Achizitii Semnificative In Conturarea Personala la Adolescentii Institutionalizati

Introducere

Lucrarea de față prezintă sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate, pe problematica adolescenților instituționalizați și a particularităților personalității acestora, precum și rezultatele unei cercetări personale, prin care mi-am propus investigarea imaginii și a stimei de sine în rândul adolescenților instituționalizați, prin comparație cu un lot de adolescenți proveniți din familii normale.

Așa cum au arătat numeroși autori, instituționalizarea se asociază cu o serie de caracteristici ale mediului instituțional, având repercursiuni asupra personalității și conduitei copiilor, viitori adolescenți, a căror creștere și dezvoltare nu are loc în aceleași condiții ca în cazul copiilor din familii. Efectele instituționalizării se resimt la toate nivelele personalității copilului instituționalizat și în toate domeniile funcționării acesteia: dezvoltarea cognitivă, maturizarea afectiv-emoțională, sistem de interese și valori, comportamente manifeste, formarea conștiinței de sine, natura imaginii și a respectului de sine.

Lucrarea este organizată în șase capitole, dintre care primele patru abordează o serie de probleme teoretice, legate de: perspectivele de abordare în psihologie ale conceptului de personalitate, particularitățile dezvoltării personalității adolescenților (am insistat asupra formării conștiinței de sine la adolescenți, precum și asupra rolului pe care îl joacă stima de sine în dinamica personalității și în funcționarea copilului și adolescentului), rolul familiei în dezvoltarea personalității adolescentului, problematica instituționalizării (cauzele și riscurile acestei situații în care se află mulți dintre copii și adolescenți), precum și caracteristicile personalității adolescenților instituționalizați.

În cea de-a doua parte a lucrării, am prezentat obiectivele, ipotezele, metodologia utilizată, precum și rezultatele unei cercetări, prin care am comparat imaginea și stima de sine, evaluate pe un lot de 47 de adolescenți instituționalizați cu imaginea și stima de sine,evaluate pe un lot de 55 adolescenți neinstituționalizați. Datele obținute au confirmat ambele ipoteze generale de la care am pornit, indicând faptul că adolescenții instituționalizați manifestă tendința de a prezenta o discrepanță mai accentuată între autopercepțiile cu privire la Eu-l actual și expectanțele cu privire la Eu-l ideal. Deși nu am obținut o diferență semnificativă între nivelul stimei de sine globală a adolescenților instituționalizați și nivelul prezent la adolescenții neinstituționalizați, comparațiile detaliate au relevat o serie de diferențe între cele două loturi de adolescenți, care sunt prezentate detaliat în capitolul 4.

CAPITOLUL 1 b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Personalitatea – aspecte fundamentale

1.1. Perspective de abordare a personalitatii

Dinamica personalității, așa cum reiese din cele expuse mai sus, este propulsată de tendințe și, în funcție de diversitatea de combinații ale acestora, se dirijează spre un obiectiv sau spre altul, crește sau scade în tensiune, se exteriorizează printr-o cromatică sau alta. Tendințele nu se manifestă în afara unor cauzalități și a unor factori obiectivi iar, în consecință, combinațiile dintre ele nu pot lua orice formă.

Organizarea în cauză este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – și a factorului exogen – mediul extern. Nici unul dintre acești doi factori nu poate fi eliminat, primordialitate în timp are însă factorul endogen. Ontogeneza Eu-lui coincide la început cu maturizarea funcțiilor nervoase și, cu toate că primul act al personalizării nu se pune în scenă decât atunci când subiectul reușește să se detașeze de obiect, personalitatea se realizează pe un anumit fond nervos, endocrin și umoral moștenit doar ereditar de la părinții și strămoșii săi.

Luarea în considerare a ambilor factori se va face pentru o corectă evaluare a personalității, asigurându-se astfel baza necesară pentru un pronostic valid, privind dezvoltarea acesteia. Or, dacă factorii ereditari au un rol important în determinarea unor trăsături de persoanlitate, atunci acestea ar trebui să fie suficient de stabile pentru a asigura cadrul necesar pentru un bun pronostic. Tocmai din aceste considerente, multe din teoriile trăsăturilor afirmă, implicit sau explicit, că trăsăturile au o anume determinare biologică. De ex: temperamentul, facultățile psihice de creier.

Începând cu anii 70’ ai secolului trecut, multe cercetări efectuate asupra gemenilor indică faptul că aproape jumătate, dacă nu chiar mai mult, din variația caracteristicilor majore ale personalității este datorată factorilor genetici. În tabelul de mai jos prezentăm ponderea eredității în cadrul trăsăturilor de personalitate descriși de Cattell (16 P.F.).

Aceste rezultate confirmă faptul că ereditatea ar putea avea un rol important în determinarea trăsăturilor de personalitate. Aceasta implică:

a) ideea că o persoană nu se va schimba. De fapt, indivizii se schimbă. Efectele eredității variază în funcție de vârstă. În cazul inteligenței ereditatea are un efect mai important pe măsură ce persoanele avansează în vârstă.

b) impactul eredității poate varia de la un mediu la altul și că ne pierdem timpul și energia încercând să influențăm o trăsătură care posedă o bază ereditară puternică.

c) ipotetic am presupune, dacă ponderea eredității în cadrul unei trăsături este b#%l!^+a?crescută, înseamnă că societatea a avut o slabă influență asupra acestei trăsături. Paradoxal, dar se întâmplă contra – cu cât presiunea socială a oamenilor este mai puternică în ceea ce privește o anume trăsătură cu atât mai mult diferențele individuale se datorează factorilor b#%l!^+a?b#%l!^+a?ereditari (presiunea socială crescută uniformizează variabila de mediu).

d) dacă o trăsătură este moștenită ereditar, atunci va exista un efect similar asupra descendenților care au moștenit acestă trăsătură. Ex: cercetătorii acceptă astăzi că schizofrenia are, parțial, o determinare genetică. Probabilitatea de moștenire este foarte mare, fapt care nu există o relație univocă între ceea ce este moștenit și forma sub care această caracteristică se va manifesta.

e) este falsă ideea că o trăsătură moștenită ereditar va fi responsabilă de diferențele dintre sexe, dintre diferite grupuri sociale, căci individul fiind supus unor influențe diferite din partea mediului, va fi imposibil de a determina cauza (ereditară sau socială).

Cu toate pozițiile diferite în privința eredității prin investigarea acesteia prin intermediul gemenilor, a studiilor de genetică umană și de genetică experimentală s-a remarcat că ereditatea constituie un fundament al personalității. Factorul ereditar se prezintă pentru personalitate sub formă de echipament primar. în formarea personalității o importanță deosebită o are însă și factorul social în întreaga sa complexitate și diversitate.

Rolul factorului social în formarea personalității

Influența societății asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată drept produs social.

Literatura sociologică și antropologică distinge, în formarea personalității, două garnituri de variabile: cultura și societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiectele care exprimă valorile, credințele și concepțiile despre lume, cunoștințele, legile, obiceiurile, arta și limba. Termenul de societate se referă la instituții, la relațiile sociale. Este greu de despărțit cultura de societate, deoarece ele acționează împreună asupra individului.

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populații în stare apropiată de cea de „natură”, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului lot social, pe care o numește personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înțelege o configurație psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viață, „matricea” pe care se dezvoltă ulterior trăsăturile individuale de caracter pe care indivizii brodează apoi variante singulare.

1.2. Accepțiuni ale conceptului de personalitate

S-au dat foarte multe definiții noțiunii de personalitate, încât o încercare de a le prezenta doar pe cele mai cunoscute sau, și mai mult, de a le clasifica pe toate ar depăși cu mult spațiul acestei lucrări.

I. Dafinoiu (2002), în lucrarea Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul (2002), ne explică problematica definirii personalității: „termenii persoană și personalitate sunt atât de utilizați în limbajul cotidian, încât fiecare are sentimentul întrebuințării lor corecte în cele mai diverse situații. În schimb, utilizarea lor ca termeni ai științei psihologice pune atâtea probleme încât, parafrazându-1 pe P. Fraisse, am putea spune că istoria psihologiei se confundă (între anumite limite) cu istoria răspunsurilor la întrebarea <<Ce este personalitatea>> ?”

Pentru psihologie, personalitatea este o calitate pe care o poate dobândi orice individ uman, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, întrunind anumite note sau caracteristici definitorii. Renumitul personolog G. W. Allport definește personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic“ (Allport, 1991). De asemenea, același autor consideră că personalitatea reprezintă ,,ceea ce o persoană este în mod real, indiferent de modul în care ceilalți îi percep calitățile sau de metodele prin care le studiem“.

După N. Sillamy (1996) ,,personalitatea este, în esență, elementul stabil al conduitei unei persoane, modul său obișnuit de a fi, ceea ce o diferențiază de altele. Orice om este, în același timp, asemănător cu alți indivizi din grupul său cultural și diferit de ei prin caracterul unic al experiențelor trăite; singularitatea sa, fracțiunea cea mai originală a eului său constituie esențialul personalității sale“.

În concepția psihologului român P. Popescu-Neveanu (1978), personalitatea este subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială, ca purtător al funcțiilor epistemice, pragmatice și axiologice sau „un microsistem al invarianților informaționali și operaționali ce se exprimă constant în conduită și sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect”.

M. Golu (1993) consideră că personalitatea este ,,un ansamblu de condiții interne“ care se structurează la nivelul fiecărei persoane sub forma unor însușiri sau trăsături psihice, relativ stabile. Aceste condiții interne au rol de mediere și filtrare a solicitărilor externe la care este supus omul în decursul vieții sale.

S. Chelcea (1998) afirmă că personalitatea umană poate fi definită atât ,,din b#%l!^+a?exterior“ – ca ansamblul trăsăturilor și conduitelor umane care provoacă răspunsuri psiho-comportamentale din partea altora, cât și ,,din interior“ – ca ansamblu structurat de b#%l!^+a?elemente biologice, psihologice și socio-morale, elemente care sunt achiziționate în b#%l!^+a?procesul socializării individului.

În ciuda diferențelor privind definirea termenului de personalitate, putem identifica câteva caracteristici ale acesteia (Perron, 1985; apud Dafinoiu, 2002):

a) globalitatea – personalitatea este alcătuită dintr-o serie de caracteristici care permit descrierea și identificarea unei anumite persoane, aceste caracteristici transformând-o într-o entitate unică;

b) coerența – existența unei anume organizări și interdependențe a elementelor componente ale personalității; postulatul coerenței este indispensabil studiului structurilor de personalitate și al dezvoltării lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcțional format din elemente interdependente și

c) permanența (stabilitatea) temporală – personalitatea este un sistem funcțional, în virtutea coerenței sale generând anumite legi de organizare a căror acțiune este permanentă.; ființa umană are conștiința existenței sale, sentimentul continuristici pentru subiect”.

M. Golu (1993) consideră că personalitatea este ,,un ansamblu de condiții interne“ care se structurează la nivelul fiecărei persoane sub forma unor însușiri sau trăsături psihice, relativ stabile. Aceste condiții interne au rol de mediere și filtrare a solicitărilor externe la care este supus omul în decursul vieții sale.

S. Chelcea (1998) afirmă că personalitatea umană poate fi definită atât ,,din b#%l!^+a?exterior“ – ca ansamblul trăsăturilor și conduitelor umane care provoacă răspunsuri psiho-comportamentale din partea altora, cât și ,,din interior“ – ca ansamblu structurat de b#%l!^+a?elemente biologice, psihologice și socio-morale, elemente care sunt achiziționate în b#%l!^+a?procesul socializării individului.

În ciuda diferențelor privind definirea termenului de personalitate, putem identifica câteva caracteristici ale acesteia (Perron, 1985; apud Dafinoiu, 2002):

a) globalitatea – personalitatea este alcătuită dintr-o serie de caracteristici care permit descrierea și identificarea unei anumite persoane, aceste caracteristici transformând-o într-o entitate unică;

b) coerența – existența unei anume organizări și interdependențe a elementelor componente ale personalității; postulatul coerenței este indispensabil studiului structurilor de personalitate și al dezvoltării lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcțional format din elemente interdependente și

c) permanența (stabilitatea) temporală – personalitatea este un sistem funcțional, în virtutea coerenței sale generând anumite legi de organizare a căror acțiune este permanentă.; ființa umană are conștiința existenței sale, sentimentul continuității și identității personale, în ciuda transformărilor pe care le suferă de-a lungul întregii sale vieți.

1.3. Curente în descrierea și explicarea personalității

Clasificările teoriilor și modelelor care au fost elaborate cu privire la personalitate, ca și definițiile date acestui concept psihologic de bază, sunt diferite atât în ceea ce privește criteriile, cât și conținutul informațiilor, înglobând diferitele viziuni ale autorilor.

1.3.1. Monist vs. pluralist în explicarea și descrierea personalității

Simplificând la extrem concepțiile despre personalitate, se poate vorbi despre două tendințe fundamentale sesizate de-a lungul timpului: viziunea monistă, tinzând spre unificarea la maxim a explicației psihicului concret și viziunea pluralistă, mergând pe linia acceptării a numeroase trebuințe și aptitudini primare (sau trăsături).

Din prima categorie fac parte concepțiile psihanalitice, în special teoria lui S. Freud. La celălalt pol se află îndeosebi școala americană, care sau se bazează pe analiza factorială (calcul matematic ce urmărește să evidențieze „factorii” ce explică forme de comportament mai mult sau mai puțin înrudite), sau pornesc de la tradiția școlii lui McDougall, ajungând până la urmă să explice personalitatea printr-un mare număr de „trebuințe” și „trăsături”.

După M. Golu (1993), în psihologia personalității, pot fi identificate patru orientări principale:

a) orientarea biologistă (care se bazează pe ideea că personalitatea este rezultatul interacțiunii dintre zestrea genetică, experiența timpurie a individului și background-ul evolutiv al organismului său);

b) orientarea experimentalistă (care pornește de la ideea că există similitudini în funcționarea psihologică a oamenilor, așa încât indivizii trebuie studiați și interpretați în termenii unor procese psihice relativ uniforme, generate de aceleași legi);

orientarea psihometrică (care are în vedere studiul trăsăturilor de personalitate, exprimabile sub forma unor atribute care caracterizează persoana aflată într-o anumită situație);

d) orientarea socio-culturală și antropologică (care are la bază ideea că personalitatea poate fi înțeleasă numai luând în considerare contextul socio-cultural în care individul trăiește și se dezvoltă).

1.3.2. Nemotetic vs. idiografic în explicarea și descrierea personalității

La un mod foarte general, discuția despre teoriile și modelele explicative ale personalității trebuie să cuprindă și diferențierea altor două tendințe majore care s-au prelungit și în elaborarea metodelor de psihodiagnoză a personalității (Allport, 1991): abordarea nomotetică – axată pe definirea legilor ce guvernează funcționarea personalității și abordarea idiografică – centrată pe studiul individului uman considerat în unicitatea și globalitatea personalității sale.

În psihologie, abordarea nomotetică are ca obiectiv studierea a ceea ce indivizii au în comun. Ea permite identificarea trăsăturilor sau tipurilor de personalitate. Psihometricienii și behavioriștii sunt susținători fervenți ai acestei concepții (R. B. Cattell, H. J. Eysenck). Abordarea idiografîcă, dimpotrivă, analizează individul în globalitatea sa, ținând cont de toate componentele care intră în interacțiune; ea privilegiază studiul cazului b#%l!^+a?într-o perspectivă dinamică (de exemplu analiza parcursului vieții). Mulți autori (de exemplu, G. W. Allport, S. Freud, J. Piaget) sunt favorabili acestei abordări. b#%l!^+a?

Dacă abordării nomotetice i se reproșează o perspectivă elementaristă, atomistă, b#%l!^+a?incapabilă să explice complexitatea conduitei umane, abordării idiografice i se impută lipsa rigorii și faptul că oferă o imagine mai degrabă impresionistă asupra personalității. Deși fiecare având limite specifice, aceste două abordări au diferențiat într-o manieră fundamentală diversele teorii asupra personalității și metodele ei de evaluare (apud Dafinoiu, 2002).

Literatura de specialitate (vezi Hayes și Orrell, 1997) consideră trei școli principale de psihologie care au contribuit la dezvoltarea teoriilor și modelelor personalității: școala psihanalitică a lui S. Freud și a discipolilor săi, școala psihometrică, reprezentată în principal de R. B. Cattell și H. J. Eysenck și școala umanistă – reprezentată prin C. Rogers și A. Maslow. Economia alocată părții teoretice a acestei lucrări nu ne permite să le prezentăm pe toate, cu numai pe acelea relevante pentru abordarea nomotetică căreia îi corespunde și utilizarea testelor în vederea evaluării diferitelor dimensiuni/trăsături de personalitate.

Cele două abordări ale personalității (idiografică și nomotetică) au generat și metode de evaluare diferite. Astfel, din perspectivă idiografică, deosebim metode clinice de evaluare a personalității (observația, convorbirea, metoda biografică, studiul de caz, studiul produselor activității personale și tehnicile proiective), iar din perspectivă nomotetică, distingem metodele psihometrice (testele de personalitate).

Între cele două categorii de metode apar diferențe în funcție de scopul urmărit, de obiectivitate și de gradul de precizie (Dafinoiu, 2002). Astfel, în cazul metodelor clinice, orientarea predominantă este una calitativă, deoarece ele își propun o cunoaștere cât mai amănunțită a persoanei și explicația evoluției sale, însă sunt lipsite de criterii precise de interpretare, ele depinzând de subiectivitatea celui care face analiza.

Metodele psihometrice se orientează spre stabilirea poziției persoanei în raport cu o populație normală, în ceea ce privește o anumită caracteristică sau variabilă a personalității și, datorită faptului că folosesc verificări statistice riguroase, ele sunt mult mai exacte iar interpretarea este predominant cantitativă.

Deși se reproșează metodei clinice lipsa unei teorii unitare și producerea unor date negeneralizabile, în practică majoritatea clinicienilor se raportează, mai mult sau mai puțin explicit, la un anume cadru teoretic, iar ceea ce se numește de obicei „simț clinic” este expresia experienței clinicienilor dobândită prin raportarea cazurilor individuale la un număr de alte cazuri studiate/tratate de aceștia.

Analiza resurselor și limitelor abordării clinice comparativ cu cele ale abordării psihometrice ne conduce la idea complementarității. În ciuda disputelor teoretice, practica clinică valorifică deja resursele acestora prin utilizarea combinată, în funcție de obiectivele evaluării clinice, a metodelor clinice și psihometrice.

Allport (1991), considera că teoriile personalității și metodele de evaluare ale acesteia trebuie să găsească un anume echilibru între cele două direcții: „Psihologia personalității nu este exclusiv nomotetică, nici exclusiv idiografîcă. Ea caută un echilibru între cele două extreme”.

1.4. STRUCTURA PERSONALITĂȚII

1.4.1 Modelul CLASIC:

     a). Aptitudini ( a face ceva cu ușurință, repede, bine, eficient, productiv, de o calitate superioară);

     b). Temperament (dimensiune dinamică a comportamentului uman). Modalitați comportamentale dianamice ce se manifestă diferențiat, atât în raport cu sarcina ce trebuie rezolvată cât și în relațiile umane.

Conceptul de temperament a fost cercetat și  definit riguros de PAVLOV care și-a fundamentat cercetarea pe cele două procese nervoase fundamentale ale sistemului nervos central: EXCITAȚIA și INHIBIȚIA, luând în considerare trăsături ale acestora: FORȚA, ECHILIBRUL, MOBILITATEA. Pornind de la aceste 3 trăsături ale excitației, ihibiției, PAVLOV descrie 4 tipuri de A.N.S. (Activitate nervoasă superioară):

  –    Tipul puternic, echilibrat, mobil- corespunzător temperamentului SANGVIN.

  –  Tipul  puternic   neechilibrat   mobil-   corespunzător   temperamentului COLERIC, deficitar la echilibru.   

   –  Tipul   puternic   echilibrat,   inert-   corespunzător   temperamentului FLEGMATIC, deficitar în ce privește mobilitatea.   

   –  Tipul slab, corespunzător temperamentului MELANCOLIC, deficitar mai ales la forța proceselor nervoase. b#%l!^+a?

Mai sunt și temperamente INEDITE ca rezultat al combinărilor complexe: b#%l!^+a?

• coleric- flegmatic; b#%l!^+a?

• sangvinic- melancolic;

• flegmatic- melancolic;

• coleric- melancolic;

• deficitar (negativ la toate trăsăturile). (vezi figura 1)

c) Caracter – constelație de atitudini, valori, norme, acte de conduită, fenomene cognitive, afective, volitive, integrate într-un sistem complex deschis, ierarhizat, relativ stabilizat, ce formează esența valorică a persoanei. Deci, caracterul ne apare ca structura psihică a persoanei la nivelul căruia norma morală se convertește în comportament moral.

Conținutul caracterului se exprimă printr-o multitudine de trăsături de caracter printre care amintim (I. Moraru): orientare (calitatea persoanei de selecta influențele externe, naturale șl socio-culturale după criterii moral-valorice și de a răspunde la ele prin reacții atitudinal-comportamentale adecvate); bogăție (varietatea șl complexitatea atitudinilor și valorilor, normelor selectate, care au devenit elemente relativ perene ale persoanei); stăpânire de sine (posibilitatea de a-și domina impulsurile, de a amâna reacția sau a o direcționa); puterea (capacitatea de a domina împrejurările); suplețea (deschiderea persoanei la lumea valorilor, asimilarea continuă a normelor); disciplină (încrederea optimă într-un sistem de norme și respectarea prevederilor sale); optimism (încrederea persoanei în sine, în ceilalți și în viață).

1.4.2  Modelul NEOCLASIC: expresia întâlnirii mai multor categorii de componente   în   care   elementele   clasice   apar   pe   cale   2   coordonate perpendiculare, (vezi modelul propus de Eysenck).

1.4.3  Modelul PSIHOSOCIAL:

•      Componenta dinamică: mobilitate, tenacitate, expresivitatea trăsăturilor;

•    Componenta intelectuală: sistemul informațiilor, modul de prelucrare, stilul de cunoaștere;

•  Componenta relațională- caracterială: atitudinile față de om, de colectivitate, lume, sine;

•  Componenta  orientativ-  proiectivă:   dorințe,  interese,  scopuri,  aspirație, idealuri, concepție despre lume;

•   Componenta operațională: deprinderi, capacități, aptitudini;

•   Componenta fizică: aspecte somatice, biochimice, neurofiziologice.

TIPOLOGIE CATEGORIALĂ

(Hypocrate, Galenus, Kant, Pavlov, Jung, Eysenck)

1.5   Perspective de analiza  a structurii personalității

1.5.1 Perspectiva atomistă:

• descompune personalitatea în elementele sale componente;

• urmărește descoperirea elementului primar, ultim;

• pulverizează unitatea personalității;

Critica:  "din cauza copacilor nu se vede pădurea".

1.5.2. Perspectiva structuralistă:

• pornește de la întreg la parte;

• ia în studiu organizarea, aranjarea, ierarhizarea elementelor;

• vede personalitatea global, unitar, nediferențiat, dinamic.

Critica:  "din pricina pădurii nu se văd copacii".

1.5.3. Perspectiva sistemică, de tip cibernetic:

• personalitatea un sistem de elemente, relații, interacțiuni, unitate

integrativa, hipercomplexa;

• modelul de analiză este cibernetic: intrare- stări- ieșire.

 Critica:  mulțimea este nediferențiată.

1.5.4 Perspectiva psihosocială:

• personalitatea     este     privită     concret,     situativ     conjunctural, interrelațional;

• accent pe ideea genezei, pe cum se formează ea însăși;

• conectează personalitatea la mediul socio-cultural. b#%l!^+a?

 Critica:  elementele concrete nu permit generalizări. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Perspectiva sistemico- psihosocială:

• personalitatea ca organism social- unitar;

• vede relația personalitate- grup social;

• vede personalitatea:

a) reală (ce este în realitate);

b) autoevaluată (ce crede că este);

c) ideală (cum ar dori să fie);

d) percepută (ce crede despre alții);

e) atribuită (ce crede că gândesc alții despre ea);

f) manifestată-cum se exteriorizează în comportament

Câteva precizări despre: (vezi M.Zlate,1999)

a) Personalitatea reala: este constituită din ansamblul proceselor, funcțiilor, tendințelor, însușirilor șl stărilor psihice de care dispune la un moment dat șl pe care le poate pune oricând în disponibilitate. Două sunt dimensiunile ei esențiale:

• cea intrapersonală, psihoindividuală (totalitatea însușirilor, predispozițiilor, atitudinilor, gândurilor șl montajelor psihice proprii); asigură istoria, traseul individual, configurează trăsăturile șl structurile sale cognitive, motivaționale, distincte de ale altor persoane;

•  cea   interpersonală,   psihosocială,   rezultată   din   acele   trăsături,   însușiri interiorizate, cristalizate prin contacte interpersonale, grupale.

Se constituie de fapt o balanță între cele 2 dimensiuni:

          • centrată pe sine (egoism)

          • centrată pe altul (altruism).

b) Personalitatea  autoevaluată:   cuprinde   totalitatea   reprezentărilor,   ideilor, credințelor individului despre propria sa personalitate.

 Asigură: -imaginea de sine;

               -cum se percepe el pe sine; ce crede despre sine, ce loc își                    atribuie în raport cu ceilați.

Este dependentă de capacitatea de autocunoaștere (eronată sau fidelă). Apar forme de supraevaluare sau subevaluare.

 c) Personalitatea ideală: personalitatea pe care subiectul dorește să o obțină:

• are caracter prospectiv, stimulativ;

• orientează conduita concretă a subiectului;

• asigură anticipat forța unor modele;

• are valoare educațională puternică.

d) Personalitatea percepută: ansamblul reprezentărilor, ideilor și aprecierilor cu privire la alții. Reprezintă imaginea sa despre alții, care îi determină, îi orientează comportamerntul față de aceștia (de ex: apreciind că o persoană este sinceră, deschisă se va manifesta și el la fel; sau invers. Imaginea despre altul (corectă, incorectă) este funcție de:

• capacitatea persoanei cunoscute de a se exterioriza, de a se lăsa cunoscută;

• capacitatea persoanei care cunoaște de a realiza (surprinde) esențialul;

• rolul clișeelor,  prejudecăților,  stereotipiilor perceptive care  deformează judecata personală.

e) Personalitatea proiectată: ansamblul gândurilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ că le are, le nutrește, le fac ceilalți asupra sa (imaginea de sinbe atribuită lumii- V. CEAUȘU).

     Este dependentă de reacțiile subiectului. Explică parțial conduita expectativă (așteaptă ca altul să se comporte față de el într-un anumit fel).

f) Personalitatea manifestată: ansamblul trăsăturilor ce-șl găsesc expresia în modalitățile particulare, proprii, specifice de exteriorizare șl obiectivare comportamentală.

       Este o construcție psihocomportamentală sintetică, dictată de elemente interioare (psihice) șl exterioare (cerințe situaționale). Exprimă latura obiectivă a personalității.

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

CAPITOLUL 2

Particularitățile dezvoltării personalității adolescenților

2.1. Adolescența – scurtă prezentare generală

Pubertatea și adolecența se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, familiale, profesionale etc. Întreaga perioadă a adolescenței este legată de schimbări de mare intensitate și cu efecte vizibile în înfățișare, comportamente și relaționare internă cu lumea exterioară, inclusiv prin creșterea capacității de integrare în specificul vieții sociale. Pe acest teren se constituie ,,sinele“, imaginea și percepția de sine – ca o componentă a ,,identității“ care, la rândul său, constituie nucleul personalității (Șchiopu și Verza, 1989).

Adolescența abundă în conflicte, fie împotriva societății, a normelor și valorilor stabilite de adulți, fie înlăuntrul propriilor motivări și nevoi. Unii autori vorbesc despre existența conflictelor dintre generații sau dintre diferitele grupe de vârstă.

N. Sillamy (1996) definește adolescența ca fiind o perioadă de viață care se situează între copilărie – pe care o continuă – și vârsta adultă. Este ,,perioada ingrată“, marcată de transformări corporale și psihice care încep către 12-13 ani și se termină spre 18-20 de ani. Limitele ei sunt imprecise, deoarece apariția și durata adolescenței variază după sex, după condițiile geografice și mediul social-economic. Pe plan psihologic, se deosebește prin maturarea instinctului sexual, prin întărirea preocupărilor profesionale și sociale, prin creșterea dorinței de libertate personală și independență, de plenitudine a vieții afective. Inteligența se diversifică, aptitudinile particulare se dezvoltă și se individualizează, crește puterea de abstractizare a gândirii. Adolescenții au nevoie să găsească, în afara familiei, structuri educative care să le permită să se dezvolte.

Tipul fundamental de activitate pentru această perioadă rămâne învățarea și instruirea teoretică și practică, inclusiv pregătirea pentru exercitarea unei activități profesionale. Viitorul devine o problemă care alimentează căutări de sine și generează o mai activă dezvoltare a unor ocupații, curiozități și investigații latente privind oamenii, conduitele, competențele și personalitatea lor.

U. Șchiopu și E. Verza (1989) consideră că adolescența începe după vârsta de 10 ani și durează până la 25 de ani, primii patru ani constituind pubertatea sau preadolescența. În această perioadă, copilul poate da dovadă de o mare atenție și curiozitate care se poate extinde prin explorare și la ceea ce se află în afara școlii și a familiei. În același timp, se poate dezvolta ,,influența de modelare imitativă“ între tineri, formele de interdependență dintre aceștia facilitând tot felul de contagiuni și imitații, adesea, aberante (elemente de modă, stil de viață, conduite etc.). De asemenea, adolescența se caracterizează prin axarea personalității pe achiziții de roluri dobândite și statuturi sociale legate de viața școlară, familială și grupul de prieteni. În acest context, se dezvoltă interese și aspirații, idealuri și expectanțe, dar și tentative de autocunoaștere și autodezvoltare.

Caracteristice pentru adolescent sunt tendințele tot mai largi de explorare, cunoștințele școlare și noutățile informaționale creând cadrul integrării sociale largi în care acționează constiturea identității sociale reale, ceea ce contribuie la dezvoltarea sinelui social. Adolescența este perioada reconstituirii personalității și a principalelor sale caracteristici, este perioada în care se formează sentimentele de responsabilitate și de datorie – ca expresie a sinelui social.

Perioada adolescenței este încărcată de o intensă maturizare pe toate planurile, inclusiv pe cel sexual, cu efecte în toate structurile personalității pe care le influențează. Imaginația, afectivitatea, interrelațiile de toate felurile încep să cuprindă identitatea sexuală socializată și integrarea ei în sinele corporal. De asemenea, în această perioadă, are loc o organizare a capacităților creative în foarte multe domenii.

Identitatea se află într-un plin proces de constituire, în care se subdivide structura identității în subidentitatea familială, cea cultural-socială, cea ocupațională (a dexterităților și capacităților) și în cea axiologică care cuprinde universul valorilor. Subidentitatea familială se află într-o situație critică, sub influențele suidentității cultural-sociale și axiologice (Șchiopu și Verza, 1989).

În perioada pubertății și adolescenții, individul traversează o serie de transformări sub toate aspectele, iar în momentul în care acesta nu reusește ca, pe baza noului echipamentbio-psiho-social pe care l-a dobândit, să treacă dintr-o dată de la statutul de copil la cel de adult, apare ,,criza“, adolescentul oscilând permanent între copilărie și maturitate, chiar dacă se orientează permanent spre lumea adultului.

A. Munteanu (1998) consideră că există câteva dominante care conferă specificitate acestei etape de dezvoltare: aspirația individului la independență, interiorizarea activității mentale și individualizarea care se structurează odată cu desăvârșirea b#%l!^+a?b#%l!^+a?particularităților de sex și a impactului provocat de influențelor mediului. În adolescență, b#%l!^+a?tipurile de relații se complică progresiv, copilul și, apoi, tânărul, integrându-se tot mai mult în generația sa (grupul social mai larg) prin exprimarea identității proprii și prin exprimarea identității față de adulți.

În ceea ce privește formarea personalității, adolescentul se află pus în fața unei opoziții permanente între, pe de o parte, comportamentele impregnate de atitudini copilărești, cerințele de protecție, anxietatea specifică vârstelor mici în fața situațiilor mai complexe și solicitante și , pe de altă parte, atitudini și conduite noi formate sub impulsul cerințelor interne de autonomie sau impuse de societate. Încep să se contureze mai clar distanțele dintre ceea ce cere societatea de la tânăr și ceea ce poate el să ofere, precum și dintre ceea ce cere tânărul de la societate și viață și ceea ce i se poate oferi.

În perioada adolescenței, maturizarea este centrată pe identificarea resurselor personale și construirea propriei identități și independențe, începând cu detașarea de sub tutela parentală. Tânărul începe să își descopere atitudini, abilități, forțe fizice și spirituale, începe să-și construiască lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor. În aceste condiții, se dezvoltă atitudini, concepții despre lume și viață, au loc manifestări ale creativității și, implicit, apar structuri motivaționale puternice (Șchiopu și Verza, 1997).

Desprinderea de statutul de copil nu este resimțită cu oarecare tensiune doar de adolescent, ci și de părinți și educatori, obligați și ei să-și schimbe sistemul de comunicare și interrelaționare cu adolescenții.

2.2. Achiziții semnificative ale personalității în perioada adolescenței

Pubertatea și adolescența se caracterizează prin definitivarea și stabilizarea structurilor de personalitate. În acest stadiu, psihismul dobândește un caracter caleidoscopic, ceea ce va furniza materia primă necesară restructurării personalității. Procesul de consolidare și diferențiere a Eu-lui personal și a Eu-lui social cunoaște o autentică dezvoltare în adolescență. Pe acest fundament, diferitele aspecte ale personalității – începând cu cele psihice și continuând cu cele sociale vor căpăta noi valențe, ceea ce asigură continuitatea firească a dezvoltării personalității.

La vârsta adolescenței, planul psihic suportă transformări și prefaceri profunde care, treptat, vor conduce la cristalizarea și maturizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului. Deși traseele acestui proces sunt complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare poate fi mai încet sau mai rapid, cu devansări spectaculoase, dar și cu întârzieri descurajante, la sfârșitul său, ne vom afla în fața unor structuri psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate.

Prefacerile psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile și trebuințele pe care acesta le poate resimți, atât cele specifice pubertății dar, acum, convertite sub alte forme, cât și nevoile specifice acestui nivel al dezvoltării ontogenetice.

Caracteristică pentru perioada adolescenței este evoluția accelerată a tuturor proceselor psihice. A. Munteanu (1998) analizează dezvoltarea psihică a adolescentului, pe plan senzorial, intelectual și reglatoriu. Astfel, în plan senzorial, câmpul vizual se stabilizează, culorile capătă semnificații mai precise (individul dobândește capacitatea de a denumi culorile și de a le asocia anumitor semnificații). La fete, pare a se intensifica sensibilitatea odorifică. Auzul, kinestezia și sensibilitatea tactilă capătă o nouă structurare, odată cu lărgirea mijloacelor de explorare a mediului, precum și cu cerințele din partea acestuia. Tactul (atingerea) capătă noi semnificații, atunci când este raportat la viața emoțional-sexuală.

Din punct de vedere intelectual, asistăm la o maturizare a proceselor intelectuale, corelată cu maturizarea bazelor neuro-fiziologice. Gândirea se află în stadiul operațiilor formale, ceea ce, în opinia lui J. Piaget, semnifică ,,punctul terminus“ în evoluția ei și a inteligenței. În această perioadă, apare un nou tip de gândire: gândirea logică, dialectică, în care un rol predominant îl joacă inferențele de tip cauzal (raționamentele deductive). Altfel spus, gândirea individului evadează din concret, senzorial, din ,,aici și acum“, adolescentul fiind capabil de a rezolva cu dezinvoltură probleme complexe, unele ipotetice și putând planifica procesele gândirii. Tot în plan cognitiv, adolescentul dobândește câteva abilități noi: abilitatea de a face distincție între real și posibil, abilitatea utilizării simbolurilor secundare (acelea care pot desemna, la rândul lor, alte simboluri) etc. Se constată nevoia sistematizării cunoștințelor (schematismul gândirii), spiritul experimental, capacitatea tânărului de a utiliza strategiile euristice în rezolvarea unor probleme complexe.

Memoria adolescentului se dezvoltă în mod specific. Se știe că memoria asigură consistența și coerența vieții psihice, precum și inserția pe dimensiunea temporală a existenței. Există mai multe tipuri de memorie, exprimând nivele calitative și cantitative diferite și intervenind în anumite tipuri de activități:voluntară/involuntară, mecanică/logică, de scurtă durată/de lungă durată, episodică (autobiografică)/semantică (abstractă) (Munteanu, 1998). În adolescență, însă, caracteristică este mai ales memoria de lungă b#%l!^+a?b#%l!^+a?durată, logică. În acest sens, L. S. Vâgotski a arătat că ,,adolescentul, pentru a-și aminti, b#%l!^+a?trebuie să gândească“ (apud Munteanu, 1998). U. Șchiopu și E. Verza (1989) consideră că adolescentul evocă mai ales evenimentele socio-culturale, iar mai târziu, acele fapte care îl proiectează într-o lumină favorabilă.

Limbajul capătă caracteristicile unui sistem hipercomplex de autoreglare și autoperfecționare a vieții psihice de ansamblu, constatându-se că apartenența la o anumită clasă socială își pune amprenta, în mai mare măsură, asupra limbajului, începând cu vârsta de 15 ani. Adolescentul își formează, prin exersare, numeroși algoritmi verbali utili în luările de cuvânt în fața anumitor colective, în redarea unor situații etc. De asemenea, adolescentul manifestă, față de sine însuși, exigențe tot mai mari în exprimarea orală și scrisă, în discuțiile constructive și/sau contradictorii, în situațiile de informare sau de confesiune. Vorbirea devine mai nuanțată și mai plastică, adaptată la circumstanțe. Adolescentul acordă o mai mare atenție pentru sensul, semnificația și folosirea corectă a termenilor.

Motivația și afectivitatea constituie ,,musculatura vieții psihice“ (Șchiopu și Verza, 1997). Conform piramidei trebuințelor, propusă de A. Maslow (1954), există șapte tipuri de trebuințe organizate ierarhic, după cum urmează: trebuințe fiziologice, trebuințe de securitate, de dragoste și afiliere, trebuințe de stimă și statut, trebuințe de cunoaștere, trebuințe estetice și trebuințe care vizează autorealizarea propriului potențial. În adolescență, întregul set este prezent,dar primează trebuințele sinelui (de cunoaștere și estetice). În adolescența prelungită, pregnantă pare a fi trebuința de autorealizare.

