, care apar în permanență, în ceea ce privește reprofilarea sau modernizarea industriei, asigurarea unor legături mai bune în planul transportului de mărfuri și de persoane, creșterea destul de accentuată a productivității muncii, satisfacerea oarecum integrală a necesarului de locuințe, o mai bună dotare recreațională a ariei turistice imediat înconjurătoare.

Evoluția teritorială

Evoluția teritorială a orașului Iași este rezultată de o dezvoltare funcțională continuă a așezării, a apariției treptate a unor funcții și dezvoltării celor existente, dar și a creșterii necesarului de forță de muncă, necesar acoperit atât prin spor natural cât și prin spor migratoriu. Creșterea teritorială a avut loc în paralel cu accentuarea diferențierii funcționale interne a orașului. Schimbarea tipului de viață și modificarea standardului de trai al populației, fie prin tradiția de a locui în clădiri moderne, cu mai multe etaje, dotate cu un confort sporit, a dus la extinderea suprafeței teritoriului.

În trecut, evoluția teritorială a fost influențată de particularitățile locale ale cadrului natural, în special de către relief și hidrografie, fiind valorificate în mod judicios, intuitiv, de către societatea umană, pentru a-și asigura un optimum rezonabil din punctul de vedere al condițiilor de exercitare a meseriilor, negoțului și transporturilor, evitând terenurile inundabile sau afectate de eventualele alunecări de teren și asigurănd distanțe de parcurs acceptabile în interiorul intravilanului.

Încă din perioada interbelică încep să fie studiate evoluția teritorială și diferențierea socio-demografică a cartierelor urbane, fiind puse în strânsă corelație cu constrângerile cadrului natural local și cu contextul istoric și socio-economic (V. Tufescu, 1932), iar primul studiu comparativ asupra dinamicii limitelor și populației urbane este realizat de către E. Pettrov (1936), care sesizează problemele administrative generate de creșterea tentaculară a orașului. (Stoleriu)

Perioada contemporană

Cu toate că timpul scurs este relativ scurt în comparație cu toate perioadele anterioare, în perioada construirii socialismului, mai exact, după data de 23 august 1944, s-au produs modificări profunde, legate în primul rând de procesul rapid de industrializare a orașului și de creșterea puternică a populației.

În evoluția teritorială a Iașilor, după 1955, procesul de industrializare se reflectă, la modul cel mai direct, prin crearea unor zone industriale noi, compacte, bazate pe dotări comune, de cele mai multe ori la limita spațiului construit sau chiar la o oarecare distanță, în vederea evitării poluării atmosferei în zonele cartierelor de locuințe. Nu întâmplător, orașul Iași, se numără printre cele mai dinamice orașe ale țării, cu o creștere a suprafeței de la 1986 ha în 1944 la 3650 ha în 1985, deși nu înregistrează o creștere atât de puternică precum cea a Bacăului sau a Vasluiului. Concomitent, creșterea populației a fost mult mai puternică decât a suprafeței construite, ducând la o creștere a densității și la o compactare a orașului, care capătă astfel un aspect urban din ce în ce mai evoluat.

Extinderea teritorială a orașului, prin dezvoltarea construcțiilor de locuințe, trece pe plan secund, spre deosebire de prima parte a secolului XX-lea, deși efortul constructiv este foarte intens, dar orientat în direcția unei dezvoltări sistematice, cu cvartale compacte de blocuri, prin care se utilizează ceva mai rațional terenul, fără a acoperi suprafețe exagerat de mari, lucru care ar fi fost mai puțin economic. S-au căutat soluții pentru utilizarea cât mai judicioasă a terenului situat la distanța minimă față de centrul istoric, dar și față de zonele industriale, optimizându-se transportul urban de persoane și ținându-se seama, în limita posibilităților, de căile de acces existente, de caracteristicile cadrului natural, de distanța de sursele de poluare a atmosferei ș.a. A fost corectată, astfel, și acea dezvoltare extrem de tentaculară a orașului, creată în trecut, majoritatea cartierelor noi căutând să valorifice tocmai acest spațiu liber dintre prelungirile radiale ale orașului.

Creșterea teritorială, prin adăugarea de noi construcții feroviare, construcții legate de dezvoltarea transportului auto, depozite, baze de aprovizionare, ș.a., este de asemenea caracteristică perioadei actuale, ca urmare a dezvoltării pieței de relații, a creșterii rolului mărfurilor produse, precum și cel al materiilor prime necesare industriei și construcțiilor.

În concluzie, evoluția teritorială a orașului Iași, sub aspect tipologic, se distinge printr-o foarte mare complexitate, destul de normală pentru un oraș de talie mare, în care s-a pornit de la o dezvoltare simplă, trecând spre o tendință predominant tentaculară, care, în perioada contemporană, este înlocuită de o creștere sistematică, planificată. O serie întreagă de complicații fiind generate, în diferite perioade istorice, de înglobarea unor așezări rurale sau semirurale apropiate, ale căror nuclee își păstrează și astăzi o anumită personalitate.

Perioada de după 1990

Creștere rapidă și oarecum haotică, de tip tentacular, a periferiei urbane, induce crearea unei continuități a spațiului construit între oraș și localitățile vecine: Valea Lupului, Rediu, în cazul de față. Din păcate, o mare parte dintre noile locuințe sunt construite pe terenuri cu risc natural ridicat.

Tendințe în evoluția spațială a orașului Iași.

Dinamica economică și spațială a Iașilor, a urmat o tendință generală ascendentă, după o perioadă de stagnare, de la începutul anilor 90. Extinderea limitelor urbane, a continuat într-un ritm alert, susținută de fenomenul de periurbanizare, în lungul căilor de comunicație, tinzând să se unească cu localitățile vecine. Intensitatea creșterii spațiale este direct porporțională cu importanța axelor de transport și cu gradul de favorabilitate al terenurilor pentru construire.

Perioada 2000-2006

Construirea unui cartier de vile, ce continuă să se extindă înspre satul Rediu, favorizat de o dezvoltarea puternică a axei comerciale din vestul Iașilor, a crescut atractivitatea rezidențială a zonei respective.

