Acivitatea Lui Constantin Stere

ACIVITATEA LUI

CONSTANTIN STERE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I Personalitatea lui Constantin Stere

CAPITOLUL II Activitatea lui Constantin Stere până la 1914

CAPITOLUL III Constantin Stere și neutralitatea României

CAPITOLUL IV Constantin Stere și Războiul European

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

În lucrarea de față am încercat să prezint rolul pe care l-a avut Constantin Stere în viața culturală, socială și politică a României, de la momentul venirii sale în țară – sfârșitul anului 1982 – și până în anul 1916, momentul în care a avut loc intrarea României în conflagrația europeană. Pentru început am încercat să fac o prezentare a personalității sale, pentru a demonstra ulterior importanța avută de acesta în dezvoltarea României moderne.

Capitolul I l-am dedicat prezentării personalității lui Stere, folosind o interpretare psihologică, care punea în relief rolul său jucat în cultura și viața socială a țării noastre. Am încercat să demonstrez importanța sa ca publicist, romancier, sociolog și filosof. Totodată, pentru a prezenta acțiunile întreprinse de o persoană și implicit pentru a înțelege modul acesteia de manifestare în viața socială, s-a impus, cu necesitate, descoperirea personalității sale. Despre viața și opera sa s-a scris relativ puțin și incomplet; nu am găsit nici o lucrare care să facă referire la gândirea sa social-politică. Totodată lipsesc și date biografice și cu atât mai mult cele referitoare la anumiți ani din perioada tinereții.

Pentru întocmirea primului capitol am folosit ca sursă principală de informare cartea editată de Iurie Colesnic, Documentări politice, apărută la Chișinău în 2002. Aceasta mi-a fost de mare ajutor, deoarece conține informații recente despre viața lui. Folosesc termenul de „ informații noi” pentru că acestea vin în contradicție cu cele prezentate în alte cărți. Consider că acestea ar fi cele corecte, deoarece, pentru a-și demonstra afirmațiile, Colesnic aduce ca dovadă și extrase din diferite acte, de exemplu din certificatul de naștere. Prin acest lucru se demonstreză că cele prezentate de acesta au o bază reală foarte solidă. Am căutat informații în cadrul fondurilor persoanelor care au fost în legătură cu Stere. Totodată, informații am mai preluat și din cadrul instituțiilor unde acesta a activat. Din cadrul Arhivelor Naționale am folosit informațiile din Fondul Pantelimon Halippa, basarabean cu care Stere a menținut legătura. Informațiile preluate de aici m-au ajutat la prezentarea activității lui Stere în vederea realizării statului național, semnificative în acest sens fiind vizitele întreprinse de acesta în Ardeal. Informațiile preluate din cadrul Arhivei Universității mi-au folosit la prezentarea activității sale ca rector al Universității și respectiv al incidentelor petrecute la începutul anului 1916, când a luat sfârșit funcția sa ca rector. Am folosit informații și din cartea Tamarei Petrov, Constantin Stere – ideologul și scriitorul, în care este prezentată în principal calitatea sa de om al literelor, cu referiri și la bibliografia sa. O importantă sursă folosită de mine este reprezentată de revista „Viața Românească” din 1937, o revistă editată în memoria lui Constantin Stere. Aici am găsit informații referitoare atât la viața și activitatea sa, cât și referiri la dimensiunea sa de filosof, publicist, romancier și sociolog. În același timp, în cadrul acestei reviste sunt prezentate puncte de vedere exprimate de persoane diferite, de la elevii săi până la prieteni și contemporani care nu l-au cunoscut îndeaproape. Pentru informații ce privesc activitatea lui Stere, am evitat pe cât posibil a le folosi pe cele oferite de Zigu Ornea, deoarece mi s-a părut că lucrarea sa e subiectivă, considerându-l un apărător al lui Stere. Informațiile oferite de el, în general, nu au o bază reală, întrucât majoritatea sunt preluate din romanul lui Stere În preajma revoluției, roman pe care eu nu îl consider o sursă de informație. Această concepție se datorează faptului că în general, un roman îmbină faptele reale cu imaginația. Acest roman are un caracter memorialistic, dar nu prezintă o sursă sigură deoarece a fost scris la diferență de câțiva ani față de evenimentele petrecute. Referitor la viața lui Constantin Stere, am preluat informații și din cartea lui Ioan Căpreanu, precum și cele oferite de Iorgu Iordan, Pamfil Șeicaru, Gr. T. Popa, Virgina Mușat, etc..

Capitolul II este o prezentare a activității politice a lui Constantin Stere până la 1914, moment hotărâtor pentru istoria românilor, declararea stării de neutralitate a României în cadrul războiului mondial. Pentru început am încercat să precizez contribuția lui Stere în cultura românească, prin teoretizarea curentului poporanist, curent pe care Stere îl va aplica atât în viața politică cât și în cea socială. Totodată am prezentat și felul cum a fost el perceput de intelectualii vremii; unii au contestat nevoia poporanismului, alții au fost de acord cu aceasta, susținând atât curentul cât și activitatea lui Stere. Capitolul face referire și la începutul activității politice a lui Stere până la izbucnirea războiului mondial. În acest sens am trecut în revistă asocierea lui Stere la mișcarea socialistă și apoi trecerea lui împreună cu „ tinerii generoși” la liberali. Această schimbare de atitudine a fost realizată de Stere cu scopul de a-și împlini visul: realizarea împroprietăririi și a votului universal. Nu puteam să omit prezentarea activității sale în timpul răscoalei țărănești din 1907. În prezentarea celor spuse mai sus am folosit articolele sale din revista „ Viața românească” și din lucrări în care este prezentată viața politică a României până la 1914.

În capitolul III am făcut mai întâi o scurtă prezentare generală asupra cauzelor războiului izbucnit și apoi am făcut referire la rolul jucat de Stere în perioada neutralității țării noastre. Am încercat să arăt și poziția sa față de acest eveniment crucial pentru țările europene, precum și atitudinea sa în acest moment. Am prezentat și modul său de gândire referitor la hotărârea Consiliului de Coroană de a nu participa deocamdată la conflictul izbucnit. Am considerat a fi importantă și prezentarea opiniilor politicienilor cu privire la situația creată, precum și principalele acorduri politice ce s-au încheiat în perioada neutralității. Pentru realizarea acestor obiective, am folosit în principal, articolele sale referitoare la acest conflict, grupate în lucrarea Documentări politice editată de Iurie Colesnic, precum și a celor din paginile revistei „ Viața Românească”. Utile mi-au fost și cărțile scrise pe tema războiului european ale lui Titu Maiorescu, I. Rusu Abrudeanu, Alexandru Marghiloman, Constantin Kirițescu, I. Bulei, Constantin Nuțu, etc., precum și cele în care este prezentată situația Basarabia ale lui Vasile Harea.

Capitolul IV face referire la decizia guvernului român de a participa la marea conflagrație a Europei. Am prezentat totodată punctul de vedere al lui Constantin Stere, în legătură cu această decizie. Părerea sa a fost contestată de mulți politicieni ai vremii, opinii pe care le-am considerat importante a le menționa.

Pentru aceste capitole am folosit ca material bibliografic articole publicate în diferite ziare și reviste, iar pentru informații de interes general am consultat lucrările lui I. Bulei, C. Kirițescu, Constantin Nuțu și alții. În același timp utile mi-au fost și informațiile preluate din colecția de documente coordonată de I. Ardeleanu, iar pentru opiniile exprimate de Stere, m-am folosit de articolele sale publicate în principal în revista „ Viața Românească”. Consider că aceste articole sunt foarte importante pentru a mă putea edifica asupra atitudinii sale în timpul războiului. Prima lucrare pe care am citit-o referitoare la atitudinea lui Stere a fost cartea lui Zigu Ornea, din cadrul căreia am preluat bibliografia folosită acolo precum și ziarele utilizate de dânsul. În general, am încercat să folosesc în prezentarea mea doar informații din presă, dar nu am reușit să consult ziarele „Adevărul”, „Evenimentul”, „Mișcarea” și „Opinia”, deoarece nu am găsit la Iași numerele din anii care mă interesau; numere care apăruseră în preajma izbucnirii războiului și care mi-au părut a fi importante. Totodată, o sursă importantă de informații a fost „ Monitorul Oficial”, mai exact „Dezbaterile Adunării Deputaților”. Din cadrul acestora am preluat cuvântările lui Stere, ale partizanilor și adversarilor săi politici. Am consultat doar numerele din anii 1914, 1015 și 1916, respectiv pe cele pe care le-am găsit în .

Pentru a elabora această lucrare, am considerat ca sursă principală de informații articolele sale. În ele am considerat că voi găsi cea mai autentică informație, deoarece Stere, prin intermediul lor și-a exprimat toate ideile și părerile referitor la planurile sale de acțiune. Nu am considerat importante interpretările articolelor sale de alți autori deoarece mi-au părut subiective. Le-am menționat pentru a arăta și opinia lor, dar nu am considerat importantă părerea lor.

Referitor la informațiile preluate din cărți, am considerat ca fiind informații sigure doar pe cele pe care le-am întâlnit în două studii diferite, încercând să le privesc cu multă obiectivitate ținând cont și de autorul cărților. Astfel, I. Rusu Abrudeanu l-a prezentat pe Stere într-o lumină deloc favorabilă, i-a adresat tot felul de epitete, dar m-am gândit că a făcut acestea deoarece nu a fost de acord cu politica dusă de el, mai ales cea din timpul războiului. Din cartea lui am preluat doar informațiile care pe care eu le-am considerat veridice.

În aceeași manieră am procedat și cu informațiile preluate de la C. Argetoianu, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman. C. Argetoianu, în cartea sa spunea despre Notele politice ale lui Marghiloman că au fost scrise cu scopul de a pune pe autorul lor într-o lumină favorabilă, având numai cuvinte dezaprobatoare referitor la politica dusă de acesta. Dar și eu am pus la îndoială spusele sale ținând cont de politica dusă de dânsul în timpul războiului când s-a apropiat de grupul Filipescu – Ionescu. În evenimentele prezentate am găsit discrepanțe și între Rusu Abrudeanu și Alexandru Marghiloman sau Titu Maiorescu, dar am ținut cont și de orientarea politică a fiecăruia. Argetoianu, Maiorescu, Marghiloman făceau parte din același partid – Partidul Conservator, deci ei priveau lucrurile din perspectiva politicii dusă de ei care diferea total de a celor din Partidul Liberal: I. G. Duca, I. Rusu Abrudeanu.

Am încercat ca aceste surse de informații să le filtreze pentru a privi dintr-o perspectivă obiectivă tot ceea ce a întreprins Stere în perioada războiului. Sper să fi reușit în cea mai mare măsură să-mi aduc umila mea contribuție la edificarea rolului pe care această personalitate politică l-a avut pe scena vieții politice românești.

CAPITOLUL I

PERSONALITATEA LUI CONSTANTIN STERE

Informațiile referitoare la neamul Stere nu sunt prea bogate. Sursele importante sunt puse la dispoziție chiar de propria sa operă, care, în ciuda caracterului ei memorialistic, reclamă circumspecție.

Majoritatea istoriografilor care s-au ocupat de această problemă, plasează locul nașterii lui Constantin Stere în Basarabia, în satul Horodiștea din ținutul Soroca. Veridicitatea acestei afirmații este demonstrată de propriile sale afirmații din cadrul cuvântărilor prilejuite de validarea alegerii de la Soroca (1921), rostite în ședința Camerei din 4, 5 și 9 martie 1921, cuvântări ce se găsesc la anexele volumului Partidul Național- Țărănesc și „cazul Stere”. El însuși spune limpede: „ În satul meu natal Horodiștea, unde și acum la biserică se păstrează inscripția despre botezul meu”; e de presupus că Stere, ca orice om, era în măsură să știe locul de unde venise.

Referitor la data de naștere am găsit contradicții, existând discrepanțe prea mari pe care am dorit să le menționez. Astfel, George Călinescu afirmă că s-a născut la 6 iunie 1865, Zigu Ornea și Ion Căpreanu indică ziua de 16 noiembrie 1865. În același timp există și informația provenită din cadrul listei Profesorilor și Agregaților Univerșității din Iași care formau Colegiu Electoral pentru Senat pe anul 1907. Aici Constantin Stere este menționat ca fiind al 45-lea membru, fiind născut în Horodiștea, Basarabia pe data de 4 noiembrie. În cartea editată de Iurie Colesnic este menționată data de 1 iulie1865. Pentru a ne convinge de veridicitatea informațiilor aduse de el, prezintă ca dovadă facsimilul extrasului din actul de naștere a lui Constantin Stere. O altă noutate adusă de acesta este dovada apartenenței la nobilime a familiei Stere, prezentând un alt facsimil din Arhiva Nobilimii ce indică înscrierea familiei în Cartea Nobilimii Basarabene. Bunicul său este trecut ca paharnic, iar fii acestuia căminari. Acest facsimil contrazice pe Ornea, care spune că familia Stere nu făcea parte din nobilime deoarece aceasta nu figura în catalogul publicat de Sever Zotta despre nobilimea basarabeană.

Referitor la bunicul lui Constantin Stere, atât Iurie Colesnic cât și Zigu Ornea, afirmă că acesta s-a stabilit în Basarabia ca arendaș, iar cu timpul a devenit proprietarul a mai multor moșii. A avut patru băieți, ultimul, Gheorghe, fiind și tatăl lui Constantin. Numele mic al acestuia a fost scris în mai multe forme; astfel, în acte și memorii îl îmtâlnim ca Iordachi, care la trecerea peste Prut devine Iorgu, iar de la Iorgu se ajunge la Gheorghe. Tatăl lui Constantin Stere s-a format și a trăit în condițiile caracteristice celor care au cunoscut crunta exploatare și dominație politică a regimului autocrat de asuprire și deznaționalizare. Această situație se întâmpla după anul 1812, an în care Rusia țaristă a anexat teritoriile dintre Prut și Nistru. Datorită lipsei de școli în limba română, i-a fost dat să învețe puțină carte, numai de la dascăl. Pe piatra funerară numele este scris în limba rusă: Egor Stepanovici Stere. Gheorghe s-a căsătorit cu Pulcheria Caceanov, cu care a avut patru copii: Constantin, Victor, Ecaterina și Elena. În lucrarea lui Gheorghe Cardaș, numele mamei lui Constantin Stere este Pulcheria Fedorovna. Aceasta a fost și ea fată de moșier.

Informații despre copilăria lui Stere sunt, în general, vagi. Cert este faptul că și.a petrecut copilăria în satul Cerepcău. Se spune că dintre toți copiii, Stere a avut un destin aparte, presupunându-se că acesta a fost nedorit de mamă. Această nonafecțiune a fost determinată de diferența mare de vârstă dintre mama sa, Pulcheria, și tatăl său; groaznica nepotrivire fizică și sufleteasă între soți a determinat o mare suferință, pe care a îndurat-o până a născut primii doi copii. Dezgustată de viața pe care o ducea aceasta nu s-a mai îngrijit de cel de-al treilea copil, dându-l în grija unei femei de la țară. Atitudinea sa a fost pusă pe seama faptului că acesta ar fi fost bolnav și, conform unui remediu tradițional, acesta ar fi trebuit să fie vândut proforma, unei alte familii, ajungând a fi astfel cedat spre creștere și ocrotire Irinei Moraru.

Afecțiunea de care are nevoie o găsește în popor, intrând zilnic în contact cu țăranii, vizitând casele și curțile lor, asistând la discursuri în jurul ceaunului cu mămăligă pe câmp. Devine astfel prietenul celor mulți și umili. Datorită acestei prețuiri, Stere va ajunge să afirme: „eu nu sunt o cominație oarecare de laborator. M-am născut la țară unde s-au născut și părinții și bunii mei și o serie nesfârșită de strămoși și împreună cu o serie nesfârșită de strămoși și împreună cu generațiile din care am izvorât… Eu am plecat de la țară. Aspirațiile mele mă chinuiesc, nu pot renunța la iluzia superiorității mele morale și intelectuale, pe care ele mi-o dau. Dar mă voi putea oare ridica, fără să-mi rup rădăcinile care mă leagă de această țară moldovenească? Și dacă le voi rupe, nu voi ajunge oare la uscătură, fără vlagă, la moarte?”. În această manieră își prezenta Stere principiul său de om politic, care dorește să servească cauzei propriului popor, să nu se desprindă de masele din adâncurile cărora s-a ridicat.

Instrucția școlară începe de la șase-șapte ani cu un preceptor cu care se pregătea în particular, caracteristic familiilor nobile. Și-a continuat studiile la un pension pentru băieți condus de un pastor german. Aici a vut ocazia să învețe limba germană, ceea ce l-a ajutat să citească operele lui Marx și Engels în original. După doi ani de stagiu util, în toamna lui 1874 devine elev al Gimnaziului Numărul 1 de băieți numit și „Gimnaziu al Nobilimii”.

Numele lui Stere nu figurează pe lista absolvenților acestui gimnaziu, deoarece din clasa a VIII-a a fost arestat, nemaiputând să-și susțină exmenul de maturitate. Motivul arestării sale a fost acela că a participat la contrabanda cu „literatură revoluționară” adusă din România și de la cercurile instructive ale tinerilor revoluționari din Chișinău. Misiunea cea mai importantă primită de el din partea revoluționarilor narodnici a fost legată de transportarea de peste Prut a literaturii interzise editată în străinătate.

În anul 1884, la vârsta de 19 ani, Stere a fost arestat. După doi ani de arest în Chișinău a fost deportat în Siberia. Toate acestea se datorau faptului că Stere aparține acelei categorii de oameni care nu puteau suporta regimul ce caracteriza Rusia sub Alexandru al III-lea. Constantin Stere s-a integrat în mișcarea revoluționară a intelectualității rusești care ridicare steagul de luptă pentru libertate și pământ.

În anul 1885, pe când se afla în arest, s-a căsătorit cu Maria Grosu, cu care a avut patru copii, doi băieți și două fete: Roman, Gheorghe, Elena și Maria care a decedat la vârsta de trei ani. În iunie 1886, a fost luată hotărârea deportării lui în Siberia, pe o perioadă de trei ani, perioadă ce va fi prelungită cu încă trei, deoarece a participat în timpul deportării la tipărirea revistei „Exilații politici”. În această perioadă, Stere s-a consacrat exclusiv muncii intelectuale, asimilând și adâncind literatura, problemele sociale, economice, etc.

Dar Constantin Stere nu era numai socialist; era și moldovean și dacă dorea dărâmarea Rusiei Țariste, cu atât mai mult râvnea la renașterea neamului său. De aceea, după cei opt ani de exil ispășiți în Siberia, Constantin Stere pleacă în România, unde îl duce conștiința de român. Trece Prutul și se instalează la Iași.

Astfel, în noiembrie 1892, Constantin Stere ajunge în România, fiind înțeles dinainte cu socialiștii ieșeni și cu grupul refugiaților ruși din Siberia. Savin Bratu afirmă că Stere a fugit din locul deportării. Tocmai această calitate de „evadat” din Siberia a produs asupra tinerilor o profundă impresie. Înscriindu-se la Facultatea de Drept, va activa alături de colegii săi socialiști. Perioada studiilor universitare îi dă posibilitatea să-și desăvârșească pregătirea multilaterală și să dobândească cunoștințe sistematice de drept, să cunoască în profunzime stările de lucruri din România, preocupările cercurilor de intelectuali și ale celor politice, integrându-se în viața științifică, culturală și politică a țării.

Nu se știe exact cum a fost admis la cursuri, ținând cont de faptul că el nu susținuse examenul de maturitate și nu deținea diplomă de bacalaureat. În anul 1897 și-a susținut lucrarea de licență cu tema: Evoluția individualității și noțiunea de pesoană în drept, lucrare pe care a dedicat-o soției sale.

Din 13 martie 1901 este numit profesor suplinitor la Catedra de Drept Constitușional și Administrativ a Facultății de Drept din Iași, iar din 10 aprilie 1903 a devenit profesor titular la aceeași catedră, fiind legat de cariera universitară. În felul acesta a început activitatea lui didactică. El urma a preda Dreptul constituțional și administrativ, iar din 1904 a ținut cursul de Filozofie a dreptului, ajungând ca în 1905 să prezinte cursul de Drept natural. Cariera profesională a lui Constantin Stere a început cu un prim succes prin recunoașterea superiorității lui, până la ocuparea postului de rector al Universității din Iași.

Se stabilește în București după terminarea războiului și nu s-a mai întors ca profesor la Iași, datorită suspendării sale din funcția de profesor în martie 1919, în urma acuzației de trădare ce i-a fost adusă. A avut o viață agitată ca om politic, cu succese și insuccese, iubit și totodată urât, un excelent publicist și un prozator nu prea strălucit în opinia mea, dar cu mare succes la vremea publicării romanului său. A fost un bun teoretician, dar din cauza inabilității sale diplomatice, un slab practician. A murit la 26 iunie 1936, la Bucov, moșia celei de a doua soții Ana Ionescu- Ploiești, văduva lui Ion Radovici, cea cu care s-a căsătorit în anul 1918, după ce a divorțat de prima soție.

Personalitate puternică, tenace, compexă, multilaterală, cu vastă cultură și talent, Constantin Stere a luat parte la toată viața zbuciumată a țării noastre.