La adolescenți, motivația școlară capătă o funcție reglatoare a comportamentului. Astfel, interesul pentru activitatea școlară este fluctuant; nu de puține ori, apar perioade când adolescentului școala i se poate părea anostă, devitalizantă și, în compensație, se activează deschiderea sa culturală. Curiozitatea continuă să evolueze, apare și nevoia de a filosofa, ceea ce va contribui la schițarea unei prime concepții despre lume și viața individului (R. L. Thorndike; apud Șchiopu și Verza, 1989).

În adolescență, viața afectivă se nuanțează, emotivitatea devine mai echilibrată, iar pe fondul dechiderii față de bine și frumos, apar sentimentele superioare (intelectuale, estetice, creatoare, morale).

În relațiile cu părinții, stările afective acționează mai acut, trecând de la o ternsiune mai mare în pubertate la o temperare treptată în adolescență, când are loc o redeschidere spre spațiul familiei, prin scăderea tensiunii de opoziție și culpabilitate. Deschiderea spre familie se accentuează în perioada adolescenței prelungite, fiind, însă, secondată de o disponibilitate afectivă foarte mare (extrafamilială).

În relațiile cu sexul opus, se manifestă sentimente și emoții noi, inedite, ca simpatia și sentimentele de dragoste. În adolescență, dragostea se conturează ca o trăire complexă de atașament, emoționalitate exaltată pentru persoana iubită, cu eforturi ca acest sentiment să nu pară neînsemnat sau să transforme toate împrejurările dificile în drumuri ce trebuie învinse pentru a fi la înălțimea dragostei mobilizându-se resurse extrem de mari ale psihicului (Șchiopu și Verza, 1997).

2.2.1. Conștiința de sine la adolescenți

Dincolo de multitudinea transformărilor ce inovează întreaga personalitate a adolescentului, există, după U. Șchiopu și E. Verza (1997), trei dominante care dau culoare și specificitate acestei vârste:

– cristalizarea conștiinței de sine;

– identitatea vocațională;

– debutul independenței.

Problema principală a pubertății și a adolescenței este aceea a identificării de sine (personale) sau a dezvoltării conștiinței de sine. Se intensifică dorința adolescentului de a fi unic, luând forma nevoii de singularizare, de izolare, tânărul fiind preocupat și absorbit aproape în exclusivitate de propria persoană, pentru ca, spre sfârșitul adolescenței, acesta să simtă nevoia din ce în ce mai acută de a se manifesta ca personalitate, ca subiect al unei activități socialmente recunoscută și utilă, valoroasă.

Nevoia de a fi personalitate se manifestă, adeseori, prin tendința expresă a adolescentului de a fi original, cu cele două forme ale sale: creația, producerea a ceva nou, original și excentricitatea (din dorința de a ieși din comun, de a fi ca nimeni altul, adolescentul își poate întrece prietenii, atât în comportamente sociale dezirabile, cât și în comportamente deviante).

Perioada pubertății și adolescenții pune problemele dezvoltării conștiinței de sine, datorită, pe de o parte, modificărilor care survin în sistemul general de cerințe față de b#%l!^+a?b#%l!^+a?puberi și adolescenți, iar pe de altă parte, datorită schimbărilor prin care poate trece b#%l!^+a?personalitatea, cu structurile și substructurile sale.

Astfel, are loc intensificarea percepției de sine prin câteva aspecte, dintre care ne putem referi la: propria imagine corporală, identificarea și conștientizarea Eu-lui, identificarea sensului, rolului și statutului sexual și, mai ales, a celui social. Percepția de sine și imaginea de sine devin critice, datorită schimbărilor siluetei, fizionomiei și ținutei.

Imaginea corporală – mai puțin importantă în copilărie – devine din ce în ce mai centrală, încorporându-se în conștiința de sine și începe să fie percepută ca atare. Fără ea, nu se poate organiza procesul de identificare.

Identificarea nu este un proces simplu și direct. Din experiența sa generală, copilul își poate construi deja o imagine despre sine conturată prin ochii celorlalți. El se poate considera puternic sau slab, cu o fizionomie plăcută sau nu. Această experiență poate influența imaginea de sine din timpul perioadei de creștere și dinspre finalul acesteia.

U. Șchiopu și E. Verza (1997) consideră că percepția de sine alimentează ideea de sine și, întrucât în pubertate și adolescență, percepția de sine se modifică și se corectează permanent, procesul de autoidentificare rămâne deschis.

W. James a fost primul filosof care a acordat o atenție deosebită dialecticii dezvoltării conștiinței de sine, precum și ,,distanței“ dintre Eu și Sine. Personalitatea totală, al cărei nucleu devine Eu-l și Sine-le, este, prin aceasta, duală, fiind structurată din Eu, cel care cunoaște și este conștient de Sinele – cel care este cunoscut.

Sinele cuprinde trei elemente: sinele corporal-material, sinele social și sinele spiritual. Sinele corporal-material se referă la corp, veșminte, familie, cămin, obiecte etc., deci la tot ceea ce posedă o persoană din punct de vedere material. A. Munteanu (1998) consideră că, pentru a se familiariza cu noua sa identitate anatomică, dialogurile adolescentului purtate cu persoana pe care o vede în fața sa atunci când se uită în oglindă sunt foarte frecvente, acesta putând oscila între satisfacție și critică violentă.

Acest fapt poate justifica preocupările mai intense pentru modul de aranjare a părului sau pentru vestimentația purtată, pe care le au unii adolescenți. Tot ceea ce fac acești adolescenți este pentru a se remarca sau pentru a șoca. Și, pentru aceasta, în afara teribilismului vestimentar și/sau comportamental, gama de manifestări își subordonează și modalitățile de a ieși în evidență prin artă sau literatură, dar și prin acte deviante (fuga de acasă, furtul, violul etc.).

Sinele social constă în reputația și recunoașterea unei identități anume, considerația pe care o poate obține o persoană de la ceilalți, precum și conștientizarea statuturilor și rolurilor pe care aceasta le îndeplinește în prezent, sau a celor pe care le proiectează în viitor. În fine, a treia componentă a sinelui este sinele spiritual și se exprimă prin conștientizarea propriei activități, a propriilor tendințe și aptitudini. Este vorba despre teritoriul atât de fragil al emoțiilor, dorințelor, al actelor de voință. În toate accepțiunile și/sau elementele sale componente, sinele are o natură socială (Șchiopu și Verza, 1997).

Adolescența este însoțită de separarea planului real-obiectiv al lumii și vieții de planul subiectiv, ca spațiu al conștiinței și al reprezentării lumii. Departajarea subiectiv-obiectiv este condiționată parțial de însușiri de personalitate dinamice, ca expresivitatea, dinamismul, expansiunea personalității etc., precum și de cunoștințele achiziționate de tânăr.

În fine, se dezvoltă discret și identitatea sexuală, care poate fi influențată intens de modelele parentale și materiale, fiind la început integrată difuz în subidentitatea familiei. În acest sens, băieții care au un model parental cu masculinitate redusă, prezintă dificultăți de identificare, în timp ce băieții care au un model parental puternic conturat sunt mai siguri pe ei, mai încrezători, protectivi și mai relaxați.

În cazul adolescentelor, situația este mai complicată, deoarece, pe plan social, rolul feminin este el însuși într-o schimbare continuă, existând o mare diversitate de modele feminine: tradiționale, de tranziție, moderne etc. În genere, tinerele fete cu identificare feminină tradițională sunt mai conflictuale decât cele care se identifică altfel cu rolurile specific feminine (Șchiopu și Verza, 1997).

Procesul formării conștiinței de sine, precum și a autoconștiinței, se ajustează și prin raportare la indivizii din aceeași generație (pairs).

Rezumând, dezvoltarea și stabilirea identității personale se nuclearizează, între 11 și 13 ani, în căutarea de sine (conflictul puberal), în perioada dintre 14 și 16 ani, prin afirmarea de sine (conflict de afirmare) și se constituie subidentitatea culturală, între 17 și 20 de ani, când se realizează pregătirea profesională (conflictele de rol și status), organizându-se subidentitatea profesională (aspirativă) și, între 20 și 24 de ani, integrarea profesională, prin stadii de practică și experiență profesională (conflicte de integrare socio-profesională).

Identitatea vocațională desemnează abilitatea persoanei de a-și cunoaște calitățile și defectele, pe baza cărora poate decide asupra profesiunii pe care o poate îmbrățișa în viitor. A. Munteanu (1998) consideră că, după vârsta de 14 -15 ani, când se stabilizează dimensiunile personalității, adolescentul se refugiază în interiorul său pentru a-și diseca fiecare gest și fiecare trăire și a le supune unei analize critice. Această explorare b#%l!^+a?b#%l!^+a?interioară îl ajută nu numai să-și îmbogățească imaginea de sine, prin inventarierea b#%l!^+a?calităților și defectelor sale, dar îi și inoculează apetitul pentru investigarea problemelor ontologice majore.

U. Șchiopu și E. Verza (1997) sunt de părere că, de la 14 ani, problema orientării profesionale capătă un loc aparte în cadrul preocupărilor adolescentului, acesta angajându-se în eforturi din ce în ce mai intense de calificare, ceea ce îi poate oferi prilejul de a dobândi o experiență importantă. Interesele și alegerea profesională trec prin 3 stadii (Ginzberg, 1951; apud Șchiopu, 1997): 1) stadiul fantezist, care acoperă întreaga copilărie până la aproximativ 11 ani și se caracterizează prin tot felul de preferințe (pompier, bucătar, șofer, pilot etc.); 2) stadiul planurilor neconcordante (între 11 și 16 ani, adolescentul își construiește planuri de alegere bazate pe interese, care nu sunt întotdeauna în acord cu aptitudinile) și 3) stadiul planurilor realiste (în care alegerea se particularizează, începându-se pregătirea profesională mai profundă care va duce la conturarea subidentității profesionale și social-culturale încărcate nu numai de roluri și statute desiderative, ci și de cunoștințe, aptitudini și abilități adecvate).

O altă dimensiune a dobândirii identității personale este aceea a câștigării independenței. Descoperind fondul său bogat de resurse, adolescentul se crede îndreptățit nu numai să le fructifice, ci și să aspire la independență. Întrucât există trei feluri de independență (material-economică, emoțională și de mentalitate/valori), dobândirea acesteia pare a fi condiționată de ce anume se consideră în societate că înseamnă independența. Pubertatea și adolescența aduc doar o independență pe plan valoric, întrucât, în pofida atitudinilor frecvente de bravare, dependența materială și afectivă a puberului și/sau adolescentului față de familie rămâne activă un timp încă îndelungat.

Datorită orientării preponderente spre viitor a adolescentului, asistăm la cristalizarea unui ideal, ceea ce se realizează prin identificarea cu persoane renumite și valori consacrate. Idealul, în adolescență, are câteva caracteristici distinctive: refuzarea șabloanelor, asumarea conștientă de către individ și importanța în reconstrucția personalității (Munteanu, 1998).

De asemenea, în jurul vârstei de 14-15 ani, se explicitează tipul temperamental căruia aparține adolescentul și se diversifică/consolidează structurile de caracter. Pentru a se descrie acest proces, s-a introdus noțiunea de acceptori morali – formațiuni psihice bipolare, rod al educației, care sintetizează concepția despre lume și viață a individului sau, altfel spus, sunt norme morale asimilate în mod ierarhic în structura personalității (Șchiopu și Verza, 1989).

În adolescență, mai ales după 15 – 16 ani, se nuanțează responsabilitatea, adică adolescentul își asumă sarcini dificile, străduindu-se să facă față situațiilor neplăcute. În adolescența prelungită, se constată grija persoanei față de climatul moral al locului său de muncă. Pubertatea și adolescența oferă și spațiul adecvat pentru dezvoltarea aptitudinilor speciale (literare, artistice, științifice, sportive etc.) care vor alimenta o gamă amplă de interese și aspirații.

2.2.2. Stima de sine – vector al personalității adolescentului

Dificultățile pe care un individ le poate întâmpina în viața școlară sau profesională reflectă, adesea, o lipsă de motivare sau de implicare față de anumite sarcini cerute. Ori, interesul reușitei școlare sau profesionale depinde, în mare parte, de imaginea pe care o persoană o are despre sine. Sentimentele pozitive și valorificarea imaginii de sine sunt factori importanți pentru motivarea activității. În copilărie, indivizii își formează o imagine despre ei înșiși fondată pe modul în care sunt tratați de către persoanele care joacă un rol important în viața lor: părinți, profesori, prieteni, colegi de școală etc. Această apreciere pozitivă sau negativă despre imaginea de sine constituie stima de sine.

S. Coopersmith (1984) definește stima de sine ca fiind un ansamblu de atitudini și opinii pe care indivizii le pun în joc, în raporturile lor cu lumea exterioară. Încrederea în reușita personală, mobilizarea în vederea atingerii unor obiective, resimțirea mai mult sau mai puțin a unui eșec, ameliorarea performanțelor prin valorificarea experiențelor anterioare sunt atitudini legate strict de stima de sine. Cu alte cuvinte, stima de sine cuprinde o dispoziție mentală care pregătește individul pentru a reacționa conform cu așteptările sale de succes, acceptarea și determinarea personală.

Stima de sine este expresia unei aprobări sau dezaprobări privind sinele însuși. Ea ne indică în ce măsură un individ se crede capabil și important. Este o experiență subiectivă care se traduce la fel de bine atât verbal, cât și prin comportamente semnificative.

Anumiți autori consideră că, spre mijlocul copilăriei, individul își formează o imagine despre el care rămâne relativ constantă în cursul vieții. Această apreciere a sinelui va fi afectată, în decursul evenimentelor vieții, dar, se pare că își regăsește nivelul obișnuit, atunci când condițiile mediului se normalizează. S-a demonstrat că aprecierile despre sine b#%l!^+a?b#%l!^+a?rezistă relativ bine schimbărilor, nevoia de coerență și stabilitate fiind mai puternice. b#%l!^+a?

Atitudinile privind sinele, ca și toate celelalte atitudini pot fi sau nu conștiente. Ele poartă anumite conotații afective pozitive sau negative strâns legate de procesele cognitive și motivaționale.

Stima de sine are un rol esențial în realizarea echilibrului nostru psihologic: atunci când are un nivel ridicat și o anumită stabilitate, ea conduce la acțiuni eficiente, ne poate ajuta să facem față dificultăților, să obținem performanțe bune și foarte bune în activitatea desfășurată și să întreținem relații bune cu cei din jur; în cazul în care stima de sine este instabilă și are un nivel scăzut, efectele constau în inadaptare, frustrare, eficiență scăzută în acțiuni. Persoanele cu un nivel scăzut al acestei variabile de personalitate au sentimentul că nu se cunosc prea bine, vorbesc despre ele mai degrabă într-o manieră neutră, nesigură, ambiguă, au o părere despre propria persoană care depinde de circumstanțe și interlocutori; însă, pot avea o bună capacitate de adaptare la interlocutori și un simț al nuanței.

Amână luările de decizii, sunt adesea neliniștite de consecințele posibile ale alegerilor lor, sunt influențate de anturaj în luarea deciziilor, sunt uneori ezitante sau convenționale în luarea deciziilor. Astfel de persoane reacționează emoțional la eșec, se simt respinse dacă sunt criticate în domeniile în care se consideră competent, se justifică după obținerea unui eșec, caută informațiile negative despre ele, manifestă anxietate puternică în fața evaluării de către ceilalți; au o bună motivație de a nu eșua și capacitate de a asculta criticile.

Persoanele cu un nivel ridicat al stimei de sine au păreri clare și stabile despre ele însele, întrucât acestea nu depind prea mult de context, vorbesc despre ele însele într-un mod tranșant, coerent, pozitiv; riscă să facă exces de certitudini și simplificări; acționează eficient, țin cont de ele însele în luarea deciziilor, perseverează în hotărârile lor, în ciuda dificultăților, pot fi inovatoare, însă, uneori, sunt prea sensibile la interesele lor pe termen scurt. Eșecul nu lasă urme emoționale durabile asupra unor astfel de persoane, pot rezista la criticile asupra punctelor lor sensibile, nu se simt obligate la justificarea unui eșec și nici nu se simt respinse dacă sunt criticate, însă se poate întâmpla să nu țină cont de critică.

Persoanele reacționează diferit, în funcție de nivelul stimei de sine și în fața succesului, și în ceea ce privește alegerile importante în viață. Astfel, cele cu o stimă de sine scăzută nu au o atitudine realistă în fața succesului, neapreciindu-se la justa lor valoare și, de cele mai multe ori, atribuie succesul factorilor externi și nu propriilor lor resurse; reușita le poate produce teama de a nu mai fi la înălțime în viitor (bucurie anxioasă), adică teama de eșec; în fața acestor temeri, multe dintre ele sunt prudente, nu-și asumă riscuri, preferă să fie mediocre, progresează lent. Dimpotrivă, la persoanele cu o înaltă stimă de sine, reușita le confirmă imaginea stimei de sine, le provoacă emoții pozitive și motivație crescută; ele sunt, însă, dependente de recompense. Astfel de persoane își asumă riscuri, caută să își depășească limitele, se simt stimulate de noi experiențe, au un progres rapid și raționează în funcție de succese.

În orice activitate întreprindem, căutăm să satisfacem două trebuințe indispensabile stimei de sine: necesitatea de a fi iubit (apreciat, dorit, simpatizat) și necesitatea de a fi competent (performant, abil, înzestrat). Aceste trebuințe se cer a fi satisfăcute permanent, întrucât stima de sine reprezintă o dimensiune mobilă și foarte importantă a personalității umane. La un nivel ridicat al stimei de sine se poate ajunge prin iubire și educație, inițial, din partea părinților, apoi, din partea prietenilor, colegilor, a tuturor persoanelor semnificative, pentru un individ, de-a lungul vieții sale.

Se pune problema de la ce vârstă putem vorbi despre existența stimei de sine. Științific, începuturile stimei de sine sunt corelate cu apariția conștiinței de sine a cărei componentă este; copiii, abia la 8 ani, au o reprezentare psihică globală despre ei înșiși, care poate fi evaluată științific. Însă, și înainte de această vârstă, întâlnim elemente care stau la baza constituirii stimei de sine. Astfel conceptul de stimă de sine este strâns legat de ideea de acceptare socială (măsura în care un individ este plăcut de grupul din care face parte) care apare la copiii de 3-4 ani, dar și de dorința de valorizare a propriei persoane – întâlnită la copii de 5-8 ani.

Experiențele acumulate în timpul copilăriei pun bazele stimei de sine, prin maniera în care copilul este învățat să facă față succesului și eșecului, prin modul în care este susținut de părinții săi, prin tipul de relații pe care le stabilește și cultivă cu cei din jur. Astfel, o bună rezistență la eșec, performanțele școlare, bunele relații cu copii de aceeași vârstă, conștientizarea domeniilor de competență reprezintă factori care conduc la constituirea unui nivel ridicat al stimei de sine.

În universul existenței unui copil, există patru surse de judecăți semnificative (surse ale stimei de sine): părinții, profesorii (școala), colegii și prietenii apropiați. La copiii mici, cea mai mare influență o exercită părinții; pe parcursul dezvoltării, importantă devine și părerea prietenilor, în ceea ce privește aspectul fizic, aptitudinile sportive și popularitatea; părerea părinților rămâne importantă în domeniul conformismului comportamental și în cel al reușitei școlare. Aprobarea parentală este importantă și în b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?adolescență, această importanță diminuându-se abia atunci când tânărul părăsește familia. Susținerea parentală, în formarea unei bune stime de sine, este foarte importantă, deoarece copilul se hrănește cu dragostea primită de la părinții săi. De asemenea, școlarizarea și modul în care copilul percepe schimbarea din momentul începutului școlarizării, influențează atât nivelul, cât și stabilitatea stimei de sine.

Copilul trebuie pregătit să fie competent social, să se simtă în largul său în cadrul grupurilor, să se afirme fără agresivitate sau lăudăroșenie, să reușească în sarcinile cerute de societate, să fie dorit, acceptat, aprobat și admirat de cei din jurul său. Și, pentru ca această pregătire să se realizeze, este necesară susținerea parentală care poate fi de două tipuri: necondiționată sau condiționată (de comportamentul copilului).

Susținerea necondiționată pare a influența nivelul stimei de sine (cu cât copilul este mai iubit, cu atât stima de sine este mai înaltă), pe când susținerea condiționată pare a influența stabilitatea stimei de sine (în cazul în care copilul este iubit, cu cât acesta va fi mai educat, cu atât stima de sine va fi mai stabilă).

Numeroase cercetări de laborator și de teren întăresc opinia clinicienilor asupra importanței stimei de sine în viața persoanlă și în raporturile sociale. Studii asupra motivației sugerează că voința de a ajunge la un statut social mai elevat sau o puternică recunoaștere socială provin din dorința de a păstra o imagine pozitivă de sine. Lucrări experimentale au arătat că persoanele care au un nivel scăzut al stimei de sine sunt mai puțin capabile de a rezista opiniilor altora și sunt mai puțin apte de a percepe tentativele de influențare sau de intimidare. Dimpotrivă, persoanele cu o înaltă stimă de sine își fac o idee pozitivă despre capacitatea și individualitatea lor.

S-a demonstrat, de asemenea, că persoanele creative au o înaltă stimă de sine, având convingerea că își pot impune propriul model; stima de sine pare a fi un element fundamental al creativității. Persoanele care au un nivel de stimă ridicat sunt mai susceptibile decât altele de a-și asuma un rol activ în grupurile sociale, de a se exprima liber și eficace.

Coopersmith (1984) consideră că, cu cât un individ este eliberat de îndoieli și ambivalențe, cu atât acesta rezistă mai bine amenințărilor, este degajat de tulburări minore de personalitate; astfel, cel care are o înaltă stimă de sine poate să-și atingă scopurile pe care și le-a fixat.

Trăsături specifice ale dezvoltării psihologice ale adolescenților din Centrele de Plasament

Unul dintre factorii care intră în structura personalității, influențând-o în dezvoltarea sa ulterioară este afectivitatea. Având în vedere faptul că există o relație strânsă între aceasta și dezvoltarea generală a personalității copilului, lipsa dragostei materne aduce perturbări ale normalității structurilor fizice și psihice, prin acțiunea corozivă a blocajului afectiv. Lipsa de afectivitate și de maturitate afectivă contribuie la apariția unor dificultăți adaptative și a unor devieri de comportament, ca reacții de protest împotriva acestor lipsuri.

În copilărie, rolul afectivității, în procesul general al formării personalității, crește, aceasta fiind considerată una dintre cele ,,șase mari forțe“ care determină cursul dezvoltării și reglează comportamentul, celelalte cinci fiind: factorii fizici, familia, școala, condiția socială și inteligența. La adolescente, această nevoie se amplifică, iar nesatisfacerea lor lasă urme adânci în viață, influențând, în mod direct, nu numai conduita, ci și dezvoltarea intelectuală, ceea ce face ca adolescența să mai fie numită și ,,vârsta afectivă“ (Florescu și Frățiman, 2000).

Numeroase cercetări au evidențiat relația strânsă care există între dezvoltarea afectivă și dezvoltarea generală a personalității copilului, începând cu latura biologică și treminând cu cea psihologică, relație concretizată în următoarele aspecte: frustrările afective duc, prin anumite mecanisme fiziologice, la modificări somatice, scoaterea copilului din mediul necorespunzător din punct de vedere afectiv sau corectarea – în bine – a acestui mediu duc la încetarea tulburărilor. Influența negativă a lipsei de afectivitate operează în următoarele direcții: copilul devine tot mai închis și mai resemnat, izolându-se, apare mai agresiv și chiar violent, persormanțele intelectuale nu depășesc mediocritatea și întregul comportament este perturbat.

Este de necontestat faptul că fenomenul de carență afectivă determină sentimentul de frustrare, datorat, în parte, unei interferențe cu relațiile de atașament și, pe de altă parte, efectelor unui mediu înconjurător nou, străin și rece. Retardarea intelectuală pare a fi datorată unei experiențe neplăcute și traumatizante, tulburările apărând datorită perturbării relațiilor interepersonale. Aceasta accentuează importanța specială a afectivității în primii ani de viață, în formarea relațiilor interumane, în dezvoltarea personalității și dezvoltarea socială. Distrugerea relațiilor de atașament, prin separarea sau incompatibilitatea atașamentului, poate determina anxietăți grave care joacă un rol cheie în unele depresii ale copilului.

J. Bowlby (1952) a observat că, dintr-un număr de copii instituționalizați, o b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?parte au manifestări vizibile ale deprivării afective – cu alte cuvinte, au un comportament labil, dictat de nevoile emoționale, în timp ce cealaltă parte, fie a ajuns la o stare de neutralitate în acest domeniu, fie posedă un obiect al iubirii o persoană din familie sau din afara ei care îl vizitează, fie, ceea ce este mai plauzibil, copiii au un comportament interiorizat ori depresiv, cu abandonarea speranței de a câștiga afecțiunea cuiva (apud Dumitrana, 1998).

La comportamentul manifest de deprivare afectivă, se adaugă alte manifestări care atestă tulburarea echilibrului emoțional: fugă și anxietate, hiperactivitate, incapacitatea de concentrare, rezultatele școlare slabe.

Levy (1937) stabilește câteva trăsături tipice ale copiilor instituționalizați, și anume (apud Dumitrana, 1998): relații superficiale, nici un sentiment real – o anumită incapacitate de a simpatiza oamenii ori de a-și face prieteni adevărați, o inaccesibilitate care exasperează pe cei care încearcă să-i ajute, nici un răspuns emoțional în situații în care acesta ar fi normal să apară, o nepăsare stranie, prefăcătorie și încercare de evaziune (adesea, fără rost), lipsă de concentrare la școală.

Aceleași rezultate le obține și L. Bender (1947), formulând chiar trăsăturile caracteristice ale unui sindrom pe care îl denumește tulburare comportamentală psihopatică, sindrom specific copilului abandonat în instituție și pe care îl descrie astfel: ,,Există o incapacitate de a iubi, ori de a se simți vinovat. Nu există conștiință. Nu există capacitate de a conceptualiza și, mai ales, ceea ce este semnificativ, în ceea ce privește timpul, nu există un concept al timpului. Această absență a conceptului de timp este o caracteristică izbitoare a structurii personalității“ (apud Dumitrana, 1998).

E. Macavei (1989) găsește, în cadrul investigațiilor sale, o serie de caracteristici, precum sărăcia repertoriului socioafectiv, stări afective preponderent negative cu manifestări stridente și constată că trebuințele afective ale copiilor (depășind posibilitățile de satisfacere a lor), restrictiițe vieții în colectiv, pe fondul unei vulnerabilități bio-psihice, declanșează stări de nervozitate colectivă,marcate de crize de afect (plâns și furie, agresivitate și autoagresivitate), atitudini revendicative (gelozie, posesivitate), regresii comportamentale – suptul degetului, legănatul. Aceste manifestări sunt consecințe ale nevrozei de abandon, datorată carenței afective materne și neglijării copilului de către adultul/substitutul matern.

Legate strâns de problemele afective, foarte de timpuriu apar și tulburările în comportamentul social. Întregul comportament al copilului instituționalizat exprimă apatie, trietețe , neîncredere și dezorientare. Bowlby (1952) observă că există un grad scăzut de adaptare socială la cei care și-au petrecut anii copilăriei în instituții, față de cei care, în aceeași perioadă de timp, au fost crescuți în propriile familii, chiar dacă acestea nu ofereau cele mai propice condiții.

O trebuință socială fundamentală este nevoia de afiliere, exprimată prin preocuparea de a stabili și menține relații afective pozitive cu alte persoane, precum și prin dorința de a fi plăcut și acceptat. Studiile efectuate au demonstrat existența, la copiii instituționalizați, a unei puternice tendințe de afiliere care apare din teama de respingere – expresie a repetatelor experiențe de interacțiune interpersonală eșuate (Dumitrana, 1998). Concluziile par a stipula faptul că deprivarea socială determinată de instituționalizare conduce la creșterea nevoii de afiliere, precum și la scăderea sentimentului propriei valori, ambele trăiri fiind originate într-un punct de puternică anxietate.

În cazul copiilor și al adolescenților instituționalizați, viciile în formarea autonomiei și a responsabilității, deficiențele în educația pentru viață, lipsa modelelor și lipsa de comunicare cu anturajul de tineri și adulți, preum și neimplicarea adolescenților în luarea deciziilor importante în propria lor viață au repercursiuni negative asupra integrării lor sociale ulterioare.

Familia și copilul reprezintă elementele de bază ale societății; familia fiind cadrul în care copilul se naște, crește, se dezvoltă și implicit, își formează personalitatea.

Până la FREUD, se consideră că viața propriu-zisă, în special cea psihică, începe odată cu nașterea individului, parcurgând etape succesive de dezvoltare-maturizare. Acest punct de vedere este susținut de teoria lui J. PIAGET.

După O. RANK, în procesul de formare și creștere a personalității individuale, se disting patru faze majore:

faza familială care consideră că viața începe cu o unire, reprezentată prin cuplul marital. Nașterea individului va reprezenta o experiență psihotraumatizantă pentru copil (“traumatismul nașterii”), accentuată de secționarea cordonului ombilical, ca simbol al separării de mamă a acestuia. Urmează apoi e etapă de creștere și de desprindere treptată a copilului de părinții săi, în special de mamă, cu ieșirea acestuia de sub controlul și autonomia maternă.

faza socială este considerată ca fiind o “renaștere” prin afirmarea externă a individului, concomitent cu separarea completă a acestuia de familia sa de origine. Este faza formării și a lichidării complexului oedip.

faza artistică reprezintă unirea individului cu natura, cu realitatea, cu lumea. Ea se caracterizează prin dominarea gândirii, considerată tot ca un proces de b#%l!^+a?afirmare b#%l!^+a?b#%l!^+a?socială, de dobândire a prestigiului și autorității individuale.

faza spirituală este considerată a fi faza superioară, corespunzătoare idealurilor etice și spirituale ale individului. Ea este privită ca fiind un proces de afirmare deplină a persoanei respective. Această fază este caracterizată prin identificarea individului cu anumite idealuri spirituale, ideologice sau filosofice, reprezentând în fond momentul desăvârșirii ființei sale (vezi schema – O. RANK).

Pornind de la această “structură” de formare a personalității – oferită de O. RANK – nu putem să nu punem următoarea întrebare “Tot așa este și în cazul copiilor lipsiți de părinți, a căror personalitate se formează în Centrele de Plasament ?”

Pentru a răspunde la această întrebare vom porni de la o problemă cu caracter general, și anume Cum ajung acești copii în centrele de plasament? Răspunsul ține de câteva situații de o extremă importanță:

părinții copilului sunt decedați, necunoscuți, puși sub interdicție;

părinții sunt declarați judecătorești morți sau dispăruți;

părinții sunt decăzuți din drepturile părintești;

copilul este pur și simplu declarat abandonat;

dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată în familie din motive în / dependente de voința părinților.

În cele mai grave situații – atunci când părinții sunt dezinteresați, reci, distanți, pasivi în ceea ce privește formarea și educarea propriului copil – aceștia (copiii) preferă să locuiască pe stradă, în parcuri, în gurile de canalizare.

În acest sens, avem de-a face cu două situații-problemă: fuga și vagabondajul. Dicționarul explicativ al limbii române contemporane (DEX) definește astfel cuvintele fugă și vagabondare:

-fuga este deplasarea cu pași repezi; alergare, goană, părăsirea grabnică a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie;

– vagabondare înseamnă a rătăci fără țintă, hoinărind dintr-un loc într-altul; trăind ca un vagabond.

Prin urmare, fuga este egală cu părăsirea casei părintești, a școlii, având poate un țel, scop, direcție, pe când vagabondarea este egală cu rătăcirea de colo, colo, fără țintă.

La rândul său, NORBERT SILLAMY în Dicționarul psihologiei încearcă să fie și mai exact:

fuga înseamnă plecare de la domiciliul său (la copil, fiind epilogul unui conflict cu anturajul, câteodată reacție la opoziția față de mediul care nu-l satisface, totodată o speranță confuză de a găsi aiurea ceea ce i-a fost până atunci refuzat);

vagabondarea se referă la aceea că vagabondul nu se fixează nicăieri, nu are domiciliul fix, este unul care își urmează “visurile”, construindu-și un fel de “fabulă trăită” (DUPRE). La copii, vagabondajul apare în special la indivizii emotivi – de exemplu: frica de a se întoarce acasă din cauza unei note proaste luată la școală – , la cei instabili și lipsiți de suport afectiv – abandon, dezmembrarea familiei . . .

Consecințele fugii sunt adeseori extrem de serioase: furt, agresivitate. În orice caz, este vorba despre un comportament specific neadaptatului. În acest sens, relația dintre ele ar putea fi astfel schematizată:

furt de-acasă – fugă de-acasă – grup – agresivitate;

fugă de-acasă – grup – furt social – agresivitate;

grup – furt de-acasă – fugă de-acasă – agresivitate;

grup – furt social – fugă de-acasă – agresivitate;

furt de-acasă – fugă de –acasă – prostituție etc;

Distanța dintre ele este dată de durată: fuga are un caracter de criză, iar vagabondajul este un fenomen complex având o desfășurare în timp. În funcție de cauze, fuga are diverse forme: forma de pulsiune emotivă, ca rezultat al unei stări conflictuale cu școala, cu familia, o situație familială deosebită generată de disocierea căminului, lipsuri materiale, tendințele revendicative, hebefreniile “de orgoliu”. Fuga mai poate fi o expresie a unei dorințe de aventură, de evadare pentru a vedea lucruri noi, în special pentru a întâlni și a trăi o experiență imaginară indusă printr-o sugestibilitate infantilă din lecturi sau din influențe relaționale.

Vagabondajul este o reacție organizată care apare din lipsă de atașament familial sau față de o constrângere dificil suportată; de asemenea, poate fi rezultatul imitației și al sugestiei ca și al tentației de “socializare” prin intrarea într-o bandă (N. MITROFAN). Durata variază de la fuga de o jumătate de zi, până la marile fugi, de 2 – 3 luni, în care subiectul se asociază cu persoane psihopate și trăiesc din experiențe la baza cărora stau cele mai diverse manifestări antisociale.

Centrele de plasament oferă acestor copii cu probleme de adaptare sau lipsiți de o familie, un sistem de educație, un model școlar și familial, în general, un substitut pentru părintele absent din procesul de formare și dezvoltare a personalității acestor copii.

În primul rând, educația în centrele de plasament răspunde unor nevoi b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?speciale și, deci, implică și formarea unor obiective complementare celor generale de educație și învățare.

În acest sens, conceptul de nevoie este definit extrem de diferit. Unii asociază conceptul cu ideea de lipsă, carență, alții de motivație, de tensiunile din organism, iar alții se referă la noțiunea de dorință.

Definit sintetic, conceptul de nevoie s-ar rezuma la o exigență impusă de mediul natural sau social care ar pendula între două tipuri mari de nevoi: nevoi înnăscute (naturale, fiziologice), primare, inerente organismului și nevoi câștigate, ambele fiind surprinse în ierarhia nevoilor din piramida lui MASLOW și anume:

primul nivel cuprinde nevoile fiziologice (hrană, căldură);

al doilea nivel cel de securitate (protecția împotriva pericolelor);

al treilea nivel, apartenență și dragoste (dragoste, afectivitate, prietenie);

al patrulea nivel, respectul de sine (încrederea în sine, respectul față de alții);

al cincilea nivel, realizarea personală (posibilitatea de a-și dezvolta potențialul ).

Prin urmare, formarea personalității și felul în care individul își rezolvă propriile sale situații de viață privește procesul de creștere, dezvoltare și socializare al individului. La aceasta contribuie două elemente deosebit de importante:

influența modelului socio-cultural, reprezentată prin următoarele aspecte: asocierea la grupurile delictuale; nivelul de instrucție școlară sau culturală a individului; structura grupului familial de origine; apartenența la o anumită clasă socială; statutul de emigrant sau / și de minoritar etc;

trăsăturile individuale reprezentate prin: vârstă, sex, nivel de inteligență, constituția bio-psihică; boli psihice actuale sau anterioare; prezența sau absența unor infirmități etc.

În ceea ce privește formarea personalității copilului, interesează trei elemente și anume:

1. imaginea de sine: “băiat bun” (admis); “băiat bun” (respins);

2. raporturi și evoluție: frustrări și carențe afective; traume psihosociale, familiale, profesionale;

3. tulburări psihice: de comportament, nevrotice, psihice, psihopatice (c. enăchescu).

Situația de frustrare mai sus amintită, determină adoptarea unui comportament agresiv adoptat, în ultimă instanță, atât ca o formă de adaptare, cât, mai ales, ca o compensare, ca o formă de contra-reacție la starea de frustrare deja existentă. Această agresivitate provine dintr-o gravă insatisfacție afectivă. Tonusul agresiv al relațiilor oferite copiilor “fără familie” se măsoară, deci, nu numai prin bătaie, ci și prin absența afecțiunii (tot un act ostil la adresa copilului). Comportamentul agresiv al copilului lasă, de această dată, să se întrezărească un profund sentiment de insatisfacție fiind, așadar, tot de origine frustrantă.

Un aspect de o importanță deosebită este situația oedipiană care are un rol esențial în formarea individului. Absența ei poate avea consecințe extrem de grave atât pentru individ, cât și pentru grupul social în care se află acesta.

Absența unui model parental real care să reprezinte autoritate, protecție și afectivitate are consecințe serioase asupra formării copilului. Instinctele, în loc să fie anulate, vor fi eliberate sub forma agresivității și a conduitelor de violență învățate, care vor servi ca forme de “adaptare-integrare” socială a acestor indivizi în societate (C. ENĂCHESCU).

Copiii nedoriți de părinți, abandonați de aceștia, fără familie, vor avea în locul protecției afective situații frustrante și carențe emoționale. Ei se vor forma ca personalități agresive, pentru care societatea este o “piedică” și o “zonă de interdicție”.