Populația

Indiferent dacă orașul este exponentul unei regiuni mai slab sau mai bine populate, face ca noțiunile de oraș și de habitat urban să fie legate, în mod necondiționat, de un anumit grad de concentrare a populației pe zonele respective. Concentrarea, definește habitatul urban și-l deosebește radical de cel rural, este un element rezultat din specificul activităților urbane.

Conservarea unor structuri socio-demografice moștenite, precum și accentuarea acestora, se constată între 1992 și 2004. Între cartierele îmbătrânite din nordul și centrul Iașilor, și zona sudică, ce grupează cea mai mare parte a populației tinere, se menține o opoziție, dar asistăm și la o intensificare a gradului de concentrare spațială, a două categorii principale de vârstă: sub și peste 50 de ani.

Funcția de transporturi

În cazul municipiului Iași, sunt destul de vechi relațiile care au o importanță primordială cu întregul teritoriu al Moldovei depășind limitele fostului ținut Iași. Calitatea de metropolă provincială de prim rang, a acestuia, este păstrată până în prezent, pentru partea de nord-est a țării. Pe plan extern, importanța orașului s-a făcut simțită prin crearea unor relații cu comunitățile de peste hotare, dezvoltând vechi drumuri comerciale ce serveau, împrună cu alte drumuri principale interne, la transportul diferitelor produse (sare, păcură, vite, grâne, vinuri, ceară, produse meșteșugărești etc.); unele erau și drumuri ale oilor, în cadrul transhumanței.

Contactul geografic dintre Podișul Central Moldovenesc și Câmpia Colinară a Jijiei (Câmpia Moldovei), a avut un rol însemnat, încă din fazele mai vechi ale evoluției orașului, fiind pus în evidență de Coasta Iașilor (în sens mai larg – coasta de tranziție”), la poalele căreia se află. Aceste trei unități geografice au oferit destule resurse și posibilități extrem de variate în dezvoltare economică: podișul cu pădurile și rocile de construcție, coasta cu viile și livezile, iar câmpia cu terenurile și pășunile, foarte bune pentru culturi. Organizarea unei piețe de schimb a produselor între teritorii complementare din punct de vedere economic și, în același timp, dezvoltarea unor drumuri spre această piață au fost puncte necesare pentru a crește și a susține dezvoltarea economică.

Astfel, au fost construite șoseaua Mihăileană, sub domnitorul Mihai Sturza (în 1832-1834, între Mihăileni și Galați, prin Bacău, Roman, Tg. Frumos, Botoșani și Bucecea), iar ulterior cea din valea Bârladului (podul Doamnei, de peste râul Bârlad, la sud de Crasna, a fost terminat sub același domnitor, în 1841). Destul de târziu s-a început construirea de șosele pe teritoriul Moldav, adică abia undeva în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Începutul construirii de căi ferate, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1869 a fost dată în circulație calea ferată Ițcani-Roman, iar în 1870-1872, transversala Pașcani-Iași-Ungheni. Acestea au impus apariția nodului de cale ferată Pașcani. Așadar, au fost date în folosință toate căile ferate existente, până la începutul Primul Război Mondial..

Căile de comunicații, în special cele feroviare, au un rol foarte important în transportul produselor care provin din diferite locuri din țară, dar mai ales cele din Moldova, și sunt aduse pe anumite direcții.

Gradul de acoperire și servire spațială.

Calitatea și vârsta actuală a rețelei de străzi variază foarte mult de la un cartier la altul, iar acoperirea spațială a acesteia este relativ echilibrată în raport cu extinderea intravilanului. În acest sens, se disting destul de bine, în plan cantitativ: centrul orașului, axele de comunicație principale și cartierele direct vizate de planurile de urbanism din perioada postbelică, adică o mare parte dinte cartierele studențești și Păcurari. Acestea dispun de o tramă stradală suplă (Al. Ungureanu, 1987), bine organizată, modernizată, având cei mai mari indici de accesibilitate și calitate la nivel de oraș. Calitatea străzilor de importanță secundară, în mare parte excluse din lucrările periodice de recondiționare, ca și sistemul deficitar de organizare și execuție a acestor lucrări, lasă însă mult de dorit, mai ales după 1990.

Zonarea funcțională

Prezența mai multor funcții în aceeași așezare este una din trăsăturile cele mai caracteristice ale orașelor. Așa cum s-au petrecut lucrurile în orașul primitiv, de la începuturile vieții urbane, aceste funcții nu sunt exercitate în amestec una cu alta, ci fiecare funcție tinde să se individualizeze, să se evidențieze spațial, și să nu se împiedice buna funcționare a celorlalte, pentru a se putea desfășura în condiți optime

Celelalte aspecte generale ale vieții urbane (repartiția populației, mobilitatea zilnică a acesteia și direcțiile majore ale transportului public, distribuția necesarului de apă și energie, etc.) sunt influențate în mod direct de către zonarea funcțională a orașului.

Fizionomia orașului

Prin fizionomie se înțelege totalitatea trăsăturilor specifice, exterioare, ale orașului, spre deosebire de trăsăturile de bază, care sunt de natură funcțională. O serie întreagă de cauze determină particularitățile fizionomice: specificul cadrului natural, caracteristicille dezvoltării teritoriale în timp, tradiția etnografică, etc. O fizionomie destul de diferențiată, poate ascunde, de multe ori, un substrat funcțional, identic sau foarte asemănător.

Strada urbană constituie elementul component principal al texturii, făcând posibilă desfășurarea întregii game de activități umane specifice orașului.

Odată cu creșterea teritorială a orașului, au apărut numeroase străzi – străzi de extindere urbană.

Funcțiile străzii sunt tot atât de multiple, în general, însă, specializarea lor este destul de puțin avansată, deși aceasta este considerată indispensabilă într-un oraș modern (D. Marcu, 1930)

O a doua categorie cuprinde străzile de acces la locuințe, acestea reprezentând, de altfel, cea mai mare parte din rețeaua stradală, cu deosebire în cartierele periferice. În cartierele de locuințe moderne, aceste străzi sunt adesea înlocuite prin alei relativ înguste și sinuoase, care obligă adesea la o circulație în sens unic.