În încercarea de a-l defini pe Stere printr-o singură formulă, D. I. Suchianu afirmă că acesta este un amestec ciudat de străin și de patriot. Stere este considerat un străin pentru că standardul lui de viață spirituală îl obligă să privească moravurile românești cu ochiii turistului. În același timp el a fost și un patriot; pentru el patriotismul nu era numai un ideal, ci aproape o profesie. În fond meseria pe care Stere a practicat-o aproape cincizeci de ani, a fost patriotismul, naționalismul românesc aplicat la provinciile asuprite și în special în Basarabia.

De la această ipostază a omului patriot, Mihai Cimpoi ajunge să afirme că personalitatea lui Constantin Stere este axată pe ideea națională, fiind caracterizată în același timp de o forță morală irezistibilă. Din această puternică și titaniană personalitate se va ajunge la așa-numitul sterism. Conceptul este definit ca fiind aprinderea vulcanică a ideei naționale, ardoare, superioritate intelectuală și totodată un spirit acut de justiție.

Această calitate a lui Stere este dovedită de interesul lui în problema adunării și reîntregirii statului național și a hotarelor etnice ale neamului. Stere menține legătura cu provincia natală, dar ia contact și cu lumea din Ardeal și Bucovina. Nici unul dintre oamenii politici români nu a avut atâtea legături cu Ardealul cum s-a întâmplat în cazul lui Stere. El merge în Ardeal spre a se informa și a reforma; era trimis de conducătorul statului român să ia contact cu conducătorii Partidului Național din Ardeal pentru a-i lămuri asupra unor probleme de ordinea zilei. Constantin Stere a fost chemat de conducătorii ardeleni pentru a-l face arbitru în chestiunea lor de organizare și de atitudine politică. Octavian Goga îl numea „ ambasador al Ardealului în Regat”.

În Arad a fost chemat să înlăture o mare primejdie care amenința Comitetul Național: divizarea acestuia. Există o discrepanță între Vasile Goldiș reprezentant al revistei „Românul” și Octavian Goga cu „Tribuna”; intervenția lui Stere a dus la restabilirea solidarității naționale. Mai târziu au existat noi divergențe de păreri interne între ardeleni și apoi între aceștia și conducătorii politicii externe a Regatului României. Constantin Stere, basarabean fiind și reprezentant al politicii oficiale a statului român, a stăruit și a obținut consensul tuturor ardelenilor, ca emanciparea neamului să se înceapă prin Basarabia, care era mai oropsită decât Ardealul.

Pentru a descifra personalitatea lui Constantin Stere voi pleca chiar de la definiția personalității și în special la componenta ei socială și culturală; în acest sens putem identifica trei ipostaze:

Constantin Stere, om de acțiune, care dorește să transforme lumea;

Constantin Stere, om al cunoașterii, conștient de valoarea sa;

Constantin Stere, om al valorilor morale ce s-a lăsat călăuzit de idealuri.

Gândirea sociologică și personalitatea lui Stere sunt integrate într-o largă concepție a sensului moral al existenței în general și a omului, adoptând o filosofie a omului luptător: „omul luptător înlocuind pe omul vierme”. Această afirmație este făcută de Stere însuși în lucrarea sa Încercări filosofice.

Această ipostază a omului Stere ca luptător este precizată și de D. Moldovanu în articolul intitulat Despre Stere. În cuprinsul acestuia sunt prezentate două din caracteristicile omului politic Constantin Stere: învățător și îndrumător. În calitatea sa de învățător, Stere i-a învățat toată viața pe alții, în mod special pe țărani cum să-și apere drepturile și libertățile, iar pe tinerii cărturari i-a îndrumat cum să găsească motivele și mijloacele pentru apărarea drepturilor poporului. Țăranii, al căror învățător politicc a fost Stere, l-au înțeles și l-au iubit, dovadă fiind faptul că în județele Soroca și Bălți existau mulți țărani care știau pe de rost părți întregi din cuvântările ținute de Stere în aceste locuri.

Stere a dorit să schimbe temeliile greșit construite ale societății noastre românești, pentru a le înlocui printr-un material nou luat din viața poporului nostru de țărani. De-a lungul vieții, acesta s-a dovedit a fi o fire complexă, ideile sale fiind foarte variate și cuprinzătoare. În ciclul de articole „Din notițele unui observator ipocondric”, Stere începe prin a relata că, în ciuda originii sale avute , un fapt crucial i-a schimbat drumul vieții: „ m-am hotărât să fiu cinstit, să nu trăiesc în trândăvie, fără să dau ceva în schimb celor ce sufăr și muncesc, celor ce mă susțin pe spatele lor pe mine și pe toți ceilalți. Am să încep o viață nouă…”. Acest militantism al său și al prietenilor săi a fost întâmpinat cu ostilitate nu numai de generația de bătrâni ci și de mulți tineri pentru că „ li se părea lor că manifestă niște sentimente prea poporaniste”.

Această latură a omului Stere, ca om de acțiune o voi prezenta în capitolele următoare, precizând pentru un moment numai câteva caracteristici ale acesteia.

Pentru a analiza cea de-a doua ipostază a lui Stere, ca om al cunoașterii, mă voi referi la vastitatea cunoștințelor sale. Școala vieții, Constantin Stere a făcut-o prin pușcărie și în exilul siberian. Această școală a creat un individ în esența lui extrem de singuratic, dar, în același timp, i-a format convingerea propriei valori și încrederea că el poate să ia apărarea celor umili. În aceste condiții de izolare, de tortură morală și fizică, Constantin Stere și-a găsit o adâncă satisfacție în activitatea culturală. Între deportații politici se mai aflau și elevi de liceu, studenți, profesori, medici, ingineri, avocați, care nu puteau trăi fără manifestări culturale. În aceste condiții, se poate afirma că, cei opt ani de închisoare și deportare în Siberia au constituit o perioadă de pregătire intensă și de studiu multilaleral, având ocazia să citească foarte multe cărți. Acum îi studiază pe Kant, Adam Smith, Ricardo, Karl Göring, Auguste Comte, etc. Stere era deportatul care citea cel mai mult, primind cărți de la părinți și prieteni. Îl preocupau sensul filosofic al anumitor noțiuni precum: existența omului, adevăr, dreptate. Aceste gânduri le va așterne pe hârtie, iar la venirea sa în România le va publica pentru prima dată în paginile revistei „ Arhiva”. Chiar dacă nu s-a gândit să se specializeze în filosofie, el fiind preocupat mai mult de problemele sociologice, citește multe cărți de filosofie. Dacă e să ținem cont de datoria filosofului atribuită de el, am putea afirma că Stere a fost un filosof. Pentru el, filosoful „e dator să reprezinte interesele generale ale omenirii”;dacă e să ne referim la Stere,el a reprezentat, prin întreaga sa activitate, interesele țărănimii.

Tot în acestă perioadă își îndreaptă atenția și asupra astronomiei; interesul său pentru această știință se va materializa în momentul în care se va stabili în Iași. Astfel, în cadrul locuinței sale din strada Sărăriei, se afla și un observator instalat, care nu reprezenta numai un element decorativ ci era un instrument de studiu.

Iorgu Iordan, în Memoriile sale, spune despre Stere că era o personalitate puternică, atât din punct de vedere profesional cât și din cel uman. Cel de-al doilea punct de vedere reiese din afirmațiile relatate mai sus, în timp ce în cazul primului, Iordan vorbește în cunoștință de cauză deoarece i-a fost student între 1908 -1910. Despre cursurile lui Stere spune că erau impresionante prin bogăția și varietatea informațiilor, acest lucru confirmându-ne faptul că a fost un erudit. Dar tot Iordan oferă și expicația: datorită disciplinei pe care o preda era nevoit să citească foarte mult. Constantin Stere este caracterizat de I. Cantacuzino ca având „ cel mai bine mobilat creer din câte am cunoscut”, iar Petre Andrei spunea că „orice întâlnire cu el era un prilej de a învăța cunoștințe din domenii variate”.

Vastitatea cunoștințelor sale este demonstrată și din multitudinea de exemple și comparații pe care le face în articolele scrise de dânsul. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă descrierea preocupărilor intelectualilor din Anglia și Rusia pentru a participa la misiunea de civilizare a muncitorimii. Astfel, în Anglia, au fost înființate de către studenți colonii universitare unde profesori, medici, avocați contribuiau la această misiune. Aceste colonii aveau ca scop organizarea de biblioteci, școli pentru copiii săraci și pentru adulți, societăți de ajutor, editau cărți și ziare. Acțiuni similare au avut loc și în Rusia în aceeași perioadă. Stere vedea aceste realizări ca pe o datorie a intelectualilor, de aceea era nemulțumit că societatea noastră era indiferentă, că studenții și intelectualii de la noi erau dezinteresați. Cei de la noi aveau un trai prea bun ca să se mai gândească la nevoile altora. Această caracteristică se întâlnește și la oamenii politici; aceștia nu s-au implicat în găsirea unor modalități de civilizare a muncitorilor, nu s-au interesat de starea de cultură a lor. Stere era indignat de faptul că societatea noastră nu se implica în acțiuni similare cu cele din Anglia și Rusia.

Multitudinea cunoștințelor sale l-a făcut să facă preziceri la izbucnirea războiului ruso-japonez din 1904. Stere considera războiul de atunci ca un început pentru sfârșitul Rusie țatiste și era sigur că diplomația europeană va sprijini România, situație ce va duce la recucerirea Basarabiei. Conducătorii noștrii politici nu au avut curajul să întreprindă o astfel de acțiune, ori nu au avut suficientă încredere în raționamentul lui Stere. Este posil ca, în cazul în care îndemul lui era urmat, situația țării noastre să fi fost și ea schimbată. În orice caz, prăbușirea Rusiei țariste prevăzută și prezentată de Stere cu atâta siguranță în Memoriul înmânat regelui Carol, șefilor de partide și politicienilor mai importanți, s-a produs la scurt timp după războiul ruso-japonez. În acest fel s-a dovedit că raționamentul lui Stere a fost corect. În același timp, ani de zile înaintea, în timpul și după războiul ruso-japonez din 1904, pentru a redeștepta și menține trează conștiința românească în Basarabia, Stere a trecut de mai multe ori Prutul clandestin, cu primejdia vieții. Este cert faptul că, fără flacăra pe care Stere a întreținu-o vie în Basarabia, fără societățile și ziarele pe care le-a înființat și susținut, fără pleiada de tineri basarabeni, din care mulți au fost ajutați direct de Stere la studii – realipirea Basarabiei ar fi fost pentru noi o problemă mai grea decât cum a fost.

Calitatea lui Stere de a intui evoluția omenirii este dovedită și în cazul imposibilității aplicării sociologiei marxiste la societatea românească, oferind ca posibilitate sociologia poporanistă. Ilie Bădescu afirmă că, la începutul secolului XX, cel care s-a ridicat împotriva doctrinei marxiste a fost Stere, fiind primul care a făcut demonstrația imposibilității marxismului. Aceeași opinie se întâlnește și la profesorul Drăghicescu, care afirmă despre Stere că „ unul dintre meritele cele mai reale ale d-lui Stere este puterea de a confrunta doctrinele sociale străine cu realitățile țării noastre…în mâinile sale, marxismul aplicat la România, se desminte și se distruge de la sine”. Stere considera că social- democrații au idei preconcepute pe care doresc să le aplice în țară, fără să țină cont de realitatea românească, propunând ca altenativă poporanismul care izvorăște din nevoile societății românești, reprezentând în același timp expresia teoretică a dezvoltării noastre economice.

Semnificativ pentru caracterizarea lui Constantin Stere, ca om al valorilor morale ce s-a lăsat călăuzit de idealuri, este citatul filosofului Platon, folosit de acesta ca motto al lucrării sale Preludii: Partidul Național- Țărănesc și „cazul Stere”: „ omul drept nu ascultă decât glasul conștiinței sale, și nu caută pentru faptele sale justificare în părerile altora”. Acest citat este foarte semnificativ dacă ne referim la întreaga activitate a lui Stere, care s-a lăsat călăuzit de conștiința sa, ea fiindu-i cel mai bun îndrumător în viață, fără a ține cont de părerile celor din jur. A știut să afirme o idee și să o susțină până la capăt și chiar dacă acea afirmație era greșită, a fost consecvent în susținerea ei. Stere însuși afirmă că este un singuratic, fiindu-i greu să se obișnuiască cu psihologia românilor, caracterizată de prezența oamenilor politici care urmăreau doar să-și atingă scopurile fără a crede în discursurile rostite. Acest fenomen nu se întâmpla în Rusia; acolo intelectualii și oamenii politici puneau mai mult preț pe valorile morale. Erau caracterizați de dorința de a avea conștiința liniștită a unui om cinstit, fără a face compromisuri. Acestea erau calități ale narodnicilor. Constantin Stere, în ciuda faptului că era descendent dintr-o familie de boieri, nu și-a „ vândut sufletul”; el a renunțat la privilegii și avere și a pornit, de copil, lupta pentru distrugerea latifundiilor, crezând în realizarea dreptății pentru neamul de plugari, care erau stăpâni pe pământuri din moși strămoși.

Mihai Ralea spunea că între opinia publică românească și Constantin Stere nu a existat niciodată un armistițiu și că acesta a fost nevoit să lupte toată viața sa cu calomnia, cu răutatea, cu perfidia. Această situație s-a datorat faptului că „ românii noștrii trăiesc fără grandoare, fără risc, fără fior democratic, în educația noastră existând multă comoditate și lașitate”.

Pe lângă calitățile sale de bărbat de stat, de om al rațiunii pe care le-a avut Constantin Stere și datorită cărora s-a distrus ca om politic, el a mai fost și un adânc psiholog. El părea totodată a fi un om ursuz; niciodată nu căuta să-și apropie oamenii pentru a se împrietenii cu ei, el era căutat de aceștia. Cei care îi cunoșteau ideile și pricipiile profesorului de la Iași, aproape toți i-au devenit prieteni.

Grigore T. Popa, președintele „ Centrului Studențesc din Iași”, unul din personajele principale implicate în conflictul dintre rector și studenți din anul 1916, afirmă că Stere „ era foarte urât de studenți” deși făcuse pentru ei, incomparabil, mult mai mult decât ceilalți rectori. Acesta oferă și o explicație: „n-a fost niciodată un om popular și nu s-a îndoit deloc vânturilor mulțimii”.

Spre deosebire de Grigore T. Popa, Ion Căpreanu afirmă că Stere a început să fie urât când a venit cu propunerea revizuirii Constituției pentru înfăptuirea reformelor. Din acel moment a început să fie dușmănit de toți proprietarii de pământ.

Referitor la adresa lui Stere, I. G. Duca afirma că acesta era „ fără educație”; un motiv care îl putea determina să facă această afirmație poate fi reprezentat de faptul că era prea serios, ceea ce-l făcea să devină ursuz. În același timp, Stere este incompatibil cu spiritul românesc. În ciuda faptului că era basarabean, el a fost format în școlile rusești, primind o educație în spirit rusesc, străină societății românești. Totodată, un element care determină ura celor din jur este și caracterul său. Datorită faptului că era conștient de valoarea sa, el devine arogant, fiind capabil de înjurii chiar la adresa prietenilor. În acelasi timp nu era agreat și din cauza faptului că nu era prea sociabil.

Stere însuși afirma: „sunt probabil singurul român din generația actuală căruia i-a fost dat să vadă și valurile Oceanului Pacific și ale celui Atlantic, și întinderea înghețată a mărilor polare ca și azurul Mediteranei și care a fost coborât în cele mai adânci straturi ale societății, în lumea de crimă și de mizerie sufletească, și a putut totodată să se înalțe la culmile piramidei sociale. Astfel, sufletul meu este pătruns de viziunea tragiei umane în mijlocul forțelor oarbe ale firii”.

Înfrânt în viața politică, o parte din sufletul lui tânăr se reaprinde în el și-i dă puterea să devină un mare scriitor la sfârșitul vieții. Seria lui de romane ne dă o parte din elementele tragice ale vieții sale. În același timp, de-a lungul vieții sale, Constantin Stere s-a afirmat ca un publicist de mare valoare, debutul său având loc în 1893 în periodicul „ Evenimentul literar”. A scris sub mai multe pseudonime, risipite în periodice: C. S., Codreanu, Nistreanu, C. Scorțescu, C. Scorțeanu, C. Șărcăleanu, Un observator ipocondric. A colaborat la „ Evenimentul literar”, „ Adevărul literar și artistic”, „ Liberalul” de Iași, „Lumea nouă”, „Lumina” de București, etc.. Dorința de a avea o tribună publicistică proprie s-a realizat odată cu înființarea revistei „ Viața Românească”. Aceasta reprezenta, după spusele lui Radu Popescu, „sufletul lui Stere”, afirmație ce rezultă clar din toate publicațiile sale. Totodată, din inițiativa sa , în 1906, la Chișinău, se va edita ziarul „Basarabia”.

S-a considerat că destinul omului politic Stere a stat sub semnul tragismului; este vorba de un tragism izvorât din neputința împlinirii și a finalizării. Acest om neobișnuit, cu o cultură înfricoșător de solidă, cu reale abilități politice, a fost sortit să semene idei, să alcătuiască programe și doctrine pe care alții le realizau. Din această cauză laurul împlinirii nu a fost niciodată al lui, fiind dat la o parte de fiecare dată când se apropia de limanul unei izbânzi. Ca trăsătură caracteristică a omului politic Stere poate fi considerată calitatea de intrus. Aceasta rezulta din faptul că el își cunoștea valoarea și ținea să fie apreciat cum trebuie, fiind considerat, de cele mai multe ori, orgolios și incomod.

Stere însuși afirma: „eu sunt adânc pătruns de ideologia democratică”. El era conștient că societatea noastră nu este omogenă, ci diferențiată în grupuri și clase sociale, cu interese, aspirații și mentalități divergente. Într-o asemenea societate este necesară o organizare care să poată duce la stabilirea unui echilibru de forțe sociale. Acest lucru nu se poate realiza decât într-o structură democratică de stat, în cadrul căreia diferențele și aspirațiunile diferitelor categorii sociale își găsesc expresia în diverse partide politice. Stabilirea echilibrului este determinată tocmai de lupta dintre aceste partide în cadrul aparatului democratic de stat.

În cursul său de drept constituțional, Constantin Stere afirma, din perspectiva unui radicalism mic-burghez, că factorul principal în orientarea unei țări este poporul. Participarea cetățenilor la viața publică determină progresul unei națiuni pe drumul civilizației. Principiile înscrise în Constitișia de la 1866 au rămas litere moarte pentru majoritatea populației, întru cât „introducerii formelor de stat moderne nu i-a urmat democratizarea tuturor institițiilor vieții publice”. Din această afirmație reiese faptul că masele populare au rămas aproape cu desăvârșire străine vieții politice.

Concepția politică a lui Stere cuprindea toate laturile vieții de stat, având credința în puterile și valoarea păturii de jos a țărănimii; de aici necesitatea de a scoate țărănimea din mizeria și întunericul în care zace nu numai pentru a îmbunătății starea ei, ci pentru binele întregului popor. Cunoștințele sale vaste Stere le-a pus în slujba interesului obștesc, ce reprezintă axa vieții și activității sale. Credința aceasta era temelia poporanismului lui Stere, izvorul acelui democratism al lui.

În viața politică și culturală a României, Constantin Stere este un singuratic; el a fost animatorul unei mișcări poporaniste, a fondat și condus „Viața Românească”, revistă cu un mare prestigiu după eclipsarea „Convorbirilor literare”, dar până la sfârșitul existenței lui, el a rămas un singuratic. Această caracterizare a omului Stere este făcută de Pamfil Șeicaru în lucrarea sa Scrieri din exil. Portrete politice. Din acest motiv, Constantin Stere s-a simțit de-a lungul unei vieți de intensă participare la viața politică, de frământare a spiritului românesc, un izolat. Se presupune că acest sentiment de izolare, pe care Stere l-a avut întotdeauna, se datorează anilor petrecuți ca deportat în Siberia. El s-a considerat un dezrădăcinat, un permanent exilat ca moldovean basarabean, un exilat în lumea rusească și mai târziu, ca fost revoluționar deportat, un exilat în viața românească.

Despre omul Stere se pot spune foarte multe, dar mă voi opri aici cu analizarea personalității lui, o caracterizare a sa neintrând în atingerea obiectivului propus de mine.

CAPITOLUL II

ACTIVITATEA POLITICĂ

A LUI CONSTANTIN STERE

PÂNĂ LA 1914

În istoria culturii române, Constantin Stere este identificat cu poporanismul; el este cel care i-a făurit și doctrina și conținutul, ca o versiune românească a narodnicismului. După unii, poporanismul ar fi fost un socialism deghizat, un socialism adaptat la condițiile particulare ale țării noastre, țară predominant agrară.