Lipsa modelului familial are consecințe negative asupra maturizării lor emoțional-afective, intelectuale, în integrarea socială, în comunicarea și relaționarea cu ceilalți, în final, în ceea ce privește propria lor identitate. Lipsa modelului va face ce “identitatea” acestora să se formeze în raport cu cea a grupelor similare de indivizi “subsocializați”, grupuri de delincvenți, de vagabonzi, de prostituate. Ei devin fie dependenți sociali, fie sociopați antisociali. Pulsiunile primare, lipsite de cenzura Supra-Eului moral, le vor conferi un profil psihologic specific.

AGRESIVITATEA – FORMĂ DE

CONTRA-REACȚIE LA FRUSTARE

În ultimii ani, conceptele de frustare și agresivitate au devenit centrale atât în igiena mintală, cât și în patologia socială. Psihologi și alți cercetători în științele sociale și ale comportamentului și-au arătat interesul față de asemenea probleme. Ei au folosit conceptele amintite spre explicarea comportamentului deviant al unor persoane sau grupuri b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?sociale.

Conceptul de FRUSTARE se organizează etimologic în latinescul “frustrari” care înseamnă a amăgi, a înșela. În literatura psihologică de specialitate, termenul a fost pus în circulație de FRUED, iar denumirea sa în germană “versagung”. Dar datorită stării de vogă a conceptului de frustație în literatura engleză – “frustration” – aceasta a făcut ca termenul german să fie tradus de cele mai multe ori prin cel de frustație.

În concepția lui FREUD, frustrarea este asociată cu absența unui obiect extern, susceptibil să satisfacă pulsiunea. În acest sens, în lucrarea “Formulări privind cele două principii ale funcționării psihice” el opune pulsiunile de autoconservare – care necesită un obiect exterior – pulsiunilor sexuale care se pot satisface mult timp în mod autoerotic și în registrul fantasmatic. Dintre acestea, menționează Freud, numai primele ar putea să fie frustrate. Aceasta arată că sursa frustrării se află în plan extern și că doar pulsiunile de autoconservare pot fi frustrate, dar nu și cele sexuale.

Cel mai ades, termenul freudian “versagung” are și alte implicații. El nu desemnează doar o stare de fapt, ci și o relație care implică trei aspecte:

un refuz din partea agentului, așa cum indică rădăcina verbului “sagen” care înseamnă a spune:

cerința mai mult sau mai puțin formulată și care se constituie ca o cerere din partea subiectului;

nu se specifică cine refuză. În anumite situații, sensul reflexiv de a-și refuza (a nu participa, a se retrage) pare să prevaleze.

În “Prelegeri introductive de psihanaliză” din 1916 – 1917 FREUD subliniază că o privațiune externă nu este în sine patogenă și nu devină ca atare decât în măsura în care are ca obiect “doar satisfacția pe care subiectul o cere”. Paradoxul subiecților care se îmbolnăvesc exact în momentul în care “obțin un succes” pune în evidență rolul prevalent al frustrării interne. Aceasta s-ar explica astfel: subiectul își refuză tocmai satisfacerea efectivă a propriei dorințe sau dorința primară pentru care cea satisfăcută a fost doar un mijloc, nu a fost satisfăcută. Ar rezulta că, după Freud în frustrare contează mai puțin absența unui obiect real decât răspunsul la o cerere care implică o modalitate de satisfacere (în conformitate cu un model mintal) sau neputința acceptării unei satisfacții de orice fel.

LAPLANCHE și PONTALIS în “Dicționarul de psihanaliză” definesc frustrarea drept o condiție a subiectului căruia i se refuză sau care își refuză satisfacerea unei cerințe pulsionale.

În 1934, expunându-și baza teoretică despre frustrare, ROSENZWEIG deosebește două tipuri de frustrare:

frustrare primară sau privațiune caracterizată prin tensiunea și insatisfacerea subiectivă. Aceasta este datorată situației finale care este necesară satisfacerii unei trebuințe active (ex. foamea cauzată de un interval lung de timp de la ultima masă);

frustrare secundară caracterizată prin prezența unor obstacole în calea satisfacerii unei trebuințe.

Făcând o privire holistică asupra datelor din literatura de specialitate, EYSENCK în 1972 menționează că folosirea termenului de frustrare comportă trei înțelesuri diferite: situație frustrantă, stare frustrantă și reacție la frustrare.

Referindu-ne la situația frustrantă întâlnim, după constatările lui Eysenck, două categorii de definiții utilizate de specialiști: unele stricte și altele mai largi.

În definițiile stricte se integrează și aserțiunile lui MEIER și AMSEL. Pentru MEIER o situație problematică prezintă drept caracteristici esențiale următoarele: o stare problematică insolubilă, imposibilitatea ieșirii din situație cu excepția problemei apărute; motivație crescută în raport cu răspunsul la problema apărută. În cazul lui AMSEL situația frustrantă este una în care sarcinile nerecompensate sunt intersectate sau urmate de sarcini compensate.

Definiții mai largi pentru situația frustrantă au fost date de LAWSON, MARX ȘI BROWN, FARBER. Aceștia definesc drept frustrante situații precum: barierele fizice sau totale; omiterea sau reducerea recompensei; eșecul în ceea ce privește posibilitatea de-a avea succes, fiind implicate și amenințarea sau administrarea pedepsei.

Prin urmare, diferența dintre situația frustrantă și frustrare constă în aceea că obstacolul perceput ca situație frustrantă ce apare în calea realizării scopurilor, nu se identifică cu un obiect sau fenomen al realității, ci cu rezistența exprimată intern sau extern și resimțită de om în desfășurarea unei activități.

Starea de frustrare poate fi măsurată direct sau indirect. În primul caz, aceasta se poate realiza prin indicele de toleranță la frustrare într-o activitate. În al doilea rând, se poate măsura indirect, de exemplu, prin gradul de modificare a pulsului.

Termenul de toleranță la frustrare concretizat în capacitatea subiectului de a tolera situații frustrante este determinat de diferențele individuale sau dobândite.

Starea frustrantă determină mai multe modalități de reacție la frustrare. b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?Între acestea sunt: agresiunea, represiunea, fixația, forța răspunsului crescut sau diminuat.

În consecință, ipoteza frustrare-agresivitate este una din cele mai viu discutate și totodată controversate teorii din literatura psihologică de specialitate cu privire la reacțiile consecutive frustrării. Ea pune problema efectelor situațiilor frustrante asupra comportamentului individual, în relație cu o variabilă dependentă care este agresivitatea. Din acest punct de vedere se consideră că frustrarea duce totdeauna direct sau indirect, la agresivitate, după cum agresivitatea este totdeauna rezultat al frustrării. Agresivitatea a fost definită “ca un act al cărui răspuns-scop este rănirea unui organism sau surogat al său”( DOLLARD).

DOLLARD constată că ipoteza corelării frustrării cu agresivitatea joacă un rol important în gândirea popoarelor contemporane primitive și civilizate. Ea este exprimată și în scrierile popoarelor antice. Diferiți psihologi moderni, dar și sociologi, au făcut uz, mai mult sau mai puțin sistematic, de legătura frustrare-agresivitate, fără ca aceasta să fie formulată explicit în scrierile lor.

În acest sens, DOLLARD îl citează pe W. JAMES care afirma că omul este cel mai feroce dintre toate animalele. Aici James pare să fi văzut nu numai planul larg al acestei ipoteze, dar și multe din implicațiile ei relativ subtile. Dar, după cum spunea FAUST, precum toate animalele gregare, “două suflete se luptă în același piept, unul al sociabilității și disponibilității de a da ajutor, și celălalt, al geloziei și antagonismului față de perechea lui … Constrâns să fie un membru al tribului, el încă are dreptul de a decide pe cât îl țin puterile și atât cât ceilalți membrii ai tribului vor fi de acord”. Existând observațiile, triburile vecine se luptă între ele pentru șansa de a le fi mai bine. Apoi competiția îi ajuta pe membrii unui grup întrucât ei au crescut în mentalitatea că toți sunt contra tuturor.

Într-un atare context, în opinia lui DOLLARD, combativitatea poate fi egalată cu agresivitatea.

În legătură cu aceasta sunt menționate trei puncte de referință.

agresivitatea este reglată în interiorul grupului de aparență ) (“in-group”);

agresivitatea este îndreptată împotriva celor care sunt competitori, de exemplu, actuali ori potențiali frustratori;

oamenii care în mod frecvent se înconjoară numai de sentimente prietenești pot să producă agresivitate numai în anumite circumstanțe.

Însă legătura dintre agresivitate și frustrare a fost ilustrată în lucrările lui FREUD, lucrări în care aceasta este cel mai sistematic și extensiv utilizată. Scrierile sale de tinerețe conțin numeroase exemple între care amintim pe acela în care o femeie frustrată de soțul ei, apare cu dorința de a-și omorî copilul care continuă să reprezinte în viața ei bărbatul care a înșelat-o. În scrierile timpurii, FREUD consideră că la baza tuturor funcțiilor mintale se află tendința de a căuta plăcerea și de a evita suferința, de a depăși frustrarea. Agresivitatea apare când aceste două demersuri sunt blocate, frustrate. Agresivitatea este o reacție primordială îndreptată original și normal împotriva acelor obiecte și persoane din lumea externă care erau percepute ca sursă a frustrării. Freud s-a confruntat cu astfel de fenomene aberante precum autorănirea deliberată și suicidul (într-un cuvânt – autoagresivitate). Aceasta nu ca abrogări ale principiului plăcerii, ci ca instanțe de agresiune “întoarceri înăuntru” sub influența anxietății amenințătoare cu pedeapsa.

De asemenea, DOLLARD aduce în favoarea ipotezei agresivitate-contrareacție la frustrare și observații din care rezultă că comportamentul agresiv indică o frustrare și totodată, este imediat evident că ori de câte ori apare frustrarea va urma inevitabil o agresivitate de un anumit grad.

În susținerea ipotezei agresivitatea formă de contra-reacție la frustrare se face apel la o serie de concepte dintre care amintim:

Declanșator (instigator) prin care se înțelege un stimul, o idee, un motiv sau o stare de deprivare antecedentă, observată sau dedusă din care poate fi prezisă reacția. Instigatorii pot fi observabili direct sau indirect.

Cantitatea de instigare este dată de puterea instigării unui declanșator în lupta sa cu instigările incompatibile.

Răspuns-scop prin care se înțelege un act care termină o secvență prezisă. Altfel spus, este reacția care reduce puterea instigării la un anumit nivel de unde nu mai are tendința să producă comportamentul prezis;

Efect întăritor este acel efect al răspunsurilor-scop care induce învățarea actelor ce-l preced;

Frustrarea – desemnează împiedicarea apariției răspunsului-scop care trebuie să se termine la timpul potrivit în secvența comportamentală stabilită. În cazul frustrării, instigările rămân. Pentru a atesta frustrarea trebuie specificate două lucruri: faptul că era de așteptat ca subiectul să desfășoare anumite acțiuni și faptul că acțiunile considerate au fost împiedicate să se desfășoare.

Răspunsul-substitut este un răspuns care tinde să termine și să întărească b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?acțiunea precedentă lui. El poate fi orice acțiune care reduce până la un anumit punct forța instigației și previne apariția răspunsului-scop: anume aceea că reduce puterea instigației ca rezultat al unui răspuns-scop, reducere în sensul cantitativ sau ca îndeplinire a unui element al răspunsului-scop. DOLLARD precizează că în timp ce agresivitatea nu are efect asupra forței instigării inițiale, în schimb reacția-substitut are un asemenea efect. Răspunsurile-substitut pot fi mai mult sau mai puțin eficiente în a pune capăt și a întări un răspuns-scop comparativ cu reacția originală. Aceasta deoarece el pune capăt atât frustrării, care îi precede, cât și agresivității produsă de anumite frustrări.

Agresivitatea este înțeleasă ca o reacție comportamentală al cărui răspuns-scop este cel de rănire a persoanei împotriva căreia este îndreptată. Potrivit lui DOLLARD, agresivitatea este reacția primară și caracteristică la frustrare (de ex. violența fizică, precum și unele fantezii exprimate în conținutul viselor când se fac planuri de răzbunare și altele). Se poate observa, ca atare, că în comportamentul agresiv, se face apel la inteligență.

În ceea ce privește formele agresivității, acestea pot fi orientate spre sursa directă a frustrării, spre substitutul sursei directe ori spre, așa cum se petrec lucrurile în masochism, martiraj, sinucidere. Din punct de vedere social, se poate vorbi despre forme de agresivitate interzise, acceptate sau apreciate.

Pe de altă parte, în raportul frustrare-agresivitate se poate observa că cele două concepte pot fi definite atât dependent, cât și independent. Definită dependent de frustrare, prin agresivitate se înțelege răspunsul care urmează frustrării, care reduce numai instigarea secundară produsă de frustrare fără a afecta forța instigării originale. Definită independent de agresivitate, frustrarea desemnează o condiție care există când o reacție-scop suferă interferența. Definită independent de frustrare, prin agresivitate se înțelege un act al cărei reacție-scop este rănirea unui organism sau surogat, înlocuitor al lui (DOLLARD).

Cu privire la idea conform căreia agresivitatea este o contra-reacție la frustrare, au fost formulate o serie de principii expuse de reprezentanții Școlii de la Yale. Aceste principii privesc aspectele de bază ale apariției și dispariției agresivității ce urmează frustrării: factori care determină forța, puterea instigării la agresiune; factori care determină dacă instigarea la agresivitate ar fi inhibată sau nu; factori care determină obiectul agresivității; efectul cathartic al comportamentului agresiv.

Ca atare, forța instigării la agresivitate este direct proporțională cu cantitatea de frustrare.

La rândul lor, factorii responsabili cu variația cantității de frustrare sunt următorii:

forța instigării la frustrare: cu cât forța instigării este mai slabă cu atât frustrarea induce o reacție agresivă mai slabă;

gradul de interferență cu răspunsul frustrat: de exemplu, o ușoară distragere care produce o interferență ușoară cu lovitura unui jucător de golf, aflat în momentul său decisiv este mai puțin probabil să-l facă pe jucător să înjure, decât o distragere mai puternică ce produce o interferență mai mare;

numărul de secvențe frustrate: mai multe frustrări adunate produc un răspuns agresiv care nu ar fi apărut în alte condiții;

numărul de răspunsuri non-agresive, înăbușite împiedicate prin nereîntărire, frustrarea persistând. Printre factorii inhibitori ai agresivității se enumeră: așteptarea pedepsei pentru agresivitate, care pedeapsă la rândul său, depinde de permisivitatea situației, de statutul agentului frustrant și dacă individul era sau nu un membru al unui anume grup (DOLLARD).

Inhibiția oricărui act de agresivitate este direct proporțională cu tăria pedepsei anticipată pentru exprimarea actului respectiv. Dar se poate considera că orice act de frustrare instigă la o mare varietate de reacții agresive. Unele dintre acestea sunt fățișe (în sensul că pot fi percepute de alte persoane), altele sunt ascunse (doar subiectul dându-și seama de prezența lor). Dacă experiența anterioară l-a învățat ca anumite acte de agresivitate sunt urmate de pedeapsă, acele forme vor tinde să fie dominate și se vor exprima cele care nu au fost pedepsite.

În noțiunea de pedeapsă intră: rănirea obiectului iubit, întrucât cel ce iubește se identifică cu obiectul iubit; eșecul de a duce la capăt un act instigat ca și situațiile obișnuite de producerea durerii. Anticiparea eșecului este echivalentă cu anticiparea pedepsei. Eșecul desemnează o lipsă a unui obiect potrivit pentru ceva sau prezența unor dificultăți insurmontabile în ducerea la bun sfârșit a acțiunii.

Factorul de inhibiție poate fi depășit atunci când la o persoană suficient de frustrată se ignoră anticiparea pedepsei. Dar așa cum arăta ALLPORT, aceasta depinde de caracterul fățiș sau ascuns al răspunsului comportamental. Cea mai puternică instigare trezită de o frustrare este aceea la acte de agresivitate îndreptate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrării .

Dacă tăria frustrării este constantă, cu cât este anticipată pedeapsa pentru un act de agresivitate ca fiind mai mare, cu atât va fi mai mică posibilitatea ca acel act să b#%l!^+a?se b#%l!^+a?b#%l!^+a?desfășoare. Dacă anticiparea pedepsei este constantă, cu cât este mai puternică frustrarea, cu atât este mai probabil să apară actul de agresivitate.

Cea mai puternică instigare trezită de o frustrare este la actele de agresivitate îndreptate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrării. Instigații progresiv mai slabe sunt trezite la acte agresive, progresiv mai puțin directe.

Au fost evidențiate o serie de variabile care vor afecta cantitatea de perturbare când este frustrat răspunsul instrumental. Acestea sunt: instigarea la acțiune; gradul de perturbare, împiedicare a răspunsului instrumental; numărul de astfel de obstrucții (DOLLARD).

Primul concept-variabila instigării la acțiune – este legat de potențialul excitator care include impulsul și puterea obișnuinței, a deprinderii. Instigarea la acțiune este definită ca o anume condiție antecedentă al cărei răspuns predictibil este consecvent. În acest sens, MILLER și BROWN au arătat că, cu cât un organism este mai aproape de un stimul (căutat sau evitat), cu atât mai pronunțată este reacția la apropiere sau la evitare. Potrivit acesteia, ar însemna că tulburarea resimțită ar trebui să fie mai mare când frustrarea are loc mai aproape de țintă decât atunci când are loc mai departe. Acest lucru ar trebui să se reflecte în acțiunea mai agresivă din apropierea țintei decât de la distanță.

La rândul său, ROSENZWEIG, analizând sarcinile îndeplinite și neîndeplinite de copii, a arătat că aceștia înregistrează o mai mare tulburare atunci când sunt întrerupți dintr-un joc, când se aflau aproape de rezolvare, decât atunci când se aflau mai departe de aceasta.

Inhibarea actelor de agresivitate directă reprezintă o frustrare adițională și este de așteptat ca această frustrate:

să instige acte de agresivitate împotriva agentului perceput ca fiind responsabil de indiferență cu agresivitatea originală;

indirect, să mărească instigarea la toate celelalte forme de agresivitate.

Așa stând lucrurile cu cât este mai mare gradul de inhibiție specific unei forme directe de agresivitate, cu atât mai probabilă va fi apariția unei forme de agresivitate mai puțin directă. Astfel, dacă toate actele de agresivitate îndreptate către un obiect dat sunt împiedicate, atunci va fi o tendință mai mare de apariție pentru alte acte de agresivitate, îndreptate spre alte obiecte decât cel considerat. În acest caz FREUD afirma că agresivitatea este deplasată de la un obiect la altul. Dacă prevenirea este specifică tipului de act agresiv, atunci va fi o tendință să apară alte forme de agresivitate. În acest caz, vorbim despre schimbarea de formă.

Cât privește deplasarea agresivității, se consideră că agresivitatea inhibată are o puternică tendință spre deplasare. Aceste modificări se numesc sublimări. Când anticiparea pedepsei inhibă agresivitatea directă, pot apare schimbări nu numai în obiectul, dar și în forma agresivității. Comportamentul agresiv se va generaliza la alte obiecte și, totodată, poate fi deplasat asupra altor obiecte dacă este inhibat comportamentul asupra obiectului primar al agresivității.

Cu totul specială este și forma de agresivitate față de sine. Cu privire la formele agresivității, alături de aceea deschisă, manifestă, se discută și agresivitatea fantasmatică. În acest sens, LESSER arăta că gradul de corespondență dintre comportamentul fantasmatic și cel care se exprimă deschis este mai mare în cazul unora dintre impulsuri decât în cazul altora. Astfel, s-a sugerat că motivele încurajate cultural se referă la faptul că “este necesar să fii la fel de puternic în manifestările deschise ca și în cele mascate” (W.M. LEPLEY), în vreme ce motivele descurajate din punct de vedere cultural arăta o relație slabă sau inconsistentă între forța fantasmei și exprimarea deschisă.

LESSER își propune să examineze consecințele încurajării și ale descurajării agresivității de către mamă a copilului. Pe baza cercetărilor făcute, el a dovedit că relația dintre agresivitatea fantasmatică și cea manifestă este influențată de practicile și atitudinile materne. La cei cărora le sunt încurajate comportamentele agresive, relația dintre agresivitatea fantasmatică și cea deschisă este mai mare. Acele tendințe care vor fi interzise și sancționate negativ vor fi mai bogate în exprimări fantasmatice și mai scăzute în cele deschise. Această asociere se bazează pe rolul compensator sau substitutiv al fantasmei acolo unde nu este permisă exprimarea directă.

Pentru apariția autopuniției, agresivitatea îndreptată spre sine trebuie să depășească un anumit grad de inhibiție și, de aceea, ea tinde să apară numai dacă anumite forme de expresie sunt și mai puternic inhibate.

În condițiile în care cantitatea de inhibiție este constantă, tendința autoagresivă este mai puternică în cazurile în care subiectul crede că el mai degrabă, decât un agent extern, este responsabil pentru frustrarea originală și când agresivitatea directă este limitată de sine mai degrabă decât un agent extern.

În acest sens, FREUD arăta că unele persoane melancolice se învinovățesc pentru fapte produse de persoane iubite, acestea fiind sursa frustrării. Astfel, se produce deplasarea către sine a unei agresivități directe, inhibate. Formele de expresie pot fi verbale, răniri fizice, simptome nevrotice de boală, iar forma cea mai dramatică este suicidul. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

În acest temei se deduc trei idei:

instigarea la autoagresare crește când sursa frustrării este percepută ca fiind subiectul însușit decât ca fiind un agent extern. Aceasta deoarece frustrarea provoacă cea mai puternică instigare la agresivitate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrării.

tendința agresivității directe, inhibate, de a se întoarce spre sine este mai mare când este inhibată de subiectul însuși decât de un agent extern. Deci, când un act de agresiune suferă interferențe, această frustrare produce o altă frustrare care instigă la agresivitate împotriva agentului de interferență.

alte condiții fiind constante, autoagresivitatea este un tip de expresie relativ nepreferat și va apărea numai dacă alte forme de expresie sunt încă și mai puternic inhibate. Autoagresarea rănește subiectul, aceasta generând teama de pedeapsă dar și invers.

La rândul său, ROSENZWEIG clasifică contra-reacțiile la frustrare în:

extrapunitive – când agresivitatea este fățișă, întoarsă împotriva unui obiect extern;

intrapunitive – când agresivitatea este orientată spre sine;

impunitive – când vinovatul este tratat într-o manieră impersonală.

Expresia oricărui act de agresivitate este un catharsis care reduce instigarea la toate celelalte forme de agresivitate. Apariția oricărui act de agresivitate reduce instigarea la agresiune și, potrivit psihanalizei, aceasta duce la catharsis. Aceasta ar însemna că atunci când un răspuns de agresivitate este exprimat, efectul sau cathartic ar trebui să micșoreze instigarea altor răspunsuri agresive.

În reducerea conflictului, un rol important îl au diverse reacții. Desigur, ținta impulsului ostil este să atace și să îndepărteze stimulul direct care provoacă agresivitate.

exprimarea ostilității se poate face către o a treia parte – de exemplu, terapeutul, alt obiect sau altă persoană decât cea originală;

exprimarea directă față de instigator, fie în condiții nonpunitive;

efectul terapeutic al catharsis-ului în eliberarea tensiunilor agresive (WORCHEL).

Prin urmare, frustrarea generează tendințe agresive care nu pot fi îndreptate direct împotriva agentului real al frustrării pentru că acesta fie nu este vizibil, fie este capabil să acționeze prin severe acțiuni punitive. Atunci debușeul pentru energia agresivă blocată este găsit prin îndreptarea actului împotriva unui alt obiect-țintă. Agresivitatea este astfel transferată, deplasată și chiar generalizată în anumite situații, iar cel asupra căruia se întoarce aprobiul agresatului se numește “țap ispășitor” sau prejudiciu.

Există anumite caracteristici ale obiectelor sau persoanelor care determină comportamentul agresiv, acestea fiind considerate de subiectul în cauză ca frustrante:

dacă persoana vizată este anticipată (și cât de puternic), ostilitatea generată de o frustrare se poate manifesta direct sau indirect;

individul intolerant să considere că este în siguranță când atacă un grup dat sau o persoană;

prezența justificării morale în a face acest lucru.

Teoria agresivitatea este o contra-reacție la frustrare a fost supusă unor ample analize critice în literatura psihologică de specialitate. Astfel, în concepția lui EYSENCK teoria este circulată din moment ce frustrarea este definită în termenii agresivității și invers.

Desigur, conduitele agresive se modifică ontogenetic, se învață întrucât ființa umană nu este determinată exclusiv, biologic. Problema frustrării și agresivității are o istorie lungă și controversată în psihologie, ea fiind departe de a fi încheiată.

2.4. Efectele instituționalizării asupra personalității adolescenților din Centrele de Plasament

Omul este “ființă cugetătoare reflexivă (DESCARTES), este “măsura tuturor lucrurilor“ (PROTAGORAS), este “ființa conștientă care aspiră către universal prin integrarea pancosmică“ (P. TEILHARD de CHARDIN).

În general, persoana umană are următoarele caracteristici: se autoreflectă; se desprinde de lume printr-un proces de individualizare; are o identitate proprie, care-l diferențiază de ceilalți; se proiectează în transcendență, aspirând către un ideal; este ființa inteligentă care descoperă, cunoaște și creează; are capacitatea de a realiza o relație de comuniune sufletească cu celelalte persoane (C. ENĂCHESCU).

Acestea ar fi caracteristicile persoanei umane normale. Dar ce este normalitatea?

Conceptul de NORMALITATE este strâns legat de valorile și normele unei culturi și de ideile social-politice ale epocii istorice respective. Acestea însă, în cazul omului, pornesc de la aprecierile de ordin biologic, vizând starea de echilibru fiziologic al organismului, ca sistem vital.

J. de AJURIAGUERRA* susține că “de fapt, normalitatea ca atare nu există, b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?ea fiind o creație în cadrul posibilităților care ne sunt date și a achizițiilor pe care le-am dobândit“. Normalitatea se definește și se apreciază în raport cu adaptarea.

În general, NORMAL este considerat comportamentul psiho-social al majorității populației unei colectivități umane, conform normelor social-juridice și valorile modelului cultural. Tot ceea ce se situează în afara acestor limite-cadru sunt forme neobișnuite de comportament. Unele dintre ele au caracter antisocial având un caracter rău, negativ din punct de vedere etico-moral.0

Definindu-se comparativ cu starea de normalitate, care reprezintă echilibrul psihic și social, ANORMALITATEA este starea de dezechilibru psihic și social.

În ceea ce privește caracteristicile stării de echilibru (ale normalității), CL. HERZLICH distinge următoarele aspecte: starea de bine fizic; absența oboselii; starea de bine psihic; egalitatea dispoziției emoționale; eficiența activității; relațiile pozitive cu ceilalți; adaptarea la realitatea și la situațiile vieții. În funcție de existența acestora, individul adoptă un comportament adecvat normal.

* Ajuriaguerra J. – ,,Manual de psihiatrie infantilă,,.Masson , Paris,1974

Opus acesteia, ANORMALITATEA reprezintă orice abatere de la normă. Ea este o stare de dezechilibru pe mai multe planuri: dezechilibru individual; dezacord în relațiile interpersonale; inadaptare socială sau la situațiile vieții; devianță comportamentală; nonconformism în raport cu sistemul de valori ale mediului socio-cultural; ostilitate față de semeni, de grupul social sau instituții.

Prin urmare, un rol esențial îl are conceptul de normă socială. Orice individ poate fi o persoană care utilizează, transformă sau creează normele sociale, cum în egală măsură, poate să le violeze prin modul lui de viață, comportament sau acțiuni. Așadar, DEVIANȚA este o violare a normelor sociale, care constituie ghidul comportamentului. Din aceste considerente, societatea etichetează asemenea conduite ca având un caracter negativ, antisocial, de tip deviant și le condamnă.

În timp ce anormalitatea presupune o tulburare de ordin structural sau funcțional a organismului, a corpului sau a psihicului, devianța presupune o tulburare de funcționalitate a relațiilor sociale; o diminuare a capacității de adaptare socială a individului.

Pentru E. SCHUR, devianța implică un mod particular de “a fi” sau de “a face” ale individului cu caracter deviant în raport cu normele impuse de societate, care apar în cadrul comportamentului acestuia și care fac ca persoana respectivă să se discrediteze în raport cu normele morale, religioase și social-juridice ale grupului social căruia îi aparține.

Relația dintre vârsta și înclinațiile către comiterea de acte antisociale pare a fi, după mulți autori, indiscutabilă. Astfel, după ADOLPHE QUETELET, “vârsta constituie, fără posibilitate de contrazicere, cauza care acționează cu cea mai mare energie pentru dezvoltarea sau pentru atenuarea înclinației la comportamente agresive (crimă)“.

După cum arăta C. OANCEA limitele cadrului social în care trăiesc copiii sunt destul de neclar delimitate. Modelarea copilului depinde foarte mult de atitudinile parentale, prin care se înțelege setul de convingeri și concepții care le conduc, în practică, conduita. La apariția în familie a unui copil handicapat motor epileptic, psihotic sau numai cu anumite particularități de reactivitate, reacțiile parentale tind să capete caracterul de rejecție sau de supraprotecție.

În acest sens, C. OANCEA dă următoarele exemple :

Categoria copiilor greu educabili. Acești copii hiperexcitabili, instabili și cu reacții exagerate, determină adesea atitudini parentale de rejecție, care ar impune o limitare extremă a libertății de acțiune a copilului. Așa s-ar constitui "comportamentul patologic agresiv" și “reacția agresivă nesocializată prelungită“.

A doua categorie de cazuri este aceea a copiilor adoptați. Tulburările de comportament la aceștia au o frecvență dublă față de copiii neadoptați. Frecvența crescută ar rezulta din nepotrivirea dintre expectanțele părinților și temperamentul copilului.

Altă situație este aceea a tinerilor minori cu tulburări de comportament în crize, datorită unor exacerbări pulsionale. Atitudinea parentală de impunere bruscă și violentă a unui regim de viață extrem de restrictiv, cu certuri și conflicte foarte dure, poate genera, de asemenea, reacții agresive nesocializate.

Atitudinea parentală de hiperprotecție, cu împiedicarea accesului la independență, duce la apariția unei infantilizări suplimentare. În perioada prepubertară este caracteristică apariția unei reacții de independență violente, cu manifestări agresive.

Se poate conchide că în dezvoltarea armonioasă a unei personalități, de maximă importanță este exemplul părintesc pozitiv, model familial demn de urmat. Valoarea mediului apare de netăgăduit în dirijarea comportamentelor. M. STOIAN, trecând în revistă factorii delictogeni “ din afara cazurilor patologice “, citează: infantilismul, asocialitatea, sentimentele de inferioritate, de frustrare, tensiunile familiale, b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?cauzele afective și educative, brutalitatea fizică și verbală, alcoolismul, regimul moral….

Prin urmare, ori de câte ori se discută problema devianței, această implică trei dimensiuni :

dimensiunea socială, legată de conformitatea adaptării individului la valorile normative ale modelului socio-cultural ;

dimensiunea psihologică, legată de motivațiile și scopul comportamentului individual ;

aspectele psihopatologice, legate de descărcarea pulsional-agresivă a tendințelor antisociale ale individului.

În concluzie, afirmăm că devianța este anormalitatea comportamentului produsă prin devieri sau abateri de la normele de conduită socială impuse de modelul socio-cultural și moral, având, ca urmare, acte antisociale.

Prin urmare, tulburarea de comportament poate fi privită ca o dificultate de adaptare : inadaptare sau neadaptare. Până la pubertate sau, mai precis, la vârsta școlarității mici, comportamentul deviant se manifestă mai ales ca “ inadaptare socială, familială sau școlară și rareori ca manifestări antisociale “ ( URSULA ȘCHIOPU ).

2.1.2 PROFILUL PERSONALITĂȚII DEVIANTULUI

R. A. DENTLER și K. T. ERICKSON propun trei ipoteze în geneza comportamentului deviant :

Comportamentul deviant tinde să fie indus, permis și susținut de un anumit tip de grup social favorizant ;

Funcțiile comportamentului deviant ajută la menținerea stabilității grupului respectiv ;

Grupul poate rezista numai prin calitatea de a fi deviant a comportamentului membrilor săi .

Dar pentru ca cele de mai sus să fie posibile, trebuie ca individul care aparține unui “ grup de delincvenți “ sau are el însuși un comportament deviant, să “ dispună “ de o anumită structură a personalității sale. Ca atare, se consideră că, ori de câte ori se vorbește despre conduite de tip deviant, elementul central care trebuie luat în considerare este Eul individual și, mai ales, dinamica și structura acestuia. Din această perspectivă, devianțele trebuie considerate ca reprezentând o problematică a Eului.

În acest sens, dinamica și structura Eului individual prezintă două aspecte deosebit de importante :

1)Eul de tip tare cu o dinamică reactivă, situație în care “abaterea” de la normalitate se poate manifesta fie sub forma “ afirmării “, fie sub forma “ violenței “. Afirmarea – latura activă a Eului tare – se caracterizează prin dominanță, demonstrativitate și histrionism. Violența – latura haotică a Eului tare – se caracterizează prin impulsivitate, caracter irațional, nereflexiv și heteroagresivitate. În timp ce prima este orientată în raport cu valoarea Supra-Eului moral, cea de-a doua este orientată în raport cu pulsiunile primare inconștiente .

2)Eul de tip slab cu o dinamică areactivă, în care “abaterea” de la normalitate se poate manifesta fie sub forma “ refugiului “, fie sub forma de “dependenței”. Refugiul – latura inactivă a Eului slab – se caracterizează prin retragere în fața situațiilor vieții, cu izolare până la anularea autoagresivă a individului. Ea se caracterizează prin defetism, anxietate, autoagresivitate, pierderea încrederii prin devalorizarea propriei persoane. Dependența – latura amorfă a Eului slab – se caracterizează prin imaturitate afectivă a persoanei, care nu atinge gradul de realizare completă, lipsa unei imagini de sine, a unei valori personale. Ea se caracterizează prin submisivitate, nevoia de protecție (neputând exista independent, ci numai prin alții ), frustrare (vezi schema ).

Pe baza celor de mai sus, poate fi stabilit un profil al personalității deviante. Acest profil va fi marcat de aspectele psiho-sociale de tip deviant. Semiologia deviantului este reprezentată prin următoarele grupe de manifestări :

3)Un anumit stil de existență marcat prin următoarele : instabilitate, impulsivitate, inadaptabilitate, tendința la mitomanie, disimularea actelor comise.

4)O copilărie tulburată, în care notăm : alternanța de apatie și surescitare, activitate școlară neregulată, acte de indisciplină, crize de mânie, fugi.

5)Accentuarea acestor tulburări în perioada adolescenței, când apar : conflicte cu autoritatea ( părinți, educatori ), instabilitate sau inegalitate școlară urmată de eșecuri, frecventarea unor grupe marginale sau delictuale la care se asociază ( furt, lovire ), frecventarea fugilor, tentative de suicid, consumul de alcool, prostituție sau b#%l!^+a?b#%l!^+a?b#%l!^+a?homosexualitate, sustragerea de la executarea serviciului militar, dezertări din b#%l!^+a?armată, stări reactive ( C. ENĂCHESCU ).

CAPITOLUL 3

Modele afective

3.1. Modelul familial

Familia este un fapt complex, cu dimensiuni biologice, psihosociale, cultural-educative, sociologice, juridice, religioase și demografice specifice. În conținuare, ne vom ocupa de câteva dintre accepțiunile conceptului, precum și de funcțiile care au fost atribuite aceste forme de comuniune esențială pentru unitatea, stabilitatea și coerența sistemului social.

Pentru U. Șchiopu (1997), familia reprezintă un nucleu social primar reunit prin căsătorie, legatură de sânge sau adopție.

Din perspectiva sociologiei, P. Murdock (1949) definea familia ca un „grup social al cãrui membrii sunt legați prin raporturi de vârstã, căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează sub raport și au grijă de copii” (citat de I. Mihăilescu; în Zamfir și Vlăsceanu, 1993). Pentru E. Mendras (1987), familia reprezintã „exemplul tipic de grup primar”, caracterizat prin puternice relații de tipul face to face, prin asocierea și colaborarea intimã a tuturor membrilor ei (Mihăilescu, 1999).

Într-un sens restrâns, sociologia definește familia ca un grup social format dintr-un cuplu căsătorit și din copii acestuia (I. Mihăilescu; în Zamfir și Vlăsceanu, 1993). Fiecărei societăți îi este caracteristică un anumit tip de sistem familial, adică un sistem de care reglementează relațiile dintre bărbați și femei de vârstă matură pe de o parte și, pe de alta, dintre aceștia și copii. Sistemele familiale sunt diferite de la o societate la alta si sunt supuse unor transformări continue, așa cum vom vedea în continuare.

Din punct de vedere juridic, familia reprezintă un grup de persoane între care există relații de sânge, căsătorie și adopție, drepturi și obligații reglementate juridic, printr-un certificat de căsătorie, de înfiere sau printr-ul alt tip de document (Lupșan, 2001; apud Turliuc, 2004). Familia reprezintă o entitate formată din sot, soție și copiii acestora (indiferent că sunt dintr-o altă căsătorie sau că sunt făcuți de cei doi soți), care împart aceeași locuință. Însă, în sens juridic, familia poate include și părinții celor doi soți, care locuiesc la același domiciliu sau poate fi alcătuită dintr-o singură persoană (necăsătorită, divorțată sau văduvă) și copiii aflați în întreținerea acesteia.

Funcțiile sistemului familial

b#%l!^+a?

Ca orice instituție, noteazã I. Mitrofan și C. Ciupercã (1998), și sistemul familial îndeplinește o serie de funcții. Desigur, de-a lungul timpului acestea s-au manifestat în mod diferit, având nuanțe proprii și intensitãți distincte. Din aceastã perspectivã, existã douã categorii de factori care au puterea de a modifica sau de a favoriza modificarea funcționalitãții unei familii: factori externi (exteriori familiei, dar care acționeazã foarte puternic asupra ei) și factori interni (interiori familiei și care pot fi „incriminați” mai ușor atunci când se pune problema disfuncțiilor sistemului familial). Tabelul 1 prezintă exemple de factori externi sau interni care pot modifica funcționalitatea unei familii (apud Mitrofan și Ciupercã, 1998):

I. Mihăilescu (apud Zamfir și Vlăsceanu, 1993) citează punctul de vedere exprimat de antropologi, potrivit căruia familia nucleară este universală și are patru funcții fundamentale pentru echilibrul vieții sociale umane: sexuală, economică, reproductivă și educațională. Fără realizarea primei și celei de-a treia funcții, societatea umană ar intra în colaps, fără realizarea celei de-a doua funcții viața speciei umane ar înceta, iar fără a patra cultura s-ar sfârși. Utilitatea socială a familiei nucleare îi conferă caracterul de b#%l!^+a?universalitate. b#%l!^+a?