Profilul longitudinal al străzii este în funcție de condițiile morfologice locale. Deoarece orașul a fost, inițial, o așezare de terasă, străzile din nucleul vechi au avut un profil plan sau ușor înclinat. Creșterea teritorială a impus însă amenajarea unor artere stradale în pantă, mai accentuată, pe versanți mai mult sau mai puțin abrupți.

Realizarea unei harti a dinamicii acoperirii solului ca urmare a fenomenului de expansiune urbană

Fig. 3 – Extinderea clădirilor în cartierul Păcurar

Cartierele Copou și Păcurari, sunt situate în nord-vestul municipiului Iași, învecinându-se la nord cu , în partea de sud cu cartierul Alexandru cel Bun, în est cu Țicău și în vest cu Valea Lupului.

Harta a fost realizată prin utilizarea programului ArcGis, rezultatul cuprinzând bucăți de vectori, care fiind unți și dându-le atribute, reiese o hartă cu utilizarea terenurilor, respectiv categoriile de suprafețe permeabile, impermeabile și semipermeabile.

După cum se poate observa, suprafețele permeabile au cea mai mare densitate, doar clasa ”spațiu verde” însumând 213 ha, iar clasa ”grădină”, 164,5 ha. Aici, putem vorbi de Grădina Copou, care în anul 1987, avea o suprafață de 10,27 ha. Planul acesteia a fost conceput cu măiestrie de către arhitectul F. Rebhun, îmbinând stilul de parc englez (cu aspect de pădure naturală), cu cel francez (amenajat floricol și cu arbuști ornamentali), într-o perfectă armonie. Cea mai mare parte din suprafața acestei minunății a Iașului, este ocupată de o vegetație lemnoasă, dispusă în masive și grupuri de arbori și arbuști.

Locul al treilea este ocupat de agricultură, cu cele 74 de ha aferente, urmând apoi vegetația forestieră (48 ha) și curțile (14 ha).

Luând primele două clase de la suprafețe impermeabile (precizate în harta de mai jos) și făcând o sumă, rezultă un total de 126,5 de hectare, doar străzile ocupând 77 ha din suprafața celor două cartiere.

Fig. 4 – Harta utilizării terenurilor în cartierele Copou și Păcurari (1970), mun. Iași, după C. Secu

În harta utilizării terenurilor din anul 2006, realizată pe aceeași suprafață, utilizând ArcGis-ul, suprafețele ne sunt prezentate având alte dimensiuni. Așadar, făcând o comparație între utilizarea terenurilor din anul 1970 și anul 2006, lucrurile stau puțin diferit.

Suprafața terenului încadrat la ”spații verzi”, care în anul 1970 ocupa o suprafață de 213 ha, înregistrează o diminuare cu 26 de hectare, iar suprafața grădinilor cu 19 ha.

Agricultura (viticultura, pomicultura) practicată pe suprafața celor două cartiere, înregistreză și ea o scădere de 19 hectare, ajungând la 55 ha, iar pe de altă parte suprafața ocupată de vegetația forestieră se caracterizează printr-o evoluție exprimată de 24 de hectare.

Acoperirea solului în cele două cartiere, este de 135 ha, depășind nu cu mult, situația din 1970, clădirile ocupând de această dată 72 de hectare.

Fig. 5 – Harta utilizării terenurilor în cartierele Copou și Păcurari (2006), mun. Iași, după C. Secu

Identificare a zonelor nefavorabile (risc ridicat) pentru expansiunea urbană

În definiția cea mai cuprinzătoare, calitatea solului poate fi descrisă ca fiind combinația proprietăților solului, care-i permit să-și conserve pe termen lung toate funcțiile lui naturale. În cei mai simpli termeni, calitatea solului este capacitatea acestuia de a funcționa, definiție care reflectă natura dinamică a solului. Deci calitatea solului este direct legată de utilizarea lui, astfel calitatea unui sol utilizat pentru agricultură este, în general, mai sensibilă la efectele eroziunii în suprafață decât în cazul când are o funcție de suport. De asemenea, un sol poate avea o calitate bună pentru îndeplinirea funcției de suport fizic, dar are o calitate slabă ca producător de biomasă (Cârstea, 2001).

Din momentul în care solul este indus în procesul de producție, sunt stimulate procesele degerative, determinând deteriorarea structurii solului și afectarea ciclurilor carbonului, scăderea rezervelor de nutrienți etc. Degradarea, consecință a dezechilibrelor disfuncționale, are în primul rând un sens dinamic, implicând caracterul deficitar al legăturilor interactive dintre elementele unei structuri sistemice. Poluarea este înțeleasă, de regulă, ca formă de agresiune asupra compoziției chimice și biologice a solului, prin aport accidental sau deliberat de substanțe organice și anorganice.

Solul este un sistem caracterizat prin rezistență (păstrarea condițiilor actuale), timp de rezidență (stocarea și eliberarea anumitor compuși), productivitate, timp de reziliență, capacitate de răspuns, flexibilitate (multitudine de folosințe), durabilitate (echilibrul interrelaționărilor). O caracteristică importantă, dar deseori neglijată, este rezistența sa totală reziliența sau capacitatea de tamponare. Sistemele agricole se confruntă constant cu situații de stres, astfel încât capacitatea de tamponare este esențială pentru asigurarea unei securități alimentare.

Oamenii de știință se află în toiul unei îngrijorări fără precedent legată de durabilitatea resurselor și calitatea ecosistemului. Practicile de utilizare a solurilor sunt chestionate cu referire la capacitatea de a asigura nevoile actuale, fără a compromite necesitățile actuale. Durabilitatea terenurilor agricole, a pădurilor, pășunilor și pajiștilor depinde de menținerea calității proprietăților solului care afectează funcțiile de productivitate și hidrologice ale solului (Herrick, 2000).

Interesul pentru calitatea și sănătatea solului a fost stimulat de recenta realizare că solul este vital atât pentru producția de hrană, cât și pentru funcțiile globale ale ecosistemelor. Calitatea și sănătatea solului se modifică în timp datorită evenimentelor naturale sau impactului antropic. Ele sunt ameliorate prin management și decizii de utilizare, care iau în considerare multiplele funcții ale solului și sunt afectate de deciziile axate de o singură funcție, cum ar fi productivitatea.

Astfel, aprecierea calității și sănătății solului și direcția modificării în timp sunt principalii indicatori ai unei utilizări durabile.