O asemenea concepție se întâlnește la G. C. Nicolescu, care considera doctrina poporanistă ca o adaptare a socialismului la condițiile țărilor agrare. În aceste condiții, poporanismul era considerat o plantă exotică, transplantată mecanic la noi. Nicolae Iorga are altă opinie a originii poporanismului; acesta n-ar fi existat ca atare, mișcarea cunoscută sub acest nume reprezentând un plagiat după sămănătorism. Afirmația este greșită; Nicolae Iorga nu a luat în calcul activitatea lui Constantin Stere de la „Adevărul” și „Evenimentul literar”, precum și identitatea ideilor sale cu cele ale poporaniștilor ruși. În același timp, datorită faptului că ideologia poporanistă a fost formulată la noi de o persoană venită din Rusia, mulți contestă necesitatea ei, considerând-o străină. Stere este cel care determină pentru prima dată la noi sensul social și literar al acestui curent. El vorbește despre o armonizare între intelectuali și popor, manifestată prin dorința de ridicare a poporului și cea de contopire a tendințelor intelectualilor cu acelea ale țăranilor. Astfel, pentru marele ideolog, poporanismul literar are ca trăsătură fundamentală un pronunțat cult al poporului. Semnificativ în acest sens este articolul său Către cetitori apărut în paginile revistei „Viața Românească” din 1 martie 1906: ,, cultura, viața politică și ridicarea economică a țărănimii este mijlocul pentru a ajunge la o cultură adevărat națională și de valoare europeană…Dacă este nevoie să dăm idealului nostru cultural, național și democratic, un nume cuprinzător, numele său este poporanismul”.

Cert este faptul că termenul de „poporanism” apare pentru prima dată în 1893, în articolul lui Constantin Stere „ Din notițele unui observator ipocondric”, publicat la „ Adevărul”. Totodată, noțiunea de poporanism reprezintă traducerea exactă a cuvântului rus „ narodnicestvo”. Termenul de poporanism este vag; există totuși criterii pe care le întâlnim la toți doctrinarii poporanismului:

a) credința că țările înapoiate pot evita dezvoltarea capitalistă;

b) ideea că dezvoltarea capitalismului este un fenomen care duce la stagnarea progresului, amenințând să arunce poporul pe calea proletarizării;

c) ideea că intelectualii trebuie să joace un rol progresiv, poporanismul fiind un curent al oamenilor culți;

d) pătura intelectuală s-a îndepărtat de popor și trebuie să se apropie de el pentru a-i apăra interesele;

e ) intelectualii au o datorie sacră față de popor.

Stere declanșează prin activitatea sa un curent nou, potrivnic atât țărănismului pitoresc, antijunimist și anticonservator, cât și cosmopolitismului „claselor de sus”, pe care își propune să le denunțe. Noul curent urmărește să răspândească o atitudine de simpatie față de „ clasa țărănească”, acordându-i importanța cuvenită pe scara socială, culturală și politică, proporțional cu valoarea sa numerică. Această acțiune este singurul mijloc de a ajunge la o „ cultură adevărat națională, de valoare europeană”. În această situație, interesele țăranilor sunt reprezentări ale neamului întreg, ei fiind văzuți ca „oameni vii, cu nevoi reale și grele” și nu ca „obiecte de studii etnografice și folcloristice”. În aceste condiții, apărarea intereselor unor clase majoritare de către celelalte clase este o datorie cu puternice implicații sociale și politice în viața publică a țării. De aceea, această sarcină revenea intelectualilor și păturilor mijlocii care trebuie să depună toate eforturile pentru emanciparea și propășirea țărănimii.

La sfârșitul secolului XIX, într-o țară ca România, cu o populație majoritară rurală și cu o economie preponderent agrară, a considerat necesară elaborarea unei politici, sau mai bine zis a unei atitudini pozitive „față de acest popor veșnic flămând și bolnav, cum nu este altul în Europa”, format în proporție de 90% din țărani.

Poporanismul lui Stere izvorăște din nevoile vieții poporului, reprezentând expresia teoretică a dezvoltării noastre economice. Din acest punct de vedere îi acuză pe social-democrați că au idei preconcepute pe care doresc să le aplice în țara noastră, fără să țină cont de realitaea românească. Marele ideolog, în ciuda faptului că declarase că niciodată nu a fost marxist, duce o luptă împotriva socialismului românesc ca marxist; „ cu Marx în mână” demonstra inexistența bazei sociale pentru o mișcare socialistă în țara noastră.

Ideile sale cu privire la poporanism le-a publicat într-o serie de articole în ziarul „ Evenimentul literar” sub pseudonimul Constantin Șărcăleanu. El a recunoscut că poporanismul, ca fenomen social, s-a născut în Rusia și tot el i-a dat și o definiție: „iubirea nemărginită pentru popor, apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă și sinceră spre a-l ridica la înălțimea unui factor social și cultural conștient și neatârnat”.

Originea poporanismul este explicată și în cadrul celui de-al doilea foileton din ciclul ,,Un observator ipocondric’’. Aici precizează clar că „ există o țară în care pătura cultă a putut da exemplu de eroism și sacrificiu fără seamăn; în care tinerimea studioasă se ducea, mii și mii la moarte, în ocne, în ghețurile malurilor Oceanului înghețat, se ducea pentru un dor de libertate, pentru amorul sfânt de țară, fără nici o speranță de răsplată… aceasta este pătura cultă din Rusia”. Totodată, Stere face o comparație între mișcarea poporanistă din Rusia și cea din Anglia. Astfel, în Rusia, la început, era cu totul pașnică. Tinerimea studioasă, însuflețită de cele mai înalte idealuri, care agitau lumea apuseană, își propunea ca scop ridicarea nivelului cultural al poporului pentru ca el să poată cârmui destinele sale istorice. Mișcarea poporanistă din Anglia este cu totul diferită de cea din Rusia, motiv pentru care Stere dorea în România o mișcare întemeiată pe editarea de ziare, realizarea unor biblioteci, organizarea de conferințe, școli de adulți și inițierea unei direcții noi în literatura beletristică.

Zigu Ornea ne spune, în lucrarea dedicată acestei orientări, că poporanismul a fost o orientare poliformă, care s-a manifestat mai ales în două ramuri, cea culturală și cea politică. Se poate vorbi în acest caz de un poporanism literar și de unul politic. În timp ce Constantin Stere este teoreticianul poporanismului politico-sociologic, G. Ibrăileanu este cel al poporanismului literar.

În paginile revistei „Viața Românească”, Garabet Ibrăileanu oferă e explicație a cuvântului „poporanism”: „nu e o teorie, e un sentiment, un sentiment de recunoștință, de simpatie și de datorie față de țărănime. În politică, acest sentiment va îndemna să lupte pentru revendicări politice și economice. În chestii culturale, îl va îndemna să se jertfească pentru cultivarea țărănimii. În literatură, „poporanismul” va însemna atitudinea de simpatie a scriitorului față de clasa țărănească. Poporanismul, ca tendință, nu înseamnă să iei subiecte numai din popor, nu înseamnă a scrie în limba poporului, nu înseamnă a coborî creația artistică la nivelul poporului prin precedentul popular’’. Tot în cadrul acestei reviste, C. Stere definește poporanismul în trei ipostaze:

a) o concepție a culturii;

b) metodă de cercetare socială;

c) ideal social.

Toate acestea se bazează pe un fundament afectiv de dragoste față de țărănime și respectiv de valorile sale.

Creațiile artistice de tip poporanist, spune Stere, trebuiesc să fie „ determinate de modul de a simți al artistului” și asta pentru că „ poporanismul e mai mult un sentiment general”, o atmosferă intelectuală și emoțională”. Artiștii poporaniști reflectau în creațiile lor realitatea satului românesc și a situației țăranilor, militându-se pentru renunțarea la prezentarea într-un mod idilic a satului și a activităților țăranului. Poporanismul literar, afirmă Eugen Lovinescu, nu a avut mare influență asupra literaturii române. El considera că asta nu se lasă condusă de sentimente sociale, afirmând că poporanismul literar este învinuit de frânarea procesului de evoluție socială a țării noastre. Pentru acesta, poporanismul a însemnat un regres: „ a întoarce spatele orașului pentru a te uita la sat înseamnă a proceda reacționar”.

În schimb, poporanismul politic a avut mai mult succes, decât cel literar. Rezultatele acestui proces s-au văzut la finele primului război mondial, când, cu ajutorul aripii de stânga, a partidului liberal, au fost puse în aplicare câteva din dorințele pentru care au militat poporaniștii, și aici mă refer la reforma electorală și la cea agrară. Dar după aplicarea celor două reforme, liberalii nu au mai ținut cont de dorințele poporaniștilor, aceștia părăsind partidul și înființând unul nou – Partidul Țărănesc, poporanismul evoluând în țărănism.

Stere a fost acuzat că manifestă niște sentimente prea poporaniste datorită militantismului său. Începutul acestei activități este semnalat de acesta în articolele din ciclul „ Din notițele unui observator ipocondric”. Stere începe prin a relata că, în ciuda originii pe care o avea, un fapt crucial i-a schimbat drumul vieții: „ m-am hotărât să fiu cinstit, să nu mai trăiesc din minciună și păcat, să nu mai trăiesc fără să dau ceva în schimb celor ce suferă și muncesc, celor ce mă susțin pe spatele lor pe mine și pe toți ceilalți. Am să încep o viață nouă…”.

Format în mijlocul frământărilor sociale și politice din Rusia, el avea în fața ochilor o experiență ideologică de trei decenii. Stere se poate mândri cu un veritabil trecut de luptător, participând direct la acțiunile revoluționare în organizația ilegală ,,narodnaia volia’’. Inițierea în curentul narodnicist a avut loc în timpul liceului, când îl cunoaște pe un narodnic din generația anilor ’60, fost deportat în Siberia; acesta îl introduce în ideologia revoluționară a acestui curent, recomandându-i să citească ca primă lectură militantistă „ Scrisorile istorice” ale lui P. Lavrov.

Ajuns la Odessa,cu scopul de a-și continua studiile, se integrează în mișcarea tinerilor nihiliști, organizație ilegală, cu idei antistatale, complotând împotriva guvernului și a Rusiei țariste. Pamfil Șeicaru afirmă că organizația era cunoscută sub numele de „Pământ și Libertate”; membrii acestei organizații sperau ca, printr-o propagandă clandestină printre țărani, să poată deștepta conștiința socială a muncitorilor și, treptat să-i îndrepte spre o viață nouă. Membrii acestei organizații erau cunoscuți în istoria politică a Rusiei sub numele de „ narodniki”, de la cuvântul „ narod”, tradus în limba română „ popor”.

La paisprezece- cicisprezece ani, Stere și prietenii săi au decis să se constituie într-o celulă a mișcării narodnice, având ca preocupare centrală lichidarea autocrației țariste. Ajuns conducător al acestei asociații culturale, Stere a primit misiunea de a veghea transportarea literaturii revoluționare editată în străinătate. Din cauză că, complota împotriva guvernului este pus sub supravegherea autorităților țariste, și la optisprezece ani, în 1885, va fi arestat pentru difuzarea unor cărți interzise. Va cunoaște astfel viața de mizerie a penitenciarelor țariste supuse unui regim foarte sever.

Sosit în țară în 1892, după șapte ani de deportare în Siberia și dispunând de o bogată experiență revoluționară – narodnică, C. Stere se alătură mișcării socialiste, fără să intre în rândurile partidului socialist, după cum afirmă și N. Ciobanu: „ nu pentru că nu îi împărtășea aspirațiunile, ci spre a o aduce pe făgașul poporanist”. Însuși Stere recunoaște că, în ciuda rezervelor pe care le avea față de social – democrații români, numai în mișcarea lor putea realiza intențiile sale poporaniste.

Venit la Iași a cochetat cu socialiștii, în unele din articolele sale din „ Evenimentul literar”, chiar luându-le apărarea, folosind persoana întâi plural, automat incluzându-se în cercul lor. Dar, în ciuda faptului că le împărtășea din idealuri și mulți din cunoscuții săi îl credeau socialist, nu s-a înscris niciodată în partid.

Stere încerca să dezvăluie sensul doctrinar al curentului poporanist ca o alternativă la socialism. Pentru început totul era nesigur și cețos, de aceea Constantin Dobrogeanu – Gherea a acceptat ca Stere să-și prezinte chiar în presa socialistă conceptul de poporanism. Se părea că între cei doi exista un consens; Gherea scria în 1897: „ narodnicestvo, în traducere românească înseamnă poporanism, o mișcare democratică, care în Rusia, datorită condițiilor politice de acolo, a luat o formă culturală și literară”. Și Stere și Gherea au cugetat la o cale posibilă pentru modernizarea structurilor românești. Din păcate modernizarea propusă de Stere nu oferea căi practicabile de reală evoluție. Cea a lui Gherea imagina un viitor posibil și realist, care să o descătușeze treptat din stadiile subdezvoltării. Centrul de greutate al demonstrației poporaniste împotriva socialiștilor a fost că ,, România, țară eminamente agrară, nu numai că nu are industrie mare, dar nici măcar nu a intrat în faza capitalistă”. Istoria a validat însă modelul propus de Gherea. Modelul său avea ca soluție industrializarea în țara noastră, care a modificat structural fizionomia țării, a creat condiții pentru eliberarea ei din stadiile subdezvoltării.

Activitatea propagandistică a grupului de poporaniști se materializează la numai un an de la venirea lui în țară prin înființarea societății studențești: ,,Datoria”. Aceasta era alcătuită din studenți care se simțeau datori să facă ceva practic pentru culturalizarea maselor. Se țineau conferințe și s-a organizat o școală de adulți în mahalaua Tătărași. Scopul acestor acțiuni era de a ridica nivelul cultural al păturilor de jos ale poporului prin înființarea de școli de adulți, conferințe, ziare, reviste, având loc chiar și lecții de scris și citit. Printre membrii acestei asociații amintesc pe Constantin Stere, Garabet Ibrăileanu, Sp. Popescu, I. Simionescu, P. Bogdan, D. P. Pătrășcanu, M. Carp, etc.. Numele societății este sugestiv; ea reprezintă doar datoria pe care tineretul universitar trebuie să o plătească față de populația săracă. Privită însă în semnificația ei adâncă, prima școală de adulți înființată de studenți în România, este începutul unei orientări noi și care marca o importantă cotitură a istoriei noastre politico-sociale. Această mare faptă era săvârșită de un student venit de peste Prut, în primul său an de studenție. Nu se știe sigur cât a funcționat ,,Datoria’’, cert este faptul că în 1925 aceasta își desfășura încă activitatea. Acțiunile întreprinse de această asociație reprezentau o expresie a militantismului poporanist.

Inițiativa lui Stere se încadra în preocupările cluburilor socialiste din țară, care presupune o intensă propagare a cunoștințelor cultural-științifice și social-politice în rândul muncitorilor.

Perioada 1895- 1897 este consacrată preparării și elaborării tezei de doctorat. Tot în această perioadă are loc apropierea de Ionel Brătianu și Partidul Liberal.

Nimeni nu bănuia intențiile antisocialiste ale lui Stere; aureola de martir revoluționar și capacitatea sa intelectuală au venit să întărească și mai mult încrederea socialiștilor în părerile și atitudinile sale, deși Stere se îndepărtase de social – democrați încă din anii deportării în Siberia. Fiind convins de ineficiența unei mișcări social-democratice în condițiile României, țară preponderent agrară, Stere căuta să câștige de partea sa cât mai mulți partizani. Pentru a nu trezi suspiciuni în rândurile socialiștilor, el va proceda cu mai mult tact, astfel încât, în primele sale articole, el reprezintă un apărător al ideilor socialiste. În acest fel se poate afirma că se încheie prima etapă a raportului dintre poporanism și mișcarea socialistă din România; însuși Stere dă un sens mai larg poporanismului, definindu-l ca fiind „mai mult un sentiment general, o atmosferă […] intelectuală și emoțională, decât o doctrină și un ideal bine hotărât”. În această perioadă, ideile poporaniste încearcă să „coexiste pașnic” cu cele socialiste, deși exista și o incompatibilitate. Aceasta va determina și îndepărtarea ulterioară a poporanismului din mișcarea socialistă și descoperirea unui mediu mai prielnic de manifestare, Partidul Liberal. Perioada 1896-1900 reprezintă faza programatică a poporanismului și totodată de constituire a statutului său politic.

În această perioadă partidul socialiștilor intră într-o criză, determinând frământări în cadrul acesteia. Această situație se va rezolva prin trecerea unor intelectuali din conducerea partidului în cadrul Partidului Liberal. Trecerea socialiștilor la liberali a fost privită într-un mod pozitiv de Ion Brătianu, care dorea să strângă în cadrul partidului elemente mai radicale ale burgheziei. În realizarea acestui plan Brătianu s-a folosit de Constantin Stere, fiind conștient de prestigiul acestuia.

Fără a fi membru al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, el era astfel considerat de opinia publică. El însuși se declara: „socialist în teorie, dar practic independent” față de orice partid politic. În același timp afirma că, în ciuda faptului că nu este membru am partidului, nu poate lucra decât cu socialiștii, concepția sa îndepărtându-l de conservatori și de junimiști, apropiindu-l mai mult de liberali. Stere era însă consultat de socialiști în probleme majore ale mișcării lor și invitat la congresele și consfătuirile partidului. De exemplu, la adunarea de la București a Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, organizată în locuința lui V. G. Morțun din strada Sfântul Constantin, numărul 6 din Iași, au luat parte: Constantin Dobrogeanu- Gherea, Ion Nădejde, Constantin Stere, Alexandru Radovici, dr. I. Radovici ( fratele lui Alexandru Radovici), Sofia Nădejde, George Diamandy, I. C. Atanasiu, Take Georgescu, Baughereanu și Ficsineanu. Ședințele au fost ocupate aproape exclusiv cu discuția provocată de V. G. Morțun, în jurul așa-zisei criză de dezvoltare a partidului. El pusese în discuție însuși utilitatea existenței Partidului Muncitoresc și a conchis că „se pisează apa în piuă” și că ar fi mai bine să se dizolve partidul, iar elementele de valoare să treacă la Partidul Liberal. Era vremea când Brătianu își făcea drum spre șefia Partidului Liberal; acesta avea nevoie de sprijinul socialiștilor. Ionel Brătianu propusese amicului său intim, V. G. Morțun, intrarea în Partidul Liberal a tuturor elementelor valoroase din Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România; a căutat să demonstreze că era vorba de democratizarea Partidului Liberal, că numai în cadrul acestui partid se putea lupta cu succes pentru țărănime, pentru exproprierea agrară, pentru votul universal. Constantin Stere se intitula socialist, făcea politică liberală, dădea lecții de socialism și pregătea în taină, cu prietenul său I. I. C. Brătianu, întărirea Partidului Liberal prin fuziunea cu elemente capabile de la socialiști.

Apropierea dintre Stere și Brătianu s-a produs în momentul în care ambii au simțit necesitatea reformării vieții politice în România. Încă din 1899, cei doi făcuseră cunoștință, realizând că au mai multe puncte de vedere comune. Stere era prețuit de Brătianu, care privea cu o anumită înțelegere doctrina poporanistă, îl gratula cu apelativul de „ sfetnic al său” și îi promitea nu numai carieră personală, dar și posibilitatea înfăptuirii programului poporanist cu ajutorul stângii liberale. Din cauza acestor obiective comune, Stere pregătea în taină întărirea Partidului Liberal prin fuziunea cu elemente capabile de la socialiști. La o întrunire liberală din Iași, Stere vorbea ca socialist: „ deși am considerație personală pentru conducătorii socialismului român, n-am împărtășit vederile lor și tactica politică pe care o urmează sau cel puțin au urmat-o până acum, și care îi condamnă la pasivitate… de aceea socialiști trebuie să colaboreze cu celelalte partide democratice și progresiste din România… socialiștii să formeze aripa stângă a marelui partid progresist, grosul căruia îl formează Partidul Liberal”. În același timp, un factor care a dus la apropierea de Partidul Liberal este și faptul că o seamă de intelectuali ce aparțineau cercurilor apropiate ale lui Stere – Nicolae Gane, Spiru Haret – erau membrii ai partidului; din această cauză, la rândul său, s-a orientat spre această grupare.

Ionel Brătianu era prieten intim cu cei mai mulți dintre intelectualii socialiști, în special cu V. G. Morțun, Alexandru Radovici și dr. I. Radovici, George Diamandy și Constantin Stere, socialist fără a fi înscris în partid. Cu toții au pus la cale trecerea oficială în Partidul Liberal, proclamându-l ca șef pe Ionel Brătianu. Se realiza în acest fel o „ grefare a organismului liberal îmbătrânit cu glande noi ale tinerimii generoase”. O colaborare dintre I. I. C. Brătianu și conducătorii socialiști începe din toamna anului 1898, când la alegerile comunale parțiale, liberalii includ pe liste și unii lideri socialiști. La rândul lor, aceștia sprijină candidaturile liberale. Constantin Stere va fi ales la Iași, prim-ajutor de primar, Alexandru Radovici la Ploiești, I. C. Atanasiu la Galați, etc.