Indiferent de perspectiva din care este abordată, familia îndeplinește un set complex de roluri. După M. N. Turliuc (2004), cele mai importante funcții ale familiei nucleare sunt:

– funcția psihologică (de asigurare a suportului emoțional, a nevoilor de securitate, de protecție, incluzând și ajutorul mutual bazat pe sentimentele de egalitate, de respect și de dragoste între parteneri, între părinți și copii, între frați și surori);

– funcția identitară (implicând asigurarea sentimentului apartenenței și al coeziunii, construcția identităților personale, statutare și intime ale soților și ale copiilor);

– funcția economică (de asigurare a veniturilor necesare pentru satisfacerea nevoilor de bază ale membrilor familiei – părinți și copii);

– funcția sexuală (de satisfacere a cerințelor și nevoilor afectiv-sexuale ale partenerilor cuplului conjugal);

– funcția de reproducere (de asigurare a descendenței și a condițiilor igienico-sanitare necesare dezvoltării biologice normale a tuturor membrilor familiei);

– funcția de socializare a copiilor (menită să asigure îngrijirea și creșterea lor, procesul instructiv-educativ familial și condițiile adecvate educației și pregătirii școlare și profesionale a copiilor).

Rolul familiei în dezvoltarea personalității adolescentului

După P. Osterrieth (1973) familia joacă un rol foarte important în structurarea și formarea personalității copilului. Părinții influențează copiii prin concepția lor despre lume și viață, dar și prin comportamentele , temperamentele, atitudinile, dorințele lor, gradul lor de toleranță.

Familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului, este primul său intermediar în relațiile cu societatea și tot ea constituie matricea care imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale, atitudinile pe care copilul le adoptă în familie punând bazele conduitelor viitoare.

Ea reprezintă locul în care copilul învață regulile de comportare, strategii de rezolvare a problemelor practice, dobândește competențe sociale de bază (negocierea, comunicarea, exprimarea emoțională, controlul mâniei și a agresivității, conduita asertivă, etc.), care îl vor ajuta pe tânărul și adultul de mai târziu să se adapteze optim la rolurile familiale, profesionale și sociale pe care comunitatea și societatea din care face parte le așteaptă de la el.

În cadrul familiei, copiii, beneficiind de sprijinul material, cognitiv și mai ales afectiv al părinților și al fraților, învață să fie autonomi și independenți, să fie siguri pe ei înșiși, să fie disciplinați și cinstiți, pentru a reuși în viață.

De asemenea, familia este locul unde sunt construite prototipuri pentru toate tipurile de relații sociale (de supraordonare sau subordonare, de complementaritate sau de reciprocitate).

În densa rețea de influențe reciproce și adaptări din cadrul familiei, părinții joacă un rol hotărâtor. În egală măsură, conduita ambilor părinți reprezintă prima sursă de imitație, după care copiii încep să-și ghideze conduita. Dacă conduita părinților este adecvată și îl stimulează pe copil în direcția bună, acesta va ajunge să socializeze în mod normal și să aibă șanse crescute de a reuși în viață. În cazul în care modelele pozitive de conduită ale părinților sunt absente, copilul va întâmpina dificultăți în procesul de socializare, dificultăți care pot avea repercursiuni pe termen lung asupra dezvoltării personalității acestuia, mai ales atunci când acesta nu este ajutat la timp să le depășească.

Rolul familiei ca principal mediu de dezvoltare a personalității copilului este foarte important încă din etapele timpurii ale evoluției sale și continuând până la sfărșitul adolescenței, când această dezvoltare ajunge la maturitate, căpătând un un caracter stabil. b#%l!^+a?

Numărul, complexitatea și varietatea de situații care pot apărea într-o familie – începând cu tipul de familie, structura acesteia și până la conduitele specifice pe care aceste situații le determină sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea personalității adolescentului. Diversitatea mediului familial ajută atât la socializarea adolescentului, prin descoperirea comportamentelor sociale fundamentale, de bază, dar și la individualizarea acestuia, oferindu-i posibilitatea de a se defini și preciza pe sine.

Influența familiei asupra personalității adolescentului se exercită pe trei căi principale:

1) prin educație explicită, intențională;

2) prin transmiterea unor modele de valori, de atitudini și comportamente;

3) prin climatul familial.

Prima cale este directă, celelalte două sunt indirecte. Toate acestea se realizează diferit, de la familie la familie, în funcție de variabile ca: tipul de familie, statutul socio-economic și cultural, tipul de disciplină parentală etc.

Astfel, un rol principal revine educației pe care părintele o oferă adolescentului. b#%l!^+a?b#%l!^+a?Educația copilului în familie poate depinde de nivelul de instrucție al părinților, structura b#%l!^+a?familiei, unele caracteristici psihopatologice ale părinților etc.

De asemenea, transmiterea familială a valorilor poate fi diferită de la familie la familie, în funcție de statusul, credințele, nivelul socio-economic și cultural al acesteia.

Astfel, numeroși autori arată că părinți aparținând unor categorii socio – economice diferite transmit copiilor lor valori diferite. „În clasele mijlocii și superioare sunt valorizate autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în timp ce în clasele populare accentul este pus pe ordine, curățenie, obediență, respect al vârstei și al regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita problemele” (Bourdieu, 1974; Lautrey, 1980; Percheron, 1981; Le Witta, 1988; apud Stănciulescu, 1997).

Modelele atitudinale și comportamentale pe care adolescentul le găsește în mediul familial pot fi pozitive, dar și negative precum: un tată incoerent, slab, supraocupat, violent, despotic sau o mamă instabilă, superficială etc.

Este de subliniat marea sensibilitate pe care o au copiii față de atitudinile, stările de spirit și opiniile părinților. Dependența de părinți, autoritatea și prestigiul acestora, câștigate prin experiența directă a traiului în comun, conștiința, dobândită de copii prin aceeași experiență, că părinții sunt ființe care pot rezolva orice problemă sau dificultate întăresc în copil încrederea profundă, cel puțin până la vârsta adolescenței, în capacitatea și știința părinților. Pentru copil această încredere constituie unul din suporturile esențiale ale imaginii lui despre lume și despre relațiile interumane. Lipsa acestui suport, spectacolul ostilității dintre părinți, produc o gravă dezorientare în conștiința lui.

Orice intenție educativă trebuie întemeiată pe buna organizare a vieții familiale. Este vorba de stabilirea unui regim de viață bine echilibrat, care să respecte toate trebuințele adolescentului și să-i dezvolte conștiința existenței unor îndatoriri față de familie și societate.

În acest sens, se poate afirma că dintre cei trei factori enumerați mai sus, ca fiind răspunzători pentru formarea personalității adolescentului în cadrul mediului familial, climatul familial influențeză într-o foarte mare măsură pe primii doi, deoarece într-o atmosferă de tensiune și conflict (vorbind de o familie cu un climat negativ), este dificil de crezut ca se va realiza o educație adecvată,pentru problemele copiilor din instituție. În această privință, Provence și Lipton (1962) vin cu o descriere condensată a realităților vieții instituționale, constatând că adolecenții au nevoie de a fi îngrijiți în principal de o singură persoană, pentru a-și asigura dezvoltarea mintală și emoțională adecvată (apud Dumitrana, 1998).

Numărul mare al persoanelor care lucrează în instituții duce la o fragmentare a îngrijirii și la o lipsă a continuității care fac mai dificilă dezvoltarea, la copil, a conștiinței despre sine însuși și despre mediu. Acest fapt marchează puternic capacitatea de învățare, în sens larg. De asemenea, este nevoie de o anumită cantitate de timp acordat fiecărui copil în parte, fără de care dezvoltarea acestuia poate suferi și se știe că cei mai mulți copii din instituții nu primesc destulă îngrijire de tip matern. Cele două autoare consideră că lipsa unei îngrijiri personalizate este un alt deficit important.

Aici, ele eu în vedere două lucruri. Primul este interesul și implicarea emoțională a persoanei care îngrijește de copil în instituție, îngrijire care, extrem de rar, se poate compara cu cea a mamei pentru propriul său copil. Comunicarea dintre mamă și copil – care oferă unul dintre cele mai importante elemente în dezvoltarea lui – este redusă la minimum. Al doilea element se referă la faptul că îngrijirea copilului instituționalizat este rutinizată la maximum și, doar ocazional, este legată de nevoile specifice ale unui anumit copil la un moment dat. Copilul are foarte puține experiențe în care adultul răspunde necesităților sale atunci când le exprimă (de exemplu, a-i da de mâncare atunci când îi este foame și nu după orare fixe) și, astfel, prilejurile în care copilul poate învăța efectiv ce b#%l!^+a?anume ori cine anume îi aduce confort sau plăcere sunt rare și sărace în conținut. b#%l!^+a?

Legată de celelalte absențe, apare și lipsa relațiilor personale și de dragoste. Această trebuință neîmplinită pentru o relație stabilă cu o persoană ori un număr mic de persoane care să rămână în contact permanent cu copilul pe care el poate îndrăzni să le iubească și de care poate depinde, este una dintre cele mai serioase deficiențe ale vieții instituționale (Provence și Lipton, 1962 Dumitrana, 1998).

Modelul educativ specific Centrelor de Plasament

Centrul de plasament din cadrul Directiei Judetene (de sector) pentru Protectia Drepturilor Copilului are ca principal obiect de activitate ocrotirea de tip rezidential pe o durata determinata a copilului aflat in dificultate.

Centrul de plasament este un serviciu care in majoritatea cazurilor provine din restructurarea institutiilor de tip rezidential care pâna in 1997 au functionat conform Legii 3/1970 privind ocrotirea unor categorii de minori. Restructurarea vechilor institutii rezidentiale (conform prevederilor din Ordonanta de Urgenta nr. 26/1997) se inscrie ca o etapa esentiala in cadrul Strategiei Guvernamentale in domeniul protectiei drepturilor b#%l!^+a?copilului. b#%l!^+a?

Ocrotirea de tip rezidential este considerata un serviciu prestat copilului. Intr-o abordare calitativa a obiectului activitatii centrului de plasament copilul este in centrul tuturor principiilor si obiectivelor de activitate, el fiind considerat clientul serviciului oferit.

Obiectul activitatii centrului urmeaza sa fie explicitat in capitolele urmatoare prin detalierea tuturor componentelor serviciului si prin enuntarea elementelor care confera un minimum obligatoriu de calitate acestor componente.

Principiile

Transformarea leaganului sau a casei de copii in centru de plasament nu inseamna numai schimbarea denumirii, reorganizarea interna sau o noua schema de personal.

Noile principii sunt cele care determina schimbarile de structura, de functionare, de schema de personal – antrenând in mod obligatoriu schimbari in activitatea personalului, in abordarea problematicii copilului in dificultate siin mentalitatea celor implicati direct sau indirect in (re)integrarea copiluluiin societate. Ele stau la baza organizarii pe componente a standardelor de calitate a ocrotirii copilului in Centrul de Plasament si vor fi in detaliu analizate in prezenta lucrare.

Principiile vor fi enuntate si prezentate pe scurt in cele ce urmeaza.

Drepturile fiecarui copil trebuie recunoscute, respectate si promovate.

Prevederile Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului, care este un document de referinta ce contine principii generale – trebuie sa fie transpuse in practica prin metode concrete

Acest principiu implica cunoasterea Conventiei de catre personalul centrului (prin cursuri de formare si activitati de informare) si in aceeasi masura popularizarea ei in rândul copiilor si familiilor acestora.

Pornind de la analiza nevoilor speciale ale copiilor aflati in dificultate si care beneficiaza de o masura de protectie prin plasament intr-o unitate de tip rezidential, acest principiu se refera la reflectarea prevederilor conventiei in conceperea proiectului institutional, organizarea spatiului si a activitatilor, promovarea unui mod profesional de interventie in favoarea copilului si cu antrenarea lui directa.

Conventia ONU cu privire la drepturile copilului are un caracter holistic, afirmând ca toate drepturile sunt esentiale, indivizibile, interdependente si egale. Obligativitatea respectarii si promovarii acestor drepturi se reflectaintr-o maniera transversala in toate standardele cu privire la protectia copiluluiin Centrul de Plasament.

Desi nu vor figura explicit cu denumirea de drepturi ale copilului, in lucrare se va insista pe respectarea si realizarea drepturilor copilului la viata si dezvoltare in toate privintele existentei copilului, inclusiv cele fizice, afective, psiho-sociale, cognitive, sociale si culturale, nivel de trai corespunzator, servicii eficiente de ocrotire a sanatatii, ingrijire speciala si securitate sociala, ocrotire si educatie personalizata, protectie impotriva oricarei forme de abuz sau maltratare, identitate si istorie proprie, libertate spirituala, religioasa, a constiintei si a cuvântului, exprimare libera, intimitatea propriei persoane, pastrarea/dezvoltarea legaturilor cu propria familie si reintegrare familiala si sociala, standarde de viata corespunzatoare, odihna, joc si vacanta, informare din diverse surse, reevaluare periodica a masurilor de protectie.

Copilul – în acest caz particular, copilul ocrotit intr-un centru de plasament – nu trebuie sa sufere discriminari indiferent de rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politica sau de alta natura, nationalitatea, apartenenta etnica si sociala, averea, infirmitatea, nasterea sau situatia sa, sau a parintelui sau tutorelui. b#%l!^+a?

Dezvoltarea copilului in centrul de plasament este asigurata in conditii cât mai apropiate de mediul familial.

Un aspect important este amenajarea si dotarea unitatii precum si organizarea activitatilor colectivitatii formate din copiii rezidenti si personalul centrului de plasament astfel incât sa fie posibila aplicarea proiectului individualizat de protectie a fiecarui copil,in care exigentele create de asigurarea unui mediu securizant si de nevoile psihoafective ale copiilor sa se armonizeze cu tendintele de deschidere catre societate.

Astfel, relatiile care se dezvolta in cadrul colectivitatii centrului de plasament trebuie sa asigure copilului protejat – ca individ si ca membru al unui grup – sentimentul apartenentei si integrariiintr-un mediu de tip familial.

Valoarea modului de ingrijire si de asigurare a dezvoltarii copilului intr-un centru de plasament nu este o valoare intrinseca: ea se exprimain cadrul proiectului institutional si al proiectului individualizat de protectie a copilului.

Practic, aceste doua tipuri de proiecte sunt complementare:

proiectul institutional construieste cadrul general al organizarii si functiiile centrului de plasament, stabileste relatiile functionale in interior si in exterior in cadrul complexului de servicii destinate protectiei copilului, propune activitatile specifice, defineste b#%l!^+a?b#%l!^+a?resursele (materiale, umane, financiare) si utilizarea acestora, exprima modalitatile de evaluare a activitatii.

proiectul individualizat de protectie a copilului reprezinta formalizarea actiunilor si a mijloacelor prin care fiecare copil este ocrotit si educat astfelincât dezvoltarea, cât si (re)integrarea sa in familie si in societate sa fie asigurate, iar acestea in cadrul specific al proiectului institutional.

Fiind un serviciu centrat pe copil, activitatea se desfasoara conform unui proiect individualizat bazat pe evaluarea situatiei specifice si a nevoilor fiecarui copil, tratat ca subiect unic si complex, cu identitatea si istoria sa.

Spre deosedire de vechile institutii de tip rezidential, in care ingrijirea si educatia se derulau dupa un model colectiv, in centrul de plasament fiecare copil este abordat individual, interventia complexa in favoarea (re)integrarii familiale si sociale fiind bazata pe evaluarea initiala a situatiei sale specifice si proiectarea unei interventii coerente, permanent adaptate evolutiei nevoilor copilului.

Protectia asigurata de centrul de plasament are un caracter temporar: proiectul individual de protectie a fiecarui copil prevede solutii pentru (re)integrarea sa familiala in termen cât mai scurt.

Daca in casa de copii sau in leagan nu se punea problema scurtarii la maximum a duratei institutionalizarii, acesta este un principiu fundamental pentru centrul de plasament. Punerea sa in practica implica construirea unor mecanisme pentru:

dezvoltarea relatiilor cu familia (eventual largita);

pregatirea si aplicarea alternativelor de ocrotire in familii substitutive (asistent maternal sau familie adoptiva), in strânsa legatura cu celelalte servicii destinate protectiei copilului;

diversificarea serviciilor oferite de DJPC (exemplu: deplasarea treptata a accentului de pe servicii de ocrotire pe servicii de prevenire) si in paralel cu aceasta, reconversia profesionala a personalului din centrele de plasament.

Activitatile desfasurate in centrul de plasament au caracter deschis catre societate: prin modul de organizare, prin relatiile pe care le promoveaza, centrul de plasament devine un serviciu integrat in comunitate.

Centrul de plasament – prin definitie – face parte dintr-un sistem judetean de servicii, destinate protectiei copilului, care sunt oferite de Directia Judeteana pentru Protectia Drepturilor Copilului. El nu mai este o institutie cu personalitate juridica in subordinea unui minister, ci un serviciu al comunitatii, cunoscut si sprijinit de comunitate.

Pentru realizarea efectiva a deschiderii catre societate, sunt necesare la nivelul proiectului institutional: proiectarea si aplicarea unei strategii de comunicare, de promovare a imaginii centrului, precum si antrenarea structurilor comunitatii (indivizi, scoala, biserica etc.) in calitate de parteneri in aplicarea proiectului institutional – activitati coordonate de DJPDC.

La nivelul proiectului individualizat de protectie a copilului: integrarea acestuia in viata sociala intr-un mod similar celorlalti copii de vârsta lui, sustinerea participarii directe a copilului la activitati in cadrul comunitatii (activitati punctuale sau cu caracter permanent).

Personalul centrului de plasament face parte din echipa de personal a DJPDC si este integrat in sistemul resurselor umane antrenate in aplicarea strategiei judetene (de sector) de protectie a copilului.

Aplicarea efectiva a noului mod de asigurare a protectiei copilului aflat in dificultate presupune antrenarea responsabila, constienta si motivanta a personalului aflat in contact direct cu copilul. b#%l!^+a?

Reorganizarea institutiilor presupune modificari ale statutului, dificultati de comunicare, de intelegere si de asimilare a schimbarii de catre personalul direct implicat.

Daca reforma este proiectata sau daca strategiile judetene sunt gândite si coordonate de catre conducerea DJPDC, realizarea sa practica, respectiv imbunatatirea efectiva a modului de protectie a copilului in dificultate nu se pot realiza fara concursul sutelor de educatori, asistenti si lucratori sociali, infirmiere, instructori de educatie care lucreaza in relatie directa cu copilul.

La acest nivel atât de important exista cele mai mari riscuri de esec: fie din lipsa de informare si de pregatire, fie din inertie sau chiar rezistenta la schimbare, personalul nu realizeaza importanta desfasurarii activitatilor in mod corespunzator, in beneficiul copilului.

De aceea este important sa actionam pentru evitarea/atenuarea acestor riscuri si consideram ca primul pas care trebuie facut ar fi integrarea personalului centrelor de plasament in echipa DJPC – o integrare nu numai pe hârtie (respectiv pe statele de functii, plata etc), ci o integrare reala, prin

includerea in managementul resurselor umane la nivel de directie a acestor resurse din fostele institutii, dintr-o perspectiva de recunoastere si de valorizare a experientei profesionale, de antrenare in aplicarea reformei. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Construirea unor relatii de parteneriat si de comunicare, in nici un caz de rivalitate, intre angajatii DJPDC din diferitele servicii si personalul fostelor leagane si case de copii;

Consultarea, informarea si formarea tuturor categoriilor de personal in legatura cu modalitatile de restructurare a institutiilor pe baze constructive si plecând de la principiile aplicarii reformei sistemului de protectie a copilului aflat in dificultate.

Lupta cu mentalitatile a fost dintotdeauna recunoscuta ca o lupta grea si de lunga durata, de aceea integrarea personalului si dezvoltarea unui spirit de echipa pluridisciplinara sunt aspecte ce nu trebuie subestimate. Pentru acest amplu proiect de restructurare a institutiei de tip rezidential e necesara mobilizarea unor importante resurse financiare – insa chiar daca aceste resurse importante sunt identificate, ele nu vor putea fi utilizate corespunzator daca profesionistii din DJPDC si din institutii nu vor fi motivati si antrenati pentru atingerea unor finalitati comune.

Structura organizatorica a centrului de plasament are ca element fundamental MODULUL.

Centrul de Plasament este organizat in subunitati de maximum 20-30 copii (pe criteriul vârstei) ; fiecare subunitate este structurata in module (2-4 copii/modul pentru 0-2 ani, respectiv 6-10 copii/modul pentru 2-18 ani.)

La nivel de modul se realizeaza principalele functii ale serviciului: ingrijire, educare, socializare, evaluare etc.

Se recomanda trecerea treptata la organizarea pe verticala a modulelor, aceasta modalitate fiind usor de aplicat in special in casutele de tip familial.

Scaderea treptata a numarului de copii ocrotiti in centrul de plasament se face in paralel cu diversificarea treptata a serviciilor destinate protectiei copilului, ceea ce implica un proiect institutional flexibil, precum si informarea si pregatirea profesionala continua a personalului.

Buna cunoastere a contextului local, a problematicii specifice in domeniul protectiei copilului, va permite proiectarea sistemului de servicii oferite de DJPDC pentru a raspunde nevoilor locale. Este esential ca organizarea si functionarea acestor noi servicii sa creeze un sistem integrat la nivel judetean, destinat atât protectiei copilului aflat in dificultate si pregatirii reintegrarii acestuia in familie si societate, cât si prevenirii aparitiilor situatiilor care pot pune in pericol securitatea si dezvoltarea copiilor.

Centrele de plasament trebuie sa fie concepute si organizate ca si componente functionale integratein acest sistem, asigurând:

complementaritatea activitatilor si functiilor acestora;

relatii clare si functionale intre servicii;

mobilitate a resurselor umane, care sa fie pregatite pentru a lucra in diferitele componente ale sistemului;

Comunicare

Diversificarea serviciilor oferite de DJPDC este o garantie a capacitatii serviciului public specializat de a oferi cadrul adecvat pentru protectia copilului aflat in dificultate in concordanta deplina cu necesitatile sale.

Standarde de calitate privind protectia copilului in centrul de plasament

b#%l!^+a?

3.2.1. Acțiuni educaționale ale personalului din Centrul de Plasament

Serviciul acordat copilului pe parcursul protectiei sale in centru este un serviciu complex, alcatuit din componente interdependente si obligatorii.

Complexitatea serviciului rezulta din proiectarea interventiei pe baza abordarii personalitatii si nevoilor copilului in ansamblul acestora. Interventia presupune mai multe componente.

Pentru a propune o imagine globala a calitatii serviciului oferit fiecarui copil in parte, se expliciteaza fiecare componenta prin stabilirea unor obiective operationale:

– enumerarea elementelor minime care contribuie la atingerea acestor obiective;

In stabilirea componentelor se tine contin primul rând de dimensiunile nevoilor de dezvoltare ale fiecarui copil.

Sanatate

Educatie

Dezvoltare emotionala si comportamentala

Identitate b#%l!^+a?

Relatii familiale si sociale dar,in aceeasi masura de nevoile specifice ale b#%l!^+a?copilului ocrotit intr-o structura de tip rezidential

Desi in document sunt explicitate separat,in proiectul centrului de plasament se va asigura interdependenta componentelor si fiecare dintre ele se va trata cu aceeasi responsabilitate.

Elementele specificate suntin acelasi timp elemente de evaluare si de autoevaluare a proiectului centrului de plasament, constituind un instrument de management usor de aplicat.

Principalele componente ale serviciului pe care centrul de plasamentil ofera copilului pe perioada rezidentei sunt:

Asigurarea conditiilor de locuit (cazare, masa, petrecerea timpului liber, studiu individual, etc.)

Ingrijirea, educarea si socializarea copilului

Reintegrarea (integrarea) familiala si sociala a copilului

Promovarea accesului la informatie si a posibilitatilor de exprimare libera a opiniei

II.1 Conditii de locuit

Ambianta generala

Obiective

Elemente minime de realizare

Amplasarein cadrul comunitatii

Centrul de plasament nu se construiestein zone izolate de comunitate

Sunt preferate locurile aflatein proximitatea unitatilor deinvatamânt, a institutiilor medicale, culturale si a altor servicii ale comunitatii.

Daca centrul de plasament este situat departe de comunitate si nu este posibila pe termen scurt/mediu schimbarea acestui sediu, se asigura conditiile de mobilitate necesare participarii constante a copiilor la viata comunitatii.

Functionalitate si siguranta

In centrul de plasament, in ansamblul sau, se au in vedere toate componentele minime pentru a asigura protectia copiilor din toate punctele de vedere, prevenirea incendiilor, a accidentelor, aimbolnavirilor, igiena vietii in colectivitate.

Unitatea este dotata cu centrala proprie pentru incalzire si furnizarea apei calde sau este racordata la un sistem de termoficare care ofera servicii sigure si de calitate.

Centrul de plasament dispune de cladiri noi sau renovate corespunzator, consolidate, fara igrasie.

Este obligatoriu ca in unitate sa functioneze cel putin o linie telefonica directa.

Atmosfera de tip familial

Spatiile aferente unitatii se compartimenteaza, evitându-se salile mari, depersonalizate

Spatiul aferent unui modul cuprinde elementele minime dintr-o locuinta familiala (dormitoare, camera de zi, baie/toalete, debara, spatiu pentru servire/preparare gustari.

. Pentru zugravirea si decorarea camerelor se utilizeaza culori vesele

Se utilizeaza un mobilier asemanator celui familial.

In exterior, spatiul afectat centrului este inconjurat cu garduri deinaltime medie, fara elemente metalice periculoase; gardul trebuie sa permita vizibilitate din ambele directii

Diversitate b#%l!^+a?

Spatiile vor fi diferit amenajate, atât prin amplasarea pieselor de mobilier, cât si prin elementele decorative folosite.

1.2 ) Dormitorul

Elemente minime de realizare

Respectarea numarul maxim de copiiintr-un dormitor

Numarul maxim de copii depinde de vârsta acestora

0-2 ani

2-14 ani

14-18ani : 4 copii

3-5 copii

3 copii

Incepând de la vârsta de 3 ani se realizeaza separarea pe sexein dormitoare

Asigurarea suprafatei minime pentru un copil

Suprafata minima alocata unui copil este de 6 mp

Functionalitate si siguranta

. Dormitorul serveste pentru odihna, dar si pentru pregatirea lectiilor, joaca etc. b#%l!^+a?Este similar camerei copiilor dintr-o familie

Mobilier trebuie sa fie adecvat vârstei si sa ofere conditii sanatoase pentru b#%l!^+a?odihna, pastrarea obiectelor personale, efectuarea temelor, joc etc.

Se asigura dotarile necesare pentru a face posibila supravegherea permanenta a copiilor de vârsta mica (0-4 ani) : usa cu geam catre hol

Prizele, geamurile, balcoanele sunt protejate pentru prevenirea accidentelor (adecvat vârstei copiilor.

. Pardoseala trebuie sa fie aderenta, calduroasa si usor de igienizat

Se asigura un program de igienizare zilnic/saptamânal/lunar

Atmosfera de tip familial

Mobilier dormitorului este diversificat (se evita paturile de spital)

Fiecare copil are locul propriu : pat, dulap, birou sau masa de scris, scaun, etajera, jucarii, spatii de afisaj cu fotografii ale familiei si ale prietenilor, desene, etc. (dupa propria dorinta).

Peretii sunt zugraviti de preferatin culori pastelate; daca peretii sunt albi, elementele de decor trebuie sa aduca o nota de culoare.

Se stimuleaza decoratiunile personalizate, adaptate gustului si vârstei copilului ;in acest scop copiii participa direct la decorarea dormitorului lor.

Se aleg culori vesele pentru covor, lenjerie de pat, draperii, perdele, etc.

. Mentinerea ordinei nu trebuie sa fie o preocupare obsesiva ; copilul trebuie lasat sa se joace, chiar sa strice unele jucarii.

Spatii igienico-sanitare

Obiective

Elemente minime de realizare

Amplasare corespunzatoare

Se prevede cate un grup sanitar (cabina dus, chiuveta, WC) la fiecare modul.

. Este obligatorie existenta grupurilor sanitare separate pentru personal

In spatiile destinatein principal activitatilor comune se instaleaza câte un grup sanitar alcatuit din WC pe sexe + chiuveta. Exemple: lânga spatiul de primire de la intrarea in centru, langa club, sala de sport, langa spatiile de servire a mesei (în cazul centrului de plasament de talie mare,in care masa se serveste incain cantina/

Se prevede un spatiu cu masina de spalat (o masina la 2-3 module), masina de calcat -pentru igienizarea obiectelor de imbracaminte personale ale copiilor.

La nivel de unitate functioneaza o spalatorie-calcatorie pentru igienizarea lenjeriei de pat, a prosoapelor, fetelor de masa, etc.

In fiecare subunitate se organizeaza o debara pentru pastrarea lenjeriei curate.

Functionalitate, igiena si siguranta

Instalatiile sanitare sunt adaptate varstei copilului

Se prevede o compartimentare adecvata pentru a asigura respectarea intimitatii copilului, dar si posibilitatea de a interveni din afarain caz de nevoie.

Se asigura apa rece si calda permanent

. Materialele utilizate la amenajarea grupurilor sanitare sunt alese astfel incât sa permita intretinerea si igienizarea facila.

Se stabileste si se respecta un Program zilnic de igienizare a spatiilor.

Instalatii electrice sunt protejate

. Substantele de igienizare (detergenti) nu se lasa la indemâna copiilor, ci sunt inchise in spatii accesibile doar personalului. b#%l!^+a?

4) Spatii pentru servirea/prepararea mesei

Obiective

Elemente minime de realizare

Amplasare corespunzatoare

Bucataria comuna cu dependintele acesteia se amenajeaza intr-un corp de cladire separat de module.

. Se amenajeaza un spatiu pentru servirea mesei in fiecare casuta (în cazul casutelor de tip familial) sau la nivel de unitate, in centrele de plasament de talie mare.

La fiecare modul (sau grup de 2-3 module) se amenajeaza un oficiu in care se asigura posibilitatea pregatirii/servirii de gustari sau mese de duminica, organizarea unor activitati de autogospodarire sau a unor mici evenimente, etc.

Igiena, functionalitate si siguranta

Bucataria, respectiv oficiul se doteaza cu instalatii si aparatura corespunzatoare pentru gatit, pentru pastrarea alimentelor, pentru igienizarea veselei – atat la nivel de unitate cât si de modul

Accesul copiilor la masina de gatit, frigider, accesorii de bucatarie periculoase (aparatura electrocasnica, cutite, etc.) este riguros controlat si supravegheat, mai ales la b#%l!^+a?vârste mai mici; cei mai mari vor fi pregatiti corespunzator si vor avea afisate regulile de folosire. b#%l!^+a?

Vesela si tacâmurile utilizate trebuie sa fie usor de igienizat

Atmosfera de tip familial

In cazul unitatilor mari este necesara compartimentarea spatiilor de servire a mesei

Este necesar un sistem de autoservire pentru copiii peste 7 ani

Se asigura copiilor posibilitatea de optiune (cel putin partiala) intre doua meniuri la masa de pranz

Este obligatorie consultarea copiilor in intocmirea meniurilor

Decorul salii de mese este colorat, placut, diversificat

Vesela, tacâmurile si fetele de masa au un aspect adecvat vârstei copiilor

Se asigura posibilitati de organizare a meselor festive cu prilejul unor sarbatori (aniversari ale copiilor, sarbatori religioase, Anul Nou.

1.5) Conditii pentru petrecerea timpului liber

Obiective

Elemente minime de realizare

Amplasare corespunzatoare

In interior se amplaseaza:

-mici spatii de joaca chiarin dormitorul copilului si posibilitati de pastrare a jucariilor preferate

-loc pentru petrecerea in comun a timpului liber in camera de zi de la fiecare modul

-club, biblioteca, cercuri de informatica, arte plastice, artizanat, redactie revista, etc. (adaptate vârstei copiilor, posibilitatilor de dotare deja existentein centru, specificului local, etc.

In exterior se amenajeaza:

-curte cu spatii de joaca

-teren activitati sportive

-spatii verzi (eventual o mica gradina)

Dotari minime

In camera de zi : un televizor, un aparat de radio (sau radiocasetofon)

. In dotarea modulelor se prevad jocuri si jucarii adaptate vârstei, care sunt atât individuale, cât si comune (într-o proportie echilibrata)

. Salile de joaca se doteaza cu tarcuri si saltele pentru cei mici

Este necesar ca la nivel de unitate (club) sa existe urmatoarele dotari: statie de amplificare, casetofon, instrumente muzicale.

In spatiile de joaca din exterior se instaleaza leagane, bancute, tobogane, aparate de gimnastica, groapa cu nisip.

. Se amenajeaza terenuri de minifotbal, voley

Functionalitate si siguranta

Instalatiile de joaca si jucariile se selectioneaza tinând cont de toate eventualele riscuri de accident pe care le implica.

In toate spatiile de joaca se asigura prize, geamuri protejate.

Televizorul se amplaseaza la o inaltime corespunzatoare

In exterior se va evita betonarea completa a curtilor de joaca b#%l!^+a?

Se prevad din apropierea locurilor de joaca, in locuri vizibile accesibile doar personalului, truse de prim ajutor in caz de accident.

. Se interzice depozitareain curtile de joaca a diferitelor materiale de constructii, a uneltelor sau a substantelor toxice si a oricaror produse care punin pericol sanatatea copiilor.

1.6) Locul pentru studiu individual

Obiective

Elemente minime de realizare

Amplasare corespunzatoare

. In dormitor sau in camera de zi se va amenaja pentru fiecare copil un birou (masa de scris) cu scaun si etajere pentru carti, caiete.

. La nivel de unitate, mai ales in centrele de plasament unde sunt ocrotiti copii scolari, se amenajeaza o sala de lectura (poate fi sala de lectura a bibliotecii).

Functionalitate si siguranta

Se asigura iluminat corespunzator (veioza de birou)

Mobilierul de birou indeplineste conditiile ergonomice b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

1.7) Spatiul pentru intâlniri cu membrii familiei, cu persoane din afara institutiei.

Obiective

Elemente minime de realizare

Amplasare corespunzatoare

Camera de zi a modulului poate servi si ca spatiu pentru primirea oaspetilor

. La nivel de unitate se amenajeaza o camera pentru intâlniri copii-familie (daca nu exista un centru de pregatire a integrarii si reintegrarii familiale pe lânga unitate)

Ambianta de tip familial

Se doteaza cu un mobilier familial (fotolii, scaune joase, masuta)

Se realizeaza decoratiuni vesele (de preferat realizate chiar de copii)

Se respecta dreptul copilului si al familiei sale de a discuta in intimitate, fara prezenta unor persoane din afara (doar in conditiile in care aceasta nu este periculoasa pentru copil, cum ar fi in cazuri de abuz, maltratare, etc.

Functionalitate si siguranta

Se respecta un program al vizitelor, atât pentru membrii familiei, cât si pentru prietenii sau colegii de scoala ai copiilor. Copiii sunt consultati pentru intocmirea acestui program.

In program se specifica acele cazuri in care proiectul personalizat al copilului precizeaza obligativitatea supravegherii vizitei.

II.2 Ingrijirea, educarea si socializarea copilului

2.1) Asigurarea conditiilor de igiena siingrijire a sanatatii

Obiective

Elemente minime de realizare

Asigurarea igienei personale a fiecarui copil

. Copiii dispun de obiecte personale de igiena (periuta de dinti, pasta de dinti, sapun, prosoape, etc.)

Se asigura fiecarui copil imbracaminte si incaltaminte adecvate calitativ si cantitativ pentru fiecare sezon.

Se deruleaza (individual si colectiv) programe educative pentru dezvoltarea deprinderilor de igiena, de alimentatie corecta, de pastrare a ordinii si curateniei.

Igienizarea obiectelor personale de imbracaminte se asigura la nivel de modul (sau grup de 2-3 module).

Dezvoltarea responsabilitatii copilului pentru pastrarea propriei sanatati

Prin metode educative adecvate vârstei, copiii sunt sprijiniti sa adopte un stil de viata sanatos, sa inteleaga importanta igienei personale, a alimentatiei corecte, a exercitiului fizic atât in viata cotidiana, cât si pentru sanatatea lor de viitori adulti.

Se realizeaza programe de educatie sexuala si contraceptiva, programe de educatie impotriva fumatului si a consumului de bauturi alcoolice si de droguri, etc.

Aceste programe educative vor fi realizate pe grupe de vârsta, cu participarea echipei pluridisciplinare (nu numai asistentul medical raspunde de educatia pentru sanatate, ci si educatorul, psihologul etc.) b#%l!^+a?

. Se colaboreaza cu alte servicii de specialitate din comunitate

Se va acorda cea mai mare atentie discutiilor individuale cu copiii (educator-copil; psiholog-copil; asistent social-copil), care trebuie sa aiba caracterul prietenesc si deschis al discutiilor dintre parinte si copil, intr-un climat deincredere reciproca.

Asigurarea igienei colectivitatii

Se aplica programe de curatenie si dezinfectare zilnice/saptamânale/lunare pentru dormitoare, grupuri sanitare, camere de zi, sala de mese, holuri, etc.

. Alimentele se depoziteaza si se pregatesc in conditii de igiena

Lenjeria de pat se schimba de câte ori este cazul la sugari si copiii mici si saptamânal la copiii peste 2 ani.

. Este obligatorie existenta grupurilor sanitare pentru personal, separat de cele pentru copii.

Protejarea contra oricarei forme de neglijare sau abuz.

Personalul este riguros evaluat, initial la angajarea in munca si ulterior, la intervale de timp bine precizate in proiectul institutional.

Personalul urmeaza periodic cursuri de pregatire complementara pentru a preveni si a observa orice forma de abuz sau neglijare si pentru a interveni in asemenea situatii.

Este interzisa orice forma de pedeapsa fizica (bataie, privare de hrana, privare de imbracaminte etc.) sau psihica (umilirea, interzicerea contactelor sociale, intimidarea, b#%l!^+a?agresarea verbala, etc.). b#%l!^+a?

Copilul este pedepsit in caz de nevoie numai prin metode educative.