Din punct de vedere pedologic, agricultura durabilă nu poate fi concepută fără un echilibru între funcțiile solului, singurul care îi poate asigura o productivitate pe termen lung a unui teren. Acest echilibru poate fi realizat prin orientarea agriculturii spre strategii care sunt la bază mai mult regenerative decât extractive. Cele mai importante orientări agronomice trebuie să fie spre acoperirea solului, structura, diversitatea biologică, conținutul ridicat de materie organică, folosirea variată, perioadele de recuperare, lucrările minime – limitate.

Scopul cercetărilor legate de calitatea solului este să învețe cum să gestioneze solul pentru a asigura o productivitate pe termen lung și o integritate a mediului.

Evaluarea terenului înseamnă a determina compatibilitatea dintre teren și activitățile umane. Această activitate își propune cunoașterea oportunităților și limitărilor impuse de teren și încearcă șă traducă informația de pe teren într-o formă utilizabilă din punct de vedere practic. Performanța terenului poate fi cuantificată în trei moduri: pretabilitate (se raportează la o întreagă gamă de utilizări); favorabilitate (se refereă la o anumită utilizare); valoare (implică o bază monetară, rentă, venit) (Patriche, 2003).

Calitatea terenului este un atribut complex, care acționează într-o numită manieră în a infulența pretabilitatea unui teren la un anumit tip de utilizare. Calitățile terenului pot fi exprimate în manieră pozitivă sau negativă (capacitatea pentru apă, rezistența la eroziune, hazardul de inundare, valoarea nutritivă a pășunilor).

Nivel de favorabilitate:

Foarte ridicat – terase, platouri structurale și interfluvii sculptate, uscate și cu nivel redus de poluare

Ridicat (terase)- pantă redusă, nivel fratic înălțat antropic, poluare intensă

Mediu – zone cu exces de umiditate și intens poluate (trafic și industrie)

Scăzut – versanți abrupți, cu procese geomorgologice active, poluare moderată

Foarte scăzut – versanți foarte abrupți, cu procese geomorfologice active

Cap 2. Acoperirea solurilor urbane și expansiunea urbană

2.1. Importanta cunoasterii acoperirii solurilor urbane (idei: acoperire ridicata=grad de confort redus temperaturile ridicate vor fi resimtite mai intens in Pacurari decat in Copou se poate face apel la studiile de climatologie urbana unele mai vechi pentru Iasi Erhan E, datele de la statia meteo de la Universitate; inundatii in perioada ploilor torențiale, regenerarea freaticului, poluarea freaticului etc.)

Pentru deteterminarea cantitativă și calitativă a proceselor și a fenomenelor climatice sau microclimatice din zona orașului Iași s-a folosit, ca metodă principală de cercetare, observația (instrumentală și vizuală).

Relieful regiunii în care este situat orașul Iași prezintă o seamă de particularități de o deosebită importanță climatică.

Astfel, orașul se află în partea de sud-est a Câmpiei Moldovei cu relief depresionar, în care predomină interfluvii cu altitudine medie de 100-150 m, orientare de la nord-vest spre sud-est, separate de văi aproape paralele, cu aceeși orientare.

Condțiile diferite de formare a solurilor, ca urmare a reliefului variat, a vegetației și a climei au dus la apariția mai multor tipuri de soluri, fiecare cu culoarea, gradul de porozitate, umezeala și conductibilitatea calorică proprie, elemente fizice care influențează direct regimul radioactiv-caloric al suprafețelor respective și al straturilor de aer de deasupra lor.

Astfel, solurile de culoare închise, de tipul cernoziomurilor, având albedoul mai mic (12-20%) se încălzesc mai puternic în cursul zilei decât cele de culoare deschisă, din care cauză și temperatura aerului din vecinătatea lor este mai mare. Noaptea, aceste soluri de culoare închisă emit radiactiv căldura mai intens decât opusul lor, în consecință, amplitudinea termică diurnă a acestora este mai ridicată.

Din punct de vedere termic, clima din zona orașului Iași se caracterizează prin existența, în general, a iernilor reci, a verilor cu temperaturi medii mai mari de 20o și cu primăveri a căror temperatură (9,6o) se apropie de media anuală, dar este totdeauna mai mică decât a anotimpului de toamnă.

Precipitațiile atmosferice reprezintă elementul component al climei care se reflectă în cea mai mare măsură în peisajul geografic și în economia agricolă a oricărei regiuni.

Cunoașterea cantității de precipitații, a regimului lor anual și multianual a variabilității acestora de-a lungul timpului, a frecvenței, formei și intensității cu care cad, prezintă o dublă importanță: climatologică și practică (în agricultură, hidrotehnică, urbanistică, transporturi, etc.)

Aspectul general al reliefului regiunii în care este situat orașul Iași, cu largă deschidere spre est, nord-est, nord și nord-vest, favorizează deplasarea maselor de aer dinspre aceste direcții. Așa se explică de ce în zona acestui centru urban se resimt în regimul precipitațiilor influențelor centrilor de acțiune atmosferică euroasiatici, polari și atlantici, ultimii cu o frecvență mare tot timpul anului, dar mai ales în perioada caldă. Însă, marea depărtare de ocean și particularitățile condițiilor naturale locale (relief depresionar, rețea hidrografică cu debit sărac și vegetație de silvo-stepă) dau regimului precipitațiilor multe din caracteristicile specifice climatului continental.

Orașele îndeplinesc o importantă funcție climatogenă. Această funcție este cu atât mai deosebită cu cât orașul este mai mare, are o structură urbană mai complexă, o funcție economică mai intensă (în special industrială) și este amplasat pe un relief fragmentat sau foarte fragmentat.

Din acest punct de vedere, orașul Iași – a cărui populație depășește 350.000 – are în etapa actuală o dezvoltare economic industrială în plină ascensiune, iar relieful vetrei sale urbane are o fragmentare medie de 300-400 m și o importantă energie de relief. Diversitatea fragmentării și energia accentuată a reliefului caracterizează și zona sa periurbană.