Gherea realizase că membrii consfătuirii din octombrie, dar mai ales la cea din decembrie, se grupau în două orientări: gruparea poporanistă condusă de Constantin Stere și cea fără un program ideologic, condusă de Morțun. Fiecare din aceste orientări dorea să obțină un loc prioritar în structurile încă necristalizate ale grupării tânărului Brătianu, care promitea diverse realizări pentru a cucerii aderenți. Trecerea oficială a ,, generoșilor’’ la liberali s-a produs în primăvara anului 1900. Constantin Stere afirma cu acesta ocazie: „ venim în rândurile voastre să luptăm alături de voi […] pentru domnia legilor, pentru respectul libertăților publice, pentru respectul drepturilor cetățenești. Venim în rândurile voastre […] după o lungă și chibzuită judecată, ca împreună să apărăm moștenirea sacră a eroicei generațiuni astăzi nesocotită […]. Venim cu inima curată și cu nestrămutata hotărâre să luptăm din toate puterile pentru întărirea Partidului Liberal”. Lui Constantin Stere i se datorează, în cea mai mare parte, intrarea tineretului socialist, ca aripă stângă înaintată, în Partidul Liberal. Acesta a convins pe conducătorii socialiștilor că mai mult bine vor aduce țării dacă, intrând bloc în marele partid, vor crea un curent de stânga în cadrul acestuia și vor determina înfăptuirea celor mai urgente reforme democratice. Este evident că intrarea foștilor corifei socialiști în Partidul Liberal a reprezentat pentru țară deschiderea drumului către marile reforme, împroprietărirea și votul universal.

Debutul lui Stere în viața politică românească a avut loc la începutul anului 1901, când este ales deputat în Parlament, pentru Colegiul al III-lea, după ce la 13/26 februarie 1901 avusese loc venirea la putere a liberalilor după înlăturarea conservatorilor. Pentru a intra în viața publică românească, C. Stere se vedea constrâns a-și rezolva problema cetățeniei, deoarece oficial, era recunoscut român de supușenie rusă. Cunoscând prevederile articolului 9 al Constituției, se adresează corpurilor legiuitoare, cerând pentru el și pentru familia sa naturalizarea. Sprijinit de mai multi oameni influenți, profesori, printre care Petre Missir, lider conservator local, G. A. Scorțescu, A. D. Holban, etc., solicitantul Stere primește indigenatul printr-o lege cu articol unic, semnată de rege la 23 martie 1895, publicată peste cinci zile în pagina 9 859 a Monitorului Oficial.

De la începutul activității sale parlamentare, Stere a fost nevoit să înfrunte atacul lui Contantin Mille. Stere, ca și ceilalți socialiști, erau criticați pentru faptul că au părăsit Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România și că au intrat în Partidul Liberal. La aceste acuzații, Stere își va explica motivele care l-au determinat să întreprindă aceste acțiuni; el se declara partizan al votului universal și din moment ce această reformă era înscrisă în programul său, a ales această opțiune. Totodată decizia sa a fost determinată și de faptul că avea credința că acest partid îi va realiza acest ideal, considerându-se un om matur care realizează valoarea și consecințele actelor sale.

Stere a fost considerat cel mai formidabil caracter al politicii noastre, reprezentând creerul Partidului Liberal și inspiratorul lui I. I. C. Brătianu. Partidul Liberal a îmbrățișat în această perioadă vederi mai de stânga și mai liberale datorită lui Stere, care redactează programe și manifeste, ține conferințe în forumul public, în adunările electorale. Mihai Ralea afirmă că „ oricine trebuie să recunoască că între 1900 și 1915, politica internă a țării este profund modificată de C. Stere”. Ajungând Partidul Liberal la putere, Stere credea că venise momentul în care să transforme în fapte cele mai importante puncte ale programului său: votul universal, împroprietărirea, reorganizarea administrativă, reforma impozitelor, etc.

După călătoria întreprinsă în Ardeal în mai 1906, întors în regat, va insista asupra rezolvării urgente a „chestiunii țărănești”. Cât au durat dezbaterile parlamentare din 1907-1908 cu privire la reformele propuse, din mai multe părți ale țării soseau știri alarmante referitoare la răscoala țărănească cauzată de nemulțumirile care clocoteau la sate.

Țăranii din nordul Moldovei s-au răsculat, primele manifestări având loc în județul Botoșani, pe moșia principelui Mihail Sturza de la Flămânzi. Țăranii cereau pământ și arenzi mai ieftine, precum și revizuirea contractelor cu învoielile agricole. Răscoalele s-au extins cu repeziciune în toate județele din Moldova. În această situație, în Cameră, deputații N. Iorga, C. Stere, Spiru Haret, I. I. C. Brătianu, interpelează guvernul asupra răscoalelor și îl acuză că nu a venit cu o lege prin care să desființeze trusturile arendășești. Pentru rezolvarea acestei crize politice și pentru a restabili ordinea, la 12 martie este chemat la Guvern Partidul Național Liberal. Noul Guvern avea pe Dimitrie Sturza ca președinte al consiliului de miniștrii, Spiru Haret la Culte și instrucțiune publică, I. I. C. Brătianu la interne, Emil Costinescu la finanțe, Vasile G. Morțun la Lucrări publice, iar ca ministru de război pe Alexandru Averescu.

Odată cu venirea Guvernului liberal au început și măsurile pentru restabilirea ordinii la sate. C. Stere, cel care ținea prelegeri de o profundă simpatie pentru țărani, a fost numit prefect într-un județ cu sate răsculate. El considera că, în acel moment, avea misiunea de a apăra țărănimea de furia dezlănțuită a organelor de represiune ale burgheziei și moșierimii. După ce la 13 martie a depus jurământul în calitate de nou prefect, s-a întors la Iași și a convocat la prefectură pe toți proprietarii de moșii și arendașii din județul Iași pentru a le atrage atenția asupra situației care se crease la sate și a-i obliga să accepte cererile țărănimii. Totodată el adresează un manifest și sătenilor din județul Iași, în care anunță că le vor fi ascultate necazurile, luându-se și măsuri pentru rezolvarea acestora. În scurta perioadă în care a fost prefect, când aveau loc mari frământări sociale în întreaga țară, Stere a fost mereu prezent în mijlocul sătenilor, a cutreierat cu trăsura localitățile din județul Iași, a ascultat durerile și necazurile țăranilor, adoptând măsuri pentru înlăturarea abuzurilor și pentru apărarea sătenilor de speculă. În condițiile în care răscoala țărănească a luat amploare cuprinzând întregul teritoriu al țării, Constantin Stere, în calitate de prefect, a anunțat că nu are nevoie de armată în județul Iași. Acesta a intervenit personal în aplanarea diferendelor cu proprietarii și arendașii în favoarea țăranilor. În cele patru săptămâni în care Stere s-a aflat în fruntea prefecturii nu au existat incidente violente între țărani și autorități în această zonă.

În aceste condiții, Stere, din calitatea sa de reformator, devine un pacificator. Este evident că măsurile adoptate de prefectul Iași-ului au potolit lucrurile, cu prețul care apoi i s-a reproșat, al silirii proprietarilor sau arendașilor să-i accepte condițiile stabilite. Radu Rosetti, în lucrarea sa Pentru ce s-au răsculat țăranii, recunoaște faptul că ,”din această acțiune energică a prefecților, din faptul că ei unii dintre ei au impus oareșcum proprietarilor să dea țăranilor pământ și pășune mai ieftină, să plătească munca mai bine, se făcu de către opoziție și chiar de către liberalii apărători ai stării existente, un capăt de acuzație atât pentru prefecți cât și pentru guvern. Erau acuzați că au violat Constituția. Este neîndoielnic că măsurile încriminate erau ilegale, dar este tot atât de neîndoielnic că măsurile au fost înțelepte… au domolit vremelnic patimile care clocoteau într-însa”. Totodată situația prefectului Stere era una din cele mai grele, așezat în această funcție pe care nu o putuse refuza. Democrații, în special Paul Bujor, îi reproșau că a acceptat acest rol rușinos. Bujor era singurul care îl condamnase pe Stere ca prefect. De la cealaltă parte, de la dreapta, îl acuzau conservatorii, prezentându-l ca pe un socialist care lezează grav interesele marii proprietăți, încălcând Constituția sacră și inviolabilă, ei considerându-se reprezentanți ai acesteia. Toate aceste atacuri concentrice nu l-au descumpănit, el văzându-și mai departe de misiunea sa, fiind conștient că prefectura i-a fost încredințată doar cu scopul pacificării, fără victime, a răscoalei. După răscoală apar noile legiuiri agrare, impuse de liberali. În această situație, poporanismul e activ angajat, Stere fiind deputat în noul Parlament liberal. Nu erau aduse modificări majore; Casa Rurală trebuia să asigure obștilor sătești mijloacele financiare necesare răscumpărării moșiilor statului sau a unor boieri. Se preconiza diminuarea proprietăților boierești în folosul țărănimii. Dar aceste noi legiuiri nu am îmbunătățit soarta țărănimii în mod favorabil.

Liberalii, stăpâni pe situație, căutau să-și consolideze puterea, de aceea au trecut la dizolvarea parlamentului și organizarea de noi alegeri. În urma campaniei electorale, C. Stere este ales deputat al Colegiului al III-lea, reprezentând în parlament județul Iași. Neînțelegerile cu unii lideri locali ai Partidului Național Liberal, l-au determinat pe Stere să demisioneze din funcția de prefect al județului Iași. Acest fapt rezultă și dintr-o scrisoare trimisă de Stere lui Nicolae Gane, primarul Iași-ului, prin care anunță că vrea să se retragă din funcția de prefect și din conducerea clubului liberal din Iași. Această scrisoare demonstreză că Stere era deziluzionat de ceea ce găsise în practica politică a acestui partid. Intenția sa de a se retrage este precizată și într-o scrisoare trimisă la 16 aprilie 1908 lui Lăscăruș Catargiu, fiul lui Lascăr Catargiu; din aceasta aflăm că Stere avea intenția să se retragă din partid în semn de protest : „ Stimate d-le Catargiu, din norocire, nu pot să mă duc acum la București… îmi permit o destăinuire: sunt hotărât să mă retrag cu totul din politica activă”.

Prin activitatea sa, Constantin Stere va atrage mulți adversari, care încearcă să-l compromită în fața opiniei publice, fiind suspectat de afaceri necurate. Referitor la „ palatul” în care acesta locuia, Stere va declara în articolul „ Spovedanie” din ziarul „ Liberalul” din data de 27 martie 1908: „acel palat e o căsuță veche, cu patru camere joase ( din care numai una e mai mare de 4 x 4, pe podele, și am trei copii), situată în strada Sărăriei, la marginea orașului, într-o mahala de oameni săraci – palat pentru care plătesc proprietarului, d-l Gh. Dimache, o chirie de 900 de lei pe an”.

La sfârșitul anului 1908, I. I. C. Brătianu ajunge premier și este denumit șef al Partidului Național Liberal. În acest fapt, Stere vede o speranță în ceea ce privește aplecarea legiuirilor agrare necesare după răscoală. Brătianu însă, ajuns în fruntea partidului, începe să-l ocolească, să nu-i mai ceară sfaturi ca altădată, preferându-l pe Morțun în postul de ministru de interne. Din acest motiv Stere se considera un intrus în politica românească, dar, în același timp, era atras în mrejele ei: „ oricât sunt deprins cu viața de solidar, mărturisesc, sufăr încă, îmi vine greu până ce mă voi obișnui cu situația aceasta de « om în afară de politică »”.

În 1909, iluzionându-se că va obține un portofoliu ministerial de la liberali, se desolidarizează de gruparea takistă ieșeană până în 1910. La sfârșitul acestui an, guvernul liberal este silit să predea puterea, formarea noului guvern fiindu-i încredințată lui P. P. Carp și Take Ionescu. Și de această dată Stere rămâne neutilizat. Dezamăgit fiind, pleacă în străinătate la Geneva, apoi la mănăstire, împreună cu familia și cu George Topârceanu și cu Garabet Ibrăileanu.

După vacanță participă la campania electorală în calitate de șef al organizației liberale ieșene. În Constantin Stere, Partidul liberal și-a găsit îndrumătorul, documentat și hotărât pentru împrospătarea programului. Reformele propuse în toamna lui 1913 și supuse Parlamentului în 1914, sunt opera lui Constantin Stere. În 1913, acesta propune să se lanseze o proclamație prin care acestea să fie enunțate; în acest fel este stabilit, împreună cu I. I. C. Brătianu, conținutul „ Proclamației – program a Partidului Național Liberal”, prin care se solicita reforma electorală și exproprierea parțială a marii proprietăți. Apariția acestui program va determina o puternică reacție din partea conservatorilor. Stere va reuși să obțină în acest fel modificări restrânse ale Constituției pe linie electorală: Colegiul unic, nu însă și votul universal.

La 4 ianuarie 1904, Partidul Liberal condus de I. I. C. Brătianu preia puterea de la guvernul conservator al lui Titu Maiorescu. Noul guvern va fi promotorul unui program de reforme. Nici de această dată Stere nu primește visatul portofoliu ministerial; este numit numai raportor al Comisiei pentru revizuirea Constituției. Dezbaterea reformelor propuse de liberali, care cucerește întreaga lume politică românească în toamna din 1913 și prima jumătate a lui 1914, nu putea duce la o ruptură în rândul clasei dominante. Nici un partid, nici chiar cel conservator nu atacă pe față reformele. Stere va înființa la Iași Liga reformelor, care își propunea să apere înfăptuirea reformelor în forma propusă de liberali.

La 5 iunie, cu câteva săptămâni înainte de atentatul de la Sarajevo, parlamentul începea să discute modificarea Constituției, în sensul propus de reforme. Lucrările au continuat în ciuda războiului, până în decembrie 1914, când a devenit limpede că, în respectivele împrejurări internaționale, politica externă trebuie să treacă înaintea celei interne. La propunerea lui Brătianu, lucrările parlamentului au fost suspendate, urmând a fi reluate după război. În această situație, dintr-un guvern al reformelor, guvernul I. I. C. Brătianu devine guvern al neutralității și apoi al participării României la război pentru realizarea idealului național.

CAPITOLUL III

CONSTANTIN STERE ȘI

NEUTRALITATEA ROMÂNIEI

Asasinarea principelui Franz Ferdinad, nepotul împăratului Austro–Ungariei, la 28 iulie 1914, la Sarajevo, a determinat izbucnirea războiului mondial, fapt care a determinat preocupare, chiar consternare, în mai toate cancelariile europene și în mediile politice din România. În urma declarației de război făcută Serbiei de Austro–Ungaria, au apărut frământări în rândul opiniei publice, punându-se problema care va fi atitudinea țării noastre față de conflictul izbucnit. În acest context, România trebuia să țină cont de faptul că avea două provincii aflate sub ocupație străină. Inițial, nimeni nu s-a gândit că țara noastră va rămâne neutră în acest conflict, punându-se întrebarea de partea cui va participa. Acest eveniment ridică marea problemă a atitudinii României; neutralitatea, războiul alături de Germania, războiul alături de Rusia, erau cele trei soluții posibile.

Această decizie a fost una din cele mai importante pe care le-a cunoscut istoria, dar care apasă cu greutate pe umerii unui singur om, Ion Brătianu. În aceste condiții, politica de război adoptată de acesta a fost „ așteptarea momentului cel mai favorabil, pentru ca intrarea noastră în război să se facă cu maximum de folos”. Anii de neutralitate au reprezentat una din cele mai agitate perioade ale României; în acest interval primează numeroase acte diplomatice, la care au recurs cele două grupări beligerante, în vederea atragerii României în conflict.

Declanșarea Primului Război Mondial în 1914, între cele două grupări de state imperialiste – Antanta și Tripla Alianță, a pus diplomația Bucureștilor în fața unei alternative fundamentale: respectarea tratatelor anterioare, care nu prevedeau eventualele războaie sau schimbarea orientării pentru realizarea desăvârșirii unității național – statale. Totodată trebuie să ținem cont de faptul că la 14 iunie, la invitația regelui Carol I, țarul Nicolae al II lea face o vizită oficială în România, la Constanța. După acest eveniment, ministrul de externe al Rusiei, Serghei D. Sazonov, poartă convorbiri la București, cu premierul I. I. C. Brătianu, care declară confidențial interlocutorului său că atitudinea statului român, în cazul unui război dintre Monarhia Habsburgică și Imperiul Țarist, va depinde în primul rând, de „ ceea ce vor cere interesele României”. În același timp, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, trimite regelui Carol I un mesaj, prin care cere armatei române să intre în război de partea Puterilor Centrale, concomitent făcându-se aceeași propunere și din partea Rusiei de către ministrul plenipotețiar Stanislav Poklevski- Koziel.

La 3 august 1914 a avut loc întrunirea unui Consiliu de Coroană, la Sinaia, la care au participat toți șefii de partide și alți oameni politici importanți împreună cu regele Carol I și prințul Ferdinand. Scopul întrunirii lui a fost discutarea poziției țării noastre în războiul care tocmai izbucnise și luarea unei hotărâri. Fiecare dintre participanți a avut ocazia să-și exprime opinia în această privință. Regele Carol I a vorbit primul, cerând intrarea în război alături de Germania deoarece ne leagă un tratat argumentând, că „iscălitura trebuie respectată”. Era o decizie greu de luat, tocmai de aceea ideea regelui i-a luat prin surprindere pe participanți, neștiind ce să răspundă. Acesta credea în victoria germană, fiind dezgustat de alianța cu Imperiul Țarist din timpul războiului de independență. Din cei prezenți la Consiliu doar P. P. Carp a fost de acord cu regele. Majoritatea celor prezenți a susținut o politică antanofilă. Ei se gândeau la românii de dincolo de Carpați care sperau că vor fi eliberați de sub tutela monarhiei habsburgice și nu ar fi acceptat un război alături de unguri, văzuți drept cei ce îi împiedicau la desăvârșirea unității naționale. Rusu Abrudeanu afirmă că și regele era conștient că opinia publică din Regat nu dorea alăturarea de Austro – Ungaria. Marghiloman a cerut regelui să citească Tratatul și a fost de părere că nu e „casus foederis”, el fiind pentru neutralitate. Era o souție onorabilă pentru toate părțile.

Brătianu, Take Ionescu, T. Maiorescu și ceilalți membrii participanți, în afară de P. P. Carp au fost de acord cu neutralitatea. Regele a declarat că se supune hotărârii luate dar, se temea că prestigiul țării va avea de suferit prin această decizie. În urma exprimării opiniilor tuturor celor prezenți, hotărârea Consiliului a fost de expectativă armată a țării noastre. Regele Carol I își însușește această decizie împotriva punctului său de vedere, prezentat inițial. La începutul conflictului afirma că „ a venit momentul să facem din țara noastră o mare putere”. Din această afirmație reiese faptul că regele dorea ca România să participe la acest mare eveniment care tocmai izbucnise în Europa. Am putea spune că această hotărâre a fost influențată și de hotărârea Italiei de a rămâne neutră, deși era și ea semnatară a Tratatului cu Puterile Centrale.

Nealăturarea României la război alături de Puterile Centrale se explică prin aceea că era îndreptat asupra Serbiei, aliata naturală a țării noastre, că era un război de negație a drepturilor naționalităților. Principiul formează rațiunea de existență a statului român; în același timp, de la începutul războiului, Puterile Centrale au promovat o politică contrară intereselor României.

Tratatul în cauză a fost semnat la 30 octombrie 1883, la Viena, de către miniștrii Austro-Ungariei și României, la care a aderat și Italia în 1888. Germania era unită printr-un Protocol semnat cu România. Avea un caracter defensiv și cuprindea 7 articole, articolul 2 având mare interes pentru România; „dacă România, fără nici o provocare din partea ei, ar fi atacată, Austro-Ungaria se obliga să-i dea în timp util ajutor și asistență contra agresorului. Dacă era atacată Austro-Ungaria în aceleași împrejurări, în una din părțile sale limitrofe cu România, era „ casus foederis” și România va acționa în consecință”. Acest articol indica clar că România nu era obligată să vină în ajutorul Austro-Ungariei deoarece nu o atacase Serbia. Dar, în articolul 1 al tratatului era specificat că „ înaltele părți contractante își promit pace, amiciție și nu vor intra în nici o alianță sau angajament îndreptat contra unuia din statele semnatare; se angajau doar la o politică prietenească și la un ajutor mutual în limitele intereselor lor”. Prin acest prim articol, țara noastră își luase totuși un angajament: că nu va întreprinde o acțiune împotriva partenerilor săi de tratat. Acesta l-a determinat pe regele Carol să spună că onoarea ne obligă să participăm la război alături de germani, el prin educația primită fiind un om ce-și respectă promisiunile și nu va ataca puterile cu care e aliată. Regele considera că tratatul a fost foarte util și i-a adus multe avantaje de-a lungul timpului, de aceea nu pot fi risipiți treizeci de ani de muncă. A schimba politica acum ar fi reprezentat a renega iscălitura și trecutul nostru.

La data semnării lui, nimeni nu contesta importanța acestui tratat. În acea vreme, apropierea de acest grup de puteri putea opune o oarecare rezistență pretențiilor ofensive ale Rusiei în Balcani. Numai că evoluția evenimentelor nu putea fi prevăzută. Tratatul a avut un caracter strict secret, acesta fiind prevăzut în articolul 6; nu a fost înștiințat nici măcar Parlamentul deși până atunci toate tratatele încheiate au fost aduse la cunoștința lui. Probabil păstrarea secretă a tratatului a fost determinată de faptul că această alianță cu Austro-Ungaria ar fi stârnit reacții din partea opiniei publice românești, considerându-se ca un abandon al românilor de peste Carpați și totodată putea fi o impunere a țărilor semnatare pentru a nu afla de această alianță rivalele lor: Franța și Rusia. El a fost de mai multe ori reînnoit, ultima oară fiind în 1913 de către un guvern conservator. Tratatul a provocat reacții, a stârnit multe dileme, Brătianu nefiind de acord cu reînnoirea lui. El mai de grabă ar fi dorit o apropiere de Antantă. Oamenii politici care doreau intrarea în război a României alături de Antantă au fost de părere că tratatul nu ne obliga cu nimic mai ales după aflarea veștii că și Italia hotărâse neutralitatea. Se considera că, deoarece Italia a hotărât să intre în război alături de Antantă, Tripla Alianță nu mai exista, își pierduse rolul.