Eventualele cazuri de abuz sau neglijare se dezbat in echipa pluridisciplinara sub coordonarea sefului de centru si a directorului DJPDC si se iau decizii in consecinta, in cel mai scurt timp si luând toate masurile de precautie pentru a preveni repetarea unor asmenea fapte.

Promovarea sanatatii personalului

Personalul este obligat sa efectueze periodic controale de evaluare a starii de sanatate fizica si psihica.

In centrul de plasament se interzice consumul de bauturi alcoolice si de droguri.

Fumatul este interzis in prezenta copiilor si in orice spatiu destinat acestora; se permite fumatul numai in locuri special amenajate, stabilite prin Regulamentul intern.

Fiecare membru al echipei trebuie sa ofere copilului un exemplu personal de igiena si de comportament sanatos.

Prevenirea imbolnavirilor si ocrotirea sanatatii copiilor

Se acorda o atentie deosebita nevoilor personale deingrijire a sanatatii fiecarui copil .

Se incurajeaza cunoasterea de catre fiecare copil a riscurilor de imbolnavire si consilierea lui pentru un mod de viata sanatos.

Fiecare copil cu o stare de sanatate normala beneficiaza de controale medical de rutina -la intrareain centrul de plasament; -la intervale de timp determinate (functie de vârsta) pe parcursul protectiei in centrul de plasament.

Fiecare copil beneficiaza de controlul periodic al vederii si al danturii, precum si de tratament adecvat (ochelari, lucrari stomatologice)

Copiii ocrotiti in centrul de plasament sunt in evidenta unor medici de familie; in acest scop, serviciul public specializat incheie contracte cu Casa Judeteana de Asigurari de Sanatate C.J.A.S.

Alimentatia copiilor este echilibrata si in conformitate cu necesitatile biologice specifice fiecarei vârste (un asistent nutritionist va coordona intocmirea meniurilor, va evalua calitatea/cantitatea alimentelorinainte si dupa prelucrare, precum si modul de preparare).

In caz de imbolnavire, se asigura cu strictete regimul alimentar stabilit de medic.

Se respecta un program zilnic de activitati in aer liber pentru copiii de toate vârstele si in toate anotimpurile.

Personalul este pregatit sa observe eventualele semne de imbolnavire a copilului la diferite vârste si sa ia masurile necesare cu responsabilitate.

In fiecare centru de plasament se afiseaza in biroul personalului (accesibil inclusiv supraveghetorului de noapte) liste operationale cu numerele de telefon ale persoanelor resursa/ serviciilor care se contacteazain caz de urgenta (accident, imbolnavire, incendiu, disparitia unui copil, intrarea unor persoane nedorite).

2.2) Dezvoltarea afectivitatii si a personalitatii copilului

Obiective

Elemente minime de realizare

Interventie personalizata b#%l!^+a?

Pentru fiecare copil echipa pluridisciplinara propune si aplica un proiect personalizat de (re)integrare familiala si sociala, care cuprinde:

– obiectivele, etapele si activitatile concrete

– nominalizarea specialistilor care intervin si a responsabilitatilor acestora – momentele de evaluare

– rapoartele privind dezvoltarea copilului din toate punctele de vedere

Activitatile realizate in cadrul proiectului personalizat suntin acord cu:

– vârsta

– istoricul

– personalitatea copilului

Ritmul activitatilor este adaptat particularitatilor copilului

Pentru o interventie eficienta este necesara o coerenta intre toti profesionistii care lucreaza cu copilul, precum si implicarea in calitate de partener a familiei copilului.

Sunt avute in vedere cu prioritate activitatile specializate de terapie a problemelor psihologice specifice fiecarui copil in dificultate, datorate unor cauze precum: lipsa afectivitatii in familie/în serviciile de ocrotire anterioare, antecedente de abuz sau de neglijare in familie si/sau in afara familiei, drame personale, institutionalizare de lunga durata.

Momentele de evaluare stabilite in proiectul personalizat sunt in primul rând momente de revizuire si eventual reconstruire a planului de interventie.

b#%l!^+a?

Promovarea dreptului la identitate si la istorie personala b#%l!^+a?

Documentele de identitate pentru fiecare copil sunt:

Copilul are dreptul sa-si cunoasca istoria, membrii familiei -si sa fie ajutat sa interepreteze propria istorie si situatia actuala in care se afla.

Se previn si se trateaza complexele de provenienta.

Se urmareste constientizarea de catre copil a locului si rolului sau ca individ in cadrul colectivitatii in care traieste, in familie si in societate.

Personalul de toate nivelele este pregatit sa respecte istoria copilului, sa nu comenteze greselile parintilor sau situatia sociala speciala a familiei, etc.

Se interzic orice fel de practici care favorizeaza "uniformizarea" copiilor (exemple:imbracarea cu haine identice, cumpararea de ghiozdane identice.

Relatie de tip parental intre educator si copil

Desi intervine in calitate de profesionist, educatorul de referinta al copilului respecta in relatia cu copilul valorile de baza ale unei relatii parentale de calitate.

– Caldura si afectiune

– Limite clare si bine precizate

– Raspuns imediat la nevoile copilului

– Disponibilitate de a raspunde intrebarilor copilului

– Acceptarea greselilor sau pedepsirea lorintr-un mod constructiv, evitând orice forma de abuz asupra copilului (bataia, umilirea sau lezarea psihica a copilului sunt absolut interzise)

– Respect pentru individ

– Deschidere si comunicare

– Recunoasterea calitatilor si a reusitelor

– Confidentialitate si incredere reciproca

. Educatorul va avea grija sa delimiteze clar rolul sau de rolul parintilor, pentru a nu induce o dependenta a copilului de institutie si pentru a pregati (re)integrarea acestuia.

Participare activa a copilului la propriul proiect

Se renunta la utilizarea termenului de copil asistat (statutul de persoana asistata presupune un rol pasiv: acestei persoane i se ofera toate conditiile de-a gata) .

Copilul este antrenat sa participe direct la amenajarea si intretinerea spatiului de locuit, sa faca propuneri pentru petrecerea timpului liber, stabilirea meniului, sa isi exprime opiniile.

Opinia copilului este luata in considerare de catre toate categoriile de personal care intervinin proiectul personalizat: educator, asistent social, psiholog, etc.

Promovarea bunelor relatii intre copii

La repartizarea copiilor pe module se are in vedere reunirea fratilor, a copiilor care sunt legati printr-un anumit grad de rudenie si/sau a copiilor care provin din acelasi cartier (vecini). Se tine cont de preferintele copiilor, precum si de opiniile personalului, in ideea de a integra copii cu dificultati mai mari de adaptare in grupuri cu copii fara probleme. b#%l!^+a?

Este recomandata organizarea pe verticala a modulelor, evitându-se insa diferentele foarte mari de vârsta (exceptând cazurile de frati).

Pentru dezvoltarea bunelor relatiiintre copii, activitatile educative de grup la nivelul modulului au ca scopuri: dezvoltarea comunicarii si a intrajutorarii intre copii, stimularea spiritului de echipa, initierea in practicile democratice.

2.3) Educatia prescolara si scolara

Obiective

Elemente minime de realizare

Favorizarea accesului la educatie

Este obligatorie inscrierea fiecarui copil din centrul de plasament intr-o unitate de invatamânt prescolar, primar, gimnazial, liceal, postliceal, universitar -în functie de vârsta sa si de aptitudinile sale.

Copiii frecventeaza unitatile scolare (prescolare) din cadrul comunitatii.

Pe parcursul ocrotirii in centrul de plasament, este de preferat ca in masura posibilitatilor sa se mentina inscrierea copilului la scoala din cartierul sau, pentru a evita o ruptura de mediul scolar cu care era familiarizat.

La terminarea ciclului gimnazial (liceal), copilul (tânarul) are dreptul sa opteze pentru o forma de pregatire scolara (universitara) sau profesionala, iar conducerea centrului de plasament trebuie sa tina cont de aceasta.

Asigurarea frecventarii cursurilor b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Educatorul de referinta are obligatia sa controleze prezenta copilului la scoala si sa discute atât cu copilul, cât si cu invatatorul/profesorul diriginte si cu alte cadre didactice pentru rezolvarea problemelor care apar.

Absenteismul scolar se considera o problema grava. Când acesta problema apare, rezolvarea ei reprezinta unul din obiectivele prioritare ale proiectului personalizat.

Parteneriatul cu unitatea de invatamânt

La nivel de serviciu public si centru de plasament se incheie acorduri de colaborare cu unitatea de invatamânt, care sa prevada activitati in parteneriat in favoarea fiecarui copil protejat

Obiectivele principale ale acordurilor se refera la:

– diminuarea si eliminarea marginalizarii in scoala a copiilor protejati in centrele de plasament

– colaborarea cu profesorii/învatatorii (educatorii de gradinita) precum si cu parintii celorlalti elevi la derularea proiectelor personalizate

– integrarea copiilor in comunitatea clasei si a (grupei -gradinitei) ca prim pas al integrarii lor in comunitate

– orientarea scolara si profesionala.

Activitatile care fac obiectul acordului se organizeaza:

– la nivel de unitate de invatamânt (informarea si sensibilizarea intregului colectiv didactic asupra problematicii copilului in dificultate, stabilirea unei deontologii a relatiei cu acesti copii si a unor metode de lucru in consecinta)

– la nivel de clasa (o abordare individualizata a copiilor protejati, insistând pe ajutorarea lor in cazul situatiilor de esec scolar, pe crearea unei atmosfere pozitive de toleranta, de sprijin si colegialitateintre toti elevii clasei, etc.)

– la nivel de consiliu al parintilor elevilor (informare, sensibilizare, stimularea participarii familiilor la programe de socializare etc.)

Sprijinirea copilului pentru o buna pregatire scolara

Educatorul ajuta copilul sa-si efectueze temele, il controleaza, face demersuri pentru o pregatire suplimentara pentru examene,ii stimuleaza aptitudinile, comunica cu scoala si participa la sedintele cu parintii.

2.4) Socializarea

Elemente minime de realizare

Dezvoltarea abilitatilor de relationare siinsusirea normelor de relationare

Copilul isi formeaza sentimentul apartenentei la un grup (modul) chiar in cadrul centrului de plasament: are responsabilitati concrete in cadrul grupului, este antrenat in activitati care presupun relationarea cu ceilalti membri ai grupului (copii si adulti) in conditii de respect si reciprocitate.

Se stimuleaza includerea copiilor in grupuri in afara centrului de plasament b#%l!^+a? (clasa, echipa sportiva, cerc de arte plastice, etc.

Cunoasterea celorlalti.

Sunt organizate activitati care favorizeaza intercunoasterea intre copii (jocuri de identitate, discutii despre propria istorie, familie, preocupari, dorinte de viitor, etc).

Formarea abilitatilor si deprinderilor de a se implica in societate

In programul copilului se includ activitati care se desfasoara in comunitate si care implica o relationare sociala.

Sunt incurajate vizitelein familii (familii ale personalului centrului sau/si ale voluntarilor cu care centrul de plasament colaboreaza).

Copilul este ajutat sa cunoasca si sa stie sa apeleze la serviciile din comunitate (posta, magazine.

Se lucreaza asupra deprinderilor legate de punctualitate, de comportament politicos in societate, de gestionare a banilor si a bunurilor.

Constientizarea faptului ca are drepturi si indatoriri

Drepturile si indatoririlein cadrul centrului de plasament, la scoala si in comunitate sunt clar explicate copiilor.

Este recomandata afisarea drepturilor si indatoririlor copiilor, intr-o forma accesibila; drepturile si indatoririle pot reprezenta o tema discutata frecvent in cadrul modulului. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Se urmareste formarea constiintei de cetatean prin programe adecvate vârstei .

Orientarea scolara si profesionala

Se discuta cu copilul despre viitoarea sa profesiune; copilul participa la toate demersurile care privesc viitorul sau profesional.

In orientarea scolara si profesionala se iau in considerare opiniile educatorului, psihologului, profesorilor de la scoala copilului.

Un rol importantil are studierea pietei muncii, pentru a orienta copilul catre profesii cu care poate gasi cu usurinta un loc de munca.

II.3 Reintegrarea (integrarea) sociala si familiala a copilului

3.1) Proiectul personalizat de integrare

Obiective

Elemente minime de realizare

Reprezinta principalul instrument de lucru al echipei centrului de plasament.

Proiectul personalizat de integrare este un document scris.

Plecând de la analiza situatiei personale a copilului, echipa decide procedurile educative, sociofamiliale, psihologice, terapeutice de care are nevoie pentru ca interventia in perioada de ocrotirein centrul de plasament sa fie cât mai benefica.

Prin proiect se stabilesc domeniile de actiune pluridisciplinara in fiecare caz in parte.

Se precizeaza obiectivele concrete pe fiecare domeniu, activitatile, responsabilii, perioadele de desfasurare.

Fiecare obiectiv este explicitatin termeni de: deprinderi, atitudini, cunostinte, valori pe care copilul se doreste sa le dobândeasca prin activitatile propusein proiect.

Se inscriu realizarile copilului, precum si ale familiei, pas cu pas, la fiecare obiectiv (pentru observarea evolutiei), precum si caracteristicile relatiei copil-familie pe parcursul proiectului (pentru a aprecia gradul de pregatire a reintegrarii sau integrarii copilului).

Periodic se evalueaza: -evolutia copilului si a relatiei familiale -activitatile planificate si se stabilesc, daca este cazul, noi strategii de lucru.

Transformarea copilului in protagonistul propriului sau proces de integrare

Se respecta dreptul copilului de a avea un proiect personal,in acord cu opinia si cu dorintele sale.

Copilul este ajutat saisi formeze o constiinta de sine si sa fie responsabil.

Stimularea interventieiin echipain interesul copilului.

Formularea in scris a proiectului este garantia ca toti cei implicati cunosc si sunt de acord cu demersurile.

De semnarea responsabilului de caz este esentiala in implementarea proiectului, pentru a evita repetarile sau implicarea unui numar prea mare/prea mic de profesionisti. b#%l!^+a?

Responsabilul de caz este "puntea" dintre copil si familie (naturala sau substitutiva); el raspunde de organizarea interventieiin echipa, acordând atentia cuvenita fiecarui profesionist si delimitând responsabilitatile fiecaruia.

Evaluarea in echipa a cazului se face pe baza documentelor scrise, si nu pe impresii subiective.

3.2) Reintegrare si integrare familiala si sociala

Obiective

Elemente minime de realizare

Existenta unor strategii bine definite de (re)integrare

In fiecare centru de plasament se stabilesc tipuri de proceduri care vizeaza, functie de caz, urmatoarele obiective.

– Reintegrarea in familie

Reintegrarea in familia largita

Integrarea intr-o familie substitutiva îningrijirea unui asistent maternal

Integrarea intr-o familie substitutiva

Pregatirea pentru viata independenta

Crearea, pastrarea si dezvoltarea relatiilor copilului cu familia sain vederea reintegrarii familiale

Proiectul personalizat prevede activitatile concrete de relationare cu familia (vizite, corespondenta,intâlniri, petrecerea sfârsitului de saptamâna sau a unor perioade de vacanta.

Parintii sunt incurajati si sprijiniti sa-si viziteze copiii cu prilejul evenimentelor b#%l!^+a?b#%l!^+a?sau al sarbatorilor (zi de nastere, Craciun, absolvirea anului scolar etc.), sa desfasoare activitati impreuna (servirea mesei, plimbari) si sa-i invite pe copii acasa.

In cazurile familiilor cu probleme financiare deosebite, se acorda parintilor suport pentru cheltuielile de deplasare (prin intermediul Centrului de pregatire si sprijinire a reintegrarii si integrarii copiluluiin familie).

Personalul centrului de plasament este pregatit sa respecte si sa stimuleze relatia copilului cu familia sa naturala sau cu familia substitutiva/ potential adoptiva, fiind constient de caracterul temporar al ingrijirii copilului intr-un centru de plasament si de importanta reusitei (re)integrarii familiale.

Considerarea familiei ca principal partenerin educarea, socializarea si integrarea familiala, sociala si profesionala a copilului.

Familia este informata periodic cu privire la situatia copilului (stare de sanatate, situatie scolara, modulin care evolueaza sentimentele sale fata de familie) in ideea de a pregati reîntoarcerea copilului acasa.

Proiectul de interventie asupra copilului se deruleaza concomitent cu cel de interventie asupra familiei.

Personalul centrului este pregatitin spiritul respectarii parteneriatului cu familia.

Colaborarea cu serviciul specializat in integrarea si reintegrarea familiala.

Familia fiecarui copil din centrul de plasament este in evidenta Centrului de pregatire si sprijinire a reintegrarii si integrarii copilului in familie; proiectul personalizat expliciteaza programul de interventie in colaborare cu acest centru.

Pregatirea integrarii intr-o familie adoptiva

In perioada de pregatire a adoptiei se stabileste un program de vizite in centru si de intâlniri in afara centrului (în prezenta unui membru al echipei -asistent social sau educator.

Educatorul de referinta are un rol important in aprecierea moduluiin care copilul percepe noua sa potentiala familie. Educatorul pregateste din timp plecarea copilului din centru, ajutându-l sa perceapa ca un pas bunin viata sa intrarea in familia adoptiva.

Pregatirea tânarului pentru parasirea centrului si inceperea unei vieti independente.

De la vârsta de 13-14 aniincepe pregatirea pentru viata independenta a tânarului, cu tot ceea ce implica aceasta din punct de vedere emotional, social si profesional. Pregatirea eficienta reduce teama tinerilor de a pararasi institutia, sentimentul de insecuritate si de marginalizare si ii dezvolta autonomia necesara in viata independenta.

3.2.3. Direcții de optimizare a instituțiilor tip Centre de Plasament în România

3.3) Integrarea profesionala

Obiective b#%l!^+a?

Elemente minime de realizare

Asigurarea orientarii si consilierii in vederea integrarii profesionale

In fiecare centru de plasament in care sunt ocrotiti copii cu vârsta peste 12 ani functioneaza un Serviciu de asistenta si consiliere psihipedagogica si formare profesionala; daca numarul copiilor de aceasta vârsta este mic, ei vor fi orientati cate un alt asemenea serviciu din cadrul sistemului judetean.

Orientarea scolara si profesionala a copilului de la vârsta de 13-14 ani (înainte de absolvirea scolii generale.

In orientarea scolara si profesionala se tine contin primul rând de dorinta copilului si de aptitudini.

Proiectul personalizat va avea un capitol distinct destinat activitatilor de pregatire a integrarii profesionale.

In orientarea scolara si profesionala se auin vedere posibilitatile reale de gasire a unui loc de munca in comunitate, fiind necesare:

– prospectarea responsabila a pietei muncii

– evitarea optiunilor de pregatire unilaterala

Pregatirea copilului/adolescentului pentru a se integra profesional nu se limiteaza la invatarea unei meserii; programul de pregatire isi propune dezvoltarea unei atitudini pozitive fata de munca,insusirea deprinderilor de punctualitate, seriozitate, disciplina, spirit de echipa, stimularea responsabilitatii fata de propriul proiect profesional.

Facilitarea accesului la informatie cu privire la legislatia muncii.

Copilul este informat si consiliat cu privire la importanta contractului de munca, drepturile si indatoririle persoanelor angajate in munca.

Se explica adolescentului consecintele negative ale lipsei unui contract de b#%l!^+a?b#%l!^+a?munca atunci când presteaza o activitate .

Colaborarea cu Serviciul de asistenta si sprijin pentru tineri

Se prevad axe comune de activitateintre modulele cu copii mari -peste 13-14 ani si serviciile de asistenta si sprijin pentru tinerii care parasesc centrul de plasament,in vederea pregatirii proiectului de integrare.

Colaborarea cu institutiile si serviciile din comunitate

Integrarea profesionala se poate realiza cu implicarea comunitatii: primarie, directia de munca, scoala, firme de stat si particulare, ONG-uri;

Se recomanda infiintarea unei Comisii locale de integrare care sa dezbata si sa se implice in rezolvarea fiecarui cazin parte. Comisia este formata din reprezentanti ai serviciului public specializat si seful centrului de plasament, carora li se adauga reprezentanti ai comunitatii din categoriile enumerate mai sus.

II.4 Promovarea accesului la informatie si a posibilitatilor de exprimare libera a opiniei

3.1) Proiectul personalizat de integrare

Obiective

Elemente minime de realizare

Asigurarea si promovarea drepturilor fundamentale ale copilului de a fi informat si de a-si exprima liber opinia

In fiecare centru de plasament exista un punct de lucru al Serviciului de asistenta a copilului pentru exercitarea dreptului sau la exprimarea libera a opiniei.

Cunoasterea de catre fiecare copil a prevederilor Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului.

Conventia ONU cu privire la drepturile copilului (textul prescurtat) este afisata in fiecare unitate,in spatiile frecventate de toti copiii; ¨ Se distribuie copiilor pliante, afise.

In programele de activitati la nivel de modul se includ activitati de cunoastere si discutare a Conventiei ONU, prin mijloace adaptate fiecarei vârste.

Asigurarea accesului la mijloace de informare in masa si specializate

In fiecare centru de plasament (la nivel de modul) exista aparate radio si TV, la care copiii sunt incurajati sa urmareasca nu numai emisiunile pentru cei mici, ci si emisiuni informative.

Educatorul raspunde eventualelor intrebari puse de copii, organizeaza dezbateri pe teme care ii intereseaza.

Informarea copiilor se face tinând cont de capacitatea lor deintelegere, de interesul lor pentru anumite teme si creându-le un climat favorabil comunicarii, asemanator celui familial.

In fiecare centru de plasament cu copii de vârsta scolara functioneaza o biblioteca, unde pot fi citite ziare si reviste, pot fi organizate activitati de informare, b#%l!^+a?concursuri etc.

Un principiu de baza este evitarea izolarii artificiale a copiilor de contextul social, economic, politic si culturalin care traim: ei trebuie sa fie "ancorati"in timp si spatiu, sa cunoasca realitatea atât la nivel national cât si local, sainteleaga ca ei cresc si vor deveni adultiin acest context.

Educatorul care ii faciliteaza aceastaintelegere va respecta regulile unei informari corecte – Accesibilitate

– Viabilitate

– Coerenta

– Asigurarea feed-back-ului

Cunoasterea de catre copil a regulamentului centrului de plasament

Copilul trebuie sa fie informat intr-o maniera clara si accesibila despre ce are si ce nu are voie sa faca pe parcursul ocrotirii sale in centrul de plasament. Regulamentul intern al centrului nu este doar un document formal, ci un instrument de lucru care sa le explice in mod concret atât profesionistilor, cât si copiilor regulile de viatain centrul de plasament.

Incurajarea copilului sa-si exprime opinia in legatura cu toate aspectele care-l privesc

În relatia educator-copil se promoveaza dialogul, se stimuleaza exprimarea punctelor de vedere ale copiilor in legatura cu toate aspectele vietii cotidiene si ale proiectului personalizat si se accepta opiniile copilului.

Sunt luate in considerare propunerile copiilor in stabilirea programelor de activitate si de vacanta, intocmirea meniurilor, amenajarea camerelor, alegerea hainelor, a jucariilor sau a obiectelor scolare etc.

Nu se accepta principiul conform caruia "Copilul este vinovat -adultul nu are b#%l!^+a?b#%l!^+a?nici o vina" (din pacate promovat inca in multe familii.)

In orice neîntelegere sau conflict, copilul are dreptul sa-si sustina parerea, sa exprime punctul sau de vedere si, la nevoie, sa apeleze la serviciul specializat pentru sprijin.

Pentru exprimarea opiniilor se recomanda infiintareain fiecare unitate a unor "cutii de opinii" sau a "Sfatului copiilor" (comitet alcatuit din liderii alesi ai copiilor, care reprezinta un adevarat partener al conducerii centrului de plasament).

RESURSE DOCUMENTARE

Cerntrul de primire a copilului in regin de urgenta si de evaluare

Centrul de primire a copilului in regim de urgenta si de evaluare este un serviciu al carui rol principal este asigurarea unei interventii eficiente in beneficiul copiilor, pentru a promova urmatoarele categorii de drepturi :

-dreptul la protectie impotriva oricarei forme de violenta, pedeapsa sau brutalitate fizica si/sau mentala, de abandon sau neglijenta, de maltratare sau exploatare, inclusiv de violenta sexuala

-dreptul de a fi protejat prin plasament familial sau, in caz de necesitate, prin plasament intr-o institutie adecvata, atunci cand este privat de mediul sau familial ;

-dreptul de a fi protejat impotriva ricarei forme de abuz si de a beneficia de asistenta corespunzatoare pe parcursul procedurilor

Denumirea serviciului sugereaza principalele caracteristici:

caracter rezidential : copilul este protejat si gazduit si i se ofera conditii de cazare, hrana, ingrijire, educatie;

in regim de urgenta ;

in acest serviciu copilul in dificultate este primit imediat, fara a astepta rezultatele unei proceduri indelungate de stabilire a unei masuri de protectie ; copilul este protejat in acest centru pe o perioada de timp determinata, cat mai scurta (maximum 15 zile) ; Centrul este organizat astfel incat sa asigure permanenta serviciilor de primire si interventie primara in caz de urgenta.

odata cu gazduirea copilului in centru incepe procedura de evaluare complexa a situatiei acestuia, in vederea reintegrarii familiale sau a pregatirii aplicarii unor masuri de protectie vizand copilul si familia sa. Centrul de primire in regim de urgenta este o structura care nu trebuie sa lipseasca din sistemul judetean de servicii. Autoritatile publice judetene au obligatia sa-l infiinteze si sa-l sustina. Pot infiinta si gestiona astfel de servicii si Organismele Private Autorizate.

Centrul de primire actioneaza

pentru a preveni intrarea in sistem a copilului in aflat in situatie de risc, atunci cand in urma evaluarii cauzelor plasarii in centrul de primire este realizabila revenirea copilului in mediul familial, eventual insotita de masuri de consiliere si suport b#%l!^+a?pentru parinti; pentru a proteja copilul si a-i oferi temporar ingrjirile si consilierea de specialitate de care are nevoie;

pentru a pregati intrarea in sistem a copilului aflat in dificultate, stabilind in urma rezultatelor evaluarii din centrul de primire masura (masurile) cele mai adecvate fiecarui caz

Plasamentul in regim de urgenta are o durata de 15-30 de zile; aceasta perioada poate fi prelungita din motive intemeiate, prin hotararea CPC;

BENEFICIAR | ATRIBUTII | PRINCIPII | AMPLASARE | CAPACITATE | ORGANIZARE | FUNCTII | PERSONAL

BENEFICIAR

In centrul de primire pot beneficia de servicii copii aflati in una din situatiile urmatoare :

copil abuzat

-fizic

-rele tratamente prin actiune

-rele tratamente prin inactiune (lipsire voita de ingrijire sau/si tratament medical)

-psihic

-sexual

copil neglijat

Nota:

In anexa 1 sunt prezentate definitiile termenilor de abuz si neglijare, precum si formele de abuz si neglijare asupra copilului.

copil despartit din motive obiective de parintii sai (pierdut, cu ambii parinti b#%l!^+a?b#%l!^+a?decedati)

copil abandonat (identificabil sau neidentificabil)

ATRIBUTII

Centrul asigura beneficiarului in regim de urgenta:

-primire si gazduire

identificare

intocmire raport de caz

evaluare

-interventie si tratament

-pregatire masuri de protectie adecvate

Copilul aflat in situatie de risc sau dificultate este primit la orice ora.

Dupa un control medical de rutina si dupa acordarea primelor ingrijiri igienico-sanitare, copilul este gazduit in centru si este dat in responsabilitatea unui educator de referinta. Daca la internare asistenta medicala identifica probleme care depasesc sfera ingrijirilor elementare si a primului ajutor, este chemat de urgenta medicul sau copilul este transportat la spital. In orice situatie, medicul (poate fi un medic de familie cu care directia a incheiat un contract de colaborare) efectueaza un control al starii generale de sanatate a copilului (evaluare medicala – inclusa in punctul d).

Gazduirea copilului cu tot ceea ce presupune aceasta (conditii de cazare si masa, ambianta generala, posibilitatile de petrecere a timpului liber, relatia educator-copil precum si relatia dintre ceilalti adulti si copil) se organizeaza astfel incat sa asigure copilului un sentiment de siguranta, de incredere, de caldura.

Pe perioada rezidentei in centru se va asigura continuitatea scolarizarii copilului (dupa caz, in unitatea sc olara la care era deja inscris sau in alta unitate scolara).

Daca nu se cunoaste identitatea copilului, procedura de identificare incepe odata cu primirea sa in centru. Se utilizeaza elemente din declaratiile copilului, se colaboreaza cu politia, cu scoala, cu cetateni din comunitate. Se completeaza Fisa copilului.

Cu elementele de identificare precum si cu informatiile privind situatia copilului si factorii care au determinat aducerea sa la centru se intocmeste primul raport de caz. Raportul trebuie sa aiba o abordare pluridisciplinara, incluzand punctele de vedere ale asistentului social, psihologului, asistentului medical sau medicului, educatorului de referinta. Acest raport este documentul initial care sta la baza evaluarii.

Evaluarea este functia cea mai importanta a centrului. Copilul nu este doar scos din mediul in care asupra lui s-a exercitat un abuz de orice fel, ci incepe un proces complex prin care se cauta sa se gaseasca solutia cea mai buna pentru el, avand in vedere eventualele traume suferite. b#%l!^+a?

In cadrul evaluarii se identifica problemele copilului, se inventariaza cauzele acestor probleme si se dezbat in echipa pluridisciplinara solutiile posibile pentru ameliorarea/rezolvarea situatiei. In functie de caz, evaluarea poate dura cateva zile sau cateva saptamani si implica adesea participarea unui numar mare de specialisti, din centrul de primire, din cadrul DJPDC, precum si din alte institutii si servicii din comunitate (politie, spital etc.). In tot acest proces de evaluare, copilul va fi in centrul atentiei, i se va cere parerea, va fi ascultat -fara insa a-l ? teroriza ? prin prezenta continua a unor persoane diferite.

Relatia adult-copil care a suferit o trauma in familie este extrem de complexa si delicata. Se recomanda ca doar psihologul si educatorul de referinta, eventual asistentul social sa discute direct cu copilul -acesti profesionisti urmand sa aplice metode directe, dar si metode de observare si evaluare indirecte, fiind alaturi de copil in orele de joaca, de masa sau cand se pregateste de culcare. La alte discutii sau la controalele medicale copilul poate fi insotit de educatorul de referinta, pentru a-i oferi un climat de siguranta.

Axele de interventie, obiectivele de actiune, activitatile si calendarul acestora se stabilesc in urma evaluarii. Acest Plan de interventie individualizat se va adapta permanent evolutiei procesului de evaluare – de aceea sunt foarte importante reuniunile de lucru in echipa in care fiecare caz este dezbatut

In centrul de primire in regim de urgenta se realizeaza doar interventia pe termen scurt, pentru a raspunde nevoilor urgente fizice si psihice ale copilului.

Pentru interventia pe termen lung, atunci cand aceasta este necesara, incep demersurile pentru pregatirea discutarii cazului in Comisia pentru Protectia Copilului.

Se va analiza cu prioritate posibilitatea reintegrarii copilului in familia sa naturala sau largita, dar numai daca nu este contrar interesului copilului. Daca intoarcerea in familie este posibila, familia va trebui sa urmeze un program de consiliere/evaluare/ suport prin intermediul Centrului de Consiliere si Suport pentru Familie.

Protectia intr-o familie substitutiva este recomandata daca in reteaua de asistenti maternali a judetului / sectorului sunt profesionisti pregatiti pentru a primi un copil care a trecut printr-o situatie de maltratare. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Intrarea in sistemul rezidential trebuie sa fie ultima solutie.

Masurile care se pregatesc trebuie sa vizeze atat copilul, cat si familia. Atunci cand este posibil, se recomanda obtinerea acordului parintilor pentru viitoarele masuri si stimularea parteneriatului cu familia.

In cazul copiilor abuzati sau neglijati in mod vadit trebuie sa se porneasca si procedura de decadere din drepturile parintesti.

Un aspect important in toate tipurile de activitati desfasurate in centru este protejarea copilului de mediatizarea situatiei sale. Exista tendinta din partea presei scrise si a audiovizualului de a cauta senzationalul, de a profita intr-o maniera comerciala de evenimentele grave carora le-a cazut victima un copil. Copilul nu trebuie sa aiba motive suplimentare de suferinta si este necesar sa fie protejat de o eventuala stigmatizare sociala datorata prezentarii situatiei sale in mass-media.

Se recomanda respectarea regulilor deontologice si a secretului profesional. Chiar daca informatia este publicata, nu se vor furniza elemente de identificare a copilului (nume, fotografie) si nu se vor lua interviuri in urma carora copilul ar putea retrai experiente dureroase .

PRINCIPII

Acceptarea oricarui caz de copil aflat in pericol in una din situatiile prezentate anterior.

Procedura de primire se bazeaza pe considerarea unei potentiale situatii de pericol la fiecare copil adus la centru.

Aceasta procedura nu trebuie sa fie un filtru selectiv care sa respinga relativ usor unele cazuri aparent mai putin grave, ci dimpotriva : fiecare caz este tratat cu responsabilitate maxima

Permanenta serviciilor oferite

Incadrarea cu personal si dotarile tehnice ale centrului (linii telefonice directe, dintre care un hot-line pentru public) asigura servicii non-stop pentru copilul in pericol. La centru se pot adresa specialisti din domeniu, politisti, cadre didactice, cetateni, copii la orice ora din zi si din noapte, inclusiv in zilele de sarbatoare.

Interventie personalizata

Fiecare copil primit in centru beneficiaza de un proiect personalizat de interventie in regim de urgenta, bazat pe elementele raportului si anchetei care se realizeaza in fiecare caz.

Proiectul detaliaza diagnosticul si masurile concrete ce se recomanda pentru protectia copilului, in colaborare cu celelalte servicii din sistemul de protectie a copilului si cu alte institutii si servicii din cadrul comunitatii. b#%l!^+a?

Protectie si securitate pentru fiecare copil gazduit

Copilul este cazat, i se asigura primele ingrijiri igienico-sanitare, este primit cu caldura si i se insufla incredere ca in acest centru este in siguranta si ca tot personalul care il primeste si il ingrijeste se implica in ameliorarea/rezolvarea situatiei sale.

Organizarea spatiului si dotarile tehnico-materiale, precum si incadrarea de personal de protectie si paza de un bun nivel profesional, asigura securitatea fiecarui copil.

Nu poate fi minimalizat faptul ca un copil care a fost victima unui abuz poate fi in continuare urmarit de agresor, pana la preluarea cazului de instantele judecatoresti.

In acest scop, procedurile de acces in centru al persoanelor straine vor fi stricte.

Mobilitate si parteneriat cu toate institutiile si serviciile din comunitate care pot interveni pentru depistarea cazurilor si ameliorarea/rezolvarea situatiei copilului.

Exista posibilitatea deplasarii unei echipe mobile pentru a raspunde unei sesizari si a transporta copilul la centru sau la spital, functie de caz.

In cazuri de sesizare de abuz echipa centrului va fi insotita de un politist.

Directia Judeteana pentru Protectia Copilului este obligata sa incheie conventii de parteneriat cu Politia si Directia Sanitara pentru buna functionare a Centrului de primire in regim de urgenta si de evaluare.

Este necesar ca acest parteneriat sa functioneze in dublu sens : politia, spitalul etc. sa contacteze centrul pentru a trimite/face cunoscute cazuri de abuz, neglijare, abandon, iar centrul sa conteze in orice moment pe sprijinul politiei sau al spitalului in rezolvarea unui caz.

Este necesar necesar ca acest centru sa colaboreaze cu celelalte servicii sociale, cu unitatile scolare, cu organizatii neguvernamentale care lucreaza cu copiii si sa aiba caracterul unui serviciu deschis catre comunitate.

Durata limitata a gazduirii

Gazduirea in centrul de primire dureaza cel mult 30 zile, timp in care se poate pregati si propune CPC cea mai potrivita masura de interventie in favoarea copilului (plasament familial sau rezidential, consiliere/suport pentru familie, reintoarcerea copilului b#%l!^+a?b#%l!^+a?in familie eventual cu includerea acestuia intr-un centru de zi, trimiterea copilului catre Centrul de asistenta si sprijin pentru readaptarea psihologica a copilului cu probleme psihosociale) si a familiei sale (orientare, consiliere, suport in cadrul unui Centru de consiliere si sprijin pentru parinti).

AMPLASARE

Data fiind misiunea sa de a interveni in situatii de urgenta, este de dorit ca amplasarea centrului sa fie in apropierea directiei judetene pentru protectia copilului si cat mai central in cadrul comunitatii, din doua motive:

Asigurarea comunicarii rapide si eficiente si a parteneriatului intre specialistii centrului si cei din directie pentru interventie in regim de urgenta si pentru stabilirea masurilor de protectie adecvate fiecarui caz .

Facilitarea accesului publicului la acest serviciu, pentru ca orice cetatean care doreste sa ajute un copil in dificultate sa se poata adresa cu usurinta si in cel mai scurt timp posibil.

Centrul de primire in regim de urgenta trebuie sa fie vizibil, usor de gasit atunci cand este nevoie. Nu este suficienta doar o placa simpla cu denumirea centrului, ci este necesara afisarea in exterior a serviciilor oferite si a situatiilor in care un copil poate fi adus aici de catre orice cetatean responsabil care sesizeaza un caz de abandon, neglijare, maltratare etc.

Infiintarea centrului trebuie insotita de o campanie de informare a comunitatii.

Centrul de primire in regim de urgenta se poate infiinta si pe langa un Centru de Plasament, care in urma restructurarii ar putea indeplini si alte functii. Avand in vedere numarul mic de copii gazduiti, s-ar putea asigura un buget de functionare mai mic, printr-o mai eficienta utilizare a personalului si a spatiilor administrative.

CAPACITATE

Centrul poate gazdui un numar maxim de 10 copii. Daca necesitatile pe plan local o impun si pot fi antrenate resurse financiare suficiente, poate fi proiectat un centru de primire cu o capacitate mai mare.

Se pot prevedea si locuri suplimentare, pentru situatiile de urgenta survenite in momentele de acoperire integrala a capacitatii curente a centrului (2-4 paturi pliante care pot fi instalate relativ usor).

ORGANIZARE

In acest paragraf propunem un model de organizare a centrului de primire in regim de urgenta si de evaluare, prezentand: b#%l!^+a?