Pe lângă aceasta, orientare interfluviilor și expunerea versanților văilor față de vânturile dominante, ca și gradul diferit de acoperire a teritoriului periurban cu vegetația ierboasă și arborescentă, structura complicată a suprafeței urbane, variația dimensiunii clădirilor, masivitate și densitatea lor, orientarea rețelei stradale principale contribuie la introducerea permanentă a unor modificări în clima orașului, făcând-o să se deosebească de aceea a împrejurimilor sale.

Rezultatele obținute demonstreză că impurificarea atmosferei orașului Iași este determinată de mai mulți factori, dintre care cităm:

Mijloace de transport feroviare și auto;

Existența unui număr mare de unități industriale care nu posedă filtre la coșuri ;

Procentul ridicat al străzilor (cca. 50%) cu pavaj necorespunzător;

Activitatea de pe numeroasele șantiere de construcții.

Cele mai reduse cantități de pulberi corespund atmosferei de deasupra cartierelor Copou, Păcurari, în care nu exista fabrici, consumul de cărbuni este mai redus, circulația autovehiculelor mai puțin intensă, la care, vara, se mai adaugă, primind în același timp, vegetația mai bogată.

S-a constatat că temperatura medie a atmosferei urbane a fost mai ridicată decât în zona periurbană. Diferența latitudinală și altitudinală între aceste puncte fiind mică, deosebirile termice medii sunt reduse, aceste variind între 0,1-1,4o C.

Cele mai mari diferențe s-au produs în lunile de iarnă, când orașul se detașează net, sub aspect termic, de zona sa înconjurătoare, ca urmare a adăpostului creat de clădiri și a surselor de energie calorică care există aici.

Diferențele termice dintre diferitele sectoare ale orașului și împrejurimi, sunt mai accentuate în timpul nopții, când dinamica aerului este redusă.

În interiorul orașului Iași, regimul diurn și anual al temperaturii aerului a fost diferit. Astfel, dacă comparăm rezultatele observațiilor pe timp senin la stația meteorologică a Universității cu cele înregistrate în parcul Copou, observăm diferențele de temperatură pe care le-au avut spațiile verzi față de restul suprafeței urbane. În perioada caldă a anului, temperaturile medii ale atmosferei spațiilor verzi au fost mai scăzute cu câteva zecimi de grad și uneori chiar cu 1o. Aceasta datorită în primul rând umidității relative mai ridicate cu cca. 7-15%.

Diferențele importante între cantitățile de precipitații ce cad în diverse puncte din cuprinsul zonei orașului Iași și împrejurimi au fost scoase în evidență mai ales pentru sezonul cald al anului, așa cum am observat din datele înregistrate în cursul anului 1970.

2.2. Clasificarea acoperirii solurilor urbane

Clasificarea acoperirii solurilor urbane constă în trei mari clase: suprafețe permeabile, suprafețe impermeabile și suprafețe semipermeabile.

Orașul beneficiază de o suprafață mult mai mare de spațiu verde, decât cea înregistrată de statistici. Din punct de vedere funcțional, în intravilan se deosebesc: spații verzi de folosință generală, spații verzi de incintă, cu folosință restrânsă și spații verzi cu destinații speciale.

În anul 1970 suprafața permeabilă în cartierul Copou era de 333,72 de ha, iar în anul 2006 de 333,67. Putem spune că suprafața permeabilă din Copou, nu s-a modificat absolut deloc, deoarece în categoria grădinilor publice intră și grădina Copou (10,27 ha) și grădina Expoziției (5,72 ha), situate în zona nordică a orașului, care și-au păstrat constituția.

În anul 1970 suprafața permeabilă în cartierul Păcurari era de 192,20 de ha, iar în anul 2006 de 143,81 de ha.

Fig. 6 – Dinamica suprafețelor (ha) permeabile în Copou și Păcurari (1970 și 2006)

Figure 7 – Parcul Expoziției (arhivă personală)

În primul rând, fenomenul periurbanizării conduce la o valorificare aproape integrală a extravilanului orașului Iași, în special sub forma descentralizării unităților comercial-industriale și prin construirea de noi cartiere rezindențiale; restrângere semnificativă a suprafețelor arabile și mai ales a celor ocupate de vii și livezi. O caracteristică a acestui fenomen, favorizată de creșterea spectaculoasă a prețurilor imobiliare, este exploatarea la maximum și densificarea extremă a spațiului construit în spațiul din proximitatea orașului, având ca efect reducerea drastică a suprafețelor verzi: zona Agronomie – Gradina Botanică – Păcurari. Rareori, noile construcții și amenajări se referă la dezvoltarea de spații cu scop recreativ și de agrement.

Este important de remarcat, totuși că, după 1990, nivelul de favorabilitate al terenurilor nu mai constituie o limită în calea extinderii spațiului construit, ci doar o bază de diferențiere economică, a noilor rezidenți. Se remarcă astfel incongruențe frecvente, între atractivitatea anumitor zone și nivelul de favorabilitate al terenurilor pentru construire sau locuire.

Creșterea și densificarea spațială din ultimii ani, ridică însă probleme serioase, în ceea ce privește factorii de risc natural și posibilitățile de amenajare teritorială viitoare.

În anul 1970 suprafața impermeabilizată în cartierul Copou era de 87 de ha, iar în cartierul Păcurari de apx. 48 de ha.

În anul 2006 suprafața impermeabilizată în cartierul Copou era de 83 de ha, iar în cartierul Păcurari de 148 de ha.

Fig. 8 – Dinamica suprafețelor (ha) impermeabile în Copou și Păcurari (1970 și 2006)

În anul 1970 suprafața semipermeabilizată în cartierul Copou era de 4,10 de ha, iar în cartierul Păcurari de 7,74 de ha.

În anul 2006 suprafața semipermeabilizată în cartierul Copou era de 8,52 de ha, iar în cartierul Păcurari de 27,80 de ha.

Fig. 9 – Dinamica suprafețelor (ha) semipermeabile în Copou și Păcurari (1970 și 2006)

2.3. Dinamica acopeririii solurilor urbane în cartierele Copou și Păcurari

Suprafața impermeabilizată/suprafață cartier * 100. 87/426*100= 20,42% 1970

Cladire- 31,5 ha, strada 45 ha, alee – 4 ha

Tipurile de locuințe din cartierele ieșene diferă mult ca arhitectură, confort și calitate, în funcție de vechimea acestora, de factorii de decizie, caracteristicile sitului geografic și de profilul demografic al populației rezidente.