La Consiliu, Marghiloman a sugerat doar armarea pentru a ne putea păzi granițele și atât deocamdată. Era de părere că, în cazul în care am lupta alături de Austria, care ar fi pierdut, noi nu vom câștiga nimic, iar românii din Ardeal și Bucovina vor vedea hotărârea noastră ca pe o trădare, ajungându-se în acest fel chiar la o revoluție. Dar se pune și întrebarea: în cazul în care Austria ar fi câștigat obțineam ceva? I. Bulei e de părere că „ar fi fost un ajutor dat pentru a sugruma pe frații noștri și pentru a primejdui existența statului”.

Cea mai potrivită explicație pentru care România putea să refuze respectarea tratatului era caracterul defensiv al său. Având caracter defensiv nu ne obliga să trecem la acțiune de partea Austro-Ungariei deoarece situația conflictului era de natură ofensivă și ne mai reținea ceva: Serbia era aliatul nostru în Balcani prin Tratatul de la București din 1913. C. Kirițescu era de părere că trecuseră treizeci de ani de la încheierea tratatului și își îndeplinise suficient timp misiunea. El vedea intrarea noastră în război alături de austrieci ca o sinucidere politică.

Hotărârea luată de Consiliul de Coroană era o soluție de moment. A existat zvonul că această formulă a fost pregătită dinainte de Brătianu. El primise deja o telegramă prin care era anunțat de neutralitatea Italiei, iar dorința sa era ca România să intre în război, dar la un moment ales de acesta. Prin luarea acestei decizii de implicare sau nu în acest conflict, politica noastră externă a fost pusă la grea încercare. Țara noastră nu a fost obișnuită cu conflicte de mare amploare ca cel ce tocmai izbucnise. Ar fi fost prima noastră participare la un conflict în care era implicată întreaga Europă, România trebuind să aleagă de partea cui să participe. Prin atitudinea noastră de neutralitate, făceam un serviciu și rușilor și ungurilor, ambele națiuni privându-ne de unitatea națională.

S-a discutat și problema rămânerii noastre în poziția de neutralitate definitivă. S-au construit tot felul de ipoteze, variante, însoțite și de urmările ei. Dacă: germanii ies învingători – ne pot aduce Basarabia, dar vom pierde Cadrilaterul, pe care îl cor cere pentru aliații săi bulgari, vom fi nevoiți să renunțăm la Transilvania, Bucovina și Banat; în Balcani, Serbia va dispărea, iar bulgarii vor fi stăpânii Peninsulei. În cazul în care germanii sunt învinși, ne vom alege cu câteva compensații teritoriale, eventual Transilvania întreagă, am pierde Basarabia, Bucovina iar Sârbii ar lua Banatul, o parte din Bulgaria, Bosnia, Croația, și vom fi înconjurați de slavi. Această teorie i-a aparținut lui N. Șerban, un antanofil convins, ce dorea să combată germanofilismul lui Stere.

Și A. C. Cuza a dezbătut câteva variante pe care le-ar putea urma țara noastră. A vorbit despre varianta neutralității definitive a țării noastre ca fiind exclusă deoarece, dacă implicarea nu este activă, nu vom participa la stabilirea noului echilibru european și România ar fi fost exclusă de la conferința marilor puteri, iar în cazul expectativei armate, pentru el cuvântul expectativă însemnând pândire; în această situație România stătea deoparte și pândea momentul când va veni în ajutorul beligeranților învingători. Acesta considera că important este faptul că nu trebuie să ne fie indiferent care dintre beligeranți vor învinge. Prin urmare când va veni momentul oportun să fim de parte rușilor, pentru că am avea mai multe de câștigat.

Decizia neutralității a fost contestată de ziariști. A. Corteanu era de părere că hotărârea luată a fost determinată de un egoism național. N-am dorit „ să ne obligăm la sacrificii ci să ne îngrijim doar de ființa noastră proprie și ca melcul să ne retragem în carapacea neutralității la apropierea furtunii, așteptând să ne lumineze”.

Și parlamentarii au contestat decizia luată de către Consiliu, considerând-o neconstituțională. Constantin Mille, deputat independent, în una din ședințele adunării deputaților, a condamnat atitudinea regelui, spunând că „suveranul are dreptul să se consulte, în particular, cu toți fruntașii țării dar nu înțelege să-și facă un „Parlament extraparlamentar” și acest „Parlament” să dea voturi care nu sunt voturile corpurilor legiuitoare”. În opinia sa puterile care hotărăsc sunt: suveranul, guvernul și Parlamentul, iar în privința intrării noastre în război suveranul trebuia să se consulte cu Parlamentul și numai după aceea să fie luată o hotărâre. Deputatul a condamnat și măsura luată de după Consiliu și anume concentrarea armatei. De ce s-a făcut aceasta dacă suntem în neutralitate? N-am avut prilejul de a studia în original hotărârea luată la Consiliu, dar din informațiile găsite, am găsit vehicularea a două variante: cea a neutralității și cea a expectativei, iar dacă se dovedește că ultima variantă e reală, nedumeririi lui Mille i se poate răspunde prin însăși înțelesul cuvintelor – expectativa armată; eu înțeleg așteptarea armată, armata stătea în așteptare, pregătită, iar în acest caz concentrarea armatei era necesară.

Această opinie este susținută și de Constantin Stere în Marele război și politica României. El afirmă că războiul a fost declarat fără ca „ țara legală” să fi fost consultată, adică la luarea acestei decizii nu au fost consultate nici corpul electoral, nici parlamentul, nici corpurile legiuitoare. În ceea ce privește acest eveniment, a avut loc o singură discuție în Cameră asupra politicii noastre internaționale, dar ea nu a fost contradictorie și nu a dus la un vot în legătură cu această chestiune. În același timp, Constituția nu prevedea cazul declarației de război. Însă, din punct de vedere formal, deoarece articolul 96 al Constituției spune că „ regele nu are alte puteri decât cele date lui prin Constituție”, rezultă că acest drept nu-l poate avea decât „ reprezentațiunea națională”. Această lacună din Constituție provine din faptul că, la 1866, când ea a fost votată, România, ca țară vasală, nu avea dreptul de a declara război. Este precizat și faptul că Guvernul nu avea dreptul de a deschide hotarul țării trupelor ruse fără un vot al Corpurilor legiuitoare, ceea ce implica în cazul de față și declarația de război. Din acest punct de vedere Stere considera că a avut loc o gravă violare a Constituției.

Nu cred că aceasta ar fi o explicație plauzibilă, ci pur și simplu era o hotărâre grea de luat; era dificil pentru noi deoarece, trebuia gândit în ce mod și cum anume am putea ajunge la atingerea scopului nostru: unitatea națională. Neutralitatea era mai mult un fel de termen de gândire. Înainte de a face pasul decisiv, trebuia gândit foarte bine momentul, mai ales din punct de vedere militar țara noastră nu era pregătită. Primul ministru a fost mulțumit de hotărârea luată deoarece această perioadă de neutralitate o considera ca un mic răgaz în care ar fi avut timp să pregătească armata. Pentru o acțiune de mare amploare nu aveam materiale de război suficiente și nici ofițeri pregătiți. Era deranjant și că nu a fost anunțat din timp de intenția Austro-Ungariei. I s-a părut corect ca ea să-și anunțe partenerii de tratat de intențiile ce le avea. El dorea să păstreze neutralitatea până câne evoluția conflictului ne va arăta de partea cui să participăm, cine se preconiza a fi învingător în acest război, noi fiind interesați să fim de partea învingătorului pentru a ne atinge dezideratul. Numai că acțiunea noastră ar fi trebuit să se producă spre sfârșitul campaniei când se știa sigur cine va învinge, noi putând veni cu pretențiile noastre la conferința de pace de la sfârșit.

Titu Maiorescu a catalogat acest Consiliu drept „o adunare consultativă convocată fără nici o normă prescrisă, ci doar la libera alegere a regelui, o instituție neprevăzută în pactul nostru fundamental”. Dar la această întrunire au participat miniștrii cabinetului I. I. C. Brătianu, șefii partidelor politice ce au fost autorizați să mai aducă fiecare din ei câte doi membrii ai partidului lor. Nu a fost o întrunire cu majoritatea parlamentarilor ci doar cu a personalităților politice mai importante, șefi de partide care puteau influența și pe ceilalți membrii al partidelor lor. Supărarea lui Mille a fost întemeiată, dar fiind un candidat independent și totodată în minoritate, nu a fost invitat la Consiliu, regele i-a chemat doar pe cei care aveau o oarecare greutate în luarea unei decizii.

După pronunțarea hotărârii Consiliului în august 1914, politicienii antanofili au inițiat o mișcare antidinastică, care cerea în cazul intrării României alături de germani, renunțarea la tron a regelui. Spre sfârșitul perioadei de neutralitate s-au întețit campaniile „Acțiunii Naționale” care cereau guvernului să renunțe la politica sa de neutralitate și să intre imediat în război pentru a putea elibera Ardealul.

La 23 septembrie 1914 a fost semnat un acord între România și Italia în care se angajau ca cele două state să nu părăsească poziția de neutralitate fără a se informa în mod reciproc . intenția era de a aborda o atitudine comună față de Austro-Ungaria, deoarece poseda teritorii ale ambelor părți. Totodată, la data de 9 iulie 1916, guvernul rus face noi propuneri guvernului român, care i-au forma unei convenții româno-rusă de cooperare în război împotriva Puterilor Centrale. Printre cele opt puncte se afla și precizarea dreptului României asupra provinciilor românești din cadrul Austro-Ungariei, având dreptul să intre în aceste teritorii în momentul pe care-l socotea prielnic, angajându-se să păstreze până la acea dată o neutralitate binevoitoare față de Rusia. Primul-ministru va pretinde formularea și a unui amendament la această convenție, acesteia alăturându-i-se încă două articole care presupuneau ca Franța, Anglia, Italia și Rusia să se oblige a garanta integritatea teritoriului românesc. Convenția urma să rămână secretă până la data când va fi realizată. Acordul a fost cunoscut de către rege, dar s-a convenit cu Brătianu ca față de Rusia, actul să pară că a fost încheiat fără știrea sa. Dacă evenimentele ar fi făcut posibilă aplicarea acordului, atunci regele și l-ar fi însușit, dacă nu, Brătianu urma să poarte singur răspunderea. Secretizarea acestui acord indică zbuciumul în care se afla regele, nu știa cum să procedeze pentru a fi bine.

Aceste tratative vor duce la semnarea unei convenții la 1 octombrie 1914 între guvernul rus și cel român, prin care Rusia se angaja să recunoască României dreptul de a-și uni regiunile cu populație românească aflate sub regimul monarhiei austro-ungare. Primul ministru a cerut miniștrilor săi și diplomaților Antantei să păstreze secretul acordului. Secretizarea acestui acord indică nesiguranța în care se afla regele, acea incertitudine pentru evenimentele ce urmau.

Convenția cu Rusia este urmată de convențiile militare cu Franța, din 8 martie 1915 și respectiv 20 ianuarie 1916, toate având un caracter secret.

Această perioadă de neutralitate era înțeleasă într-un unghi diferit de guvernul rus, el presupunând ca România să sisteze tranzitul munițiilor germane spre Bulgaria și Turcia, să limiteze la maximum aprovizionarea dușmanilor Antantei, și să sprijine tranzitul de arme și echipament oferit Serbiei de către ruși. Răspunsul premierului a fost că o sistare totală a tranzitului de arme spre Turcia ar fi descoperit Puterilor Centrale politica guvernului, ceea ce încă nu se dorea. Făcuse comandă de muniții și armament centralilor, și dacă ar fi aflat de politica sa, nu i le-ar mai fi trimis. Cu germanofilii se purta ca și cum ar fi fost și ei unul dintre ei, cu rusofilii se arăta dușman al germanofililor.

Circulația munițiilor și a armamentului prin România provoca nemulțumirea ambelor coaliții și protestau pe lângă guvernul român să ia măsuri de sistare. Czerin chiar a trimis o telegramă în care spunea că s-a hotărât să nu se mai expedieze nici un fel de muniție pentru România atâta timp cât nu-și va schimba atitudinea sa politică. Această situație a determinat circulația zvonului că țara noastră ar fi fost doar din punct de vedere formal sau diplomatic neutră.

În primele zile ale războiului, opinia publică era împărțită în două curente:

cel dintâi, mai slab, curentul germanofil. Argumentele folosite acesta se refereau la faptul că noi nu aveam nici un interes ca rușii să iasă învingători, deoarece acest lucru ar fi reprezentat triumful autocratismului. Înfrângerea Rusiei implica redobândirea Basarabiei. Este adevărat și faptul că și frații români din Ardeal sufereau, dar situația celor din Basarabia era mult mai grea. Totodată ajutorul Rusiei nu va fi folositor, întrucât armata acesteia era slab pregătită. Reprezentanții acestui curent erau majoritatea conservatori, printre care se aflau: P. P. Carp, Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu, Virgil Arion și unii liberali – Constantin Stere, Alexandru Beldiman, etc. Acest curent a beneficiat de o intensă propagandă pentru crearea unei atmosfere favorabilă Puterilor Centrale. Au fost monopolizate unele ziare precum: „ Seara”, „ Minerva”, „ Ziua”, etc..

curentul antanofil era mult mai puternic deoarece războiul pornit de Austro-Ungaria era un război de negație a principiului naționalităților, reușita lui reprezentând o consolidare a dușmanilor noștri naturali, ungurii. Pe lângă argumentele logice, există și instinctul maselor; lozinca „ eliberarea Ardealului” era identificată cu idealul național român. Aceasta era gruparea cea mai înflăcărată, alcătuită din conservatori, conservatori – democrați, liberali, național – democrați, având ca protagoniști pe: N. Filipescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Take Ionescu, Lahovary și o serie de personalități: dr. I. Cantacuzino, dr. C. I. Istrati, A. D. Xenopol, C. Rădulescu Motru, Orest Tafrali. Pentru propagandă se utiliza presa cu orientare antanofilă, în paginile căreia se publicau articole mobilizatoare unioniste. O puternică agitație în acest sens, se desfășura prin intermediul unor asociații ca: „ Liga culturală”, „ Acțiunea națională”.

Momentul declarației de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei l-a surprins pe Stere la Viena, unde l-a însoțit pe primul președinte al Curții de Apel din Iași, Burada. Stere înțelege că opinia publică română este preocupată numai de soarta transilvănenilor subjugați, nu și de Basarabia. Stere a adoptat de la început o poziție clară, fără nici o reticență oportunistă împotriva Rusiei, imperiu antidemocrat: „ nici într-un caz cu Rusia”. Argumentarea sa era simplă: Rusia sigur va fi învinsă, deci, mergând cu ea, mergem la dezastru; ca urmare a victoriei acestui stat, vom fi înghițiți. El era de părere că e imposibil să obținem amândouă provinciile în același timp, mai ales că cei care le dețineau erau rivali în război. Cert este faptul că destinele Basarabiei în timpul războiului Mondial din 1914-1918 erau strâns legate de destinele României. Dacă România se alătura Puterilor Centrale, Basarabia devenea imediat zona fronturilor de lupte și cu toate speranțele unioniștilor basarabeni ca provincia să fie încorporată în granițele statului român, ea ar fi ajuns a fi teatrul marilor tragedii.

Imediat după ce a fost cunoscută nota adresată de către Austro-Ungaria, la 23 iulie 1914, Serbiei, Constantin Stere a avut o întrevedere în ziua de 26 iulie cu I. I. C. Brătianu, la vila acestuia de la Predeal, prilej cu care amândoi și-au manifestat convingerea că tocmai izbucnise un adevărat război european. Tot cu această ocazie s-a stabilit ca Stere să întreprindă o călătorie în Transilvania, pentru a se pune de acord cu liderii politici ai mișcării de eliberare a românilor din această provincie. Având încuviințarea regelui, cu aprobarea primului ministru, în vara anului 1914, Constantin Stere a trecut de două ori munții în Transilvania. Prima oară înainte de începerea Primului Război Mondial și înainte de Consiliul de Coroană din 3 august 1914. Brătianu a intervenit personal la contele Czernin, ministrul Austro-Ungariei de atunci la București, trimițându-l pe Stere la acesta cu o carte de vizită. Un fapt este clar, Constantin Stere a plecat la Brașov și apoi a călătorit la Viena, să se întâlnească cu fruntașii români pentru a stabili atitudinea ce urma să o adopte conducerea politică a românilor din Transilvania și Ungaria în cazul în care România ar fi intrat în război alături de Puterile Centrale.

Această acțiune a fost criticată de contemporani, afirmându-se că misiunea sa avea ca obiectiv instigarea la război a românilor de aici. Era evident însă faptul că ardelenii nu aveau nevoie de acest sfat. Scopul real al lui Stere era de a influența opinia publică din țară.

După cum am afirmat, știrea despre începerea războiului Stere a aflat-o în timp ce se afla la Viena împreună cu Burada, primul președinte al Curții de Apel din Iași din „ Nueu Freie Presse”. Vestea izbucnirii conflagrației mondiale l-a determinat să plece de urgență, ajungând în țară în seara zilei Consiliului de Coroană. Cronicele de politică externă publicate în revista „ Viața Românească” și articolele din ziarul „ Universul” au dezlănțuit o furtună împotriva lui Stere. Șeful guvernului român, I. I. C. Brătianu, era preocupat de apariția articolelor lui Stere în primele zile ale războiului mondial pentru a sonda opinia publică și a lăsa impresia că sprijină politica Puterilor Centrale. Aceasta se poate dovedi prin faptul că, după întrevederea avută cu Brătianu la Predeal, ministerul instrucției publice l-a însărcinat pe senatorul I. Botez să îl caute pe Stere la Iași și să-i transmită că o campanie de presă cu orientarea spre Puterile Centrale este o urgență pentru a putea menține România un timp în neutralitate. În același timp el afirmă că Stere era cel care trebuia să o ducă deoarece el a fost cel care a prevăzut mersul evenimentelor.

În toamna anului 1914, până la începerea activității universitare, Constantin Stere a rămas câtva timp la București unde a avut întrevederi cu Brătianu. Într-una din aceste vizite, Stere i-a comunicat îndoielile sale despre atitudinea indecisă pe care o avea guvernul român. Cu timpul însă, încep a se face presiuni externe asupra României, timp în care vor începe să apară deosebiri în ceea ce privește punctele de vedere între Stere și Brătianu. Odată cu desfășurarea evenimentelor, acestea se vor adânci, manifestându-se tot mai evident.

La începutul lui decembrie 1914, având certitudinea că primul ministru înțelegea menținerea țării în neutralitate pentru a câștiga timp, Stere a mers la București pentru a avea o întrevedere cu Brătianu. Despre această întâlnire Stere și-a amintit cu amărăciune și cu durere în suflet că: „ m-a primit foarte prietenește. Dar, de la primele cuvinte, am înțeles că nu mi se mai deschide, caută numai să mă deruteze și să mă dejoace; pentru prima dată mi-a făcut atunci pe larg teoria războiului fără risc și cu maximum de sacrificii… Nu am avut aproape puterea să discut. Am plecat profund nenorocit. Nu am multe legături de prietenie și rupturile mă costă mult”.

La 15 decembrie Stere trimite o scrisoare lui Brătianu în care precizează că a hotărât să părăsească conducerea partidului din Iași, comunicând decizia sa lui Georgel Mârzescu, vice-președintele clubului. El își motivează decizia: „pentru a-mi relua libertatea de acțiune”, chiar dacă șeful partidului nu a fost de acord cu ea. În această lună va publica în paginile revistei „Viața Românească” un articol în care critica politica lui Ion Brătianu Bătrânul, Stere fiind convins că acesta l-a determinat pe I. I. C. Brătianu să se abată de la politica tradițională. Ținând cont de situația creată, Stere mărturisește că a avut încredere în sinceritatea lui Brătianu, în arta lui diplomatică și în prietenia lui, dar este conștient că întreaga activitate întreprinsă de el în această perioadă a trebuit că să îi acopere acțiunile. Ocolind anumite greutăți care ar fi putut să apară, Stere lasă la aprecierea lui Brătianu momentul și forma în care „ faptul împlinit să fie dat publicității”. El afirmă în același timp că hotărârea luată îl doare profund, și că în viitor va simți aceeași prietenie și totodată faptul că nu va uita niciodată momentele în care Brătianu era în relații bune cu Stere. Acesta ar fi fost fericit dacă ar fi dispărut împrejurările care făceau cu neputință colaborarea.