Schema de organizare a spatiului

Definirea componentelor

Schema de organizare a spatiului

B. Definirea componentelor

Componenta primire-evaluare

Este componenta centrala a acestui serviciu, prin care se asigura :

primirea copilului;

evaluarea primara a situatiei;

acordarea primului ajutor si a primelor ingrijiri;

stabilirea proiectului personalizat de interventie in regim de urgenta;

interventia propriu-zisa (consiliere, evaluare in vederea propunerii celor mai adecvate masuri de protectie care urmeaza sa fie stabilite pentru copil de catre CPC);

colaborarea cu alte servicii din cadrul directiei judetene (de sector) si al sistemului de protectie a copilului, precum si din comunitate Oficiul de paza este situat la intrarea in centru; data fiind problematica copiilor care sunt protejati in acest serviciu, masurile de paza vor fi severe.

Orice copil adus la centru trece mai intai printr-o procedura de evaluare medicala; existenta cabinetului de evaluare medicala cu izolator (pentru contagiosi) este obligatorie. In acest cabinet se asigura permanenta de catre asistente medicale (3 ture pe zi). Zilnic ofera consultatii un medic (angajat cu contract de colaborare). In cabinetul medical se asigura copilului primele ingrijiri igienico-sanitare, dupa care poate fi cazat in componenta rezidentiala.

Permanenta este asigurata si de serviciul on-line, unde se pot primi telefonic sesizari la orice ora. In acelasi spatiu se afla si biroul echipei mobile, care poate interveni in regim se urgenta, deplasandu-se la locul sesizat.

In cabinetul de evaluare vor avea loc discutiile individuale ale psihologului si asistentului social cu copilul -in urma carora rezulta elementele de baza pentru stabilirea proiectului personalizat de interventie in regim de urgenta. Acelasi cabinet, precum si camera de zi din spatiul de evaluare, servesc si activitatilor de interventie propriu-zisa b#%l!^+a? b#%l!^+a? (psihoterapie individuala si de grup, jocuri educative etc).

Climatul acestei componente trebuie sa fie placut, primitor. Sa nu uitam ca aici vin copii care au trecut prin traume deosebite, iar un cadru de primire rece, oficial nu este adecvat. Psihologul poate oferi sfaturi in acest sens, inca din faza de amenajare a centrului.

Componenta rezidentiala

Se organizeaza si se amenajeaza similar cu centrul de plasament, principalele diferente fiind urmatoarele:

numarul de copii in camera este de maximum 2;

se amenajeaza o camera si pentru copii mici ( 0-2 ani );

camerele au ferestre catre holul interior sau usi cu geam, pentru a permite supravegherea permanenta a copiilor;

supravegherea pe timpul noptii este facuta de un educator cu pregatire de specialitate, capabil sa intervina intr-o situatie critica.

Componenta coordonare-administrativ

Secretariatul asigura si monitorizarea cazurilor; aici se pastreaza evidenta intrarilor si iesirilor din centru.

Seful centrului tine permanent legatura cu conducerea DJPC, cu celelalte servicii din cadrul serviciului public specializat, cu institutiile si serviciile partenere pentru ca centrul de primire sa-si indeplineasca atributiile si functionarea cotidiana sa fie asigurata. Coordonarea centrului ii revine directorului DJPC.

Biroul contabilitate-administrativ gestioneaza bunurile materiale si fondurile care se deruleaza in cadrul centrului de primire pentru asigurarea serviciilor curente. b#%l!^+a?

Daca centrul functioneaza pe langa un centru d eplasament sau in cadrul unui complex de servicii, componenta administrativa distincta nu mai este necesara.

FUNCTII

Principalele functii ale centrului de primire in regim de urgenta si de evaluare sunt:

depistare si preluare cazuri;

protectie si ingrijire de urgenta;

evaluare;

consiliere-orientare si elaborare propunere de masuri de protectie;

Functia Categorii de activitati Profesionisti implicati

Depistare si preluare cazuri:

asistenta telefonica de permanenta (hot line);

solicitare colaborare din partea Politiei:

deplasarea echipei mobile la locul semnalat si preluarea copilului;

popularizarea existentei centrului in cadrul comunitatii (strategie de imagine).

Asistent social

Educator specializat

Medic

sofer

Protectie si ingrijire de urgenta:

asigura primirea si primul ajutor medical si psihologic pentru copil;

asigura paza si securitatea copiilor rezidenti;

asigura cazare, hrana, imbracaminte, medicamente pentru situatiile de urgenta;

copilul este transportat la policlinica, spital, servicii de psihoterapie -in functie de caz;

se organizeaza activitati educativ-distractive individual si in grup, cu scop preponderent terapeutic.

Asistent medical; Asistent social; Personal de paza; Educator specializat;

evaluare medicala;

evaluare psihologica;

evaluare sociala;

evaluare juridica;

dezbaterea fiecarui caz in reuniune pluridisciplinara;

intocmire raport de evaluare.

Medic; Psiholog; Jurist; Asistent social; Educator specializat;

Consiliere-orientare si elaborare propunere de masuri de protectie: b#%l!^+a? b#%l!^+a?

conceptie proiect personalizat de interventie de urgenta, pe baza evaluarii primare a cazului

inceperea unui program de activitati de consiliere si psihoterapie a copilulu

orientarea membrilor familiei catre serviciile unui centru de consiliere si suport pentru parinti

propunerea unei masuri de protectie a copilului care urmeaza sa fie discutata si aprobata de Comisia pentru Protectia Copilului

Psiholog, asistent social, educator specializat

Capitolul 4.

Cercetare psihopedagogică privind achizițiile din sfera personalității la copiii instituționalizați

METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1 Scopul și obiectivele cercetării

Evidențierea prezenței pattern-urilor de personalitate și a schemelor cognitive disfuncționale la nivelul infractorilor, realizând studiul comparativ între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente, cei care au săvârșit infracțiuni nonviolente și infractorii adulți violenți, reliefând formarea personalității infracționale.

Obiectivele specifice

-Evidențierea diferențelor la nivelul pattern-urilor de personalitate la nivel de infractori adolescenți violenți și nonviolenți, în sensul că adolescenții violenți prezintă anumite pattern-uri de personalitate si sindroame clinice mai accentuate , în comparație cu ceilalți.

-Reliefarea nivelului de activare a schemelor cognitive disfuncționale la cele două categorii.

– Evidențierea diferențelor de activare la nivel de scheme cognitive între infractorii adolescenți violenți și infractorii adulți violenți în sensul că infractorii adulți violenți având o personalitate deja definită vor prezenta o frecvență mai mare a schemelor cognitive disfuncționale.

4.2. Ipoteze

1.Există diferențe semnificative între adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente față de cei care au săvarșit infracțiuni nonviolente în ceea ce privește patternul de personalitate, în sensul că adolescenții violenți vor prezenta semnificativ mai mult scoruri de intensitate clinică decât adolescenții care au săvârșit infracțiuni nonviolente.

2. Există diferențe semnificative între adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente față de cei care au săvarșit infracțiuni nonviolente în ceea ce privește schemele cognitive disfuncționale,în sensul că adolescenții violenți vor prezenta un nivel mai ridicat de disfuncționalitate în ceea ce privește schemele cognitive decât adolescenții care au săvârșit b#%l!^+a?infracțiuni nonviolente.

3.Există diferențe semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente față de adulții care au săvarșit infracțiuni violente în ceea ce privește nivelul de activare al diferitelor scheme cognitive disfuncționale.

4.3 Designul și variabile

Am condus un studiu comparativ pornind de la următoarele variabile implicate :

Ipoteza 1

Variabilă independentă :

-A – tipul subiectului infracțional – cu două modalități :

-a1: adolescent condamnat pentru infracțiuni violente.

– a2:adolescent condamnat pentru infracțiuni nonviolente.

Variabila dependentă:

X- patternuri de personalitate, operaționalizate prin scorurile la chestionarul MACI(Millon Adolescent Clinical Inventory).

Ipoteza 2

Variabila independentă :

-A – tipul subiectului infracțional – cu două modalități :

-a1: adolescent condamnat pentru infracțiuni violente

– a2:adolescent condamnat pentru infracțiuni nonviolente

Variabilele dependente:

Y- scheme cognitive,operaționalizate Prin scorurile la chestionarul lui Young pentru schemele dezadaptative timpurii YSQ(Young Schema Questionare).

Ipoteza 3

Variabila independentă :

-A – tipul subiectului infracțional – cu două modalități :

-a1: adolescent condamnat pentru infracțiuni violente

– a2:adult condamnat pentru infracțiuni violente

Variabilele dependente:

Y- scheme cognitive,operaționalizate Prin scorurile la chestionarul lui Young pentru schemele dezadaptative timpurii YSQ(Young Schema Questionare).

Designul va fi unul experimental factorial intergrup, pentru că de fiecare dată se vor realiza comparații intergrupale.

4.4.Participanți

Cercetarea a inclus 92 de participanți, împărțiți în trei eșantioane : 22 de participanți adolescenți cu infracțiuni nonviolente; 29 de participan și adolescenți cu infracțiuni violente si 41 de participanți adulți care au săvarșit infracțiuni violente . Participanții adolescenți și adulți sunt deținuți ai penitenciarului Oradea. Aceștia au participat la cercetare pe bază de voluntariat, nefiind constrânși să participe la studiul de față. Media de vârsta a adolescenților este de 17,35 de ani ,cel mai tânar participant având vârsta de 15 ani. Vârsta medie a adulților violenți este de 34,24 ani cu o abatere standard de 6,25 ani.

4.5.Instrumente

1. Chestionarul MACI (Millon Adolescent Clinical Inventory)

Ca și alte chestionare ale aceluiași autor, se distinge de alte instrumente clinice, în primul rând, prin concizie, suportul teoretic, formatul multiaxial, schema de validare, folosirea unor scoruri de baza, și adâncimea interpretarilor . Chestionarul MACI completează Inventarul de Personalitate Millon (MAPI),acesta a fost dezvoltat special pentru a fi utilizat domeniul clinic si corecțional. Este util în primul rând în evaluarea adolescenților cu probleme, și pot fi utilizate pentru asistența în diagnosticare, în elaborarea planurilor de tratament, precum și ca o măsura de prevenție.

Millon a dezvoltat în 1990 o teorie evoluționistă a învățării sociale, în care acesta explică structura și stilurile de personalitate prin referire la deficite, dezechilibre, modele conflictuale de supraviețuire, adaptare ecologică și strategii de reproducere. Conform lui Millon, există trei tipuri de polarități care stau la baza vieții mentale și care pot fi utilizate în descrierea variatelor tulburări de personalitate: activ-pasiv, plăcere–durere, sine-alții.

Partea cea mai importantă a acestui model este în analiza diagnosticului diferențial între tulburările de personalitate în funcție de domeniile personalității descrise de Millon ca un continuum între mai multe polarități: activ-pasiv, orientate înspre sine sau orientat înspre ceilalți.

Avand 160 de itemi MACI este cu mult mai scurt decât instrumentele comparative. Este aproape un instrument de auto-administrare. Terminologia este accesibilă unui elev de clasa a șasea. Majoritatea tinerilor completează chestionarul în aproximativ 20 de minute. Chestionarul are la baza teoriile de personalitate și de psihopatologie, acestea crescînd semnificativ valoarea interpretativă a acestuia. Scalele de personalitate reprezintă replici b#%l!^+a?pentru adolescenți a tulburărilor de personalitate prezente la adulți, filtrate prin modelul evoluționist al autorului. Scalele inventarului sunt grupate astfel încât să reflecte diferențierea pe care o face DSM între Axa I si Axa II. Deși separate,scalele amplifică diferențele între tulburările de personalitate de pe Axa II și tulburările clinice prezente pe Axa I. Profilele deduse de pe cele două scale surprind interacțiunea între patternurile stabile de personalitate și symptomele clinice manifestate. Scalele MACI sublinează utilitatea chestionarului prin aboraderea domeniilor problematice pentru adolescenți, oferind un ghid optim pentru terapie și consiliere.

MACI este format din 31 de scale: 12 scale de Personalitate(Axa II- paralele cu cele din DSM-III,III-R, si IV),8 scale referitoare la Ingrijorarea exprimată (axate pe emoții și atitudini în legătură cu grijile care preocupă majoritatea adolescenților),7 scale a sindroamelor Clinice (evaluează tulburări frecvent întalnite în randul populației adolescente),3 pentru indici de modificare (care evaluează modalitatea particulară de răspuns) și o scală de Validare.

Patternuri de personalitate

Introvert(Schizoid)

2A Inhibat(Evitant)

2B Melancolic(depresiv)

Submisiv(Dependent)

Dramatic(Histrionic)

Egoist(Narcisist)

6A Nestapanit(Antisocial)

6B Agresiv(Sadic)

7 Conformist(Compulsiv)

8A Opozitional(Negativist,Pasiv-Agresiv)

8B Conduita de esec(Masochist)

9 Tendinta Borderline(Borderline)

Probleme exprimate:

Confuzie de identitate

Auto-devalorizare

Dezaprobare corporala

Discomfort sexual

Insecuritate colegiala

Insensibilitate sociala

Probleme familiale

Abuz in copilarie

Sindroame clinice:

Tulburare Alimentare

Inclinatie Abuz Substanta

Predispozitie delincventa

Tendinta spre impulsivitate

Sentimente Anxioase

Afecte Depresive

Tendinte Suicidare

Indici de modificare:

Dezvaluire

Dezirabilitate

Injosire

Cotarea pe scale a fost facută electronic. Scorurile între 60-75 indică o tendința spre , scorurile între 75-85 indică trăsături accentuate și scorurile peste 85 reprezintă scoruri de intensitate clinică.

Suport empiric pentru MACI(Millon Adolescent Clinical Inventory).

Fidelitatea: Coeficientul de fidelitate internă Alpha Cronbach obținut este de 0,74 . În ceea ce privește stabilitatea în timp a rezultatelor, la o aplicare repetată la interval de 5-7 zile s-a obținut un coeficient de corelație r= 0,81 pentru pattern-urile de personalitate, 0,70 pentru gijile exprimate,si de 0,83 pentru sindroamele clinice.

2. Chestionarul YSQ(Young Schema Questionare)

Young a elaborat un chestionar care urmărește surprinderea acestor scheme dezadaptative timpurii. Schema este ceea ce individul cunoaște, știe. Deși îi provoacă suferință, ea reprezintă un lucru confortabil și familiar. Astfel acestea sunt motivele pentru care schemele sunt atât de dificil de schimbat. Pacienții privesc schemele ca pe niște adevăruri apriori și deaceea aceste sceheme influențează procesarea evenimentelor de mai b#%l!^+a?târziu. Ele joacă un rol major în modul ăn care pacientul gândește, simte, se comportă și se relaționează cu ceilalți și îi conduce în mod paradoxal la recrearea în viața adultă a condițiilor care le-au făcut atâta rău în copilărie.

Young a propus 18 scheme și le-a împărțit în categorii emoționale neîmplinite pe care le-a numit domenii ale schemelor. Aceste domenii sunt: 1) autonomie și performanță defectuoasă 2) limite și standarde defectuoase 3) disconectare și respingere 4) supravigilența și inhibiție 5) direcționat de către ceilalți. Multe din problemele pacienților cu tulburare de personalitate pot fi conceptualizate folosind aceaste scheme.

Anumite scheme sunt condiționate în vreme ce altele sunt necondiționate. În general schemele dezvoltate cel mai devreme și cele mai centrale reprezintă credințe necondiționate cu privire la sine și alții, în vreme ce schemele dezvoltate mai târziu sunt condiționate.

Schemele cognitive propuse de modelul lui Young :

Domeniul 1:Schemele cognitive privind separarea , respingerea sau răceala afectivă.

1. Abandon/instabilitate (AB) – reflectă teama de abandon și lipsa de stabilitate percepută relativ la persoanele relevante, asociată cu ideea ca acestea nu le ofera încredere și susținere emoțională. Persoanele relevante sunt percepute ca fiind labile emoțional și imprevizibile, neîncrezatoare și instabile, având tendința de a-i părăsi în favoarea altora sau ca fiind aflați în iminența morții. Este posibil ca pe parcursul copilăriei, persoanele care prezintă acest tip de scheme să fi suferit pierderea părinților (prin divorț sau deces). De asemenea, aceste scheme pot să apară la persoane care au fost în mod repetat neglijate pe parcursul copilăriei.

2.Neîncredere/abuz (MA) – reflectă teama că ceilalți îi vor răni, abuza, umili, bârfi, manipula, minți sau vor profita de ei. De obicei aceste scheme se referă la prejudicii aduse voluntar, intenționat sau ca rezultat al unei neglijențe extreme și nejustificate. Poate include senzația că sunt în permanență defavorizați în raport cu ceilalți și primesc întotdeauna cea mai mică parte. Aceste scheme pot fi determinate de abuzuri repetate în copilărie (survenite fie din partea familiei, fie din anturaj).

3.Privațiune emoțională (ED) – reflectă expectanța că nevoia de suport emoțional nu va fi satisfăcută de ceilalți. Sunt luate în discuție trei tipuri de deprivare emoțională:

a)Deprivare de atenție, afecțiune, căldură sufletească și confidență;

b)Deprivare de empatie

c)Privațiunea de protecție (absența ghidării și suportului oferit de ceilalți).

Originea acestor scheme cognitive se regăsește de obicei în abuzul emoțional suferit în perioada copilăriei (neglijare, blazare, ceartă etc).

4.Deficiență / rușine (DS) – existența unor defecte, reflectă convingerea că cineva este fără valoare, deficient în anumite domenii de activitate, este rău, nedorit, inferior din mai multe puncte de vedere și nu este respectat de ceilalți, care nu îl vor putea iubi și aprecia. Poate implica și hipersensibilitate la criticism, respingere și blamare. Rușinea se poate referi la factori interni (egoism, agresivitate, dorințe sexuale inacceptabile) sau la factori externi (defecte fizice, lipsa unor abilități de relaționare socială).

5.Izolare socială/ înstrăinare (SI) – reflectă sentimentul că cineva este izolat de restul lumii, respins de alte persoane și nu face parte dintr-un grup sau comunitate. Aceste persoane se percep pe sine și familia de origine ca fiind diferiți de alte persoane (familii).

Domeniul 2: Schemele referitoare la autonomie și performanță slabă.

Autonomia este abilitatea unei persoane de a se separa de familia proprie și a trăi independent, la fel ca majoritatea persoanelor de vârsta lor.

Subiecții cu scheme din această categorie au anumite așteptări despre ei înșiși și despre lume care interferează cu abilitatea lor de a se desprinde de familie și a trăi independent. Aceștia sunt incapabili să-și definească propriile identități și să-și croiască drumul în viață.

1. Dependență funcțională/incompetență (DI)- reflectă credința că cineva este incapabil de a face fata singur responsabilitatilor cotidiene. Adesea este însotit de sentimentul de neajutorare. În copilarie aceste persoane nu au fost încurajate să se manifeste independent și să câștige încredere în competențele și forțele proprii.

2. Vulnerabilitate la Rău sau boală / lipsa de control (VH) – se referă la teama nejustificată si exagerată ca pot aparea în orice moment catastrofe pe care nu va fi capabil să le prevină. Aceste temeri se referă la unul din urmatoarele domenii: medical (atac de cord, SIDA), emoțional (teama că va innebuni), natural (cutremure, crime, razboi). De obicei, aceste scheme se dezvoltă prin modelare în condițiile în care unul dintre părinti prezintă tulburări de anxietate.

3.Protecționism/ Personalitate atrofiata (EM)- reflecă apropierea emoțională b#%l!^+a?excesivă și o dependență exagerată de una sau mai multe persoane semnificative, la o varstă la care ar trebui să se adapteze singur cu rigorile sociale și solicitările vieții cotidiene. Implică convingerea că individul nu va putea face față singur problemelor cotidiene, fără ajutorul celor apropiați, sau că este puternic legat și influențat de alte persoane și nu are o identitate proprie. Este însoțită adesea de dezorientare, un sentiment de părăsire și lipsa a sensului în viața. Mediul familial de provenientă, este unul abuziv sau hiper protector în care s-a exercitat un control exagerat asupra copilului. Părinții sunt extrem de critici, impiedicând copiii sa-și formeze un Eu autonom distinct de cenzura exercitată de familie.

4.Esec (FA)- reflecă convingerea că cineva a greșit sau că este fundamental diferit de ceilalți colegi (de scoalș sau de serviciu) și nu poate atinge standardele profesionale sau școlare pe care aceștia la ating. Poate implica și ideea ca este prost, incapabil, neatent, ignorat și mai lipsit de succes decât ceilalți din anturajul său. In copilărie aceste persoane nu au beneficiat de susținerea emoțională a parinților, nu au fost incurajați să se implice in activități autonome.

Domeniul 3. Schemele referitoare la limite scăzute sau defectuoase.

Acest domeniu se referă la perceperea ineficientă a limitelor personale, a responsabilității fată de ceilalți, a angajamentelor pe care și le iau și respectiv a scopurilor pe care si le fixează. Familia de origine a acestor indivizi este caracterizata de permisivitate, indulgentă, lipsa direcționării și coordonării adecvate a copiilor. Este posibil ca în copilărie indivizii să fi fost forțati să tolereze niveluri ridicate de disconfort emoțional, au fost lipsiți de supraveghere și de ghidare.

1.Grandoare /Dominanță / revendicarea drepturilor personale (ET) – se referă la convingerea că cineva are toate drepturile și poate să abțină tot ceea ce dorește, indiferent de urmările pe care acțiunile lui le au pentru ceilalți. De asemenea se referă la tendința de a-și impune punctul de vedere în defavoarea celorlalți, de a controla comportamentul și dorințele celorlalți și de a le subsuma la propriile dorințe și expectanțe. Lipsa de empatie se dezvoltă în familiile extrem de indulgente, care nu fixează limite precise pentru ce este adecvat social și de ce nu, care-și neglijează și abuzează copiii.

2.Autocontrol exagerat/inhibiție emoțională (EI) – subiecții tind
își controleze exagerat reacțiile spontane pentru a evita dezaprobarea ceelorlalți. Se pot distinge următoarele situații:

Reprimarea mâniei și agresivității;

Nevoia compulsivă de ordine, precizie și programare a acțiunilor personale;

Reprimarea trăirilor emoționale pozitive;

Raportarea excesivă la rutină, program prestabilit și extrem de ritualizat;

Dificultatea de a-și recunoaște propriile defecte.

Domeniul 4: Scheme referitoare la dependența exagerată față de ceilalți

Se referă la o concentrare exagerată asupra sentimentelor și dorințelor celorlalți,în scopul câștigarii aprecierii, dragostei și evitării respingerii și abandonului. Subiectii cu scheme în această categorie pun accent exagerat pe satisfacerea nevoilor și intereselor altora, lăsând la o parte rezolvarea propriilor probleme. Când interacționează cu ceilalți,se concentrează aproape exclusiv asupra reacțiilor și răspunsurilor persoanelor cu care intra în contact, fapt explicabil prin neconștientizarea preferințelor și nevoilor personale. Familia de proveniență este de obicei bazată pe acceptarea condiționată, copiii trebuie să-și inhibe laturile semnificative ale propriilor personalități în așa fel încât să câștige aprecierea și atașamentul celorlalți. În copilărie, aceștia nu au fost lăsați de către părinți să-și urmeze înclinațiile personale, iar la maturitate întâmpină dificultăți în realizarea dorințelor proprii, canalizându-și eforturile pe satisfacerea nevoilor altora.

1. Subjugare/ supunere (SB) – reflectă supunerea excesivă controlului celorlalți și renunțarea la propriile nevoi și emoții pentru a nu fi respins de ceilalți, implicând aserțiunea că dorințele și emoțiile proprii sunt nesemnificative și fără importanță pentru alții. Subiecții cu astfel de scheme își suprimă întotdeauna mânia și agresivitatea în fața celor considerați superiori. În copilărie aceștia au fost în permanență direcționați și controlați de către părinți. Aceste scheme îmbracă două forme, respectiv: subjugarea nevoilor proprii, preferințe, dorințe care sunt suprimate și subjugarea emoțiilor, adică exprimarea emoțiilor este suprimată.

2. Sacrificiul de sine (SS) – reflectă renunțarea excesivă la propriile dorințe, sentimente și nevoi în favoarea realizării și îndeplinirii dorințelor celorlalți. Motivația care stă la baza acestor acțiuni este aceea de a nu-i face pe ceilalți să sufere sau pentru a nu se simți egoiști.

Domeniul 5: Schemele referitoare la hipervigilență și inhibiție b#%l!^+a?

Aceste scheme se referă la tendința de a fi mereu în gardă, conștient permanent de comportamentele și reacțiile pe care le trăiește persoana respectivă. Persoana nu își acordă dreptul de a fi relaxat și fericit și astfel relațiile apropiate au de suferit. Familia de proveniență, a cărui membru este o astfel de persoană, este caracterizată de relații interpersonale reci, centrarea pe sarcini și rezolvarea de probleme, expresivitate emoțională redusă, perfecționism și formalizare excesivă a relațiilor familiale.

1. Inhibiție emoțională /Indezirabilitate socială / Nevoia de aprobare (EI) – reprezintă tendința generală de a câștiga aprobarea și atenția din partea celorlalți, combinată cu sentimentul că nu poate fi apreciat și plăcut de ceilalți. Imaginea de sine este dependentă de reacțiile și părerile celorlalți despre propria persoană și nu de valorile interioare, înclinațiile și preferințele individuale.

2. Standarde nerealiste, rigide /exigență (US) – descrie indivizi care consideră că trebuie să atingă un anumit nivel de perfecțiune în acțiunile pe care le întreprind, astfel încât performanța proprie să reprezinte un ideal, pentru a evita critica și dezaprobarea. Aceste exigențe permanente pe care și le impun, le determină o stare permanentă de tensiune, considerând că niciodată efortul depus nu este suficient pentru a se perfecționa. Autocritica este exagerată, antrenând incapacitatea de a se bucura de propriile realizări, un sentiment scăzut al stimei de sine și respectiv al autoeficacității percepute. Se pot distinge situațiile:

Perfecționismul (importanța excesivă oferită unor detalii asociată cu subestimarea propriei performanțe);

Raportarea la un sistem rigid și inflexibil de norme;

Permanentă față de performanță și de limitele de timp (Young, 1990).

Suport empiric pentru schemele timpurii dezadaptative(YSQ) :

Rezultatele studiilor au evidențiat pentru fiecare Schemă Timpurie Dezadaptativă câte un coeficient alpha Crombach pornind de la .83 în sus iar coeficienții test- retest s-au încadrat de la .50 la .82 pe o populație nonclinică. Subscalele au demonstrat o fidelitate test- retest mare precum și consistență internă. De asemenea chestionarul a demonstrat o bună validitate convergentă și disciminatorie în măsurarea distresului psihologic, stimei de sine, vulnerabilității cognitive la depresie și simptomatologiei tulburărilor de personalitate.

În studiul său Young Schema Questionnaire a demonstrat o bună validitate convergentă cu un test pentru simptomatoogia tulburărilor de personalitate ( Chestionarul de Diagnosticare a Personalității – revizuit de Hyler, Rieder, Spitzer și Williams, 1987). De asemenea chestionarul prezintă și o validitate discriminatorie cu Inventarul Depresiei a lui Beck și cu Chestionarul Stimei de Sine a lui Rosenberg; acest studiu a fost efectuat pe o populație de studenți, nonclinică. Studiile efectuate au arătat faptul că Young Schema Questionnaire are o foarte bună consistență internă și că structurarea primară urmareste cu stabilitate factorii propusi.

Deși Young Schema Questionnaire nu a fost creat pentru a măsura tulburări specifice de personalitate din DSM IV- apar asocieri semnificative între Schemele Timpurii Dezadaptative și simptome ale tulburărilor de personalitate ( Schmidt și colab. 1995).

4.5 Procedura

Patricipanților le-au fost administrate cele două chestionare MACI,YSQ.

Chestionarele au fost administrate după cum urmează unui număr de 92 de persoane, de sex masculin. Celor 51 de adolescenți care au săvârșit infracțiuni violente si nonviolente le-au fost aplicate succesiv chestionarul pentru pattern-uri de personalitate MACI iar ulterior la un interval de timp chestionarul lui Young pentru scheme dezadaptative timpurii. Adulților care au săvârșit infracțiuni violente li s-a aplicat doar chestionarul lui Young pentru scheme dezadaptative timpurii (YSQ).

Anterior aplicării chestionarului au fost date explicații referitoare la modul de completare al acestuia precum și informații despre ceea ce se urmărește prin conținutul întrebărilor sale.

Subiecții au participat aleator putând să renunțe oricând doreau ei.Mediul în care au fost testați era unul liniștit pentru a nu le conturba concentrarea asupra itemilor. Li s-a asigurat confidențialitatea datelor, și chiar de aceea subiecții și-au trecut doar inițialele sau un cod pentru a nu îți exprima identitatea.

Analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor obținute

Ipoteza 1:

1.Există diferențe semnificative între adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente b#%l!^+a?față de cei care au săvarșit infracțiuni nonviolente în ceea ce privește patternul de personalitate, în sensul că adolescenții violenți vor prezenta semnificativ mai mult scoruri de intensitate clinică decât adolescenții care au săvârșit infracțiuni nonviolente.

În vederea verificării acestei ipoteze am utilizat un design cvasiexperimental de bază în care variabila independentă este tipul infractorului.

Tabelul Nr.1:Testul Kolmogorov – Smirnov: Distribuția datelor pe patternuri de personalitate la adolescenți cu infracțiuni violente si adolescenți cu infracțiuni nonviolente.

Pentru fiecare scală am verificat forma distribuției cu ajutorul testului Kolmogorov Smirnov care verifică abaterea de la normalitate și am constatat că la nivel de populație distribuțiile sunt simetrice, doar pentru pattern-ul de personalitate opozițional (pasiv – agresiv) care prezintă valoare testului Kolmogorov – Smirnov de Z=1,686 la un prag de semnificație mai mic de .05, mai exact .007. Restul pattern-urilor de personalitate pe care ipoteza de față urmărește să le analizeze, au valori a testului Kolmogorov – Smirnov cărora le corespund praguri de semnificație mai mari de pragul critic de .05 ( Tabelul Nr.1)

Tabelul Nr.2: Medii și abateri standard- Patternuri de personalitate la adolescenți cu infracțiuni violente și adolescenți cu infracțiuni nonviolente.

Statistica descriptivă ne relevă existența unor diferențe ușoare , la nivel de medii, în ceea ce privește pattern-urile de personalitate prezente la infractorii adolescenți violenți, comparativ cu infractorii adolescenți nonviolenți. ( Tabelul Nr.2)

La nivelul pattern-ului agresiv media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 42,54 cu o abatere standard de 5,63, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul agresiv este mai mică , m =41.55 cu o abatere standard de 4,61.Scorurile medii se încadrează în valori normale la nivelul populației, nici adolescenții b#%l!^+a?violenți nici cei nonviolenți nu prezintă tendințe spre agresivitate deși ne asteptam ca scorurile să indice mai mult o tendinta spre sau chiar o intensitate clinică.

Delincvenții sunt văzuți în societate ca fiind încăpătânați cu o tendintă de a-i domina și chiar abuza pe ceilalți.Aceștia nu se supun legilor, nu țin cont de normele și valorile sociale, ignoră autoritațile și comit acte contra sănătătii și integrității persoanei. Tendința spre agresivitate deși tinde spre limitele unei patologii reușeste să se mențină în etalonul normalitații, fiind in dezacord cu expectanțele noastre.

La infractor agresivitatea apare fie în situații frustrante, fie atunci când acesta comite infracțiuni prin violență. Agresivitatea și violența nu pot fi separate de alte trăsături ale personalității infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intolerantă la frustrare, ci și de forța exacerbată a trebuințelor polarizate în plăcerea de a domina. Agresivitatea și violența infractorilor este declanșată ușor și datorită lipsei sentimentului de culpabilitate si tendinței de a considera actele lor drept legitime

În ceea ce privește pattern-ul conformist media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 50,95 cu o abatere standard de 2,62, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul conformist este mai mare, de m =53,31 cu o abatere standard de 3,44.Scorurile medii se înscriu în valorile normale,participanții neavând tendinte spre conformism, și nu prezintă scoruri de intensitate clinică. Din punct de vedere al conformismului adolescenții violenți au obținut scoruri mai mari decât adolescenții nonviolenti ceea ce ne-ar indica că aceștia s-ar caracteriza printr-o dorință mai mare de ordine și perfecțiune, printr-o respectare a regulilor, dar mai mult a regulilor proprii sau a grupului de apartenentă, ei iși folosesc abilitațile pentru săvârșirea unor acte antisociale.

Referitor la pattern-ul opozițional media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 64,68 cu o abatere standard de 2,29, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul opozițional este mai mică,de m =62,41 cu o abatere standard de 3,94. Scorurile medii la cele două grupuri redau o tendintă spre manifestarea patternului opozițional, în special la adolescenții nonviolenți care înregistrează un scor mediu mai mare. Aceștia se comportă deseori imprevizibil. Pot fi pentru un minut plăcuți și deschiși, pentru ca în celălalt minut să fi ostili și iritabili.

La nivelul pattern-ului conduită spre eșec media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 42,54 cu o abatere standard de 3,19, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul conduită spre eșec este mai mare, m =52,10 cu o abatere standard de 3,35. Scorurile medii se înscriu în valori normale la nivelul populației. Mediile la adolescenții violenți sunt mai mari decât la cei nonviolenți ceea ce indica faptul că aceștia vor avea o tendință mai ridicată de a avea comportamente de autosabotare, par a fi mai bucurosi pentru că sufera. Aceștia îsi pot sabota eforturile pentru a atinge eșecul.

Cu referire la pattern-ul de tendință borderline media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 50,63 cu o abatere standard de 4,76, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul de tendință borderline este mai mare, m =52,03 cu o abatere standard de 4,21. Adolescenții violenți prezintă o medie mai ridicată la acest pattern de personalitate , ceea ce ne arată că aceștia au relații interpesonale mai instabile ,o impulsivitate marcată, o imagine de sine și afecte deteriorate. Au un comportament capricios, ostilitate impulsivă, frica de abandon și acțiuni autodestructive.

La nivelul pattern-ului introvert media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 65,18 cu o abatere standard de 3,33, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul introvert este mai mică, m =60,31 cu o abatere standard de 3,75, ceea ce înseamnă că adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente au o tendință mai mare de a se manifesta introvert, de se detașa de relațiile sociale,au o gamă mai restrânsa de exprimare a emoțiilor.

În ceea ce privește pattern-ul inhibat media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 66,77 cu o abatere standard de 3,62, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul inhibat este mai mică, m =62,34 cu o abatere standard de 2,69, ceea ce ne indică o tendință ridicată spre inhibiție. Adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente au scoruri medii mai mari decât adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente ceea ce înseamnă că subiecții nonviolenți sunt mai inhibați în relațiile sociale, nu au încredere în ei și sunt hipersensibili la critică sau la remarci care le sunt defavorabile.

Referitor la pattern-ul melancolic media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 62,00 cu o abatere standard de 3,86, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul melancolic este mai mică, m =60,44 o abatere standard de 4,25, ceea ce înseamna că adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente au o tendință mai mare de a se manifesta melancolic, de a avea sentimente negative, de a avea o perspectiva pesimistă asupra vieții. Mulți dintre ei au sentimente de vină și dezamăgire, văzându-se pe ei înșiși ca fiind inadaptați și fără valoare.

Referitor la pattern-ul submisiv media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 59,77 cu o abatere standard de 3,04, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul submisiv este mai mică, m =56,89 o abatere standard de b#%l!^+a?2,84, ceea ce înseamna că adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente au o tendință mai mare de a se manifesta submisiv, de a manifesta o frica de separare,de abandon. Au dificultăți în luarea deciziilor, sunt lipsiți de inițiativă și nu își asumă responsabilitați. Se tem de singuratate și ar face orice pentru a câștiga afecțiunea și suportul celorlalți.

La nivelul pattern-ului dramatic media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 48,81 cu o abatere standard de 2,75, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul submisiv este mai mare, m =50,44 o abatere standard de 4,00, ceea ce înseamna că adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente au o tendință mai mare de a se manifesta dramatic, de a avea o emoționalitate excesivă și un comportament de căutare a atenției. Acest comportament începe precoce în perioada adultă și este prezent într-o varietate de contexte. Sunt foarte comunicativi, fermecători, exhibiționiști și expresivi emoționali.

În ceea ce privește pattern-ul egoist media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 49,77 cu o abatere standard de 2,55, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul egoist este mai mică, m =46,10 o abatere standard de 3,05, ceea ce înseamna că adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente au o tendință mai mare de a se manifesta egoist,de a avea un comportament de căutare a admiratiei, și o lipsă a empatiei. Sunt mai încrezători în abilitățile lor și deseori sunt văzuți de ceilalți ca fiind centrați pe sine.

Cu referire la pattern-ul nestapânit media obținută pentru infractorii adolescenți nonviolenți , m = 60,18 cu o abatere standard de 2,46, în timp ce la nivel de adolescenți violenți media pentru pattern-ul nestapânit este mai mare, m =63,27 o abatere standard de 2,54, ceea ce înseamna că adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente au o tendință mai mare de a se manifesta într-un mod nestăpânit , tind să se comporte într-o manieră antisocială.

Antisocialul ignoră expectațiile și drepturile celor din jur, precum și normele comunitare. Sunt definitorii comportamentul manipulativ și dominator față de anturaj, cu apel constant la minciună și șantaj, dar și atragerea acestuia cu acte îndreptate împotriva celor din jur. Atitudinile rigide evită intimitatea și întrețin o cvasipermanentă stare de alertă și tensiune intensă și ambientală, cu manifestări impulsive îndreptate cu precadere asupra familiei și persoanelor din anturajul imediat. Ostilitatea în raporturile interpersonale se materializează adeseori, spre deosebire de tulburarea de personalitate narcisistă și de cea de tip borderline, în cazul cărora ea poate fi transpusă în planul imaginativ.

Tendința de a controla anturajul capătă uneori un aspect compulsiv, în perioadele de vulnerabilitate crescută dominate de anxietate și depresie existând însă o semnificativă deschidere spre relația terapeutică. Abilitatea de a-i denigra și învinovății pe cei din jur se împletește cu incapacitatea de a întreține relații sociale durabile, deși, adeseori, le inițiază cu dificultate.