Clădirile reprezintă materia constitutivă a întregului țesut urban și manifestă o mare varitate de forme și de funcții. Ele au reflectat, la început, într-o măsură mult mai mare condițiile geografice locale și tradiția etnoistorică, însă, cu timpul, se eliberează de aceste constrângeri și tind spre o anumită uniformizare, o dată cu răspândirea materialelor de construcții moderne, cu standardizarea și industrializarea construcțiilor. La această tendință contribuie și dezvoltarea transporturilor, deci apariția posibilității aducerii de la distanță a materialelor sau semifabricatelor, care lipsesc în zona apropiată.

Casele populare sunt un tip de locuință care apare destul de târziu, în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, dar care se răspândește mult în secolul nostru, înlocuind treptat casa rurală. Sunt case care nu se încadrează într-un gen arhitectural precis, destul de variate ca aspect exterior și distribuție internă, preluând unele particularități ale caselor tradiționale, dar și înrăuriri din exterior. De regulă, sunt case fără pretenții deosebite, sub aspectul dimensiunilor, al durabilității și al esteticii, ale căror forme în plan depind mult de dimensiunile și forma lotului disponibil, dezvoltându-se fie paralel cu strada, fie perpendicular pe aceasta, în acest din urmă caz fiind adesea întovărășite de o curte paralelă cu casa. Sunt case deosebit de mult influențate de anumite mode, de exemplu, de tendințele cubiste, din perioada interbelică.

Blocurile noi de locuințe sunt un tip de clădiri care a căpătat cea mai mare răspândire în perioada construirii societății socialiste, în vederea satisfacerii necesarului de cazare a unei populații, într-un proces de creștere puternică. Ritmul de construcție a acestor blocuri a fost mai lent în perioada 1948-1960, când s-au construit doar izolat, sub formă de grupuri mici sau plombe, de exemplu, în cartierul Păcurari. Într-o a doua etapă, construcția de blocuri s-a dezvoltat cantitativ, acum, ridicandu-se cartiere compacte, precum în Alexandru cel Bun, Nicolina, Păcurari Vest – 3000 de apartamente.

Fig. 10 – Suprafața impermeabilă în cartierul Copou (1970), mun. Iași, după C. Secu

Suprafața impermeabilizată/suprafață cartier * 100. 83/426*100=19,48% 2006

Cladire – 41 ha, strada – 26 ha, alee 8

Principal centru polizator al orașului (funcții educaționale, culturale, sanitare și de recreare), Copoul crește și mai mult ca importanță în structurarea fluxurilor urbane după 1990, concomitent cu creșterea generală a nivelului de instruire al populației și cu mutațiile din învățământul superior românesc:diversificarea formelor de studii superioare (colegii, învățământ cu frecvență redusă) și a specializărilor oferite, succesul din ce în ce mai mare al sudiilor postuniversitare și, nu în ultimul rând, diminuarea ponderii învățământului tehnic. Mai mult, tot în Copou apar noi instituții administrative (Camera de Comerț) și culturale importante (centre culturale: francez, german, britanic).

Zonele cel mai rapid accesibile cu tramvaiul, în 10 minute, sunt cartierele Copou și Centru, însă pe o fâșie destul de îngustă în lungul axelor principale, fapt remediat de introducerea traseelor de maxi-taxi pe Șoseaua Sărărie și în Agronomie, care corectează un deficit major, foarte vechi, al rețelei ieșene de transport în comun: izolarea aproape completă a Țicăului și a Aleei M. Sadoveanu.

Fig. 11 – Suprafața impermeabilă în cartierul Copou (2006), mun. Iași, după C. Secu

Suprafața impermeabilizată/suprafață cartier * 100. 47/237*100 = 19,83% 1970

Cladire – 18 ha, strada – 29 ha

Ritmul construcțiilor de locuințe diferă de la un cartier la altul în funcție de specificul evoluției urbane și de factorii de decizie implicați. Construite din fonduri publice, noile locuințe colective sunt construite într-un ritm alert, reușind să concentreze pe suprafețe foarte mici densități impresionante de populație; în doar 25 de ani (1960-1985) peste 85.000 de apartamente sunt date în folosință, ceea ce echivalează cu un ritm mediu de construcție de 3400 locuințe/an (Păcurari – 3000 de locuințe). În aceeași perioadă în zona central – nordică a Iașilor și încartierele semirurale din periferie, numărul locuințelor individuale stagnează, ca de altfel toate imobilele construite din fonduri private: o mare parte din Copou

Fig. 12 – Suprafața impermeabilă în cartierul Păcurari (1970), mun. Iași, după C. Secu

Suprafața impermeabilizată/suprafață cartier * 100. 148/237*100= 62,44% 2006

Cladire – 61 ha, strada 37 ha

Fig. 13 – Suprafața impermeabilă în cartierul Păcurari (2006), mun. Iași, după C. Secu

Fig. 14 – Tipuri de blocuri în cartierul Păcurari (arhivă personală)

2.4. Acoperirea solurilor și calitatea locuirii vieții (legislatia UE privins suprafata de spatiu verde pe loc in cele doua cartiere)

Restrângerea spațiilor verzi amenajate sub formă de parcuri, grădini publice sau scuaruri accentuează în ultima perioadă și mai mult anumite riscuri ecologice specifice mediului urban, dar prezintă și un grav impact negativ imediat asupra stării de sănătate a populației din România. Subiectul declarației mele politice se referă la situația categoric deficitară a României privind suprafața medie a spațiului verde pe cap de locuitor, dar și importanța realizării unui echilibru între dezvoltarea urbanistică firească, între provocările unor orașe moderne, pe de o parte, și respectarea, asumarea conceptului de infrastructură verde. Ținând cont că norma Organizației Mondiale a Sănătății este de 50 mp/locuitor pentru spațiul verde, iar standardele Uniunii Europene se referă la 26mp/locuitor, Comisia Uniunii Europene a tras unele semnale de alarmă în legătură cu orașele poluate din România care nu îndeplinesc acest criteriu, în legătură cu lipsa unor politici de ecologizare a acestora, a unei legislații clare pentru șantierele de construcții, dar și în privința gropilor de gunoi, a măsurilor conexe legate de salubritatea aglomerațiilor urbane. Acordul de la Paris privind schimbările climatice, cât și politicile și strategiile promovate de Uniunea Europeană acordă o importanță deosebită creșterii suprafeței zonelor verzi din orașe, pentru reducerea emisiilor de dioxid de carbon, a consumului de energie, dar și pentru dezvoltarea de noi tehnologii ecologice. Institutul Național de Statistică arată cu îngrijorare faptul că doar cinci dintre municipiile reședință de județ îndeplinesc cerința de 26 de metri pătrați de spațiu verde pentru fiecare locuitor, iar Iașul nu se află printre acestea.