Constantin Stere recunoaște că a rupt-o cu Brătianu din cauza politicii externe: „ niciodată Brătianu nu a putut să-i afirme că avea angajamente cu Quadrupla Înțelegere”. Din această cauză el nu a venit la sesiunea parlamentară din 1914- 1915, evitând întâlnirea cu Brătianu, care a trimis pe Al. Radovici și pe I. Procopiu să aranjeze o întrevedere cu Stere. Profesorul de la Iași le-a răspuns că nu înțelege rolul unei asemenea proceduri, deoarece nu îi despărțea o ceartă de ordin personal, ci chestiuni de orientare politică. O întâlnire între Constantin Stere și Brătianu va avea loc abia la 15 august 1916, după aproape doi ani, deoarece Stere a lăsat la aprecierea lui momentul și forma în care să se aducă la cunoștință opiniei publice demisia lui. Situația a rămas neclarificată până la terminarea războiului.

Un fapt este cert: datorită prieteniei dintre Brătianu și Stere, acesta din urmă a reușit să îl convingă pe primul ministru ca, în cadrul Adunării Constituante din 1914-1916, să introducă în Constituția țării prevederea principiului votului universal, ca și cel al exproprierii funciare pentru cauze de interes public. Aceste prevederi constituționale în perioada interbelică au schimbat cu desăvârșire configurația vieții politice din România, aducând în prim plan forțe politice cu totul noi, făcând să dispară clasa marilor moșieri.

Izolat de grupul conducător al Partidului Național- Liberal, aflându-se în conflict cu orientarea oficială a acestui partid, Stere s-a dedicat activității de la revista „ Viața Românească” și celei universitare.

Chiar dacă țara noastră își declarase deocamdată neutralitatea, Stere era sigur că va intra totuși în război. Nu era sigur de partea cui va intra, dar toate acțiunile sale s-au îndreptat spre a convinge pe politicieni și a-i determina să hotărască intrarea alături de germani. A invocat politica dusă de către oamenii mari ai țării: M. Kogălniceanu, I. C. Brătianu, L. Catargiu, Dimitrie Sturza, care și-au îndreptat politica spre Puterile Centrale. A înțeles că opinia românilor era preocupată doar de soarta conaționalilor din Ardeal nu și de cea a celor din Basarabia. Se făcea un puternic lobby pentru unirea cu românii din Ardeal, pe când situația în Basarabia era foarte diferită. În afară de Stere care vorbea în numele celor două milioane de suflete basarabene, nimeni nu mai făcea lobby pentru provincia rusificată. Nici în Basarabia nu s-a desfășurat vreo acțiune a intelectualilor români de acolo care să pledeze cauza unirii cu Regatul așa cum s-a întâmplat în Ardeal. Era conștient că pentru a fi luată o hotărâre era nevoie de exprimarea gândurilor fiecărui român pentru a se alcătui o opinie publică, care are rolul de a influența decizia oamenilor politici. Era deranjat de inițiativele „Acțiunii Naționale” și a „Ligii culturale” care organizaseră o puternică campanie antanofilă, în care se cerea eliberarea Transilvaniei. A alocat un rol important influenței opiniei publice asupra statului român în luarea deciziei de partea cui să intre în război, și-l durea să constate că exista un puternic curent prorus, conștientizând că cei cu orientare progermană erau prea puțini pentru a putea influența opinia publică. Spre deosebire de acesta, P. P. Carp nu acorda o mare importanță opiniei publice , considerând că datoria omului politic este să conducă opinia publică, să nu se lase influențat de aceasta.

În anul 1915, mai cu seamă după intrarea Italiei în război de partea Antantei, s-au intensificat și în universitatea ieșeană acțiunile pentru eliberarea și unirea provinciilor românești ce se aflau sub dominația imperiilor învecinate. Distanțarea dintre Stere și Partidul Liberal s-a adâncit, manifestându-se tendințe evidente de la centru și chiar manevre de culise pentru schimbarea lui din funcția de rector. Agravarea dificultăților lui Constantin Stere la Universitatea din Iași avea loc concomitent cu atacurile din parlament asupra persoanei sale. În zilele de 15 și 16 decembrie 1915, cu prilejul dezbaterilor parlamentare, Stere a rostit o amplă și documentată cuvântare cu scopul de a justifica poziția sa față de principalele probleme ale politicii externe a României din acel timp. În sesiunea parlamentului care a dezbătut orientarea României în situația internațională creată prin desfășurarea primului război mondial, după pledoaria lui P. P. Carp, care a reprezentat un model de artă oratorică, în decembrie 1915, Constantin Stere a prezentat un amplu și documentat discurs de o adevărată măreție. În acest discurs Stere se referea foarte explicit la primejdia unei alianțe cu Rusia Țaristă: „ ați văzut din istoria Rusiei ce destin așteptă statele care s-ar asocia cu aceasta. Cotropirea este singura cale posibilă pentru imperiul țarist”.

Discursul pe care Stere l-a rostit atunci, în cele două ședințe din 15 și 16 decembrie, a rămas în Analele Parlamentului Român un mare și splendid discurs, cu o temeinică și convingătoare argumentație. Nu toate discursurile parlamentare ale lui Stere au fost socotite la înălțimea acestei pledoarii, deși a fost socotit printre vorbitorii de frunte ai generației sale. Discursuri au fost rostite de Stere și în perioada 1901-1914.

Stere considera că alianța cu Puterile Antantei ar prejudicia țara datorită tendințelor imperialiste ale Rusiei, de aceea utilă era alianța cu Puterile Centrale. Eroarea lui Stere a fost agravată de faptul că el nu pleda în 1914- 1916 numai împotriva Antantei; el nu accepta nici neutralitatea preconizată de conservatorii: Titu Maiorescu, Petre Carp, Alexandru Marghiloman, cerând ferm alianța cu Puterile Centrale. În acest discurs, Stere a găsit un mijloc de a influența opinia publică, vorbind despre suferințele basarabenilor. Reușește în acest fel să emoționeze întreaga sală. I. G. Duca era de părere că după succesul pe care-l obținuse la Cameră cu discursul său, a intrat într-o puternică ofensivă în susținerea ideilor sale germanofile și luase hotărârea de a se impune opiniei publice așa cum s-a impus atenției deputaților. Ofensiva sa a însemnat doar multe articole în presa zilnică cu ajutorul cărora își făcea cunoscute părerile.

Stere își încheia discursul său, afirmând că „oricare hotărâre va fi luată, ca cel mai de rând cetățean, am să-mi fac toată datoria. Am numai doi băieți și aceștia s-au înrolat în armată fără să aștepte chemarea legii; și eu însumi m-am pus la dispoziția oștirii noastre, pentru a-mi servi patria și cauza noastră națională”. Stere nu a organizat și alte campanii de genul celor de la „Acțiunea Națională”, conștientizând că majoritatea opiniei publice era antanofilă, iar germanofilii erau prea puțini pentru a reuși să o influențeze.

În primăvara anului 1916, germanofilii câștigau teren, deoarece aliații nu obțineau succese prea evidente pe fronturi. Degeaba se arăta că Verdunul, Marna ca și Polonia nu au dus Germania la nici un rezultat, că au prelungit numai războiul și că timpul lucrează pentru Antanta. Trecuseră doi ani de război și francezii nu reușiseră să împingă frontul german nici măcar un kilometru înapoi. La strâmtori, turcii continuau să fie în continuare stăpâni, la Belgrad, la Varșovia stindardele Puterilor Centrale fâlfâiau biruitoare. Dintre personalitățile cu orientare spre Germania nu avea cine să ia conducerea mișcării. Carp se mulțumise cu aplauzele stârnite de discursurile sale, de mesajul regal din Parlament. Maiorescu își dicta memoriile și pândea un mijloc ca să reia puterea, Marghiloman era preocupat să își mențină partizanii, nu vroia să se compromită printr-o acțiune prea hotărâtă. Singur Stere își închipuia că poate stârni o mișcare în favoarea ideilor sale. După succesul pe care îl obținuse în Cameră, era convins că, luând o atitudine hotărâtă, se va impune în fața opiniei publice, cum s-a impus în parlament atenției deputaților.

În vara anului 1916, s-au intensificat străduințele și presiunile marilor puteri de a atrage România de o parte sau de cealaltă a blocurilor militare. Climatul general al opiniei maselor largi ale poporului indica orientarea României spre puterile Antantei. Perioada neutralității – care fusese justificată de situația strategică și politică a țării noastre, așezată între cele două tabere imperialiste – se apropia de sfârșit. Pe întreg teritoriul țării aveau loc manifestații, menite să pună în lumină justețea cauzei naționale de eliberare a Transilvaniei și a celorlalte provincii românești aflate sub dominație străină. Tratativele secrete purtate cu puterile Antantei, prin care se promitea satisfacerea dezideratului unității naționale, intrarea Italiei în război împotriva Puterilor Centrale, sciziunea produsă în sânul Partidului Conservator, prin constituirea unei fracțiuni antantiste în frunte cu Nicolae Filipescu și Ion Lahovary, importantele mitinguri, la care participau sute de mii de oameni care se pronunțau cu hotărâre pentru intrarea în război cu scopul de a elibera Transilvania au determinat crearea unui climat general care a influențat adoptarea hotărârii finale a Guvernului.

Fruntași ai vieții publice, cu orientările și concepțiile ideologice cele mai diferite, animați însă de idealul măreț al României întregite, printre care N. Iorga, dr. I. Cantacuzino, C. I. Istrate, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, B. Șt. Delavrancea și mulți alții sprijineau deschis și fără rezerve această hotărâre. Constantin Stere și revista „Viața Românească”, datorită ostilității ireconciliabile față de regimul autocrat al Rusiei țariste expansioniste, au rămas pe vechile poziții neschimbate, de orientare spre Puterile Centrale. El a avut mai multe audiențe la rege, dar după convorbirea de la 21 iulie 1916, s-a întors la Călimănești. Cu câteva zile înainte de intrarea României în război, Stere a trimis familia la Iași, apoi s-a prezentat la Comandamentul Militar al Capitalei, fiind încadrat colonel asimilat în serviciul cenzurii.

Preliminariile hotărârii României de a intra în război au constat în semnarea, la 17 august 1916, a unei convenții politice între prim-ministrul României, I. I. C. Brătianu și ambasadorii Marii Britanii, Franței, Rusiei și Italiei la București. Aceștia au fost autorizați să semneze convenția care prevedea ca România să declare război Austro-Ungariei și să înceteze relațiile și schimburile economice cu inamicii aliaților. În același timp cu semnarea convenției politice, a fost semnată și o convenție militară, între ministrul de război al României – același I. I. C. Brătianu și atașații militari ai țărilor semnatare pe lângă Legațiile respective din București. În această convenție, România se angaja să atace Austro- Ungaria, fiindu-i impusă o dată limită – 28 august 1916- și să înceapă operațiunile ofensive împotriva ei chiar în ziua în care a declarat război.

CAPITOLUL IV

CONSTANTIN STERE

ȘI RĂZBOIUL EUROPEAN

În toată perioada neutralității s-au făcut presiuni asupra țării noastre, atât din interior cât și din exterior, pentru intrarea ei în război. Pe plan extern, presiunile au venit din partea ambelor grupuri de puteri beligerante, fiecare voind să atragă România de partea sa. Pe plan intern, presiunile au venit din partea miniștrilor cabinetului și a opiniei publice.

Intrarea României în război a iscat multe controverse; au fost formulate numeroase speculații, care au prezentat în balanță avantajele și dezavantajele. Ținând cont de situația iscată, erau prezentate două variante: intrarea în război alături de Tripla Înțelegere sau alături de Puterile Centrale.

Referitor la atitudinea lui Stere din perioada neutralității pot spune că a fost una de speranță ca România va intra în război alături de germani. Acesta afirma că intrarea noastră în război n-ar fi trebuit să fie determinată de simpatia pentru o anumită țară beligerantă sau alta. A fost acuzat că simpatia sa față de Puterile Centrale s-a născut dintr-o ură pentru ruși, dar a adus argumente că aceste acuzații nu sunt fondate. Explicațiile sale au constat în faptul că a terminat un liceu rusesc, are mulți prieteni ruși și încă mai păstrează legături cu societatea rusească, iar sufletește se mai simțea legat de această națiune, deci nu putea urî poporul rus. Rusofobia lui se poate traduce mai degrabă prin inacceptarea regimului existent în Rusia.

Pe de altă parte, cunoscător al planurilor de hegemonie rusească și al stărilor sociale din Imperiul Țarist, Constantin Stere argumenta astfel pentru a-și justifica convingerile și atitudinea: „Dacă învingem alături de ruși, suntem pierduți, întrucât șovinismul și imperialismul rusesc vor pune mâna pe Constantinopol și ne vor înăbuși, dominându-ne definitiv, iar Basarabia, provincia mea de baștină, niciodată nu va mai fi românească. Dacă, așa cum este foarte probabil, va izbucni revoluția și țarismul va cădea, Rusia se prăbușește, este scoasă din luptă și, împreună cu ea, vom pierde și noi războiul, devenind vasalii germanilor.

Atitudinea lui Stere în problema intrării României în război era cunoscută din articolele sale din presă, scrise de-a lungul timpului. El a pledat pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale. A fost printre puținii care au dorit intrarea României în război alături de germani imediat, nefiind de acord cu hotărârea luată de Consiliu. În opinia sa, care coincidea cu a multor politicieni, dacă rămânem neutrii, nu putem pretinde alipirea teritoriilor, pretențiile noastre nefiind luate în considerație de către învingători atunci când conflictul ar fi luat sfârșit și s-ar fi încheiat pacea.

În România și războiul european, Stere precizează că România independentă se afla în hotar cu cele două mari imperii, trebuind să ia parte la grozava tragedie. Aspirațiile românilor erau în conflict de interese cu puterile vecine, dar nu putea lupta cu ambele puteri, fiind necesară luarea unei decizii. De le 1879 și până la 2 august 1914 a fost dusă aceeași politică: alăturarea de Puterile Centrale.

Premizele politicii noastre internaționale între Puterile Centrale și Imperiul Rus, viitorul nostru nu este amenințat sau amenințat mai puțin din partea Puterilor Centrale decât a Rusiei. Dacă ne referim la Germania, putem afirma că exista unele interese comune între România și acest stat. Aceasta nu va putea năzui la cuceriri directe în Peninsula Balcanică; ea trebuia să se sprijine pe statele din Orientul Apropiat cu care nu era în conflict.

În cazul Austro-Ungariei, afirmă că acest stat a căutat mereu să-și extindă posesiunile în Peninsula Balcanică. În același timp, Stere ne relatează faptul că Austro-Ungaria cuprindea pe lângă aproape patru milioane de români; în cazul în care aceștia ar fi cucerit statul român numărul românilor ar fi fost prea mare, condiții în care Austro-Ungaria, chiar biruitoare nu ar fi putut „face nici un rău”. Chiar dacă opresiunea ungurilor ar fi fost violentă, aceasta nu ar fi putut distruge ființa lor etnică. Rusia era adevărata primejdie, deoarece noi ne aflăm în calea expansiunii Imperiului Rus. Acesta a ridicat între Basarabia și România un zid. În cazul în care Rusia va câștiga, noi trebuie să renunțam pentru totdeauna la două milioane de suflete. La fel ca în cazul românilor din Macedonia, existența noastră de stat și de neam va fi la discreția acestei puteri.

Ținând seama de precizările făcute, Stere considera că alianța cu Puterile Antantei ar prejudicia țara, considerând mai utilă alianța cu Puterile Centrale. Acesta propune și o soluție pentru rezolvarea problemei Transilvaniei: crearea unei mari federații a Austriei în care fiecare popor să aibă o autonomie limitată, dar cu dreptul de afirmare a culturii.

În toată activitatea sa social-politica și națională, Constantin Stere a militat mereu, mai ales în timpul neutralității, 1914-1916, pentru integrarea provinciei natale în viața întregului popor român pentru încorporarea ei în granițele statului român. Acesta atrăgea atenția că în Basarabia rezistența față de rusificare începuse să slăbească și, dacă va face parte din teritoriul etnic românesc, va fi pierdută pentru totdeauna. Dar, în ultimul timp al neutralități, rușii au luat toate măsurile pentru a compromite România cât mai mult în fața basarabenilor și ai face pe aceștia să se teamă de o eventuală intervenție românească în Basarabia.

Autoritățile rusești au evacuat din acea zonă documente care „nu trebuiau să cadă în mâinile românilor, inclusiv opere de artă din mănăstiri și biserici, au încorporat în armata imperială majoritatea tineretului și cea mai mare parte a intelectualității basarabene. Conform unei statistici, 12% din populație a fost mobilizată în război.

Din aceste motive, Stere considera problema Basarabiei mai urgentă. Vasile Harea și Vlad Bejan afirmau, referitor la persoana lui Stere, că era cunoscut ca un apărător al Basarabiei. Cert este faptul că destinele Basarabiei în timpul războiului mondial din 1914-1918 era strâns legat de destinele României. Dacă România se alătura Puterilor Centrale, Basarabia devenea imediat zona fronturilor de lupte și cu toate speranțele unioniștilor basarabeni ca provincia să fie încorporată în granițele statului român, ea ar fi ajuns să fie teatrul marilor tragedii.

Argumentele lui Constantin Stere, ca un înfocat germanofil, au fost analizate din mai multe perspective:

a) din perspectiva politicii statale, a existenței noastre ca stat;

b) dintr-o perspectivă a puterii economice;

c) din punct de vedere civilizator.

a) În opinia lui Stere, un stat nu-și poate realiza aspirațiile decât ducând o politică fermă și perseverentă. Nu sunt îngăduite politici capricioase și schimbătoare de la o zi la alta, el dorind o continuare a politicii începute în urmă cu treizeci de ani. După cum am mai afirmat, Germania nu amenința existența noastră ca stat deoarece nu avea pretenții teritoriale în Balcani. În schimb politica Austro-Ungariei era dictată de dorința de cuceriri în peninsulă numai că nu suntem noi cei care îi stăm în cale, ci Serbia și Muntenegru. Pentru Rusia noi eram o piedică în drumul spre Balcani și spre strâmtori, iar în cazul în care puterile aliate vor fi învingătoare, Rusia va deține hegemonia Europei, va anexa Galiția, va cuceri Constantinopolul, va domina Balcanii, iar țara noastră va fi înghițită. În cazul în care Rusia va fi înfrântă, România va deveni o țară puternică, cu granițele mărite și care va juca un rol important în Balcani.

În concepția lui Stere, statul nostru, fiind înconjurat la majoritatea granițelor de state slave, avea o misiune de mare interes european: de a stăvili extinderea spre sud a Imperiului țarist și de a apăra gurile Dunării. Noi eram o piedică pentru unirea slavilor din nord cu cei din Balcani, existența noastră ca stat fiind incompatibilă cu îndeplinirea idealului rușilor.

b) Referitor la puterea economică, Stere face o paralela între economia Rusiei și cea a Germaniei. Era de părere că armatei rusești îi era atribuit un rol mult prea mare, se vorbea despre „un imens tăvălug”, care risipea tot ce îi stătea în cale. Numai că tăvălugul refuza să funcționeze, „puhoiul rusesc”, despre care se vorbea, nu exista. Puterea militară a Rusiei era un mit. Aici aduce argumente privind demografia Rusiei, care spune el, e caracterizată printr-o mortalitate enormă și totodată printr-o mare natalitate. Statistic, mortalitatea în Rusia e de trei ori mai mare decât în Franța și aproape de două ori mai mare în . Numai că populația rusă e compusă în majoritate din tineri ce nu sunt apți pentru serviciul militar și mai spunea el și din mulți invalizi rămași, probabil, din războiul ruso-japonez. Pe lângă faptul că armata rusa nu e atât de mare pe cât se credea, nici nu era echipată corespunzător, deci Rusia nu putea fi învingătoare; va fi dezmembrată prin incapacitate militară. Dacă Franța și și-au făcut speranțe în ceea ce privește puterea militară a Rusiei, și cum această putere nu este reală, victoria nu va fi de partea lor.

Pentru ca o să fie bine dezvoltată din punct de vedere militar, e necesară o puternică dezvoltare economică. A adus argumente că puterea economică a Germaniei e de patru ori mai mare decât a Rusiei. Ea reprezenta la acel moment cel mai bun consumator al cerealelor și petrolului nostru, avea o economie dezvoltată și din punct de vedere militar, era bine pregătită, lucru dovedit și de situația frontului.

Din aceste motive, el considera că avea mai multe șanse de a câștiga războiul. Statul român a contat pe industria germană și, în cazul în care ar porni un război împotriva ei, am renunța la ajutorul ei. O Germanie înfrântă nu ar mai putea consuma în aceleași proporții cerealele și petrolul nostru, dar dacă vom participa alături de , Rusia va fi înfrântă. Alăturarea de Rusia ar fi însemnat o paralizie economică a României; în timp ce pentru ruși noi suntem principalii concurenți în Europa în ceea ce privește exportul cerealelor și al petrolului, de aceea suntem considerați a fi rivalii ei.

Din acest punct de vedere, un război alături de Germania, sau chiar o neutralitate binevoitoare, asigurau României posibilitatea de a-și utiliza toate forțele ei productive, în timp ce alături de Rusia, chiar dacă nu ne-am fi aflat sub o ocupație străină, o expunea la o desăvârșită paralizie economică. În același timp, o națiune nu poate duce un război când, prin izolarea ei de toate legăturile economice ale acesteia, naturale și indispensabile pentru funcționarea mecanismului ei economic, e silită la inacțiune productivă și redusă să cerșească de la aliați pentru a-și satisface trebuințele cele mai esențiale.