Dintre antisocialii delicvenți, cei mai inteligenți ar putea chiar ajunge șefii unei bande sau ar putea reușii în afaceri, cu condiția de a avea avocați buni. Caracterul antisocialilor nu are doar aspecte negative: stabilesc contacte lesne, vădesc un anume umor, iar gustul pentru aventuri sau călătorii îi fac companioni plăcuți. Există numeroase persoane care au trăsături de personalitate cu tendință antisocială, dar care păstrează un simț al celuilalt și al legii, suficient pentru a preîntîmpina unele catastrofe.

Tabelul Nr.3: Testul T -Rezultate comparație pe dimensiunea Patternuri de personalitate la adolescenți cu infracțiuni violente si adolescenți cu infracțiuni nonviolente.

Astfel în urma prelucrării datelor cu testul T obținem următoarele valori pentru pattern-urile de personalitate. (Tabelul Nr.3) b#%l!^+a?

Pattern-ul agresiv obține o valoare t (49) = ,677 la un prag de semnificație de p = 0,251 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au fost condamnați pentru infracțiuni nonviolente.Deși expectantele pentru această scală ar fi fost ca diferențele să fie semnificative , analiza statistică ne-a aratat contrariul: adolescenții violenți cât și cei nonviolenți manifestă un nivel ridicat al agresivității, media scorurilor fiind mai mare pentru adolescenții violenți dar aceste difernețe nefiind semnificative. Așadar nu diferă între ei prin agresivitate, aceasta fiind prezentă la ambele grupuri la un nivel ridicat.

Delincvenții sunt văzuti în societate ca fiind încăpătânați cu o tendintă de a-i domina și chiar abuza pe ceilalți. Aceștia nu se supun legilor, nu țin cont de normele si valorile sociale, ignoră autoritățile și comit acte contra sănătății și integrității persoanei. Tendința spre agresivitate deși tinde spre limitele unei patologii reușește să se menținș în etalonul normalității, în dezacord cu realitatea empirică.

La infractor agresivitatea apare fie în situații frustrante, fie atunci cand acesta comite infracțiuni prin violență. Agresivitatea și violența nu pot fi separate de alte trăsături ale personalității infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intolerantă la frustrare, ci și de forța exacerbată a trebuințelor polarizate în plăcerea de a domina. Agresivitatea și violența infractorilor este declanșată ușor și datorită lipsei sentimentului de culpabilitate si tendinței de a considera actele lor drept legitime.

Cu vîrsta copilul va învăța să-și contoleze emoțiile negative ca și agresivitatea și să le expună într-o formă social acceptabilă. Manifestările agresivității la această vîrstă depind mult de atitudinea păriților față de acestea. De asemenea trebuie de menționat că la această vîrstă la copil se dezvoltă „instinctul cercetării” și enorm se lărgește sfera contactelor sociale. Și în același timp copilul se înfruntă și face cunoștință cu un număr enorm de restricții, interdicții, obligațiuni și norme sociale. Nedorind copilul nimerește într-o situație conflictuală între setea sa de cunoștințe și restricțiile părinților prin „nu se poate”, copilul simte o deprivare puternică-limitarea posibilității de satisfacere a necesităților sale. Iar nesoluționarea acestui conflict duce la trezirea în copil a unor instincte agresive. Însă dacă înainte reacția părinților la astfel de compotament din partea copilului se limita la sustragerea atenției, mîngîiere păi acum părinții încep a folosi amenințări, deprivări de plăceri, izolare.

La nivelul pattern-ului conformist obținem o valoare t (49) = -,515 la un prag de semnificație de p = 3,04 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente,ceea ce însemnă că adolescenții nu diferă prin media scorurilor,aceștia inregistrand scoruri scăzute la această scală, neprezentând o tendinta spre patter-ul de conformism.

La pattern-ul opozițional obținem o valoare t (49) = ,458 la un prag de semnificație de p = 3,24 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente.Scorurile medii înregistrate indică un nivel ridicat al pattern-ului opozoțional indivizii fiind caracterizați prin pasivitate-agresivitate,nemultumire, comportamente și caracter imprevizibil. Exprimarea dorinței de dominare. Copii ce s-au deprins să supraviețuiască folosind forța, atacând și încălcînd toate regulile la un moment dat conștientizează că aceasta este foarte plăcut de a deține puterea, de a domina, ca toți să te asculte și să se supună. În acest caz se poate recomanda că în lucru cu astfel de copii este important de a-i acapara respectul și încrederea. Fiindcă pentu el este importantă puterea și dreptatea. Atunci cînd el are respect față de d-stră este necesar la momentul potrivit foarte ferm de-i spus „eu nu-ți voi permite să faci aceasta”.Însă totuși cauza de bază a agresivității la copii este deprivarea de dragoste.

În ceea ce privește pattern-ul conduită de eșec obținem o valoare t (49) = ,542 la un prag de semnificație de p = 2,75 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente.Așadar nu ne putem pronunța asupra diferențelor între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente și cei condamnați pentru infracțiuni nonviolente,deși la nivel descriptiv apar unele diferențe între medii în sensul că adolescenții violenți manifestă o tendintă mai mare la acest pattern de personalitate.

Pattern-ul tendință borderline obține o valoare t (49) = -,219 la un prag de semnificație de p = ,413 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt nesemnificative între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente și cei condamnați pentru infracțiuni nonviolente, acestia nedifernțiindu-se la acest nivel de personalitate .

Pattern-ul inhibat obține o valoare t (49) = 1,002 la un prag de semnificație de p = ,160 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente.Aceștia nu se diferențiază la nivel de inhibiție, atât adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente și cei condamnați pentru infracțiuni nonviolente prezintă o neincredere în sine, o hipersensibilitate la critici și o izolare sentimentală față de b#%l!^+a?ceilalți.

Referitor la pattern-ul introvert obținem o valoare t (49) = ,936 la un prag de semnificație de p = ,177 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvârșit infracțiuni nonviolente.Aceștia obtin scoruri mari la aceasta scală ceea ce indica o tendință de detașare față de relațiile sociale și o capacitate redusă de exprimare a emoțiilor.

Pattern-ul melancolic obține o valoare t (49) = ,261 la un prag de semnificație de p = ,397 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente. Mediile indică scoruri mai mari la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente ,dar la ambele grupuri scorurile medii indică o tendință spre depresivitate caracterizată printr-o perspectivă pesimistă asupra vieții,prezența unor sentimente de vină și dezamăgire.

În ceea ce privește pattern-ul submisiv obținem o valoare t (49) = , 684 la un prag de semnificație de p = ,248 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente.Așadar nu ne putem pronunța asupra unor diferențe ,dar la nivelul mediilor observăm o tendința mai mare spre dependență în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni nonviolente, aceștia având dificultăți mai mari în luarea deciziilor, sunt lipsitți de inițiativă și sunt supuși celorlalți.

Referitor la pattern-ul dramatic se obține o valoare t (49) = -,314 la un prag de semnificație de p = ,377 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente.Scorurile medii se încadrează în normalitatea socială ,aceștia neavand tendințe spre emoționalitate excesivă și nu manifestă comportamente de căutare a atenției,mai degrabă sunt reținuți, inhibați, nu le place să iasa în evidență.

Pattern-ul egoist obține o valoare t (49) = ,882la un prag de semnificație de p = ,191 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente.

La pattern-ul nestapânit se obține o valoare t (49) = -.853 la un prag de semnificație de p = ,199 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente. Comportamentul antisocial este intens prezent în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente și a celor condamnați pentru infracțiuni nonviolente, mai pregnant fiind în răndul adolescenților violenți,dar diferențele între cele două grupuri sunt nesemnificative,așadar difera doar prin gradul de manifestare al pattern-ului. Ostilitatea în raporturile interpersonale se materializează adeseori, spre deosebire de tulburarea de personalitate narcisistă și de cea de tip borderline. Antisocialul ignoră expectațiile și drepturile celor din jur, precum și normele comunitare. Sunt definitorii comportamentul manipulativ și dominator față de anturaj, cu apel constant la minciună și șantaj, dar și atragerea acestuia cu acte îndreptate împotriva celor din jur. Atitudinile rigide evită intimitatea și întrețin o cvasipermanentă stare de alertă și tensiune intensă și ambientală, cu manifestări impulsive îndreptate cu precădere asupra familiei și persoanelor din anturajul imediat.

Concluzionând rezultatele, putem afirma că, în esență, diferențele între infractorii adolescenți violenți și cei nonviolenți nu prezintă diferențe semnificative la nivel de pattern de personalitate, prin urmare comportamentul deviant are la origine atat factori interni ce țin de psihologia delincventului minor cat si de factori externi, care orienteaza spre o inadaptare la sistemul juridic si moral al societatii. De aici decurge necesitatea efectuarii unei expertize medicolegale psihiatrice pentru a studia modificarile comportamentului minorilor determinate de tulburarile psihice ce apar fie in contextul social in care se dezvolta, fie in contextul vârstei

Dintre factorii de risc ce determină apariția violenței juvenile menționăm în primul râand perioada adolescenței, cu precizarea ca tulburările de comportament sunt mai frecvente între 14-16 ani, având tendința de a descrește spre vârsta adultă, și cu afectarea în special sexului masculin, provenind din medii socio-economice defavorizate.

Un alt grup de factori determinanti in aparitia violenței juvenile îl reprezintă familia, anturajul, gradul de educație și cultura, la aceasta adaugandu-se o serie de factori situaționali reprezentați de locul de debut al violentei, ingestia de alcool sau droguri ce favorizează trecerea la act, utilizarea armelor, precum și asocierea cu alte persoane sau alte acte infracționale (de exemplu furt).

Având în vedere că în ceea ce privește pattern-ul de personalitate opozițional (pasiv – agresiv) distribuția datelor la nivelul populației este asimetrică, drept ca test de comparare vom utiliza testul U Mann Whitney. b#%l!^+a?

Tabelul Nr.4.Testul Mann- Whitney-rangurile pentru adolescenți cu infracțiuni violente si adolescenți cu infracțiuni nonviolente cu pattern de personalitate Opozitional(Pasiv-Agresiv)

În ceea ce privește media rangurilor, la nivelul adolescenților nonviolenți obținem o medie a rangurilor m = 23,84 și o sumă a rangurilor de 524,50, în timp ce la nivelul adolescenților violenți media rangurilor este de 27,64 și o sumă a rangurilor de 801,50. (Tabelul Nr.4),ceea ce înseamna că scorurile obținute la patternul opozițional sunt mai mari pentru adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente, aceștia manifestând adesea comportamente pasiv agresive , ostilitate si agresivitate.

Tabelul Nr.5:Testul Mann- Whitney :Comparație între adolescenți cu infracțiuni violente si adolescenți cu infracțiuni nonviolente cu pattern de personalitate Opozitional(Pasiv-Agresiv)

Pattern-ul opozițional (pasiv – agresiv) are un Z = – ,904 la un prag de semnificație de 0,366 mai mare decât pragul critic de .05 diferențele fiind nesemnificative. (Tabelul Nr.5).

Concluzionând rezultatele, putem afirma că, în esență, diferențele între infractorii adolescenți violenți și cei nonviolenți nu prezintă diferențe semnificative la nivel de pattern de personalitate, prin urmare comportamentul deviant are la origine atât factori interni ce țin de psihologia delincventului minor cât și de factori externi, care orientează individul spre o inadaptare la sistemul juridic și moral al societății. De aici decurge necesitatea efectuării unei expertize medicolegale psihiatrice pentru a studia modificările comportamentului minorilor determinate de tulburăarile psihice ce apar fie în contextul social în care se dezvolta, fie în contextul vârstei.

Factorii externi nu acționează direct, nemijlocit asupra individului, ci prin filtrul particularităților sale individuale, particularități ale căror rădacini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsura în antecedentele sale, în istoria personală.

Diferențele dintre infractori si noninfractori pe baza unor dimensiuni cheie ale personalității sunt larg documentate. O perspectivă asupra problemei susține ca infractorii diferă mai mult prin gradul prin care se manifesta o tulburare de personalitate decât prin tipul acesteia. În rândul infractorilor ,factorii de personalitate care se relaționează cu crima sunt aceeași, doar ca aceștia diferă prin grad (scorurile medii).

La nivel de adolescenți participanții la studiu au înregistrat scoruri care se integrează în valoarea normală la nivelul populației, la pattern-urile de personalitate conformist, tendinta borderline,conduită de eșec, dependent, histrionic, narcisist dar si la pattern-ul de personalitate agresiv unde ne așteptam ca scorurile să indice mai mult o tendintă spre sau chiar o intensitate clinică. Delincvenții sunt văzuți în societate ca fiind încăpățânați cu o tendință de a-i domina și chiar abuza pe ceilalți.Aceștia nu se supun legilor, nu țin cont de normele si valorile sociale, ignoră autoritățile și comit acte contra sănătății și integrității persoanei. Tendința spre agresivitate deși tinde spre limitele unei patologii reușește să se mențină în etalonul normalității.

La infractor agresivitatea apare fie in situații frustrante, fie atunci când acesta comite infracțiuni prin violentă. Agresivitatea și violența nu pot fi separate de alte trăsături ale personalității infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intolerantă la frustrare, ci și de forța exacerbată a trebuințelor polarizate în plăcerea de a domina. Agresivitatea și violența infractorilor este declanșată ușor și datorită lipsei sentimentului de culpabilitate si tendinței de a consideră actele lor drept legitime

Mediile ne arata ca participantii, atat cei violenti cat si cei nonviolenti nu manifesta trasaturi accentuate spre formarea unor tulburari de personalitate,dar manifesta tendinte spre acestea la pattern-urile opozitional,introvert,inhibat(evitant), nestapanit(antisocial). Adolescentii violenti au scori medii mai mari decat cei nonviolenti pe aceste scale dar conform statisticii experimentale acestea sunt nesemnificative.

Debutul infracțional al minorului este greu de precizat. Acesta capătă semnificație într-un anumit context familial, școlar, social, reprezentând o perturbare a raportului relațional al copilului cu obiecte sau persoane, constituind întotdeauna un răspuns la atitudinea altora. La vârsta preșcolară încep să apară manifestări cu adresă relativ conturată. b#%l!^+a?Ele apar cu precădere în mediul familial și pot lua expresia unei ostilități la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivată în gesturi de neascultare, deteriorare sau distrugere de obiecte, impolitețe, obrăznicie, uneori chiar injurii și loviri etc.

Un grup de factori determinanti in aparitia violentei juvenile il reprezinta familia, anturajul, gradul de educatie si cultura, la aceasta adaugandu-se o serie de factori situationali reprezentati de locul de debut al violentei, ingestia de alcool sau droguri ce favorizeaza trecerea la act, utilizarea armelor, precum si asocierea cu alte persoane sau alte acte infractionale (de exemplu furt).

Referitor la familie si gradul de educatie putem afirma ca o educatie negativa, ce nu recunoaste normele existente in societate va duce implicit la o structurare negativa de personalitate si la un caracter de tip antisocial, in timp ce o educatie pozitva va configura un comportament adecvat normelor sociale. Comportamentul adecvat normelor si vietii sociale este un comportament reflectat, gandit, este anticipativ (reprezentarea continutului si consecintelor faptelor proprii) si exprima libertatea de vointa in alegerea solutiilor optime intr-o situatie data. Specialistii descriu un concept triunic in geneza comportamentului deviant, concept ce reuneste trei elemente:mediul de formare al personalitatii, personalitatea delincventa si situatiile ce favorizeza trecerea la actul antisocial.

Primul element al conceptului triunic, ce intervine in formarea deviantei si delincventei juvenile este mediul de formare a personalitatii, fiind vorba in special de personalitatea agresiva. Se stie ca agresivitatea este un comportament castigat pe parcursul evolutiei individului (ontogenetic) si nu mostenit. Rezulta de aici existenta unei multitudini de factori de mediu ce determina aparitia si manifestarea agresivitatii. Acesti factori au fost impartiti in factori familiali si de grup, sociali si institutionali, in literatura de specialitate (Durkheim), fiind descrisi ca o stare de anomie macrosociala, microsociala (familie), institutionala.

Factorii familiali ce intervin in formarea unui comportament agresiv sunt reprezentati in special de comportamentul parental si anume carenta afectiva materna asociata cu lipsa modelului de comportament patern sau abuzul de autoritate al acestuia din urma. La acestea se adauga influentele mediului familal (conflicte intre membrii familiei), lipsa de afectivitate intre acestia generand un comportament violent. Un mediu familial neechilibrat, lipsit de afectivitate, in special din partea mamei, va genera tulburari de adaptare si de comunicare a copilului in mediul social, tulburari ce pot lua forma depresiei, autismului, agresivitatii.

Un alt factor ce intervine in conturarea unui comportament deviant este reprezentat de personalitatea individului, mai exact este vorba de o personalitate anomica rezultata prin suprapunerea unor valori negative de personalitate, manifestata predominant prin inafectivitate, insensibilitate, impulsivitate.

Ultimul element al conceptului triunic este definit de factorii situationali determinanti cerealizeaza trecerea la actul antisocial propriu zis:consumul; de alcool sau droguri, intoleranta la frustratii, incapacitatea de contentie afectiva, impulsivitatea scapata de sub control.

Pentru o mai buna cunoastere a acestui fenomen este important ca practicianul in drept sa cunoasca elementele esentiale in dezvoltarea minorului si tendintele psihologiei moderne in cercetarea fenomenului infractional in cazul minorilor.

Ipoteza 2

2. Există diferențe semnificative între adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente față de cei care au săvarșit infracțiuni nonviolente în ceea ce privește schemele cognitive disfuncționale,în sensul că adolescenții violenți vor prezenta un nivel mai ridicat de disfuncționalitate în ceea ce privește schemele cognitive decât adolescenții care au săvârșit infracțiuni nonviolente.

În vederea verificării acestei ipoteze am utilizat un design cvasiexperimental de bază în care variabila independentă este tipul infractorului iar variabila dependentă sunt schemele timpurii dezadaptative propuse de Young.

Tabelul Nr.6:Testul Kolmogorov –Smirnov: Distribuția datelor pe scheme cognitive disfuncționale la adolescenți cu infracțiuni violente și adolescenți cu infracțiuni nonviolente.

Pentru fiecare scală am verificat forma distribuției cu ajutorul testului Kolmogorov Smirnov care verifică abaterea de la normalitate și am constatat că la nivel de populație distribuțiile sunt simetrice, doar pentru schema dezadaptativă Vulnerabilitate la Rău și Boală distributia este asimetrică, care prezintă valoare testului Kolmogorov – Smirnov de Z=1,540 la un prag de semnificație mai mic de .05, mai exact .017. Restul schemelor cognitive pe care ipoteza de față urmărește să le analizeze, au valori a testului Kolmogorov – Smirnov cărora le corespund praguri mai mari de pragul critic de .05.( Tabelul Nr.6)

Tabelul Nr.7 Medii și abateri standard- Scheme cognitive disfuncționale la adolescenți cu infracțiuni violente și adolescenți cu infracțiuni nonviolente.

Statistica descriptivă ne relevă existența unor diferențe ușoare , la nivel de medii, în ceea ce privește schemele cognitive disfunționale existente ,prezente în rândul adolescenților care au săvârșit infracțiuni violente și cei care au săvarșit infracțiuni nonviolente.( Tabelul Nr.7)

În ceea ce privește schema pe Subjugare (SB) se poate observa în rândul adolescenților care au săvârșit infracțiuni violente o medie de m=14.10 cu o abatere standard de 7,69 mai mare decât media de m=13.09 cu o abatere standard de 6,30 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii de Subjugare (SB) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. De asemenea scorurile medii sunt ridicate, ceea ce indică la nivelul populației un nivel foarte ridicat al schemelor de dependență față de alții.

Referitor la schema disfuncțională pe Sacrificiu de Sine(SS) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=18.24 cu o abatere standard de 5,93 mai mare decât media de m=17.72 cu o abatere standard de 3,80 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii de Sacrificiu de Sine(SS) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Extrapolate la nivelul populației mediile indică un nivel mediu de activare a schemelor dezadaptative.

La nivelul schemei dezadaptative pe Inhibitie Emotională/Autocontrol Exagerat(EI) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=16.24 cu o abatere standard de 5,90 mai mare decât media de m=13.86 cu o abatere standard de 3,93 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii de Inhibitie Emotională/Autocontrol Exagerat(EI) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente;media scorurilor raportată la nivelul populație este una ridicată,ceea ce denotă un nivel ridicat de activare a schelemor dezadaptative de inhibiție emoțională.

În ceea ce privește schema dezadaptativă Standarde Nerealiste/Exigență(US) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=15.65 cu o abatere standard de 2,95 mai mare decât media de m=15.09 cu o abatere standard de 3,30 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii Standarde Nerealiste/Exigență(US) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Nivelul de activare a schemelor este unul mediu raportat la nivelul populatiei, în urma compararii mediei scorurilor.

În ceea ce privește schema dezadaptativă Revendicarea Drepturilor Personale/dominanta(ET) se poate observa în rândul adolescenților care au săvârșit infracțiuni violente o medie de m=15.27 cu o abatere standard de 4,45 mai mare decât media de m=13.59 cu o abatere standard de 4,52 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii Revendicarea Drepturilor Personale/dominanta(ET) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel mediu de activare al schemelor dezadaptative la adolescenții nonviolenți și un nivel ridicat la adolescenții violenți.

La nivelul schemei dezadaptative a Lipsei de Autocontrol si Autodisciplina (IS) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=13.58 cu o abatere standard de 5,06 mai mare decât media de m=13.00 cu o abatere standard de 4,54 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii Lipsei de Autocontrol si Autodisciplina (IS) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente.Media scorurilor obținute ne indică un nivel ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți.

Referitor la schema dezadaptativă pe Indezirabilitate Socială/Nevoia de Aprobare(AS) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=46.17 cu o abatere standard de 9,93 mai mare decât media de m=45.72 cu o abatere standard de 9,93 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Indezirabilitate Socială/Nevoia de Aprobare(AS) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți. b#%l!^+a?

În ceea ce privește schema disfuncțională pe Negativism/Pasivitate(NP) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=34.13 cu o abatere standard de 11,13 mai mare decât media de m=31.13cu o abatere standard de 10,18 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Negativism/Pasivitate(NP) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți.

La nivelul schemei disfuncționale pe Pedepsirea(PU) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=47.48 cu o abatere standard de 10,59 mai mare decât media de m=43.68cu o abatere standard de 6,20 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Pedepsirea(PU) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți.

Referitor la schema disfuncțională pe Protecționism/personalitate atrofiată(EM) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=11.68 cu o abatere standard de 3,69 mai mică decât media de m=12.86 cu o abatere standard de 4,27 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Protecționism/personalitate atrofiată(EM) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți.

La nivelul schemei disfuncționale pe Vulnerabilitate la Rău si Boală(VII) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=11.55 cu o abatere standard de 5,33 mai mică decât media de m=11.86 cu o abatere standard de 5,54 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni nonviolente schemele dezadaptative timpurii pe Vulnerabilitate la Rău si Boală(VII) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente.Media scorurilor obținute ne indică un nivel mediu de activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți,raportat la nivelul populației.

În ceea ce privește schema disfuncțională pe Dependență/Incompetență(DI) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=14.24 cu o abatere standard de 6,03 mai mare decât media de m=12.95 cu o abatere standard de 5,63 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Dependenta/Incompetenta(DI) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți, raportat la nivelul populației.

La nivelul schemei disfuncționale pe Privațiune Emoțională(ED) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=14.73 cu o abatere standard de 7,80 mai mare decât media de m=11.86 cu o abatere standard de 4,87 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Emoțională(ED) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți, raportat la nivelul populației.

La nivelul schemei disfuncționale pe Abandon(AB) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=13.93 cu o abatere standard de 5,90 mai mare decât media de m=11.04 cu o abatere standard de 4,91 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Abandon(AB) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare la adolescenții violenți și un nivel mediu de activare la adolescenții nonviolenți.

Referitor la schema disfuncțională pe Neincredere/Abuz(MA) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=16.17 cu o abatere standard de 3,78 mai mică decât media de m=16.90cu o abatere standard de 4,02 obținută în cazul adolescenților care au săvarșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni nonviolente schemele dezadaptative timpurii pe Neincredere/Abuz(MA) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de b#%l!^+a?activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți, raportat la nivelul populației.

În ceea ce privește schema disfuncțională pe Izolare socială/Înstrăinare(SI) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=14,00 cu o abatere standard de 6,67 mai mare decât media de m=11.95 cu o abatere standard de 6,12 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Izolare socială/Înstrăinare(SI) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți, raportat la nivelul populației

Referitor la schema disfuncțională pe Deficiență/Rușine(DS) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=11.31 cu o abatere standard de 5,69 mai mică decât media de m=11.68 cu o abatere standard de 6,99 obținută în cazul adolescenților care au săvarșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni nonviolente schemele dezadaptative timpurii pe Deficiență/Rușine(DS) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți, raportat la nivelul populației

La nivelul schemei disfuncționale pe Eșec(FA) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=13.06 cu o abatere standard de 5,33 mai mare decât media de m=11.36 cu o abatere standard de 5,05 obținută în cazul adolescenților care au săvârșit infracțiuni nonviolente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Izolare socială/Înstrăinare(SI) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți, raportat la nivelul populației.

Tabelul Nr.8 Testul Levene’s: Omogenitatea varianțelor pentru scheme cognitive disfuncționale la adolescenți cu infracțiuni violente și adolescenți cu infracțiuni nonviolente.

În urma aplicării testului Levene’s pentru verificarea omogenității varianțelor, obținem valori care corespund unor praguri de semnificație mai mari decât pragul critic de .05 pentru schemele cognitive disfuncționale : subjugare,inhibiție emoțională,standarde nerealiste,revendicarea drepturilor,indezirabilitate socială,negativism,protecționism, vulnerabilitate,dependență,abandon,neîncredere,izolare,rușine,eșec ,prin urmare pentru aceste scheme cognitive dezadaptative criteriul de omogenitate este îndeplinit. (Tabelul Nr.8)

În ceea ce privește scalele care nu au îndeplinit criteriul de omogenitate: sacrificiu de sine, F = 7,907 la un prag de semnificație p = .007, pedepsirea , cu un F=6,148 la un prag de semnificație de p=.017,privațiunea emoțională cu un F=4,44 la un prag de semnificație de p= b#%l!^+a?.040, unde pragurile de semnificație sunt mai mici de pragul critic de ,05 ceea ce înseamnă că testul t va avea valori pentru care omogenitatea nu este asumată.

Tabelul Nr.9 Testul T – Comparații pe scheme cognitive disfuncționale la adolescenți cu infracțiuni violente și adolescenți cu infracțiuni nonviolente.

Astfel în urma prelucrării datelor cu testul T obținem următoarele valori pentru schemele cognitive disfuncționale (Tabelul Nr.9)

Referitor la schemele cognitive dezadaptative de Subjugare(SB) se obține o valoare t (49)= -,502 la un prag de semnificație de p = ,309 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente față de adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente.Așadar putem spune că schema dezadaptativă de Subjugare(SB) care reflectă supunerea excesivă controlului celorlalți și renunțarea la propriile nevoi și emoții pentru a nu fi respins este prezentă atât la adolescenții violenți cât și la cei nonviolenți la un nivel de activare foarte ridicat.Persoanele care prezintă niveluri ridicate la aceasta scală iși suprimă întotdeauna furia și agresivitatea în fata celor considerați superiori.În urma suprimării nevoilor sau a emoțiilor fată de indivizii superiori adolescenții vor manifesta agresivitate și o comportamente antisociale față de ceilalți,în special față de covârstnici,cu care relațiile de prietenie sunt deficitare.

Referitor la schemele cognitive dezadaptative de Sacrificiu de Sine(SS) obținem o valoare t (47,851) = ,936 la un prag de semnificație de p = ,177 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente.Atât adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente cât și cei condamnați pentru infracțiuni nonviolente au obținut scoruri medii la această scală, adolescenții violenți având scoruri medii mai ridicate , indicând o activare mai intensă pe scala sacrificu de sine.Aceste rezultate le putem explica pe baza faptului că gândirea adolescenților infractori este marcată de o serie de disfuncții cognitive care contribuie la interpretarea eronată a informatiilor ce conduc la perturbarea procesului decizional.

La nivelul schemelor cognitive dezadaptative de Inhibitie Emoțională/Autocontrol Exagerat(EI) obținem o valoare t (49) = -1,670 la un prag de semnificație de p = .050 egală cu pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente față de adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Mediile scorurilor indică o tendință spre inhibiție mai mare în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente.Rezultatele evidențiază că există diferențe între cele două grupuri de adolescenți.Acest lucru este explicat prin faptul că atât adolescenții violenți cât și cei nonviolenți au prezentă aceasta schemă la nivel cognitiv dar gradul de activare este diferit.Ei sunt inhibați emoțional dar apelează la diferite mecanisme pentru a ascunde acest lucru , fiind considerat în dezavantajul lor. Subiecții tind să își controleze exagerat reacțiile spontane pentru a evita dezaprobarea ceelorlalți. Se pot distinge următoarele situații: Reprimarea mâniei și agresivității; Reprimarea trăirilor emoționale pozitive; Dificultatea de a-și recunoaște propriile defecte. b#%l!^+a?

În ceea ce privește schemele cognitive dezadaptative referitoare la Standarde Nerealiste/Exigentă(US) obținem o valoare t (49) = -,641 la un prag de semnificație de p = ,262 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente. Aceste scheme sunt prezente la nivel cognitiv atat la adolescentii condamnati pentru infractiuni violente cat si la adolescentii condamnati pentru infractiuni nonviolente,si au un nivel mediu de activare.

La schemele cognitive dezadaptative referitoare la Revendicarea Drepturilor Personale/dominanță(ET) obținem o valoare t (49) = -1,329 la un prag de semnificație de p = ,095 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente față de adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Apar diferențe la nivelul mediilor celor două grupuri în sensul că adolescenții violenți au o tendintă spre dominanță mai mare decât cea a adolescenților nonviolenți,la care nivelul de activare a acestei scheme este la un nivel mediu, dar schema este prezentă la ambele grupuri la nivel cognitiv, determinând convingerea că individul are toate drepturile și poate să abțină tot ceea ce dorește, indiferent de urmările pe care acțiunile lui le au pentru ceilalți. De asemenea se referă la tendință de a-și impune punctul de vedere în defavoarea celorlalți, de a controla comportamentul și dorințele celorlalți și de a le subsuma la propriile dorințe și expectanțe.

Referitor la schemele cognitive dezadaptative de Lipsa de Autocontrol si Autodisciplina(IS ) obținem o valoare t (49) = -,428 la un prag de semnificație de p = ,335 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvârșit infracțiuni nonviolente.Rezultatele obținute indică faptul că există o lipsă a autocontrolului în randul adolescenților violenți si nonviolenți,aceștia reușind să facă cu greu față situațiilor problematice.Un mecanism de coping adoptat poate fi fuga , sau lupta implicând violență.

La nivelul schemelor cognitive dezadaptative de Indezirabilitate Socială/Nevoia de Aprobare(AS) obținem o valoare t (49) = -,158 la un prag de semnificație de p = .434 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente față de adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente.Rezultatele obținute indică faptul că la nivel cognitiv atât adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente cât și cei condamnați pentru infracțiuni nonviolente este prezentă scheme de indezirabilitate socială și nevoie de aprobare, aceștia consideră că nu își găsesc locul în sociate, se simt neintegrați și inadaptati social, de aceea schemele pentru nevoia de aprobare au un nivel foare ridicat de activare.

În ceea ce privește schemele cognitive dezadaptative referitoare la Negativism/Pasivitate(NP) obținem o valoare t (49) = -,989 la un prag de semnificație de p = ,164 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente față de adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente.Rezultatele obținute arată că nu există diferențe semnificative la nivelul cognitiilor negative .Media scorurilor ne indică o tendință foarte ridicată al nivelurilor de activare a schemei,acesta fiind mai mare la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente.Aceștia au o viziune pesimistă asupra vieții.Nu își stabilesc scopuri și obiective datoritș lipsei încrederii de sine, consideră că își merită soarta și toate necazurile,aspectele pozitive ale vieții sunt minimalizate.

În ceea ce privește schemele cognitive dezadaptative referitoare la Pedepsirea(PU) obținem o valoare t (46,405) = -1,603 la un prag de semnificație de p = ,05 egal cu pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente. Pedepsire -tendința de a fi punitivi, intoleranți, nerăbdători cu alții și cu propria persoană, pare specifică infractorilor violenți în general.Adolescenții violenți au o tendință foarte ridicată de apariție a schemelor dezadaptative de pedepsire, pe când mediile scorurilor la adolescenții nonviolenți indică un nivel ridicat al schemelor dezadaptative. Rezultatele ne indică prezența schemelor dezadaptative la nivel cognitiv,acestea avand un nivel de activare mai mare la adolescentii violenti.Acest lucru se explică si prin nivelul infractiunilor comise, acestia manifestand nemultumire, o lipsa de incredere si sentimente de inadaptare care le trezeste dorinta de impulsivitate si agresivitate- reprezintă un comportament violent și destructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea se referă la toate acțiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acțiuni care au drept scop producerea, într-o forma directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri.

La schemele cognitive dezadaptative referitoare la Protectionism/personalitate atrofiata(EM) obținem o valoare t (49) = 1,050 la un prag de semnificație de p = ,149 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente.Rezultatele ne indica niveluri ridicate atat la adolescentii violenti cat si la cei nonviolenți al schemei cognitive de protectionism si personalitate atrofiata.Schemele sunt b#%l!^+a?prezente la nivel cognitv la cele doua grupuri de adolescenti. Adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente prezintă o tendinta mai mare spre protecționism,ceea ce reflectă apropierea emoțională excesivă și o dependență exagerată de una sau mai multe persoane semnificative, la o varstă la care ar trebui să se adapteze singur cu rigorile sociale și solicitările vieții cotidiene.Aceștia au un nivel al stimei de sine și încredere scăzut sunt nesiguri , au convingerea ca nu pot face fața problemelor cotidiene. Mediul familial de provenientă, este unul abuziv sau hiperprotector în care s-a exercitat un control exagerat asupra copilului. Parinții sunt extrem de critici, impiedicțnd copiii să-și formeze un Eu autonom distinct de cenzura exercitata de familie.

Referitor la schemele cognitive dezadaptative de Dependentă/Incompetentă(DI) obținem o valoare t (49)= -,755 la un prag de semnificație de p = ,227 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente. Rezultatele comparației între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente și cei condamnați pentru infracțiuni nonviolente ne indică o medie a scorurilor pe scala dependența/incompetență mai mare la adolescenții violenți,ceea ce denotă o tendință mai mare spre activarea unor scheme de tip dependență/incompetentă, care sunt consecința faptului că în copilarie aceste persoane nu au fost încurajate să se manifeste independent și să câastige încredere în competențele și forțele proprii, aceasta neîncredere formată se va manifesta prin incompetența în toate domeniile.

În ceea ce privește schemele cognitive dezadaptative referitoare la Privațiune Emoțională(ED) obținem o valoare t (47,454) = -1,642 la un prag de semnificație de p = ,05 egal cu pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente față de adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente.Asadar rezultatele obtinute pe aceasta scala evidenteaza diferente semnificative intre adolescentii condamnati pentru infractiuni violente si cei condamnati pentru infractiuni nonviolente in ceea ce priveste privatiunea emotionala. Adolescenții violenți prezintă un nivel foarte ridicat de activare al schemei pe când adolescenții nonviolenți prezintă un nivel ridicat.

Pare distinctiv pentru infractorii violenți să afirme că li se pare jenant să își manifeste sentimentele în fața altora, că li se pare greu să demonstreze căldură și spontaneitate în relațiile cu ceilalți, că se controlează atât de mult încât oamenii ajung să considere că nu au emoții.. Această schemă poate să existe dinainte de încarcerare dar cu siguranță este exacerbată în scop de adaptare la mediul de detenție. În acest context, exprimarea emoțiilor și sentimentelor este considerată a fi un semn de slăbiciune, care poate pune un deținut în situații de risc. În relațiile dintre infractori, slăbiciunea este asociată cu exploatare.

La nivelul schemelor cognitive dezadaptative de Abandon(AB) obținem o valoare t (49) = , -1,855 la un prag de semnificație de p = .035 mai mic decât pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente. Pentru scala abandon exista diferente semnificative intre adolecenții condamnați pentru infractiuni violente și adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Adolescenții violenți prezintă o tendintă foarte ridicată de activare a schemelor de abandon pe caând adolescenții nonviolenți prezintă un nivel mediu de activare al schemei dezadaptative. Adolescenții se simt abandonați dar nu și deprivați emoțional, deoarece abandonul este un gând ușor sesizabil pe când deprivarea emoțională implică o gândire mai profundă. O variabilă care ar putea media deprivarea emoțională și abandonul sunt cognitiile referitoare la sine sine, și modul în care individul percepe relațiile cu ceilalți.

Referitor la schemele cognitive dezadaptative de Neincredere/Abuz(MA) obținem o valoare t (49)= ,670la un prag de semnificație de p = ,253 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente față de adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente.Rezultatele ne indică o diferență semnificativă la nivelul schemei dezadaptative de neincredere,abuz.Aceasta prezintă un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente cât și pentru cei condamnați pentru infracțiuni nonviolente,schema este un mod general si rigid de gândire al indivzilor.Schema reflectă teama că ceilalți îi vor răni, abuza, umili, bârfi, manipula, minți sau vor profita de ei. De obicei aceste scheme se referă la prejudicii aduse voluntar, intenționat sau ca rezultat al unei neglijențe extreme și nejustificate. Poate include senzația că sunt în permanență defavorizați în raport cu ceilalți și primesc întotdeauna cea mai mică parte. Aceste scheme pot fi determinate de abuzuri repetate în copilărie (survenite fie din partea familiei, fie din anturaj).

La schemele cognitive dezadaptative referitoare la Izolare socială/Înstrăinare(SI) obținem o valoare t (49) = -1,123la un prag de semnificație de p = ,133 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente față de adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Avem un nivel foarte ridicat de activare al schemei la infractorii adolescenți violenți și un nivel ridicat de activare la cei nonviolenți. Schema de izolare este stabilă în plan cognitiv atât b#%l!^+a?la infractorii adolescenți violenți cât și la cei nonviolenți. Rezultatele obținute susțin teoria lui Young conform căreia infractorii adolescenți violenți și nonviolenti au convingerea că ceilalți oameni ii privesc într-un mod aparte, diferit ,simțindu-se izolați în cadrul grupurilor sau în comunitatea în care trăiesc.