Evident, față de aspectele prezentate mai sus, o provocare legată de dezvoltarea durabilă este aceea de a face orașul să ,,respire” și să nu consume mai mult decât are nevoie. Prezența plantelor și a spațiilor verzi reprezintă un element vital pentru metabolismul orașului. În ultimii ani, în IAȘI, asistăm la o adevărată ofensivă a investițiilor și a dezvoltării imobiliare, fără a se ține cont de zona verde, efect resimțit datorită creșterii populației în mediul urban, datorită dezvoltării economice și a prezenței programelor de finanțare europeană pentru îmbunătățirea infrastructurii rutiere. În același sens, nu trebuie să tolerăm faptul că, în orașele noastre, întâlnim de multe ori numeroase zone intravilane neamenajate corespunzător, transformate de cele mai multe ori în depozit pentru gunoaie, locuri insalubre, sursa de infecții, dar și peisaj deprimant, inestetic al unui oraș gestionat deficitar.

– inserția treptată de locuri de joacă pentru copii în zona interioară a locuințelor colective, a dezvoltărilor imobiliare suficient de agresive și implicit profitabile, prezente, de altfel, în majoritatea marilor orașe; – lipsa până în prezent a unui registru al spațiilor verzi, așa cum prevede legea; – incoerența decizională la nivelul Instituției Arhitectului Șef Iași cu privire la integrarea spațiilor verzi în strategiile și planul de dezvoltare urbanistică pe termen mediu și lung.

Având în vedere prevederile legislative ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2007 pentru realizarea standardelor referitoare la suprafața spațiilor verzi urbane, în conformitate cu normele Uniunii Europene, pentru județul Iași, pentru municipiul Iași, dar și pentru celelalte localități urbane ale județului sugerăm unele demersuri și acțiuni insistente: – stoparea diminuării și degradării spațiilor verzi intraurbane și periurbane; – conservarea suprafețelor verzi existente; – reabilitarea zonelor verzi degradate, intraurbane și periurbane; – eliminarea construcțiilor ilegale și redarea terenurilor pe care se află acestea sistemului spațiilor verzi; – realizarea de noi spații verzi în interiorul localităților urbane; – amenajarea parcurilor cu alei, locuri de joacă și mobilier urban specific;

– problemele de mediu semnalate pentru zona noastră și absolut necesare într-o construcție responsabilă a strategiilor și acțiunilor integrate în conceptul de dezvoltare durabilă și pentru județul Iași.

Declarația politică semnalează anumite probleme care se regăsesc în diferite proporții atât la nivelul municipiului Iași, cât și în toate marile orașe din România, în contextul dezvoltării urbanistice accentuate, al creșterii numărului de locuitori, al seducției pentru tehnologii, confort, câștig economic sau modernitate arhitecturală. Evident, voi pleda mereu pentru dezvoltarea orașului și modernizarea acestuia în spiritul accentelor urbane de secol XXI, dar nu trebuie să acceptăm sub nicio formă reducerea sau degradarea spațiilor verzi, a mediului înconjurător, folosirea improprie de către cetățeni a acestor spații, poluarea accentuată a aerului, deci depărtarea treptată de valorile unui mediu natural sănătos pentru oameni, pentru copii, pentru dezvoltarea durabilă a orașelor.

Fig. 15 – Suprafața de spațiu verde/locuitor în cele două cartiere

Cu timpul, desigur, cadrul natural local a devenit din ce în ce mai neîncăpător, iar posibilitățile oferite de acesta au fost mult depășite, așa cum se întâmplă de regulă în cazul orașelor mari.

Cunoașterea proprietăților și proceselor fundamentale din sol are beneficii atât agricole, cât și de mediu. Înțelegerea fundamentală a fizicii, chimiei și biologiei solului poate fi aplicată în problemele de producție, mediu și problemele de mediu cauzate de producție (Singer și Warkentin, 1996).

Calitatea solului

Calitatea solului și protecția acesteia constituie una dintre principalele preocupări contemporane, rivalizată doar de modificările climatice și impactul acestora sau de protecția biodiversității. În context au evoluat și discuțiile legate de calitatea solului, de asigurarea în continuare, în condițiile unei populații în creștere, a productivității acestuia.

Până acum două decenii, calitatea și protecția resurselor de sol priveau doar analiza calitativă și cantitativă a proceselor de degradare și poluare, calitatea fiind determinată doar din punct de vedere agro-productiv. Însă ultimele definiții privesc calitatea solului dintr-un punct de vedere sistemic, ea fiind capacitatea de a funcționa în cadrul limitelor ecosistemului, de a susține productivitatea biologică, de a păstra calitatea mediului și a susține sănătatea plantelor și animalelor (Doran și Parkin, 1994, 1996). Actuale abordări își îndreaptă atenția asupra caracteristicilor dinamice ale solului, luând în calcul și alte funcții ale acestuia în afara productivității, cum ar fi reglarea circuitului apei, capacitatea de filtrare și tamponare a anumitor substanțe etc. Aceste discuții nu definesc calitatea solului numai prin absența unei degradări, de genul eroziunii, sau prezența unei caracteristici benefice, ci prin capacitatea sa de a îndeplini funcțiile dorite.

Necesitatea evaluării calității solului, precum și a resurselor de sol, derivă din cunoscuta afirmație că solul este o resursă naturală limitată, neregenerabilă pe termen scurt și mediu, procesul de formare a solului fiind foarte lent.

Pentru activitățile agricole, solul reprezintă cea mai importantă resursă. În contextul dezvoltării durabile însă, solul trebuie analizat nu individual, ci ca un component integrat morfologic și funcțional într-un ansamblu de componente biofizice și socio-economice – teren – (Patriche, 2003).