În concluzie, un lucru este cert: prosperitatea și dezvoltarea economică vor atârna și pe viitor de prosperitatea și dezvoltarea economică a Germaniei. O Germanie ruinată, lipsită de putința de a-și afirma dezvoltarea și expansiunea ei industrială, n-ar mai fi în stare să consume în aceeași măsură petrolul și cerealele noastre și nu ar mai dispune de capitaluri, pe care să le pună la dispoziția noastră. În același timp, datorită poziției geografice, nici o altă țară nu ar putea înlocui . În concluzie, un război alături de sau o neutralitate, asigurau României posibilitatea de utilizare a tuturor forțelor productive; alături de Rusia reprezentând o paralizie economică.

c) Din punct de vedere al civilizației, pentru Stere, Rusia țaristă era un pericol; el vedea înfrângerea Rusiei ca pe o biruință a luminii asupra întunericului. Cunoștea foarte bine structura social-politică a Rusiei, putând realiza adevărata putere a națiunii rusești. Pentru cei care nu locuiseră în Rusia era greu de înțeles diferențele dintre traiul din imperiul țarist și cel din vestul Europei. În Rusia nu exista drept public, legea era un ordin dat de suveran, iar orice lege devenea ineficace la un ordin ministerial: ”Ca pentru orice stat despotic, un mijloc sigur de a împiedica deșteptarea poporului și a întări temeliile absolutismului era o politică agresivă în afară de setea de expansiuni teritoriale, era o condiție de viață pentru toate despoțiile orientale”. Datorită faptului că nu era de acord cu guvernul existent în Rusia, acesta îl făcea să nu judece obiectiv. Totodată vedea o șubrezire a regimului țarist, care într-un final se va prăbuși.

În opinia lui Constantin Stere, civilizația germană era mult mai dezvoltată decât cea rusească. În Apus, unul din principiile fundamentale ale unei națiuni îl constituie libertatea conștiinței. Un argument puternic pe care îl aduce în câștigarea unui conflict dintre două țări îl constituie superioritatea civilizației. Și aici Stere dă ca exemplu războaiele dintre perși și greci din Antichitate, punându-și întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă perșii ar fi câștigat războiul? Astfel el ajunge să afirme: ”la greci găsim toate premisele civilizației moderne, germanii libertății cetățenești, ai demnității individuale”. În acest fel, ajunge la concluzia că dacă ar fi câștigat perșii și ar fi ajuns în Europa, am fi stagnat din punct de vedere al civilizației; totodată afirmă că locul perșilor a fost preluat de ruși, grecii și germanii reprezentând civilizația, iar perșii și rușii barbarismul. În opinia sa, războiul e câștigat de cei cu o civilizație superioară și cum el credea că civilizația germană era net superioară față de Rusia, va fi cea care va câștiga războiul.

Prin înfrângerea Rusiei era asigurat progresul politic și social general al lumii civilizate. Ca urmare a înfrângerii ei, se realiza schimbarea regimului politic existent cu unul democrat. El nu era încrezător în posibilitățile poporului rus de a schimba singur sistemul de organizare, ci era convins că doar o înfrângere exterioară ar fi dus la realizarea lui; pierderea războiului de către Rusia ar fi însemnat și căderea țarismului. El a adus două argumente care prezic prăbușirea Rusiei: proasta echipare a armatei și intoleranța de către poporul rus a guvernului țarist, ceea ce ar fi putut duce chiar și la o revoluție.

Ideile referitoare la războiul dintre cele două state au fost preluate de Stere de la un francez, care vedea războiul dintre Rusia și Austro-Ungaria ca o „luptă între două idei: una a statului centralist și autocrat făcut pentru cuceriri fără sfârșit și pentru stârpirea națiunilor subjugate și alta a statului contemporan, întemeiat pe principiul federației națiunilor libere și autonome asigurând dezvoltarea pașnică a individualităților lor naționale”.

Austro-Ungaria era un stat văzut ca un început de unire europeană. Cu o idee asemănătoare venise și A. C. Popovici în lucrarea sa Statele Unite ale Marii Austrii, apărută în 1906, în care vorbește despre importanța Imperiului Habsburgic în evoluția Europei. Stere s-a lăsat influențat de ideile lui Popovici și a văzut în Austro-Ungaria un stat util pentru că era un instrument indispensabil de luptă împotriva cotropirii rusești. Războiul era, de fapt, confruntarea dintre cele două puteri care își doreau hegemonia în Europa.

În ceea ce privește interesul urmărit, Stere era conștient că cel al rușilor coincidea cu cel al ungurilor, ambele națiuni nu doreau alianța noastră cu . Ungurii erau aliați ai germanilor. În cazul în care noi nu intrăm în război alături de ei și victoria ar fi fost de partea noastră, acest lucru ar fi însemnat o Românie mărită cu Basarabia și .

Pentru statul maghiar, realizarea idealului național ar fi reprezentat o mare primejdie, iar în cazul unei federalizări, statul nostru ar fi constituit un element mult mai important decât al lor. Prestigiul României ar fi crescut și aflându-ne în coasta Ungariei și lângă Ardeal erau o spaimă pentru unguri și un sprijin permanent pentru românii de peste munți, deci nu le rămânea decât să facă mai multe concesii românilor. Din această cauză el deduce că ungurii sunt siguri de victoria Puterilor Centrale dacă se feresc cu atâta grijă de ajutorul nostru.

Pentru Stere, România nu putea lupta decât alături de germani pentru că astfel vor fi văzute rezultatele imediat, el fiind sigur de victoria lor. Și chiar dacă ar fi învinși, înfrângerea alături de ei constituia o mai mică primejdie decât alianța cu Rusia victorioasă. El era convins că , învinsă fiind, tot ne va apăra; probabil s-a gândit la rolul pe care l-ar juca dinastia. Ideile sale vin probabil din admirație pentru națiunea germană și civilizația ei.

E posibil să se fi lăsat influențat de conceptul de Mitteleuropa, noțiune ce tocmai fusese introdusă în vocabular în 1914 și care se opunea tendințelor de federalizare spre est a habsburgilor spre popoarele slave, dorind constituirea unei federații de state sub dominația unui singur popor, de preferat cel german. România victorioasă și Rusia înfrântă ar fi jucat un rol important în Balcani și chiar în Europa Centrală. Aceste idei pe unii îi îngrozeau; de exemplu pe N. Șerban, care nu era de acord cu o dominație a poporului german, în schimb Stere era încântat de acest non concept.

El mai oferea și alte explicații pentru care noastră ar trebui să participe în război alături de germani. Spune că sunt ultimul popor din Europa de care nu ne putem plânge; dovada puternică fiind reprezentată de situația pământurilor locuite de frații noștri și supuse străinilor, sub stăpânirea rușilor și ungurilor, nu a germanilor. De aceea nu înțelege de ce atâta înverșunare împotriva germanilor și nu împotriva rușilor. Tot el găsește o explicație în simpatia ce o purtăm francezilor: „iubim pe rușii fiindcă francezii îi iubesc, fiindu-le aliați. Din simpatie pentru francezi noi gândim și simțim atât demult ca ei, încât uităm de durerile noastre pentru a le însuși pe ale lor”. Găsește și motivul pentru care francezii sunt compătimiți, iar germanii nu sunt plăcuți, în răpirea Alsaciei și Lorenei.

De aceeași părere erau și germanii, realizând că, intelectualii români aflați sub influența culturii franceze, simpatizau Antanta. Dar pentru Stere, Antanta însemna Rusia, nu Franța. Tocmai de aceea n-a putut înțelege condamnarea sau judecarea unei națiuni după pretinsele ei însușiri intelectuale sau morale, acesta fiind un motiv pentru care să se opteze susținerea unei națiuni într-un conflict în care sunt implicate. Simpatia pentru Puterile Centrale sau pentru Tripla Înțelegere nu pot fi transmise, punând în balanță ori Ardealul, ori Basarabia. Dacă s-ar discuta această prioritate, ar înțelege simpatia pentru Puterile aliate deoarece s-ar obține Ardealul, unde românii sunt de două ori mai numeroși decât în Basarabia; dar el nu admite schimbul unei provincii în detrimentul celeilalte.

In viziunea sa, ceea ce ne desparte de Ardeal nu sunt Carpații, ci Prutul, „ drumul spre Ardeal trece prin Basarabia”. De aceea, pentru reușita reîntregirii neamului nostru, guvernului din regat îi revine sarcina să conducă toate operațiunile, să se zbată pentru îndeplinirea dezideratului. Noi trebuie să avem în vedere doar atingerea idealului național, nu simpatiile pentru o sau alta. Nu avem dreptul să dispunem de sângele soldaților noștri decât pentru întărirea și mărirea statului nostru”. Stere își dezvoltă argumentele sale împotriva războiului alături de Rusia în paginile revistei „Viața Românească”, afirmând că „ își sprijinea întreaga sa activitate pe ideile antirusești”, sub lozinca „ invincibilă”.

A. Corțeanu, unul dintre germanofili, care făcea parte din echipa „Vieții Romanești” și care s-a lăsat mult influențat de părerile lui Constantin Stere, vedea trei posibilități în ceea ce privește atitudinea noastră față de război:

a) neutralitatea definitivă;

b) intrarea noastră în război alături de puterile aliate;

c) intrarea în război alături de germani.

a) Pentru prima posibilitate e de părere că dacă nu am fi avut probleme privind granițele și idealul nostru național ar fi fost atins, adică să nu avem pentru ce ne lupta si nici o pretenție teritorială, atunci conflictul ar fi fost privit cu detașare, nu ne-am fi implicat, am fi rămas neutri definitiv. Dar, datorită poziției noastre geografice, suntem situați în mijlocul pretențiilor de hegemonie dintre Apus si Răsărit.

b) În cazul celei de a doua variante, nu exclude înfrângerea rușilor; totodată exista și posibilitatea ca aceștia să iasă victorioși, Franța și Anglia ne vor susține și vom obține Transilvania, Austro-Ungaria fiind dezmembrată. În cazul unei victorii rusești, aceștia vor avea pretenție la Maramureș și, în acest fel, vom fi înconjurați numai de slavi. Daca suntem învinși alături de Rusia, riscăm să fim alipiți la Austria cu Basarabia cu tot; aceasta va fi un câștig decât să fim înghițiți de Rusia.

c) Dacă vom acționa alături de germani, rușii victorioși ne vor strivi, dar înfrângerea lor va asigura viitorul neamului nostru.

În timpul perioadei de neutralitate, presa română, în majoritatea ei, se pronunța pentru o politică activă alături de puterile Antantei. Cotidianele „Adevărul” și „ Dimineața”, al căror proprietar era C. Mille, susțineau acțiunea imediată a României împotriva Austro-Ungariei.

I. G. Duca nu a fost de acord cu raționamentul lui, chiar i-a atras atenția asupra contradicțiilor, după cum ne mărturisește chiar el: ”Sau Rusia era putredă, prin urmare descompunerea ei inevitabila și atunci ea nu constituia un pericol pentru existența noastră ca stat și ca neam; sau Rusia era capabilă să facă o politică imperialistă, să treacă peste trupul unei Românii înlănțuite, să se așeze la porțile strâmtorilor. Și atunci Rusia aceea nu putea fi aici putredă, nici osândită la o grabnică descompunere. Dar ca Rusia, să fie și putredă și amenințătoare și să se descompună și sa ajungă la Constantinopol, aceasta nu se putea, era un adevărat non-sens”.

Take Ionesu demonstrează că politica promovată de Constantin Stere este imposibilă; „ ea poate să creeze câteva ziare […] dar ea nu se poate duce la îndeplinire”. Pentru a întări cele spuse, afirmă că „de la dascălul de sat cu harta Daciei traiane, cu numărătoarea țărilor române stăpânite de alții, până la omul politic, toți – în sufletul lor sta scris cu litere de foc « Ardealul și unitatea națională »”.

O apropiere de Antanta a fost susținută și de N. Șerban, care va formula variante posibile și imposibile. Acesta afirma că războiul „trebuia judecat după înrâurirea pe care o are asupra evoluției universale”. Analizând caracterul civilizației germane a ajuns la concluzia că sunt materialiști și lipsiți de suflet. Acesta era îngrijorat de viitorul civilizației europene în cazul în care aceștia ar ieși victorioși, fiind considerați agresivi și mai puțin civilizați decât francezii și englezii.

Atitudinea sa poate fi determinată de faptul că germanii au atacat Belgia și Luxemburgul, apărând în ochii lumii civilizate ca o națiune odioasă, un popor brutal. În același timp, prin poziția geografică, România joacă un rol important și în politica Europei Centrale și în cea a Balcanilor; în Balcani politica României trebuie să împiedice o prea mare creștere a populației slave, să asigure libertatea strâmtorilor și să vegheze ca macedonenii să aibă o libertate culturală. În ceea ce privește politica central-europeană, România trebuia să mențină independența și integritatea României, să realizeze unitatea națională prin alipirea Banatului, Transilvanei, Bucovinei și Basarabiei și, în același timp, să asigure tratate de comerț favorabile dezvoltării noastre. Datorită acestor scopuri România trebuia să aleagă politica potrivită.

Dacă ținem cont de opinia sa în cazul în care noi am participa alături de Antanta și aceasta ar pierde războiul, România va fi încorporată alături de Basarabia în Imperiul Austro-Ungar. În cadrul imperiului, România va juca un rol important, dualismul său neavând rezistența necesară pentru menținerea unui imperiu dualist, devenind o monarhie trialistă. Dacă Antanta va învinge, avantajele sunt numeroase: vom obține Transilvania, Bucovina, Banatul; numai că ar trebui să renunțam la Basarabia, dar această pierdere va aduce mari compensații.

În cazul în care Rusia va fi învingătoare, pot avea loc două variante:

– ori va fi ocupată cu luptele interne, ceea ce o va determina să nu se mai gândească la cuceriri in Europa ;

-ori, în cazul în care vom fi înghițiți de ea, nu vom rămâne indiferenți celorlalte puteri, care vor sări în ajutorul nostru.

Dacă ne referim la rolul războiului, N. Șerban vede în război un prilej de civilizare în masă, motivând prin contactul pe care îl au soldații cu alte civilizații, regiuni, răspândind un împrumut cultural.

În cazul în care participarea noastră se va face alături de Puterile Centrale, iar acestea vor fi învinse, am fi pierduți cu totul; Moldova, Dobrogea, vor fi luate de ruși, Oltenia va fi luată de sârbi, iar Muntenia de ruși sau unguri .Soarta ce va rezulta din aceste evenimente va fi similară cu cea a Poloniei, care a dispărut de pe harta Europei. Dacă vom participa alături de centrali și vom fi învingători, am câștiga Basarabia și probabil malul drept al Dunării, dar vom pierde Transilvania, pierdere pe care Basarabia nu o va compensa.

Variante au fost formulate și de A. C. Cuza într-un discurs rostit la Camera Deputaților. El a explicat de ce Germania și Austro-Ungaria nu pot ieși învingătoare: „ Austro-Ungaria este un stat alcătuit din naționalități și este supus desființării fatale prin principiul naționalităților”. Părerea lui e că dacă ne alăturam în război alături de Puterile Centrale, Moldova ar fi ocupată de ruși, care ar bombarda și Constanța, fapt care ar determina sistarea comerțului. Cunoscând faptul că austro-ungarii au fost învinși de sârbi, nu crede în victoria centralilor, de aceea este cert că vom rămâne singuri în fața rușilor și vom fi înfrânți. În cazul în care Austro-Ungaria ar obține o victorie, Imperiul nu ar ceda nimic și astfel speranța de realizare a idealului național s-ar spulbera. Dacă ne alăturam Antantei, ni se vor retroceda de către Rusia, Basarabia; ofensiva fiind a noastră vom ocupa Ardealul și Bucovina, iar ajutați de ruși vom înfrânge pe bulgari.

Și lui C. Mille pericolul Rusiei i s-a părut mai mic decât al Germaniei pentru că, în cazul în care prima câștigă, alături de ea erau Franța și Anglia care ar fi temperat puterea de expansiune și de cucerire a Rusiei.

Pentru N. Iorga, chestiunea se punea dacă mergem cu Rusia sau dacă rămânem neutri. La el nu exista opțiunea de a merge alături de germani, această variantă era exclusă. Și el credea în destrămarea Austro-Ungariei.

C. Kirițescu explica războiul pornit de Austro-Ungaria ca fiind un război ce nega principiul naționalităților iar reușita lui ar fi însemnat o consolidare a dușmanilor noștri: ungurii. Înfrângerea și dezmembrarea ei ar fi însemnat realizarea aspirațiilor noastre. În opinia sa, Rusia, chiar de ar fi fost înfrântă, avea capacitatea de a se reface repede, iar dacă noi am fi câștigat Basarabia datorită înfrângerii ei, nu am reușit să o păstrăm deoarece vecinătatea cu dânsa s-a dovedit a fi periculoasă pentru statul nostru mic și mai devreme sau mai târziu am fi pierdut-o. Prioritatea revendicărilor noastre putea fi determinată și de durabilitatea câștigului, iar pentru noi era mai ușor să păstrăm Ardealul. Aceasta nu însemna că renunțăm la Basarabia, ci doar amânăm întregirea noastră.

Constantin Aldea afirmă că lupta românilor din Basarabia pentru emancipare națională de sub stăpânirea tiranică a Rusiei imperiale s-a integrat în lupta generală a popoarelor europene încătușate în structurile anacronice ale imperiilor dezavuate de istorie. La declanșarea războiului mondial, românii din Basarabia erau puși în situația tragică de a se găsi în tabăra vrăjmașă. Dacă România, aflată în neutralitate până în 1916, intra în război de partea Austro-Ungariei, locuitorii ei erau deja potențialii vrăjmași ai românilor din Basarabia. În cazul în care România intra în război alături de Rusia, situația devenea și mai tragică pentru românii basarabeni.

După opinia mea, Stere s-a lăsat influențat de ideile din cărțile citite. După cum am putut observa, a citit foarte multe cărți scrise și de ruși și de nemți. Scriitori ruși veneau cu argumentele lor pe care imediat după ce le citea, Stere le împrumuta, iar după ce le citea și pe cele ele germanilor era de acord și cu acestea. Nu a putut privi cu obiectivitate argumentele aduse de ei; fiind un pasionat, s-a implicat prea mult sufletește și nu a reușit să deosebească realitatea de fabulație.

În concluzie, toate ideile porneau de la faptul că simțea ca un basarabean. Pentru el, interesele provinciei natale erau mai importante, dar asta nu însemna că nu se gândea și la Ardeal, numai că dorea întărirea Moldovei prin alipirea Basarabiei. Cum am mai spus, dorea ajutarea românilor în ordinea priorităților, prioritatea numărul unu la el fiind românii din Basarabiei, unde stadiul conștiinței naționale era într-o stare gravă. Dar el, ascultător, se va supune factorilor răspunzători de decizie. Nu va protesta în nici un fel împotriva guvernului, chiar dacă aceasta nu i-ar fi pe plac. Această preocupare este precizată de Stere și într-o scrisoare adresată lui Octavian Goga, scrisoare în care primul afirmă: „sunt foarte necăjit și îngrijorat: în Basarabia totul e pus pe o cartă, nu știu ce ne așteaptă mîne…”.

Războiul european, și în special momentul 1914, reprezintă un exemplu al tragismului omului politic Constantin Stere; în câteva săptămâni, din „omul zilei” devine un indezirabil și un trădător; cel care în februarie – martie 1914 era raportorul majorității parlamentare în probleme cheie ( sociale și politice) ale României, ajunge să fie hulit; din exponentul cheie al conștiinței publice, coboară brusc până la stadiul de om intrat în conflict cu ea.

Prin atitudinea sa din 1914 și-a pregătit „calitatea de trădător”, atitudine care, în 1916, a luat locul celei de „luptător basarabean” și „revoluționar siberian”, ce însoțeau până în 1910 personalitatea lui Stere. Acuzația de „trădător” a venit prea repede; ea a fost utilizată de adversari pentru a-l exclude din viața politică.

Ulterior s-a demonstrat că Stere nu a fost un trădător, chiar dacă punctul său de vedere a fost eronat. Acesta era clădit indubitabil pe convingeri curat patriotice, chiar dacă a fost invalidat de desfășurarea evenimentelor. Eroarea lui Stere este agravată de faptul că el nu pleda în 1914-1916 numai împotriva Antantei, ci el nu accepta nici neutralitatea – preconizată de conservatorii: Titu Maiorescu, Petre Carp, Alexandru Marghiloman –, cerând ferm alianța cu Puterile Centrale.

Rareori un om politic a avut dreptate în așa măsură. De foarte puține ori, un om politic a știut a înfrunta mai multă ură și rezistență pentru reușita idealului său național. Totodată a fost un caz unic deoarece, acesta, având de ales între cariera literelor, sau a științelor, sau a politicii obișnuite, a preferat patriotismul, naționalismul, cu orice preț.

CONCLUZII

Constantin Stere, personalitate deosebit de interesantă, contradictorie, multilaterală și complexă, s-a afirmat în momente hotărâtoare ale istoriei noastre naționale în domeniile: politic, social, al gândirii social-politice și literar.