În ceea ce privește schemele cognitive dezadaptative referitoare la Deficiență/Rușine(DS) obținem o valoare t (49) = ,209 la un prag de semnificație de p = ,417 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adolescenții care au săvarșit infracțiuni nonviolente. Avem un nivel mai ridicat al schemei de deficientă și rușine la infractorii adolescenși violenți , gradul de activare al schemei dezadaptative timpurii este unul foarte ridicat la ambele grupuri de adolescenți ceea ce înseamnă că aceștia au convingerea că cineva este fără valoare, deficient în anumite domenii de activitate, este rău, nedorit, inferior din mai multe puncte de vedere și nu este respectat de ceilalți, care nu îl vor putea iubi și aprecia. Poate implica și hipersensibilitate la criticism, respingere și blamare. Rușinea se poate referi la factori interni (egoism, agresivitate, dorințe sexuale inacceptabile) sau la factori externi (defecte fizice, lipsa unor abilități de relaționare socială).

La nivelul schemelor cognitive dezadaptative de Eșec(FA) obținem o valoare t (49) = -1,156 la un prag de semnificație de p = .120 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente față de adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente. Reflecta o interiorizare exagerata a unei greseli insotita de un sentiment de vinovatie si incompetenta. Poate implica si ideea ca este prost, incapabil, neatent, ignorat si mai lipsit de succes decat ceilalti din anturajul sau. In copilarie aceste persoane nu au beneficiat de sustinerea emotionala a parintilor, nu au fost incurajati sa se implice in activitati autonome.

Tabelul Nr.10 Testul Mann- Whitney ,Ranguri: Scheme cognitive disfuncționale la adolescenți cu infracțiuni violente și adolescenți cu infracțiuni nonviolente- Vulnerabilitate la Rău si Boala(VII)

În ceea ce privește media rangurilor, la nivelul adolescenților nonviolenți obținem o medie a rangurilor m = 26.64 și o sumă a rangurilor de 586.00, în timp ce la nivelul adolescenților violenți media rangurilor este de 25.52 și o sumă a rangurilor de 740.00. (Tabelul Nr.10).-se refera la teama nejustificata si exagerata ca pot aparea in orice moment catastrofe pe care nu va fi capabil sa le previnS. Aceste temeri se refera la unul din urmatoarele domenii: medical (atac de cord, SIDA), emotional (teama ca va innebuni), natural (cutremure, crime, razboi). De obicei, aceste scheme se dezvolta prin modelare in condifiile in care unul dintre parinti prezinta tulburari de anxietate.

Tabelul Nr.11 Testul Mann- Whitney:Comparație pe Vulnerabilitatea la Rău si Boala(VII) la adolescenți cu infracțiuni violente și adolescenți cu infracțiuni nonviolente

Schema cognitivă Vulnerabilitate la Rau si Boala(VII) are un Z = -.269 la un prag de semnificație de .788 mai mare decât pragul critic de .05 diferențele fiind nesemnificative.

În general schemele dezvoltate cel mai devreme și cele mai centrale reprezintă credințe necondiționate cu privire la sine și alții. Schemele necondiționate lasă individul fără speranță; indiferent ce ar face acesta, rezultatul este același. Individul va fi incompetent, rău, lipsit de valoare, nedemn de a fi iubit și nimic nu poate fi schimbat. Schema încorporează ca într-o capsulă tot răul ce i-a fost făcut copilului fără ca acesta să fi avut vreo posibilitate de a se apăra.

Ipoteza 3:

3.Există diferențe semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente față de adulții care au săvarșit infracțiuni violente în ceea ce privește nivelul de activare al diferitelor scheme cognitive disfuncționale.

Tabelul Nr.12 Testul Kolmogorov – Smirnov, Distribuția datelor pe schemele cognitive disfuncționale la adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente față de adulții care au săvarșit infracțiuni violente.

Pentru fiecare scală am verificat forma distribuției cu ajutorul testului Kolmogorov -Smirnov care verifică abaterea de la normalitate și am constatat că la nivel de populație distribuțiile sunt simetrice, doar pentru schemele cognitive dezadaptative negativism cu o valoare a lui Z=1,600 cu un prag de semnificație p=.012; lipsa de autocontrol cu o valoare a lui Z=1,370 cu un prag de semnificație p=.047 și privațiune emoțională cu o valoare a lui Z=1.391cu un prag de semnificație p=.042, distribuția este asimetrică, care prezintă valoare testului Kolmogorov – Smirnov la un prag de semnificație mai mic de .05. Restul schemelor cognitive pe care ipoteza de față urmărește să le analizeze, au valori a testului Kolmogorov – Smirnov cărora le corespund praguri mai mari de pragul critic de .05. (Tabelul Nr.12)

Tabelul Nr.13 Medii și abateri standard- Schemele cognitive disfuncționale la adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente față de adulții care au săvarșit infracțiuni violente.

Statistica descriptivă ne relevă existența unor diferențe ușoare , la nivel de medii, în ceea ce privește schemele cognitive disfunționale existente ,prezente în rândul adolescenților care au săvârșit infracțiuni violente și adulții cu același tip de infracțiuni. (Tabelul Nr.13)

În ceea ce privește schema disfuncțională pe Subjugare (SB) se poate observa în rândul adolescenților care au săvârșit infracțiuni violente o medie de m=14.10 cu o abatere standard de 7,69 mai mică decât media de m=15.75 cu o abatere standard de 4,57 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adulților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii de Subjugare(SB) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente.De asemenea scorurile medii sunt ridicate,ceea ce indică la nivelul populației un nivel foarte ridicat al schemelor de dependență față de alții.

Referitor la schema disfuncțională pe Sacrificiu de Sine(SS) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=18.24 cu o abatere standard de 5,93 mai mare decât media de m=12.07 cu o abatere standard de 4,38 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii de Sacrificiu de Sine (SS) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Extrapolate la nivelul populației mediile indică un nivel mediu de activare a schemelor dezadaptative la cele două grupuri de infractori.

La nivelul schemei disfuncționale pe Emoăională/Autocontrol Exagerat(EI ) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=16.24 cu o abatere standard de 5,90 mai mare decât media de m=11.31 cu o abatere standard de 2,93 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii de Inhibitie Emotionala/Autocontrol Exagerat (EI) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente;media scorurilor raportată la nivelul populație este una ridicată,ceea ce denotă un nivel ridicat de activare a schelemor dezadaptative de inhibiție emoțională la cele două grupuri de infractori.

În ceea ce privește schema disfuncțională pe Standarde Nerealiste/Exigentă (US) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=15.65 cu o abatere standard de 2,95 mai mare decât media de m=13.87cu o abatere standard de 3,31 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii Standarde Nerealiste/Exigentă (US) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente.Nivelul de activare a schemelor este unul mediu raportat la nivelul populatiei, în urma compararii mediei scorurilor celor două grupuri de infractori.

În ceea ce privește schema disfuncțională pe Revendicarea Drepturilor Personale/dominanta(ET) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=15.27 cu o abatere standard de 4,45 mai mare decât media de m=13.09cu o abatere standard de 4,10 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii Revendicarea Drepturilor Personale/dominanta(ET) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel mediu de activare al schemelor dezadaptative la adulții violenți și un nivel ridicat la adolescenții violenți.

La nivelul schemei disfuncționale pe Lipsei de Autocontrol si Autodisciplina (IS) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=13.58 cu o abatere standard de 5,06 mai mare decât media de m=8.70cu o abatere standard de 3,88 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii a Lipsei de Autocontrol si Autodisciplina (IS) au un nivel mai mare de b#%l!^+a?activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel ridicat de activare la adolescenții violenți și un scor mediu la grupul adulților violenți.

Referitor la schema disfuncțională pe Indezirabilitate Socială/Nevoia de Aprobare(AS) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=46.17 cu o abatere standard de 9,93 mai mare decât media de m=39.80 cu o abatere standard de 7,29 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Indezirabilitate Socială/Nevoia de Aprobare(AS) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la adulții violenți.

În ceea ce privește schema disfuncțională pe Negativism/Pasivitate(NP) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=34.13 cu o abatere standard de 11,13 mai mare decât media de m=15.70 cu o abatere standard de 4,50 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Negativism/Pasivitate(NP) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți și un nivel scăzut la adultii violenți.

La nivelul schemei disfuncționale pe Pedepsirea(PU) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=47.48 cu o abatere standard de 10,59 mai mare decât media de m=34.48 cu o abatere standard de 8,57 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Pedepsirea(PU) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare la adolescenții violenți și un nivel mediu de activare la adulții violenți.

Referitor la schema disfuncțională pe Protecționism/personalitate atrofiată (EM) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=11.68 cu o abatere standard de 3,69 mai mică decât media de m=14.65 cu o abatere standard de 4,24 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adultilor condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Protecționism/personalitate atrofiată(EM) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la adulții violenți.

La nivelul schemei disfuncționale pe Vulnerabilitate la Rău si Boală(VII) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=11.55 cu o abatere standard de 5,33 mai mică decât media de m=12.85 cu o abatere standard de 4,80 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adulților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Vulnerabilitate la Rău si Boală(VII) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel mediu de activare atât la adolescenții violenți cât și la adulții violenți ,raportat la nivelul populației.

În ceea ce privește schema disfuncțională pe Dependenta/Incompetentă (DI) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=14.24 cu o abatere standard de 6,03 mai mare decât media de m=13.14 cu o abatere standard de 2,65 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Dependență/Incompetentă(DI) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente.Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la adulții violenți, raportat la nivelul populației.

La nivelul schemei disfuncționale pe Privațiune Emoțională (ED) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=14.73 cu o abatere standard de 7,80 mai mare decât media de m=10.39 cu o abatere standard de 2,94 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Emoțională(ED) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți , și un nivel mediu de activare la adulții violenți , raportat la nivelul populației. Pare distinctiv pentru infractorii violenți să afirme că li se pare jenant să își manifeste sentimentele în fața altora, că li se pare greu să demonstreze căldură și spontaneitate în relațiile cu ceilalți, că se controlează atât de mult încât oamenii ajung să considere că nu au emoții.. Această schemă poate să existe dinainte de încarcerare dar cu siguranță este exacerbată în scop de adaptare la mediul de detenție

La nivelul schemei disfuncționale pe Abandon(AB) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=13.93 cu o abatere standard b#%l!^+a?de 5,90 mai mare decât media de m=11.80 cu o abatere standard de 4,28 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Emoțională(ED) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți ,și un nivel mediu de activare la adulții violenți , raportat la nivelul populației.

Referitor la schema disfuncțională pe Neincredere/Abuz(MA) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=16.17 cu o abatere standard de 3,78 mai mare decât media de m=13.43cu o abatere standard de 3,91 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni nonviolente schemele dezadaptative timpurii pe Neincredere/Abuz(MA) au un nivel mai mare de activare decât la adultii condamnați pentru infracțiuni violente.Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescențiiși adulții violenți , raportat la nivelul populației.

În ceea ce privește schema disfuncțională pe Izolare socială/Înstrăinare(SI) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=14,00 cu o abatere standard de 6,67 mai mică decât media de m=14.17 cu o abatere standard de 4,34 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adultilor condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Izolare socială/Înstrăinare(SI) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții cât si la adulții violenți, raportat la nivelul populației

Referitor la schema disfuncțională pe Deficiență/Rușine(DS) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=11.31 cu o abatere standard de 5,69 mai mică decât media de m=17.31cu o abatere standard de 3,71 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adulților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Deficiență/Rușine(DS) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții cât și la adulții violenți, raportat la nivelul populației.

La nivelul schemei disfuncționale pe Eșec (FA) se poate observa în rândul adolescenților care au săvarșit infracțiuni violente o medie de m=13.06 cu o abatere standard de 5,33 mai mare decât media de m=11.75 cu o abatere standard de 3,82 obținută în cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Izolare socială/Înstrăinare(SI) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la adulții violenți, raportat la nivelul populației.

Tabelul Nr.14 Testul Levene’s: Omogenitatea varianțelor pe scheme cognitive disfuncționale la adolescenți cu infracțiuni violente și adulții cu infracțiuni violente.

În urma aplică testului Levene’s pentru verificarea omogenității varianțelor, obținem valori care corespund unor praguri de semnificație mai mari decât pragul critic de .05 pentru schemele cognitive disfuncționale: eșec,neîncredere,vulnerabilitate la rău,protecționism,pedepsire, indezirabilitate socială, lipsa autocontrol ,revendicarea drepturilor,standarde nerealiste, prin urmare pentru aceste scheme cognitive dezadaptative criteriul de omogenitate este îndeplini (Tabelul Nr.14)

În ceea ce privește scalele care nu au îndeplinit criteriul de omogenitate: sacrificiu de sine, F = 4,758 la un prag de semnificație p = .033, deficiența , cu un F=10,469 la un prag de semnificație de p=.002,privațiunea emoțională cu un F=25,92 la un prag de semnificație de p= .000,izolarea socială cu un F=6,378 la un prag de semnificație de p=.014,abandon cu un F=6,441 la un prag de semnificație de p= .013 ,dependență cu un F=20,93 la un prag de semnificație de p= .000,negativism cu un F=28,60 la un prag de semnificație de p= .000 ,inhibiție emoțională cu un F=9,359 la un prag de semnificație de p= .003 și abandon cu un F=5,702 la un prag de semnificație de p= .020 unde pragurile de semnificație sunt mai mici de pragul critic de ,05 ceea ce înseamnă că testul t va avea valori pentru care omogenitatea nu este asumată.

Tabelul Nr.15 Testul T – Comparații pe schemele cognitive disfuncționale la adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente față de adulții care au săvarșit infracțiuni violente.

Astfel în urma prelucrării datelor cu testul T obținem următoarele valori pentru schemele cognitive disfuncționale(Tabelul Nr.15)

Conform teoriei lui Young există un subset specific de scheme care au rol important în dezvoltarea tulburării de personalitate.Aceste scheme au fost numite scheme dezadaptative timpurii. Aceste scheme reprezintă “nivelul cel mai adânc al cogniției și emoțiilor” și încorporează credințele centrale și schema mode de care vorbea Beck. Schemele dezadaptative timpurii se dezvoltă din interacțiunea unor experiențe disfuncționale din copilaria timpurie și temperamentul înnăscut al copilului

Referitor la schemele cognitive dezadaptative de Sacrificiu de Sine(SS) obținem o valoare t (48,769) = 4,754 la un prag de semnificație de p = ,000 mai mic decât pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. În rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii de Sacrificiu de Sine (SS) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Extrapolate la nivelul populației mediile indică un nivel mediu de activare a schemelor dezadaptative la cele două grupuri de infractori.Schema se formează în timpul copilăriei timpuri, când copilul este izolat, i se refuză dreptul la autonomie, el va fi dependent de cei b#%l!^+a?maturi, dar pentru a-și menține rolul în familie acesta va trebui să renunțe la ideile dorințele și nevoile proprii în favoarea realizării dorințelor altora. Adulții pun accent pe rolul si valoarea familiei , copilul se va simți obligat să renuntele la propriile dorințe, pentru a nu-i face pe ceilalți să sufere sau pentru a nu se simți egoiști.

La nivelul schemelor cognitive dezadaptative de Inhibitie Emoțională/Autocontrol Exagerat(EI) obținem o valoare t (37,831) = 4,141 la un prag de semnificație de p = .000 mai mic decât pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. În rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii de Inhibitie Emoțională/Autocontrol Exagerat (EI) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente; media scorurilor raportată la nivelul populație este una ridicată, ceea ce denotă un nivel ridicat de activare a schelemor dezadaptative de inhibiție emoțională la cele două grupuri de infractori. Conform teoriei lui Young indivizii vor fi inhibati in relatiile sociale, din cauza cognitiilor pe care le au, referitor la evaluarea pe care o fac ceilalti din cauza apartenentei la un anumit grup social. Au un control exagerat de sine, încearcă să păstreze aparentele mentru menținerea unor relatii cu ceilalți.

Inhibiția este importanta în dezvoltarea autoreglarii emoționale, putând face următoarele predicții despre aceia care deficit de inhibitie, ei ar trebui sa prezinte: a) o mai mare reactivitate emoțională la evenimentele imediate; b) cateva reacții emotionale de anticipare, la evenimente viitoare; c) scăderea abilității de a acționa; d) capacitate scăzuta de a induce si regla emoțiile, motivația și starea de arousal în comportamentele direcționate de scopuri; e) o mai mare dependență la surse afective externe, motivație si arousal decât sunt în contextul imediat în determinarea gradelor de persistentă a efortului în acțiuni directionate de scopuri.

Dacă o capacitate de inhibiție redusă are repercursiuni negative la nivel emoțional și comportamental, același lucru se poate afirma și despre autocontrolul exagerat. După cum s-a putut observa, adolescenții violenți au prezentat o inhibiție emoțională exagerată, ceea ce poate constitui un posibil mecanism explicativ pentru actele de violență pe care aceștia le manifestă, dat fiind faptul că tendința de a nu exprima emoții intense fie pozitive fie negative se poate asocia cu episoade de violență care nu fac altceva decât să îl ajute pe individ să se elibereze de tensiunea psihică resimțită.

Așadar, atât un control emoțional exagerat (ex. supresia emoțională) cât și o capacitate de inhibiție scăzută pot fi văzute ca mecanisme de autoreglare deficitară.

În ceea ce privește schemele cognitive dezadaptative referitoare la Standarde Nerealiste/Exigentă (US) obținem o valoare t (68) = 2,308 la un prag de semnificație de p = ,024 mai mic decât pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. În rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii Standarde Nerealiste/Exigentă (US) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente.Nivelul de activare a schemelor este unul mediu raportat la nivelul populației, în urma compararii mediei scorurilor celor două grupuri de infractori.

La schemele cognitive dezadaptative referitoare la Revendicarea Drepturilor Personale/dominanță (ET) obținem o valoare t (68) = 2,111 la un prag de semnificație de p = ,038 mai mic decât pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. În rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii Revendicarea Drepturilor Personale/dominanta(ET) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel mediu de activare al schemelor dezadaptative la adulții violenți și un nivel ridicat la adolescenții violenți. Este credința ca individul are toate drepturile și poate să abțină tot ceea ce dorește, indiferent de urmările pe care acțiunile lui le au pentru ceilalți. De asemenea se referă la tendința de a-și impune punctul de vedere în defavoarea celorlalți, de a controla comportamentul și dorințele celorlalți și de a le subsuma la propriile dorințe și expectanțe.

La nivelul schemelor cognitive dezadaptative de Indezirabilitate Socială/Nevoia de Aprobare (AS)obținem o valoare t (68) = 3,093 la un prag de semnificație de p = .003 mai mic decât pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. În cazul adulților care au săvârșit infracțiuni violente, ceea ce însemnă că în rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Indezirabilitate Socială/Nevoia de Aprobare(AS) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la adulții violenți.

În ceea ce privește schemele cognitive dezadaptative referitoare la Pedepsirea(PU) obținem o valoare t (68) = 5,662 la un prag de semnificație de p = ,000 mai mic decât pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni b#%l!^+a?violente comparativ cu cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. Pedepsire -tendința de a fi punitivi, intoleranți, nerăbdători cu alții și cu propria persoană, pare specifică infractorilor violenți în general În urma interiorizarii schemelor individul se va vedea ca fiind incompetent, rău, lipsit de valoare, nedemn de a fi iubit și nimic nu poate fi schimbat. Schema încorporează ca într-o capsulă tot răul ce i-a fost făcut copilului fără ca acesta să fi avut vreo posibilitate de a se apăra. Schema este ceea ce individul cunoaște, știe. Deși îi provoacă suferință, ea reprezintă un lucru confortabil și familiar. Astfel acestea sunt motivele pentru care schemele sunt atât de dificil de schimbat. Pacienții privesc schemele ca pe niște adevăruri apriori și deaceea aceste sceheme influențeaz.

La schemele cognitive dezadaptative referitoare la Protectionism/personalitate atrofiata(EM) obținem o valoare t (68) = -3,040 la un prag de semnificație de p = ,003 mai mic decât pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. În rândul adultilor condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Protecționism/personalitate atrofiată(EM) au un nivel mai mare de activare decât la adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel ridicat de activare atât la adolescenții violenți cât și la adulții violenți. Adolescenții condamnați pentru infracțiuni nonviolente prezintă o tendinta mai mare spre protecționism,ceea ce reflectă apropierea emoțională excesivă și o dependență exagerată de una sau mai multe persoane semnificative, la o varstă la care ar trebui să se adapteze singur cu rigorile sociale și solicitările vieții cotidiene.Aceștia au un nivel al stimei de sine și încredere scăzut sunt nesiguri , au convingerea ca nu pot face fața problemelor cotidiene.

Referitor la schemele cognitive dezadaptative de Dependentă/Incompetentă(DI) obținem o valoare t (35,692)= ,887 la un prag de semnificație de p = ,381 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. Diferențe nesemnificative apar la schema dezadaptativa de dependență funcțională/incompetență unde scorurile medi sunt mai mare la adolescentii violenti decat la adulti ambele grupuri avand un nivel foarte ridicat de activare al schemelor. Aceste scheme reflectă credința că cineva este incapabil de a face fata singur responsabilităților cotidiene. Adesea este insoțit de sentimentul de neajutorare. În copilarie aceste persoane nu au fost incurajate sa se manifeste independent si sa castige incredere in competentele si fortele proprii.

În ceea ce privește schemele cognitive dezadaptative referitoare la Privatiune Emotionala (ED) obținem o valoare t (33,662) = 2,895 la un prag de semnificație de p = ,007 mai mic decât pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. În rândul adolescenților condamnați pentru infracțiuni violente schemele dezadaptative timpurii pe Emoțională(ED) au un nivel mai mare de activare decât la adulții condamnați pentru infracțiuni violente. Media scorurilor obținute ne indică un nivel foarte ridicat de activare atât la adolescenții violenți ,și un nivel mediu de activare la adulții violenți , raportat la nivelul populației.

La nivelul schemelor cognitive dezadaptative de Abandon(AB) obținem o valoare

t (48,082) = , 1,655 la un prag de semnificație de p = .104 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. Abandonul este un gând ușor sesizabil pe când deprivarea emoțională implică o gândire mai profundă.O variabilă care ar putea media deprivarea emoâională și abandonul sunt cognitiile referitoare la sine sine, și modul în care individul percepe relațiile cu ceilalți.

La schema de abandon adulții prezintă un nivel foarte ridicat iar adolescenții un nivel ridicat,ceea ce înseamnă că aceștia manifestă o teamă de abandon și instabilitate asociată cu ideea că acestea nu le oferă încredere și susținere emoțională. Este posibil ca pe parcursul copilariei, persoanele care prezinta acest tip de scheme sa fi suferit pierderea parintilor (prin divorț sauvdeces). De asemenea, aceste scheme pot să apară la persoane care au fost în mod repetat neglijate pe parcursul copilăriei.

După cum s-a putut observa din analiza cantitativă a rezultatelor, adolescenții violenți mainfestă un nivel ridicat de disfuncționalitate în ceea ce privește schema abandon/ instabilitate emoțională. Credința lor este că vor fi respinși de către cei din jur și că nu vor beneficia de susținerea emoțională de care au nevoie. Acest pattern de rezultate poate fi explicat dacă facem apel la teoria atașamentului, care sublinează rolul important pe care îl are relația de atașament dezvoltată în copilărie față de o persoană semnificativă asupra funcționării psihice ulterioare. Așadar, atașamentul poate fi definit ca fiind legătura emoțională de lungă durată cu un anumit individ. Caracteristica esențială a acestei relații este faptul că îi oferă individului sentimentul de confort și securitate. Această funcție psihologică a relației de atașament este îndeplinită doar dacă părinții răspund la semnalele manifestate de copil încă din primele zile de viață. Bebelușii sunt predispuși genetic să stea aproape de indivizii care sunt susceptibili să îi protejze și să semnalizeze cerând atenție și ajutor în momentele de distres. b#%l!^+a?

Așadar, în funcție de experiențele timpurii pe care copiii le au cu persoanele semnificative din viața lor, aceștia iși formează fie un atașament securizant, fie un atașament non-securizant. Copiii cu atașament securizant tind să formeze relații de încredere cu adulții și cu alți copii, au mai multă încredere în sine și în ceilalți. Atașamentul non-securizant pune în pericol relațiile viitoare ale copilului, iar adaptarea acestor copii la numeroasele sfere ale vieții nu are aceași bază sigură ca și în cazul celor cu atașament securizant.

Dacă pe parcursul dezvoltării copilul se confruntă sistematic cu situații în care nevoile de securiate, siguranță, îngrijire nu i-au fost satisfăcute, aceste experințe se vor exprima sub forma unor reprezentări mentale care vor ghida atât comportamentul individului cât și relațiile pe care acesta le dezvoltă ulterior. În concluzie, am putea presupune că unul dintre factorii care s-ar fi putut să favorizeze apariția schemelor disfuncționale în legătură cu abandonul la adolescentii violenți, este lipsa unei relații de atașament funcționale în perioada copilăriei. Această ipoteză sugerează importanța de a analiza, în cazul acestor adolescenți factorii de natură parentală care ar fi putut favoriza formarea acestor scheme disfuncționale cu privire la abandon.

Referitor la schemele cognitive dezadaptative de Neincredere/Abuz (MA) obținem o valoare t (49)= ,670 la un prag de semnificație de p = ,253 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. Un scor foarte ridicat se inregistreaza pe scala neincredere abuz,diferntele fiind semnificative intre infractorii adolescenti si infractorii adulti care au savarsit acte violente. Scorurile medii sunt mai ridicat la adolescenti decat la adultii violenti,ceea ce ar insemna ca acestia manifesta mai pregnant teama că ceilalți îi vor răni, abuza, umili, bârfi, manipula, minți sau vor profita de ei. De obicei aceste scheme se referă la prejudicii aduse voluntar, intenționat sau ca rezultat al unei neglijențe extreme și nejustificate. Poate include senzația că sunt în permanență defavorizați în raport cu ceilalți și primesc întotdeauna cea mai mică parte. Aceste scheme pot fi determinate de abuzuri repetate în copilărie. O explicație a frecvenței ridicate a schemelor de neîncredere si abuz este perioada care a trecut de la evenimentele traumatizante din copilărie ,panâ în momentul actual. Adulții în timp și-au format strategii de coping care minimalizeaza efectul dezadaptativ al schemelor dar nu înlatura prezența acestora.

La schemele cognitive dezadaptative referitoare la Izolare socială/Înstrăinare(SI) obținem o valoare t (44,492) = -,121 la un prag de semnificație de p = ,904 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente. Rezultatele obținute susțin teoria lui Young conform căreia infractorii adolescenți violenți și nonviolenti au convingerea că ceilalți oameni ii privesc într-un mod aparte,diferit ,simțindu-se izolați în cadrul grupurilor sau în comunitatea în care trăiesc. La scala de izolare sociala atat adultii care au savarsit infractiuni violente cat si aolescentii cu acelasi tip de infractiuni prezinta scoruri foarte ridicate,care indica prezenta puternica a schemei cognitive disfunctionale- reflectă sentimentul că cineva este izolat de restul lumii, respins de alte persoane și nu face parte dintr-un grup sau comunitate. Aceste persoane se percep pe sine și familia de origine ca fiind diferiți de alte persoane (familii).Infractorii fac parte din grupuri infractionale care se separa prin conceptii si mentalitati de restul societatii.

În ceea ce privește schemele cognitive dezadaptative referitoare la Deficiență/rușine obținem o valoare t (44,587) = -4,979 la un prag de semnificație de p = ,000 mai mică decât pragul critic de 0,05 deci diferențele sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente.

La nivelul schemelor cognitive dezadaptative de Eșec(FA) obținem o valoare t(68) = 1,200 la un prag de semnificație de p = .234 mai mare decât pragul critic de 0,05 deci diferențele nu sunt semnificative între adolescenții care au săvârșit infracțiuni violente comparativ cu adulții care au săvârșit infracțiuni violente.Atat adultii cat si adolescentii infractori prezinta un nivel foarte ridicat la scala esec care reflecta convingerea individului ca este diferit de ceilalti,este inferior si se apreciaza ca fiind prost,incapabil,neatent.Acesta are o viziune deteriorată despre viitor, nu iși conștientizează limitele și capacitățile,eșuează în a duce un lucru pana la capat. Reflectă o interiorizare exagerată a unei greșeli însoțită de un sentiment de vinovație și incompetență. Poate implica și ideea ca este prost, incapabil, neatent, ignorat și mai lipsit de succes decat ceilalți din anturajul sau. În copilărie aceste persoane nu au beneficiat de susținerea emoțională a parinților, nu au fost incurajați să se implice în activități autonome.

Tabelul Nr.16 Testul Mann- Whitney ,Ranguri: Negativism/Pasivitate la adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente față de adulții care au săvarșit infracțiuni violente.

În ceea ce privește media rangurilor, la nivelul adolescenților violenți obținem o medie a rangurilor m = 49.21și o sumă a rangurilor de 1427.00, în timp ce la nivelul adulților violenți media rangurilor este de 25.80 și o sumă a rangurilor de 1058.00.( Tabelul Nr.16)

Tabelul Nr.17 Testul Mann- Whitney : Comparatia pe Negativism/Pasivitate la adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente față de adulții care au săvarșit infracțiuni violente.

Schema cognitivă Negativism/Pasivitate are un Z = -4.744la un prag de semnificație de .000 mai mic decât pragul critic de .05 diferențele fiind semnificative( Tabelul Nr.17)

Tabelul Nr.18 Testul Mann- Whitney ,Ranguri: Schema dezadaptativă a Lipsei de Autocontrol si Autodisciplina(IS).

În ceea ce privește media rangurilor, la nivelul adolescenților violenți obținem o medie a rangurilor m = 47.03 și o sumă a rangurilor de 1364.00, în timp ce la nivelul adulților violenți media rangurilor este de 27.34și o sumă a rangurilor de 1121.00(Tabelul Nr.18)

Tabelul Nr.19 Mann- Whitney : Comparatie pe Lipsei de Autocontrol si Autodisciplina(IS) la adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente față de adulții care au săvarșit infracțiuni violente.

Schema cognitivă Lipsei de Autocontrol si Autodisciplina(IS) are un Z = -4.009 la un prag de semnificație de .000 mai mic decât pragul critic de .05 diferențele fiind semnificative( Tabelul Nr.19 ).

Tabelul Nr.20 Testul Mann- Whitney ,Ranguri: Schema dezadaptativă de Privațiune emoțională la adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente față de adulții care au săvarșit infracțiuni violente.

În ceea ce privește media rangurilor, la nivelul adolescenților violenți obținem o medie a rangurilor m = 42.10 și o sumă a rangurilor de 1221.00, în timp ce la nivelul adulților violenți media rangurilor este de 30.83 și o sumă a rangurilor de 1264.00(Tabelul Nr.20)

Tabelul Nr.21 Mann- Whitney : Comparații pe schema dezadaptativă de Privațiune emoțională la adolescenții care au săvarșit infracțiuni violente față de adulții care au săvarșit infracțiuni violente.

Schema cognitivă Privațiune emoțională.are un Z = -2.290 la un prag de semnificație de .022 mai mic decât pragul critic de .05 diferențele fiind semnificative(Tabelul Nr.21)

b#%l!^+a?

3.2 Concluzii generale

Din rezultatele obținute în urma comparării grupurilor, putem afirma că, diferențele între infractorii adolescenți violenți și cei nonviolenți nu prezintă diferențe semnificative la nivel de pattern de personalitate, prin urmare comportamentul deviant are la origine atât factori interni ce țin de psihologia delincventului minor cât și de factori externi, care orientează indivizii spre o inadaptare la sistemul juridic și moral al societății. De aici decurge necesitatea efectuarii unei expertize medicolegale psihiatrice pentru a studia modificarile comportamentului minorilor determinate de tulburările psihice ce apar fie în contextul social în care se dezvoltă, fie în contextul vârstei.

Diferențele dintre infractori si noninfractori pe baza unor dimensiuni cheie ale personalitatii sunt larg documentate. Cercetătorii iși îndreaptă atenția din ce în ce mai serios spre importanța profilelor de personalitate în randul populației delincvente.O perspectivă asupra problemei susține că infractorii diferă mai mult prin gradul prin care se manifestă o tulburare de personalitate decât prin tipul acesteia. Diferența dintre personalitatea delincventului și nondelincventului rezidă în gradul diferit de intensitate a anumitor trăsături specifice. De aceea, "trecerea" la comiterea delictelor, care se produce mult mai rapid în cazul delincventului, se datorează anumitor trăsături ce caracterizează personalitatea acestuia, și anume: egocentrismul, agresivitatea, labilitatea, indiferența afectivă, indiferența morală În rândul infractorilor, factorii de personalitate care se relaționează cu crima sunt aceeași, doar că aceștia diferă prin grad(scorurile medii). Acest lucru l-am putut observa și în studiul de față, chiar dacă diferențele în funcție de pattern-urile de personalitate dintre adolescenții condamnați pentru infracțiuni violente și cei condamnați pentru infracțiuni nonviolente, la nivel statistic au fost nesemnificative, acestea diferau prin grad, observate în urma analizei mediei scorurilor. S-au putut observa medii mai mari la adolescenții violenți la patternu-ul nestăpânit/antisocial motivând într-un fel trecerea la săvârșirea unor infractiuni violente, dar considerăm că infractorii în general prezintă tendințe mai ridicate la unele pattern-uri de personalitate nestăpanit/antisocial, inhibat, introvert, opozițional/pasiv-agresiv, melancolic/depresiv ceea ce determină o instabilitate emoțională și comportamentală. Aceștia pot fi imprevizibili, ostili, iritabili, sunt dominați de emoții negative, prezinta o detașare fața de relațiile sociale, nereusind sa-și formeze relații profunde cu ceilalți, tind să se comporte într-o maniera antisocială. Considerăm ca aceste diferențe nu sunt semnificative în funcție de vârsta, tipul infracțiunii săvârșite, naționalitate sau mediul de apartenența. Diferențele există doar la nivelul factorilor externi, infractorii vor săvârși la început infracțiuni mai puțin grave, gen furt iar în timp aceștia vor trece la următoarele „etape” , săvârșirea unor infracțiuni violente gen tâlharii, violuri, infracțiuni împotriva integritatii și sănatații persoanei.

Caracteristicile individuale ale adolescenților care țin de comportamentul delincvențial includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. și judecățile morale, precum și aspecte ale competenței sociale, incluzând abilitățile sociale, abilitățile în rezolvarea de probleme și imaginea de sine

Patternurile comportamentale dezadapative se dezvoltă ca și consecință a schemelor dezadaptative timpurii. Schemele dezadaptative timpurii, ca și celelalte scheme, sunt necondiționate și extrem de pervazive, sunt activate de o varietate de situații și sunt prin urmare greu de modificat. Schemele individului pot să nu aibă o bază reală în prezent,dar acestea sunt rezultatul acțiunii factorilor economici, sociali, familiali care au avut un rol determinant în formarea cognitiilor individuale. Dacă de exemplu un copil a experiențiat abuzul sexual, este probabil că acel copil să dezvolte scheme referitoare la vulnerabilitate, posibilitatea că ceilalți să îi facă rău, că ceilalți nu sunt de încredere. Aceste scheme sunt în acel moment realiste, dar pot f dezdaptative sau nerealiste în alte situații, în lumina noilor relații pe care acesta le dezvoltă în dezvoltarea sa. Ca și adult, acest individ cu credințele menționate mai sus va continua să fie neâncrezător și să se aștepte să fie rănit, umilit și abuzat de către ceilalți.

BIBLIOGRAFIE

1. Allport, G. W. (1991) Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București.

2. Chelcea, S. (1998) Dicționar de psihosociologie, Editura Institutului Național de b#%l!^+a?Informație, București.

3. Coopersmith, S. (1984) Inventaire d’estime de soi. Manuel, Édition du Centre de Psychologie Appliquée, Paris.

4. Crăciun, A. (1998) Stima de sine – vector al schimbărilor adaptative. În Anuarul Universității ,,Petre Andrei”. Tom VIII – Științe Socio-Umane, Fundația Academică ”Petre Andrei”, Iași.

5. Dafinoiu, I. (2002) Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul, Editura Polirom, Iași.

6. Dumitrana, M. (1998) Copilul instituționalizat, Editura Didactică și Pedagogică, București.

7. Florescu, L., Frățiman, L. (2000) Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Editura Fundației ”Andrei Șaguna”, Constanța.

8. Golu, M. (1993) Dinamica personalității, Editura Geneze, București.

9. Hayes, N., Orrell, S. (1997) Introducere în psihologie (trad.), Editura All, București.

10. Macavei, E. (1989) Familia și casa de copii, Editura Litera, București.

11. Mihăilescu, I. (1999) Famila în societățile europene, Editura Universității, București.

12. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998) Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Mihaela Press, București.

13. Munteanu, A. (1998) Psihologia copilului și adolescentului, Editura Augusta, Timișoara.

14. Neculau, A. (coord.) (2003) 26 de teste pentru cunoașterea celuilalt, Editura Polirom, Iași.

15. Osterrieth, P. (1973) Copilul și familia (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București.

16. Pop, O. (1998) Copilul abandonat, Editura Ando Tours, Timișoara. b#%l!^+a?

17. Popescu-Neveanu, P. (1978) Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București.

18. Radu, I. (coord.), Druțu, I., Mare, V., Miclea, M., Podar, T., Preda, V. (1991) Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca.

19. Sillamy, N. (1996) Dictionar de psihologie (trad.), Editura Univers Enciclopedic, București.

20. Stănciulescu, E. (1997) Sociologia educației familiale, Vol. I., Editura Polirom, Iași.

21. Șchiopu, U., Verza, E. (1989) Adolescență, personalitate și limbaj, Editura Albatros, București.

22. Șchiopu, U., Verza, E. (1997) Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București.

23. Șchiopu, U. (coord.) (1997) Dicționar de psihologie, Editura Babel, București.

24. Turliuc, M. N. (2004) Psihologia cuplului și a familiei, Editura Performantica, Iași.

25. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.) (1993) Dicționar de sociologie, Editura Babel, București.