Fig. 16 – Harta utilizării terenurilor în cartierul Copou (1970), mun. Iași, după C. Secu

Agricol- 45 ha, Curte – 13 ha, Gradina – 86 ha, sp verde – 153 ha, veg for – 35 ha

Fig. 17 – Harta utilizării terenurilor în cartierul Copou (2006), mun. Iași, după C. Secu

Agricol- 49 ha, Curte – 12 ha, Gradina – 67 ha, sp verde – 134 ha, veg for – 70 ha,

Fig. 18 – Harta utilizării terenurilor în cartierul Păcurari (1970), mun. Iași, după C. Secu

Agricol- 29 ha, Curte – 1 ha, Gradina – 88,5 ha, sp verde – 60 ha, veg for – 13 ha

Fig. 19 – Harta utilizării terenurilor în cartierul Păcurari (2006), mun. Iași, după C. Secu

Agricol- 6 ha, Curte – 3 ha, Gradina – 78 ha, sp verde – 53 ha, veg for – 2 ha

Cap 3. Expansiunea urbană: studiu de caz pentru teritoriul dintre Aleea Mihail Sadoveanu si șoseaua Rediu

3.1. Factorii naturali favorabili si nefavorabili pentru expansiunea urbană

Favorabili (suprafețele plane)

Nefavorabili (versanți cu alunecari, lunca p Rediu cu exces de umiditate)

Periurbanizarea generează, după 1990, fluxuri zilnice noi și o creștere rapidă a cererii populației din cartierele marginale și din localitîțile limitrofe Iașilor (Valea Lupului).

Alunecari teren model- Morfostructura, morfometria și topografia zonei de studiu reprezintă factori precondiționari favorabili dezvoltării alunecărilor de teren, în special în cazul zăpezilor abrupte (Mărgărint și Niculiță, 2017). Relația de pante cu structura geologică / stratificarea rocilor (Meentemeyer și Moody, 2000; Cruden și Eaton, 1987) cu privire la cuesta escapes este anaclinală, cu relație slabă (unghiul de înclinare mai mic decât unghiul de înclinare și panta tăiată perpendicular pe planurile de așternut). Majoritatea fâșiilor de nord, nord-est și nord-vest se află în această categorie. Pe versanții sudici, sud-est și sud-vest cuesta, relația de stratificare a structurii geologice / rock este cataclinică, versanții fiind subdipați (unghiul de înclinare mai mic decât înclinarea și panta taie de-a lungul planului de așternut).

Foarte adesea alunecările de teren complexe apar pe pantele abrupte ca o combinație de mecanisme multiple și de suprapunere / amalgamare (Marc și Hovius, 2015; Samia și colab., 2017) de diferite evenimente de vârstă, generând alunecări continue de alunecare care acoperă pârâul pe lungimi de sus la 2-3 km (dealul estic al dealului Copou). Aproape toate pantele abrupte din zona municipiului Iași sunt acoperite de alunecări de teren complexe, de aceea reactivările alunecărilor de teren sunt destul de frecvente (Samia et al., 2017), mai ales în timpul primăverii sau în timpul verii în condiții de ploi abundente (Mărgărint și Niculiță , 2017; Niculiță și colab., 2017). În ultimele două secole, magnitudinea reactivărilor a scăzut și datorită faptului că au fost întreprinse măsuri de remediere (Consiliul Județean Iași, 2012; Necula et al., 2017): infrastructura mecanică pasivă, drenajurile și pădurile de protecție. În ciuda măsurilor de remediere, aceste zone se află într-o stare de mișcare lentă (cum este cazul dealului nord-estic al dealului Copou, unde există o viteză de alunecare lentă de până la 1,8 cm / an – Necula et al., 2017).

Eroziunea poate fi un component important al conservării solului însă în cele mai multe cazuri această preocupare poate fi caracterizată ca o abordare întârziată (după apariția efectelor).

Reducerea populației urbane are loc concomitent cu creșterea numărului de locuitori și de locuințe în zona periurbană. Construit în cele mai multe cazuri în regim propriu, noul model preferat de locuință este cel al vilei spațioase, cu un etaj, în periferia urbană imediată.

3.2. Rolul infrastructurii pentru extinderea urbanizarii (factori favorabili si nefavorabili, dezvoltarea localitatilor urmaresc caile de acces, legislatia din alte tari si din Romania ex. extinderea localitatii trebuie sa urmareasca utilitatile nu este cazul R.)

Nivelul de favorabilitate al terenurilor pentru construcții are, evident, un impact major asupra calității și durabilității fondului locativ. Implicit, el ar trebui așadar să se reflecte în prețurile imobiliare și în deciziile de amplasare a construcțiilor rezidențiale. De aceea am considerat interesant să aflăm dacă și în ce măsură acesta reușește să influențeze renta funciară în Iași și totodată, accesul diferitelor categorii sociale la anumite tipuri de locuințe.

Zonele cele mai favorabile construirii (interfluvii sau terase fluviale, cu terenuri stabile, uscate și cu nivelul hidrostatic la peste 2-3 m adâncime) corespund, în mare parte, unor fâșii discontinui, orientate NNV-SSE, adică exact zonelor care se extind, după 1990: zona dintre Păcurari și Valea Lupului.

Nu de multe ori prestigiul cartierului și proximitatea unităților trec înaintea calității terenurilor. În această categorie se situează o serie de zone din intravilan, în care se construiește după 1990: versantul sud-vestic al colinei Copou. Imaginea favorabilă a acestor cartiere și prezența utilităților, induc un dezechilibru între prețurile ridicate (100 euro/m2 în Copou) și calitatea terenurilor, respectiv calitatea și durabilitatea noilor locuințe.

Zonele rezidențiale cu risc în creștere – sunt reprezentate în general de versanți cu înclinare medie, pe care s-a construit masiv în ultimii ani. Densificarea locuințelor cu construcții de talie mare, adeseori pe terenuri defrișate, cumulată adeseori cu execuția rețelei de alimentare cu apă fără canalizare, au contribuit la destabilizarea versanților (Păcurari – case)

Cap 4. Concluzii(3-4 pag)

Bibliografie