Constantin Stere și-a pus amprenta asupra societății noastre, având o concepție social-politică și spirit practic de formație revoluționară și cu un trecut de deportat politic de către țarism, socotindu-se din primul moment, înrolat pentru o luptă nouă, în folosul țărănimii. Aceasta constituia pentru el partea cea mai numeroasă a maselor muncitoare de la noi și cu un rol hotărâtor în viața economică, socială și culturală a țării. Stere a considerat, de la începutul activității sale, că ridicarea țărănimii ar trebui să fie scopul urgent al politicii noastre de stat.

Un rol important l-a avut Stere ca sociolog și teoretician al poporanismului, devenind un aprig apărător al țăranilor. Grija pentru cei nedreptățiți a mers până acolo încât, chiar dacă se afla în plin conflict european, în memoriul său adresat Puterilor Centrale, cerea împroprietărirea lor. Pe lângă faptul că se zbătea pentru unificarea Basarabiei cu regatul, nu uitase categoria de populație cea mai năpăstuită, gândurile sale fiind mereu îndreptate spre ea. Referitor la această latură a activității lui Stere pe tărâm social-politic, Mihai Ralea nota: „a rupt zăgazul mediocrității unei epoci și a avut curajul să înfrunte o întreagă ordine socială în numele țărănimii”.

Poporanismul lui Stere a fost o orientare poliformă, care s-a manifestat mai ales în două ramuri: cea culturală și cea politică. Dacă ne referim la poporanismul literar, aici pot fi încadrate lucrările în care sunt prezentate într-un mod idilic realitățile satului românesc și a activității țăranului. Poporanismul politic a avut mai mult succes decât cel literar. Rezultatele acestui succes s-au văzut la finele Primului Război Mondial, când, cu ajutorul aripii de stânga a partidului liberal, au fost puse în aplicare câteva din reformele propuse de aceștia: reforma electorală și cea agrară. Dar după aplicarea celor două reforme, liberalii nu au mai ținut cont de propunerile poporaniștilor, aceștia plecând din partid și înființând unul nou – Partidul Țărănesc, poporanismul evoluând în țărănism. Tot pentru a ajuta această categorie a țăranilor, Stere nu a putut privi cu detașare desfășurarea evenimentelor din timpul răscoalei de la 1907. De la 13 martie 1907 până la 30 aprilie 1907, el a ocupat postul de prefect al județului Iași. Deși în celelalte județe s-a făcut apel la forțele armate pentru a potoli revoltele țăranilor, Iași-ul a fost singurul județ în care nu a fost chemată armata pe timpul cât a fost Stere prefect. El a rezolvat conflictul pe cale pașnică, mergând în județ și dialogând cu țăranii.

În calitatea sa de om politic, Stere a intrat pe arena politică ca susținător al ideilor socialiste și propovăduitor al poporanismului, dar în 1901 a fost ales pentru prima oară deputat în Parlamentul României din partea Partidului Național Liberal. Pe tot parcursul vieții lui putem constata că el este capabil să formuleze strategii pentru orice partid de stânga sau de dreapta, că poate îmbina teoria cu practica. Pamfil Șeicaru, în lucrarea sa, Un singuratec: C. Stere, afirmă: „ cultura lui politică era, fără exagerare, unică; profesor de drept constituțional la Universitatea din Iași, el a păstrat, până la sfârșitul vieții, o neostenită curiozitate intelectuală concentrată asupra aceleiași probleme: statul. Era respectat, în lumea politică, însă, C. Stere, „Siberianul” cum i se spunea, era un izolat; în Partidul Liberal, deși socotit șef al stângii partidului, era temut și grija tuturor era să fie folosit numai ca teoretician al partidului, nu să i se încredințeze un rol efectiv în conducerea statului”.

Pe Stere îl interesa mai mult prepararea marilor reforme – exproprierea și votul universal – pentru a căror realizare intrase în Partidul Liberal. La scurt timp după venirea sa în , se alătură oarecum socialiștilor, considerând că prin intermediul acestora își poate împlini idealurile. Explicația acestui contact este motivată de faptul că socialiștii români erau o copie a socialiștilor ruși, iar cei mai radicali aderenți ai ideii socialiste, începând cu primul socialist român, N. P. Zubcu-Codreanu, erau basarabeni. Fără a fi membru al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, el era astfel considerat de opinia publică. – el însuși se declara „socialist în teorie, dar practic independent” față de orice partid politic. În același timp afirma că, în ciuda faptului că nu este membru am partidului, nu poate lucra decât cu socialiștii, concepția sa îndepărtându-l de conservatori și de junimiști, apropiindu-l mai mult de liberali. Stere era însă consultat de socialiști în probleme majore ale mișcării lor și invitat la congresele și consfătuirile partidului. Constantin Stere se intitula socialist, făcea politică liberală, dădea lecții de socialism și pregătea în taină, cu prietenul său I. I. C. Brătianu, întărirea Partidului Liberal prin fuziunea cu elemente capabile de la socialiști.

Relațiile dintre șeful Partidului Național Liberal și Constantin Stere au cunoscut momente de înflorire și momente de regretabilă răceală. Fiind unul dintre doctrinarii acestui partid, C. Stere era conștient că numai prin el se poate realiza obiectivele propuse. Din acest motiv el nu a cerut niciodată de la partid și nu a acceptat posturi de conducere la nivel de guvern, fiind convins că mai important ca orice este serviciul în numele cauzei. Partidul Liberal a îmbrățișat în această perioadă vederi mai de stânga și mai liberale datorită lui Stere, care redactează programe și manifeste, ține conferințe în forumul public, în adunările electorale. Mihai Ralea afirmă că „ oricine trebuie să recunoască că între 1900 și 1915, politica internă a țării este profund modificată de C. Stere”.

În ceea ce privește politica externă, acesta își construiește viziunea după principiul celulei, adică în centrul celulei era România, a cărei politică se raportează la vecini, la interesele lor strategice, care vedeau în acest spațiu sud – est european un potențial real, pe contul căruia și-ar putea extinde teritoriile. Aceasta se referea, în primul rând, la Imperiul Țarist.

Acțiunile sale din timpul războiului au fost dictate de teama de a nu fi separați în continuare de Basarabia. Chiar el a explicat atitudinea sa față de război în cuvântarea sa din 4 martie 1921. Majoritatea motivelor sale fuseseră deja expuse și în articolele scrise de-a lungul timpului, dar prin repetarea lor a încercat să convingă de justețea afirmațiilor sale.

În toate articolele sale a încercat să arate importanța fiecărei din cele două provincii furate. Nu putea fi acuzat de indiferență față de Ardeal sau de situația românilor de acolo deoarece el s-a interesat de dânșii și de necazurile cu care se confruntau, fiind singurul care răspundea la apelurile politicienilor români ardeleni.

Atitudinea sa n-a fost dictată de credința că Austro-Ungaria nu va fi niciodată desfăcută, ci doar că ea va cădea după Rusia țaristă. A crezut și spunea că „drumul Ardealului trece prin Basarabia” și faptele au arătat că așa a fost. Austro-Ungaria s-a destrămat după ce s-a prăbușit țarismul, iar el a crezut că prăbușirea uneia a dus și la prăbușirea celeilalte. Considera că fiecare popor trebuie să își apere ființa sa etnică, având datoria să se îngrijească de națiunile din celelalte provincii, iar dacă nu face aceasta rolul lui în istoria mondială rămâne știrbit, prin urmare românii din regat erau răspunzători de soarta celor din provinciile răpite.

Prevăzuse că Rusia țaristă va cădea, iar prevederile sale puteau fi datorate păstrării legăturilor cu foștii săi tovarăși revoluționari sau prin citirea articolelor din ziarele rusești. Prin simpla lecturare a ziarelor el știa ce se petrecea acolo. Era conștient că, dacă Rusia ar fi înfrântă, ar fi izbucnit revoluția ce mocnea demult, iar țarismul va cădea și cum prevăzuse că Rusia, ca putere militară, nu era o putere așa cum se credea și nu va rezista atacurilor. Această prezicere a sa s-a adeverit. El a spus că revoluționarii ruși voiau războiul pentru că, folosindu-se de acest prilej, puteau începe revoluția.

Cum el credea în înfrângerea Rusiei și în izbucnirea revoluției, nu putea fi de acord cu alianța încheiată între România și Antantă. Cu o anumită siguranță, spunea că, după căderea Rusiei, va urma și descompunerea Austro-Ungariei. La această concluzie a ajuns după ce a citit cartea unui deputat german, Paul Lensch, scrisă în 1917 și care trăsese această concluzie. A fost de acord cu ea dar nu prevăzuse descompunerea Austro-Ungariei atât de repede, imediat după căderea Rusiei, ci credea că va mai trece un timp. Ceea ce nu a mai prevăzut a fost intrarea Statelor Unite în război. Dacă nu ar fi intrat și nu ar fi oferit ajutor economic Antantei, avea toate șansele să învingă.

Acesta a recunoscut că a greșit în ideile sale, dar a fost greșeala unui simplu parlamentar și nu a fost responsabil pentru ea, în schimb greșeala guvernului a fost mult mai gravă decât a lui. Activitatea lui Stere în cadrul acestui conflict a fost, în opinia mea, un caz aparte. Vocea sa a strigat în pustiu, așa cum spune și el, deoarece nu a reușit să influențeze politica dusă de guvern. În cazul în care opiniile sale ar fi fost ascultate, indiferent de rezultat, și noastră ar fi intrat în război alături de Puterile Centrale, misiunea sa ar fi fost îndeplinită. Dar el nu era cunoscut decât ca un „proroc de nenorociri”. El prevăzuse că, în conflictul izbucnit dintre ruși și japonezi în 1904, Rusia va fi cea înfrântă; în 1912 a profețit izbucnirea conflictului din Balcani și totodată că Turcia va fi învinsă, iar acum prevestise căderea țarismului. Tot ceea ce prevestise Stere erau numai nenorociri și toate erau în detrimentul Rusiei.

Sterie Diamandi, în cartea sa Galeria oamenilor politici îl portretiza astfel: „Nu-i deloc exagerat când spuneam că n-a fost în Românească om politic mai calomniat, ocărât și prigonit ca profesorul Stere. Oameni de vază și cu autoritate i-au azvârlit în față cele mai grele cuvinte, l-au copleșit cu cele mai grave învinuiri. A fost omul care a cunoscut oprobriul opiniei publice. Nu era desemnat decât cu epitetul de „trădător”.

Dacă ținem cont de cuvântările lui C. Stere în Camera Deputaților, în zilele de 14, 15, 16 și 18 decembrie 1915, este clar faptul că acesta nu a comis nici un act de trădare. Din contră, el s-a dovedit a fi un perseverent al ideilor enunțate. Convingerea lui că în război trebuie să mergem alături de și în nici un caz cu Rusia, n-a putut-o modifica nimeni. De fapt, argumentul lui este valabil și astăzi, când tezaurul românesc transmis pentru păstrare în Rusia în 1917, nu se mai întoarce acasă. Articolele grupate în broșura Politica externă a României demonstrează clar opțiunile lui Stere. Acestea au fost ideile lui Stere cu privire la „Marele Război”, așa cum l-a numit el în articolele sale. Acțiunile sale au fost dictate de îngrijorările pentru poporul basarabean și am putea spune că singura sa vină a fost aceea că s-a născut în Basarabia.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. Documente

Arhive

Arhivele Statului București, Fond Pantelimon Halippa.

Arhivele Statului București, Fond V. G. Morțun.

Arhivele Statului Iași, Arhiva Universității „ Al. I. Cuza”, Fond Rectorat.

Arhivele Statului Iași, Arhiva Universității „ Al. I. Cuza”, Facultatea de Drept.

Documente editate

Ardeleanu Ion, 1918 la români, Desăvârșirea unității național statale a poporului român. Documente externe, 1879-1916, vol. I-II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Bodea, Gh. I., Octavian Goga. Corespondență primită, vol. I. (1900-1918), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003.

Însemnări, memorii

Amintiri literare despre vechea mișcare socialistă (1870-1900), Editura Minerva, București, 1975.

Argetoianul, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. II, 1913-1916, Editura Humanitas, București, 1991.

Botez, Demostene, Memorii, vol. I, Editura Minerva, București, 1970.

Duca, I. G., Memorii, vol. II, Editura Helicon, Timișoara, 1993.

Iordan, Iorgu, Memorii, vol. I-II, Editura Eminescu, București, 1976.

Haneș, V. Petre, Tinerețe…, Editura Socec & Co, S. A. R., București, f.a.

Harea, Vasile, Amintiri din primăvara reîntregirii, Editura Cronica, Iași, 1998.

Maiorescu, Titu, România și războiul mondial. Însemnări zilnice inedite, Editura Machiavelli, București, 1999.

Marghiloman, Alexandru, Note politice, vol. I., Editura Scripta, București, 1993.

Popa, Grigore T., Din viața universitară… amintiri, critice și propuneri, Atelierele „ Adevărul” S. A., București, 1919.

Sevastos, M., Amintiri de la „Viața Românească”, Editura pentru Literatură, București, 1966.

Stere, Constantin, Documentări politice, Editor Iurie Colesnic, Colecția Testament, Editura Fundației Culturală Română, București, Chișinău, 2002.

Idem, În preajma revoluției, vol. I-II, Editura Cartea Românească, București, 1991.

Idem, Scrieri, Editura Minerva, București, 1979.

Idem, Judecat și condamnat de el însuși, Tipografia „Lumina Moldovei”, Iași, 1923.

Șeicaru, Pamfil, Scrieri din exil (Portrete politice), vol. II, Editura Saeculum I. O., București, 2002.

Nitreanu, Nicolae P., Scrieri – Compendiu, Manuscris, București, 1981.

Periodice

„ Adevărul literar și artistic”, an XII, seria a II-a, 1933.

„ Analele științifice ale Universității „ Al. I. Cuza”, secția a III-a, Științe filosofice, tom XVIII, 1972.

„ Evenimentul literar”, an I, 1894.

„ Însemnări ieșene”, anul I, vol. II, nr. 13-14, 1936.

„ Lumina”, 1917, 1918.

„ Monitorul oficial”, Dezbaterile Adunării Deputaților, 1914, 1915, 1916.

„ România literară”, anul XIV, nr. 10, 1981.

„ Viața Nouă”, an XI, nr. 6-7, 1915.

„ Viața Românească”, 1906, 1907, 1910, 1911, 1912, 1913, 1914, 1914, 1937.

„ Viitorul social”, 1908.

II. INSTRUMENTE DE LUCRU

Mamina, Ion, Enciclopedia de istorie a României, Ediția a II-a, Editura Meronia, București, 2002.

Sillany, Norbert, Dicționar de psihologie, Larousse, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.

III. LUCRĂRI GENERALE

Aldea, Constantin, O istorie zbuciumată. Basarabia până în anul 1920, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1993.

Atanasiu, I.C., Mișcarea socialistă (1881-1900), Editura „ Adevărul” S. A., București, f.a.

Avramescu, Tiberiu, „ Adevărul”. Mișcarea democratică și socialistă (1895-1920), Editura Politică, București, 1982.

Barbu, B., Berceanu, Istoria constituțională a României în contextul internațional, Editura Rosetti, București, 2003.

Bădescu, Ilie, Idei politice românești, Editura Mica Valahie, București, 2004.

Bratu, Savin, Ibrăileanu. Omul, Editura Tineretului, București, 1959.

Bulei, Ion, Arcul așteptării, 1914, 1915, 1916, Editura Eminescu, București, 1981.

Idem, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, Editura Politică, București, 1987.

Cardaș, Gh., Poeții și prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918), Editura Librăriei „ Universală” Alcaly & Co, București, f.a.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1982.

Căpreanu, Ioan, Partide și idei politice în România (1880-1947), Editura Didactică și Pedagogică R. A., București, f.a.

Idem, Istoria partidelor politice românești (de la 1859-2002), Editura „ Tipografia Moldova”, Iași, 2002.

Cimpoi, Mihai, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Ediția a II-a, Editura Porto – Franco, Galați, 1997.

Diamandi, Sterie, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, Colecția „Mărturii ale secolului XX”, București, 1991.

Ghiață, Petre I., Oameni și fapte, Editura „Ideia”, București, 1938.

Graur, N. Șt., Portrete politice, Tipografia și librăria Gh. Bogdan & Mircea, Focșani, 1927.

Harea, Vasile, Basarabia pe drumul Unirii, Editura Eminescu, Iași. 1995.

Idem, Bejan, Vlad, Unirea Basarabiei cu Patria Mamă, Colecția Ginta-Latină, Editura Fundația „ Axis”, Iași, 1998.

Iordache, Anastasie, Ion I. C. Brătianu, Editura Albatros, București, 1994.

Idem, Parlamentul României în anii reformelor și al Primului Război Mondial (1907-1918), Editura Paideia, București, 2001.

Kalustian, L., Simple note, vol. II, Editura Eminescu, București, 1982.

Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. I, Editura Institutul de arte grafice -„România Nouă”, București, 1922.

Leoneanu, L., Portrete literare și politice, Editura „Imprimeriile independența”, București, 1935.

Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române moderne, Editura Minerva, București, 1997.

Nuțu, Constantin, România în anii neutralității (1914-1916), Editura Științifică, București, 1972.

Ornea, Zigu, Țărănismul-studiu sociologic, Editura Politică, București, 1969.

Idem, Confluențe, Editura Eminescu, București, 1976.

Idem, Viața lui C. Dobrogeanu – Gherea, Editura Cartea Românească, București, 1982.

Idem, Opera lui C. Dobrogeanu – Gherea, Editura Cartea Românească, Bacău, 1983.

Pascu, Ștefan, Marinescu, C. Gh., L’opinion pulique internationale et le probleme de l’unitẻ nationale et politique des roumains, Editura Academiei R.S.R., București, 1988.

Preda, Dumitru, România și Antanta. Avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliție, 1916-1917, Editura Institutului european, Iași, 1998.

Racovski, Cristian, Scrieri social-politice (1900-1916), Editura Politică, București, 1977.

Răcilă, Emil, Contribuții privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul Război Mondial, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1981.

Rădulescu – Zoner, Șerban, România și Tripla Alianță la începutul secolului XX 1900-1914, Editura Litera, București, 1977.

Rusu, I. Abrudeanu, Păcatele Ardealului față de sufletul Vechiului Regat, Editura Cartea Românească, București, 1931.

IV. LUCRĂRI SPECIALE

Căpreanu, Ioan, Eseul unei restituiri-Constantin Stere, Editura Junimea, Iași, 1988.

Ciobanu, Valeriu, Poporanismul – geneză, evoluție, ideologie, Tipografia „Bucovina”, I. E. Toronțiu, București, 1946.

Cuza A. C. ( Alexandru C.), Idealul Național și acțiunea lui Stere, Editura „Lumina Moldovei”, Iași, 1921.

Micu, D., Poporanismul și „Viața Românescă”, Editura pentru Literatură, București, 1961.

Mihăilescu, Ștefania, Poporanismul și mișcarea socialistă din România, Editura Politică, București, 1988.

Mușat, Virginia, C-tin Stere-Scriitorul, Editura Carta Românească, București, 1978.

Ornea, Zigu, Viața lui C. Stere, vol. I-II, Editura Cartea Românească, București, 1991.

Petrov, Tamara, C-tin Stere – Ideologul și scriitorul, Editura Marineasa, Timișoara, 2004.

ANEXE

Anexa 1 – Extras din actul de naștere al lui Constantin Stere (facsimil), în Constantin Stere, Documentări politice, Colecția Testament, Editor Iurie Colesnic, Fundația Culturală Română, Chișinău, 2002, p. V.

Anexa 2 – C. Stere, în op.cit., p. III.

Anexa 3 – C. Stere la , în op.cit., p. XII.

Anexa 4 – C. Stere, rector al Universității din (1913-1916), în op.cit., p. XVII.

Anexa 5 – I. Botez, C. Stere și G. Ibrăileanu, stâlpii revistei “Viața Românească”, în op.cit., p. XV.

Anexa 6, Pagina 1, 2, 3 – Scrisoarea lui C. Stere către Pantelimon Halippa, Arhivele Statului București, Fond Pantelimon Halippa, Dosar nr. 959/1920- 42, f. 13, f. 14, f. 15.

Anexa 7, Pagina 1, 2 – Scrisoarea lui Vintilă Brătianu către Ionel Brătianu privind chestiuni politice, în Arhivele Statului București, Fond V. G. Morțun, Dosar 73/ 1914, iulie 23, f. 14, 15.

ANEXA 1

Extras din actul de naștere al lui C. Stere

(facsimil)

ANEXA 2

Constantin Stere

ANEXA 3

Constantin Stere la

ANEXA 4

Constantin Stere, rector al Universității din

(1913-1916)

ANEXA 5

I. Botez, C. Stere, G. Ibrăileau

Stâlpii revistei „Viața Românească”

ANEXA 6

Scrisoarea lui C. Stere către Pantelimon Halippa

Pagina 1

ANEXA 6

Scrisoarea lui C. Stere către Pantelimon Halippa

Pagina 2

ANEXA 6

Scrisoarea lui C. Stere către Pantelimon Halippa

Pagina 3